Bazele

Bazele teoretico-metodologice ale etnopedagogiei Pedagogia populara are trăsături esenţiale proprii. Cele mai principale dintre ele sunt:  colectivismul - în sensul că ea este opera colectivă a maselor. La crearea ei au participat sute şi sute de înţelepţi şi pedagogi populari rămaşi anonimi, însă a căror măiestrie şi bogăţie a fost mereu selectată, îmbogăţită de popor şi transmisă pe parcursul veacurilor;  empirismul şi practicismul - caracterizează creaţia pedagogia populară, care este puternică nu prin teorii şi sisteme de ştiinţie noi şi originale, ci prin unele realizări strălucite de măestrie, de practică educaţională;  continuitatea şi consecutivitatea pedagogiei populare -transmiterea din generaţie în generaţie a celor mai valoroase concepţii, forme, mijloace, experienţe pedagogice. Această învăţătură derivă din principiul fundamental al continuităţii istorice fără de care nu poate fi concepută dezvoltarea socială, inclusiv cea pedagogică;  sincretismul - diversele forme ale pedagogiei populare se desfăşoară concomitent şi într-o unitate indisolubilă cu alte manifestări ale vieţii sociale, împletindu-se organic cu multitudinea obiceiurilor, datinilor, tradiţiilor, ritualuri lor etc.  Etnopedagogia, cercetând tradiţiile pedagogice populare, nu poate rămâne indiferentă faţă de problemele mediului în care se educă copilul, de ecologia materială şi spirituală a societăţii contemporane.  Etnopedagogia studiază experienţa pedagogică a poporului, elucidează posibilităţile şi căile eficace de realizare a ideilor progresiste despre educaţie şi instruire în practica ştiinţificopedagogică, cercetează posibilităţile conlucrării înţelepciunii pedagogiei populare cu ştiinţa pedagogică, analizează importanţa unor fenomene sau altora ale vieţii şi determină corespunderea sau necorespunderea acestora cu cerinţele actuale ale educaţiei.

Potenţialul educativ al pedagogiei poporului se poate baza pe următoarele repere: I. Integritate, independenţă. Pedagogia populară este un fenomen firesc, parte integrntă a vieţii poporului. Prin participarea în procesul de educaţie se conştientizează că cea mai mare avuţie a societăţii sunt copiii. Fiecare se naşte nepotul cuiva, şi moare bunic. Integritatea procesului pedagogic, valorificarea factorului educaţional şi a sistemului de mijloace care creează armonia între conştiinţă, comportament şi activitate. Includerea timpurie a copiilor în procesul pedagogic, în sensul autoeducaţiei, educaţiei reciproce, reeducaţiei. Asigurarea maximă a independenţei şi autonomiei în educaţie. Atitudinea diferenţiată faţă de personalitate (particularităţile individuale şi de vârstă). Cultul strămoşilor, cultul mamei, cultul copilului în toate temele tradiţionale ale educaţiei. Eficacitatea şi viabilitatea ideilor culturii pedagogice tradionale îndeamnă la o activitate creatoare în opera de educaţie. II. Democratism şi umanism.  Democratismul, umanismul şi solidaritatea între naţiuni sunt determinante ale pedagogiei populare. La nivelul popular niciodată nu apar conflicte interetnice.  Nu toate popoarele îl au pe Comenius, Pesstalozzi,însă fiecare popor are o comoară, cu valori general-umane.  Democratismul şi umanismul e chintesenţa pedagogiei populare. Copilul, patria, poporul sunt esenţa.  “Cine patria nu-şi iubeşte, duşmanul ei se numeşte", „Copiii cresc uşor în ograda vecinului".  Cultura e un fenomen complicat, mulţiaspectual. Etică, cultura muncii se manifestă în mod diferit la popoare.

III. Diferenţiere.  Poporul a creat mijloace optimale de exprimare a ideilor. Fiecare principiu al pedagogiei populare conţine în sine mulţime de concluzii. Forma aforistico-poetică a ideilor pedagogiei poporului constituie rezultatele obţinute pe parursul a mai multor secole.  Pedagogia populară, în pofida caracterului complex, nu este lipsită de un sistem. Mijloacele ei, metodele şi procedele presupun diferenţiere: zicătorile şi proverbele sunt cele mai indicate la povăţuirea morală; ghicitorile contribuie la dezvoltarea ingeniozităţii intelectului; cântecele şi dansurile, educaţia estetică, poveştile sunt generate. IV.

Dezvoltarea istorică.

 Studierea experienţei educative a poporului permite să prezentăm procesul pedagogic în cadrul istorico-natural, în atare mod, educaţia se înscrie ca o consecinţă evolutivă a unor sau altor fenomene sociale.  Pedagogia populară este conştiinţa socială a poporului,care a apărut şi s-a dezvoltat pe baza generalizării fapteloracţiunilor) oamenilor, care n-au avut o pregătire specială pedagogică.  Adulţii contactează copiii în permanenţă, nu numai de aceea că ei îndeplinesc misiunea urmărind în mod conştient un scop pedagogic ci pur şi simplu, le este plăcută această activitate intelectuală pentru cultivarea (educarea) calităţilor general-umane.

Zilele Dochiei Romanii celebreaza pe 1 martie Ziua Babei Dochia. Aceasta este cunoscuta drept o zeita agrara foarte batrana, care isi gaseste sfarsitul de 1 martie, odata cu venirea primaverii si renaste de Sfintii Mucenici, pe 9 martie. In mitologia romana, Baba Dochia este asociata cu Hera. Se spune ca Baba Dochia a fost una din cele mai rautacioase soacre, ea trimitandu-si nora sa culeaga fragi in varful muntelui intr-o zi de 1 martie. Norocul face ca pe drum fata sa intalneasca un mosneag care i-a dat o gramajoara de fragi. Surprinsa fiind de aparitia fetei cu fragii, ea se hotaraste sa plece cu oile la munte. Baba Dochia imbraca cele noua cojoace, fiind convinsa ca iarna a cedat in fata primaverii. Vremea prietenoasa o determina in cele din urma sa lepede, treptat, toate cojoacele, ramanand total descoperita in lupta cu gerul si ploaia, iar vestita baba si turma de oi se transforma instant in sloiuri de gheatza, care cu timpul s-au tranformat in piatra. Se spune ca asa s-au format “Babele” din Muntii Bucegi. O alta varianta a legendei relateaza intentia Babei Dochia de a urca pe munte, dar de data aceasta alaturi de fiul sau, Dragobete. Datorita ploii de 9 zile care le-a zadarnicit planurile, Dochia se hotarareste sa dea jos, pe rand, cojoacele a caror greutatea crescuse considerabil. Astfel, se spune ca zilele schimbatoare de la inceputul lui martie se datoreaza exclusiv Babei Dochia, care isi scutura cojoacele de ploaie. Ciobanii incearca sa o previna ca nu e timpul urcarii oilor la munte, insa Dochia refuza orice sfat, si, mai mult, se cearta si cu Marte, caruia ii adreseaza chiar cateva cuvinte jignitoare. Furios, Marte decide sa imprumute de la fratele sau mai mic, Februarie, cateva zile geroase. In acest fel, Baba Dochia isi gaseste sfarsitul, fiind inghetata.