Asistenta Sociala Si Medicina Comunitara

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMISOARA FACULTATEA DE SOCIOLOGIE SI PSIHOLOGIE DEPARTAMENTUL DE ASISTENTA SOCIALA

IDENTIFICAREA LEGATURII DINTRE ASISTENTA SOCIALA SI MEDICINA COMUNITARA Referat

Coordonator: Conf. univ. dr. VENERA BUCUR Student: Claudia Alecsandrescu (Tartan) Asistenta Sociala IDD – Anul I

TIMISOARA 2012

Identificarea legaturii dintre asistenta sociala si medicina comunitara Asistenta sociala ar putea fi definita ca „un ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care din motive de natura economica, socioculturala, biologica sau psihologica, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata” (Zamfir, Zamfir, coord., 1995). Potrivit Legii nr. 47/2006 privind sistemul national de asistenta sociala, asistenta sociala, componenta a sistemului national de protectie sociala, cuprinde „serviciile sociale si prestatiile sociale acordate in vederea dezvoltarii capacitatilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, cresterea calitatii vietii si promovarea principiilor de coeziune si incluziune sociala”. Prin urmare, in centrul actiunilor de asistenta sociala sunt puse nevoile individului – asigurarea unor conditii bune de viata si incluziunea sociala. Saracia si problemele asociate acesteia au facut ca inca din cele mai vechi timpuri societatea sa se implice in combaterea acestora, prin ajutorarea celor saraci si defavorizati. In anul 313 d.Hr. imparatul Constantin cel Mare a legalizat si organizat Biserica crestina, iar noua biserica oficiala de stat a hotarat folosirea donatiilor primite pentru ajutorarea saracilor si infiintarea de adaposturi pentru saraci si pentru batrani, spitale si orfelinate. Astfel, in cadrul bisericii, la nivel de parohie, au fost desemnate, din randul clerului, persoane responsabile cu actiunile filantropice. Cu toate acestea, desi nevoile saracilor erau in parte satisfacute (oferindu-li-se bani, mancare sau alte bunuri materiale), nu se incerca gasirea si eradicarea cauzelor saraciei. Asistenta sociala, in forma cunoscuta de noi azi, este o practica moderna, ale carei inceputuri dateaza din secolul 17. In anul 1601, in Anglia apare Legea Saracilor - „The Elisabethan Poor Law”, prin care se prevedea acordarea de ajutor saracilor in schimbul prestarii de catre cei apti de munca a unor munci in folosul comunitatii, iar fiecare comunitate locala, prin intermediul

parohiei, era responsabila de saracii proprii. Saracii erau impartiti in doua

categorii: cei inapti de munca – batranii, bolnavii, vaduvii si orfani si cei apti de munca – infractori, vagabonzi, someri. Tot in Anglia, mai tarziu, in anul 1623 au fost infiintate ateliere de lucru pentru saraci , iar in anul 1662 a fost emisa o lege conform careia autoritatile acordau ajutor doar saracilor din

comunitatea locala. Incepand cu anul 1697 acordarea de ajutor saracilor este conditionata de intrarea lor intr-un atelier de lucru, unde munca era foarte grea, iar ingrijirile primite erau minime, chiar si pentru copii, batrani sau infirmi. La inceputul secolului 19, in contextul Revolutiei Industriale, ca urmare a dezvoltarii tehnologice si stiintifice, o mare parte a populatiei a migrat spre mediul urban, fapt ce a dus la aparitia multor probleme sociale. Astfel, dupa 200 de ani, a fost nevoie de revizuirea Legii Saracilor si in anul 1834 apare Amendamentul Legii Saracilor prin care sunt limitate ajutoarele acordate saracilor si criteriile de acordare devin mai stricte, incercandu-se descurajarea dependentei de ajurorul social. Primele legi de referinta in domeniul protectiei sociale apar in Germania, la initiativa cancelarului Otto von Bismarck: Legea asigurarilor de boala a muncitorilor (1883) si Legea cu privire la asigurarea de invaliditate si batranete (1884). Masurile de protectie sociala se diversifica incepand cu secolul 20, cand in Anglia se adopta masuri pentru protectia copiilor (mese gratuite in scoala pentru saraci, controale medicale obligatorii), protectia varstnicilor (acordarea de beneficii fara conditia unei contributii prealabile pentru persoanele de peste 70 de ani), protectia fortei de munca (salariul minim). Protectia sociala este vazuta ca o conditie a cresterii economice bazata pe o forta de munca educata si sanatoasa. Incepand cu anul 1930, in conditiile crizei economice, rolul statului in domeniul prestatiilor sociale se schimba. Daca pana atunci, interventia statului fusese limitata, rolul sau se schimba si devine garantul sistemelor de asigurare si protectie sociala. In anul 1942, economistul britanic J. M. Keynes, in raportul sau „Social Insurance and Allied Services” (sau „Raportul Beveridge”) a fundamentat noul rol al statului, ca unul dintre principalii subiecti responsabili pentru ocrotirea sociala a celor ce muncesc si a populatiei intregi. Conform Raportului Beveridge, securitatea sociala trebuie realizata prin colaborarea dintre stat si individ, nu trebuie sa descurajeze initiativa, oportunitatea,

responsabilitatea si trebuie sa incurajeze

actiunea voluntara a individului de a realiza mai mult decat castigul minim national. O contributie importanta in domeniul politicilor sociale au avut si neoliberalii germani, care au elaborat conceptul de „economie sociala de piata” prin care se combina interesul intreprinderilor private cu reglementarile statului in economie, pentru a institui libera competitie, somaj redus, standard de viata ridicat si conditii de munca corespunzatoare. Pe masura organizarii moderne a muncii, bazata pe cresteriea productivitatii, oamenii au fost din ce in ce mai afectati si a crescut frecventa imbolnavirilor neurolgice si cardiovasculare. Astfel ca, protectia sociala a avut in vedere cresterea calitatii vietii prin extinderea retelei de

servicii medicale, crearea de sisteme de recuperare medicala, imbunatatirea situatiei materiale a persoanelor inactive.

Si in Romania, dezvoltarea asistentei sociale a avut un parcurs asemanator. Avand in vedere numarul mic al locuitorilor din cadrul unei comunitati si faptul ca aceste comunitati erau preponderent comnitati rurale, dar si traditia crestina a poporului roman, grija pentru cei defavorizati era a comunitatii: autoritati formale (primar, preot, invatator, boier), dar mai ales rude, vecini, moasa satului, nasii, batranii satului. In spiritul traditiei crestine, toti cei care aveau nevoie de ajutor erau ajutati, preotul fiind de cele mai multe ori cel care stabilea modul de acordare a ajutorului. Despre asistenta sociala moderna se poate vorbi din anul 1775, cand apare prima lege mai importanta in domeniu privind protectia copilului si sunt infiintate institutii specializate pentru saraci, bolnavi, orfani, etc. Mai tarziu, apar legi privind sisteml de asigurari: in anul 1902 Legea Missir privind un sistem de asigurari de tip corporatist, in anul 1912 Legea Nenitescu privind obligativitatea contributiei la asigurari si largirea numarului si a tipului de beneficii, iar in anul 1933 a aparut legea care includea in sistemul asigurarilor sociale toate persoanele angajate. In anul 1938, Dimitrie Gusti promoveaza Legea pentru infiitarea serviciului social, care pune bazele unei retele sociale comunitare pentru ajutorarea celor aflati in nevoie. Astfel, inainte de cel de-al doilea razboi mondial, in Romania existau scoli de formare a profesionistilor in domeniul asistentei sociale si reteaua de asistenta sociala era dezvoltata. In perioada comunista insa, intrucat ideologia de partid promova o societate perfecta, in care nu existau probleme sociale, s-a hotarat desfiintarea asistentei sociale: asistentii sociali au fost obligati sa lucreze in alte domenii si Scoala Superioara de Asistenta Sociala a fost desfiintata. Dupa anul 1990, asistenta sociala s-a reinfiintat in Romania, tinandu-se cont atat de orientarile moderne din domeniu, cat si de modelul vechii scoli romanesti de asistenta sociala, astfel ca in prezent in Romania exista mai multe centre de formare profesionala a asistentilor sociali, institutii private si de stat care activeaza in domeniul asistentei sociale si un cadrul legislativ care reglementeaza activitatea de asistenta sociala (Legea nr. 292/2011 a asistentei sociale, Legea 466/2004 privind statutul asistentului social). Asa cum am observat in cele de mai sus, inceputul secolului 19, odata cu revolutia industriala, dezvoltarea tehnologica, migrarea populatiei catre orase si implicit cresterea numarului de munictori au adus schimbari in abordarea categoriilor de persoane care sa beneficieze de

asistenta sociala. Aparitia mai multor cazuri de boala in randul muncitorilor saraci a dus la preocuparea pentru studiul factorilor sociali care influenteaza acest lucru. Medicina sociala, este ramura medicinei care incearca sa stabileasca modul in care factorii sociali influenteaza starea de santate sau boala. Datorita confruntarii in munca lor zilnica cu tot mai multe cazuri de imbolnaviri in randul muncitorilor, datorate saraciei si mizeriei, atitudinea medicilor fata de acestia se schimba si devin mai preocupati de ceea ce sa intampla in randul muncitorilor, insa doar miscarea socialista a fost cea care a adus drepturi pentru toti muncitorii saraci. Medicul german Rudolf Virchow, numit si „tatal patologiei moderne”, este considerat a fi unul dintre fondatorii medicinei sociale. Virchow a identificat, in timp ce investiga o epidemide de tifos izbucnita in provincia Silezia, faptul ca factorii sociali, cum ar fi saracia si lipsa educatiei sunt elemente cheie in dezvoltarea epidemiei. Unul dintre cele mai active centre de medicina sociala s-a dezvoltat in America Latina in secolul 20 de catre Salvador Allende si Che Guevara. In 1930, Salvador Allende, medic si Ministru al Sanatatii in Chile, a realizat o analiza a originilor sociale ale bolii in Chile – „La Realidad Medico-Social Chilena” si a afirmat ca solutia la problemele de sanatate nu consta doar in imbunatatirea ingrijirilor medicale, ci in conditii de igiena, locuire, alimentatie si munca mai bune. Dezvotarea medicinei comunitare este asociata cu medicii sud-africani Sidney si Emily Kark. In 1940, in regiunea Pholela din Africa de Sud, cei doi medici au infiintat un centru medical cu scopul descris de ei de a „practica medicina sociala” si numit ulterior „ingrijire primara orientata spre comunitate”. Acest proiect s-a extins in 1946 prin infiintarea in Durban a unui Institut pentru Sanatatea Familiei si a Comunitatii, cu 8 centre de sanatate si un important program de educatie, dar care, datorita schimbarilor politice din Africa de Sud, s-a inchis in 1959. Sotii Karks s-au stabilit in Israel pentru a lucra la un proeiect de medicina sociala pentru Organizatia Mondiala a Sanatatii. Astfel, proiectului initial de ingrijire primara orientata spre comunitate a fost dezvoltat pe baza principiilor medicinei sociale. S-a stabilit ca cele mai intalnite probleme in regiunea Pholela au fost malnutritia, bolile transmisibile si probleme psiho-sociale, acestea compunand „simptomele comunitatii”. Diagnosticul a dus la metode de interventie netraditionale, cum ar fi un program de distributie de lapte pentru copii si plantarea unei gradini pentru comunitate. Ingrijirea medicala era in sarcina unei echipe formata din medic primar, asistenta medicala comunitara si un educator pentru sanatate (ales din cadrul comunitatii). Aceasta echipa isi oferea serviciile unei comunitati restranse, persoane pe care le cunosteau foarte bine, percepandu-si pacientul ca fiind o familie si nu un

individ. Spre deosebire de un medic de familie, aceasta echipa lua in considerare implicatiile contextului social asupra pacientilor individuali si posibilele implicatii epidemiologice ale diagnosticului pus pacientilor individuali. Miscarea pentru sanatatea comunitara a fost o sursa de inspiratie pentru „Declaratia de la Alma-Ata” emisa de Organizatia Mondiala a Sanatatii in 1978 in care este definita sanatatea ca find „stare de bine completa din punct de vedere fizic, mental si social si nu numai absenta bolii sau a infirmitatii”. Tot aici a fost semnalat si faptul ca „existenta inegalitatii in sanatate” este inacceptabila si ca oamenii au dreptul sa participe la organizarea si implementarea ingrijirii medicale, iar ingrijirea meicala primara ar trebui sa fie accesibila tuturor. Abia in anul 2000, odata cu stabilirea faptului ca guvernele tarilor sunt responsabile pentru sanatatea populatiei, Declaratia a lansat si scopul ambitios al „sanatatii pentru toti”, iar azi, „sanatatea pentru toti” a fost inlocuita de o multime de initiative orientate catre boli specifice, cum ar fi SIDA, tuberculoza, malaria, etc.

In Romania, asistenta medicala comunitara cuprinde, conform OUG nr. 162 din 2008, „ansamblul de activităţi şi servicii de sănătate care se acordă în sistem integrat cu serviciile sociale la nivelul comunităţii, pentru soluţionarea problemelor medico-sociale ale individului, în vederea menţinerii acestuia în propriul mediu de viaţă”. In vederea identificarii, cunoasterii si solutionarii nevoilor reale de sanatate ale populatiei din comunitati, prin aceeasi ordonanta de urgenta, atributiile asistentei medicale comunitare sunt transferate de la Ministerul Sanatatii catre autoritatile administratiei publice locale, iar benficiarii asistentei medicale comunitare sunt persoanele dintr-o anumita arie geografica (judet, oras, comuna) si, in mod deosebit, persoanele vulnerabile din comunitate: persoane sarace, someri, persoane cu dizabilitati, persoane cu boli cronice sau cu boli aflate in faze terminale, varstnici, copii, gravide sau persoane cu risc de excluziune sociala. Pentru aceste categorii de persoane vulnerabile este nevoie de informare cu privire la drepturile lor legale si consiliere medicala si sociala si astfel apare nevoia existentei in comunitate a unei persoane specializate in asistenta sociala. Conform art. 122 din Legea nr. 292 din 2011 privind asistenta sociala „autorităţile administraţiei publice locale angajează asistenţi sociali sau contractează serviciile (...) cu respectarea raportului de un asistent social la maximum 300 de beneficiari”. De asemnea, pentru protectia copilului, conform art. 9 din Legea nr. 272 din 2004 „unitatile sanitare care au în structura secţii de nou-nascuti si/sau de pediatrie au obligatia de a angaja un asistent social sau, dupa caz, de a desemna o persoana cu atributii de asistenta sociala”. Asistenti sociali sunt angajati si in Unitatile de Primire a

Urgentelor (UPU) din structura Spitalelor Clinice Judetene, in sectiile de boli infectioase ale spitalelor, in centrele de recuperare pentru persoane cu handicap sau in centre de recuperare si reabilitare neuropsihiatrica. Asistentul social din spital are un rol important in asistarea persoanelor fara adapost, a persoanelor cu dizabilitati, a copiilor sau batranilor, persoane vulnerabile, care au nevoie de intermediar in relatia cu autoritatile spitalicesti si care au nevoie de informatii privind drepturile ce le revin. Rolul sau este: -

de a identifica cazurile de violenta domestica sau de abuz asupra copiilor; de a intocmi anchete sociale pentru pacientii internati;

-

de a initia programe de protectie sociala a bolnavilor psihici;

-

de a acorda sprijin pacientilor sau familiilor acestora pentru obtinerea unor ajutoare banesti, materiale sau sociale;

-

de a informa pacientii sau apartinatorii de drepturile de care beneficiaza, conform legislatiei in vigoare si despre unitatile de ocrotire sociala la care pot apela;

-

de a organiza programe de educatie pentru sanatate, reintegrare sociala sau activitati de consiliere si suport emotional pentru pacient.

In Romania, conform datelor EUROSTAT, procentul persoanelor cu risc de saracie sau de excluziune sociala era in anul 2010 de 40,30%, aproape jumatate din populatia totala si aprope dublu fata de media Uniunii Europene (23,60%), iar cheltuielile cu protectia sociala erau de 17,58% din PIB, destul de mici fata de media Uniuni Europene (29,36%). In ceea ce priveste conditiile de viata ale populatiei din Romania, importante de luat in considerare ar fi: -

procentul persoanelor care nu beneficiaza de baie/apa curenta in casa – in Romania 38,9% din totalul populatiei, fata de 3,0% in Uniunea Europeana;

-

procentul persoanelor defavorizate – in Romania 31,0%, fata de 8,1% in Uniunea Europeana (prin persoane defavorizate se intelege in acest caz persoane care locuiesc in conditii foarte proaste si au cel putin 4 din urmatoarele 9 probleme: nu isi permit 1) sa plateasca chiria sau facturile la utilitati, 2) sa isi incalzeasca adecvat locuinta, 3) cheltuieli neasteptate, 4) sa includa in alimentatie carne, peste sau proteine la fiecare a doua zi, 5) sa plece in vacanta, 6) masina, 7) masina de spalat, 8) televizor color, 9) telefon)

Tot din analiza unor date EUROSTAT, din 2009, se observa o stare precara a sanatatii populatiei din Romania: -

rata mortalitatii datorate bolilor cronice (diabet, boli cardiovasculare, boli respiratorii) in randul populatiei cu varsta sub 65 de ani era de 225 la 100 000 de locuitori (in Uniunea Europena - 116 la 100 000 de locuitori);

-

speranta de viata pentru persoanele peste 65 de ani era de 15,8 ani (una dintre cele mai mici daca o comparam cu cea din Franta - 21,2 ani sau din Uniunea Europena - 19,3 ani);

-

cheltuielile pentru ingrijiri medicale (din surse de stat si private) erau cele mai mici in Romania, si anume 5,60% din PIB (valoarea cea mai mare se inregistra in Franta 11,58% din PIB, valori mai mari inregistrandu-se si in Republica Ceha 7,98%, Ungaria 7,28% sau Polonia 6,88%).

-

procentul de populatie care din diverse motive (lipsa banilor, liste de asteptare prea lungi, distanta, lipsa timpului, frica, necunoasterea unui doctor bun) a renuntat la examinare medicala sau la tratament a fost de 8%, destul de mare daca tinem cont de faptul media la nivelul Uniunii Europene era de 1,9%

(sursa: raport EUROSTAT).

Toate datele prezentate mai sus arata ca in Romania este nevoie de imbunatatirea starii de sanatate a populatiei, prin dezvoltarea de programe de educatie pentru sanatate, preventie, dar si de acces mai bun, pentru toate categoriile de persoane, la serviciile medicale. Programele de educatie pentru sanatate dezvoltate mai ales in randul comunitatilor rurale, unde populatia nu are acces la informatie sau la servicii medicale specializate ar contribui la prevenirea imbolnavirilor. In acest caz, rolul asistentului social este foarte important in comunitate, deoarece ar asigura informarea corecta a autoritatilor locale cu privire la problemele comunitatii si ar colabora cu medicii de familie pentru facilitarea accesului la servicii medicale a persoanelor vulnerabile din comunitate (copii, gravide,batrani) si care nu stiu cum sa acceseze aceste servicii. In acelasi timp, fondurile utilizate pentru realizarea preventiei ar fi mai mici decat cele necesare pentru tratament.

Bibliografie: * Mathew R. Anderson, Lanny Smith and Victor Sidel „What is Social Medicine?”, http://monthlyreview.org/2005/01/01/what-is-social-medicine * Radulescu, Ana „Dezvoltarea profesiei si a rolului asistentului social in Romania” in Ana Muntean, Juliane Sagebiel (coord.) - „Practici in asistenta sociala. Romania si Germania”, Ed. Polirom, 2007 * Stan, Dumitru „Fundamentarea asistentei sociale in spatiul romanesc” in Neamtu, G. (coord.) - „Tratat de asistenta sociala”, Ed. Polirom, 2011 * http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_social_work * http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes