Basmul - Expresie A Poporului Credincios

1

40 de ani de la înveșnicirea poetului Daniel Turcea 29 Martie 2019

Daniel-Ilie Turcea (22.07.1945 - 28.03.1979) s-a bucurat de o atenție deosebită din partea părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Acesta, în octombrie 1991 - după lecturarea manuscriselor pe care sora lui, Lucia Turcea, le-a transcris vreme de mai mulți ani și le-a păstrat cu sfințenie - a spus că „înțelegerea luminii ca iubire apropie poeziile lui Daniel Turcea de Imnele dragostei dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar aceasta nu le privează de nuanțele unor forme de expresie de necontestată originalitate și subtilitate, această creație poetică fiind unică în literatura românească și poate chiar în literatura universală. Aceste poezii și cugetări m-au copleșit prin fidelitatea conținutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară și cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină și ca iubire nesfârșită în El Însuși”. În urma apariției primului volum de versuri mărturisitoare, intitulat „Epifania”, în octombrie 1978, poetul Nichita Stănescu a făcut o declarație uimitoare și foarte îndrăzneață: „Cel mai mare poet al literaturii române, după Eminescu, nu e nimeni altul decât Daniel Turcea!”. După o suferință mucenicească, cauzată de o boală suspectă, pe care a răbdat-o fără cârtire și cu mulțumire, „poetul Luminii nemărginite” a plecat în cereștile lăcașuri în ziua de 28 martie 1979, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. Ultimul cuvânt al celui care a slujit Cuvântului prin cuvinte a fost: „Rugați-vă!”. Cel mai important volum de versuri scrise de Daniel Turcea este „Epifania: cele din urmă poeme de dragoste creștină”, apărut la Editura Doxologia în anul 2011. Acestea au fost izvodite de pe patul suferinței și în ele poetul și-a revărsat din preaplinul inimii iubitoare de Dumnezeu tot ce avea mai bun. Manuscrisele lor au fost păstrate și transcrise printr-o migăloasă muncă de mai mulți ani de Lucia Turcea, care a trăit să vadă minunata împlinire a unor cuvinte profetice, rostite de părintele arhimandrit Nicodim Bujor la pomenirea de patruzeci de zile a fratelui ei: „E singurul poet creștin-ortodox - ca om obișnuit și fără nici un rang, pe nicăieri - în sens filocalic și paterical din vremea noastră. Cu timpul se va spune asta - dar nu va conveni nimănui, din cei care zic că numai ei au ceva de spus - de către cineva mult mai important decât mine și se va afla asta de către mulți. Unii îl vor huli, alții se vor bucura, pentru că mesajul lui, fiind sincer, are putere mare. Eu am fost chibritul, dar lumânarea de ceară curată, care-a ars până la sfârșit, el a fost! Stai să vezi că Epifania care-a apărut este puțin față de ceea ce ți-a mai rămas: adevărata Epifanie, pe care el a scris-o fără opreliști, fiind sigur că nu va mai fi publicată niciodată!” Aceste poezii sunt centrate în jurul a cel puțin șase teme mari, teologice (Lumina, Iubirea, Pocăința, Euharistia, Învierea și Rugăciunea), care se întrepătrund ca firele unui veșmânt țesut de poet și adus jertfă Domnului spre binecuvântare, iar apoi îmbrăcându-l ca pe o haină de nuntă pentru participarea la ospățul credinței, la care Împăratul l-a invitat ca oaspete special. Răspunsul lui nu a constat în prezentare de 2

scuze din cauza unor efemere priorități pământești, ci - având conștiința nevredniciei - cu smerenie și-a înmulțit talanții, prezentându-se în fața Mirelui cu chivotul ctitoriei sale: o măreață catedrală epifanică versificată, spre cinstea şi preamărirea Cuvântului prin cuvinte. Având bogata experiență a pogorârii până în străfundurile iadului îndepărtării de Dumnezeu, dar și al învierii personale, înălțării sufletești și pregustării bucuriei de negrăit a raiului încă de pe pământ, Daniel Turcea a scris poemele mărturisitoare pentru toți cei care vor să se apropie mai mult de Dumnezeu, dar mai ales cu gândul la ceilalți scriitori, întrucât - conform mărturiei date de sora lui - „și-a iubit nelimitat confrații și a dorit ca poeziile lui să le fie călăuză spre mântuire”. Îl durea inima pentru starea de nepăsare, de nepurtare de grijă pentru mântuire în care se complăceau contemporanii lui, această realitate tristă, perpetuată până în zilele noastre, fiind descrisă și de părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, care - în tinerețe, asemenea lui Daniel Turcea - „a experimentat personal mistica necreștină, lucru pentru care mult s-a pocăit mai târziu. Așa încât pentru multe din aceste fenomene care constituie preocupările duhovnicești acute ale zilelor noastre, arhimandritul Sofronie este o călăuză asemenea unui far luminos de-a lungul drumului, a acelei căi strâmte care duce la Viață”. Ca la o astfel de lumină deosebită, cu evlavie gândindu-ne și noi la acest mare poet al Luminii, nădăjduim că poate fi asimilat și privit ca un veritabil Simeon Noul Teolog al veacului trecut și al veșniciei veacului ce va să fie, luminat de Soarele Dreptății și luminând dintru El pe toți cei care vor să fie adevărați fii ai Luminii, deoarece iubesc „Lumina privind în Iubire, / Lumina grăind în Iubire, / Lumina ce-nțelege Lumină, / Lumina ce vede Lumină, / Lumina ce luminează Lumină / Iubirea ce-ncepe-n Iubire / și e / Dumnezeu al Iubirii. // numai așa / cel ce o vede va ieși / din sine, din mătcile firii / și sufletul, din cort, va fi afară”. (Pr. Traian Vasile Zoltan)

3

4

Părintele Teofil Părăian și universul satului natal Bianca Scorțea, 09 Martie 2019

Anul acesta, pe 3 martie s-au împlinit 90 de ani de la nașterea marelui duhovnic Teofil Părăian, trecut la cele veșnice în data de 29 octombrie 2009. Om de o trăire duhovnicească deosebită, părintele şi-a călăuzit întreaga viaţă pe practicile de bază ale credinței noastre ortodoxe pe care oamenii de la sat în timpul copilăriei sale le respectau cu sfințenie, ca pe o „lege”. Părintele Teofil s-a născut în anul 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, aflat la 25 de kilometri de Sibiu, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. În primele luni de viață s-a îmbolnăvit de meningită și, în urma bolii, a rămas nevăzător pentru tot restul vieții. Cu toate acestea, așa cum a spus despre el Mitropolitul Ardealului Nicolae Colan, „a fost un om fără vedere, dar luminat”. Părintele Teofil și-a amintit mereu cu bucurie de părinții lui care l-au învățat să-și ridice gândul la cer: „M-am pomenit pe pământ, cu gândul la cer”, dar l-au învățat și valoarea muncii temeinice: „Să lucri așa ca să nu mai lucre nimeni după tine”, precum și de satul natal care reprezenta un univers scăldat în rugăciune și plămădit cu sudoarea muncii oamenilor. Părintele Teofil recomanda cu orice prilej un program de viață duhovnicească în cinci puncte pe care îl regăsim mai jos. Despre acest program, părintele Teofil spunea: „Viața duhovnicească nu se așteaptă, ci se realizează. Cine împlinește programul acesta poate să împlinească și alte lucruri...” Mersul la biserică în zilele de duminică și sărbătoare Satul Topârcea avea în mijloc un deal pe care se afla biserica. De oriunde din sat se vedea biserica și de pe dealul bisericii se putea vedea cea mai mare parte a satului. Spunea părintele Teofil că viața satului se desfășura în legătură cu biserica. Când l-a întrebat pe bunicul din partea tatălui de ce trebuie să meargă duminica la biserică, acesta a răspuns: „Păi, mă, cum să nu mergi duminica la biserică, ce să faci dacă nu mergi duminica la biserică? Păi așa-i legea măi cochile!” Înainte să meargă la biserică, mama îl gătea și îl îmbrăca cu haine curate și îl punea să-i arate batista, având mereu pregătită una nouă. Părintele Teofil a constatat ulterior că exista o tradiție care îl ținea pe om în jurul rânduielilor bisericești, fără o fundamentare teologică, în timp ce astăzi există o fundamentare teologică, dar din care, de cele mai multe ori, nu izvorăște o atitudine corespunzătoare.

5

Rugăciuni mereu Părintele Teofil o iubea mult pe mama sa și se definea ca fiind o „ediție masculină a mamei”. Mama i-a învățat pe copii rugăciuni și le spunea să-și facă cruce pe pernă. Dacă vreodată erau obosiți și nu se mai rugau seara le zicea: „Măi copii, sculați-vă la rugăciune, nu vă puneți precum caii!” Tatăl, înainte de mese, îi striga pe copii: „Haideți la Tatăl nostru, să ne putem apuca să mâncăm”. Toată viața părintele Teofil și-a amintit rugăciunile învățate în copilărie. În dialectul oamenilor din satul natal, se adresa Sfintei Cruci, apoi Sfântului Duh, după aceea Domnului Hristos, Maicii Domnului, după cum l-a învățat mama: „Sfântă cruce, culcă-mă, Duhule, deşteaptă-mă, Fiule umbreşte-mă, Precesto, păzeşte-mă!…” Tot Sfintei Cruci se adresa astfel: „Sfântă Cruce armă dulce, fii cu mine un’ m-oi duce”. Pe lângă rugăciunea programată dimineața, la prânz și seara exista în familie ideea legăturii permanente cu Dumnezeu prin rugăciune, ca izvor al siguranței și al temeiniciei acțiunilor derulate pe parcursul zilei. Mama îi spunea părintelui mereu când pleca la școală: „Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune”. Mai târziu, părintele, când era student la Teologie, a făcut legătura între îndemnul mamei și al Sfântului Marcu Ascetul din Filocalie: „Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca, atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine”. De asemenea, amintim că părintele Teofil, încă de la vârsta de 13 ani, a fost îndrumat de părintele Arsenie Boca, atunci duhovnic la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, să spună cât mai des rugăciunea de toată vremea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Părintele Teofil a întrebat-o odată pe bunica de ce trebuie să postească, iar aceasta a răspuns: „Cum să nu postim, mă, cochile, așa-i legea!” Cu toate acestea, povestea părintele că un frate de-al tatălui care s-a întors din America le-a spus că în America nu postește nimeni și atunci a clătinat cumva credința celor din familie. Bunicii părintelui Teofil, ca și mulți alți săteni, nu știau să citească, dar ascultau Apostolul și Evanghelia citite şi explicate de preotul din sat, în cadrul slujbelor, și se orientau în viața de zi cu zi după aceste învățături. Părintele Teofil își aducea aminte că, fiind copil, a auzit la biserică citindu-se la Apostol, din Epistola către Romani: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor slabi și nu nouă să plăcem. Ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui”. Auzind cuvintele acestea, le-a luat în seamă când a ajuns într-o împrejurare în care n-ar fi vrut să facă un bine pe care-l impunea situația. Mama pleca la câmp, tata era absent din gospodărie și trebuia să meargă mama cu o femeie la lucru. Și atunci mama l-a rugat să aibă grijă de copiii femeii aceleia. Spunea că îl cam incomoda lucrul acesta, dar și-a adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui” și a împlinit rugămintea mamei.

6

Observăm cum programul duhovnicesc recomandat de părintele Teofil își are fundamentul în practicile de bază ale credinței noastre ortodoxe pe care oamenii de la sat în timpul copilăriei sale le respectau cu sfințenie, ca pe o „lege”. Alte amintiri din copilărie Părintele Teofil își amintea cu bucurie cum s-a urcat singur pe acoperișul casei dintrun dud, pentru a putea culege dude mai coapte, la sugestia fraților săi. Fiind nevăzător, s-au panicat cu toții până a reușit să coboare de pe acoperiș pe magazie, îndrumat fiind de un băiat din sat cu care se prinsese văr. O femeie din sat, văzându-l așa năzdrăvan, i-a zis mamei: „Nănaşă, ăsta nu e botezat bine. Pe ăsta să-l duci la popa să-i mai citească ceva, că la ăsta nu i le-a zis toate!” Părintele spunea, cu umorul caracteristic, că mai târziu și-a mai citit el ce-a putut. O altă amintire frumoasă este cea legată de obiceiul prin care s-a prins văr. Era în sat un obicei care ținea de vârsta copilăriei, când copii de aceeași vârstă - băieții între ei şi fetele între ele - se prindeau veri şi văruțe. În prima sâmbătă din Postul Paștilor, băieții sau fetele, în grupuri separate, se duceau într-o grădină și se urcau în pomi, de unde strigau: „Ciuric, ciuric, verio (vărule), fi-ţi-oi văr, fi-mi-i văr, pân’ neom apuca de păr şi ne-om trânti într-un părău. Părău’ s-o bulbuca, cioara s-o ‘neca. Ciuric, ciuric, vereo”. Pentru fete, formula era: „Ciuric, ciuric, văruţo, fi-ţi-oi vară, fi-mii vară, pân’ la dalba primăvară. Ciuric, ciuric, văruţo”. După aceea copiii se coborau din pomi şi îşi împărțeau unii altora din plăcintele făcute de mamele lor şi, de atunci încolo, îşi ziceau „vere” şi respectiv „văruţo”. Acest ritual obliga pentru toată viaţa şi era în atenţia celor angajaţi în a se apela cu „vere”. Părintele spunea că în perioada copilăriei sale, satul său natal era susținut și de o concepție și de o practică religioasă. Oamenii se gândeau la Dumnezeu, la Maica Domnului, la sfinţii lui Dumnezeu şi la legea lui Dumnezeu, pe care o respectau cu bucurie şi cu folos. Își iubeau portul popular și aveau gânduri frumoase. Copiii știau că nu trebuie să facă fărâmituri de pâine pentru că pe bobul de grâu este imprimat obrazul lui Dumnezeu. Acesta era un gând care avea circulație în sat. Ulterior, în vremuri mai recente, fiind călugăr, a mai vizitat satul natal însoțit de părinții de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, dar cu adâncă durere spunea că satul din care a pornit a ajuns un sat fără viitor, dărâmat, pentru că nu mai avea tineri. Tinerii au plecat din sat, fie în străinătate, fie la oraș, unde aveau rostul lor. Cu toate acestea, considera că dărâmarea cea mai gravă a satului Topârcea nu era cea materială. Aceasta ar fi putut fi refăcută prin construcții noi, care s-ar fi putut realiza în timp, așa cum s-au realizat construcțiile de odinioară, care mai pot da mărturie despre hărnicia oamenilor de altădată. Cea mai periculoasă era însă dărâmarea morală și spirituală a satului, care s-a realizat odată cu părăsirea portului românesc și cu părăsirea practicilor de bază ale credinței noastre creștin-ortodoxe (mersul la biserică, postul, rugăciunea). Cu tristețe a constatat că oamenii din sat șiau părăsit credința de odinioară și au acceptat o schimbare radicală a gândirii și a trăirii.

7

În legătură cu casa părintească a părintelui Teofil, acum 4 ani a fost demarat un proiect denumit „Şcoala de vară de restaurare - Casa cu Har”, coordonat de Asociația pentru Patrimoniu Activ PACT în parteneriat cu Asociația Monumentum, Primăria Ocna Sibiului și Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara, cu sprijinul Uniunii Arhitecților din România. Acest proiect are ca obiectiv restaurarea casei natale a părintelui, acum abandonată, din satul Topârcea și transformarea acesteia în casa memorială „Teofil Părăian”. Aici, în fiecare vară, studenții Facultății de Arhitectură și Urbanism din Timișoara lucrează și învață despre frumusețea satului transilvănean, dar și despre fragilitatea acestuia.

Basmul românesc – expresie a înțelepciunii poporului credincios Cuvântul rostit de Preafericitul Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, marți, 05 aprilie 2016, la încheierea Proiectului „Culori radiofonice în 1001 de voci”, realizat de Radio TRINITAS în perioada mai 2014 – februarie 2016: Evenimentul de astăzi, găzduit de sala mare a Ateneului Român, este încununarea activităților organizate de radioul Patriarhiei Române în cadrul proiectului „Culori radiofonice în 1001 de voci”, dedicat copiilor și tinerilor cu deficiențe de vedere din România. Proiectul s-a desfășurat în perioada mai 2014 – februarie 2016 și a mobilizat 21 de copii și tineri nevăzători, elevi ai Școlii pentru Deficienți de Vedere și ai Liceului Tehnologic Special „Regina Elisabeta”, din București. Acești copii și tineri au fost pregătiți de persoane specializate în muzică, teatru, regie, jurnalism și psihologie pentru a interpreta un număr de 124 de personaje din cinci basme românești: „Făt-Frumos din lacrimă”, „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Zâna Zorilor”, „Harap-Alb” și „Greuceanu”. Patriarhia Română a binecuvântat și susținut această inițiativă a radioului TRINITAS pentru a arăta că tinerii și copiii cu dizabilități din România trebuie 8

sprijiniți să-și pună în valoare talentele lor și că este posibilă implicarea lor în domenii care le deschid noi direcții de integrare și dezvoltare profesională. Vocile lor au reușit „să dea viață” fiecărui personaj de basm, depășind orice prejudecăți și demonstrând că arta nu are handicap, oferindu-le ascultătorilor ocazia de a pătrunde în lumea frumoasă a basmului românesc, care este o expresie a înțelepciunii românești inspirate de credința religioasă populară și morala creștină. Basmul românesc este expresie a sufletului poporului ca o punere-laolaltă a năzuințelor, sentimentelor și ideilor sale, născute din speranța biruinței binelui ca valoare eternă, în mijlocul dificultăților vremelnice. În poveștile românești, eroul principal este „fiu de împărat”, așa după cum creștinul ortodox este chemat să devină permanent „fiu al Împărăției cerurilor”. În călătoria sa, care poate fi înțeleasă ca drum al vieții, el luptă împotriva forțelor întunericului acestei lumi, împotriva răutăților de tot felul. Eroul are nevoie de arme: sabia, arcul, scutul și coiful, care sunt înțelese simbolic ca „arme ale luminii”, așa după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe toți creștinii: „să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12). Lupta eroului din poveste împotriva zmeilor și a altor forțe ale răului este lupta creștinului împotriva ispitelor, păcatelor și patimilor egoiste care amenință mai ales sufletele tinere, sincere, dar lipsite de experiența vieții. Basmele românești descriu întâmplări din care mai ales tinerii au de învățat. Tânărul din basmele românești se află la vârsta deciziilor, la vârsta maturizării prin contactul cu o lume pe care nu o cunoaște suficient, dar în care, pentru a putea reuși și pentru a-și păstra sufletul luminos, are nevoie de sfaturile părinților. Respectul tânărului față de părinți este indicat, în b asm, prin gesturi simbolice: eroul sărută mâna tatălui său și mâna Sfintei Duminici. Tânărul din poveste este chemat să devină el însuși împărat, adică stăpân pe sine, viteaz și înțelept, drept și milostiv. Eroi precum Prâslea sau Harap -Alb, spre deosebire de frații lor mai mari, nu preferă confortul casei părintești, ci urmează drumul luminos spre care sunt chemați, fiind credincioși, curajoși, cinstiți și milostivi. Ei pot fi frumoase exemple pentru tinerii de azi, aflați în căutarea sensului vieții și a valorilor netrecătoare.

9

În acest sens, se remarcă faptul că eroul Harap-Alb primește ajutorul care îi permite să pornească la drum, numai după ce oferă milostenie unei femei în vârstă, o simplă bătrână, dar care era, de fapt, Sfânta Duminică. De asemenea, personajele principale ale acestor povestiri cinstesc zilele de sărbătoare creștine și zilele de post. Astfel, Sfânta Vineri, prezentă deseori ca personaj în basme, este, de fapt, Sfânta Parascheva, „cea mult folositoare”, după cuvântul grecesc Παρασκευή, care înseamnă ziua de vineri din timpul săptămânii. Dumnezeu este prezent în basmele populare ca fiind Creatorul și călăuzitorul lumii, iar eroii din poveste, precum Greuceanu, invocă numele lui Dumnezeu când se află în fața unei încercări, având conștiința că Dumnezeu este călăuzitorul lor, iar înainte de a porni la drum se reculeg în rugăciune. Uneori, întâmplările din poveste sunt istorisite în spiritul înțelepciunii populare creștine care sugerează legături între cele trei zile pe care Hristos Domnul le-a petrecut în mormânt, înainte de Învierea Sa din morți, și călătoria de trei zile a lui Greuceanu, precum și devenirea lui ulterioară. Ca expresie a înțelepciunii populare artistice, basmul românesc ne învață, de fapt, că Dumnezeu cheamă pe toți oamenii la o misiune mai înaltă, însă puțini răspund chemării Sale. Uneori, devin eroi cei care s-au născut cu mai puține șanse de afirmare, așa cum sunt Prâslea și Harap-Alb. Ambii eroi s-au născut ultimii între frații lor, dar, cu timpul, s-au arătat mai vrednici decât ei. Din acest punct de vedere, cele două povestiri, menționate mai sus, seamănă oarecum cu istorisirea biblică despre Iosif și frații săi, relatată în cartea Facerea, capitolele 37-50. Iar drumul pe care eroul din basmul românesc este chemat să îl parcurgă este în realitate însuși drumul vieții. Astăzi, este semnificativ și admirabil faptul că, în proiectul „Culori radiofonice în 1001 de voci”, aceste basme tradiționale românești sunt interpretate, potrivit rigorilor teatrului radiofonic, de tineri cu dificultăți de vedere, dintre care unii sunt total nevăzători. Atenția, căldura și priceperea cu care acești tineri au reușit să interpreteze personajele din basmele românești, amintite aici, sunt dovada vizibilă a talentelor dăruite lor de Dumnezeu, pe care însă ei le-au cultivat și înmulțit în cele peste 180 de ore de înregistrare în Studioul Radio TRINITAS din București. În semn de apreciere și recunoștință pentru această mare realizare, dorim să oferim fiecăruia dintre cei 21 de tineri Diploma de Onoare a Centrului de Presă BASILICA, al Patriarhiei Române. De asemenea, adresăm mulțumiri și felicitări persoanelor care au sprijinit financiar proiectul „Culori radiofonice în 1001 de voci”, precum și persoanelor 10

care s-au implicat artistic pentru realizarea celor cinci CD-uri cu basme tradiționale românești. În semn de prețuire, le oferim acestor persoane Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și respectiv Diploma și Medalia Omagială „Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul”. În final, mulțumim conducerii Ateneului Român și tuturor celor care au organizat acest eveniment de încheiere a proiectului „Culori radiofonice în 1001 de voci” și de lansare a CD-urilor conținând cele cinci basme tradiționale românești. Avem speranța că aceste realizări artistice vor aduce bucurie și lumină în sufletele ascultătorilor. Ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască tuturor copiilor și tinerilor încredere și curaj în cultivarea talentelor proprii spre bucuria lor și a noastră a tuturor care îi iubim și îi prețuim. † DANIEL Patriarhul României

11

An omagial

O monografie a satului Crivina de la 1935 Prof. Dr. Dorin Stănescu, 28 Martie 2019

Lumea rurală de altădată ne oferă și astăzi o veritabilă incursiune în istoria satului românesc. În căutarea unor scrieri vechi cu caracter monografic, am avut plăcuta surpriză de a descoperi opere inspirate din școala lui Dimitrie Gusti. Cu toate că unele dintre aceste monografii scrise în primele trei decenii ale secolului XX sunt inegale ca valoare, privite acum din perspec- tiva contemporaneității, ele însele au devenit documente cu valoare istorică. Monografia pe care o aducem astăzi în atenție se intitulează „Satul Crivina” și a fost scrisă de învățătorul Gh. A. Bănuță. Se prezintă ca o lucrare echilibrată, riguros întocmită și documentată. Mărturie a aportului acesteia la îmbogățirea cunoașterii istoriei naționale stă și faptul că lucrarea s-a bucurat, la vremea sa, de girul unei mari personalități a epocii, paleontologul, geologul și geograful Ion Simionescu, membru al Academiei Române, iar ulterior președinte al acestui prestigios for (1941-1944). În prefața pe care a semnat-o, Ion Simionescu scria: „Fără nici un păcat se poate spune că viața satelor nu este îndeajuns de bine cunoscută. Dela ele ar fi trebuit să 12

plecăm în toate; numai așa am fi căpătat o orânduire temeinică a treburilor obștești… Cunoaștem satele ca prin sită. Din vremea lui Haret, omul de stat cu o însuflețire sinceră pentru ridicarea și cunoașterea satelor, s-a început să se tipărească scurte monografii despre sate. Erau săvârșite însă fără normă generală de conducere. Abia în timpurile din urmă, prin activitatea echipelor pornite de la «Fundația Principele Carol» (echipele lui D. Gusti - n.n.), s-a dat un temeiu științific cercetării satelor”. Rândurile acestea scrise acum 84 de ani confirmă suplimentar nevoia noastră, a contemporanilor, de a ne apleca mai mult asupra universului rural, întărind și în acest mod inspirata alegere a anului 2019 de către Biserica Ortodoxă Română drept An omagial al satului. După această introducere, prefața se continuă cu o prezentare a autorului ca fiind „unul dintre tinerii licențiați a căror pregătire academică îl face să prindă adevărata față a descrierii unui sat. Dragostea ce-l leagă de locul din care se trage i-a dat puterea să pătrundă mai adânc în sufletul poporului restrâns la vatra satului lui. Rezultatul este o monografie ce se poate ceti și înțelege cu trăsături generale ce ies în relief, cu adâncuri scoase la iveală”. La finalul celor două pagini scrise de academician, acesta a lăudat efortul tânărului autor și a subliniat rolul învățătorului ca model și factor coeziv, dar și ca generator de înnoire socială: „Prin munca neogoiată, desinteresată și folositoare obștei, vor conlucra la întărirea prestigiului ce trebuie să-l aibă membrii corpului didactic primar nu numai în îndrumarea satelor, dar și în însănătoșirea vieții noastre publice în general”. Simțul omeniei și credința Despre învățătorul Gh. A. Bănuță nu am găsit date în documentarea noastră, numai o mențiune a unei colaborări, în 1928, la o revistă editată de către un grup de învățători din județul Prahova, fapt care confirmă apetența acestuia pentru activitatea publicistică, dar și pentru studiu, cercetare. Așa se face că monografia sa, scrisă din perspectiva fiului satului, depășește ca întindere o broșură, rămâne singura certitudine a strădaniei omului și învățătorului din Crivina primei jumătăți a secolului XX. Pe parcursul celor 86 de pagini, autorul și-a structurat istoria acestei mici așezări din zona de sud a județului Prahova prezentând în 14 mici capitole tematici precum: așezarea geografică, istoricul satului, clima, fauna, flora, populația, port și alimentație, situația administrativă, starea moral-religioasă - Biserica, starea culturală Școala, starea sanitară, obiceiuri, datini, folclor. În 1935, cei aproape 1.100 de locuitori ai micului sat Crivina erau înfățișați de autor ca fiind oameni caracterizați de hărnicie și ambiție, căci „în dorința de a agonisi, de a întrece pe vecin în port și gospodărie, crivinenii au dus faima construcțiilor de șosele nu numai în județul nostru, ci și mai departe în Ialomița, Vlașca, Dobrogea”. Bărbații sunt comunicativi, crivineanul este întreprinzător și energic, iar „femeile mai guralive se-ntrec în intrigi și cancanuri, pe cari le pun la cale stând la taifas, pe marginea drumului, în zile de sărbătoare... flăcăii și fetele mari au pe buze totdeauna râsul, cântecul și gluma, la horă ca și în toiul muncii”. În ceea ce privește portul popular, autorul remarcă plin de amărăciune că plecarea bărbaților la oraș a schimbat modul tradițional de a folosi portul popular, care a fost înlocuit cu haine orășenești. Numai bătrânii mai poartă cu sfințenie hainele părinților și înaintașilor. 13

Caracteristicile morale ale țăranilor din Crivina sunt grevate de sentimentul moral mai curat decât la orășeni, iar sentimentul onoarei și al demnității, respectul cuvântului dat și simțul omeniei sunt calități care se mențin pe primul plan. Despre sentimentul religios al localnicilor autorul scrie: „Poți vorbi de istoria poporului român fără să pomenești de rolul bisericii sale în decursul vremii? Legea strămoșească, credința, a făcut pe români tari în zile grele, le-a înălțat sufletul, le-a hrănit inima cu răbdare, bunătate... Cazania a fost pivotul care a păstrat limba moș strămoșilor noștri. Din amvonul bisericii s-au ridicat glasuri cari au trezit conștiința națională. În Crivina, credința creștin-ortodoxă are rădăcini adânci și nesdruncinabile. A avut Crivina obraji bisericești cari au făcut cinste bisericii și neamului”. Un apostol al satului Un astfel de exemplu este oferit de autor în persoana lui Nicolae Popescu (18551922), preot din 1875 și învățător al satului din 1888, pe care îl definește ca fiind „un adevărat apostol al satului, căruia i-a închinat energia și munca sa cinstită și conștiincioasă, slujind biserica aproape o jumătate de veac (47 de ani), iar școala, timp de 24 ani. Dela 1875 și până la 1922, satul Crivina a cunoscut vădite progrese sub inițiativa și îndemnurile acestui om de bine”. Așa cum reiese din cele câteva rânduri dedicate acestui slujitor al Domnului, preotul Nicolae Popescu a fost cel care a clădit un local de școală pe cheltuiala sa, a înființat biblioteca școlii, în 1905 a înființat cursurile de adulți, corul bisericesc și șezătorile săptămânale. Tot prin strădania sa a fost înființată, în 1904, și Banca Populară Crivina. Părintele Nicolae Popescu a creat, de asemenea, un atelier de lucru manual, devenit faimos. Obiectele lucrate aici cu elevii și sătenii au ajuns chiar la marea expoziție jubiliară din 1906, când s-au sărbătorit 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Obiectele din Crivina au primit medalia de aur. Peste ani, venerabilul apostol al satului avea să mărturisească faptele vredniciei sale: „La începutul carierei mele nu se afla în sat nici local de școală, nici mobilier, nimic. Toate acestea s-au făcut cu spesele mele, fără a fi ajutat de nimeni”. Ceea ce este frapant este și faptul că, în perioada interbelică, satul Crivina se bucura în continuare de oameni remarcabili: învățători și preoți tineri care au zidit o școală și o biserică nouă, ducând mai departe prestigiul condiției lor. Monografia satului Crivina surprinde un sat românesc în tranziția spre modernitate. Este cumva pe aceleași coordonate cu Siliștea Gumești, satul descris așa de frumos de Marin Preda în celebra sa carte „Moromeții”. Cu deosebirea că Preda surprinde țăranul și problemele sale într-o lucrare de ficțiune, publicată în a doua jumătate a secolului XX, în timp ce cartea despre Crivina prezintă realitățile obiective ale satului, utilizând canoanele și metoda monografică. Lucrarea învățătorului Gh. Bănuță confirmă faptul că în acea lume de ieri, Biserica și școala dădeau adevărata lumină satului românesc, prin apostolatul făcut de către preoți și învățători.

14

Evanghelia de Duminică

Purtarea crucii, semnul adevăratei urmări a lui Hristos Pr. Asist. Dr. Cosmin Pricop, 31 Martie 2019

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1 Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi săMi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. În rânduiala și înțelepciunea ei inspirate de Duhul Sfânt, Biserica a crezut de cuviință ca fiecare din cele cinci duminici ale Postului Mare să fie închinată sau consacrată unei teme de reflecție teologică specifică perioadei liturgice în care ne aflăm, pentru o mai intensă deslușire și profundă înțelegere a semnificațiilor căii pregătitoare pe care o avem de urmat spre a ne întâlni cu Hristos Cel înviat în marea sărbătoare a Învierii. Pași către Înviere

15

Astfel, prima duminică a Postului (numită și a Ortodoxiei) îndeamnă la înțelegerea identității de credință, ca fundament al oricărui exercițiu concret al omului credincios de participare la viața Bisericii. Duminica a doua, închinată Sfântului Grigorie Palama, descoperă într-o manieră încurajatoare posibilitatea împărtășirii omului credincios de slava lui Dumnezeu. A treia duminică, a Crucii, actualizează smerenia și renunțarea la sine drept condiții indispensabile pentru urmarea lui Hristos. Cea de-a patra duminică, în care se face pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, sugerează importanța metodei, a planului ori a strategiei de urmat în orice demers pozitiv, mai ales în ceea ce privește viața duhovnicească. Duminica a cincea, a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, aduce în atenție posibilitatea schimbării totale prin pocăință a omului păcătos, care poate accesa astfel milostivirea nemăsurată și neîngrădită a lui Dumnezeu față de el. Temele teologice propuse de toate aceste cinci duminici oferă o necesară orientare și totodată asigură o însoțire binevenită a celor credincioși, care, în mod liber și conștient, urmează calea postului. Semnificativ apare în același context și felul în care teme teologice mai abstracte, oarecum, sunt îngemănate cu evocări ale personalităților remarcabile din istoria și experiența Bisericii - sfinții -, din dorința poate nerostită a Acesteia, ca învățătura să fie permanent exemplificată și întruchipată, adică să devină accesibilă tuturor. Situată în acest cadru, Duminica a treia, a Crucii, primește valoarea centralității, a mijlocului, a miezului și poate chiar a punctului de sprijin din care lumea va putea fi răsturnată, nu în sens arhimedic, ci în cel mai genuin sens paulin: „Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 18). Crucea, cheia înțelegerii lui Hristos Pericopa evanghelică aleasă de Biserică spre a fi lecturată în cadrul Sfintei Liturghii din această Duminică a treia a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci, se regăsește în ultimele versete ale capitolului 8 și primul verset al capitolului 9 din Evanghelia după Marcu. În primă instanță foarte interesant apare contextul acestor afirmații ale Mântuitorului Iisus Hristos, așa cum sunt ele consemnate și transmise de autorul celei de-a doua Evanghelii din ordinea canonică a scrierilor Noului Testament. Aflându-se împreună cu ucenicii Săi prin satele din preajma Cezareii lui Filip (Marcu 8, 27), Mântuitorul îi chestionează pe aceștia în legătură cu identitatea Sa: „Cine zic oamenii că sunt?" (Marcu 8, 27). Răspunsul acestora, care exprimă de fapt convingerea lumii, sunt variate: Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre proroci (Marcu 8, 28). Mântuitorul însă continuă cu o a doua întrebare, mai insistentă și totodată mai directă: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?" (Marcu 8, 29). Răspunsul la această a doua întrebare este oferit de Petru, în numele tuturor celor doisprezece: „Tu ești Hristosul" (Marcu 8, 29). Descrierea ulterioară a scenei din finalul capitolului 8 arată limpede că Petru (și implicit toți ceilalți ucenici) înțelegeau sau cunoșteau identitatea Învățătorului mai mult decât lumea, dar nedeplin. După ce Iisus vestește prima dată pătimirile Sale din Ierusalim (Marcu 8, 31), Petru „îl ia de o parte" (Marcu 8, 32), încercând să-L convingă dojenitor să renunțe la această intenție. Atitudinea lui Petru determină răspunsul drastic al Mântuitorului, dificil de imaginat cu puțin timp înainte: „Mergi înapoia Mea, satano!" (Marcu 8, 33). Imediat după acest dialog al identității, Evanghelia după Marcu redă îndemnurile lui Hristos în privința urmării Lui, care alcătuiesc textul pericopei evanghelice din slujba Sfintei Liturghii a Duminicii a treia din Post, a Sfintei Cruci. Cu alte cuvinte, Evanghelia după Marcu construiește un discurs teologic în care identitatea lui Iisus Hristos este nedespărțită de luarea crucii.

16

Doar în lepădarea de sine, în luarea crucii și în urmarea Mântuitorului ajung creștinii la înțelegerea corectă a identității Lui, căci aceasta din urmă nu poate fi înțeleasă decât prin prisma smereniei și răstignirii, la care sunt chemați toți cei ce doresc să Îl urmeze. Crucea, singura cale spre Hristos Îndemnul de urmare a Lui pe care Hristos îl adresează ucenicilor și mulțimii chemate nu este exprimat oricum, ci este integrat într-un proces, având o etapizare precisă, pedagogică. În primul rând, de la acest exercițiu nu este nimeni exclus. Accesarea lui este liberă pentru oricine voiește. Constrângerile de orice fel sunt cu desăvârșire excluse. Adevărata urmare a lui Hristos este doar cea care se hrănește cu voia liberă. Hristos nu silește pe nimeni, nici măcar în a-L iubi. În al doilea rând, această intenție și decizie liberă și conștientă de a-L urma pe Mântuitorul se cuvine a fi secondată de lepădarea de sine. Cine alege liber să Îl urmeze pe Hristos trebuie să se lase în mâinile Lui, să se încredințeze Lui, să se lase în voia Lui. Să Îl lase pe Hristos să conducă. Verbul grecesc care indică această lepădare de sine (ἀπαρνέομαι) poate avea și o semnificație chiar mai categorică - negare de sine. Evident, acest sens nu trebuie înțeles ca o dizolvare a propriei identități, ca o anulare absurdă a propriei subiectivități, ci ca o renunțare de bunăvoie la (con)ducerea propriei vieți în favoarea călăuzirii pe care Se oferă să o preia Hristos pentru fiecare dintre noi. Alegerea de a-L urma și de a-I încredința viața noastră este continuată, potrivit celor transmise de Evanghelia după Marcu, de un al treilea pas - luarea crucii. Cuvântul din originalul grecesc (αἴρω) poate însemna și „a te lăsa (a fi) însoțit de ceva". Astfel, luarea crucii trimite la înțelegerea potrivit căreia omul credincios care își ia crucea face, de fapt, exercițiul de a accepta această realitate a crucii în viața lui. Ce înseamnă să accepți crucea în viața ta? Înseamnă să trăiești permanent cu perspectiva propriei răstigniri, care nu se va petrece bineînțeles la modul fizic, ci la cel duhovnicesc, mistic. Răstignirea mea înseamnă răstignirea propriului ego, jertfirea propriei voințe ca încredințare a vieții în purtarea de grijă a Mântuitorului, Care, ca un Pedagog desăvârșit, va ști mai bine decât mine cum să îmi rânduiască viața aceasta pământească, pentru a o arvuni pe cea veșnică. Pentru că nimic din tot ceea ce ne înconjoară în această viață pământească și lume văzută nu se poate apropia, ca importanță, de valoarea sufletului nostru. De fapt, încredințându-I lui Hristos viața noastră pământească ne facem un mare bine propriului nostru suflet, pentru că Hristos va călăuzi această viață numai în interesul mântuirii noastre, chiar dacă pedagogia Lui uneori presupune refuzul unei fericiri standardizate la nivel pământesc, lumesc. Toată această urmare a lui Hristos, care presupune renunțarea la sine și răstignirea propriei voințe are ca scop unic câștigarea sufletului fiecăruia, adică mântuirea. Iar Hristos descrie în final mântuirea drept vedere a Împărăției lui Dumnezeu, venind întru putere. Părtășia la această Împărăție nu este rezervată însă celor care pleacă din această viață, ci poate fi pregustată chiar și aici, în această viață, căci Biserica este Împărăția care ne întâmpină deja, amintindu-ne constant cuvintele Mântuitorului, că trăim în lumea aceasta, dar nu suntem din ea.

17