Caracterizare Alexandru Lapusneanu

Alexandru Lapusneanul Costache Negruzzi CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL Personajul este substanta, elemental cheie al operei epice. Actionand, acesta realizeaza de fapt firul narativ. R. Barthes il considera ca fiind o “fiinta de hartie care traieste exclusiv in lumea fictiunii”. Fiind nuvela, opera literara „Alexandru Lapusneanul” are un numar relativ redus de personaje fara de roman, iar accentul cade pe caracterizarea complexa a personajului principal. In contextul national, nuvela istorica apare in plin romantism, iar eroul va mosteni profilul spiritual corespunzator, fiind un personaj exceptional inscris intr-un destin spectaculos. Un asemenea erou este si Alexandru Lapusneanul din nuvela omonima a lui Costache Negruzzi. Este un personaj eponim (numele constituie titlul operei), central (in jurul sau se constituie firul narativ), personaj real, atestat istoric (domnia este surprinsa si in cronicile moldovenesti), complex (surprins intr-o tripla ipostaza), negativ (figureaza in tipologia tiranului). Este construit ca un personaj romantic, adica pus sub semnul timpului sau, dar si creatie a imaginatiei si viziunii istorice a scriitorului. El ii completeaza portretul cu nuantari din legendele populare si impune personalitatea domnitorului dintr-o perspectiva originala, sinteza de trasaturi contradictorii: diplomat si tiranic, tandru si sarcastic, afectuos si cinic. Este totusi un personaj dramatic, simbol al istoriei tragice a Moldovei medievale careia i-au cazut victima deopotriva boieri, tarani si domnitori. Scriitorul nu ii realizeaza portretul fizic, ci insista pe reactiile, actiunile spontane, ii noteaza vorbele taioase si infricosatoare, astfel dezvaluindu-i temperamentul violent si impulsiv, dar de o mare luciditate. Personaj real, cu atestare istorica, este apreciat constant drept un erou romantic, construit pe baza antitezei (dintre el si Ruxanda). Exista in text detalii de ordin fizionomic (notatia asupra ochilor care „scanteiara ca un fulger” atunci cand boierii ii cer sa se intoarca sau asupra palorii chipului in scena din biserica) care vor reda trairi interioare foarte puternice (dezvaluirea paroxismului momentului: „radea; muschii i se suceau de rasul acesta, si ochii lui sclipeau”); si de ordin vestimentar – scena din biserica: Alexandru Lapusneanul vine imbracat „impotriva obiceiului sau”, „cu toata pompa domneasca”, dar pe sub haine se pot zari zalele de fier, detaliu ce anticipeaza scena urmatoare. Personaj complex, bine individualizat, el este infatisat in timpul celei de-a doua domnii, cand vine in tara ajutat de turci cu gandul sa restabileasca ordinea, sa-si recapete tronul uzurpat si sa ajute poporul, fapt pentru care initial este incadrat categoriei personajelor pozitive. Astfel, i se contureaza un portret mozaic din doua ipostaze contradictorii: initial, poate fi incadrat in categoria personajelor pozitive pentru ca are intentii de a sprijini masele, de a restabili ordinea in tara si de a-si redobandi tronul uzurpat. Lapusneanul este un personaj construit din „lumini si umbre”, din trasaturi extreme. Astfel, la inceput apar conturate cel mai bine trasaturile pozitive: vorbeste intelept (interesandu-se de soarta „bietei tari”), este chibzuit si sceptic (analizeaza raspunsul boierilor), diplomat (accepta solia boierilor trimisa de Tomsa). Vandut de boieri, isi da seama ca nu-si poate intari puterea decat luptand impotriva lor. Il accepta in preajma sa pe Motoc, dar nu are incredere in el: „…te voi cruta caci imi esti trebuinta, ca sa ma mai usurez de blestemurile norodului”. Analizeaza reactia moldovenilor, nu crede ca poporul nu-l vrea, este hotarat (primeste delegatia boierilor cu prefacuta bunavointa, dar raspunsul dat este categoric, folosind o comparatie cu o situatie imposibila: „Sa ma intorc? Mai degraba isi va intoarce Dunarea cursul idarapt.”). Este tandru, iubitor cu Ruxanda, mimand afectiune, dar mai ales se dovedeste cunoscator al psihologiei umane, detinand arta manipulatii multimii (transforma o forta ostila intr-una de partea sa, indreptand nemultumirea catre boieri). A doua parte (capitolele II si IV) reda ipostaza negativa, demonica, a omului calauzit doar de razbunare si suspiciune. Ajuns domnitor, Lapusneanul devine crud, violent, insetat de razbunare si ucide fara mila pe boieri. Actioneaza cu violenta proprie despotilor, iar cruzimea creste in intensitate cand e gata sa-si ucida sotia si copilul. 1

Portretul moral se constituie in jurul unei dominante de caracter – cruzimea – demonstrata prin atmosfera de teroare impusa, caci ucide fara judecata, organizeaza un masacru colectiv in care sunt omorati 47 de boieri, piramida de capete devenind o emblema sangeroasa. Este razbunator, a doua domnie sta sub semnul acestei intentii de a pedepsi boierimea tradatoare. Atitudinea despotica este demonstrata chiar de primul moto: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu” reprezinta cuvintele domnitorului hotarat sa recapete tronul Moldovei, un raspuns sugestiv la sfatul boierilor de a renunta la intentia sa. Este orgolios, dobandeste stapanire de sine, dar nu reuseste sa-si stapaneasca in totalitate impulsivitatea. Dovedeste o franchete cinica, fixand de la inceput tipul relatiei cu Motoc (unealta politica, tap ispasitor). Chibzuieste cu raceala politica confruntarea dintre Motoc si „prostimea” revoltata, folosind-o ca o dubla oportunitate: de a-l indeparta pe boierul tradator si de a-si creste simpatia poporului. Este un bun analist si strateg politic si isi demonstreaza cinismul in cadrul unor scenarii sangeroase: piramida formata din capetele boierilor (sarcastic si zeflemitor: „femeia, tot femeie; in loc sa se bucure, ea se sperie”), moartea lui Motoc. Impulsivitatea si-o arata prin reactia fata de cererea domnitei de a renunta la omoruri si reactia la trezirea din lesin, cand se vede calugarit. Demonstreaza sadism prin placerea cruzimii grotesti, intretinand teroarea chiar si dupa baia de sange a ospatului. Firea razbunatoare nu i-o schimba nici boala, nici apropierea sfarsitului, ramanand cu intentii sangeroase chiar si pe patul mortii (ii comdamna ca fiind principalii vinovati pe cei din propria sa familie), nici macar aripa mortii nu-l imblanzeste. „De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu” sunt cuvintele de amenintare ale lui Lapusneanul, aflat pe patul de suferinta, dupa o criza mistica in care ceruse sa fie calugarit. Obsesia razbunarii degenereaza in paranoia. Chiar si in ultimele clipe ale vietii, acesta se gandeste la insanatosire nu pentru a deveni mai bun, ci pentru a-si relua razbunarile sangeroase, avand patima de a provoca suferinta si moarte. Boala grea sugereaza interventia factorului divin, schimband radical raportul de forte. Cel care voise sa fie in ipostaza regizorului universal, hotarand moartea si viata supusilor, nu se poate mantui insa de propriul destin. Desi Negruzzi manifesta obiectivitate in caracterizarea personajului, nu poate sa nu sublinieze, in final, ca Lapusneanul a lasat „o pata de sange in istoria Moldovei”. Autorul evita schematismul si reuseste sa contureze un personaj complex. Nicolae Iorga il considera „sufletul unui bolnav, ce-si afla alinarea unei suferinte tainice, numai la vederea si auzul suferintei altora”. Figura lui de despot crud si insingurat, stapanindu-si violenta profunda amestecata cu dispretul total pentru orice faptura si pentru omenesc in general, se inscrie tipologic in seria demonilor romantici. Totusi, prin prioritatea motivatiei conjuncturale, realiste, a deciziilor sangeroase ale domnitorului, ca si prin slabiciunea prea omeneasca din ceasul stingerii, cand calaii sai nu s-au manifestat mai uman – si asta dupa ce, comod si prea putin barbateste, lasasera asupra umerilor slabi ai doamnei sarcina crimei viclene – demonul raului ce-l stapaneste pe voievod apare mai curand ca o caracteristica a vremii, o vreme brutala si violenta. Confirmand traiectoria demonilor romantici, alcatuit din urcusuri si coborasuri imprevizibile, acest destin este marcat de forta distructiva a celui care il poarta. La modul romantic, Lapusneanul este un Demon alcatuit din contraste puternice (luciditate politica / nesabuinta, hotarare / viclenie, afectiune / cruzime, disimulare / impulsivitate, diplomatie / despotism, blandete / agresivitate, intelepciune / dementa). In reprezentarea eroului, autorul imbina caracterizarea directa cu cea indirecta. Caracterizarea indirecta este predominanta, caci imaginea personajului se constituie treptat prin acumulari de fapte si se realizeaza prin descriere, naratiunea faptelor, mimica, vestimentatie, comportament, dialog, monolog, personajul individualizandu-se prin limbaj. Faptele voievodului ajuns din nou pe tronul Moldovei, campania de exterminare a boierilor tradatori, iertarea pe care o cere, cu pocainta, boierilor, „leacul de frica” oferit gingasei si miloasei doamne, aruncarea lui Motoc in mainile multimii furioase, pun in lumina un domn absolut, un tiran al epocii medievale care actioneaza pentru intarirea autoritatii domnesti si slabirea boierilor. Negruzzi a inteles astfel „spiritul cronicii romane si a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealitati” (George Calinescu).

2

Domnitorul este un excelent actor, dovedind inteligenta, un echilibru interior desavarsit si o capacitate deosebita de disimulare. Edificatoare este scena din biserica, unde joaca ipostaza smereniei desavarsite. In scopul castigarii increderii totale a boierilor ce il urau, el foloseste argumente hotaratoare: nu numai gesturile, miscarile, expresia fetei, dar mai ales extrase din Biblie, anume alese („sa iubesti pre aproapele tau ca insusi pre tine, si sa ne iertam unii pe altii.”). Cuvantarea de impacare cu boierii rostita in biserica demonstreaza ipocrizie si, neavand nimic sfant, jura stramb in fata altarului. Se observa spiritul strategic si abilitatile psihologice; isi induce starea de „evlavie”, devnind galben la fata si tremurand in fata raclei. Fiind viclean, Lapusneanul se adreseaza boierilor printr-un discurs de impacare. Se arata umil, regretand asprimea cu care a fost obligat sa carmuiasca tara si, neavand nimic sfant, face legamant (jura) stramb in fata altarului. Ipocrit, se inchina la icoane, stiind ca boierii ii urmaresc fiecare gest. El reuseste sa ii convinga de bunele sale intentii prin organizarea unui ospat la Curte, unde sunt invitati toti boierii. Privind spectacolul uciderii celor patruzeci si sapte de boieri, devine cinic si sadic. „Lapusneanul... se trasese langa o fereastra deschisa de unde privea macelul ce incepuse. El radea.”. Rautacios, disimuleaza grija pentru viitorul tarii si il sacrifica pe Motoc cu o satisfactie aproape bolnavicioasa, pentru a evita revolta multimii adunate in fata curtii domnesti. Mimand afectivitate, o invita pe doamna Ruxanda in sala tronului pentru a-i oferi „leacul de frica”, piramida ridicata din capetele boierilor ucisi. In ultima parte a nuvelei sunt suprapuse doua ipostaze contradictorii ale voievodului: cucernic, recunoscandu-si crimele, pare sa invoce ispasirea pacatelor, calugarindu-se in manastirea Slatina. Cand isi simte sfarsitul aproape, in delirul febrei, cinic, revenit din letargie, ameninta viata fiului sau, Bogdan, si a Ruxandei. Lapusneanul intruchipeaza pe tiranul crud si sangeros, razbunator si viclean. Comportarea sa este considerata maladiva (bolnava), fiind socotit chiar “un damnat, osandit de Providenta sa verse sange si sa nazuie dupa mantuire.” (George Calinescu). Scopul politicii sale este sporirea autoritatii domnitorului prin limitarea puterii boierilor, iar privit in complexitatea sa, este un monarh absolut si nu o simpla bruta insetata de sange. Ca toti eroii romantici, este imprevizibil, trecand cu usurinta de la o stare la alta. O intampina cu tandrete pe sotia sa, Ruxanda („Ce veste, frumoasa mea Doamna? zise el, sarutand-o pe frunte”), insa cand aceasta insista sa opreasca varsarile de sange (afland scopul vizitei), cu greu isi reprima gestul de a lovi cu jungherul, demonstrand impulsivitate; devine violent si in limbaj: “Muiere nesocotita! striga Lapusneanul sarind drept in picioare”. Manuieste cu dibacie masca fatarniciei, isi stapaneste si-si modifica comportamentul pentru a-si ascunde adevaratele intentii: “stapanindu-se se pleca si radicand pe Ruxanda de jos: - Doamna mea, sa nu-ti scape din gura astfel de vorbe.” . Cele mai multe dintre trasaturi sunt evidentiate direct prin etichetari ale autorului sau prin gesturile, mimica, felul de a vorbi a personajului (“silindu-se a zambi”, “ochii scateiara ca un fulger”, “azvarli cu manie”, “sarind drept in picioare”, “mana razama pe junghiul din cingatoarea sa”, “posomorandu-se, desfacu bratele”, “raspunde cu sange rece”, “intreba zambitor”, “apropiindu-se cu smerenie”, “zbuciumandu-se a se scula”). Naratorul avertizeaza la inceputul capitolului I ca in prima domnie, Lapusneanul nu a reusit sa-si dovedeasca „uratu-i caracter”. Toate acestea scot in relief mania si ipocrizia, capacitatea de disimulare si dorinta de a se razbuna. Este lucid si prevazator si de aceea il consulta pe vornicul Bogdan: “Ce socoti, Bogdane,…izbandi-vom oare?”. Pe Lapusneanul il caracterizeaza cruzimea nemasurata, provenita dintr-o ura fara margini, dusa aproape pana la paroxism, fata de boierimea tradatoare. Este inteligent, cu bogata experienta incat isi da seama de adevaratele intentii ale lui Motoc: “-Sa ma-ncred in voi ?…pe semne gandesti ca eu nu stiu zicatoarea moldoveneasca: lupu parul schimba, iar naravul ba ?” . Sesizeaza caracterul celor din jur. Pentru el, Veverita este un dusman vechi, Spancioc este patriotul tanar si orgolios iar Stroici e un copil nestiutor caruia I se pare ca “toate paserile ce zboara se mananca”, iar Motoc este “invechit de rele”.

3

Doamna Ruxanda se adreseaza cu “bunul meu domn”, “viteazul meu sot”, iar mitropolitul Teofan, in incercarea de a o convinge pe domnita sa accepte indemnul lui Spancioc si Stroici, il eticheteaza ca fiind „crud si cumplit”. Stroici nu vrea sa-si spurce „vitejescul junghi” „in sangele cel pangarit al unui tiran”. Fata de celelalte personaje, relatiile predominante vor fi de tip conflictual, explicabile si prin situarea in categoria tiranului. Lapusneanul nu are incredere in nimeni, suspecteaza pe toata lumea de intentia tradarii, stapaneste prin inducerea groazei. Relatia cu Spancic si Stroici este in mod declarat conflictuala si conduce catre finalul tragic. Aceeasi tactica o aplica si in ceea ce priveste relatia cu domnita; pentru simplul motiv ca a cutezat sa ii sugereze sa nu mai ucida, ii da un leac de frica menit sa-i anihileze personalitatea. Relatia cu Motoc tine de o intentie diplomatica; doar aparent mimeaza increderea, caci de fapt ii este util. Fata de el este ironic si batjocoritor. Cand multimea ii cere capul, acesta ofera alternativa uciderii cu tunurile pentru ca “sunt prosti”. Lapusneanul raspunde cu sange rece: “prosti, dar multi”. Exista si fragmente de autocaracterizare. In capitolul I, in discutia cu boierii si apoi cu Motoc, Lapusneanul precizeaza ca este hotarat de data aceasta sa domneasca si nu poate fi nici intimidat, nici indus in eroare. In cadrul scenei revoltei colective, personajul face trimitere la diplomatia care l-ar scoate din impas. Domnitorul insuri recunoaste ca „m-am aratat cumplit, varsand sangele multora”. Replicile se succed viu, intr-un ritm alert, punand in evidenta siguranta de sine si atitudina provocatoare a domnitorului, ceea ce ii face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostalitatea si intentiile adevarate („Am auzit, urma Alexandru, de bantuirile tarii si am venit s-o mantui, stiu ca tara m-asteapta cu bucurie”). Ultima parte a replicii declanseaza raspunsul invaluit in viclenie a lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, incarcat de furie si ura abia stapanita a lui Lapusneanul, dar exprimat in replici scurte, taioase, care pun in lumina trasaturile esentiale ale acestuia: impulsivitatea, firea violenta, fara scrupule in politica, neingaduinta in infruntarea cu boierii. Cuvintele memorabile devin sententioase: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu..., si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi, si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra”. Inteligent, accepta sprijinul lui Motoc, „ca sa ma usurezi de blastamurile norodului”. Vazandu-se „popit”, adreseaza injurii la adresa clerului, lucru infiorator cu cat eroul era la un pas de moarte: “pocitanii”, „boaita fatarnica”, „cateaua asta”. Ca procedee artistice se pot aminti epitetul generalizat de tipul „crud si cumplit” si antiteza romantica (prin care se contureaza mult mai vizibil, prin contrast, vointa personajului principal) dintre blandetea, gingasia, duiosia domnitei Ruxanda si cruzimea, tirania, despotismul lui Lapusneanul. Alexandrul Lapusneanul ramane un personaj reprezentativ pentru vasta categorie a tiranului, este un personaj de o consistenta si complexitate deosebita, elemente apreciate si de George Calinescu, criticul ce considera ca nuvela ar putea sta alaturi de marile capodopere ale literaturii universale, daca limba romana ar beneficia de prestigiul unei limbi de circulatie. De asemenea, el considera ca „Lapusneanul apare ca orice om viu si intreg, dar impresia ultima a cititorului e mai putin a unui portret romantic, cat si a unei puternice creatii deasupra oricarui stil de viata”, precum si faptul ca „echilibrul intre conventia romantica si realitatea individului e minunea creatiei lui Negruzzi”.

4