Carti - Charles Martin

APRECIERI

„...personaje fermecătoare şi schimbări de situaţie care te fac să o citeşti pe nerăsuflate.” — O carte Southern Living din selecţia lunii aprilie, 2006 „În [romanul] Când greierii plâng, Martin relatează o povestire captivantă care îl poartă pe cititor prin complicata lume a chirurgiei cardiovasculare, dar într-o manieră uşor de înţeles. Dincolo însă de aspectele fizicului, Martin demonstrează că aspectele legate de inimă sunt totodată aspecte referitoare la credinţă, iertare şi caracter.” — www. christianretailing. Corn „Charles Martin demonstrează că este un maestru de înaltă clasă. Dublaţi abilităţile de narator ale lui Nicholas Sparks, adăugaţi frânturi de Michael Crichton şi Don J. Snyder, şi îl veţi obţine pe Charles Martin.” — Paula Parker, www.lifeway.corn „Una din cele mai bune cărţi care mi s-a cerut a le recenza, şi cu siguranţă cea mai reuşită din acest an!” — bestfiction. tripod. Corn „Martin a creat personaje foarte sofisticate, un dialog natural şi o naraţiune plină de măiestrie.” — Christian Book Previews.corn „Sudul Americii a dat naştere unuia dintre cei mai talentaţi romancieri ai noştri, iar în acest caz este vorba despre Charles Martin şi romanul său, Când greierii plâng...” — www.bookviews.corn „Când greierii plâng este o poveste frumoasă, lirică, precum şi un carusel al sentimentelor. Dacă îţi plac povestirile placide şi lipsite de neprevăzut, aceasta cu siguranţă nu este o carte pentru

tine. E cea mai bună carte pe care am citit-o într-o vară întreagă. Şi o voi reciti, chiar şi doar pentru pasajele ei descriptive. „ — novelspot.net

iat-o.”

„Dacă doriţi să citiţi o singură carte în acest an, ei bine,

— Coffee Time Romance „Aceasta este o poveste care merge la inimă... o lectură fantastică şi una pe care o recomand călduros.” — www.bestsellersworld.corn „Cum nu mai citisem nicio altă carte a lui Charles Martin înainte, am fost cu totul nepregătit pentru acest roman. Când greierii plâng este una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată, şi chiar şi acum, la câteva zile după ce am terminat-o de lecturat, încă nu reuşesc să mă adun pe deplin, impresionat de această poveste care m-a dat peste cap. Trebuie să-i avertizez pe cititori, totuşi, dacă sunteţi în căutarea unei povestiri oarecare, fără multă acţiune, nu o alegeţi pe aceasta. Dar dacă doriţi o poveste care fără doar şi poate vă va copleşi, atunci aceasta este cartea pe care o căutaţi.” — www.romancejunkies.corn „Stilul literar al lui Charles Martin este înzestrat, binecuvântat şi pătrunzător. Proza sa reuşeşte să prindă esenţa povestirii [Când greierii plâng] cu frumuseţe şi sensibilitate. Abia aştept să citesc şi alte cărţi scrise de dânsul, până acum şi de aici înainte.” — Onceuponaromance.net

CÂND GREIERII PLÂNG Un Roman al Inimii

CHARLES MARTIN Traducere din limba engleză de ARIANA ROŞIU

KERIGMA Oradea, 2010

Pentru Stive şi Elaine

Prolog

M-am lăsat pe uşa din plasă cu arcuri, am întredeschis-o şi am alungat două păsări-colibri care se certau pe mâncarea din dispozitivul special. Sunetul aripilor lor se stinse printre crengile de corn de deasupra şi exact acela a fost momentul în care m-a întâmpinat dimineaţa, cu fascicule de Sunkist 1 ce brăzdau, fisurat, linia orizontului. Câteva clipe mai devreme, Dumnezeu zugrăvise cerul cu o mixtură de negru şi bleumarin, după care îl pătase cu rotocoale răsucite de bumbac şi pulverizase răzleţ fire de auriu, mai mari şi mai mici. Mi-am înclinat puţin capul, încercând să sfredelesc cu privirea, ca apoi să mă hotărăsc – cerul arăta ca o uriaşă tejghea din granit, întoarsă cu capul în jos, încadrând întreaga boltă. Poate că Dumnezeu era pe undeva pe-aicea, jos, bându-Şi cafeaua. Singura diferenţă era că El nu era nevoit să citească scrisoarea din mâna mea. Pentru că-i cunoştea dinainte conţinutul. Ceva mai jos de mine, râul Tallulah se întindea fără niciun avertisment, continuu, înspre Lacul Burton, o perdea translucidă, nemişcată de verde, nemânjită de prorele ambarcaţiunilor de lux şi de jet-ski-uri care aveau să-i brăzdeze suprafaţa şi să-i arcuiască o mulţime de cute spre mal de la 7:01 a.m. În câteva clipe, Dumnezeu avea să trimită soarele în sus şi spre vest, de unde avea să strălucească fierbinte, iar spre prânz, lumina-i orbitoare reflectată de apă avea să fie chinuitoare şi plină de viaţă. Am coborât de pe terasa din spate a casei, strângând scrisoarea în mână, şi mi-am croit drum, desculţ, pe treptele din piatră ce coborau la doc. Am păşit de-a lungul digului, simţind răcoarea umedă a negurii escaladându-mi picioarele şi faţa, şi am suit treptele ce duceau spre terasa de sus a casei de pe chei. Mam prelins în hamac şi mi-am întors faţa spre lac, înspre miazăzi, scrutând zarea pe deasupra genunchiului stâng. Mi-am trecut degetul prin inelul mic de alamă legat la capătul unei frânghii scurte şi am tras uşor, începând să mă legăn. 1

Sunkist – brand de băutură răcoritoare de culoare intens portocalie, cu gust

de portocală şi lămâie, lansată în 1978 (n.tr.).

Dacă Dumnezeu era şi El aici, jos, şi-Şi bea cafeaua, probabil că ajunsese deja la a doua cană, pentru că deja lustruise cerul cu Windex2. Doar fasciculele mai persistau. Emma îmi spusese odată că unii oameni îşi petrec toată viaţa încercând să fugă de Dumnezeu, dorind probabil să ajungă undeva unde El nu fusese încă. Când spunea asta, îşi scutura capul şi zâmbea, întrebându-se de ce oare. Problema e, spunea ea, că oamenii aceştia îşi petrec toată viaţa într-o continuă căutare şi goană, iar când ajung la destinaţie, constată că El trecuse deja pe-acolo. Ascultam liniştea, dar ştiam că nu avea să dureze. Într-o oră, lacul avea să răbufnească de râsetele copiilor cocoţaţi pe camere de cauciuc, de adolescenţi pe schiuri nautice şi de pensionari în bărci de la ponton, înlocuind gâştele canadiene şi plăticile care urmau dâra de fărâmituri de Wonder Bread 3 aruncate dis-de-dimineaţă de un iubitor de păsări, şi care acum se împrăştia pe toată suprafaţa apei precum o cărare din cărămizi galbene. Până după-amiază, pe sutele de docuri ce intrau în interiorul lacului, o mulţime de grătare pe cărbuni aveau să ardă la foc mocnit, emanând miros de hot-dog, burgeri, stridii afumate şi cârnaţi picanţi. Iar în curţile şi aleile ce dădeau toate spre lac ca un bol uriaş de salată, oameni de toate vârstele aveau să se arunce pe Slip ’n Slide4-urile lor, vor încerca să-şi arunce inelele pe tije pe sub copaci, vor sorbi un julep 5 cu mentă sau vreo mărgărită6 pe malul apei şi aveau să le bălăngăne picioarele de la 2

Windex – marcă a unui produs pentru curăţat geamurile şi alte suprafeţe de

lucru, foarte cunoscută în Statele Unite şi Canada (n.tr.). 3

Wonder Bread – cunoscut brand american de pâine albă (n.tr.).

4

Slip ’n Slide – o jucărie reprezentată de o folie lungă din plastic subţire, flancată de două tuburi perforate. Acestea se ataşează unei surse de apă, care udă suprafaţa foliei, care astfel devine foarte alunecoasă, iar utilizatorii alunecă pe suprafaţa plasticului, de-a lungul foliei, precum pe un tobogan cu apă (n.tr.). 5

Julep – băutură din whisky sau coniac şi zahăr, cu gheaţă, ornată cu frunze de mentă (n.tr.). 6

Mărgărită – cocktail din tequila, suc de lămâie şi lichior de portocale (n.tr.).

etajul al doilea al barăcilor în care-şi ţineau hârcile. Până la 9:00 p.m., aproape fiecare dintre proprietarii caselor de pe malul lacului aveau să-şi fi lansat ceasul anualei umbrele de vacarm sonic, iluminând lacul într-o ploaie de flash-uri de roşu, albastru şi verde. Părinţi cu privirile aţintite în sus; copii chicotind şi gângurind; câini lătrând şi smucindu-se în lanţ; pisici alergând să-şi caute o ascunzătoare; veterani depănând amintiri; şi îndrăgostiţi ţinându-se de mână, alunecând în tăcere în golfuleţe, înotând despuiaţi, la adăpostul apei. Voci în simfonia libertăţii. Era Ziua Independenţei. Spre deosebire de tot restul oraşului Clayton din Georgia, eu nu aveam nici artificii, nici hot-dog şi niciun fel de plan să dau foc cerului. Docul meu era cufundat în tăcere şi întuneric, grătarul – rece şi negru de funingine şi cenuşă de demult şi pânze de păianjen. Mie libertatea îmi părea departe. Ca o mireasmă pe care o cunoscusem cândva, dar pe care între timp n-o mai puteam defini. Pentru că dacă aş fi putut, aş fi dormit toată ziua, ca un Rip van Winkle7 modern, aş fi deschis ochii a doua zi şi aş fi întors încă o filă în calendar. Dar somnul, precum libertatea, mă vizita arareori, şi niciodată pe bune. De cele mai multe ori, scurte moţăieli. În cel mai bun caz două-trei ore. Zăceam în hamac, eu şi cafeaua mea, şi amintirile îngălbenite de vreme. Mi-am aşezat, uşor, cana pe piept şi am luat în mână plicul mototolit, nedeschis. În spatele meu, negura se ridica uşor de pe suprafaţa apei şi se răsucea în fuioare miniaturale ce torceau încet, ca nişte fantome ce se prinseseră într-un dans, spre înalt, printre crengi încovoiate de corn şi aripi de păsări colibri, dispărând la vreo zece metri în aer. 7

Rip van Wrinkle, personaj al unei nuvele scrise de autorul american

Washington Irving la începutul secolului XIX, a cărei idee centrală o reprezintă faptul că personajul principal, iubit de toţi, mai puţin de soţie, pleacă de acasă într-o zi, adoarme în mod miraculos într-o pădure, pentru a se trezi douăzeci de ani mai târziu. A fi un „Rip van Wrinkle” este, prin urmare, sinonim cu a te trezi brusc Într-un context complet schimbat, necunoscut datorită absenţei fizice sau psihice a persoanei (n.tr.)

Scrisul ei aşternut pe plic îmi transmitea când să citesc scrisoarea din interior. Dacă aş fi ascultat -o, aş fi făcut -o acum doi ani de zile. Dar nu o făcusem şi nu aveam s-o fac nici astăzi. Poate că nu eram în stare. Ultimele cuvinte sunt greu de auzit când ştii negreşit că sunt cât se poate de ultime. Iar eu ştiam negreşit. Patru comemorări veniseră şi trecuseră, iar eu continuam să mă aflu în acest loc de nicăieri. Chiar şi greierii tăceau. Mi-am aşternut mâna peste scrisoare, netezind-o pe pieptul meu, întinzând colţurile plicului precum nişte aripioare de hârtie împrejurul coastelor mele. Ce surogat amar. Pe-aici, oamenii s-au aşezat în balansoare, sorb câte-un julep cu mentă şi discută pătimaş despre care ar fi cel mai bun moment al zilei pe care să-l petreci lângă lac. Când se crapă de ziuă, umbrele îţi cad înainte, se întind spre a atinge ziua ce stă să înceapă. La amiază, stai drept pe umbra ta, prins oarecum între ceea ce a fost şi ceea ce va să vină. La apus, umbrele se preling în urma ta şi acoperă urmele paşilor tăi. Din câte ştiu, oamenii care aleg apusul au de obicei ceva de ascuns.

Capitolul 1

Era mică pentru vârsta ei. Probabil şase ani, poate chiar şapte, dar arăta mai degrabă de patru sau cinci. O inimă de băieţoi într-un trup de păpuşă de porţelan. Îmbrăcată într-o rochiţă scurtă, galbenă, cu şosete galbene, o pereche de pantofi Mary Jane8 albi şi o pălărie de paie legată cu o panglică galbenă ce-i atârna până la mijloc. Era palidă şi slăbuţă şi nu mai contenea cu săritul, un fel de amestec Între Eloise şi Tigger 9. Stătea în centrul oraşului, la colţul de nord-vestul intersecţiei dintre Main şi Savannah, strigând cât o ţineau puterile: „Limonaaaaaaadă! Limonaaaaaadă, la cinzeci de cenţi! „ Se uită de-a lungul trotuarului, privindu-i insistent pe trecători, dar cum nimeni nu se opri să cumpere, îşi întinse gâtul, se înălţă cât putu pe vârfuri şi-şi făcu mâinile căuş la gură. „Limonaaaadă! Limonaaaaadă, la cin’zeci de cenţi!” Taraba cu limonadă, mare şi uzată, părea încropită în grabă. Patru piloni şi o jumătate de placă din tablă de 2 cm formau tejgheaua. Două grinzi de cinci pe zece cm şi înalte de 1,80 m stăteau ridicate în spate, de ele fiind prinsă cealaltă jumătate a plăcii din tablă în partea de jos, Iar sus reprezentau pilonii între care era întins un banner. Cineva vopsise toată construcţia cu spray galben, iar bannerul trâmbiţa cu litere mari de tipar LIMONADĂ – 50 CENŢI – AL DOILEA PAHAR GRATIS. Elementul central nu-l reprezenta nici tejgheaua, nici bannerul, nici termosul galben în formă de iglu, în care se afla limonada, şi nici chiar fetiţa însăşi, ci recipientul din plastic transparent de dedesubt. Era o canistră de douăzeci de litri de apă, amplasată în faţă, la mijloc – propria ei fântână fermecată în care parcă tot oraşul îşi aruncase bancnotele mici şi totodată dorinţele tainice. 8

Mary Jane – termen american (cândva marcă înregistrată) pentru un model de pantofi sau sandale cu toc jos, închişi în faţă şi în spate, cu o baretă petrecută pe după gleznă şi prinsă cu o cataramă (n.tr.). 9

Personaje într-o poveste îndrăgită de copii, avându-l ca personaj principal pe Winnie the Fooh (Ursuleţul Winnie) (n.tr.).

M-am oprit şi am urmărit o bătrânică traversând Main Street, ascunsă sub o umbrelă de soare dantelată şi aruncând două monede de 25 de cenţi în cana melaminată de pe tejghea. — Mulţumesc, Annie, şopti ea în timp ce luă paharul supraplin din mâinile întinse ale fetiţei. — Cu plăcere, domnişoară Blakely. Ce umbrelă frumoasă aveţi! Un vânt uşor se făcu simţit de-a lungul trotuarului, învolburând panglicile galbene ce până adineaori se odihniseră pe spatele fetiţei, preluând ecoul vocii ei şi ducându-l la vale. Domnişoara Blakely îşi supse dinţii şi întrebă: — Te simţi mai bine, copilă? Fetiţa îşi ridică ochii, privind-o de sub borul pălăriei. — Da, doamnă, şi-ncă cum! Domnişoara Blakely goli paharul, iar fetiţa îşi îndreptă din nou atenţia spre trotuar. „Limonaaaaaadă! Limonaaaaadă, la cin’zeci de cenţi! „ Dialectul ei sudic era parcă supărător de melodios, moale şi iritant. Se prelingea prin vocea aceea de fetiţă şi atrăgea atenţia ca nişte artificii de 4 iulie10. N-aş putea spune cu siguranţă, dar după ce domnişoara Blakely şi-a pus paharul jos şi a salutat-o pe micuţă cu o mişcare a capului, a lăsat să-i cadă parcă o bancnotă ce părea a fi de douăzeci de dolari în recipientul acela transparent de la picioarele ei. Ei, asta da limonadă. Iar fata era o adevărată maşină de făcut bani peşin. În canistra aceea era un teanc gros de bancnote, şi totuşi nimeni nu părea să-şi facă griji că banii ar putea face picioare, şi fetiţa – chiar şi mai puţin decât ceilalţi. Dincolo de bannerul cu limonada, nu exista niciun afiş sau vreo notă explicativă. Evident nu era necesar. Era o chestie ca într-un orăşel de provincie. Pur şi simplu toţi ştiau despre ce e vorba. Adică toţi, în afară de mine. Ceva mai devreme în dimineaţa acelei zile, eu şi Charlie – vecinul meu de peste lac şi totodată fostul meu cumnat – ne-am 10

Ziua Independenţei Americii (n.tr.).

apucat să şlefuim partea de sus şi puntea din mahon a unei Greavette11 din 1947, când ni s-a terminat şmirghelul de 22012 şi lacul special pentru punte. Am dat cu banul, eu am pierdut, aşa că m-am dus cu maşina în oraş, în timp ce Charlie a rămas să pescuiască pe docul din spate, şi să fluiere după fetele în bikini care ţipau de pe jet-ski-urile multicolore ce zburau pe suprafaţa apei pe dinaintea lui. Charlie nu prea umblă cu maşina, dar competitiv cum e, a insistat să dăm cu banul. Eu am pierdut. Excursia de azi era diferită din cauza momentului zilei în care o întreprindeam. Doar arareori vin dimineaţa în oraş, mai ales când trotuarele sunt pline de atâţia oameni, croindu-şi drum spre locul de muncă şi spre casă. Să fiu sincer, nu prea vin în oraş de fel. Îl ocolesc şi merg în oraşele vecine, şi schimb magazinele alimentare şi cele cu articole de fierărie tot la câteva luni. Sunt un venetic sadea. Iar când vin aici, o fac de obicei după-amiaza, cu cincisprezece minute înainte de ora închiderii, îmbrăcat ca unul de-al locului, în pantaloni din doc decolorat şi o şapcă de baseball de la vreo firmă de aparatură de calitate sau de echipamente agricole. Parchez în spate, îmi trag şapca pe ochi, îmi ridic gulerul hainei şi-mi bag ochii în pământ. Mă strecor înăuntru, iau ce-mi trebuie şi mă strecor iarăşi afară, perfect camuflat în mediul din jur, şi dispărând pe după stivele de scânduri de parchet. Charlie numeşte asta shopping-pe-furiş. Eu îi spun mod de viaţă. Mike Hammermill, un fabricant pensionar din Macon, ne-a angajat pe mine şi pe Charlie să-i renovăm Greavette-ul din 1947 pentru a zecea ediţie a ‚show-ului anual Lake Burton Antique and Classic Boat de luna următoare. Avea să fie a treia lucrare a noastră în tot atâţia ani, şi dacă aveam de gând să-i devansăm pe băieţii de la Blue Ridge Boat Werks, aveam nevoie de şmirghel. Lucram la Greavette-ul acela de aproape zece luni şi eram aproape

11 12

Marcă de ambarcaţiuni, în acest caz un exemplar de lux (n.tr.).

Grad al rugozităţii, măsurat prin numărul de asperităţi per inch 2 (circa 6,5 cm2); în acest caz, un şmirghel mediu ca fineţe (n.tr.).

gata, dar tot mai aveam de luat legătura cu cei de la Velvet Drive 13 şi de aplicat opt straturi de lac special la exterior şi pe punte înainte ca barca să fie bună de lăsat la apă. Curios şi cu gâtul uscat, am trecut strada şi am aruncat cincizeci de cenţi în cană. Fetiţa îşi înfipse degetul micuţ în ciocul termosului, încheieturile degetelor i se albiră şi mâna începu să-i tremure şi-mi umplu un pahar de limonadă proaspătă, plină de pulpă de lămâie şi zahăr. — Mulţumesc, am zis. — Mă numesc Annie, spuse ea, şi-şi petrecu un picior după celălalt, făcând o reverenţă ca o floare-a-soarelui şi ridicându-şi privirea de sub borurile pălăriei, căutându-mi ochii. Annie Stephens. Mi-am trecut paharul în cealaltă mână, mi-am lipit călcâiele între ele şi am spus: — Mulţumesc că mă ajuţi; Ce ger! Sunt sloi14. Ea râse. — Aţi inventat chestia asta? — Nu, am scuturat eu din cap. Un tip pe care-l chema Shakespeare a inventat-o, într-o poveste numită Hamlet. În copilărie, în timp ce majoritatea prietenilor mei se uitau la The Waltons sau la Hawaii Five-O 15, eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului citind. Şi nici acum nu am televizor. O grămadă de scriitori răposaţi îmi hrănesc mintea cu şoaptele lor mereu prezente. Mi-am ridicat puţin şapca şi i-am întins mâna. — Reese. Mă numesc Reese.

13

Velvet Drive – firmă americană producătoare de transmisii, cu tradiţie în domeniul nauticii (n.tr.). 14

În original, cuvintele rostite de Francisco în scena 1 a actului întâi din Hamlet, de W. Shakespeare (n.tr.). 15

Numele a două seriale de televiziune americane, care au fost difuzate pe micul ecran în anii ’70 (n.tr.).

Soarele îmi bătea din spate, iar umbra se întindea pe toată lăţimea trotuarului, protejându-i fetei ochii de soarele de ora unsprezece care suia tot mai sus pe cer, tot mai fierbinte. Rămase o clipă pe gânduri. — Reese e un nume bun. Un bărbat trecu grăbit pe trotuar, cărând două sacoşe cu cumpărături, aşa că ea se întoarse şi ţipă cât să o audă şi cei de la trei străzi depărtare, „Limonaaaadă!” El dădu din cap şi spuse: — ’Neaţa Annie. Mă întorc într-o clipă. Ea se întoarse din nou spre mine. — Acesta e domnul Potter. Lucrează mai încolo. Îi place limonada cu zahăr mult, dar nu e ca alţii dintre clienţii mei. Unora le trebuie mai mult zahăr decât altora pentru că ei sunt prea acri. Râse de propria glumă. — Eşti aici în fiecare zi? am întrebat-o printre înghiţituri. Un lucru pe care l-am învăţat la şcoală, cândva în nopţile acelea lungi, a fost că dacă pui suficiente întrebări cumsecade, genul de întrebări care zgândăresc puţin problema, dar fără a o aborda direct, oamenii îţi oferă de obicei ceea ce doreşti. Să ştii ce să întrebi şi când să întrebi şi, mai important decât orice, cum să o faci, este egal cu a începe o conversaţie destul de bunicică de purtat la patul de spital al cuiva. — ‚n-afară de duminică, atunci când Cici merge să-şi ia momeală vie de la Butch's Bait Shop. În celelalte zile, lucrează acolo înăuntru. Arătă spre magazinul de fierărie unde o femeie cu părul de culoarea fânului stătea întoarsă cu spatele, îndărătul unei case de marcat, degetele alergându-i pe taste, înregistrând comanda cuiva. Nu trebuia să se întoarcă pentru a ne vedea, pentru că avea deasupra tejghelei, pe peretele dinaintea ei, o oglindă pătrată de un metru, care-i permitea să vadă tot ce se petrecea la taraba lui Annie. — Cici? Ea zâmbi şi arătă din nou cu degetul.

— Cici e mătuşa mea. Ea şi mama au fost surori, dar mama nu şi-ar fi vârât niciodată mâna într -o grămadă de târâtoare de noapte sau de viermi. Annie observă că paharul meu era gol, mi-l umplu a doua oară şi continuă. — Deci, sunt aici în majoritatea dimineţilor, până la prânz. Apoi mă duc la etaj, mă uit puţin la televizor şi dorm de amiază. Dar tu? Ce lucrezi? I-am servit varianta obişnuită, care era şi adevărată şi mai puţin adevărată. În timp ce gura mea spunea „Lucrez cu bărcile”, mintea mea îşi luă zborul şi-şi spuse: Dar inima mi-o voi purta de mânecă-aninată, stăncuţele s-o ciugulească; nu sunt ceea ce sunt16. Ochii i se îngustară şi privi undeva pe deasupra capului meu. Respiraţia îi era puţin greoaie, uşor încărcată de secreţii, marcată de o tuse persistentă, pe care şi-o ascundea, şi-o reţinea. În timp ce vorbea, porni repede îndărăt, controlând conturul trotuarului cu picioarele, şi se aşeză pe scaunul pliant aflat în spatele tarabei ei. Îşi încrucişă braţele şi luă câteva guri de aer profunde, în timp ce panglicile îi dansau în vântul ce adia pe trotuar. I-am urmărit mişcările pieptului, ridicându-se şi coborând la loc. Vârful cicatricii, mărginită de un rând de orificii, de la agrafele folosite la încheierea operaţiilor, mai recentă de un an, se ridica cu mai bine de doi centimetri peste deschizătura în V a rochiţei ei şi se oprea puţin sub medalionul cu medicamente care-i atârna la gât agăţat de un lănţişor. Nu trebuia să-mi spună ce conţinea. Am atins cu vârful piciorului stâng recipientul cel mare din plastic. — Ăsta pentru ce-i? Ea se lovi uşor pe piept, dezvelind alţi doi centimetri ai cicatricii. Oamenii îşi vedeau de drumul lor pe trotuar, dar ea obosise şi nu-i mai ardea de vorbit. Un domn cărunt, îmbrăcat la 16

Citat din Othello, de William Shakespeare, actul 1, scena 1 (n.tr.).

costum, ieşi din biroul agenţiei imobiliare ce se afla la cinci case depărtare, urcă zorit dealul, apucă un pahar, apăsă ciocul termosului şi spuse: — ’Neaţa Annie, şi lăsă să-i cadă un dolar în cană şi un altul în recipientul din plastic de la picioarele mele. — Bună ziua, domnule Oscar, spuse ea pe jumătate şoptit. Vă mulţumesc. Pe mâine. El o lovi uşor peste genunchi. — Pe mâine, drăguţă. Ea se uită la mine şi-l urmări continuându-şi drumul la deal. — La toţi le spune drăguţă. Îmi pusesem cei cincizeci de cenţi în cană, dar când nu s-a uitat, am strecurat o bancnotă de douăzeci de dolari. În ultimii optsprezece ani, poate chiar mai mult, purtam câteva lucruri în buzunare sau agăţate de curea. O brichetă Zippo din alamă, cu toate că n-am fumat niciodată, două bricege cu lamă îngustă, un săculeţ cu ace de diferite mărimi şi mai multe tipuri de aţă, şi o lanternă Surefire. Acum câţiva ani, mai adăugasem ceva. Ea arătă cu capul spre lanterna mea. — George, şeriful de-aici, are o lanternă care seamănă mult cu aia. Şi am văzut odată una într-o salvare. Eşti sigur că nu eşti poliţist sau medic pe salvare? Am dat din cap. — Sigur. Câteva uşi mai încolo, dr. Sal Cohen ieşi din cabinetul său şi începu să coboare trotuarul, târşâindu-şi picioarele. Sal este un personaj important în Clayton, cunoscut şi îndrăgit de toţi. Are deja spre şaptezeci şi cinci de ani, şi era pediatru de când îşi începuse cariera de medic, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Din micul său cabinet cu două camere, Sal îi văzuse pe majoritatea localnicilor din Clayton crescând de la vârsta de nou-născut până la cea de adult şi chiar mai apoi. Jachetă din tweed, o vestă asortată, o cravată pe care o cumpărase în urmă cu treizeci de ani, o mustaţă stufoasă, sprâncene stufoase, cu părul

ieşindu-i din nas şi urechi, perciuni prelungi, urechi impunătoare şi lulea. Şi întotdeauna are bomboane în buzunar. Sal se apropie târşâindu-şi picioarele de Annie, îşi lăsă puţin pe spate pălăria de tweed şi îşi trecu luleaua în mâna stângă când ea-i întinse un pahar. Ei îi făcu cu ochiul, pe mine mă salută înclinându-şi capul şi sorbi limonada cu înghiţituri mici. Când termină de băut, se întoarse într-o parte. Annie îşi vârî mâna în buzunarul hainei sale, scoase o bomboană mentolată şi zâmbi. O apucă cu ambele mâini şi chicoti de parcă ar fi găsit o comoară nemaipomenită. El îşi duse degetul la pălărie, îşi agăţă luleaua de buza de jos şi se îndreptă spre Cadillacul său antic, parcat lângă trotuar. Înainte să deschidă portiera, mă fixă cu privirea. — Ne vedem vineri? Am dat afirmativ din cap şi am zâmbit. — Îi simt savoarea de pe-acum, spuse el, lingându-se pe buze şi scuturându-şi capul. — Şi eu. Şi chiar o simţeam. Arătă cu luleaua spre mine şi spuse: — Auzi, ţine-mi şi mie loc dacă ajungi primul. Am dat din cap, iar Sal porni maşina ca un bătrân – o luă drept prin mijlocul drumului, fără să-l zorească nimeni. — Îl cunoşti pe dr. Cohen? Întrebă Annie. — Mda. Mă gândii un minut, încercând să o pun cât mai bine în cuvinte. — Am... fost un fel de parteneri într-o afacere cu cheeseburgeri. — O, spuse ea, dând din cap atotştiutoare. Te referi la The Well. Am dat şi eu din cap. — De fiecare dată când mă duc pe la el, fie vorbeşte despre vinerea trecută, fie despre cea următoare. Dr. Cohen adoră cheeseburgerii. — Şi nu-i singurul.

— Doctorul meu nu mă lasă să mănânc aşa ceva. Nu eram de acord, dar nu i-am spus-o şi ei. Cel puţin nu direct. — Trebuie să fii cel puţin criminal să le interzici copiilor să mănânce un cheeseburger. Ea-mi zâmbi. — Păi exact asta i-am spus şi eu. În timp ce-mi beam limonada, ea mă privea fără pic de nerăbdare sau îngrijorare. Cumva ştiam, în ciuda mormanului de bani de la picioarele mele, că şi dacă nu i-aş fi dat niciun penny, ea tot ar fi continuat să -mi toarne limonadă până când fie mă îngălbeneam de tot, fie mă înecam definitiv. Problema era că mă înecasem cu mult timp înainte ca ea sămi toarne limonadă. Poate că speranţa lui Annie se afla cuibărită în recipientul acela de plastic şi aveam sentimentul că credinţa ei în Dumnezeu ar fi putut muta din loc şi Everestul, şi chiar să oprească soarele pe cer, dar fără o inimă nouă, avea să moară înainte să ajungă la vârsta pubertăţii. Ochii ei mă măsurară o dată din cap până-n picioare, apoi şi-i coborî la loc. — Cât de mare eşti? mă întrebă ea. — La înălţime sau greutate? am întrebat-o. Ea-şi ridică mâna streaşină la ochi. — Înălţime. — Şase picioare17. — Şi câţi ani ai? — Ani de om sau de câine? Râse. — De câine. M-am gândit puţin. — Două sute cin’zeci şi nouă. Ea mă măsură din priviri. — Şi ce greutate ai? — La englezi sau în kilograme? 17

1,83m (n.tr.).

Ea-şi dădu ochii peste cap. — La englezi. — Înainte de micul dejun sau după cină? Reuşii s-o pun în încurcătură, aşa că se scărpină în vârful capului, privi spre mine apoi spre trotuar şi dădu din cap. — Înainte de micul dejun. — O sută şaptezeci şi patru de pfunzi18. Mă privi încă o clipă. — Ce număr porţi la pantofi? — La europeni sau la americani? Strânse din buze şi se strădui să-şi ascundă din nou zâmbetul; apoi îşi proţăpi palmele în şolduri. — La americani. — Unsprezece19. Se uită la picioarele mele, parcă întrebându-se dacă îi spuneam adevărul. Apoi îşi netezi rochia, îşi îndreptă spatele şi-şi scoase pieptul înainte. — Ei bine, eu am şapte ani, am patruzeci şi cinci de pfunzi20. Port mărimea 621 şi am trei picioare şi zece ţoli în înălţime22. Din nou, mintea mea susură: O inimă de tigru ascunsă sub chip de femeie. — Şi? am întrebat eu. — Eşti mai mare ca mine. Am râs. — Doar cu puţin. — Dar... Îşi ridică degetul în aer de parcă ar fi verificat direcţia din care bate vântul. 18

79 kg (n.tr.).

19

Aproximativ 46 european (n.tr.).

20

20 kg (n.tr.).

21

Aproximativ 34 european (n.tr.).

22

1,26m (n.tr.).

— Dacă o să primesc o inimă nouă, doctorul meu mi-a spus că s-ar putea să mai cresc puţin. Am dat încet din cap. — Ai toate şansele. — Şi ştii ce-aş face cu asta? — Cu inima sau cu cei câţiva ţoli în plus? Rămase puţin îngândurată. — Cu amândouă. — Ce? — M-aş face misionară ca mami şi ca tati. Gândul unui purtător de organ transplantat hoinărind prin junglele fierbinţi ale Africii, la sute de mile distanţă atât de un regim regulat de administrare a medicamentelor, de îngrijirile medicale preventive, cât şi de orice persoană suficient de competentă pentru a le furniza pe ambele, reprezenta o imposibilitate pe care o cunoşteam prea bine pentru a putea spera sau crede în ea. — Probabil că ar fi foarte mândri de tine. Mă privi cu ochii întredeschişi. — Sunt în rai. N-am spus nimic o clipă, apoi am făcut o nouă încercare: — Ei bine, sunt convins că le e dor de tine. Îşi vârî degetul mare în ciocul termosului şi începu să-mi umple din nou paharul. — O, şi mie mi-e dor de ei, dar o să-i întâlnesc din nou. Îmi întinse paharul, apoi îşi ridică ambele braţe în aer, semănând cu o balanţă ce încerca să-şi găsească echilibrul. — Peste vreo optzeci-nouăzeci de ani. Am băut şi am calculat din nou imposibilitatea celor spuse de ea. Îşi ridică din nou privirea spre mine, curiozitatea scurgându-i-se printre ridurile fine din colţul ochilor. — Ce vrei să te faci când o să fii mare? Îmi sorbii ultima gură de limonadă şi privii în jos spre ea. — Faci asta cu toţi clienţii tăi? Îşi prinse mâinile la spate şi, fără să-şi dea seama, îşi lipi călcâiele, ca Dorothy din Vrăjitorul din Oz.

— Ce anume? — Să pui atâtea întrebări. — Ăăă.. cred că da. M-am aplecat mai mult spre ea, apropiindu-mi ochii de ai ei.

— Draga mea, noi suntem făuritorii muzicii şi tot noi cei care ne visăm visele. — Din nou domnul Shakespeare? — Nu. Willy Wonka23. Râse încântată. — Ei bine, am spus, mulţumesc, Annie Stephens. Făcu din nou o reverenţă şi spuse: — La revedere, domnule Reese. Te rog să mai vii pe-aici. — Voi veni. Am trecut strada şi am ales cheia cu care să-mi descui Suburbanul24. Cu cheia în mână, privii prin paravânt, amintindu-mi de toţi ceilalţi ca ea şi de speranţa pe care o nutrea fiecare, o speranţă pe care nicio putere a iadului sau a pământului n-ar fi putut-o răpune vreodată. Şi tocmai acolo mi-am amintit că fusesem cândva bun la ceva şi că existase o vreme când cunoscusem dragostea. Gândul reverberă în mine: Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele Mi se despart; Mi s- a făcut inima ca ceara şi se topeşte înăuntrul Meu. O rafală puternică de vânt coborî dintre dealuri, dinspre răsărit, măturând Savannah Street. Alergă rapid prin faţa clădirilor vechi din cărămidă, sui trotuarul, stârnind moriştile şi clopoţeii de vânt, şi prin dreptul standului lui Annie, unde îi luă pe sus cana din melamină şi-i împrăştie aproape zece dolari mărunţi şi bancnote pe toată strada. Ea sări din scaunul pliant şi începu să alerge după bancnotele de hârtie până în intersecţie. 23

Willy Wonka este personajul romanului Charlie and the Chocolate Factory scris de Roald Dahl, precum şi a continuării acestuia, Charlie and the Great Glass Elevator (n.tr.). 24

Suburban – variantă de automobil, Chevrolet Suburban, un model sport, de altfel marca cea mai veche de automobil aflat încă în producţie (n.tr.).

Eu am văzut-o prea târziu, iar ea nu apucă s-o vadă deloc. O maşină de distribuit pâinea ce trecea prin dreptul meu, coborând pe South Main, a prins verde la semafor şi a accelerat, aruncând un nor de gaz de eşapament alb în spate. Am auzit radioul din maşină emiţând muzică country şi l-am văzut pe şofer îndesându-şi un pateu în gură în timp ce viră în intersecţie şi-şi duse mâna la ochi, pentru a nu fi orbit de soare. Apoi probabil că a zărit galbenul rochiei lui Annie. A călcat brutal frâna, a deblocat roţile din spate şi a început să se rotească, deplasându-se într-o parte. Cu cât camioneta se apleca tot mai mult pe o parte, cu atât roţile i se ridicau tot mai sus pe asfalt. Annie se întoarse cu faţa spre direcţia de unde venea zgomotul şi înlemni. Banii îi căzură din mână şi se risipiră pe stradă ca nişte fluturi monarh, şi nu-şi mai putu controla vezica urinară. Nu reuşi să scoată nici cel mai mic piuit, pentru că nodul din gât îi strivi orice sunet. Şoferul ţipă: — O, Doamne Isuse, Annie! Trase de volan cât putu de tare şi se izbi cu bara din spate a camionetei de aripa din faţă dreapta a unei Honda Accord. Camioneta devie din Honda chiar înainte ca partea laterală să o lovească pe Annie drept în piept. Zgomotul produs de trupul ei izbindu-se de partea laterală goală a acelei camionete sună ca o lovitură înfundată. Reuşi să-şi ridice o mână, amortizând în cea mai mare parte lovitura, şi începu să se rostogolească înspre înapoi, ca o minge galbenă de bowling, pălăria zburându-i într-o direcţie, iar picioarele şi corpul în cealaltă. Se opri cu o bufnitură de cealaltă parte a străzii sub o furgonetă Ford, cu antebraţul stâng frânt în două ca o scobitoare. Ultimele unduiri ale brizei aceleia ce bătuse dinspre răsărit reuşiră să prindă marginea de Jos a rochiei ei şi i-o ridică, aşternându-i-o peste faţă. Zăcea nemişcată, cu capul la vale, iar rochia ei cea galbenă era acum pătată cu roşu. Am ajuns primul la ea, urmat repede de femeia din spatele casei de marcat, care era înnebunită şi ţipa necontrolat. În două secunde, se strânse o mulţime de oameni.

Ochii lui Annie erau închişi, trupul moale, iar pielea translucidă şi albă. Limba i se prăbuşise înapoi în faringe şi o îneca, făcând ca faţa să-i devină tot mai albăstruie, iar trupul tot mai asemănător cu o coală albă de hârtie. Fără să ştiu dacă coloana vertebrală îi fusese vătămată, i-am ţinut gâtul imobilizat şi mi-am folosit batista pentru a-i trage limba Înainte, eliberându-i căile respiratorii şi permiţând plămânilor ei să se umple din nou cu aer. Ştiam că şi cea mai mică mişcare a gâtului ei risca lezarea suplimentară a măduvei, dacă avea vreo leziune la acest nivel, dar trebuia să-i eliberez căile aeriene. Dacă nu este aer, nu este nici viaţă. Date fiind alternativele, am ales. Cum toracele lui Annie se ridica şi se lăsa în jos regulat, i-am verificat pulsul la artera carotidă, şi cu cealaltă mână mi-am scos lanterna şi i-am verificat pupilele. În timp ce-i observam ochii, mi-am fixat lanterna între dinţi şi mi-am desprins de la piept aparatul de monitorizare cardiacă Polar 25 şi i-am aplicat transmiţătorul pe piept. Pulsul afişat pe ecranul ceasului meu sări imediat de la 62 la 156. Am căutat punctul şocului apexian, apoi am percutat aria cardiacă folosindu-mi ambele mâini şi am descoperit ceea ce intuiam deja – inima îi era cu aproape 50 de procente mai mare decât ar fi trebuit să fie. Femeia de la casa de marcat mă văzu punându-mi ambele mâini pe pieptul prepuber al lui Annie şi îmi trase o palmă cu toată puterea peste faţă. — Ia-ţi mâinile de pe ea, pervers nenorocit ce eşti! N-am avut timp să-i explic, aşa că am fixat transmiţătorul pe poziţie şi am continuat să monitorizez ochii lui Annie. Doamna Registratoare văzu pupilele lui Annie şi limba ei umflată şi se lăsă jos lângă ea. Smulse lănţişorul aurit de la gâtul fetei, vărsând conţinutul mărunt al cutiuţei de medicamente pe abdomenul lui Annie şi zvârlind ceva strălucitor, poate din aur, sub camionetă, în praful de pe marginea şanţului. Apucă două pastile şi se întinse să le pună sub limba lui Annie. Ţinându-mi o mână sub gâtul lui 25

Aparat de înregistrare a activităţii cardiace pe o perioadă de maximum 24 de ore, cu posibilitatea înregistrării acesteia (n.tr.).

Annie şi ochii aţintiţi asupra ei, am prins-o pe femeie de mână, mi-am încleştat degetele peste ale ei şi i-am spus calm: — Dacă îi pui astea în gură, o omori. Ochii femeii scăpărară, iar panica i se intensifică, umflându-i venele de la gât. Era puternică şi aproape că reuşi să-şi smulgă mâna dintr-a mea, dar eu izbutii s-o ţin strâns, continuând să o supraveghez pe Annie. — I-aţi mâna de pe mine. Tu o s-o omori! Se uită înjur, prin mulţimea ce se strânsese în jurul nostru. — O omoară! O s-o omoare pe Annie! Doi bărbaţi în salopete uzate şi cu şepci purtând însemnele John Deere, care până atunci mâncaseră ceva la cafenea, păşiră spre mine. — Domnule, fă bine şi ia-ţi mâinile de pe fetiţa aceea. Noi o cunoaştem pe Annie, dar pe tine nu. Unul dintre ei era cel puţin de două ori cât mine şi nu aveam timp de vorbit, dar eu eram singurul care ştiam asta. Ţinând-o cu putere pe femeie de mână, m-am întors şi l-am lovit pe cel mai masiv dintre cei doi drept în burtă, la care el se ridică uşor pe vârfuri, ca apoi să se prăbuşească în genunchi. Cel de-al doilea mă apucă de umăr cu laba lui imensă şi spuse: — Măi omule, ăla e frate-meu şi n-ar fi trebuit să te iei de el. Cu mâna liberă, l-am lovit cât am putut de tare drept în plex, ceea ce nu era o ţintă prea uşoară, la care căzu şi el, icnind şi împrăştiindu-şi pe trotuar tot micul dejun pe care-l mâncase. M-am întors spre femeie, care continua să zbiere şi să ceară ajutorul celor adunaţi. — O s-o omoare! Annie moare! Pentru Dumnezeu! Lucrurile degenerau din ce în ce mai mult. Cu cealaltă mână a mea i-am deschis pumnul cu forţa, dar nu am făcut nicio mişcare spre a lua pastilele. Am privit-o în ochi şi am spus calm: — Dă-i o jumătate – dintr-una. Ea m-a privit derutată, incapabilă să proceseze cele auzite. Cel mai mare dintre fraţi reuşise cumva să se ridice în genunchi şi fu pe cale să pună mâna pe mine, când l-am lovit din

nou cu toată puterea în abdomen, dar nu suficient de tare pentru a-i fractura vreo coastă. femeia privi spre Annie şi spre cei doi tractorişti de la picioarele mele. Faţa ei îmi spunea că orice i-aş fi spus eu, nu echivala cu ceea ce ştiuse sau i se spusese în trecut. Dar..., începu ea. Am dat din cap, liniştind-o. — Să începem cu jumătate şi apoi o monitorizăm. Dacă pui atât de multă nitroglicerină sub limba copilei, tensiunea i se va prăbuşi atât de mult că nu vom mai reuşi să o ridicăm la loc. I-am eliberat mâna. — Dă-i o jumătate. Femeia muşcă jumătate din pastilă, scuipând-o pe cealaltă de parc-ar fi fost vârful unui proiectil de muschetă, şi o puse sub limba lui Annie. Fetiţa era conştientă, avea dificultăţi în a-şi concentra ochii într-o direcţie anume, iar braţul îi atârna de parcă ar fi fost al unei marionete. În jurul meu se petreceau o mulţime de lucruri – oameni, claxoane şi o sirenă undeva în fundal – dar eu eram concentrat pe alte trei lucruri: puls, pupile şi căi respiratorii. Nitroglicerina se dizolvase şi nu trecu mult până când obrajii lui Annie începură să prindă din nou culoare – rezultatul vaselor dilatate, al creşterii fluxului sangvin şi al oxigenului ajuns la extremităţi. Femeia spuse încetişor: — Annie? Annie? O bătu uşor pe mână. — Nu te da bătută, scumpo. Vin ajutoare. Nu te lăsa. Vin. Îi aud deja că se apropie. Annie dădu din cap şi încercă să zâmbească. Pulsul i se mai accelerase puţin, dar continua să fie destul de neregulat. În timp ce sirena se auzea tot mai aproape, am calculat rapid cât de mult le lua să ajungă, să o diagnosticheze şi să o stabilizeze, iar apoi să o transporte. Asta însemna că Annie avea să ajungă cam în douăsprezece minute la urgenţă.

În timp ce Annie clipea şi privea la cei strânşi în jurul ei, i-am spus din nou registratoarei: — Şi-acum, cealaltă jumătate. Annie îşi deschise gura, iar femeia îi puse cealaltă jumătate sub limbă. După ce se dizolvă şi aceasta, mi-am scos propriul recipient cu medicamente, l-am golit şi i-am întins o tabletă de aspirină în doză mică. — Acum asta. Ea făcu întocmai. Mi-am desprins capătul cu brăţară al monitorului meu de frecvenţă cardiacă şi l-am ataşat la încheietura mâinii lui Annie. Chiar şi la ultima gaură a curelei, tot prea mare îi era. În timp ce sunetul sirenelor se auzea tot mai aproape, am privit-o pe femeia din faţa mea şi i-am arătat ceasul şi transmiţătorul de pe pieptul lui Annie. — Astea două sunt împreună. Înregistrează ceea ce se întâmplă cu inima ei. Doctorul de la urgenţe, dacă se pricepe cât de cât, va şti ce să facă cu asta. Ea dădu din cap şi îi îndepărtă părul transpirat şi murdar de pe frunte, aranjându-l după urechi. Zece secunde mai târziu ajungeau şi paramedicii, sărind lângă mine. Văzându-mă în controlul celor ce se petreceau, mă priviră mai întâi pe mine. Iar eu n-am pierdut timpul. — Traumatism acut de torace stâng, căi respiratorii libere, respiraţie spontană de 37. Crepitaţii palpatorii, sugerând emfizem subcutanat, suspiciune de pneumotorax parţial stâng. Cel mai tânăr dintre urgentişti mă privi cu o expresie derutată pe faţă. I-ar eu i-am explicat: — Cred că i-a cedat un plămân. El dădu din cap, iar eu am continuat.

— Frecvenţă cardiacă 155, dar neregulată. Scurtă pierdere a conştiinţei, acum scor Glasgow 1226. El mă întrerupse. — A avut noroc. Am continuat. — A primit două doze de 0,2 nitro sublingual, la cinci minute distanţă. Am arătat spre cicatricea ei de la mijlocul sternului. — Post-op pe cord deschis. Posibil în ultimele douăsprezece luni. Şi mi-am privit ceasul – monitor polar pentru ritmul cardiac, aplicat şi în funcţiune de şapte minute. El dădu din cap, preluă cazul şi îi montă fetei o mască de oxigen deasupra gurii. În spatele meu, gemenii tractorişti şedeau cu ochii mari şi gurile căscate. Se pare că se lămuriseră în ceea ce mă privea, pentru că nu făcură nicio încercare să mă tragă deoparte. Şi asta era bine. Pentru că aveam senzaţia că dacă ar fi dorit cu adevărat s-o facă, ar fi reuşit. Surpriza fusese atuul meu, iar acum nu -l mai aveam. Medicul monitoriza pupilele lui Annie, îi spuse să respire normal şi începu să-i aplice manşeta de la tensiometru în jurul bicepsului drept, în timp ce cel de-al doilea paramedic se întoarse cu un guler rigid şi o targă. Două minute mai târziu, atenţi să nu agraveze starea braţului ei, îi puseră o perfuzie IV cu ser pentru a-i creşte tensiunea arterială, au suit-o în ambulanţă, au aşezat-o pe Mătuşa Cici lângă ea, şi au pornit spre spitalul Rabun County. În timp ce închideau uşile, mătuşa lui Annie îi mângâia acesteia părul, şoptindu-i ceva la ureche. În timp ce strada se goli şi poliţia îl interoga pe şoferul camionetei, localnicii se răsfirară pe trotuare, cu mâinile în buzunare, scuturânduşi capul şi arătând mereu spre intersecţie şi spre direcţia din care bătuse vântul. 26

Scor Glasgow – scală de evaluare a comei sau a tulburării stării de conştienţă, care evaluează răspunsul ochilor, răspunsul motor şi verbal; un scor Glasgow sever este atunci când valoarea lui scade sub 8 (n.tr.).

M-am întors spre cei doi vlăjgani din spatele meu şi i-am întins mâna celui dintâi, să-l ajut să se ridice. — Fără supărare? Cel mai mare dintre ei mă apucă de mână şi mă străduii să-l ajut să se ridice. Arătă înspre ambulanţă. — Credeam c-o să-i faci vreun rău lu’ Annie. Urmării cu privirea ambulanţa care tocmai dispărea după colţ. Am spus mai mult pentru mine: — Nu, domnule. Departe de mine. L-am ajutat şi pe celălalt să se ridice-n picioare, iar cei doi se depărtară scuturând din cap, aranjându-şi şepcile şi ajustându-şi cataramele la salopete. În spatele meu, un domn mai în vârstă, cu o pălărie cu boruri largi şi o salopetă Carhartt27, şi ai cărui bocanci miroseau a motorină, murmură: — Când o să aibă linişte fetiţa asta? Scuipă cu precizie, un jet bine ţintit de lichid drept în şanţ. — Din toţi oamenii din oraşul ăsta, de ce tocmai ea? Viaţa asta nu e dreaptă. Nu-i dreaptă deloc. Scuipă încă o dată, murdărind caldarâmul, şi se depărtă. Când mulţimea se risipi, m-am furişat după curbă, am găsit obiectul pe care-l căutam şi l-am lăsat să-mi alunece în buzunar. Era uzat şi avea ceva imprimat pe partea din spate. Sunetul sirenei dispăruse cu totul în depărtare, iar în aer persista miros de scorţişoară, plăcintă de piersici, grătar şi gaz de eşapament diesel. Şi poate un iz de iasomie. În timp ce eu mă depărtam cu maşina, în faţa recipientului transparent din plastic se formase o coadă de oameni tăcuţi care-şi lăsau bancnotele să cadă în el în drumul lor spre serviciu.

27

Carhartt – Carhartt, Inc. este o companie care produce haine de lucru, uniforme, halate etc (n.tr.).

Capitolul 2

Nouă luni au trecut până am găsit cheia. O pusese pe fundul unei lăzi de lemn pe care o aveam de când fusesem mic, sub un exemplar uzat şi prăfuit din Tennyson 28. Denumirea băncii era înscrisă pe partea laterală a lanţului de care era prinsă cheia, precum şi numărul casetei. M-am dus la bancă împreună cu Charlie. Trezorierul l-a chemat pe administrator, care mi-a verificat datele de identificare, după care ne-a condus într-o încăpere mică, în care nu se găseau decât o masă şi patru scaune şi se făcu nevăzut. Reveni însă repede cu o faţă ternă şi cu nişte hârtii pe care a trebuit să le semnez. Ceea ce am şi făcut, după care dispăru din nou, reapărând câteva clipe mai târziu cu o cutie mică, încuiată. A plecat, trăgând draperiile în urma lui, în timp ce Charlie şedea tăcut, cu mâinile sprijinite pe genunchi, spatele drept, aşteptând răbdător. Am introdus cheia şi am întors-o în lăcaş. Clicul îl făcu pe Charlie să-şi întoarcă brusc capul. Am deschis capacul, iar în interior se găseau trei scrisori, toate fiindu-mi adresate. Scrisul era inconfundabil. Pe prima scrisoare scria A se deschide acum. Cea de-a doua spunea După un an. Iar cea de-a treia, După doi ani. Am luat-o pe prima în mână, mi-am trecut degetul pe sub colţul lipit al plicului şi am scos din ea două coli de hârtie. Prima dintre ele era o copie a documentului care stabilea beneficiarul unei poliţe de asigurare pe viaţă în valoare de 100 000 $ pe care o încheiase tatăl Emmei pe numele ei, pe când era mică. Evident că o încheiase înainte ca cineva să ştie ceva despre starea ei, şi... niciunul dintre ei nu-mi spusese niciodată nimic despre ea. Cea de-a doua coală era o scrisoare. M-am aşezat pe scaunul de lângă Charlie şi am început: Reese, dacă citeşti aceste rânduri, atunci înseamnă că n-a ţinut. înseamnă că eu nu mai sunt, iar tu eşti singur... 28

Tennyson – Alfred Tennyson (6 august 1809 – 6 octombrie 1892), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi englezi (n.tr.).

Ochii mi se împăienjeniră, faţa mi se împietri şi mă prăbuşii ca un castel din cărţi de joc. Charlie şi un gardian mai bătrân mau scos afară din clădirea băncii şi m-au aşezat pe o bancă în parc, unde m-am ghemuit în poziţie fetală şi am rămas aşa, tremurând, mai bine de-o oră. Ceva mai târziu în aceeaşi zi, am terminat de citit scrisoarea. Apoi am citit-o din nou şi din nou. Faptul că ştiam că o scrisese anticipat îmi stătea ca un bolovan în stomac. În încheierea scrisorii, ea scrisese următoarele: Reese, nu păstra scrisoarea asta. Te cunosc, nu îţi trăi viaţa în felul ăsta. Elibereaz-o. Las-o sâfie cuprinsă de o blândă adiere şi-apoi purtată de ea precum făcea Ulise de atâtea ori pe vremea când eram copii. Mi-am închis ochii şi i-am putut simţi palma fragilă, aproape translucidă pe faţă, dorind să mă întărească – tărie în pofida slăbiciunii. Ascultător, am trasat şi am taiat o placă subţire din lemn de pin, am găurit-o şi am înfipt în ea catargul – tija dintr-o sticlă de balsam de păr – am împăturit scrisoarea, am prins-o de catarg pentru a forma o velă, am lipit o lumânare mică de scândura din lemn de stejar de sub scrisoare, şi am turnat în jurul ei gaz pentru încărcat brichete. Am aprins lumânarea şi i-am dat drumul pe cursul lin, dar larg al râului Tallulah. A plutit vreo cincizeci de metri, apoi o sută şi, când în cele din urmă lumânarea a ars de tot, a aprins combustibilul care băltise în jurul ei şi, în final, toată ambarcaţiunea lui foc. Flacăra sui un metru şi jumătate sau doi în aer, o dâră subţire de cenuşă şi fum alb urcă tot mai sus, iar apoi micul vaporaş se întoarse, se înclină într-o parte şi se făcu nevăzut în adâncuri, îngropat de bulbuci, coborând aproape 35 de metri, oprindu-se în străvechiul oraş scufundat al Burtonului, pe fundul lacului. Am numărat zilele până la prima comemorare, m-am trezit înainte de răsăritul soarelui şi am zburat în jos pe doc unde am deschis rapid plicul. Mi-am cufundat faţa în scrisoare şi am tras adânc aer în piept. Am devorat fiecare cuvinţel, fiecare iz al parfumului ei. Mi-am imaginat micile contracţii generate de felul

în care gura ei articula şi forma Cuvintele, înclinarea gâtului ei, invitaţia din spatele ochilor ei. Îi puteam auzi vocea, apoi şoaptele, chiar acolo, sub briza care adia peste lac. Dragă Reese, Azi dimineaţă, înainte să te trezeşti tu, stăteam şi citeam. Cuvintele mi- au adus aminte. Am vrut să te trezesc, însă dormeai atât de adânc. Te- am privit cum respiri, ţi- am ascultat inima, am simţit- o pe-a mea, pentru a zecea mia oară, încercând să prind ritmul inimii tale. Mereu atât de constant, atât de puternic. Miam petrecut degetul peste pliul din palma ta şi m- am minunat de forţa şi tandreţea pe care le ascunde. Am ştiut din clipa când team întâlnit, şi cu atât mai mult acum, că ai fost atins de Dumnezeu. Promite- mi că nu vei uita niciodată. Promite- mi că vei ţine minte. „Să- i oblojească pe cei cu inima zdrobită. „ Asta este slujba ta. Asta este ceea ce faci tu. Faptul că eu nu mai sunt nu schimbă cu nimic lucrurile. M-ai vindecat cu mult timp în urmă. „Decât toate lucrurile... „ Mereu a ta, Emma Mi-am petrecut toată ziua privind lacul, trecându-mi degetele peste rândurile scrisorii, rescriind-o de o sută de ori, ştiind că mâna ei făcuse aceleaşi mişcări. În fine, în întuneric, am tăiat o altă plăcuţă, am înfipt catargul, am înmuiat prova şi pupa şi am lăsat-o la apă. Luminiţa solitară dispăru în întuneric, în cele din urmă aprinzându-se într-o torţă plutitoare la aproape două sute de metri depărtare. Apoi, fără niciun avertisment, flacăra se răsturnă şi dispăru precum o săgeată învăpăiată ce dispărea după un zid. Mai trecu un an, iar eu număram zilele cum le numără copiii până la Crăciun – sau un condamnat la moarte ce face ultima oară înconjurul celulei. Nu a trebuit să mă trezesc, pentru că nu dormisem, aşa încât, când se lumină în cele din urmă de zi,

am parcurs încet docul, mers de om mort, şi mi-am pus degetul sub faldul ce închidea plicul. Deliberam. Şi m-am blocat undeva între deznădejde şi iad. Dacă îmi trăgeam degetul într-o direcţie, aveam să aflu ultimele cuvinte pe care le scrisese ea. O ultimă şi tandră clipă de intimitate, doar noi doi. Clipa pe care noi nu am avut-o niciodată. Tot ce mă mai separa de cuvintele ei de pe urmă era doar o urmă de lipici uscat şi o uşă închisă cât pentru o viaţă întreagă. Am ridicat scrisoarea înspre razele soarelui, am zărit urmele vagi ale scrisului ei prin hârtia plicului, dar nu am reuşit să disting cuvintele. Mi-am scos degetul dinapoia faldului, am îndoit la loc pliul între police şi arătător şi mi-am vârât scrisoarea în buzunarul cămăşii. A mai trecut aşa un an, aducând cu sine o altă zi de 4 iulie. Partea din afară a plicului se îngălbenise şi se mototolise, iar acum mirosea a propria mea transpiraţie, iar scrisul ei se decolorase, accentuat de o pată de cafea de sub faldul ce-l închidea. Trecuseră patru ani de când găsisem prima oară scrisoarea, însă rareori trecuseră cinci minute fără să mă fi gândit la ea, la ziua aceea, la seara aceea sau la felul în care îşi trecuse degetele prin părul meu spunându-mi să mă duc să mă culc. Cum încercasem să dau timpul înapoi, sau să zbor în jurul pământului ca Superman, să mă rog ca Iosua sau Ezechia şi să opresc soarele pe cer. Dar în viaţă nu există repetiţie. Aproape de amurg, o pasăre cardinal se aşeză pe o creangă din apropiere, se porni să cânte şi-mi reaminti ce aveam de făcut. Oscilam între pământ şi cer, suspendat de degetele decolorate de soare, biciuite de vânt şi ferfeniţite ale hamacului. Mi-am vârât scrisoarea înapoi în buzunarul cămăşii, fără niciun chef. Am fixat tija în locul destinat ei, am legat înlocuitorul de velă de catarg, am muiat baza în gaz pentru brichete şi am fixat lumânarea cu grijă pe punte. Deasupra mea şi peste întregul capăt nordic al lacului se întinse o ţesătură complicată de artificii ce umplu tot cerul întunecat, reducând greierii la tăcere. Undeva în partea de sud a

lacului, copii mici ţipau şi roteau focuri bengale în cercuri ce străluceau precum nişte inele aurii, înflăcărate de la circ, prin care tigrii imaginari răgeau şi săreau. Au trecut cinci ani de când am găsit cheia. Singura mea legătură în prezent cu lumea exterioară este o cutie poştală din Atlanta care-mi trimite toată corespondenţa unei alte cutii poştale din Clayton, dar nu înainte de a fi redirecţionată printr-un centru de livrare a poştei din Los Angeles. Dacă-mi trimiteţi un pachet cu livrare rapidă, va traversa de două ori toată ţara şi va ajunge la mine abia două săptămâni mai târziu. Din raţiuni practice, eu nu exist şi nimeni nu ştie ce fac. În afară de Charlie. Şi ce ştie el cu privire la viaţa mea secretă e în mâini sigure. În casa mea nu există oglinzi. Mi-am poziţionat mica operă de artă, i-am făcut puţin avânt, iar tăcuta Tallulah a preluat-o. O adiere blândă o făcu să se clatine uşor, dar se îndreptă imediat, viră la dreapta, iar flacăra mângâie noaptea, suind uşor. Lumânarea se consuma, împrăştiind flama pe deasupra punţii şi luminând cerul precum o cometă albastră. Se aprinse mai puternic, arse în întregime, apoi se făcu nevăzută în adâncul tăcut, reverberând ecourile aducerii aminte prin toate cotloanele unei inimi găunoase şi zdrobite.

Capitolul 3

Cele zece minute petrecute în sala de aşteptare de la Urgenţe în Spitalul Rabun County îmi aduseră multe piese lipsă. Majoritatea oamenilor din jurul localităţii Clayton, Georgia, auziseră povestea lui Annie Stephens. Părinţii ei fuseseră misionari şi fuseseră ucişi cu doi ani în urmă într-un război civil în Sierra Leone; Annie avusese o soră geamănă, dar aceasta murise cu un an înainte de părinţii eidatorită complicaţiilor generate de un defect congenital al inimii. În prezent Annie locuia cu mătuşa ei Cindy şi devenise un candidat pentru transplant de cord în urmă cu câteva luni, după ce ultima intervenţie o ajutase prea puţin, iar fracţia ei de ejecţie29 scăzuse sub 15% – pragul final. Medicii ei din Atlanta îi mai dăduseră doar şase luni de trăit în urmă cu aproape optsprezece luni. Şi din cauza faptului că nu avea asigurare medicală, reuşise să umple de şapte ori acel recipient de douăzeci de litri din plastic, strângând peste 17 000 $ pentru a acoperi costul acelei intervenţii. Avusesem dreptate când spusesem că nu avea să ajungă la vârsta pubertăţii. În mod normal, un spital mic precum acesta nu avea un centru de traume de gradul 2, însă o privire rapidă pe care o aruncai în jur îmi spuse că lui Sal Cohen i se datorau multe din cele ce vedeam. Pe o placă din bronz de pe perete stătea scris Aripa de urgenţe medicale Sal Cohen în jurul Claytonului, povestea lui era legendară. Cu patruzeci de ani în urmă dr. Sal pierduse un copil datorită faptului că spitalul nu era dotat îndeajuns cu echipamentul necesar. Doi copii, gemeni născuţi prematur, şi un singur incubator în dotare. Sal se enervase îngrozitor din această cauză, iar două incubatoare contribuiseră în final la crearea uneia dintre cele mai bune unităţi de primire a traumatizaţilor din Atlanta de Nord.

29

Fracţie de ejecţie – procent raportat la o valoare ideală (funcţie de vârstă, înălţime, greutate) a volumului de sânge propulsat de inimă în cadrul unei bătăi. Valoarea sa normală se situează peste 75% (n.tr.).

Cindy McReedy deschise cele două uşi batante marcate cu Intrare permisă doar personalului medical şi păşi în sala de aşteptare. Se sui pe un scaun şi, fără să-şi dea seama, începu să tragă de mânecile cămăşii ei din bumbac ecosez, încrucişându-şi mâinile de parcă i-ar fi fost frig sau de parcă nu ar fi fost în largul ei adresându-se unui grup de oameni – şi aşteptă până când se făcu linişte în sală. Arăta de parcă ar fi avut un deficit de somn de şase luni şi ar fi jonglat cu vreo opt popice în plus faţă de numărul obişnuit. Cunoşteam privirea aceea; nu avea să fie mai bine înainte ca lucrurile să fie mai rele. Îşi flutură braţele pe deasupra mulţimii, iar cei doi gemeni tractorişti începură să gesticuleze spre toţi cei din jur: — Ssssssst! Cindy îşi şterse ochii şi-şi dădu părul după urechi. — Annie va fi bine. La braţ are o fractură simplă,... ăăă... osul e plesnit,... dar au adormit-o, i l-au fixat la loc şi i l-au pus în gips. Tocmai s-a trezit de câteva minute şi mi-a cerut un Popsicle30. Toţi zâmbiră. Cindy continuă. — Braţul i se va vindeca, dar în timp. Doctorul Cohen e la ea acum şi-o pune să-l caute prin buzunar. Toţi zâmbiră din nou. Aproape fiecare mână din încăpere scotocise cândva prin acelaşi buzunar. — Cât despre inimă, câteva zile nu vom şti ce se întâmplă. Annie e puternică, însă... Făcu o pauză. — Noi... doctorii... nu ştiu. Trebuie să aşteptăm şi vom vedea. Îşi încrucişă din nou braţele şi îşi roti privirea peste cei adunaţi. Îşi şterse o lacrimă şi râse cam fără prea multă tragere de inimă.

30

Popsicle – desert îngheţat pe bază de apă şi diverse arome, suc de fructe etc servit pe băţ sau în recipiente din carton lungi şi subţiri (n.tr.).

— Annie e foarte norocoasă că străinul acela a ajuns la ea înaintea mea. Dacă n-ar fi fost el... ei bine, Annie n-ar mai fi aici. Câteva priviri se întoarseră spre mine. Cineva din mulţime strigă: — Cindy, ai vorbit cu cei de la St. Joe, au de gând s-o pună în sfârşit în capul listei ăleia de aşteptare? Nici acum nu cred că e pacient cu risc? Cindy scutură din cap. — Problema nu sunt ei, ci noi... sau mai degrabă Annie. După ultima ei intervenţie şi toate cele... Cindy îşi mişcă mâna de parcă ar fi îndepărtat fărâmituri de pâine de pe o masă de picnic. — Annie nu îi lasă să-i activeze numele până când nu găseşte doctorul potrivit. Un tip înalt de lângă mine luă cuvântul şi spuse: — Dar Cindy, de dragul lui Betsy! N-o lua în seamă pe fată! E înspre binele ei. O să-ţi mulţumească după ce se termină tot. Cindy dădu din cap. — Billy, mi-ar plăcea mie, dar lucrurile sunt ceva mai complicate deatât. Întotdeauna e aşa, mi-am spus în sinea mea. Cindy îşi coborî tonul vocii. — Annie a avut deja o operaţie pe cord deschis. Nu sunt sigură că va reuşi să treacă încă o dată prin perioada de refacere. Totul legat de următoarea inimă trebuie să fie absolut perfect, fiindcă... Îşi privi din nou picioarele, apoi îşi ridică din nou ochii spre Billy. — Fiindcă probabil va fi ultima intervenţie. Femeia scundă şi îndesată de lângă tipul înalt îl lovi cu poşeta, iar el îşi îndesă mâinile în buzunare. Cindy continuă. — Cardiologul ei este pe drum încoace din Atlanta. Ar trebui să ajungă într-o oră sau aşa ceva. Vom afla mai multe după ce o va consulta. După aceea, tot mai trebuie să găsim un doctor care să fie suficient de bun şi care să-şi asume riscul să o opereze. Şi

tot ne mai rămân nişte obstacole înainte: avem nevoie de o inimă, şi nu doar că trebuie să găsim pe cineva care să o opereze pe Annie, dar trebuie ca Annie să-l accepte. Şansele ei, după cum spun cărţile, chiar şi cu cel mai bun dintre doctori, sunt sub zece la sută şi... Cindy privi peste umăr şi îşi coborî din nou vocea. — Nu vor fi nicicând mai bune de atât. În încăpere se făcu o linişte de mormânt. Dacă până atunci existase o speranţă generală, acum ea se risipise în totalitate. Cindy îşi arăta vârsta, poate treizeci şi cinci de ani, şi am presupus că stilul ei realist era un produs atât al personalităţii ei, cât şi al lecţiilor pe care i le oferise viaţa. Poate că acesta era modul în care făcea ea faţă problemelor. Trecuse prin câteva bătălii şi i-o auzeai în voce, i-o citeai pe faţă. Părul ei blond, de culoarea nisipului, care îi ajungea până pe umeri, era prins într-o coadă simplă cu un elastic verde, de genul celor cu care se leagă ziarele pentru a sta făcute sul. Fără machiaj. Un spate puternic, cu linii prelungi. Rigidă şi fermă, dar totodată plină de graţie. Rece, dar de-o frumuseţe tăcută. Complicată şi activă, dar şi necăjită. O asemănam mai mult cu o ceapă decât cu o banană. Ochii îi erau de un verde exact ca acela pe care-l descoperi Imediat sub coaja unui avocado, iar buzele îi erau ca roşul din piersică, Imediat de lângă sâmbure. Cămaşa ei ecosez, blugii uzaţi, coada de cal şi braţele încrucişate spuneau că îi era mai importantă utilitatea decât forma, dar aveam senzaţia că, la fel ca orice femeie în poziţia ei, îşi ascundea mare parte din formă pentru că timpul îi era prea ocupat de funcţionalitate. Îmi amintea de Maryl Streep lucrând între arborii de cafea în filmul Out of Africa. Frumuseţea este atât misterioasă, cât şi grozavă. Dumnezeu şi demon războindu-se, iar câmpul de luptă este însăşi inima omului. Ea coborî de pe scaun, spunând: — Dacă am veşti noi, o să le lipesc pe vitrină la magazin. Se uită la un domn mai în vârstă care stătea retras într-o parte, ascultând cu atenţie.

— Este în regulă, domnule Dillahunt, nu-i aşa? El încuviinţă cu capul. — Numai s-o suni pe Mabel, iar ea va printa tot ce doreşti. Pe măsură ce mulţimea începu să se risipească, Cindy îşi croi drum spre automatul de răcoritoare şi începu să se caute prin buzunare după mărunţiş. Era tare neîndemânatică şi reuşi să împrăştie cu monede peste tot pe jos în jurul ei şi nu reuşea nicicum să găsească monedele dorite. Vocile din capul meu făceau o hărmălaie îngrozitoare. În timp ce ele se războiau în mintea mea, am scos patru monede de 25 de cenţi din buzunar şi i le-am întins în palmă. Ea se întoarse cu faţa la mine şi arăta de parcă cu greu şi-ar fi reţinut dârdâitul. Îşi îndepărtă câteva şuviţe de păr din faţă (care îi căzură imediat la loc unde fuseseră înainte), vârî monedele şi apăsă butonul pentru o Coca-Cola light. Cearcănele din jurul ochilor ei îmi spuneau că era obosită, aşa că i-am deşurubat capacul sticlei de plastic şi i-am întins-o. Ea bău privindu-mă pe deasupra sticlei de Cola şi spuse: — Mulţumesc, încă o dată. Îşi aţinti privirea în podea, îşi înfipse vârful pantofului într-un loc spart din mozaic, apoi îşi ridică ochii spre mine. — Doctorul Cohen mi-a spus că îţi datorez nişte scuze. Am scuturat din cap. — Doctorii nu au chiar întotdeauna dreptate. — Dar Sal de obicei are, spuse ea. Am rămas în tăcere timp de un minut, fără să ştim ce să ne spunem. — Annie are un doctor foarte bun în Atlanta. Tocmai am vorbit la telefon cu el, iar el a spus că e nerăbdător să citească informaţia de pe chestia aia pe care i-ai pus-o la inimă. A spus că nu prea mulţi oameni umblă cu aşa ceva la ei. — Sunt destul de utile. Ea-şi încrucişă mâinile, ţinându-şi bărbia sus, şi privi afară, pe geam. — Sal mi-a spus că puteam s-o omor.

— Reese, am spus eu, întinzându-i mâna. Am cam sărit peste partea asta acolo în stradă. — Îmi pare rău. Îşi şterse mâna de blugi şi mi-o întinse la rândul ei. — A fost o vreme când eram chiar bine crescută. Cindy McReedy. Arătă spre uşa dublă. — Sunt mătuşa lui Annie. E fiica surorii mele. — Cici. Am aflat. Am rămas în tăcere câteva clipe, în timp ce ceilalţi din încăpere sporovăiau în jurul nostru. Apoi arătă spre hainele mele. — Am întâlnit o mulţime de paramedici în ultimii câţiva ani, dar tu nu semeni cu niciunul dintre ei. De unde ai ştiut ce aveai de făcut? O oglindă aplicată pe toată lungimea peretelui de lângă automatul de răcoritoare îmi reflecta imaginea. Avea dreptate. Arătam ca unul care lucra din greu cu gips-carton. Şi ca lucrurile să stea cât se poate de rău, nu mă mai bărbierisem de mai bine de cinci ani. Cu excepţia ochilor, eram aproape de nerecunoscut, chiar şi pentru mine. — Când eram mic, pierdeam vremea pe la urgenţe. Făceam curat şi multe altele. În cele din urmă, mi-au dat voie să mă urc în maşina pompierilor, şi noi eram de obicei cei dintâi la locul accidentului. Ştii, sirene, camioane, ferăstraie cu lanţ uriaşe. Ea zâmbi, ceea ce însemna că fie mă credea pe cuvânt, fie era prea obosită să nu mă creadă. — Apoi am lucrat în tura de noapte în timpul colegiului, ca să-mi pot plăti manualele şi şcoala. Am ridicat din umeri. — E ca şi mersul pe bicicletă. Până aici, totul era adevărat. Nu minţeam – cel puţin nu încă. — Ai o memorie mai bună decât a mea, spuse ea. De data asta trebuia să schimb subiectul.

— Să fiu foarte cinstit, sirenele şi luminile de avertizare au fost cele care mi-au plăcut cel mai mult. Şi acum îmi mai bag nasul din când în când. Din nou, ambele afirmaţii erau adevărate, dar abia dacă zgândăriseră puţin suprafaţa realităţii. — Atunci... Îşi încrucişă şi mai tare braţele la piept, de parcă i s-ar fi făcut şi mai frig. — Îţi mulţumesc pentru astăzi... pentru ceea ce ai făcut. — O, era să uit. Mi-am vârât mâna în buzunar şi i-am întins lănţişorul de aur ce atârnase de gâtul lui Annie înainte ca Cindy să-l arunce cât colo în praf. — Ţi-a scăpat... pe stradă. Cindy îşi întinse mâna şi, când văzu ceea ce ţinea în palmă, se luptă să-şi reprime câteva lacrimi. I-am întins batista mea, iar ea îşi şterse obrajii cu ea. A fost al surorii mele. Mi l-au trimis într-un plic din Africa atunci când... când le-au găsit trupurile. Făcu o pauză şi îşi lăsă părul să-i cadă în faţă. Femeia asta încasase câteva lovituri în ultimii zece ani, şi pe cele mai multe nu şi le ascundea. Annie l-a purtat din ziua când l-am primit în poştă. Îl lăsă să-i alunece încet în buzunar. — Mulţumesc. A treia oară. Se uită înapoi spre uşa cea dublă. — Ar trebui să mă întorc. Annie va începe să-şi pună întrebări. Am dat din cap, iar Cindy se depărtă. O urmării cu vocea. — Mă-ntreb dac-aş putea să revin peste câteva zile, poate să-i aduc Un Ursuleţ sau ceva. Ea se întoarse, îşi îndesă şuviţele libere după urechi şi-şi legă colţurile cămăşii într-un nod în talie. Da, dar... Privi în jur prin sală apoi şopti:

— Fără ursuleţi. Toţi îi aduc ursuleţi. Să nu spui la nimeni, dar am început să-i fac cadou pe unii dintre ei. Dădu din cap. — Vino, dar fii creativ. Poate o girafă, dar fără ursuleţi. Am ieşit în parcare, încercând să nu remarc mirosul de spital.

Capitolul 4

Alarma ceasului meu sună la ora 2:00 dimineaţa. Am coborât agale spre doc şi am sărit în lac. Apa era deosebit de rece, dar mi-a pus sângele în mişcare. După porţia de înot, mi-am făcut un suc din morcovi şi mere, am adăugat şi o sfeclă, nişte pătrunjel şi o bucată de ţelină, pentru ceea ce numeam „măsură de precauţie”, apoi am luat şi o tabletă de aspirină, în doză mică. Până la ora trei reuşisem să îmi ung părul blond-maroniu cu suficientă vopsea temporară pentru a mi-l colora aproape în negru, iar apoi mi-am accentuat perciunii şi barba cu suficient cenuşiu pentru a-mi adăuga douăzeci şi cinci de ani noii mele înfăţişări. Puţin după trei şi jumătate am ieşit cu maşina pe drum, fără să semăn cu nimeni cunoscut şi, având suficient timp pentru a face faţă traficului, am reuşit să prind avionul de 5:30 din Atlanta. Am aşteptat la poarta spre terminalul B să fie anunţat zborul. Nu-mi plac aeroporturile. Nu mi-au plăcut niciodată. Când mă trezesc gândindu-mă cum trebuie să fie în iad, îmi amintesc de terminalul din Atlanta. Mii de oameni, dintre care majoritatea nu se cunosc între ei, înghesuiţi într-un spaţiu limitat, toţi se grăbesc şi încearcă cu disperare să iasă din aeroport. Nimeni nu-şi doreşte cu adevărat să fie acolo, pentru că acel loc reprezintă nimic mai mult decât o întârziere forţată, un loc al nimănui – nu eşti acasă nici tu şi nici ceilalţi. Toţi vă aflaţi doar în trecere. În anumite sensuri, seamănă mult cu un spital. Am aterizat în Jacksonville, Florida, şi m-am dus cu o maşină închiriată drept la hanul Sea Turtle Inn, din Jacksonville Beach, locul unde conferinţa începu prompt la 8:00 dimineaţa. Mam cazat, mi-am pieptănat părul pe spate, am mai adăugat puţin cenuşiu la margini, mi-am dat cu puţin Skin Bracer pe faţă şi mi-am legat un nod Windsor dublu la cravată, care-mi ridica accesoriul cu vreo cinci centimetri deasupra cataramei de la curea. Haina îmi era strâmtă, mânecile prea scurte, iar fiecare crac al pantalonului era tivit la o înălţime considerabil diferită. Pantalonii şi sacoul era ambele de culoare bleumarin, dar de

nuanţe diferite, de la două costume diferite pe care le cumpărasem dintr-un magazin de haine ‚second-hand, iar pantofii erau cu talpă dublă şi fuseseră la modă acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Miam pus ochelarii groşi, cu ramă de baga, care nu aveau practic niciun rost, îmi ascundeau însă privirea, şi m-am sprijinit într-un baston vechi şi uzat. Am rămas în baie până când toţi ceilalţi au plecat, am intrat după ce au fost făcute anunţurile introductive, m-am aşezat pe ultimul rând, n-am schimbat o vorbă cu nimeni şi nu am dat nimănui ocazia să mă abordeze. Şi, la urma urmei, ce este minciuna? Nimic decât adevărul deghizat. Vorbitorul principal era un bărbat despre care citisem mult, dar care de asemenea şi scrisese mult, iar care în prezent era considerat a fi unul din oamenii de frunte din domeniul său. Îl mai auzisem la alte câteva conferinţe din ţară, dar în ciuda interesului meu, mintea mea rătăcea în altă parte. Geamul din stânga mea dădea spre Atlantic, care era liniştit, presărat cu valuri mărunte şi împestriţat de pelicani şi de câte un delfin sau surfer ocazional. Când mi-am întors privirea spre estradă, grupul lua deja pauză pentru masa de prânz. Nu aş putea să vă spun despre ce a vorbit omul acela, pentru că toată dimineaţa mă gândisem la o fetiţă în rochiţă galbenă, la gustul limonadei şi la referinţa gravată pe partea din spate a medalionului ei. Aceste conferinţe au două scopuri: Îi ţin la curent pe indivizii ca mine cu cele mai noi informaţii, practici şi tehnici care nu ajung în reviste, dar care sunt practicate zi de zi; şi îi aduc laolaltă pe colegii de breaslă, pentru a nu rămâne în urmă şi pentru a se putea bate reciproc pe umăr. Îi cunoşteam pe o mulţime dintre oamenii aceia. Sau, mai degrabă, îi cunoscusem. Chiar şi lucrasem destul de îndeaproape cu câţiva. Din fericire, acum nu mă puteau recunoaşte, cu toate că şedeau alături de mine. Lucru care s-a şi întâmplat imediat după prânz. M-am aşezat pe al doilea rând din spate, într-o zonă puţin populată şi slab luminată din sală, când Sal Cohen intră pe rândul meu şi arătă spre locul de lângă mine. Ce o fi căutând tocmai el aici?

Am dat din cap afirmativ şi mi-am ţinut privirea îndreptată înainte. Prezentarea continuă timp de aproape două ore, timp în care Sal a fluctuat între un interes deosebit şi un somn adânc, însoţit de un sforăit uşurel. La trei după-amiază, un nou vorbitor se îndreptă spre podium. Făcuse timp de patru ani cercetări asupra unei noi proceduri, în prezent numită „Procedura Mitch-Purse” 31 care devenise un nou termen tehnic folosit de majoritatea celor din acea sală. Era în mod deosebit la modă acum, când un doctor din Baltimore fusese cel dintâi care reuşise să o folosească cu succes. Nu eram interesat de prezentarea lui şi chiar numi păsa dacă reuşise careva să descopere felul în care să utilizeze practic procedura, aşa că mi-am cerut scuze şi mi-am cumpărat o cafea în hol. Puţin după ora cinci după-amiază, au pus punct conferinţei de o zi, mi-am creditat participarea, după care m-am dus la aeroport spre a lua avionul spre casă. Şi da, eram puţin îngrijorat de faptul că Sal ar fi putut lua acelaşi avion. Mi -am înregistrat numele înainte de a urca la bord şi am băgat de seamă că numele lui Sal nu apărea pe lista pasagerilor. Dacă ar fi apărut, aş fi ales să pierd avionul şi aş fi găsit o altă variantă. Am aterizat în Atlanta, şi după câteva incidente de trafic în pasajul nordic al şoselei de centură, am ajuns acasă după miezul nopţii. De cealaltă parte a lacului, casa lui Charlie era cufundată în întuneric, dar asta nu însemna mare lucru. Casa lui era adesea neluminată. Am auzit în surdină sunetul muzicuţei lui transmis prin pereţi. Câteva minute după ce am ajuns acasă muzica încetă, iar noaptea fu cuprinsă de tăcere. Nu se auzeau decât greierii. Îşi acordaseră instrumentele şi mă legănau în somn – şi nu le fură necesare mai mult de treizeci de secunde.

31

Purse – „pungă”, referire la o metodă de sutură chirurgicală „în pungă” (n.tr.).

Capitolul 5

Am deschis cu un scârţâit uşa de la şopronul bărcilor la ora 5:00 a.m. şi am simţit mirosul de Noxzema 32. Lui Charlie nu-i plăcea să facă răni la şezut, aşa că îşi ungea partea acoperită cu piele de căprioară a şortului cu Noxzema înainte să ne suim în luntre. Era întuneric, dar îi desluşeam conturul îndesat întins undeva pe podeaua şopronului, făcând exerciţii de înviorare. Vedeam de asemenea şi urmele ude de paşi strălucind în întuneric, arătându-mi unde ieşise din apă şi pe unde traversase şopronul. Făcea exerciţii Pilates33 de ani de zile şi reuşea să-şi agaţe destul de uşor călcâiul după cap dacă voia. Era cel mai flexibil om pe care l-am întâlnit vreodată. Dar totodată şi unul dintre cei mai puternici. Lângă el şedea Georgia, labradorul lui auriu. Nu pleca niciodată undeva fără ea. Câinele bătu cu coada în podeaua din lemn, transmiţândumi astfel că se bucura să mă vadă. Podeaua trosni sub picioarele mele, anunţându-l pe Charlie că sosisem, dar îmi imaginez că mă auzise venind înainte să deschid uşa. Valurile loveau stânca de dedesubt şi răsunau în camera goală de lemn aflată cu vreo 90 de centimetri deasupra. Am aprins o lumină fluorescentă deasupra unuia dintre bancurile mele de lucru, iar Charlie zâmbi, fără a scoate însă nicio vorbă. Într-o parte stătea barca de doi oameni cu vâsle. Am ciocănit uşor în ea, iar Charlie dădu afirmativ din cap. Cântărea 32

Noxzema – produs cosmetic inventat în 1914, reprezentând un amestec de camfor, mentol şi eucalipt, alături de alte ingrediente. Denumirea sa provine din expresia „no-eczema” (fără eczeme). Produsul constituie o loţiune de curăţit pielea, în prezent un brand al concernului Procter & Gamble. Iniţial a fost folosit ca un remediu împotriva arsurilor de soare, în prezent este folosit îndeosebi de femei ca loţiune demachiantă. Se foloseşte şi în prezent pentru curăţirea pielii şi îngrijirea porţiunilor iritate sau supraexpuse la soare (n.tr.). 33

Pilates – reprezintă un sistem de fitness fizic, dezvoltat la începutul secolului XX de Joseph Pilates din Germania. Programul se concentrează pe muşchii posturali esenţiali, care contribuie la menţinerea echilibrului, cu rol definitoriu în postura coloanei vertebrale (n.tr.).

doar aproximativ treizeci şi cinci de kilograme, dar la cei peste şapte metri şi jumătate ai ei, doar în doi reuşeam s-o lăsăm la apă. Charlie o apucă de la prora, iar eu de la pupa. El coborî rampa cu spatele şi lăsă capătul lui să alunece pe apa sticloasă şi liniştită. Am tras barca de-a lungul docului şi l-am bătut pe Charlie pe umăr. El zise: — ’Mneaţa şi ţie. Apucă scara, găsi barca cu vârful piciorului şi coborî în ea, apoi îşi legă picioarele cu curelele din faţa lui. Eu am apucat vâslele şi m-am strecurat cu grijă în locul din faţă. Mi-am legat monitorul pentru frecvenţă cardiacă „de rezervă”, în timp ce Charlie bătea darabana cu degetele pe vâslele lui – codul Morse pentru Ei bine, eu sunt gata s- o luăm din loc! Am împins barca, am coborât vâslele în apă, apoi le-am ridicat în timp ce picăturile de apă ce se prelingeau de pe lamele lor pictau semicercuri pe lac, şi am ieşit din golful mic în formă de deget care ieşea în evidenţă pe coasta nordică a Lacului Burton. Tăcerea atârna caldă în jurul nostru. Charlie îmi spuse în şoaptă, peste umăr, cu un zâmbet puţin superior: — Ai avut o zi lungă ieri. — Îhî. Încă o scufundare a vâslelor, o tracţiune şi o ridicare. Muşchi de pe spatele lui Charlie se unduiau în jos de la ceafă, în jurul umerilor şi înspre coaste, într-un concert de ţesuturi umane încordate. — Cu ce te-ai îmbrăcat? spuse el, de data asta zâmbind cu gura până la urechi. — Aceleaşi haine, am spus. Charlie scutură din cap şi nu mai spuse nimic în timp ce ne pliam şi apoi ne depliam ritmic. De la Jones Bridge până la Barajul Burton sunt exact nouă mile. În majoritatea dimineţilor parcurgem toată distanţa. Tur şi retur. Eu şi Charlie facem o echipă destul de bună. Eu sunt mai înalt şi mai zvelt, el e mai îndesat şi mai robust, dar nu m-aş

pune niciodată cu el, dacă ne-am întâlni pe-o alee întunecată. În timp ce valoarea mea de V02 max 34 este mai mare – ceea ce înseamnă că am o inimă mai mare şi totodată o capacitate pulmonară mai mare – Charlie este echipat cu un alt instrument în corpul lui, care nu se supune legilor fizicii şi anatomiei, genul acela de instrument ascuns în profunzime şi care permite unor oameni obişnuiţi să facă lucruri ieşite din comun. Cum ar fi să câştigi un campionat statal de lupte ţintuindu-l la pământ pe luptătorul clasat pe locul întâi în ţară – şi încă de două ori la rând. A fost o competiţie dublu-eliminatorie şi, pentru că oponentul său nu pierduse niciun meci în liceu, Charlie a trebuit să-l înfrunte de două ori. Prima oară l-a imobilizat în a doua repriză, iar în al doilea meci l-a făcut pur şi simplu nod de-ai fi zis că-i covrig, şi l-a imobilizat încă din primul minut. Totul era şi mai impresionant prin faptul că, în timp ce oponentul lui era în ultimul an, Charlie era doar în anul doi de liceu. Şi de-atunci încolo, Charlie a câştigat trei campionate statale şi nu a pierdut niciun meci pe toată perioada liceului. Având curentul râului Tallulah de partea noastră, Charlie îşi scufunda vâslele în apă, trăgea cu putere, aruncându-ne cu viteză înspre miazăzi. Felul în care smucea de vâsle îmi spunea că nu se simţea destul de bine şi că ziua asta ne va da bătăi de cap. Şi dacă durea în halul ăsta în avalul râului, cu atât mai mult avea să doară când aveam să suim împotriva cursului. Canotajul sau vâslitul pe râu poate fi amăgitor după ora 7:00 dimineaţa, când îşi fac apariţia bărcile cu motor, aşa că o facem de obicei dis-de-dimineaţă. Schimbările bruşte ale vremii sunt la fel de obişnuite ca şi soarele, dar nimeni nu ştie să le prezică. Din cauza munţilor din Jur, rafale neaşteptate de vânt şi tornade pot năvăli brusc pe lac, scufundând totul în calea lor. În 34

VO2 max – (consum maximal de oxigen, sau absorbţie maximă de oxigen sau capacitate aerobică) reprezintă capacitatea maximă a corpului unui individ de a transporta şi utiliza oxigenul în timpul unui efort fizic, care va reflecta nivelul de pregătire fizică a persoanei respective. Denumirea reprezintă: V – volum per secundă, O2 – oxigen, max – maxim.

1994, cu câţiva ani înainte să ne mutăm noi aici, o „super-celulă” de tornade cunoscută drept Palm Sunday Killer35 a trecut pe-aici, şi toţi îşi amintesc nu doar zgomotul de afară, dar şi toate resturile ce au plutit pe lac zile întregi după aceea. Trupurile celor care locuiseră cândva în casele de la mal nu pluteau în aval, pentru că majoritatea erau atât de pline de găuri de la tot felul de crengi şi ţigle ce zburaseră prin aer, încât se lăsaseră pe fundul lacului, pe locul unde se afla cândva oraşul vechi Burton. Vâslitul este un sport diferit de oricare altul. La suprafaţă, este singurul sport în care nu priveşti constant înainte. Frecvent, locul în care ai fost înainte – felul în care înţelegi cele petrecute – îţi spune direcţia în care te-ndrepţi. În atletism, alergătorii obişnuiţi, cât şi cei care sar garduri, arată ca nişte locomotive la viteză maximă – braţele şi picioarele lor bat aerul şi pista ca nişte stinghii şi pistoane. În fotbalul american, jucătorii se tot învârt ca nişte berbeci sau nişte maşinuţe din parcul de distracţii. Iar fotbalul este un muşuroi de jucători surprinşi într-o mişcare ce aduce cu un spectacol de balet, dar şi cu o coridă totodată. Însă la vâslit, omul din barcă este oarecum un resort. Pentru a înţelege asta, deschideţi partea din spate a unui ceas de mână mecanic în timp ce arcul în spirală se deschide şi se strânge. La vâslit, corpul intră într-o rutină, chiar dacă una dureroasă, în care vâslaşul repetă exact acelaşi lucru, o mişcare pulsatilă, iar şi iar şi iar. Se ghemuieşte în poziţie de resort, cu genunchii înfipţi în piept, cu braţele întinse, după ce a inspirat cantitatea maximă de aer pe care i-o permit plămânii. Ia poziţie, se împinge în picioare şi începe lunga cursă de tracţiune cu braţele, expirând aerul în timpul tracţiunii. Ajunge la extensia maximă, epuizat, şi îşi umple plămânii cu volumul de aer maxim posibil. La capătul tracţiunii, vâslaşul ridică vâslele şi-şi ridică din nou genunchii la piept, sorbind aer în tot timpul cât se deplasează în partea din spate a bărcii, doar pentru a reveni şi a expira încă o dată.

35

Palm Sunday Killer – Ucigaşul din duminica floriilor (n.tr.).

Seamănă mult cu bătăile inimii unui om. Atât de solicitantă este acţiunea de vâslire pentru trupul uman, încât în timpul unei competiţii unii vâslaşi inspiră cu cincizeci la sută mai mult aer în plămâni decât majoritatea atleţilor. De aceea vâslaşii tind să fie nişte uriaşi cu braţe lungi şi plămâni ca nişte zepeline. Ceea ce este în mare măsură o bună descriere pentru Charlie. Dacă ar fi pasăre, ar putea fi un condor. Sau, şi mai bine, un albatros. Bucuria de a vâsli constă în mişcare. Barca este lungă şi îngustă, aşa că alunecă pe suprafaţa apei cu o viteză terifiantă. Vâslele, furchetele şi banca glisantă se îmbină ca o formaţie de instrumente de percuţie pentru a crea un zgomot de clinc-clancchis care răsună ritmic pe suprafaţa apei. Cu toate că eşti aşezat şi înaintezi cu spatele, eşti conştient cumva de tot ceea ce te înconjoară, ghidând prora cu ochii din spate. A sta la cârmă este în aceeaşi măsură un sentiment, cât şi o reacţie. La fiecare câteva tracţiuni, priveşti peste umăr pentru a-ţi imprima panorama în minte ca un fotograf. Apoi, întorcându-te la loc, priveşti linia tremurată pe care chila bărcii tale a brăzdat-o pe lac şi cercurile mari şi rotunde ale valurilor ce iau naştere în punctele în care vâslele tale se scufundă în luciul lacului. Cu fiecare tracţiune reuşită, cercurile pe care le faci cresc tot mai mult până când, în cele din urmă, se suprapun şi se întretaie. Noi ne-am stabilit ritmul nostru şi alunecam prin gurile de vărsare ale Dick’s Creek, Timpson Creek şi Moccasin Creek. Picuri de sudoare se revărsau în cascadă pe nasul meu. Monitorul meu de frecvenţă cardiacă îmi spunea că mă apropiam vertiginos de zona mea de efort maxim, iar spatele ud leoarcă de sudoare şi mişcarea amplă a plămânilor lui Charlie îmi spunea că şi el era în aceeaşi situaţie. Sentimentul pe care-l ai când vâsleşti împreună cu altcineva, amândoi scăldaţi în sudoare, simţind durerea, dar şi mulţumirea propriului efort, este un sentiment ce nu se aseamănă cu niciun altul. Este dublul „punctului culminant al alergătorului de cursă lungă”. Poate chiar triplul. Doar pentru că eu stau în faţă şi sunt responsabil din punct de vedere tehnic de cârmă nu înseamnă că Charlie nu ştie

unde se află. Trecurăm de Murray Cove şi de Billy Goat Island şi tocmai treceam de Cherokee Creek când Charlie întrebă: — Se vede deja barajul? — Încă cinci sau şase vâsle. — Scoatem un timp mai slab. Am face bine să recuperăm dacă avem de gând să câştigăm Concursul Burton anul acesta. Am auzit că tipii ăia din Atlanta sunt în revenire. Concursul Burton era o cursă de la pod la baraj la care eu şi Charlie am participat în ultimii patru ani, plasându-ne pe locul trei în primul an şi pe al doilea în fiecare an de atunci încoace. Inamicii noştri erau un duo de ex-olimpici din Atlanta. Erau buni, dar şi noi eram din ce în ce mai buni. Sau cel puţin aşa ne lăsau ei să credem că eram. Avantajul lor, în afară de faptul că pur şi simplu erau mai buni, era o barcă Kevlar care cântărea cam jumătate din greutatea bărcii noastre. Dar nouă ne plăcea barca noastră. Pentru o cursă pe an, HMS 36 Emma se descurca exemplar. Charlie trăgea tare şi ne propulsa înainte. L-am întrebat: — Te simţi odihnit în dimineaţa asta? Charlie se lăsă mai aproape de mine şi-şi ridică un deget în aer. — Eu sunt un singur om, dar sunt un om. Nu pot face totul, dar măcar pot face ceva. Şi nu voi refuza să fac ce pot face, pentru că nu le pot face pe toate. Am zâmbit. Rolul pe care-l avea Shakespeare în viaţa mea, îl avea Helen Keller în cazul lui Charlie. Alunecarea pe suprafaţa apei este o experienţă eliberatoare – totul este de domeniul viitorului, al posibilităţilor, acolo unde înregistrarea trecutului durează doar câteva secunde şi apoi dispare pentru totdeauna. La baraj ne-am ridicat în şezut, am plutit liber de-a lungul coastei şi am sorbit adânc aerul. Singurul sunet care se auzea era alarma la monitorul meu de frecvenţă 36

HMS – His (Her) Majesty Ship (nava, sau ambarcaţiunea, Majestăţii Sale) (n.tr.).

cardiacă, spunându-mi că am ieşit în afara zonei mele de siguranţă. Charlie auzise alarma şi zâmbea, dar nu spuse nimic, pentru că alarma lui suna aşijderea. M-am întors în timp ce soarele începea să lumineze apa şi să aprindă negura dimineţii în flăcări. Spirale ca nişte tornade miniaturale se învârteau peste tot în jurul nostru, dând naştere unor norişori mărunţi şi adăugându-se la transpiraţia caldă care ne învăluia ca o pătură lichidă. Era o privelişte obişnuită şi una care-mi amintea că, în ciuda întregii urâţenii şi a întregii orori, frumuseţea supravieţuia, iar Emma ar fi adorat-o. Îmi amintea de o altă astfel de dimineaţă, când mă trezisem devreme, am fiert apă, i-am adus o ceaşcă de ceai şi după aceea am ajutat-o să coboare la bancă. Ea s-a aşezat cu genunchii ghemuiţi la piept, îmbrăţişându-mă cu un braţ şi ţinându-şi ceaşca de ceai în cealaltă mână. I-am învelit picioarele într-o pătură de pluş în timp ce ea stătea doar scuturându-şi capul uluită în faţa priveliştii ce i se desfăşura înainte. După ce a luat o gură de ceai, m-a sărutat, şi-a rezemat capul de umărul meu şi mi-a şoptit: — Lucrul despre care nu putem vorbi, trebuie să-l transmitem mai departe în tăcere. Pe atunci nu-l citisem pe Wittgenstein, dar de atunci încoace l-am citit de multe ori. Charlie îmi simţi tăcerea şi îmi spuse în şoaptă peste umăr: — O dimineaţă frumoasă. — Da. M-am oprit puţin, admirând-o din nou. — Ei i-ar fi plăcut. Charlie dădu din cap şi trase adânc aer în piept în timp ce apa şi istoria curgeau pe sub noi. — Te-ai adunat? — Da, sunt în regulă. Priveam doar puţin în jur. Charlie vede mare parte din lucruri cu mâinile şi urechile, pentru că ochii nu-i sunt de folos. E orb ca un liliac şi vede doar fulgerele din timpul furtunii, artificiile de 4 Iulie sau întrezăreşte ceva dacă se uită direct la soare. Şi asta s-a întâmplat în urmă cu

cinci ani, dar nu vorbim niciodată despre asta. Motivul bruştei sale orbiri este prea bine cunoscut de noi doi, însă motivul din spatele motivului, nu. Şi aceasta explică prezenţa Georgiei. Ea este câinele văzător pe care i l-am făcut cadou de Crăciun, când am fost absolut siguri că nu-şi va mai recăpăta vederea. I-am ascuns-o sub pomul de Crăciun, iar Charlie a fost de acord să o păstreze, îndrăgind-o pe dată. Ea era cea care trebuia să-l conducă, dar arareori se întâmplau lucrurile în felul acesta. Charlie mai deţinea şi un baston, unul alb cu vârful roşu, dar şi-l deplia doar arareori. Stătea la colţul casei lui, sau strâns în buzunarul din spate. Pe cât de orb este, nu este orb cu desăvârşire. Cât despre mine: Nu, nu voi plânge: am toate motivele să plâng, dar inima aceasta se va frânge în sute de mii de fărâme înainte să apuc să vărs o lacrimă. Charlie găsi marginea docului şi se aplecă să apuce sârma de ghidare. Începu să se îndrepte spre casă, parcurgând cei patruzeci de metri de apă cu Georgia înotându-i alături, dar se întoarse şi întrebă: — Tot mai ai visul ăla? — Da. — Şi te-ai gândit ce semnificaţie are? — Nu chiar. — Ai nevoie de cineva care să ţi-l interpreteze? — Crezi că te descurci? Charlie îşi scutură capul. — Nu, dar dacă dormi şi mai puţin decât o faci deja, o să te transformi într-o bufniţă. — Mersi. Charlie zâmbi, continuându-şi drumul prin apă. — Ei bine, de fiecare dată când mă trezesc să merg la baie noaptea, te aud dincolo trebăluind câte ceva. — Mda... păi, şcoala m-a învăţat câte ceva, iar-unul dintre acele lucruri a fost şi cum să trăiesc fără să dorm. — Da, dar nu-i prea sănătos. E cu două tăişuri. — Mie-mi spui. — Nu ştiu cum de s-a încurcat ea cu tine.

— Mersi. Auzi, vezi să nu te muşte rechinul ăla. Charlie începu să fredoneze melodia din filmul Jaws37 şi-şi continuă înaintarea, lăsându-se ghidat de sârmă. Ştiam că ar fi vrut să spună mai multe, dar se lăsase păgubaş. De cele mai multe ori, tocmai lucrurile pe care Charlie nu le spunea erau cele mai grăitoare.

37

Jaws – apărut în România sub titlul Fălci, film thriller din anul 1975 în regia lui Steven Spielberg, a cărui acţiune se învârte în jurul atacurilor ucigaşe ale unui uriaş rechin alb asupra locuitorilor unei insule (n.tr.).

Capitolul 6

Am crescut într-o casă veche de o sută de ani, la doar câteva case depărtare de scuarul oraşului Vinings. Era o casă fără fasoane, din lemn, cu două etaje, care se înălţa deasupra pământului înaltă şi îngustă, de parcă ar fi fost înghesuită încă de la bun început. Avea două verande care îi înconjurau faţada – câte una la fiecare etaj – şi era încadrată de opt magnolii care o umbreau indiferent de momentul zilei. Din stradă, abia dacă puteai zări clădirea. Nu era mare, doar trei dormitoare, dar pe verande avea aproape aceeaşi suprafaţă în metri pătraţi ca şi în interior. Crengile uriaşe, răsfirate, se întindeau deasupra casei ca nişte braţe gigantice. Când copacii erau în floare, mama deschidea toate ferestrele şi inversa direcţia în care bătea ventilatorul din interior, aspirând aerul de afară şi parfumul emanat de desişul sub care trăiam. Unele dintre crengi se ridicau şi se încovoiau chiar pe sub verandă sau se îndesau până în apropierea acesteia – casa şi copacii arătând aproape ca un cuplu de bătrânei căsătoriţi care se obişnuiseră fiecare cu compania celuilalt. Noi ne petreceam mare parte din timp jucându-ne în răcoarea verandei sau căţărându-ne pe crengile magnoliilor. Tata atârna dispozitive pentru hrănit păsările în fiecare copac, ceea ce ne uşura foarte mult observarea păsărilor. De la cintezoi la cardinali, mierle, gaiţe albastre, ciori, păsări colibri, rândunele şi chiar şi ocazionala bufniţă sau şoimul-cucoadă-roşie, viaţa noastră pe verandă era o şcoală îîn ce priveau zborul, cântatul, făcutul de cuiburi şi obiceiurile nupţiale ale fiecărei specii de păsări din Georgia de nord-est. Cei mai comuni erau cardinalii; odată am numărat unsprezece cuiburi. Masculul, de o culoare ţipătoare, fosforescentă aproape, era aspru şi protector, singur împotriva verdelui şi maroului din fundal, niciodată prea departe de femela mai închisă la culoare, mai sângerie, cu care avea să formeze un cuplu pentru tot restul vieţii. Primăvara, odată cu căderea nopţii, pereţii casei noastre răsunau de concertul cardinalilor masculi şi femele, trâmbiţându-şi vocile

ca nişte submarine ce-şi trimit semnalele sonarelor din adâncurile întunecate ale fundului oceanului. Eu şi Emma ne-am întâlnit în clasa a doua, la locul de joacă. Eu tocmai traversasem dispozitivul cu frânghii fără să ating podeaua şi atârnam încă de una din ele, când am observat-o că se uita la mine. Era fata cea nouă, tocmai se mutase în oraş, tăcută, desenând de obicei câte ceva într-un bloc de desen şi mereu atentă la cele din jur, privind cu coada ochiului. Era mică pentru vârsta ei, poate chiar puţin plăpândă, iar în timpul pauzei, în timp ce ceilalţi copii se jucau fotbal sau se căţărau pe frânghii, Emma şedea la măsuţa de picnic, îşi deschidea blocul şi desena cu creionul. Era aproape incredibil ce era în stare să facă în cincisprezece minute cu un creion şi cu o coală albă de hârtie. Într-o zi, la sfârşitul pauzei, mi-a înmânat cu nonşalanţă un desen şi s-a întors la locul ei în cealaltă parte a încăperii. Eram eu, atârnând ca o maimuţă şi cu o grimasă prostească pe faţă. Şi avea dreptate, încercasem să mă fac observat. Desenul ei surprinsese tocmai acest amănunt. A doua zi, în timpul mesei de prânz, ea-mi oferi prăjiturica ei cu fulgi de ciocolată, iar eu i-am oferit cutia mea cu lapte. Săptămâna care a urmat ne-am lipit scaunele între ele în ora de muzică a doamnei Wilson şi chiar am lipsit de la un meci de fotbal pentru a o urmări cum desena. La începutul clasei a treia, părinţii ei s-au mutat într-o casă din cărămidă aflată chiar lângă casa noastră, aşa că trebuia să trec prin dreptul casei ei în drum spre şcoală. În cele mai multe dimineţi, mă ciocneam de ea şi de fratele ei mai mic, Charlie. Charlie era cu patru ani mai mic decât noi şi avea mâini neobişnuit de mari pentru un copil de vârsta lui, ceea ce explica motivul pentru care Emma îl striga, cu afecţiune, Popeye. Lui Charlie îi plăcea să construiască tot felul de lucruri, şi chiar mai mult, să lovească tot felul de lucruri cu ciocanul. Şi din cauza dimensiunii pe care o aveau braţele lui, se putea şi atârna cu ele. De asemenea, era foarte protector cu sora lui mai mare şi, în primii doi ani, m-a ţinut şi pe mine din scurt, cu coada ochiului.

Charlie adora aventurile şi nu se gândea prea mult înainte să facă ceva, aşa că odată, când a încercat să se atârne de una din crengile magnoliei noastre folosind drept frânghie păpuşa lui Stretch Armstrong38, aceasta a sfârşit cu o amputaţie înfiorătoare şi el s-a ales cu un tămbălău cât casa. Zăcând într-un morman de frunze de magnolie lângă veranda noastră, cu braţul lui Stretch într-o mână şi cu cauciucul lipicios din Armstrong împrăştiat peste tot, Charlie m-a chemat în ajutor. „Curios” şi „îi place să se joace singur” erau termenii care mă defineau când eram copil. Iar când am descoperit piesele Lego, mi-am transformat camera într-un labirint al propriilor proiecte de construcţie, silind-o pe mama să renunţe în cele din urmă să mă mai sâcâie să fac curat. Modele de aeroplane atârnau prinse cu fir de nailon de pescuit, agăţate de tavan, case din buşteni Lincoln39 înalte de cinci sau şase etaje stăteau prin colţuri, forturi din scobitori ca şi cel de la Alamo erau aşezate pe rafturile mele de cărţi supraîncărcate, şi castele din cărţi de joc prinse între ele cu lipici ocupau cam tot spaţiul de pe masa mea de lucru. Dezmembrasem maşini Matchbox deteriorate şi construisem altele noi din cincisprezece maşini diferite; mi-am construit o praştie din tuburi chirurgicale; improvizasem manivela, roţile dinţate şi frânele de la bicicleta mea de toate zilele; am crescut viteza ventilatorului din camera mea şi am îmbunătăţit gradul de răsucire a unui Slinky40 pentru a putea realmente coborî scările 38

Stretch Armstrong – păpuşă apărută în anii ’70 în S.U.A, întruchipând un bărbat blond, musculos, dotat cu o pereche de braţe foarte puternice. Trăsătura distinctivă a păpuşii o reprezintă membrele care se pot întinde mult în afară, după spusele producătorului, fără a se rupe (n.tr.). 39

Casa Lincoln din buşteni (Lincoln Log Cabin/House) reprezintă un joc inventat în 1916 de John Lloyd Wright (fiul arhitectului Frank Lloyd Wright, autorul proiectului Hotelului Imperial din Tokio), constând din buşteni miniaturali de circa 1-2 cm diametru, prevăzuţi la capete cu elemente de îmbinare. Denumirea de Lincoln se datorează poveştii preşedintelui Abraham Lincoln care şi-a petrecut copilăria într-o casă din buşteni (n.tr.). 40

Slinky – reprezintă o jucărie în formă de helix, inventată de Richard James în anii ’40, care poate coborî scările dându-se peste cap în timp ce se întinde şi se

în cascadă, ca în reclamă. Pe scurt, îmi plăcea să fac tot felul de reparaţii şi, mai mult de atât, aveam nevoia nepotolită de a şti şi înţelege felul în care funcţionau lucrurile. Mai ales corpul omenesc. Dacă construcţiile şi vehiculele erau interesante, chiar fascinante, atunci corpul omenesc era o obsesie atotchinuitoare. Pereţii camerei mele erau acoperiţi cu postere şi diagrame care prezentau tot ce ţinea de corpul omenesc, de la structura osului şi creşterea musculară la sistemele de organe şi la căile neuronale electrice ale creierului. Pentru că mâinile mele jucau un rol determinant în procesul de educare a minţii mele, până la vârsta de şapte ani disecasem şi cususem la loc deja două broaşte uriaşe, un peşte, pisica unui vecin, un tatu şi un şarpe lung şi negru – toate moarte deja sau aflate pe moarte înainte să pun eu mâna pe ele. La vârsta aceea, disecţiile mele puteau fi mai corect descrise drept un fel de săpături dezorganizate, dar la cusut eram promiţător. Am făcut o tăietură în coaja unei portocale apoi am cusut-o la loc, atent să nu îi storc sucul dinăuntru. Când am considerat că mă descurcam destul de bine cu portocalele, am avansat la franzela franţuzească, pentru că are coaja delicată şi sfărâmicioasă şi se rupe uşor. După ce mi-a văzut opera desăvârşită asupra a cel puţin o broască şi asupra pisicii siameze a vecinului, Charlie mi-a adus eroul său invalid, şi m-am apucat de lucru, i-am reataşat braţul, iar apoi i-am îndesat înăuntru cauciucul lipicios, pentru a-şi recăpăta forma iniţială. După ce am făcut ultimul nod, am acoperit cusăturile cu superglue pentru a-i ascunde cicatricea. Neaspectuos, recunosc, dar a funcţionat, iar Stretch a reuşit să fie din nou erou, pentru încă o zi. I l-am dat înapoi lui Charlie, care a început să tragă de el în toate părţile, pentru a-mi spune în cele din urmă: — Mulţam, Stitch41. Şi aşa m-am ales cu porecla asta şi cu prietenia mea cu Charlie. regrupează singură, cu ajutorul gravitaţiei şi a propriei mişcări. Din 2003, reprezintă jucăria oficială a statului Pennsylvania (n.tr.).

Capitolul 7

În dimineaţa ultimei zile de şcoală de dinaintea vacanţei de iarnă în clasa a treia, treceam prin faţa casei familiei O’Connor, gândindumă la cât de mult îmi doream o puşcă Red Ryder BB 42, când m-am trezit cu Charlie care sări dintr-un tufiş şi mi-a spus că Emma avusese „o criză”, iar părinţii ei o duseseră la spital. Lam ascultat cum îmi povestea ce se întâmplase, după care i-am spus: — Charlie, eu nu mă duc la şcoală. Mă duc s-o văd pe Emma. Tu ce faci? El privi înapoi spre casă, apoi în josul străzii, în direcţia şcolii, îşi zvârli ghiozdanul în tufişuri şi-mi spuse: — Vin cu tine. Am alergat până la spital, am năvălit la Urgenţe, unde n-am descoperit pe nimeni din cei pe care-i cunoşteam. M-am gândit să mă comport ca un puşti rătăcit, i-am spus unei doamne de la recepţie că nu reuşeam să le găsesc pe mama şi pe surioara mea şi dacă-mi putea spune unde erau. Iar ea m-a crezut pe cuvânt. Charlie şi cu mine am coborât din lift la etajul trei şi am găsit-o pe mama Emmei rezemată de automatul de Coca-Cola, plângând. M-a condus spre salonul Emmei, dar Emma era izolată în spatele unui paravan din plastic. Mi-a făcut cu mâna şi mi-a zâmbit, dar nu m-au lăsat să mă apropii mai mult de ea. Acolo şi-a petrecut Crăciunul. Şi eu la fel, în afară de dimineaţa zilei de Crăciun. Chiar înainte de Anul Nou, au adus-o acasă, şi a trebuit să arunc cu pietricele în geamul ei, ca să-i arăt puşca mea cea nouă. Până la urmă, s-a făcut mai bine şi s-a întors la şcoală, la câteva săptămâni după ce începuse trimestrul al treilea, dar de atunci 41

Stitch – termen care în limba engleză înseamnă „cusătură” sau „punct de cusătură” (n.tr.). 42

Red Ryder BB – jucărie în forma unei puşti de vânătoare denumită astfel după personajul Red Ryder, un cowboy dintr-un serial de benzi desenate apoi şi din filme (n.tr.).

înainte, umbla mai încet, respira altfel, iar părinţii ei se purtau cu ea de parcă ar fi fost făcută din porţelan chinezesc. Într-o după-masă, după ce ne-am întors toţi trei de la şcoală, Emma a urcat la etaj să se culce de amiază, iar mama ei m-a tras deoparte şi mi-a întins o cutiuţă cu medicamente. — Emma trebuie să ia pastilele astea. Sunt nişte vitamine şi... Făcu o pauză. — Sunt foarte scumpe, dar... Emma trebuie să le ia. Mă apucă delicat de bărbie şi mă făcu să o privesc în faţă. Ochii îi erau obosiţi şi roşii, iar pungile de sub ei îi erau aproape la fel de mari ca şi ochii înşişi. — Dragule, în fiecare zi la prânz, asigură-te că Emma îşi ia pastiluţa. Am apucat cutiuţa cu degetele şi am dat din cap. — Trebuie să-mi promiţi. — Da, doamnă, vă promit. În fiecare zi, la prânz, deschideam cutiuţa şi îi întindeam Emmei o pastilă. Ea-şi trecea degetele peste buze de parcă le-ar fi închis, ca pe un fermoar, îşi încrucişa braţele şi scutura vehement din cap. Eu aşteptam răbdător. Printre dinţii încleştaţi şi buzele închise, mormăia: — E o pastilă de cal. Îmi vine să vomit de câte ori încerc s-o înghit. Ca să-i fie mai uşor, i-o tăiam în două cu briceagul meu Swiss Army43, iar apoi o rugam pe doamna din spatele tejghelei de la cantină să ne dea puţină budincă de ciocolată sau nişte iaurt. Îi era mai uşor să le înghită aşa. Ea mă privea cu ochi mari, iar eu îi spuneam în şoaptă: — Emma, am promis. Ea-şi punea pastila în gură, lua o gură de budincă şi mormăia: — Da’ eu nu. 43

Swiss Army – brand foarte cunoscut de bricege multifuncţionale (n.tr.).

Ameninţându-mă că nu avea să înghită nimic, îmi spunea: — Ia-ţi cuvântul înapoi. Eu scuturam din cap. — Ia-ţi-l, Reese. — Nu pot. — Nu poţi sau nu vrei? — Şi una şi alta. Ochii Emmei mă săgetau, şi până la urmă înghiţea. După prima întâmplare de acest fel, n-a mai vorbit cu mine aproape o lună întreagă, în afară de certurile noastre de la prânz. Din clasa a treia, m-am transformat în gardianul pastilelor, iar Emma mă ura din cauza asta. Sau cel puţin aşa credeam eu.

Capitolul 8

După ce am găsit cheia, am început să am visul acesta. Visul a crescut tot mai mult ca intensitate, şi-a lăsat amprenta asupra mea şi după aceea aveam impresia că era acolo din totdeauna. Ca şi toate visele, ale mele sunt ciudate şi nu sunt întotdeauna uşor de Înţeles. Visul ăsta nu are un început sau un sfârşit clar, dar e consistent, şi îmi apare înaintea ochilor de câte ori îi închid. Se face că mă aflu într-o locuinţă din secolul optsprezece. Pereţi de piatră, podele din lemn, şemineu, iar pe o masă înaintea mea stă întins cineva, poate proprietarul casei, care a fost rănit mortal în război şi respiră cu greutate. Are dureri îngrozitoare, se stinge încet, de o moarte chinuitoare. Cred că şi eu am participat la bătălie, dar nu ca soldat. Şi probabil nici ca medic. Poate eram cel care purta stindardul, dar nu ştiu de ce cred asta, în afară de faptul că eu sunt învelit într-un steag. Ţin în mâini un ulcior cu apă. Ulciorul e crăpat şi ciobit, iar când l-am ridicat, apa curge din el ca dintr-un ciur. Apa curge peste tot. Nu îmi ajung degetele să astup toate găurile, aşa încât pe podea e o baltă din sângele lui amestecat cu apa mea. Dar când înclin ulciorul şi încep să vărs apă din el, nu mai pierde apă prin găuri. Şi cu toate că l-am întors cu fundul în sus, apa care curge din el nu se mai termină. Sunt aplecat peste omul acela pe care nu l-am mai văzut niciodată, şi torn apă peste trupul lui. Cu toate că eu tot torn, nu-mi pot da seama ce e în neregulă cu el. Încerc cu disperare să văd unde este rănit, dar nu se vede nimic. Tot ce ştiu e că atunci când eu îmi vărs apa, el poate respira şi pare să fie mai bine. Dar cu cât torn mai mult, cu atât ulciorul din mâinile mele se face tot mai greu, şi nu trece mult şi, în ciuda senzaţiei mele că-mi folosesc ambele braţe şi toată puterea, nu mai pot ţine ulciorul în mâini. Epuizat, mă prăbuşesc lângă masa sub care bălteşte toată apa deja vărsată, iar persoana întinsă pe masă începe să urle şi moare. În fiecare noapte e la fel, şi chiar înainte ca muribundul să-şi dea ultima suflare, eu mă trezesc, scăldat în sudoare,

încordat, cu crampe dureroase în braţe, mort de sete, cu urechile ţiuindu-mi din cauza urletelor lui şi îngrozit de faptul că omul moare dintr-o cauză foarte simplă. Ceva ce-ar fi trebuit să vadă oricine până acum, dar n-a văzut încă nimeni. Ceva ce eu nu pot vedea, pentru că şi eu, la rândul meu, sunt orb.

Capitolul 9

În dosul curţii din spatele casei Emmei curgea un pârâu lat de vreo trei metri, a cărui adâncime nu depăşea de obicei glezna, dar care totuşi varia cu ploile, curgând destul de lent prin albia acoperită de nisip şi pietre rotunjite de mărimea bilelor din jocurile de copii. Pârâul se forma undeva în munţi, şerpuia printre dealurile mai joase, apoi trecea prin dreptul casei Emmei, în drumul său spre un lac. Uneori zăream păstrăvi micuţi, chiar am şi prins câţiva cu plasa de prins fluturi, dar pârâul acesta constituia mai mult decât orice altceva marginea curţii ei din spate. Una din activităţile noastre preferate era să construim bărcuţe cu vele din hârtie de ziar, pe care apoi să le lăsăm la apă, după ce le dădeam foc. Charlie ne tăia câteva scânduri drepte pentru punte, iar apoi noi dădeam găuri cu burghiul şi înfigeam pivoţi din lemn în partea din faţă şi în centrul bărcuţei, drept catarge. Căutam prin coşul cu gunoi după ziarul de dimineaţă şi apoi luam o coală întreagă pe care o pliam de câteva ori, transformând-o într-o velă groasă cam de douăzeci de coli, scorţoasă şi stabilă. Tăiam câte o fantă în partea de sus şi de jos, prin fante treceam catargul, apoi stropeam puntea bărcuţei cu kerosen. Aprindeam o lumânare mică, o fixam de pupa bărcii, iar apoi o lăsam la apă, în pârâu. Bărcuţa plutea încet la vale, în timp ce noi o urmam desculţi. La o sută de paşi în aval, lumânarea avea să se fi consumat, «prindea kerosenul şi dădea foc întregii ambarcaţiuni. În decursul anilor, am construit şi am dat foc la flote întregi.

EU AŞTEPTAM ÎN BUCĂTĂRIE ÎN TIMP CE EMMA SE ÎMBRĂCA LA ETAJ. Mama ei era ocupată cu o tigaie în mână, învârtind cu îndemânare clătite. Am băut un pahar cu suc de portocale, străduindu-mă să-mi iau inima în dinţi. Repetasem întrebarea aceea de atâtea ori încât eram convins că puteam să o pun fără să mă încurc. În fine, am spus: — Doamnă Nadine?

— Da, dragule? — Pot să vă întreb ceva? — Sigur. — De ce ia Emma toate pastilele astea? Mama Emmei lăsă din mână lingura de lemn, începu să plângă, îşi luă un şerveţel de pe bufetul din bucătărie şi se aşeză lângă mine la masa unde familia lor servea micul dejun. Îşi suflă nasul, căutându-şi cuvintele. — Emma are o gaură în inimă. Cuvintele ei mi se părură îngrozitoare, imposibile, aşa că îmi trebui un minut întreg să pricep ce spusese. — De aia doarme ea mai mult decât alţi copii? Şi nu face sport împreună cu noi, ceilalţi? Mama Emmei doar dădu din cap, afirmativ.

ÎNTOTDEAUNA MI-A FOST FOARTE UŞOR SĂ ÎNVĂŢ, MAI ALES CÂND venea vorba de cărţi. Puteam citi aproape orice, chiar şi doar răsfoind în treacăt orice carte, iar dacă îmi cereai să reproduc informaţia citită acolo după un an, reuşeam să o fac aproape cuvânt cu cuvânt. Dar ceea ce ştiam în capul meu, rămânea acolo, învârtindu-se laolaltă cu celelalte mii de lucruri pe care le reţinusem. Informaţia aceasta îmi ghida acţiunile, ceea ce făceam şi modul în care o făceam. Ceea ce ştia Emma i se filtra din cap până în inimă, şi informaţia ajungea să o definească – efect pe care am ajuns să-l numesc Infinita Migraţiune. Dacă întrebările pe care mi le puneam eu asupra vieţii erau de natură ştiinţifică, orientate spre examinare şi descoperire fizică, întrebările Emmei erau toate îndreptate spre chestiuni ale inimii. În timp ce eu eram în stare să înţeleg şi să explic procesele ce stăteau în spatele apariţiei unui curcubeu, Emma vedea culorile. Când venea vorba despre viaţă, eu vedeam toate piesele şi felul în care se potriveau toate împreună, iar Emma vedea imaginea pe care o crea puzzle-ul ca întreg. Şi din când în când, mă lua de mână şi mă însoţea pe uşa ce ducea în lumea ei şi-mi arăta şi mie.

AM RĂMAS CÂTEVA CLIPE PE GÂNDURI, APOI AM SPUS: — Da’ n-ar putea doctorii să-i coase gaura aceea? Mama Emmei scutură din cap. — Ei nu ştiu cum s-o facă. E... e complicat. Am privit spre scări, am ascultat paşii uşori ai Emmei în timp ce umbla prin camera ei, iar apoi m-am întors la mama ei. Cândva, în clipele acelea, un tunet a început să bubuie în capul meu, şi viaţa a devenit extrem de simplă. Totul dobândi un scop şi o viziune unice. — Doamnă Nadine, am spus eu dând din cap. Aş putea s-o repar eu. Inima Emmei, vreau să zic. Mama ei îşi şterse lacrimile de pe faţă şi mă bătu uşor pe genunchi. Rămase clipe în şir pe gânduri, apoi spuse: — Fiule, dacă am întâlnit vreodată un copil care să poată face asta, atunci tu eşti acela. Ai daruri pe care nu le-am văzut niciodată la alţi oameni. Aşa că... Îşi închise ochii câteva clipe, apoi îi deschise şi mă privi. — Aşa să faci, fiule. Aşa să faci, m-auzi? Nimeni nu trebuia să-mi spună că Emma era specială. Chiar şi la opt ani, avea o capacitate rară de a exprima în exterior, prin cuvinte sau gesturi, ceea ce simţea în inima ei, în interior. În timp ce eu eram încurcat şi nu reuşeam să scot niciun cuvânt când venea vorba de ceea ce simţeam, Emma nu avea asemenea probleme. În după-amiaza aceea, sub arţarul din curtea din faţa casei ei, în timp ce soarele începea să apună, atârnând la înălţimea gardului, Emma mă luă de mână, mă trase aproape de ea şi ne ascunse pe amândoi la umbra crengilor lui. Trase cu ochiul, verificând geamurile de deasupra umerilor ei, şi îndărătul ochilor ei am zărit ceva ce nu fusese acolo de dimineaţă. Ani mai târziu, aveam să recunosc în acea licărire sâmburele speranţei. Ea trase din nou cu ochiul la geamuri, apoi spuse: — Te-am auzit vorbind azi cu mama. Eu am încuviinţat dând din cap, în timp ce inima mea băgă de seamă un alt aspect. Emma îşi puse mâna pe obrazul meu, se

apropie mai mult de mine şi mă sărută pe colţul gurii. Iar când făcu astfel, vălul căzu. De atunci înainte, faptul că mă asiguram că-şi lua pastila n-a mai fost un act al ascultării, ci unul al protecţiei.

Capitolul 10

M-am strecurat prin magazinul Ingles şi am ales câteva legume, apoi am intrat pe strada 76, am trecut de centrul civic, de bibliotecă, de şcoala primară şi de spital. Trebuia să mă opresc, să iau altceva decât un ursuleţ şi să-mi recuperez monitorul de frecvenţă cardiacă, dar asta mai putea să aştepte. Am trecut de The Well44, barul lui Davis Stipes, şi am inspirat adânc mireasma de grătar care adia dintr-acolo, dar nu aveam timp de un cheesburger. Davis avea cea mai rece bere şi cei mai fantastici cheesburgeri din tot statul Georgia. Meniul lui este afişat pe perete şi e lipsit de orice ornament inutil. De la „Suflu uşor” care are o singură chiftea şi puţine adaosuri, la „Palpitaţie persistentă” cu cele trei felii de brânză şi ceapă prăjită, la „Stenoza carotidiană” cu cele două chiftele şi ardei şi câteva felii de jalapeno 45, la „Infarctul cardiac” cu chifteaua de-un pfund învelită în bacon afumat şi acoperită cu trei feluri de brânză, până la „Bypass-ul cvadruplu”, o adevărată sursă de stop cardiac, cu cele patru chiftele din care se scurge din plin grăsimea bogată în acizi graşi saturaţi şi sosul secret al lui Davis, şi culminând cu „Transplantul”, care reprezintă o farfurie imensă umplută până la refuz cu toate cele de mai sus. Burgerii pe care-i face Davis nu sunt cu nimic mai prejos de un infarct cardiac pe tavă. În fiecare vineri seara mănânc acolo, indiferent dacă mi-e foame sau nu. După colţ de The Well este o curbă dublă denumită Curba lui Harley, care şi-a luat tributul cu vârf şi îndesat. Cam cu şapte ani în urmă, tocmai treceam pe acolo, întorcându-mă în Atlanta – hotărât în sinea mea să-mi cumpăr o motocicletă mare Harley – şi chiar în faţa mea un băiat călare pe un bolid japonez n-a reuşit să ia ambele curbe. Zăcea în mijlocul străzii, cu sângele curgându-i pe nas şi din urechi. Am îngenuncheat lângă el, am încercat să îl 44 45

The Well – în engleză, Izvorul sau Fântâna (n.tr.).

julapeno – ardei foarte iute, de culoare verde sau roşu-portocalie, din specia Capsicum annuum, folosit îndeosebi în bucătăria mexicană, numit şi „ardei alapeno” (n.tr.).

resuscit, dar la jumătatea primei compresiuni asupra cordului, mi-am dat seama că tot toracele lui era zob şi că singurul rost pe care-l mai avea casca pe care o purta pe cap era să-i ţină creierii să nu i se împrăştie peste tot pe asfalt. Nu mi-am mai cumpărat niciodată Harley. Am trecut de The Well, am luat Curba lui Harley în zigzag şi m-am îndreptat spre casă, unde eram sigur că Charlie renunţase să mă mai aştepte. Acasă mi s-a părut frig când am ajuns, iar Charlie era de negăsit, dar îl auzeam din cealaltă parte a lacului, cântând la muzicuţa lui. Se încinsese deja destul de bine la cântat şi ştiam că nu mai avea să treacă mult şi avea să înceapă să bată ritmul cu piciorul şi să cânte tot mai cu foc. De la muzică country la muzică clasică, ştia sute de cântece şi putea trece cu uşurinţă prin toate. Lacul Burton reprezintă curtea din spatele casei mele. Încărcat de istorie, Burton a fost cândva un oraş prosper, dar l-au inundat pentru a genera energie electrică pentru restul statului. Localnicilor nu le-a păsat. Au acceptat banii, şi-au mutat alambicurile şi au privit cum creşte nivelul apei, acoperind trotuarele şi pietrele funerare din cimitir. La începutul anilor 1800, după plecarea indienilor Cherokee, Burton devenise un oraş înfloritor în plină goană după aur, situat la intersecţia râului Tallulah cu Moccasin Creek. Relativ neafectat de războiul civil, oraşul a devenit o verigă în lanţul marilor extinderi ale căilor ferate din anii 1880 şi 1890. La începutul noului secol, ţinuturile Rabun şi Habersham reprezentau cele mai mari atracţii turistice din ţară, întrecute doar de cascada Niagara. Trecătoarea Tallulah, denumită „Niagara Sudului”, atrăgea atât turiştii bogaţi, cât şi autorităţile statului Georgia. Pereţii golaşi de piatră ce se înălţau la zeci de metri reprezentau un loc ideal pentru a construi o serie de baraje pentru a produce energie electrică. În 1917, Căile Ferate ale Statului Georgia şi Compania electrică au cumpărat oraşul Burton – care pe atunci avea deja trei magazine universale. Au ridicat un baraj şi în ziua de 22 decembrie 1919 au început să

inunde ţinuturile dimprejur. Cei în jur de optzeci de proprietari de case, ale căror locuinţe tocmai fuseseră inundate, au sărit în pirogile şi canoele lor şi au privit cum se ridică nivelul lacului sub ri. Când a fost inaugurat lacul, vârfurile pinilor înalţi de douăzeci de metri se aflau cam la zece-doisprezece metri sub suprafaţa apei, care era limpede ca o gheaţă verzuie. Într-un anume sens, Burton a devenit un cimitir plutitor – mulţi au fost îngropaţi acolo. Ascunse prin văgăuni şi crăpături de jur împrejurul lacului se găsesc mai bine de o duzină de cimitire, unele având pietre funerare ce datează încă din anii 1700. Din cel mai înalt punct al trecătorii Tallulah, peretele de piatră coboară până la 350 de metri în adâncime. Oamenii s-au aventurat de două ori peste abis. Profesorul Leon a reuşit să-l treacă la 24 iulie 1886, iar Karl Wallenda i-a călcat pe urme optzeci şi patru de ani mai târziu, la 14 iulie 1970. Odată ce s-au construit barajele, ingineri au reuşit să facă din cândva măreaţa Tallulah un pârâiaş ce abia dacă se mai prelinge uşor. Bătrânii reuşesc să urineze mai mult lichid în toaleta lor noaptea în comparaţie cu debitul acestui pârâu în prezent. Dar toată apa aceea «cumulată trebuie să meargă undeva, aşa că mulţumită pârâiaşului ăstuia, lacul are o suprafaţă de peste 1 100 de hectare şi peste 100 de km de ţărm. În zilele noastre, Rabun County găzduieşte cinci lacuri hidroelectrice, ocupând circa 2 procente din suprafaţa de aproape 1 000 de km a ţinutului. Burtonul nu a devenit cu adevărat vestit decât abia după ce Elliot Wiggington şi-a scris seria de cărţi Foxfire46, apoi Jon Veight a coborât prin acest defileu în filmul Deliverance 47, după care statul Georgia a construit Highway 400, atât de romantic prezentată în multele urmăriri ce au avut loc în serialul Smokey şi Banditul, avându-l drept protagonist pe Burt Reynolds. 46

Foxfire – Eliot Wigginton (născut în 1942) este un scriitor, culegător de folclor şi istoric american, cunoscut îndeosebi pentru seria sa Foxfire de douăsprezece volume, constând din rapoarte de la faţa locului încheiate de studenţi din Rabun County, Georgia. 47

Deliverance – film de aventuri din 1972, ale cărui personaje principale sunt Interpretate de Jon Voight şi Burt Raynolds (n.tr.).

În prezent, Burtonul este un loc unde milionarii din Atlanta şi copiii lor îşi petrec concediile şi sfârşitul de săptămână – toţi având câte un jet-ski. Înălţate din lemn de stejar, pin, cucută şi laur montan, aproape fiecare milimetru din ţărm este ocupat de casa de vacanţă de vis a cuiva. Când nu este brăzdat de multitudinea de jet-ski-uri, lacul găzduieşte păsări migratoare precum raţele sălbatice, raţele sunătoare americane, ferestraşii mari şi cufundarii. Odată cu primăvara, păsările cardinal, cintezoii şi mierloii îşi etalează culorile puternice, de împerechere, şi-şi fac cuib de jur împrejurul lacului. Locuitori permanenţi sunt păsările colibri, egretele, vulturii pleşuvi, pescăruşii şi câţiva bâtlani verzi şi bâtlani mari albaştri. Şi de două ori pe an, fluturele-monarh traversează zona noastră în excursia sa migratoare. În curtea din faţa casei mele – care ar putea la fel de bine să fie considerată curtea din spate, depinde din ce punct priveşti – hrănesc căprioare, curcani, veveriţe, ratoni, iepuri şi un urs negru pe care l-am denumit George, pentru că e un curios şi jumătate. Şi mi s-a spus că mulţumită Păstrăvăriei Lacului Burton, lacul e plin de păstrăvi-curcubeu, maronii şi de pârâu. Din spusele altora, există vreo patruzeci şi două de specii de peşti în apele astea – inclusiv bibani-soare, peşti-lună cu pieptul roşu, bibani-cu-gura-mare şi bibani-galbeni – cu toate că eu personal n-am prins nici măcar unul, în ciuda sutelor de ore în care am tot încercat şi a încurajărilor neobosite venite din partea lui Charlie. Oh, dar îi văd. Îi văd prea bine, dar e cu totul altceva să-i fac să-mi înghită momeala. Majoritatea oamenilor, inclusiv Charlie, folosesc greieri. Ceea ce constituie esenţa problemei, de fapt. Eu nu pescuiesc cu greieri. Însă, în ciuda inabilităţilor şi a excentricităţilor mele, Charlie continuă să îmi ceară să-i fac nodurile, pentru că mă pricep destul de bine la aşa ceva. Am făcut multe noduri la viaţa mea.

Drumurile din jurul Burtonului abundă de artefacte din categoria „Americana”, ilustrate de Norman Rockwell 48 – livezi de meri, mori în ruină, băcănii, miere din faguri, şuncă afumată, Coca-Cola, bărbatul Marlboro şi bere rece la orice cotitură. Modele unicat de maşini ruginite împestriţează păşunile ce abundă de pâraie, vaci şi cai. Toată vara, baloturi rotunde de fân, legate în pachete de-o tonă, zac înalte cât casa, acoperite cu plastic alb ca nişte oameni de zăpadă ce s-au topit, până când frigul iernii le dezveleşte veşmântul şi sunt servite drept nutreţ animalelor. Iar fermierii, oameni a căror viaţă e legată de cea a lacului, dar fără a fi cu adevărat interesaţi în prezenţa acestuia, şed în vârful tractoarelor lor verzi ori roşii, sub pălării prăfuite cu boruri largi, îşi răsucesc ţigări şi storc pământul încă un an, ca nişte purceluşi ce sug la ţâţa scroafei. Iar Dumnezeu? El e prezent în dealurile astea, pentru că suntem noi aici. Oricât de departe ai fugi, nu poţi scăpa de El. Poate că Davis şi cu mine ştim cel mai bine acest lucru, dar Emma ştia înaintea noastră, iar Sfântul Augustin a spus-o cel mai frumos: Tu atingi inima omului, ca să-şi găsească plăcerea preamărindu-Te pe Tine, pentru că Tu ne-ai creat pentru Tine, iar inima noastră nu are astâmpăr până nu-şi găseşte odihna în Tine.

48

„Americana” se referă la artefacte ale culturii S.U.A, istoria şi folclorul rezultate din expansiunea spre vest; exemple în acest sens reprezintă Route 66, baseball-ul, plăcinta cu mere, Superman, jazzul, Rapsodia Albastră de George Gershwin; şi arta americană, cum sunt operele lui Frederic Remington, Grant Wood şi Norman Rockwell, toate având drept sursă arta populară americană şi personaje fictive precum Bugs Bunny, Mickey Mouse, Muppets şi Familia Simpsons. Norman Percevel Rockwell (3 februarie 1894 – 8 noiembrie 1978) a fost un pictor şi ilustrator american al secolului XX (n.tr.).

Capitolul 11

Era o zi de vară, cerul era senin şi se făcea tot mai răcoare pe măsură ce se însera. Miroseam apropierea ploii. Mai întâi nori întunecaţi, urmaţi de un vânt puternic, umed, ce zgâlţâia magnoliile şi apoi mireasma copleşitoare a ploii ce sta să înceapă. La început, picuri mici cădeau uşor, apoi stropi tot mai mari plesneau frunzele cerate cât palma ale magnoliilor ce le întretăiau călătoria în drumul lor spre pământ. Eu şi Emma şedeam pe balconul nostru de la etajul al doilea, în faţa dormitorului meu, privind pe rând prin telescopul orientat spre Calea Lactee, înainte ca norii să ne împiedice să mai zărim ceva. Sub trepiedul telescopului, un colaj de puzzle-uri se întindea sub picioarele noastre. Pentru mine stelele erau o fascinaţie, iar puzzle-urile un hobby. În timp ce eu asamblam şapte puzzle-uri simultan, ea îşi petrecea timpul citind sau desenând. În mijlocul cântecelor stereofonice ce ne înconjurau, Emma citea Marile Speranţe şi desena păsările ce se abăteau prin preajmă. Eu luasem toate sutele de piese de puzzle, le zvârlisem laolaltă în acelaşi coş şi le amestecasem bine, ca pe numerele dintr-un joc de bingo. Apoi mi-am vârât mâna în coş şi am început să formez conturul a şapte imagini diferite. Îmi lua două săptămâni să le asamblez pe toate, dar era un proces care îmi făcea plăcere. Unul singur era destul de greu oricum, dar după ce le puneam şi pe celelalte şase, puteam spune că abia atunci începea cu adevărat distracţia. Aceasta cred că a fost introducerea mea în procesul ştiinţific. La fiecare piesă mă gândeam: dacă nu aici, atunci aici; dacă nici aici, atunci acolo... şi aşa mai departe. Puzzle-urile mă sileau să privesc un anumit lucru din diferite unghiuri înainte să trec mai departe, să privesc Iar şi iar, şi chiar încă o dată, pentru că fiecare piesă – indiferent cât de mică sau aparent insignifiantă – era importantă pentru imaginea de ansamblu. Cu toate marginile răsfirate în faţă, îmi puneam ochii şi mâinile la lucru pe podea, în timp ce mintea

mea rătăcea dincolo de balconaşul acela, spre faţa lunii care în acea seară era plină şi răsărise devreme. După furtună, care fusese precedată şi urmată de un vânt sănătos, am auzit pasărea-cardinal cântând. Dar felul în care cânta în seara aceea era diferit de cel obişnuit: scotea un fel de ţipăt sfâşietor. M-am uitat pe geam şi am văzut un bărbătuş cardinal pe balcon, lângă silueta foarte agitată a partenerei lui. Se părea că ea căzuse sau fusese aruncată acolo în timpul furtunii şi, fie îşi rupsese aripa, fie şi-o sucise groaznic. Zona noastră era destul populată cu pisici, aşa că din punct de vedere temporal, zilele pe pământ îi erau numărate. Şi toată agitaţia ei nu făcea decât să-i agraveze situaţia – era aproape ca şi când ai fi fost la o partidă de pescuit cu momeală vie. Bărbătuşul stătea deasupra ei, lângă ea, se învârtea în jurul ei, ciripind şi ţipând cât putea de tare. Când am ieşit pe balcon, el sări pe balustradă şi mă privi fix, plin de furie şi cu suspiciune – iar penele din vârful capului şi de la ceafă i se înfoiară. Iar când am luat femela în căuşul palmelor, el începu să zboare în jurul meu, la distanţă de doar câţiva zeci de centimetri, de pe crengi în balcon şi înapoi. — E în regulă, fetiţo, am spus. Lasă-mă să te duc în casă, ca să mă uit puţin la tine. Bărbătuşul cardinal zbură pe o creangă, schimbându-şi ciripitul întrunul de alertă şi alarmă. La jumătatea drumului spre uşă, m-am întors şi i-am spus: — Nu vă faceţi griji, domnule, n-o să-i fac niciun rău. Puteţi privi pe geam, dacă doriţi. Am dus-o în casă, am pus-o sub lupa mea şi am văzut imediat care era problema. Cumva, în timpul furtunii, nişte pietre o loviseră în aripă, îi îndoiseră câteva pene, rănindu-i pielea, şi reuşiseră să-i facă o tăietură urâtă într-una din aripi. Osul fragil nu era afectat în mod vizibil, şi aş fi putut pune pariu pe microscopul meu că nu avea nicio fractură. I-am curăţat murdăria din rană, apoi i-am pliat aripa, dar nu într-atât cât să se simtă limitată. Am luat colivia ce o aveam pe un raft, am umplut recipientul pentru apă, şi am pus-o înăuntru.

În tot acest timp, fixându-mă ca un şoim, bărbătuşul cu pene de culoare roşie ca focul stătea în afara geamului meu, cântând cât putea de tare. Ştiam că păsările-cardinal îşi aleg partenerul pentru tot restul vieţii, aşa că el nu avea să plece nicăieri de acolo. — Nu vă faceţi griji, domnule. Se va face bine. O să am mare grijă de ea. Cel mai trist sunet pe care l-am auzit vreodată este cel al unui bărbătuş cardinal chemându-şi partenera care nu-i răspunde. Şi avea să rămână acolo, pe creanga aceea, tânguindu-se zile în şir. Emma îmi spuse în şoaptă: — Plânge. — Eşti sigură? am întrebat-o. — Ştiu, spuse ea sigură pe ea. — Cum? De unde ştii? Mie nu-mi sună a plâns. Ea-l privi din nou pe bărbătuşul cardinal şi spuse fără să simtă că ar fi necesar să o dovedească. — Asta pentru că tu asculţi cu urechile, nu cu inima. — Şi ce-or să facă atunci când se regăsesc? — Or să cânte împreună. Emma se lăsă pe podea, se aşeză în stil indian şi-şi lipi genunchii de ai mei. Îşi ridică o sprânceană şi-mi spuse în şoaptă: — Niciun om nu este o insulă de sine stătătoare... Îmi puse un deget pe nas. — Moartea oricărui om mă vlăguieşte, pentru că eu sunt parte a omenirii... de aceea nu căuta niciodată să afli pentru cine bat clopotele... Şi mă mai lovi odată uşor peste nas. — Căci bat pentru tine49. De atunci am ajuns să cred că plânsul păsării-cardinal, pe care o aud întâmplător undeva pe planetă, în faţa fiecărui dormitor sau a unei verande închise, este sunetul mulţimii ce plânge pentru un suflet.

49

Citat din John Donne (n.tr.).

AM PUS COLIVIA PE O MĂSUŢĂ LÂNGĂ FEREASTRA MEA DE LA ETAJUL al doilea, aşa încât femela să-şi poată vedea bărbătuşul, iar el s-o poată vedea pe ea. I-am schimbat pansamentul tot la câteva zile, cu grijă să im i răvăşesc penele, şi am lăsat-o să-şi întindă aripa. Şi zi de zi, bărbătuşul cardinal o veghea ca o santinelă de la Buckingham Palace. În majoritatea după-amiezelor, luam câteva seminţe, le puneam în colivia ei şi pe pervaz şi îi lăsam să mănânce împreună. Iar lor părea să le placă, pentru că nu pierdeau nicio clipă. În cele din urmă, el zbura pe pervaz şi apoi pe colivie, unde ea începea să-i ciugulească picioruţele. Atunci el sărea pe partea laterală a recipientului pentru mâncare şi se ciuguleau reciproc prin grilaj. După trei săptămâni de recuperare, am scos definitiv pansamentul şi am lăsat-o să se întindă în voie prin colivie. Apoi am deschis uşiţa coliviei şi am întors-o spre geam. — Haide, fetiţo. E în regulă. Ea zbură graţios pe uşă şi se lăsă pe o crenguţă lângă bărbătuş. Cei doi rămaseră în cuibul acela din faţa geamului meu în toţi anii cât am fost în gimnaziu şi în liceu. Şi în fiecare zi îşi cântau cântecul de dragoste unul altuia. Emma obişnuia să-mi spună, când se întorceau spre geam, că îmi cântau mie.

Capitolul 12

Proprietatea mea se află faţă în faţă cu a lui Charlie. Noi deţinem părţile opuse ale unui intrând îngust de apă de pe partea de răsărit a lacului. Eu văd casa lui şi vice-versa, cu toate că el mai deţine şi un cap mic care le oferă musafirilor săi – dacă ar avea vreodată musafiri – o privelişte panoramică asupra lacului. Casa mea are două etaje şi,patru dormitoare, e făcută din lemn de cedru cu un acoperiş roşu din tablă galvanizată, iar interiorul e din esenţă de pin. Am cumpărat bucata aceasta de pământ împreună cu Emma, un adăpost vechi de pescari, acum şapte ani, când Charlie a văzut că ambele parcele au fost scoase la vânzare. Credeam că avea să fie locul unde urma să ne retragem la sfârşit de săptămână, poate chiar un loc unde să mă retrag din activitate pentru o vreme şi s-o ajut pe Emma să se recupereze după operaţie. Emma credea că vom petrece mai mult timp aici, învăţându-i pe copiii noştri să înoate şi să facă schi nautic pe lac. Avea planuri mari, iar cu talentul ei de artist, schiţase totul în cel mai mic detaliu. Planul Emmei necesita trei elemente – o casă, un doc şi un atelier de lucru. Cam acum cinci ani de zile, eu şi Charlie am început să construim atelierul. Din cauza stării lui Charlie, cea mai mare parte a lucrului propriu-zis mi-a revenit mie, dar să nu vă închipuiţi că Charlie nu se implicase. Născut cum era cu uneltele în mână, sunt convins că fusese un tâmplar în atelierul lui Irod într-o altă viaţă. În timp ce eu asudam, bombăneam şi reuşeam să-mi nimeresc degetul mare la fiecare lovitură de ciocan, el stătea lângă mine, plimbându-şi degetele de-a lungul fibrei lemnului şi pe muchii, evaluând fiecare îmbinare, fiecare scoabă sau felul în care noul obiect aranja încăperea. La partea electrică nu ne-am băgat, pentru că-mi cunosc limitele, dar în rest, tot ce avea legătură cu instalaţiile sau cu canalizarea, sau cu tăiatul, şmirgheluitul, dăltuitul sau ornatul lemnului, am făcut noi, de capul nostru. Cred că are de-a face cu rădăcinile mele de tâmplar şi instalator.

De nenumărate ori Charlie m-a pus să refac ceva ce tăiasem deja de două sau trei ori, pentru faptul că nu-i plăcea felul în care se îmbinau diferite părţi, câte-o crăpătură sau faptul că rămânea ceva loc liber între părţi. Drept urmare, m-am perfecţionat, dar nu voi merge mai departe de atât cu laudele. Proprietatea mea se înclină spre lac într-o pantă cu o înclinaţie de circa treizeci de grade, aşa că atunci când am cumpărat-o, am plătit un om cu un excavator şi l-am rugat să demoleze adăpostul de pescari, iar apoi să scoată pământ şi piatră cât o casă cu două etaje. Când a terminat, aveam o suprafaţă plană aflată la circa trei metri deasupra nivelului apei, care intra cam douăzeci şi cinci de metri în versantul din spate, unde întâlnea un perete înalt din piatră, de genul celor pe care îi vedeţi uneori că mărginesc drumul. Am dinamitat peretele, îndreptându-l, şi de acolo am început să construim. După ultima explozie, am îndepărtat tot molozul rezultat şi am descoperit o văgăună mică în formă de L în stâncă. Era destul de largă cât să-mi încapă maşina în ea, şi suficient de înaltă să pot sta în picioare; Aproape netedă şi nivelată, am curăţit-o, am atârnat o lanternă sau două, apoi am construit câte un pat de fiecare parte a văgăunii. În cele mai fierbinţi luni ale verii, dormeam în „peştera” noastră, unde peretele de piatră nu lăsa ca temperatura din interior să se încingă prea mult. Era un loc retras, liniştit şi sigur. Jumătate din primul etaj al atelierului era îngropat sub pământ, în timp ce al doilea etaj se ridica deasupra. Datorită faptului că jumătate din înălţimea ei era înconjurată de pământ, după ce am instalat soba pântecoasă, am avut parte de căldură suficientă în iernile reci. Şi pentru că dealurile acelea rămâneau reci mult după răsăritul soarelui, aveam parte de răcoare în timpul verii. Atelierul se deschidea prin două uşi glisante care, atunci când erau deschise, permiteau fără probleme intrarea a două maşini una lângă cealaltă. Charlie îţi putea spune în cinci minute mai multe lucruri despre unelte şi construcţii decât aveam eu să ştiu într-o viaţă întreagă, dar ca şi mulţi alţi profesori de excepţie pe care i-am

cunoscut, mă învăţa în ritmul meu propriu. Odată ce am terminat structura atelierului, mi-a lăsat mie pe mâini partea cu detaliile de finisare. Am acoperit toţi pereţii cu lemn solid de cedru şi am aplicat pe tavan o şină metalică aparentă, de la intrare şi până în spate, care avea să ne permită să ridicăm obiecte mari şi grele, cum sunt bărcile, folosind un sistem de pârghii. Am instalat patru ventilatoare de tavan şi am tras curentul, am instalat soba într-un colţ şi am sonorizat atelierul nostru cu sistem dolby surround cu zece boxe, în interior şi afară. Am făcut câteva zeci de drumuri până la Home Depot, Lowe's şi Sears şi am început să îmi umplu rafturile cu unelte de toate felurile şi de la tot felul de firme. Am cumpărat două fierăstraie-panglică, un rindeluitor şi o rindea, trei maşini de şlefuit, câteva pile, ciocane de cauciuc, ciocane de lemn, cleme, un ‚set de lipiciuri Titebond50 două maşini de găurit la nouăzeci de grade, un Dremel51, două fierăstraie, o ştanţă, o raboteză manuală puternică, două seturi întregi de unelte uzuale precum şurubelniţe, chei, roţi de clichet şi clichete, patru dulapuri cu roţi, din câte trei părţi, înalte de aproape 1,80 metri, şi orice unealtă imaginabilă fără fir pe care o puteai găsi la ei. Pe scurt, după ce am reuşit să ajung la casă cu patru angajaţi împingând cele cinci cărucioare supraîncărcate, toţi ceilalţi bărbaţi care stăteau la coadă au rămas cu gurile căscate. În timp ce eu mă bucuram de uneltele mele, Charlie le adora. Dar, la fel ca şi Georgia, nu prea reuşeau să-mi şteargă sentimentul de vinovăţie. Am petrecut trei zile gândindu-mă la amplasare şi organizare. Totul avea un loc şi totul era la locul lui. Odată organizate, fiecare unealtă era fie la o lungime de braţ distanţă, fie

50

Titebond – cunoscut brand de lipiciuri şi adezivi de construcţie, în special pentru lemn (n.tr.). 51

Dremel – brand de unelte care presupun o acţiune de rotaţie (burghie, flexuri etc).

la doar câţiva paşi. Adică nu iroseam niciun dram de energie odată ce începeam să lucrăm. Ca o mică tuşă de finisare, am agăţat aproape o duzină de role de bandă de lipit în cuie, bine amplasate prin tot atelierul. Folosit de Aliaţi la pansarea rănilor în primul război mondial, banda de lipit a fost folosită Iniţial ca leucoplast medical, şi de atunci a ajuns să aibă câteva mii de Utilizări – şi se pare că nu trecea niciodată o zi fără ca noi să-i găsim o nouă întrebuinţare. În timp ce eu eram ocupat cu finisarea interiorului atât a atelierului cât şi a şopronului, Charlie a angajat o echipă de meseriaşi să-l ajute să construiască batardoul din piatră şi nişte scări care să ducă de la locul unde avea să fie casa, până jos pe doc. După ce am coborât un fir cu plumb din colţul adăpostului original de pescari, am bătut ţăruşi pentru restul casei, am adus câteva betoniere şi i-am supravegheat pe oameni cum Îmi turnau betonul, în timp ce Charlie supraveghea echipa care lucra la stâncă. Noaptea, ne comparam notiţele. Charlie îmi spuse că fiecare casă bună era construită în jurul unui cămin, aşa că atunci când echipa lui termină batardoul după o săptămână de lucru, Charlie i-a pus să se apuce de şemineul din peşteră, chiar lângă bucătărie. Înainte să plece, şeful echipei l-a privit pe Charlie, a privit şi la pietrele rămase şi a spus: — Aveţi destulă piatră pentru un barbecue; n-aţi vrea să facem una? Charlie ştiu imediat ce voia să spună omul. — Vreau. Arătă cu degetul. — Faceţi-o chiar acolo. Echipa a nivelat o bucată de teren de patru pe patru metri între casă şi atelier, au turnat o placă şi au construit un loc de făcut grătare destul de mare cât să poţi frige un porc întreg şi toţi puii şi şuncile pe care reuşeai să le cumperi. După ce atelierul a fost pus la punct şi gata de lucru, mi-am îndreptat atenţia spre doc. În timpul iernii, atunci când apa lacului era scăzută, am bătut douăzeci şi patru de piloni şi

i-am legat între ei cu grinzi de cinci pe cincisprezece centimetri. Cu toate că pe atunci nu aveam nicio barcă, plănuiam din timp, aşa că am construit un doc cu două niveluri, cu trei intrări, cu uşi de garaj cu telecomandă şi pârghii de ridicare electrice. Într-o parte am construit o platformă mare, ca o terasă acoperită, la un metru deasupra înălţimii obişnuite de vară a lacului, şi am dotat-o cu şase balansoare. Al doilea nivel era deschis, umbrit de un acoperiş din folie de aluminiu verde, înconjurată de balustrade şi cu o masă de picnic imensă în mijloc. Imediat lângă masă era întins hamacul Emmei. Oferea una din cele mai bune privelişti înspre partea sudică a lacului. Din locul meu de deasupra casei, vedeam aproape cincimile în josul lacului, înainte să cotească spre sud-est şi să se îndrepte spre baraj. După ce ne-am câştigat o oarecare experienţă cu atelierul şi docul, ambele necesitând mai multă muncă brută decât casa şi cu o groapă de barbecue de nota zece din lespezi de piatră, am început să ne uităm peste schiţele pe care le făcuse Emma pentru casă. Planul ei pornea de la încorporarea vechiului adăpost de pescari şi la extinderea edificiului la o casă de două etaje. Aşa că, rămânând fideli planurilor, am păstrat bucătăria originală, peştera şi veranda. Charlie era mare amator de renovări şi extinderi ale unor clădiri originale, aşa că atunci când am început să înălţăm schele în jurul casei, el a înconjurat-o cu o pădure de grinzi de cinci pe douăzeci, la doar douăzeci şi cinci de centimetri distanţă între ele. Criminal veţi spune, dar la urma urmei, de ce nu? Charlie era fericit, şi la fel eram şi eu. Nu aveam să facem una ca asta decât o dată-n viaţă. Desenul Emmei prindea viaţă de pe canava, şi doream să îi dăm textura şi culoarea intenţionate de ea cum ne pricepeam mai bine. După ce am ridicat schelele, am păşit prin interiorul gol al unei case neterminate, iar Charlie mi-a reamintit cuvintele Emmei pe care le spusese atunci când, stând pe pământul gol, pictase cu mâinile ei. De fiecare dată când voi păşi aici, vreau să mă simt de parcă ar fi aprinsă o lumânare în fiecare colţ. Camerele ar trebui să

radieze... de o nuanţă aurie. Arătase spre podelele vechi din lemn de pin din bucătăria originală. Ca şi podelele astea. — Cum să obţinem noi „o nuanţă aurie”? am întrebat eu. — Pin, spuse Charlie, arătând spre podele. Pin bătrân, de preferat inimă de pin, şi aşa ceva nu găseşti la un magazin de cherestea. Cel puţin nu lemn de calitate. Ceea ce-ţi trebuie ţie... e un lemn ca acela – arătă din nou spre podele – de câteva sute de ani vechime. Aşa că ne-am suit în Suburbanul meu şi am petrecut şase luni colindând străzi şi ferme învechite din Georgia, bătând la tot felul de uşi şi întrebând fermieri suspicioşi dacă nu ne lasă să le dezasamblăm şoproane dărăpănate şi barăci părăginite şi să ne permită să luăm cheresteaua. Majoritatea erau de acord, îşi ferecau uşa şi-şi luau puşca din cui, în timp ce noi ne ridicam cortul în orice loc disponibil şi petreceam câte trei zile desfăcând scânduri şi studiind modul în care obişnuiau să lucreze oamenii cu aproape două sute de ani înainte. Cum cheresteaua noastră începea să se acumuleze, am cumpărat o Magazie chiar de pe treptele tribunalului din Clayton. Magazia abandonată se afla la doar câteva mile pe deal, aşa că Charlie şi cu mine am curăţit-o de toate vrejurile care o acoperiseră, am măturat podelele şi am început să ne depozităm cheresteaua în stive, pentru a nu ajunge umezeala la ea. După alte şase sau opt luni, aveam destulă cherestea pentru casa mea şi pentru încă vreo câteva altele. Totul – podelele, pereţii, căptuşeala de scânduri, tavanele, chiar şi blatul de lucru din bucătărie, le-am construit din lemnul pe care l-am recuperat din şoproane şi barăci din păduricile de nuci pecani 52 şi stejari din Georgia. Există o mină de aur în lemnul recuperabil, ascunsă sub kudzu53, ace de pin şi ghinde, asta dacă cineva e dispus să 52

nuc pecan – Carya illinoinensis, specie de nuc american înalt, cultivat îndeosebi în sudul Statelor Unite şi Mexic, pentru fructele lui de genul nucilor, de formă ovală, cu coajă nu prea tare, comestibile (n.tr.). 53

kudzu – Pueraria lobata, specie de plantă alcătuită dintr-un vrej, cu ritm de creştere rapidă, din familia leguminoaselor, plantată în special ca nutreţ pentru vite şi pentru stăvilirea terenurilor în pantă (n.tr.).

îndepărteze toţi vrejii şi să cureţe lemnul. E un proces lent şi nu prea ai de ales – vei da peste niscai şerpi, dar parcă aşa e şi-n viaţă – nu ştii niciodată când te trezeşti muşcat de ceva bine ascuns până atunci sau când acel ceva prinde a luci auriu. După optsprezece luni şi degete lovite de le-am pierdut numărul, i-am oferit ciocanul pneumatic lui Charlie, şi el a băgat ultimele cuie în căptuşeala de scânduri a tavanului. Am scos compresorul din priză, neam agăţat curelele cu unelte în cui, am suflat tot rumeguşul din atelier, am ciocnit o sticlă de bere şi ne-am dat un pas înapoi pentru a ne „admira” opera. Charlie îşi trecu degetele de-a lungul pereţilor şi a marginilor, ca un om care cercetează o văgăună pe întuneric, cu mâinile întinse înaintea lui, plimbându-le pe suprafaţa lemnului şi cu nasul suficient de aproape pentru a-l adulmeca. Când a terminat, a dat afirmativ din cap şi nu a scos niciun cuvânt. Când mai erau câteva zile până la Paşte, mi-am întins sacul de dormit pe jos, m-am întins în casa goală, am privit pe geam şi am observat pentru întâia oară că eram înconjurat de arbori de corn. A doua zi dimineaţă, erau toţi înfloriţi. Mi-am ridicat geamul de la dormitorul nostru de la etajul al doilea, mi-am scos capul printre crengi şi mi-am scuturat capul. Emma ştiuse dintotdeauna.

Capitolul 13

Ne bălăceam în pârâul din spatele casei familiei O’Connors, când Emma a devenit domnişoară. Eu aveam doisprezece ani, ea unsprezece, iar Charlie abia împlinise opt, ceea ce explică probabil reacţia lui. Emma plutea prin apă, ca o balenă, în apa adâncă de doar cincizeci de centimetri, fără nicio grijă pe lume, când apa din jurul ei începu să-şi schimbe culoarea. Nu cred că trebuie să vă ilustrez şi mai detaliat imaginea. Speriată şi surprinsă, s-a ridicat în picioare şi atunci a devenit foarte limpede că Emma sângera – rău de tot. Charlie a ţâşnit la mal şi a început să urle: — Mamă! Mamă! Moare Emma! Moare Emma! Probabil că nu era tocmai ce-şi dorea mama ei să audă. Eu nu eram prea sigur de ce se petrecea, dar eram destul de sigur că nu era pe moarte, pentru că părea să se simtă destul de bine, iar când s-a ridicat în picioare, a arătat la fel de surprinsă ca şi noi. Charlie dispăru în casă, în timp ce eu am ajutat-o pe Emma să urce la mal şi încercam să nu mă uit la picioarele ei. Era speriată, iar holbatul meu nu avea să-i fie de prea mult ajutor. Mam întors cu spatele, iar ea şi-a dat jos costumul de baie şi s-a învelit în prosopul meu. Apoi am luat-o de mână, şi stăteam acolo încremeniţi. Ea nu vroia să se aşeze de teamă că ar fi pătat prosopul. — Eşti bine? Ea dădu din cap afirmativ şi încercă să zâmbească. — Eşti sigură? Ea dădu din nou din cap, îmi strânse mâna mai tare, apoi privi în gol. Doamna Nadine ieşi în fugă din casă, aproape înnebunită, mulţumită lui Charlie, desigur. Văzu costumul de baie, picioarele Emmei şi pe noi doi în picioare, foarte tăcuţi. Nu-i trebui prea mult să îşi dea seama de cele întâmplate. Se opri din alergat, trase adânc aer în piept, îşi puse braţul pe după Emma şi zâmbi. — Draga mea, vei fi bine. — Dar, mamă, spuse Emma, nu mă simt prea rău.

— Ştiu, draga mea, face parte din viaţă. Doamna Nadine îşi puse braţul pe după Emma şi o conduse în casă, doar pentru a reapărea câteva minute mai târziu cu un prosop de mâini aruncat peste umăr. Se aşeză pe băncuţa de pe verandă, ne chemă la ea şi-şi puse mâinile pe genunchii noştri. — Aş vrea să vă spun ceva... Charlie tremura tot, îşi trăgea nasul şi părea tare îngrijorat. — Emma e bine, dar... Păru să-şi caute cuvintele. — Ea... acum este femeie. În noaptea aceea, am căutat prin cărţile mele şi am petrecut ceasuri în şir citind despre trupul femeii şi despre felul în care funcţionau lucrurile. Sigur, la început am fost excitat de ceea ce vedeam, orice băiat este. Emma nu arăta ca pozele acelea, dar ştiam că pentru a o face bine, pentru ca ea să rămână în viaţă, trebuia să depăşesc orice impediment. Şi aşa am şi făcut. Am continuat să citesc şi am aflat că medicamentele ei îi provocaseră un debut timpuriu al menstruaţiei – un efect secundar obişnuit la fete. Dar aceasta nu avea să fie ultima mea revelaţie.

Capitolul 14

În ultimele câteva luni, Charlie învăţase cum să folosească cuiele şi ciocanul şi le folosea cu succes. Curtea din spate a familiei O’Connors era umbrită de un stejar imens, pe care Charlie începu să-l acopere cu resturi de lemn pe care le găsise pe un şantier şi în mormanul cu gunoi al vecinului. În aceste ultime câteva luni devenise obsesia lui totală şi în fiecare după-masă era ocupat cu remodelarea şi expansiunea fortului său din copac – fortul familiei de elveţieni Robinson. Avea cinci etaje, fără să mai punem la socoteală şi cuibul de ciori, avea câteva scări şi stâlpi, pe care te puteai căţăra sau pe care puteai coborî cu uşurinţă şi, cu ajutorul tatălui său, a adăugat geamuri funcţionale, două ventilatoare de tavan şi apă curentă. Chiar era un univers de sine stătător, dar nu l-a terminat niciodată. Sfârşitul era un concept pe care Charlie nu reuşea să-l înţeleagă atunci când venea vorba de fortul lui.

EMMA LIPSISE CEVA MAI MULT DE-O SĂPTĂMÂNĂ DE LA ŞCOALĂ, IAR eu începusem să-mi fac griji. M-am oprit într-o după-masă împreună cu Charlie să o văd şi am dat peste dr. Hayes şi asistenta dânsului, miss Lou, şuşotind cu părinţii Emmei. Când au terminat, miss Lou l-a luat pe Charlie şi l-a dus în altă cameră. Apoi doamna Nadine a vorbit la telefon cu mama, a mai şuşotit ceva, a spus „Mersi” şi a pus receptorul în furcă. După câteva minute, asistenta m-a chemat şi pe mine în camera din spate unde l-am descoperit pe Charlie ţinându-şi un pansament pe vârful unui deget şi părând destul de derutat. Miss Lou s-a aplecat şi mi-a explicat că dorea să-mi înţepe degetul, pentru a stabili ce grupă de sânge aveam. — 0 negativ, am spus eu. Ea păru surprinsă. — Eşti sigur? — Da, dar – mi-am ridicat eu degetul – vă rog, vedeţi şi dumneavoastră.

Ea dădu din cap, se uită chiorâş la mine, apoi îmi înţepă cu grijă degetul. Sângele este o chestie uimitoare. Un miracol lichid. La fel ca noi, sângele este un organism viu, plin de celule vii, iar dacă îl scoţi afară din recipientul său natural – adică din noi – moare. Un adult de dimensiuni obişnuite are în jur de cinci litri în corpul său. Există patru grupe de sânge, dar numai una singură – grupa 0 – poate fi oferită oricărei alte persoane de pe planetă. Oamenii cu grupa sanguină 0 sunt numiţi donatori universali din motive lesne de înţeles. Reversul medaliei îl reprezintă un alt grup care poate primi de la orice altă persoană de pe planetă – grupa AB pozitiv, primitorii universali. Şi după cum se dovedi ulterior, grupa de sânge al Emmei era AB pozitiv, ceea ce era şi bine, şi rău. Bine pentru Emma, dar rău pentru mine şi Charlie. Eu nu mai donasem sânge niciodată până atunci, dar aveam o oarecare idee despre ceea ce urma să mi se întâmple. Aşa că m-am întins într-un fotoliu şi mi-am întins braţul într-o parte, expus, iar drăguţa de miss Lou a început, ca de obicei, să îmi aplice garoul şi să dea cu spirt. Charlie nu era prea încântat de toate acele şi de şuşotit, aşa că a început să tremure şi a fugit în curtea din spate, cocoţându-se în fortul lui. Doamna Nadine a reuşit să-l convingă să coboare de acolo şi să se întoarcă în casă, unde se aşeză lângă noi doi şi începu să ne vorbească. Se pare că solicitarea suplimentară pentru corpul Emmei pe care o constituia pierderea ei lunară de sânge îi agravase exponenţial problema. O slăbise, o făcuse mai puţin capabilă să se lupte cu infecţiile şi o înscrisese pe o spirală descendentă, pentru că nu reuşea să se refacă de la o lună la alta. Doctorii credeau că dacă reuşeau să acopere pierderile de sânge ale Emmei cu sânge extern administrat la câteva luni, îi puteau creşte şansele de a se vindeca cu un stres mai scăzut pentru corpul ei. Într-un fel, o drogau. Dar în loc să îl ducă pe un atlet aflat într-o stare fizică excelentă la un nivel superior de performanţă, pe Emma abia dacă reuşeau să o aducă cât de cât la normal. Teoria era bună, şi chiar o ajuta şi Emma – aproape ca o doză forte de cofeină de trei săptămâni – dar

chiar şi ei ştiau că ceea ce făceau nu era altceva decât cel mult un soi de cârjă. Dar Charlie nu reuşi să înţeleagă prea bine. El se pricepea mult mai bine la forturi şi ciocane decât la oameni şi sângele lor. Dr. Hayes se întorsese în timp ce doamna Nadine îngenunche lângă Charlie şi începu să-i explice. — Fiule, spuse el, sora ta este foarte bolnavă. Sângele tău ar putea-o ajuta să trăiască mai bine. Mai ales acum, când are foarte multă nevoie. Vezi tu... Apucă braţul lui Charlie cu blândeţe, îl mângâie, apoi arătă spre acesta. — Sângele tău conţine un fel de basculante pe care noi le numim celule roşii. Ele cară prin tot corpul nişte lucruri de care corpul tău are nevoie, ca nişte maşini de raliu. Tu ai maşinuţe de curse? Charlie zâmbi şi dădu din cap că da. — Când tu pierzi sânge, continuă doctorul sau nu ai suficient sânge în corpul tău sau ai o inimă slăbită care nu poate băga destulă benzină în basculantele astea, atunci se numeşte că eşti bolnav şi ai anemie. Chiar acum, Emma are o formă foarte gravă de anemie. Îl privi pe Charlie în ochi. — Vrei să-i dai câteva din basculantele tale? Charlie privi spre scările ce duceau la etajul al doilea, şi am ştiut că şi-o imagina pe sora lui, palidă şi slăbită, mereu prea obosită chiar şi doar să se suie în fortul lui şi să vadă noile îmbunătăţiri făcute de el. — Emma are nevoie de mai multe basculante? Întrebă el. Doctorul dădu afirmativ din cap. Charlie o privi pe mama lui, şi ea dădu de asemenea din cap, în timp ce lacrimile i se prelingeau prin afundăturile adânci şi negre ce-i apăruseră sub ochi şi în care se bălăcea acum tot rimelul ei. Semăna cu un raton. Charlie îşi suflecă mâneca. — Nu aş putea să-i dau toate basculantele mele?

Nici după trei zile, doamna Nadine nu reuşise să se oprească din plâns.

Capitolul 15

Vineri după-masa târziu când am deschis uşor uşa spitalului şi am intrat în salonul lui Annie, ea era întinsă în pat şi dormea. Prin singurul geam al încăperii se vedea o păşune înţesată de vaci, împestriţată de grămezi de balegă şi păpădii şi împărţită în două de un pârâiaş ce se strecura printre dealuri. Vacile se strânseseră toate în jurul unei iesle cu fân, în afară de un taur bătrân, care stătea ca o santinelă în mijlocul pârâiaşului. Cindy stătea la un cot depărtare de Annie, cu picioarele ridicate pe marginea patului, cu capul căzut într-o parte, îmbrăcată încă în hainele din ziua anterioară, adormită cu o carte pe piept. Cartea avea o învelitoare din plastic şi era marcată cu însemnele unei biblioteci. Se numea Cum să faci o grămadă de bani cu o afacere mică54. Pe jos erau răsfirate alte cinci sau şase cărţi şi broşuri, toate învelite în acelaşi tip de învelitoare de plastic de bibliotecă şi toate aveau de-a face cu obţinerea de împrumuturi şi managementul banilor. Pe noptiera de lângă pat se afla un dosar roşu. Pe partea de sus a copertei o mână de femeie scrisese cuvintele Banca de depozite Burton, Cerere de împrumut. În aer plutea mireasma de lămâie a after-shave-ului lui Sal, spunându-mi că tocmai trecuse şi el pe acolo. Cele două bomboane de mentă de lângă telefon înlăturară orice dubiu. Am pus broasca verde din pluş pe pat şi m-am întors, gata să ies tiptil din salon, când o auzii pe Annie şoptind: — Hei, Sh-sh-shakespeare. Vorbea greoi şi nesigur, cu buzele greoaie din cauza medicaţiei. Cindy se ridică în şezut, îşi şterse saliva de pe bărbie şi începu să aranjeze cărţile şi dosarele într-o stivă sub patul lui Annie. M-am întors şi am bătut-o uşor pe Annie pe picior. Când o să-l cunoşti de atâta vreme ca şi mine, o să-i spui Billy. 54

How to Make Big Money în a Small Business (în engleză în orig., n.tr.).

Ochii lui Annie erau grei şi sticloşi. Fără-ndoială, doctorii din Clayton şi din Atlanta ştiau că fusese foarte solicitată şi că avea Nevoie de odihnă, aşa că o menţinuseră destul de sedată în ultimele zile. Dar la fel aş fi procedat şi eu. Mi-am pus broasca de mărimea unei mingi de volei mai aproape de ea şi am scos o cutiuţă pe care doamna de la Rovers Hardware o împachetase pentru mine. Annie îmi trimise un zâmbet zombiform, şi cu mâna sănătoasă trase de capătul panglicii în timp ce eu ţineam de Cutiuţă şi o dezlegă. Îndepărtă capacul şi scoase un clopot mare de cupru, care arăta de parcă ar fi atârnat la un moment dat de gâtul unei vaci. — Mă gândeam că ţi-ar fi de folos în afacerea cu limonada, i-am spus. Poate aşa vei putea atrage mai bine atenţia oamenilor. Ea zâmbi, sună o dată din el şi clipi letargic. — Cred că am reuşit deja s-o fac. Îşi ridică privirea la mine. — Mai ai ceva cuvinte frumoase pentru mine? M-am scărpinat în barbă şi am privit afară pe fereastră. Mam Aşezat lângă pat, am luat clopotul şi am spus: — Spune-mi, unde se va găsi neamul de soi... În inimă ori îndărătul frunţii? Cum se zămisleşte ori cum se hrăneşte? Spune dar, hai, repejor. Se naşte în priviri şi din privit se satură; iar ce-i de soi în leagăn se va stinge, unde zace. Să sunăm dar cu toţii dangătul celui de soi: iar eu Voi fi dintâiul – ding, dong, clopoţel 55. Cindy se ridică în capul oaselor şi începu să mă studieze cu o Curiozitate inedită. — Şi asta-i tot din Hammmmmmlet? Întrebă Annie, încercând cu greu să-şi lipească buzele pentru a-l pronunţa pe m. — Nu. E dintr-o piesă mai scurtă, intitulată Neguţătorul din Veneţia. Ea-şi închise ochii, rămase tăcută preţ de câteva minute şi trecu pe nesimţite în minunata lume a sedării induse de medicamente. Cindy privi cu teamă la Annie, studiindu-i respiraţia. 55

Citat din Neguţătorul din Veneţia, actul 3, scena 2, pasajul 63-71 (n.tr.).

— E din cauza medicamentelor, am asigurat-o eu. Am privit spre maşinăriile de deasupra patului lui Annie, toate înregistrându-i evoluţia. — Tensiunea pare în regulă, pulsul e mai bun decât mă aşteptam, iar saturaţia în oxigen nu e chiar atât de rea, ţinând cont de toate prin câte a trecut. Am bătut-o din nou uşor pe Annie pe degetele de la picioare. — E puternică. Cindy dădu din cap, dar mă privi cu o curiozitate tot mai mare. Îmi dădeam seama că întrebările i se acumulau ameninţător în minte, iar masca mea de gips începea încet-încet să crape. Annie se trezi şi, după ce înconjură încăperea de două ori cu privirea, ochii ei mă găsiră din nou. — Doctorul spune că pot pleca acasă peste câteva zile. — Am auzit. Asta-i bine. Probabil ţi-e dor de pătuţul tău. — Mie-mi spui. Arătă prin salon cu o mână tremurătoare. — Uită-te ce de ursuleţi de pluş am primit. Am privit înjur, prin salonul ticsit de flori, baloane cu urări de însănătoşire grabnică şi zece sau cincisprezece animale de pluş – majoritatea ursuleţi. — Văd. Cindy interveni în conversaţia noastră. — Am vorbit cu Annie şi ne-ar plăcea să te avem la cină. Îşi acoperi ochii cu mâna şi-şi scutură capul. — Să vii să cinezi cu noi, vreau să spun. — Am priceput, am spus eu zâmbind. — Măcar atât putem face şi noi. Se întoarse spre Annie, care dădu uşor din cap. — Annie e o bucătăreasă destul de pricepută şi tocmai se gândea săţi pregătească o plăcintă cu piersici. Annie dădu din nou din cap. — Nu glumesc, spuse ea cu ochii închişi. Chiar ştiu să gătesc. Deşi

— Îşi ridică braţul stâng, diform din cauza gipsului în care era băgat – îmi va fi puţin mai greu să sfărâm biscuiţii. Annie vorbea de parcă tocmai ar fi fost la dentist şi şi -ar fi plombat patru măsele cariate. Trecuse multă vreme de când acceptasem ultima oară o invitaţie la masă. Şi chiar şi mai mult de când luasem cina cu o femeie. Am dat afirmativ din cap. Atunci mă învoiesc să vin, dar numai dacă mă laşi pe mine să sfărâm biscuiţii pentru tine. — Ştii să găteşti? Întrebă Annie, surprinsă, cu capul bălăbănindu-i-se Într-o parte, de parcă tocmai i-ar fi căzut de pe băţul pe care fusese cocoţat. — Nu, dar prind repede. — Cei de pe-aici spun că te pricepi să faci bărci deosebite, spuse Cindy. E adevărat? — Mai mult le renovez decât le construiesc. Mă pricep mai mult să îmbunătăţesc modelul făcut de altcineva. — După cum vorbeşte lumea, eşti destul de priceput şi la renovat case. Mă gândeam eu, pentru că arăţi de parcă ai lucra pe un şantier, ceva. — O, nimic deosebit, am evitat eu răspunsul, bucuros că mă etichetase luându‘-se după partea asta cu construcţiile. Odată ce înveţi cum se face totul, nu-i complicat deloc. Cu profesorul potrivit, unelte de calitate şi puţintică răbdare ai putea-o face şi tu. — Mă îndoiesc, spuse Cindy. Nu ştiu să schimb niciun bec dacă nu mă ajută Annie. — Ei bine, da, o echipă bună poate face toată diferenţa. Cindy se îndreptă de spate şi începu să-şi strângă coada din vârful capului cu un al doilea elastic roz pe care-l răsuci de câteva ori în jurul cozii. Ochii ei curioşi deveniră insistenţi; conversaţia avută cu mine pe hol nu-i oferise prea multe informaţii, ci îi stârnise şi mai multe întrebări în loc să-i ofere răspunsuri la cele pe care le avea deja. — Se pare că ştii despre ce vorbeşti.

Îşi reluase săpăturile. Pleoapele lui Annie se îngreunaseră din nou, oferindu-mi o scuză plauzibilă să mă retrag. I-am şoptit lui Annie: — Trage un pui sănătos de somn şi o să trec săptămâna viitoare pe la voi să luăm cina împreună. Annie îşi duse inconştient mâna la gât şi îşi apucă medalionul care îi atârna din nou de lanţ şi se opri deasupra cicatricii de la piept. Mângâie uşor cu degetul mare partea din spatele medalionului în timp ce adormi la loc. Cindy păru stânjenită, de parcă m-ar fi descusut prea în detaliu şi prea insistent. Mă conduse la uşă, jucându-se cu părul, şi spuse: — Cred că îi place broasca. Mulţumesc. Am dat din mână, ca şi când aş fi spus, „Pentru puţin „. Cindy îmi întinse monitorul meu pentru frecvenţă cardiacă şi zise: — Doctorul lui Annie a reuşit să scoată informaţie foarte preţioasă de pe el. A spus că ai făcut bine că i l-ai pus lui Annie. A spus că l-a ajutat să înţeleagă forţa pe care o are inima ei în condiţii de stres... şi cât timp mai avem până va trebui să găsim o inimă nouă. Imaginea lui Annie care era conectată la toate aparaturile de pe perete, bip-urile, flash-urile şi monitorizarea lor continuă de către două sau trei asistente de la capătul culoarului îmi împrospătară multe amintiri. Totul mi-era familiar. Mirosul săpunului antibacterian, temperatura din salon – destul de rece cât să poţi ţine carnea în cameră fără probleme, felul în care leucoplastul era aplicat în jurul acului de perfuzie pentru a-l ţine imobilizat de braţul lui Annie, monitorizarea constantă a fiecărui aspect al vieţii. Mi-am deschis gura şi am grăit din inimă, înainte ca mintea mea să apuce să îmi ferece buzele. — Lui Annie îi place apa? am întrebat. Cindy păru nedumerită. — Da, o poate vedea de pe geamul din dormitorul ei, dar intră în apă doar pentru a face baie.

— Ce-ar fi dacă v -aş lua pe voi două săptămâna viitoare într-o excursie cu barca? Charlie, partenerul meu, şi cu mine trebuie să fim gata până atunci şi trebuie să fac o cursă de probă înainte ca proprietarul să vină să-şi ia barca la timp pentru expoziţia de luna viitoare. Cindy zâmbi şi privi înapoi la Annie. — Cred că i-ar plăcea. Câtă vreme nu e prea solicitant şi doctorul ei crede că nu e contraindicat. Începu să-şi roadă o pieliţă de la un deget şi rămase cu unul dintre celelalte degete ale mâinii ridicat în aer. — Cel mai bine ar fi să iau eu legătura cu tine mai încolo. Îşi aranjă emoţionată o şuviţă de păr după ureche. — Transportul este... o problemă uneori. Mărturisirea ei era dureroasă. — Pare o poveste lungă, am spus, încercând să o scap de stânjeneala evidentă. — Aşa e, şi începe cu costurile mari ale asistenţei medicale. Inima are raţiunile ei, care nu au nicio legătură cu raţiunea însăşi. Am ieşit, începând să nu mă mai simt în largul meu în timp ce vocea raţională din capul meu se strecura pe nesimţite în inima lipsită de logică. — Nicio grijă. Vin eu să vă iau. Am notat ceva pe spatele unui cupon de pizza care fusese lipit de uşă şi am spus: — Uite, ăsta e numărul meu. Vorbeşte cu doctorul şi sună-mă marţi dimineaţa să ştiu dacă poate veni. Cindy dădu din cap şi închise uşa în urma mea. În secunda când uşa se închise, am zărit foaia de observaţie bogată a lui Annie agăţată pe peretele din faţa salonului ei. Fără să mă gândesc, am luat-o de la locul ei şi am început să o răsfoiesc. O asistentă mă văzu şi mi-o smulse din mâini. — Pot să vă ajut cu ceva? Părul îi era strâns într-un coc de vreo treizeci de centimetri deasupra capului, ca un stup, şi-şi smulsese fiecare firicel de păr

din sprâncene. Toată ţinuta ei îmi transmitea clar: Nu te pune cu mine! Şi nici nu m-am pus. — Ăă... nu. Mulţumesc. Căutam... — Ce căutaţi? spuse ea, cu o mână proţăpită în şold. — Cupoane de pizza, am spus, făcând eforturi uriaşe să par tâmpit. Fără să-şi ia ochii de la mine, îşi vârî mâna în buzunarul cămăşii ei multicolore şi scoase un cupon pentru două pizza XXL. — Bun, şi acum cu ce vă mai pot ajuta? Probabil era o asistentă de excepţie. Mi-am scuturat capul şi am fluturat cuponul în aer. — Mulţumesc. Se uită lung după mine în timp ce părăseam clădirea. Am descuiat Suburbanul meu şi am rămas şezând nemişcat clipe în şir, în timp ce se încălzea motorul. Era vineri seara, era timpul să mă îndrept spre The Well. Simţeam deja în cerul gurii gustul unui „transplant”.

Capitolul 16

Pentru că dr. Hayes fusese atât de hotărât să obţină sângele meu şi al lui Charlie, m-am dus la bibliotecă şi am căutat toate cărţile pe care le-am putut găsi având vreo legătură cât de mică cu inima omului. Dacă aveau nevoie de sângele nostru, atunci trebuia să fie un secret anume legat de asta, şi cum găseam o carte care menţiona inima sau sângele, o citeam. Cu alte cuvinte, am citit o groază de cărţi. Într-o zi, cum stăteam eu aşa la bibliotecă, înconjurat de aproape o duzină de cărţi, cu o acnee destul de severă pe faţă, doamna Swayback, bibliotecara, m-a bătut uşor pe umăr şi m-a întrebat: — Băiete, tu chiar ai de gând să citeşti toate cărţile alea? — Da, doamnă. — Pot să te întreb de ce? — Studiez inima. Ea-şi scutură capul şi-şi puse mâinile în şolduri. — Băiete, uite ce-i, eu nu-s de ieri, de azi. Îşi scutură din nou capul şi-mi aruncă un zâmbet superior. — Bun, şi acum spune-mi care e adevăratul motiv? — O să o fac bine pe Emma. Trebuie să mă gândesc cum pot să cos gaura pe care o are în inimă. — O, da, acum asta explică în sfârşit totul. Îşi proţăpi şi mai hotărâtă palmele în şolduri, folosindu-le drept proptele pentru braţe. — Ascultă aici, încrezut mic ce eşti, nu fă pe deşteptul cu mine. Şi ai face bine să citeşti fiecare din cărţile astea şi după aceea să le pui la loc, exact de unde le-ai luat. N-o să-mi pierd timpul reclasând toate cărţile doar pentru că tu ai chef să te uiţi la poze cu femei dezbrăcate. Îi cunosc eu pe cei ca tine. Nu eram prea sigur la ce se referea, dar am spus oricum: — Da, doamnă. O săptămână mai târziu, chiar reuşisem să citesc toate cărţile acelea, le pusesem înapoi exact în locul din care le luasem şi îi demonstrasem astfel că nu aveam să fiu beleaua care crezuse

ea. Doamna Swayback avea mai apoi să mă ajute să găsesc orice carte doream, chiar să îmi facă rost de ele împrumutându-le de la alte biblioteci, unele tocmai din Florida. Dar ea nu a fost singura care m-a criticat iniţial. Părinţii mei credeau că mi-am pierdut minţile, dar când nota mea de la ştiinţele naturii a avansat de la un amărât de 7 la 9, au încetat să mă mai cicălească şi chiar m-au lăsat să stau până târziu la bibliotecă, iar doamna Swayback mă aducea cu maşina acasă. Oamenii privesc cu uimire la geniul lui Mozart, pentru că se spune că a scris melodia „Twinkle, twinkle little star”56 la vârsta de trei ani şi a compus prima simfonie la doar doisprezece. Şi da, sigur că era un geniu, dar un alt mod în care poţi privi lucrurile este faptul că el a descoperit foarte devreme planul pe care-l avea Dumnezeu pentru el. Atâta tot. Dintr-un anume motiv, Dumnezeu i-a dat ceva în plus sau ceva oarecum diferit, iar Mozart a descoperit ce anume era acel ceva, iar apoi s-a pus imediat pe treabă. Sigur că era strălucit, dar nu asta e ideea. Ideea e că el a ştiut şi apoi s-a apucat de treabă. Eu nu eram Mozart şi a trebuit să muncesc pe rupte, dar niciodată nu m-am îndoit de planul pe care-l avea Dumnezeu cu mine. Decât mult mai târziu. Gândul la Emma şi la inima ei sărmană ce abia mai pulsa, mă ridica dimineaţa din pat şi mă ţinea treaz până seara târziu. Nu trecu mult şi munceam mai mult în afara şcolii decât la ore. Am învăţat tot ce se ştia despre inimă şi despre modul în care funcţiona ea şi sistemul circulator: sângele vâscos şi întunecat, de culoare albăstrie şi sărac în oxigen intra în inimă, de unde era propulsat imediat înapoi în plămâni unde dioxidul de carbon era 56

Twinkle, Twinkle, Little Star este una din cele mai cunoscute cântece pentru copii din Anglia. Combină melodia cântecului francez Ah! Vous dirai-je, Maman, provenind din anii 1760, cu versurile unei poezii engleze de la începutul secolului XIX, The Star, de Jane Taylor. Mozart a compus douăsprezece variaţiuni pe tema melodiei Ah! Vous dirai-je, Maman, în prezent înregistrate sub numărul de Catalog Kochel K. 265/30Oe. Mulţi consideră în mod eronat că Wolfgang Amadeus Mozart a fost compozitorul original al melodiei (n.tr.).

scos şi înlocuit cu oxigen proaspăt, transformând sângele Într-un lichid sifonat şi de un roşu-aprins. Apoi, aşa încărcat şi plin de presiune, năvălea înapoi în inimă, care din nou îl trimitea imediat mai departe în tot corpul înfometat. Şi tot procesul acesta nu se petrecea o singură dată, ci de peste o sută de mii de ori într-o zi. M-am gândit mult timp la asta. Iar când am reuşit să înţeleg procesul pe deplin, nu doar anatomia fizică a acestuia, ci ideea, esenţa, faptul că atunci când funcţiona, trăiai, iar când înceta, mureai, am scuturat din cap şi am plâns în faţa simplităţii sale. Încă din anul 3000 î.Hr., chinezii numiseră inima drept împărat al tuturor organelor. De atunci, oamenii şi-au petrecut toată viaţa în căutarea Sfântului Graal, a izvorului tinereţii sau a centrului universului. De ce să cauţi atât de departe când se află tocmai aici, în pieptul fiecărui om de pe planetă? Cu cât înţelegeam mai bine, cu atât credeam că sunt mai aproape de ziua când aveam să o fac bine pe Emma. Mi-am pus mâna pe piept, am privit înăuntrul meu şi am spus în şoaptă: — Viaţa există acolo unde sângele este în mişcare.

Capitolul 17

Într-o zi, un copil din clasa mea a adus la şcoală o revistă Playboy a tatălui său şi a lăsat-o să circule în pauză. Am aruncat o privire în ea şi m-a şocat sentimentul că totul era stricat. Mă făcea să mă simt murdar, să îmi vină să fac un duş. În adâncul sufletului meu, ştiam că oricine ar fi fost acela care le făcuse una ca asta acelor fete, le făcuse toate acele poze, trebuie să fi fost un om bolnav rău. Inima mea îmi spunea asta. I-am dat-o înapoi. Şi m-am gândit: Putea fi Emma în locul lor. Nu vreau să par cine ştie ce sfânt. Sigur că-mi doream să văd femei goale, dar sub acea bucăţică din mine care era intrigată se găsea o alta, cea care ştia cum stăteau lucrurile de fapt, cea care ştia că trăiam în această lume pentru a o face bine pe Emma. Acea parte din mine, acolo unde sălăşluieşte sufletul meu, a

vărsat, a făcut convulsii şi a scuipat a dezgust drept în mijlocul paginilor acelora lucioase. Când m-am dus acasă în ziua aceea, eram foarte tăcut. Chiar stânjenit. Când m-a întrebat Emma ce se întâmplase, i-am povestit totul. Când am ajuns în dreptul casei ei şi terminasem de povestit, m-a tras aproape de ea şi m-a sărutat pe obraz – o inimă grăind alteia într-o limbă pe care doar ele două o înţeleg. Emma avea cea mai bolnavă inimă dintre toţi oamenii pe care-i întâlnisem până atunci, dar din ea se revărsa mai multă dragoste decât din oricare alte zece inimi puse la un loc.

CURÂND, PROFESORII MEI NU MAI AVEAU RĂSPUNSURI LA întrebările mele, aşa că petreceam tot mai nult timp în bibliotecă absorbind toată informaţia care avea vreo legătură cu corpul omenesc. Până la sfârşitul clasei a unsprezecea, citisem câteva tratate importante pentru studenţii ce se pregăteau pentru facultatea de medicină, şi chiar şi câteva de pe lista recomandată de Universitatea Harvard. Le puteam reproduce pe de rost şi vedeam toate diagramele în minte. Dar în tot studiul meu, am început să observ o problemă: dacă mă apropiasem de ştiinţă pentru a găsi viaţa şi dacă dorisem să înţeleg cum îmi erau de folos toate informaţiile acelea pentru o inimă bolnavă şi pe moarte, atunci mă îndreptasem în direcţia greşită. Pentru ştiinţă, inima era doar ceva ce trebuia disecat, etichetat şi Impozitat pe un raft într-un borcan cu formol, un obiect în faţa căruia un copil cu ochelari şi cu aparat dentar se putea minuna la nesfârşit. Abordarea ştiinţifică era rece, nesimţitoare şi chiar felul în care vorbeau despre inimă era steril. De parcă inima n-ar fi fost nimic mai mult decât nişte celule conectate între ele prin intermediul altor celule. Majoritatea manualelor o formulau simplist: inima este un organ de mărimea a doi pumni, separată în două de o membrană musculară numită sept. Fiecare jumătate prezintă o cameră colectoare cu pereţi subţiri numită atriu, şi o cameră de ejecţie cu pereţi mult mai musculoşi numită ventricul, care pompează sângele înspre şi de la plămâni. Sângele intră şi iese din ventriculi

prin nişte valve, cea tricuspidă şi pulmonară, în cazul ventriculului drept, şi cea mitrală şi aortică, în cazul ventriculului stâng. În plămâni, sângele este reoxigenat, oxigenul luând locul dioxidului de carbon, apoi este retrimis la inimă prin venele pulmonare, după care este dirijat înspre tot corpul prin artere, iar procesul se repetă de peste o sută de mii de ori în fiecare zi, rezultând mişcarea a peste 7 500 de litri de sânge. Fumatul, tensiunea arterială mărită, defectele congenitale şi concentraţia crescută a colesterolului pot afecta capacitatea inimii de a pompa sânge. Toate descrierile acestea erau atât de sterile. Manualele vorbeau despre inimă de parcă ar fi fost o simplă pompă colectoare, vârâtă în ţărâna şi mâlul curţii din spatele casei cuiva. Nicăieri în toate lecturile mele nu am citit nimic despre ceea ce simţea inima, cum simţea sau de ce simţea. Sentimentele şi cunoaşterea nu erau importante, doar înţelegerea. După toate câte citisem, tânjeam să vorbesc cu cineva despre inimă ca despre ceva viu, nu ceva mort. Cineva care să scrie despre genul de inimă pe care o descoperisem în Emma. Emma ştia. În timp ce eu mă războiam cu biblioteca, diagramele şi descrierile în latină, ea observa trăsăturile îndurerate ce se întipăriseră pe chipul meu. Şedeam la o masă mare, separaţi de teancurile noastre de cărţi. Activităţile fizice ale Emmei erau destul de limitate, aşa că mersul la bibliotecă era ceva aşteptat cu nerăbdare de către ea şi ceva ce eu făceam aproape zilnic. Pe partea mea de masă se aflau zeci de cărţi de ştiinţă şi manuale scrise de profesori, doctori, toţi cunoscuţi ca experţi în domeniile lor. Pe partea Emmei erau zeci de cărţi vechi, majoritatea scrise de persoane care muriseră de mult: nume precum Coleridge, Wordsworth, Milton, Keats, Tennyson şi Shakespeare. Văzându-mi frustrarea, lăsă din mână Paradisul pierdut. Din rucsacul ei scoase un cadou învelit în hârtie – cam de mărimea unei cărţi mai groase – şi îl ascunse la spate. Mă ridică de la masă şi mă trase între rafturile bibliotecii, unde bibliotecara nu ne putea vedea. Înconjuraţi de mii de ani de cunoaştere, de

cărţi stivuite până în tavan de ambele părţi, tot ce exista mai bun în lumea occidentală şi în medicina modernă, Emma mă lovi uşor peste stern şi îmi demonstră că ea – care nu citise niciodată niciuna din toate acele cărţi – ştia mai multe decât ele toate la un loc. Îmi îndepărtă părul din ochi şi îmi puse palma întinsă pe piept şi spuse: — Reese, poate că manualele tale nu ţi-au spus-o, aşa că o să-ţi spun eu. Fiecare inimă are două părţi, partea care pompează şi partea care iubeşte. Dacă îţi vei petrece toată viaţa reparând inimi bolnave, atunci trebuie să înveţi despre amândouă. Nu poţi s-o vindeci pe una şi să nici nu-ţi pese de cealaltă. Zâmbi şi-mi luă mâna şi mi-o puse peste inima ei. — Ar trebui să ştii asta. Luă cartea de la spate şi mi-o ridică la piept, apoi se îndepărtă, lăsându-mă cu cadoul meu în mâini. Am îndepărtat hârtia ca să descopăr un volum cu operele complete ale lui Shakespeare. În lunile care au urmat, Emma s-a asigurat că citeam cu voce tare din volumul meu de Shakespeare. În cele din urmă, am început să ne vorbim unul altuia cu versuri pe care ni le aminteam. Emma era mult mai bună decât mine la asta. Am făcut-o atât de des, încât chiar şi Charlie – căruia i se făcuse lehamite să ne audă vorbind în engleza secolului şaisprezece – se apucă să vorbească la fel. Într-o după-masă de sâmbătă, ne-am dus toţi trei la un film. Când Emma m-a văzut venind, şi-a ridicat mâinile şi spuse: — O, Hamlet! tu inima mi-ai sfârtecat-o-n două! Charlie se uită peste umăr şi spuse: — O, frate! Fără să-mi scape ritmul, sării pe treptele din faţă şi am îngenuncheat, luând mâna Emmei într-a mea şi am spus: — O! Aruncă dar partea hapsână şi trăieşte mai curat cu cealaltă jumate’. Şi până în ziua de azi, continui să-mi doresc lucrul acesta.

Capitolul 18 Patru reclame cu neon atârnau în vitrină la The Well, strălucind puternic în lumina estompată a serii de vineri. În vârful acoperişului se afla o firmă luminoasă ce reprezenta o femeie cu forme atrăgătoare, având doar pantofi cu toc înalt şi o pălărie de cowboy. The Well era o anomalie în Clayton. La fel de deplasată ca o minge de baseball într-un meci de fotbal american sau o carte de poker într-o biserică. Structura în sine era alcătuită din pietre imense, care fuseseră aduse de pe ţărmul dimprejurul lacului Burton. Unele dintre pietre erau mari cât o minge de volei. Fuseseră cioplite, îmbinate şi zidite sub forma unor ziduri cu o grosime de cel puţin jumătate de metru. Acoperişul este făcut din lemn brut de cedru şi acoperit cu bucăţi de cedru crăpat, care între timp au fost acoperite aproape în întregime de muşchi. Muşchiul atârnă de pe acoperiş,, subliniind şi mai mult uşa masivă de la intrare, care a fost cândva uşa prin care se suia încărcătura la bordul unui vas cu aburi din Marea Nordului. Are o grosime de cincisprezece centimetri, un pătrat cu latura de aproape doi metri şi jumătate şi este făcută din blăni de lemn de aproape treizeci de centimetri lăţime, prinse între ele cu trei chingi groase de fier. Era prinsă între două şine şi pentru a o deschide trebuia glisată de o persoană foarte vânjoasă. Locul acesta fusese ridicat de un pustnic care probabil se temuse de un război nuclear cu Cuba, pentru că pivniţa era la fel de solidă ca şi partea de deasupra. Săpat cum era în piatră, construcţia în sine a devenit un adevărat buncăr al regiunii, după ce pustnicul a apucat într-o dupăamiază pe drumul ce duce în Apalaj împreună cu câinele său şi s-a îndreptat spre Maine, după care nimeni nu l-a mai văzut şi nici n-a mai auzit nimic despre el de atunci încoace. Datorită zidurilor de piatră, The Well e răcoroasă vara şi mulţumită căminului lat de aproape doi metri, călduros toată iarna. A rămas ani de zile nefolosit, până când Davis Stipes a dat peste el. Iar Davis, sau Călugărul, cum îi spuneam noi, este în

egală măsură un minier, ca şi dispariţia fostului proprietar. Davis are patruzeci şi ceva de ani şi îi plac cămăşile hawaiene, blugii tăiaţi, şlapii şi faptul că foarte mulţi oameni n-au nici cea mai vagă idee despre faptul că deţine un doctorat în teologie. Adevărul este că are chiar două doctorate. Copil de militar, s-a născut în Anglia, pe vremea când tatăl lui era staţionat acolo în cadrul SAS57. A călătorit mai mult decât orice alt om pe care-l cunosc, a frecventat universităţi şi seminarii în toată Europa, a dispărut din raza de observaţie aproape zece ani după ce a împlinit vârsta de douăzeci de ani, şi a petrecut cinci ani într-o mănăstire din Spania, unde se spune că ar fi încheiat un legământ de tăcere – şi l-a şi respectat – şi nu s-a căsătorit niciodată. Deşi el spune că e deschis la această posibilitate. Detaliile acelui deceniu sunt destul de neclare, dar oamenii cu secrete nu sunt o raritate în jurul Claytonului. Există o mulţime de taine atât la suprafaţă, cât şi în adâncurile Lacului Burton. Mama şi tatăl lui Davis au murit în timp ce el studia în mănăstirea din Spania. I-a înmormântat la Londra, lângă Tamisa, iar când a citit testamentul tatălui său, a aflat că părinţii săi deţineau o fâşie îngustă de teren lângă Lacul Burton. Evident, speraseră că aveau să-şi construiască acolo o căsuţă în care să se retragă după ce ieşeau la pensie. Davis a luat avionul spre Statele Unite pentru a o scoate la vânzare, dar în timp ce mergea cu maşina în Jurul lacului şi odată ce-a tras pe aleea de pietriş ce ducea spre Tabăra Burton, s-a răzgândit. Când a fost scoasă The Well la vânzare, Davis se afla tocmai pe drum spre magazinul de fierărie din Clayton pentru a-şi cumpăra nişte piroane pentru docul pe care tocmai şi-l amenaja. A trecut de Curba lui Harley, a văzut tăbliţa, s-a interesat de preţ la agenţia imobiliară din oraş şi i sa spus să vină cu o ofertă. Oraşul dorea să scape de acel loc, aşa că Davis a convocat câţiva prieteni, a conceput un plan de afaceri pe un şerveţel şi le-a împărtăşit ceea ce dorea să facă. 57

SAS – The Special Air Service (Serviciile speciale aeriene) reprezintă o unitate a forţelor speciale din cadrul Armatei Britanice care a servit drept model pentru unităţile de forţe speciale din alte ţări (n.tr.).

— Una din povestirile mele preferate este aceea când Isus o întâlneşte pe femeie la fântână. Imaginaţi-vă faza aceea. Ea era o „femeie uşoară”, pe care o ştia tot oraşul, şi cât ai clipi din ochi, El a ştiut totul despre ea: despre cei cinci soţi pe care-i avusese, despre prietenul pe care-l avea în prezent, tot ce greşise ea vreodată – El a ştiut totul. Şi cu toate astea, i-a vorbit şi a iubit-o, în ciuda bagajului pe care-l căra cu ea. Ea a fost fascinată de ceva anume din felul în care a tratat-o El, pentru că apoi şi-a dorit să nu mai plece deloc de lângă El. La fel ca noi toţi, era însetată, şi atunci când El a scos acea găleată plină de dădea pe deasupra cu apă limpede şi rece, ea şi-a băgat toată faţa în apă şi a sorbit-o cu nesaţ. Oamenii care sunt cu adevărat însetaţi nu se duc duminica la biserică. Ei vin la lacul acesta, fug de secretele care-i copleşesc, caută un loc bun, liniştit, în care să-şi potolească foamea. Încearcă să umple golul acela din suflet care are forma lui Dumnezeu cu o casă mai mare, o barcă nouă, o amantă, orice altceva. Haideţi să le dăm noi găleata. Să le vorbim inimii, iar mintea ne va urma mai apoi. Iar cel mai rapid drum spre inima cuiva este prin stomac. Vreau să intru în afaceri şi să fac cheeseburgeri de forma lui Dumnezeu. Cei patru au tăcut, au încuviinţat din cap şi toţi cinci au cumpărat locul acela cu 100 000 de dolari. Cam după şase luni de renovări, Davis a deschis uşile localului. În prima zi, cei care s-au aşezat la coada care s-a făcut la uşă au fost nevoiţi să aştepte aproape o oră şi de atunci încoace localul e mereu supraaglomerat. Timp de trei ani, şapte zile pe săptămână, Davis a pregătit burgeri şi a servit la bar. În zilele lui libere, care erau puţine, dispărea în munţi. The Well nu seamănă cu barul din zona voastră în care poate se strâng rockerii cu motocicletele lor. Deasupra uşii există o tăbliţă micuţă, abia vizibilă, pe care scrie: Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului. Şi acesta este doar începutul. Tot locul acela este doar o pistă de lansare către Dumnezeu. Şerveţelele de pe mese sunt imprimate cu versete de la Geneza până la Apocalipsa, există o Biblie pe fiecare masă, cocktailurile

sunt denumite după tot ce-ţi poţi imagina, începând cu cele zece porunci şi până la Predica de pe Munte. Iar în timp ce tonomatul este înţesat de titluri de piese rock&roll, toate discurile din interior au fost înlocuite cu muzică creştină. Poate că în G5 scrie „Hell’s Bells” 58 de AC/DC, dar când moneda cade în tonomat, iar nevinovatul tip care se cocoaţă înapoi pe scaunul de bar cu berea în mână, convins că va reuşi să combată cuvintele înscrise pe pereţi cu o porţie sănătoasă de hard rock, se trezeşte auzind formaţia Alianţa Gospel Choir cântând „Ain’t No Rock Gonna Cry în My place59. Majoritatea chelnerilor sunt tineri de la biserică, iar în dimineţile zilelor de marţi, joi şi duminică, Davis îşi umple localul cu drogaţi aflaţi în recuperare, persoane care şi-au recunoscut adulterul în care trăiesc şi mămici casnice 60 aflate în luptă cu rutina zilnică, toţi aceştia strângându-se pentru a lua parte la studiul său biblic matinal. Chiar acum parcurgeau evangheliile, şi se concentrau asupra cuvintelor lui Isus. Davis lasă barul în sine să vorbească. Nu e nici platforma sa şi nici amvonul său, dar e întotdeauna gata să asculte, şi va începe să-ţi vorbească dacă îi pui întrebările potrivite sau dacă pari să ai nevoie de un prieten. Şi în timp ce tu serveşti beri sau cocktailuri, eu unul nu l-am Văzut niciodată să se atingă el însuşi de vreunul din ele, cu toate că e foarte subiectiv când vine vorba de calităţile lui de bucătar. Ţinând cont de atmosfera din local şi de calitatea mâncării, oamenii pur şi simplu nu pot rezista să stea departe de el. Şi asta ne include şi pe mine şi pe Charlie. Şi dacă e să vorbim de restaurante de succes, o furgonetă blindată vine de două ori pe săptămână pentru a ridica 58

Hell’s Bells – clopotele iadului (n.tr.).

59

Ain ’t No Rock Gonna Cry în My Place – Nicio piatră nu va striga în locul meu (n.tr.). 60

În original soccer moms – cu referire la un profil tipic de femeie şi mamă, care locuieşte în regiunea suburbană şi-şi însoţeşte de obicei copilul la meciurile sale de fotbal, alcătuind o importantă şi semnificativă categorie socială cu drept de vot (n.tr.).

câştigurile. Cu asemenea comoară de bani curgând de aici, probabil te vei întreba: Da, chiar, ce se întâmplă cu banii? Mi se pare că sună a înşelătorie... poate că se foloseşte de toată religia şi versetele alea din Biblie ca să-şi umple buzunarele. Problema e că noi toţi ştim că lucrurile nu stau aşa. Davis i-a pus pe investitorii săi să-i administreze finanţele, ca el să se poată concentra asupra lucrului la care se pricepe cel mai bine – să îşi patroneze afacerea. Drept urmare, Davis nu se atinge de niciun bănuţ; primeşte un salariu rezonabil, cu un bonus trimestrial din profitul net şi nu ar putea fura din propriul buzunar nici să vrea. Când am ajuns acolo împreună cu Charlie, parcarea era plină până la refuz, iar motocicleta Harley enormă a lui Davis, cromată din cap în coadă, stătea într-o parte lângă intrare. Am parcat lângă Cadillacul vechi de zeci de ani al lui Sal Cohen şi am intrat. Patru inşi stăteau în spate proptiţi în tacuri de biliard şi cu şepci de baseball pe cap, sporovăind cu ochii întredeschişi şi cu ţigările agăţate în colţul gurii. Fumul de ţigară ce atârna peste capetele lor era preluat, încet, de singurul ventilator prins de tavan care aspira aerul din interiorul barului. Şirul de sticle de bere ce se alinia de-a lungul mesei îmbrăcate în catifea verde îmi spunea că fuseseră aici toată seara. Pe peretele de deasupra se află atârnat cu capul în jos cel mai mare tatu din lume. Având aproape un metru lungime şi o greutate înainte de a fi murit în accident de douăzeci şi cinci de pfunzi, era de trei ori mai mare decât orice alt tatu. Toţi localnicii îi ziceau Leppy, pentru că tatuul este cunoscut drept purtător de lepră, dar eu îi spuneam Grăsunul, pentru că aşa şi era. Un cuplu din afara oraşului şedea la o masă lipită de perete, ţinânduse de mâini, îmbrăcaţi în haine de piele lucioasă, ca nişte motociclişti veritabili ce erau, cu bocanci Dingo noi, cu bandane pe cap şi tricouri negre pe care le cumpăraseră la Săptămâna Motocicliştilor din anul precedent. Ei erau ceea ce numeau localnicii „războinicii de week-end din Atlanta. Davis stătea în picioare, transpirat, cu şorţul lui alb tot pătat de grăsime, întorcând cu o mână o mulţime de chiftele pe grătar şi umplând chifle cu cealaltă mână. Când am intrat în

local, ne salută fluturându-şi spatula prin aer. Charlie lovi podeaua cu bastonul lui alb, verificând poziţia scaunelor interpuse între el şi bar. — Vă e foame? ne întrebă Davis peste umăr. — Eu aş fi în stare să mănânc o pulpă întreagă de porc, răspunse Charlie. — Ooo! Davis zâmbi şi scutură din cap evitând fumul ce-i venea în faţă. — Un om după inima mea. L-am zărit pe Sal, l-am bătut prieteneşte pe spate şi ne-am aşezat la bar lângă el. Davis îmi turnă un Sprite din dozator, în timp ce-i pregăti lui Charlie un St. Peter – Johnny Walker Black Labei cu apă minerală. Davis nu avea nicio problemă dacă tu beai, dacă observa că nu aveai o problemă tu însuţi cu asta. Pentru că dacă aveai o problemă cu băutura, şi întotdeauna o observa, atunci te servea, dar existau toate şansele să nu fii prea încântat de ceea ce beai. Eu unul nu băusem niciodată. Deformare profesională, veţi spune. Dar şi după ce am renunţat la profesia mea, tot nu m-am apucat niciodată de băut. În stânga noastră şedea Sal, luptându-se cu un cheeseburger – ceea ce, ţinând cont de cât de încet îl mânca şi de cât de mult îi lua să mestece la el, avea să-i ia mai bine de-o oră. Iar în dreapta mea stătea gârbovit un tânăr slab şi murdar de ulei, care privea prin cele trei pahare de bere din faţa lui, încercând să priceapă ceva din versetul imprimat pe şerveţelul de pe tejghea. Davis îl servise din abundenţă cu popcorn, alune şi şerveţele, pornit se pare să-l frământe bine. Cât despre paharele cele goale – nu băuse cu adevărat trei beri întregi. El era convins însă de asta, dar conţinutul lor de alcool fusese modificat. Adevărul era că fusese chiar foarte mult modificat. Străinilor care „au vârsta legală” Davis le oferă ceea ce cer. Bere adevărată. Cel puţin până demonstrează că au nevoie de aşa ceva. După care începe să-l dilueze, amestecând bere obişnuită cu o marcă fără alcool. Amestecul are loc undeva sub

tejghea şi iese prin robinetul de sus ca şi berea adevărată, aşa că cel care o bea nu are nici cea mai mică idee. E ceva mai spumoasă, dar spuma se topeşte repede. Acelora care „nu au vârsta legală” şi pe care Davis îi miroase de la o poştă, le serveşte de la bun început bere fără alcool. Străinul de lângă mine era exemplul perfect. Davis îl zărise din secunda în care păşise în local, iar privirea pe care o avea puştiul îmi spunea că începea deja să intre la bănuieli. În mod normal, trei beri ar fi trebuit să-l ameţească puţin, dar în seara asta, se petrecea ceva aici. — Cum merge treaba cu barca? Întrebă Davis, în timp ce tăia o roşie felii. Sal îşi ridică privirea, ciuli urechile în direcţia noastră şi-ncepu să-şi plimbe furculiţa prin farfurie în timp ce mesteca în ritmul lent al melodiei gospel care răsuna din tonomat, ca şi o vacă ce rumega. Sal nu avea decât o singură viteză – a lui – dar la vârsta lui, nimeni nu părea să aibă vreo problemă cu asta. Poate că era el lent, dar eficace. Şi încă ceva, puteai conta pe el. Şi de fapt, toţi o făceau. — Merge, merge, spuse Charlie. Mai avem câteva zile de lucru la ea Asta numai dacă – şi arătă cu degetul mare spre mine – reuşesc să-l fac pe Captain America să rămână concentrat pe ce trebuie. Davis învârti un burger şi se uită la mine. — Am auzit că ieri, în oraş, ai fost în centrul atenţiei. Şi că ai avut şi pelerina cu tine.

CÂND TE UIŢI LA FEMEIA GOALĂ DE PE VÂRFUL ACOPERIŞULUI asemănător unei sfârleze, la bannerele cu „La noi totul e gol şi descoperit” şi „Jucării pentru adulţi” din vitrină, şi la practicile de diluare a berii pe care le practică Davis pe ascuns, ai putea crede că înşeală oamenii, că una le arată şi alta le oferă. Adică îi minte, ca să spunem lucrurilor pe nume. Pentru că realitatea este că în barul lui Davis nu este nimeni dezbrăcat; nimeni nu se dezgoleşte, asta dacă nu-l pui şi pe Charlie la

socoteală, care uneori îşi face numărul lui de dans din buric în serile cu prestaţii la liber. Singurele jucării pentru adulţi sunt masa de biliard şi câteva jocuri de darts61. Şi există şanse reale ca atunci când ceri o bere Budweiser, să nu primeşti un Budweiser 100%. Davis recunoaşte dacă îl întrebi, dar toată atenţia lui este îndreptată spre publicul lui ţintă şi el ştie ce anume le face bine acestora. Nu spun că e bine sau rău şi nu sugerez că scopul scuză mijloacele, dar pasiunea lui este să-i câştige pe oameni pentru cer. Şi dacă e să te iei după participarea pe care o înregistrează la studiile lui biblice din timpul săptămânii, e greu să mai zici ceva în faţa rezultatelor. Dacă pentru asta trebuie să gâdile simţurile păcătoase ale oamenilor şi să-i înşele cu berea pe care o vinde, nu are nicio problemă să stea înaintea lui Dumnezeu şi să recunoască faptul că a făcut-o în felul acesta. Ăsta e Davis. Dacă ar fi trăit în Germania în timpul celui de -al doilea război mondial, el ar fi fost unul dintre cei care ar fi deschis uşa dacă ar fi bătut vreun soldat SS şi i-ar fi spus senin că nu există niciun evreu în casa lui, În timp ce pivniţa ar fi fost plină până la refuz cu opt sau zece familii de evrei, cu capi de familie care ar fi avut nume de genul Anania, Awria şi Mişael. Fără discuţie, Davis nu e interesat de oamenii care nu sunt atraşi de alerta unor sâni mari, a unei beri reci şi a posibilităţii de a le avea pe ambele. Şi din acest motiv, grupul său ţintă sunt tocmai acei oameni care cred că nu pot trăi fără aşa ceva. DAVIS ÎI UMPLU DIN NOU PAHARUL PUŞTIULUI DE LÂNGĂ MINE, ÎI DĂDU un şerveţel nou, după care se întoarse la grătarul lui, unde alte şase sau opt chiftele sfârâiau scoţând un fum gros. Străinul îi zâmbi lui Davis, îmi făcu mie cu ochiul şi începu să-şi citească versetul imprimat pe şerveţel. Mi-am luat o scobitoare şi mi-am vârât-o în gură. Trei televizoare cu diagonală mare atârnate în spatele barului erau 61

Darts – referire la o varietate de sporturi înrudite, în care nişte săgeţi mici, cu vârful metalic şi ascuţit (darts) sunt aruncate cu mâna într-o ţintă rotundă (dartboard) care se atârnă pe perete (n.tr.).

fixate pe două canale care prezentau meciuri de baseball, iar cel de-al treilea un meci de box la categoria mijlocie. Când Davis se întoarse cu spatele, străinul cel costeliv se apropie de mine şi înjură: — Hei, omule, ăsta-i un bar pe bune sau ce naiba? Cred că tipul ăsta e sonat. Mie mi se pare că vorbeşte ca un predicator. Şi ce-i cu toate şerveţelele astea şi cu toate porcăriile astea religioase de pe pereţi? Nu ştiam absolut nimic despre el, dar străinul înjura ca unul care încerca să-şi ascundă alte deficienţe pe care probabil le avea. Am dat din cap, am arătat spre Davis şi i-am spus în şoaptă: — Călugărul ştie destul de bine ce are de făcut, dar nu te lăsa impresionat de asta. Ai încercat deja burgerii lui? Străinul scutură din cap. — Ia încearcă unul. Merită tot abuzul verbal din lume pe care ar trebui să-l înghiţi de la proprietar. — Pe-asta am auzit-o, îmi aruncă Davis peste umăr. Străinul zâmbi şi spuse: — Barman, vreau şi eu ce mănâncă el. Învârtindu-ne pe scaunele de bar, eu şi Charlie flecăream cu străinul care, cum se dovedi, era un puşti de şaisprezece ani pe care-l chema Termidus Cain. — Dar, spuse el în şoaptă, toţi îmi spun Termită. Arăta de douăzeci şi cinci de ani şi avea barba nerasă, cicatrici la încheieturile degetelor şi un buletin care-i atesta vârsta. Problema era că-l trădau ochii. Spunea că tocmai se mutase în oraş în căutarea unui loc de muncă şi că fugise de soţul unei femei de lângă Lacul Lanier. Avea un nas lung şi ascuţit, care-i despica faţa ca o cărare şerpuită pe coasta unui munte. Cândva îi fusese spart – rău de tot – iar acum avea formă de S, cu vârful aproape la trei centimetri depărtare de linia care marca mijlocul distanţei dintre ochii săi. Şi dacă îl muiai bine în apă, nu prea cred să fi cântărit mai mult de 55 de kg. Şi avea un

obicei – probabil unul de curând format – privea mereu în spate, peste umăr. — Termită, ne întrerupse Davis, împingându-i o farfurie în faţă, ţine aici şi mănâncă tot din farfurie. Termită se năpusti peste mâncare ca unul care nu mai pusese nimic în gură de trei zile încheiate. I-am observat mâinile, care erau pline de bătături şi pătate de ulei de maşină. Faţă de restul corpului lui sfrijit, mărimea şi forţa mâinilor sale erau disproporţionate. Am înghiţit şi mi-am fluturat furculiţa spre el. — Şi cu ce te ocupi atunci când nu bei bere, nu mănânci cheeseburgeri şi nu fugi din calea unor soţi înfuriaţi? Privi repede peste umăr, şi cum nu văzu pe nimeni, îşi mai îndesă o îmbucătură uriaşă în gură, şi mormăi: — Motoare. — Tu le construieşti? Ridică din umeri. — Orice. — Te pricepi şi la motoare de ambarcaţiuni? Îl întrebă Charlie. Se uită la noi cu o aroganţă nonşalantă. — Orice motor. Nu contează ce fel. Aş putea spune că specialitatea mea sunt jet-ski-urile, motocicletele şi bărcile cu motor, pen’ că-mi plac bestiile care merg repede. Îşi flutură furculiţa prin aer şi-şi mai puse ceva muştar pe burgerul lui. — Da’ chiar nu contează. Am arătat înspre sud, spre drumul Charlie Mountain. — Dacă eşti bun cum spui, cei de la Anchorage Marine angajează tot timpul mecanici. Şi se pare că şi plătesc bine. Şi lacul ăsta e ticsit de puşti bogaţi care trag de jet-ski-urile şi bărcile vechi de optzeci de ani ale babacilor lor. Termită dădu afirmativ din cap şi înregistra oferta mea fără ca măcar să-şi ridice privirea din farfurie. Nu părea să aibă nevoie să demonstreze cuiva cât se pricepea la motoare, ceea ce probabil

însemna că chiar se pricepea. Evident, motoarele nu reprezentau unul din minusurile lui. În zece minute înfulecase mare parte dintr-o cină care mie mi-ar fi luat în mod normal cam patruzeci şi cinci de minute. Îşi adună şi ultimele firimituri din farfurie, după care îşi lovi paharul de bere cu furculiţa, ca un băutor de înaltă clasă. Davis îi servi a şasea „bere,” iar Termită o topi cu toată înfumurarea unui puşti minor şi încrezut, care avea nevoie de îndreptare urgentă, înainte să sfârşească prea repede într-o celulă cu un coleg pe nume Hutch care putea ridica cu uşurinţă două sute de kilograme şi căruia îi plăcea să-i numească pe ceilalţi bărbaţi Sue62. Când îşi termină berea, îşi scoase o ţigară din buzunarul de la piept, şi-o atârnă în stilul James Dean în colţul gurii, apoi şi-o aprinse cu bricheta lui Zippo, pe care-o închise cu un pocnet, lovind-o de coapsă într-un mod care atrăgea atenţia şi pe care evident îl exersase îndelung, înainte s-o lase să-i alunece înapoi în buzunar. În ultimii patru ani, Davis mă descususe şi mă sondase de suficiente ori pentru a-şi da seama că ascundeam ceva şi că Charlie ştia despre ce era vorba. După aproape trei ani în care se străduise intens să mă isco dească, înţelegând că nu aveam de gând să vorbesc, a fost destul de amabil cât să nu mai continue. Cu toate că asta nu-l împiedica să îşi intre în rol ori de câte ori apuca. — Deci... Davis se aplecă peste tejghea şi-şi înfipse nasul la nici zece centimetri de mine. — Cum mai suntem astăzi? Lăsă să-mi cadă un şerveţel pe vârful piciorului şi aşteptă să apuc să-l citesc. L-am ridicat şi l-am privit la lumină. 1 Ioan 1:8-9. Pe ăsta-l ştiam, pentru că Davis mi-l mai dăduse şi înainte.

62

Sue – nume feminin, generic; utilizarea lui în acest context implică tendinţele homosexuale existente în închisori (n.tr.).

Termită mă bătu pe umăr şi se aplecă spre mine, de parcă am fi fost la un examen şi ar fi încercat să copieze răspunsurile de la grile de pe foaia mea, şi mă întrebă în şoaptă: — Pe-al tău ce scrie? L-am pus pe tejghea şi am sorbit din Sprite-ul meu. Fără să mă uit nici la el şi nici la şerveţel, am spus: — Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Termită dădu pe gât restul de bere din pahar, se şterse pe gură cu mâneca şi spuse: — Mă, voi trebuie să luaţi ceva, să vă mai răcoriţi puţin. Charlie zâmbi doar şi scutură din cap. Sal zâmbi, amestecă prin mâncare şi dădu din cap încuviinţător, continuând să mestece cu un ritm constant. Eu începui să-mi împart mâncarea din farfurie în bucăţi nu prea mari, în timp ce Davis îşi desfăcu o sticlă cu apă şi-i făcu lui Termită cu ochiul, care nu prea ştia ce să creadă despre toate cele ce se petreceau acolo. Mi-am şters gura cu un capăt al şerveţelului şi mi-am ţinut privirea aţintită asupra mâncării. — Călugăre, am spus, păcatele mele sunt multe şi bine clasate, dar vor intra în groapă odată cu mine. Davis se apropie. — Păi, să vedem, ultima oară când ne-am despărţit îmi povesteai despre vremea în care ai fost la liceu. Nu făcusem nimic de felul acesta, şi Davis o ştia prea bine. Charlie se apropie puţin de Termită şi-i spuse: — Prietene, nu-l lăsa pe Călugăr să îţi facă cu ochiul. A trăit într-o mănăstire cu mai bine de o sută de alţi bărbaţi îmbrăcaţi în robe şi... ei bine, ştii şi tu ce se spune. Termită îl privi pe Davis. — Hai, serios? Davis dădu din cap, dar nu-şi luă nicio clipă privirile de la burgerii lui, care erau aproape făcuţi.

— Cam la vreo două ore de Sevilla, în munţi. Gestul şi comentariul lui Charlie reuşiseră două lucruri: m-au scos din încurcătură, nemaitrebuind să mă descotorosesc de Davis, şi îi ofereau lui Davis o introducere excelentă de discuţie. Într-un anume sens, Charlie îmi păzea spatele. Mă întrebam dacă ar mai fi făcut-o să fi ştiut tot adevărul. — O mănăstire, repetă Termită. De ce-ar face cineva un lucru atât de aiurea? Davis se întoarse şi se gândi ce să-i răspundă înainte să spună ceva. — Mă certam cu Dumnezeu. La care Charlie spuse: — Ceea ce e mult mai greu când nu scoţi nicio vorbă cinci ani de zile. Termită păru derutat. — A făcut un legământ al tăcerii, i-am explicat eu. Ochii lui Termită se făcură mari, privi în podea, ne studie pe fiecare dintre noi şi apoi se întoarse din nou spre Davis. — Adică n-ai scos niciun cuvinţel şi n-ai vorbit cu niciun om cinci ani de zile? Nici măcar în şoaptă? — N-a fost chiar aşa. Au existat momente şi situaţii pentru vorbit. Are mai mult de-a face cu a trăi într-o atmosferă de tăcere. Dar, da, nam vorbit deloc. Timp de cinci ani, patru luni, trei zile, optsprezece ore şi... Davis se gândi câteva clipe. Şi câteva minute. Termită începea să devină interesat, dar ne aruncă o privire ca unul care era destul de priceput să nu lase pe nimeni să-l ia de prost. — Şi când ai putut să vorbeşti din nou, care a fost primul lucru pe care l-ai spus? Davis privi în gol, apoi spuse: — Mă scuzaţi, îmi puteţi schimba o bancnotă de douăzeci? Termită râse, îşi aprinse o nouă ţigară pe care şi-o atârnă de colţul gurii şi îşi lovi din nou bricheta de coapsă. În următoarele zece minute Davis îi relată versiunea prescurtată a poveştii sale, cum o făcuse şi în cazul multor altora ca Termită. Partea uimitoare cu privire la povestea lui Davis era cât de mult se

deosebea de fiecare poveste pescărească pe care am auzit-o vreodată. Nu o înflorea mereu, cu fiecare relatare Rămânea reală. O mărturie a convingerii lui Davis că adevărul era suficient. Termită fu captivat de toate părţile privitoare la călătoriile lui prin lume, la locurile exotice şi îndepărtate şi la felul în care Davis cărase cu rucsacul Biblii de contrabandă în spatele Cortinei de Fier, pe vremea când aceasta încă exista. Termită rămase clipe în şir pe gânduri. — Ai fost în Spania, nu? Davis dădu din cap afirmativ. — E aproape de Italia? — Destul de aproape. — Aveau şi pe-acolo plaje de nudişti? Davis dădu din cap. — Da, deşi nu îţi pot spune din experienţa mea. — Vrei să-mi spui că ai călătorit atât şi nu ai călcat niciodată pe o plajă de nudişti? Davis scutură din cap. — Ei bine, da’ nu crezi că şi ei ar fi avut nevoie de niscai Biblii? — Da, dar probabil există o modalitate să le oferi oamenilor acelora o Biblie cât mai au haine pe ei. Davis îi împinse un bol în faţă. — Încearcă nişte rotocoale de ceapă. În timp ce Termită hăpăia rotocoalele, Davis îi povesti cum trecuse Alpii fugind de poliţia est-germană, cum scăpase teafăr şi apoi îşi îngropase părinţii, cum traversase oceanul cu avionul, cumpărase barul acesta, îi povesti de investitorii săi din umbră, de studiile biblice de dimineaţă şi – Davis lovi uşor paharul lui Termită cu spatula – despre berea lui fără alcool. Termită se uită în jur, privind totul din altă lumină, apoi ne privi pe mine şi pe Charlie, care auziserăm povestea de zeci de ori. Lovi tejgheaua cu pumnul. — Ce poveşti gogonate îmi turnaţi voi mie! Cumva, în capul lui Termită, exista o disensiune între ce auzea – povestea unui bărbat care-şi riscase viaţa pentru a duce

Biblii într-o ţară comunistă – şi locul în care o auzea povestită – un bar de „strip-tease”. Înconjurat de imaginea femeii cu forme atrăgătoare de pe acoperişul barului, însemnele luminate cu neon din vitrină, mesele de biliard, scrumiere, Harley-ul din faţa intrării, promisiunea unei beri reci şi a femeilor dezgolite, Termită avea probleme. Se uita la noi cu mâinile ridicate. — Asta trebuie că e o glumă şi peste puţin timp o să văd nişte ţâţe cât toate zilele pe lângă masa de biliard şi o să-ncep să mă simt beat, nu? Charlie îşi petrecu un braţ pe după umerii mei şi interveni: — Prietene, ai o şansă să vezi ceva ţâţe pe aici numa’ dacă eu sau Reese ne apucăm să ne dăm tricourile jos. Dar, uite – şi lovi tejgheaua cu bastonul său de orb – aş putea dansa pe bar dacă asta te-ar face fericit. — Da, am spus, serios, nu poţi spune că ai gustat viaţa dacă nu l-ai văzut încă pe Charlie cum îşi vopseşte burta cu ruj şi-şi face numărul lui de dans din buric. Termită se lăsă pe spate, cu ochii lui cenuşii mari cât cepele. — Adică... vreţi să-mi spuneţi că vouă nu vă plac femeile? Charlie mă luă pe după gât şi mă pupă drept pe obraz. — N-o să mă creadă nimeni. M-am trezit drept într-un nenorocit de bar de homo. Cei de acasă n-o să mă creadă-n veci. Termită se ridică şi îşi postă scaunul între el şi noi, în timp ce ochii îi făcură înconjurul barului, căutând un obiect cu care să se poată apăra. — Trebuie să mă duc să mă uşurez. Că fac pe mine. Termită se îndreptă spre toaletă, privind peste umăr. — Şi să nu vă vină la careva dintre voi vreo idee să vă daţi la mine, fetiţelor. Termită dispăru în baie, iar noi toţi pufnirăm în râs. Chiar şi Sal Îl privi pe Davis şi spuse: — Cred că metodele tale neortodoxe tocmai te-au băgat la apă.

Davis zâmbi, ridică din umeri şi şterse tejgheaua. După o clipă sau două spuse: — Oamenii care mor de sete în deşert fac totul pentru o gură de apă Iar copilul ăsta – şi arătă spre toaletă – e pârjolit. După câteva minute, Termită ieşi din baie cu ochii în patru. Cămaşa îi era vârâtă cu grijă în pantaloni şi cureaua strânsă bine. Se apropie de celălalt capăt al barului, scoase din buzunar un teanc de bancnote de câte un dolar şi spuse: — Hei, omu’ tăcerii, cât face? Davis continua să şteargă tejgheaua. — Păi să vedem, un Transplant şi şapte beri... Davis privi spre tavan şi păru să calculeze. — Asta face o dimineaţă de marţi. — Ce? Termită păru complet debusolat, apoi făcu un pas îndărăt, fluturându-şi arătătorul ca pe-un pistol. — Vezi, ştiam eu că sunteţi homo. — Băiete, spuse Davis, pentru tine, nu costă nimic. Dar dacă eşti interesat, am o întâlnire aici în fiecare dimineaţă de marţi, joi şi sâmbătă. Parcurgem pasaje din evanghelii, studiem cuvintele lui Isus, şi eşti binevenit să iei parte şi tu. O să-ţi ofer o masă gratis ori de câte ori participi. Davis ridică un pahar şi zâmbi. — Şi toată berea pe care eşti în stare s-o bei. Termită scutură din cap. — No-no, cuvintele lu’ Isus sau nu, eu o să-mi plătesc afurisita de notă. N-am chef să fiu dator niciun bănuţ unora ca voi. Nu faceţi altceva decât să mă ademeniţi aici să mă întorc marţi pentru cine ştie ce chef de homo. Am mai văzut eu chestii de astea la televizor şi pe mine nu mă fraieriţi voi. Mă atrageţi cu mâncare şi băutură şi mă trezesc că-mi dai să beau un Mickey 63 că port vreo rochiţă şi-mi faceţi tot felul de avansuri.

63

Mickey – slang. Băutură alcoolică în care a fost adăugat, în secret, un drog sau un purgativ (n.tr.).

Termită începu să arunce o bancnotă după alta pe tejghea, numărând cât putea de repede. — Ţine aici. Sunt treizeci de dolari, îl privi pe Davis. — Ajunge atât? — Băiete, nu trebuie să îmi plăteşti. — Nu-s băiatul tău, auzi, şi nici fetiţa ta. Hai, spune-odată, ajunge atât? Davis dădu din cap. — Ajunge. Termită se îndreptă cu spatele spre uşa întredeschisă. Îl privirăm de la bar cum porni motorul, şi auzirăm pietrişul scrâşnind sub roţile Camaroului64 său, dinăuntru răsunând la maxim Sweet Home Alabama al lui Lynyrd Skynyrd65. Davis scutură din cap. — Întotdeauna mi-a plăcut melodia asta, spuse el. Charlie încercă să-l binedispună puţin. — O să se întoarcă. Ai văzut doar cum a înfulecat Transplantul acela. Davis dădu din cap. — Probabil că-i un puşti cumsecade care, la fel ca noi toţi, a ajuns la o răspântie de drumuri în viaţă. E la distanţă de doar câteva decizii de a apuca pe un drum tare abrupt şi greu de suit înapoi odată ce a descoperit că nu duce nicăieri. Charlie şi cu mine am lăsat fiecare câte douăzeci de dolari pe tejghea şi am spus: — Suntem în focuri să terminăm barca lui Hammermill, ca să le poată da o lecţie băieţilor de la Blue Ridge. Davis îmi turnă un pahar de Sprite „la pachet, „ după care se apucă să le toarne bere în pahare la trei localnici care intraseră pe uşă chiar când Termită năvălea afară. — Ce s-a întâmplat? Îl întrebă unul dintre ei pe Davis în timp ce arăta spre norul de praf ce-l iscase Termită la plecarea sa în trombă. I-ai arătat cumva imaginea lui reflectată în apă? 64

Camaro – Chevrolet Camaro este un model sport Chevrolet care a concurat cu Ford Mustang pe piaţă, ca şi popularitate (n.tr.). 65

Lynyrd Skynyrd – formaţie americană de hard southem rock (n.tr.).

Davis ridică din umeri şi mă privi drept în ochi. — N-a fost nevoie. Cred că tocmai de asta fuge.

AM OPRIT MAŞINA ÎN APROPIEREA SÂRMEI CE ARĂTA CA UN GARD electric ce ducea la intrarea din faţă a casei lui Charlie, dar el nu avea cu adevărat nevoie de ea. Se întoarse cu faţa la mine. — Ai mai auzit ceva de la femeia aceea? Cea cu fetiţa? Parcă Annie o chema. — Da’ tu de unde ştii de ea? — Stitch, oi fi eu orb, dar surd nu-s. Am dat din cap. — Nu, am spus eu. I-am spus să mă sune săptămâna viitoare să le plimbăm puţin cu barca lui Hammermill. — Şi tu crezi c-o să te sune? — Păi de unde să ştiu? Charlie zâmbi, coborî din maşină şi se întoarse, spunând în sfârşit ceea ce dorise să spună toată ziua. — Mai sunt doar câteva zile până-n patru iulie. — Ştiu, am spus eu încet. — Şi ţi-ai luat inima-n dinţi? — Încă lucrez la asta. — Câţi ani au trecut deja? — Ştii tu prea bine. Charlie dădu din cap şi privi peste lac de parcă l-ar fi putut vedea, îşi scoase bastonul pliat din buzunarul din spate, făcu o mişcare cu el de parcă ar fi ţinut un yo-yo în mână, apoi lovi uşor în portiera maşinii. — Scrisorile există pentru a fi citite, să ştii. De obicei de asta le scriu oamenii. — Ştiu, am spus, şi am privit în poală. Charlie zâmbi. — Ai vrea s-o citesc eu în locul tău şi să-ţi spun ce scrie? Am băgat în viteză şi am spus: — Hei, Georgia ţi-a lăsat un cadou aburind chiar la intrare. Noroc, poate reuşeşti să calci în el.

Charlie îşi ridică nasul în aer, zâmbi din nou şi o luă spre casă. Întunericu lui îmi spusese destule. Am ieşit de pe aleea ce ducea la casa lui şi am apucat-o în direcţia opusă casei mele. Câteva minute mai târziu intram în parcarea spitalului. luminată în întregime de un felinar gălbui de pe stradă. Am parcat lateral şi am zărit un om de serviciu care plimba un mop în apropierea intrării laterale. Am aşteptat până şi-a terminat treaba, am prins momentul şi m-am strecurat pe urmele lui, chiar înainte ca uşa să apuce să se închidă automat. Spitalele sunt locuri foarte aglomerate şi poţi trece destul de neobservat, dacă arăţi ca şi când ai şti ce faci. Dacă eziţi, năvălesc toţi pe tine. Am trecut prin dreptul unei săli de aşteptare goale, am vârât o mână după o uşă şi am dat peste un halat alb atârnat acolo. L-am îmbrăcat şi am descoperit un stetoscop rulat în buzunar. Mi l-am atârnat după gât, am intrat într-o toaletă şi mi-am dat tot părul pe spate, după care am Ieşit sigur pe mine, îndreptându-mă nu prea repede spre uşa ce ducea la salonul lui Annie. Vroiam să par ocupat, dar nu exagerat de ocupat. Un fel de „ocupat-relaxat”. Am luat foaia de observaţie din cui şi am continuat să merg, de parcă aş fi fost trimis să culeg scrisorile interne ce urmau a fi preluate de poştă. Am trecut prin dreptul postului asistentelor, fără să spun nimic decât un salut fugar, apoi am luat colţul şi am dispărut într-o altă toaletă. M-am încuiat într-o cabină şi am început să frunzăresc fişa lui Annie. După trei minute ştiam tot ce trebuia să ştiu. Am dus foaia înapoi la locul ei şi am dispărut pe aceeaşi uşă laterală pe care intrasem. Ajuns acasă, m-am dus în biroul meu şi am scos lada veche de unelte pe care o aveam acolo. Când eram copii, eu şi Emma o descoperisem în pod, prăfuită şi goală, cu o bretea din piele folosită pentru a o căra şi care avea o tăietură mică. Tăbliţa mică de pe capacul lăzii de lemn avea înscris pe ea Circa 1907. Era destul de rezistentă la apă şi oferea suficient loc pentru lucrurile pe care le preţuiam – cum ar fi cărţile. Am scos de acolo scrisoarea ei şi m-am dus pe doc, ţinând scrisoarea lipită de piept.

Am dus-o la nas, am sorbit mireasma ei şi m-am minţit pentru a zecea mia oară. Când mi-am deschis ochii, am observat că eram încă îmbrăcat cu halatul alb de medic.

Capitolul 19

Într-un an, în timp ce ne pregăteam de Crăciun, am cumpărat un Caiac care cunoscuse şi vremuri mai bune. L-am amplasat pe două capre în garaj şi am petrecut nopţi întregi curăţind şi înlocuind părţi din lemnărie, scândurile de pe fundul lui, băncuţele, vâslele, siguranţele, tot ce era mobil sau ce se afla sub acţiunea unei forţe. Pe scurt, am construit o barcă nouă folosind una veche drept model. Era un proiect la care trebuia să învăţăm din mers. Nu mai reconstruisem niciodată o barcă până atunci, dar ştiam unul sau două lucruri despre vâslit şi m-am gândit că puteam să ne ofer ceva, Emmei şi mie, ceva care să-i ajute puţin inima să se întremeze. În ziua de Crăciun, ne-am dus de-a lungul pârâului, până am ajuns la vărsarea lui în lac. Acolo am legat-o la ochi şi am condus-o până pe doc, unde pusesem barca. Pe o parte scrisesem: HMS Emma. Am pornit uşor; ea vâslea cât putea, ceea ce nu era foarte mult, iar eu priveam din spate felul în care părul ei nu prea lung şi subţire cădea pe lângă linia subţire a umerilor ei, şi bătălia continuă, evidentă, între sufletul ei şi trupul ce-l găzduia. Ştiam că inima ei era tot mai slăbită. Culoarea ei şi felul în care respira mi-o spuneau. Nu trecu mult timp şi vâslitul nostru deveni mai mult o călătorie de desenat pentru ea şi un exerciţiu dublu pentru mine. Pentru mine se merita, pentru că intrasem în echipa de vâslaşi de la şcoală, şi am aflat că, spre deosebire de Emma, inima mea nu era deloc slăbită. Inima mea funcţiona cât se putea de bine. Chiar mai bine decât a majorităţii oamenilor. Greutatea suplimentară de a vâsli şi în locul ei pe lac făcu minuni în cazul inimii şi a plămânilor mei, ca să nu mai vorbim de braţe, spate şi picioare. În primăvara aceea m-am plasat al treilea la faza finală la vâslit, la proba de simplu. Dar în timp ce eu aveam enorm de câştigat de pe urma faptului că o plimbam pe lac, adesea o priveam din spate, priveam în interiorul pieptului ei şi ştiam că boala ei se agrava.

Capitolul 20

Pe măsură ce starea şi aspectul fizic al Emmei se modificau, mama ei devenea tot mai frustrată de medicina modernă şi de cei care o practicau, ceea ce însemna că devenea tot mai dispusă să încerce orice. Emma şi cu mine şedeam în camera ei şi îi ascultam prin gurile de ventilaţie pe părinţii ei şuşotind despre şansele ei şi, în ciuda faptului că tatăl ei avea două slujbe, notele de plată continuau să se adune. Călătoriile pe care le făceau de două ori pe lună la Atlanta erau tot mai rare, iar zelul pe care-l avuseseră iniţial cu privire la medicamentele experimentale începu să pălească. Pastorul Jim Tubalo era un vindecător autoproclamat care călătorea pe coasta de sud-est cu un costum la patru ace, cu un ceas strălucitor la mână, cu un păr alb şi lung, un autobuz lung şi purpuriu şi o atitudine de genul „daţi cât credeţi” referitor la aspectul financiar. El, cei din jurul său şi corturile lui treceau prin oraşe cu un program ce anunţa „Suntem în oraşul vostru pentru doar trei seri”, iar părinţii Emmei ne făcură să ieşim pe uşă înainte de cinci după-masa. Seara de deschidere ne găsi prezenţi acolo, cu mama Emmei conducându-ne spre partea din faţă a cozii. Eu eram îngrozit, dar am urmat-o – pentru a o proteja pe Emma, atât de mama ei, cât şi de individul cu păr alb. Sub lumina orbitoare a reflectoarelor, în muzica asurzitoare şi ţipetele şi mai puternice decât muzica, pastorul Jim şi-a pus mâinile peste Emma şi deodată o sperie de moarte. O apucă de umeri, apoi începu să-i urle în urechi şi s-o lovească peste cap cu Biblia lui. Treaba asta a continuat cam treizeci de secunde, timp în care domnul O’Connor o ţinea pe Emma de braţ, iar doamna O’Connor încerca să-şi dea seama dacă o ajuta în vreun fel sau dacă nu cumva îi făcea mai rău. Pastorul era pe punctul de a o lovi încă o dată pe Emma peste cap, când tatăl ei, un uriaş de altfel, se întinse şi-l apucă de braţ. — Domnule, cu tot respectul, dar dacă o mai loviţi încă o dată pe fata mea cu Biblia aia, vă promit că vă fac s-o mâncaţi toată.

Pastorul Jim îşi închise ochii, îşi ridică ochii şi urlă: — Îîîîîîîîîîţi muuuuuuulţumeeeeeeesc, Isuuuuuuuuuuseeeee! fii vindecată! Începu să facă turul scenei arătând de parcă ar fi vrut să scape de ceva gumă de mestecat lipită de tălpile pantofilor lui, în timp ce adunarea bătea frenetic din palme şi muzica răsuna strident din difuzoare. Pastorul se uită la mama şi la tatăl Emmei şi spuse: — Domnul mi-a vorbit. Dădu din cap, scutură din cap, mormăind ceva, apoi le întoarse spatele părinţilor Emmei. — Mi-a spus că fetiţa voastră e vindecată. Infirmitatea ei, mârşava ei de boală i-a părăsit corpul. Tatăl Emmei o luă uşor de mână, spunându-i: — Vino, draga mea, îmi pare rău, şi ne conduse jos de pe scenă, în timp ce pastorul Jim anunţa adunarea de noua vindecare ce avusese loc. Am traversat parcarea unde mirosea groaznic, a balegă de vacă, şi neam suit în spatele camionetei lungi a familiei O’Connor, unde Emma şi cu mine ne-am trezit prinşi în discuţia aprinsă a părinţilor ei. Mama ei încerca să-l convingă pe tatăl ei, care nu credea nimic din toată şarada ce avea loc acolo, că acel om chiar putea vindeca oamenii. Tatăl ei o ascultă, apoi privi în oglinda retrovizoare. — Dragă, nu mă înţelege greşit. Nu spun că Domnul nu poate sau că nu vindecă oameni, dar dacă o face, şi atunci când o face, nu prea cred că poartă un costum la patru ace şi un ceas de să-ţi ia ochii şi nici căţi cere „o mie de dolari sau cât doriţi să daţi” pentru asta. Mama lui îl privi neîncrezătoare. — Nu ţi-a cerut o mie de dolari! — Ba mi-a cerut, chiar acolo, în spate. Tatăl ei arătă peste umăr cu degetul mare. — Tipul acela drăguţ, care ne-a ajutat să ajungem la ieşire, mi-a spus: „Taxa obişnuită a pastorului Jim e o mie de dolari, dar vă rog, simţiţivă liberi să daţi cât puteţi. Şi două mii e bine.

Mama ei tăcu, iar eu am dat afirmativ din cap, pentru că-l auzisem, şi Emma la fel. Emma spuse atunci: — Mami, Dumnezeu nu are nevoie de pastorul Tubalo ca să mă vindece. Poate s-o facă oricând şi oricum. Ştiu că poate. Mama ei se întoarse spre noi şi arătă cu degetul spre amândoi. — Să nu vă prind că-i luaţi partea. Tăceţi din gură. Simţeam cum familia ei începea să se destrame, încet-încet. Emma mă ţinu de mână şi-şi înghiţi pastila. Când am ajuns acasă, ea adormise cu capul în poala mea. Tatăl ei o luă în braţe şi o duse în pat, o culcă şi se pregăti să se ducă la banca din centru unde lucra ca paznic de noapte la sfârşit de săptămână. Mama lui văzu de Charlie, după care puse de cafea. Eu privii de după tufişuri în timp ce domnul O’Connor porni cu maşina la lucru, iar mama Emmei se întoarse în casă şi-şi şterse lacrimile. Am înconjurat casa, m-am căţărat prin beznă în magnolie, m-am târât pe creanga din dreptul geamului Emmei şi am privit-o dormind, scăldată în lumina lunii. Cam spre miezul nopţii m-am târât până la geam, l-am deschis, m-am strecurat înăuntru şi m-am oprit în picioare lângă patul Emei. Privind-o cum respiră, am îngenuncheat şi mi-am pus mâna peste inima ei fierbinte. Bătea, se lupta şi pulsa aproape de două ori mai greu decât a mea. — Doamne, nu prea ştiu ce să spun despre seara ce a trecut, dar chiar nu cred că omul acela, Jim, a încheiat vreo afacere specială cu Tine. Dar ştiu că oamenii din casa asta nu mai ştiu ce să facă. Deci, ce încerc eu să-Ţi spun este... că dacă nici Tu nu mai ştii ce să faci, atunci haide să-i dăm Emmei inima mea. E o inimă bună şi puternică. Lumina lunii o scălda îmbrăcând-o într-un veşmânt albăstrui, făcândo să arate şi mai rece şi mai bolnavă decât era. Emma îşi deschise ochii şi mă privi, şi am văzut lacrima ce i se formase în colţul ochiului. Îşi scoase o mână de sub pătură şi-mi făcu un semn cu degetul arătător de la mâna dreaptă.

Am îngenuncheat lângă patul ei. M-a tras aproape de ea, iar respiraţia ei îmi mângâie obrazul, şi apoi îmi atinse mâna cu a ei. — Nu-mi poţi da ceva ce nu ai. — Dar..., am protestat eu. Scutură din cap şi-mi puse degetul pe buze. — Mi-ai dăruit-o deja.

Capitolul 21

Eu şi Charlie ne-am petrecut toată ziua de luni făcând ultimele retuşuri la Greavette-ul lui Hammermill. Acesta nu mai putea de nerăbdare să o lase la apă şi sunase deja de trei ori din Atlanta pentru a ne întreba cum mai mergea treaba. Terminaserăm de lustruit suprafaţa superioară şi ne trecurăm degetele peste suprafaţa netedă, admirând-o cât era de frumoasă. Ne doream o zi doar noi doi cu ea, pentru că ea era cea mai reuşită acţiune a noastră până în prezent. Îi înlocuiserăm chila şi partea laterală cu lemn de stejar alb, i-am adăugat o crustă de mahon de un roşu închis, cu şuruburi inoxidabile, iar apoi aplicasem aproape cincisprezece straturi de lac special. Era superbă. Cei de la Blue Ridge Boat Werks, care în realitate ne puteau da ceva lecţii, aveau să saliveze când aveau să dea cu ochii de ea. Începuserăm să restaurăm bărci imediat ce terminaserăm casa, pentru că aceasta fusese intenţia lui Charlie de la bun început. Mie nu prea-mi păsa. Vroiam să fac orice-ar fi avut el chef să facă. Dacă i-ar fi trecut prin minte să facă piane sau balansoare, aş fi lucrat cot la cot cu el. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o excursie de recunoaştere în nord, în căutarea unui Hacker 66 care să aibă nevoie de ceva recondiţionări. După vreo două săptămâni de căutări prin ziare şi pe la negustorii de ambarcaţiuni, am găsit ceea ce căutam. Un tip pe nume Dyson dăduse un anunţ cu „o barcă veche din lemn” la categoria anunţurilor de specialitate, aşa că l-am sunat şi am trecut pe la el să vedem despre ce era vorba. Ne-a condus prin garajul său, printre mormane de tot felul de lucruri strânse în decursul a douăzeci şi cinci de ani, a tras o folie 66

Hacker – compania de ambarcaţiuni Hacker are o istorie de peste o sută de ani, continuând să producă cele mai reuşite ambarcaţiuni de viteză din lume. John Hacker, cel care a fondat compania, a redefinit conceptul de ambarcaţiune de croazieră de mare viteză. Designul inovator al carcasei realizat de Hacker a fost cel care a permis apariţia hidroplanării şi, odată cu aceasta, atingerea pentru prima oară a vitezei de 50 de mile la oră (aprox. 80 km/h), ceva nemaiauzit la acea oră în lumea fabricanţilor de ambarcaţiuni (n.tr.).

de canava şi a şters un praf gros de un centimetru de pe prora de mahon a ceea ce fusese cândva o frumuseţe de barcă cu carlingă triplă. Nimic nu taie apa ca un Hacker. Am plătit imediat peşin, l-am tractat acasă, şi de atunci tot lucrăm la el. Dacă-l priveşti de aproape, vei observa că nu ne-am grăbit deloc. Lucrăm câteva săptămâni la el, îl lăsăm deoparte pentru a servi un client plătitor, apoi ne întoarcem la el cu energii proaspete. Chiar acum, pluteşte, şi de la distanţă chiar seamănă cu un Hacker, dar de aproape, e evident că suntem abia la jumătatea lucrului. Prora, parapetele laterale şi practic cam tot ce se vede din afară au nevoie de cam cincisprezece straturi de lac special şi de o şmirgheluire fină. Şi toate componentele din crom trebuie cromate, iar sticla ar trebui toată înlocuită. De asemenea, scaunele sunt destul de tari. Poate că nu e cea mai frumoasă barcă de pe lac, dar toarce ca o pisicuţă. Chiar şi în starea ei nearătoasă, e de cea mai bună calitate în lucrurile care contează. Când am adus-o acasă, Charlie şi-a trecut mâna peste ea şi m-a întrebat: — Te superi dacă i-am spune Podnah67? Procesul de restaurare este foarte simplu, serios. Mă refer la proces, care este simplu, nu la execuţie. La execuţie ai nevoie de meşteşug, iar Charlie dispune de aşa ceva în mai mare măsură decât mine. Primul lucru pe care-l construiesc fabricanţii de ambarcaţiuni este carena, coloana vertebrală a oricărei bărci. Atunci când începi să restaurezi o barcă, procedezi la fel. De la carenă spre flancuri, apoi suprafaţa inferioară, spre laterală, apoi cea superioară, şi la urmă carlingile. Cea mai mare parte din lemnul folosit este cel de stejar alb. E greu, solid, destul de accesibil, şi se îndoaie uşor dacă se aplică suficient abur. Piesele de suprafaţă sunt prelucrate din unul din cele peste cinci sute de tipuri de mahon, preferabil cel din Honduras. Mahonul este regele lemnului, ceea ce explică dispariţia sa de pe suprafaţa planetei. E dens, impenetrabil pentru paraziţi şi, datorită structurii sale fără 67

Podnah – în jargon de cartier, un prieten foarte apropiat, cu care îţi face plăcere să-ţi petreci timpul (n.tr.).

noduri, este visul Oricărui tâmplar. În timpul lucrului, adaptezi sau înlocuieşti toate piesele mecanice: motor, curele de transmisie, legăturile de la cârmă, toată instalaţia şi rezervorul pentru combustibil etc. Nu e prea diferit de dezmembrarea câtorva maşini Matchbox după care să te apuci să asamblezi în loc doar câteva, folosind cele mai bune piese. Singura diferenţă este că piesele sunt ceva mai mari şi chiar funcţionează, şi costă mult mai mult. Greavette-ul lui Hammermill este o ambarcaţiune canadiană, opera arhitectului Douglas Van Patton din 1947, de lângă Ontario. Barca are cam 7,3 m, o formă de trabuc, o carlingă triplă şi e construită atât pentru viteză cât şi pentru a încânta privirile. E o variantă ceva mai rapidă a Hacker-ului, care, după părerea tuturor, este cea mai căutată barcă clasică din lemn construită vreodată – mai ales cele de la mijlocul anilor ’20. Toate modelele dintre anii ’25 şi ’29 sunt variante foarte căutate. Hammermill îşi dorea de fapt un Hacker, dar cum nu a reuşit să găsească niciunul, a ajuns să-şi ia Greavette-ul. În timp ce Hackerul e cunoscut pentru linia precisă, clasică, Greavette-ul are linii mai moi, dându-i acel aspect de trabuc care l-a făcut faimos. Dar puşi unul lângă celălalt, Greavette-ul nu va fi niciodată un concurent serios pentru un Hacker din ’27. Hammermill nu e prost. A plătit ceva mai mult de 30 000 de dolari pentru barcă în starea ei deteriorată, apoi m-a plătit pe mine şi pe Charlie, pe o perioadă mai mare de zece luni, cam 40 000 de dolari ca s-o recondiţionăm. Poate că pare enorm pentru nişte lemn care pluteşte, dar acum valorează cam 100 000 pentru cumpărătorul potrivit. Mulţi restauratori încearcă să refacă mecanica de odinioară a ambarcaţiunii, dar aceasta presupune adesea o întreţinere constantă şi găsirea unor piese care nu se mai fabrică de mult. Aşa că pentru Greavette am găsit un motor Dodge folosit de aproape 6 000 cm cubi de la un Durango avariat care nu avusese decât ceva peste 8 000 de km la bord. Am cumpărat o transmisie nou-nouţă Velvet-Drive de 1:1, adică la fiecare rotaţie a motorului obţineai o rotaţie de elice, şi două rezervoare adaptate şi

personalizate lângă a doua carlingă. Rezultatul obţinut ne oferea chiu dublul cailor putere pe care-i avusese ambarcaţiunea iniţial şi abilitatea de a transporta cam triplul de combustibil faţă de modelul original. Câteva dintre tuşele de finisare includeau o cârmă externă, instrumente de măsurat noi-nouţe, scaune noi, îmbrăcate în piele verde, pe care le făcusem jos lângă Lanier, şi geamuri oblice în paravânt. Hammermill avea să fie încântat. Marţi dimineaţa la ora opt, Charlie îmi ieşi în întâmpinare la şopronul bărcilor, dornic să umplem rezervoarele şi să o lăsăm la apă. Am pus-o pe apă, am deschis o şampanie, am stropit-o pe pinten, am pornit şi l-am lăsat pe el la cârmă. Era una din cele mai mari bucurii ale lui Charlie. Chiar şi orb, Charlie cunoştea lacul mai bine decât majoritatea celor care vedeau şi erau pe lac. De vreme ce era o zi obişnuită din săptămâna şi traficul de pe lac ne-o permitea, m-am aşezat pe locul copilotului şi i-am dat toate instrucţiunile necesare peste torsul motorului. — Uşor, virează spre trei. Înapoi, virează puternic spre şase. Drept înainte. Jet-ski la tribord. Iaht la babord; sau liber. Charlie asculta pur şi simplu, apoi întorcea cârma sau ajusta viteza, în funcţie de indicaţiile mele. Devenea distractiv când îi spuneam: — Vapor cu oameni care fac plajă pe punte, la unsprezece jumătate. Se ridica în picioare pe spătarul scaunului său, îşi ridica pălăria şi le făcea semne de parcă îi vedea aievea. Cu ceva ajutor, Charlie trase la docul din port şi începu să umple rezervorul cu combustibil. L-am bătut pe umăr spunându-i: — Mă-ntorc imediat. Trei pompe mai încolo, îmbrăcat într-o uniformă Anchorage, cu o etichetă cu numele său lipită în piept, şedea Termită, mâncând alene un sandviş cu carne de vită, având faţa îngropată în... Newsweek? M-am apropiat de el din spate şi l-am bătut uşor pe umăr. Închise repede ziarul şi mă privi peste ochelarii de soare.

— O, nu, iarăşi tu. Ştii ceva, eu nu-s unul de-al vostru. — Ce citeşti acolo? Termită ridică ziarul Newsweek atent să ţină coperţile ambelor publicaţii aliniate. (termită, eu nu-s de ieri, de azi. Am fost şi eu la şcoală cu indivizi care foloseau şmecheria asta în clasă, cu mult înainte ca tu să le fi trecut prin minte părinţilor tăi. termită zâmbi cu gura până la urechi şi scoase dintre filele ziarului o revistă cu femei dezbrăcate şi o ţinu întoarsă ca pe-un calendar. Vezi? Termită pocni hârtia lucioasă cu arătătorul. — Despre aşa ceva îţi vorbeam. — Despre ce vorbeai de fapt, mai exact? — Asta! Termită arătă din nou. — O să-mi fac rost de aşa ceva. — Dă-mi să văd. La sfârşitul săptămânii Termită îşi răsese barba, îşi tunsese părul şi chiar îşi spălase şi cămaşa, dar pe faţa lui erupsese o frumuseţe de acnee. Pe bărbie avea o gropiţă naturală, ca şi Kirk Douglas şi probabil că ar fi fost chiar frumuşel, să mai fi pus vreo zece kilograme pe el, să fi renunţat la bere şi dacă ar fi început să ia nişte multivitamine şi să facă baie mai des. Verifică trotuarul din spatele lui ce ducea înspre magazinul de momeli din port şi spre birouri, apoi îmi întinse revista. Era o poză de la mijlocul revistei, cu o frumuseţe de vreo nouăsprezece ani cu sâni de silicon, prezentată într-o poziţie în care nicio fată nu s-ar fi aşezat fără să fie plătită. Am luat imaginea desfăşurată pe cele două pagini şi am îndoit-o la loc, atât cât să nu se mai vadă decât faţa şi gâtul fetei. Când i-am întins-o şi i-am dat-o înapoi lui Termită, am spus: — Stai să văd dacă te-am înţeles cum trebuie. Păru derutat. M-am aşezat lângă el şi mi-am bălăbănit picioarele peste marginile pontonului.

— Vezi fata asta? şi am arătat spre faţa ei. Probabil are un nume drăguţ, Amanda sau Mary. Şi vine dintr-un orăşel de prin Texas sau Wyoming, şi tăticul ei i-a plătit lecţii de dans şi a învăţat-o să joace baseball când era la şcoala primară. I-a pus leucoplast pe genunchi când s-a julit şi i-a îndepărtat părul de pe frunte când a visat urât şi nu putea dormi. Termită se strâmbă la mine. — Auzi, începi să îmi strici toată distracţia. — Termită, am continuat eu, ea este fiica cuiva. E sora cuiva şi, într o bună zi, poate va fi şi ea mama cuiva. Termită scuipă, aruncând o dâră prelungă de salivă printre cei doi dinţi din faţă. Saliva făcu o traiectorie în formă de arc şi ateriză în apă. — Aşa, şi unde vrei să ajungi acum? — Vreau să spun că aici este vorba de mult mai mult decât doar ceva piele descoperită şi nişte expresii faciale incitante. Am desfăcut din nou imaginea. — De-aici porneşte canalul vaginal. Duce la uter şi la două alte chestii numite ovare şi cam timp de o săptămână în fiecare lună, nu este un loc chiar atât de curat. — Ştiu de unde vin copiii. — Chiar? Ei bine, o femeie care naşte este de o mie de ori mai frumoasă decât imaginea asta, şi tu ai ales-o pe asta. Asta, am spus, arătând din nou spre poza aceea, este ceva pentru care merită să aştepţi şi să o laşi pe soţia ta să ţi-o arate, în loc să încerci să o cumperi de la o fetiţă care cândva lua lecţii de pian, înainte ca picioruşele ei să ajungă prea bine la podea. Termită aruncă o privire în revistă apoi o închise. — Păi ce, nu eu am făcut poza aia. Şi nu păţesc nimic dacă mă uit. — Ştii, mintea este ceva uluitor. Aproape la fel de uluitoare ca şi inima. — Nu înţeleg unde vrei să ajungi. — Mintea ta imprimă imagini, mai ales imagini de felul acesta, în inima ta, astfel că peste vreo zece, cincisprezece ani, când vei fi însurat şi vei încerca să realizezi ceva în viaţa asta, ele

îţi vor reapărea în faţa ochilor, proaspete, amintindu-ţi cât de verde e iarba în afara patului tău conjugal. Termită zâmbi şi dădu din cap, ţinând sandvişul rulat ca pe-o ţigară. — Înţeleg că ştii despre ce vorbeşti. — Termită, eu am iubit o singură femeie în toată viaţa mea. Şi în timpul celor şapte ani cât am fost căsătoriţi, ea a fost atât de drăguţă şi m-a iubit îndeajuns să-mi ofere, printre multe altele, propriile mele imagini. Ea nu mai este, de cinci ani, dar – am privit peste lac şi mi-am coborât tonul vocii – am amintiri care-mi ajung pentru o viaţă de om şi Nu mi-aş vinde niciuna singură pentru toate pozele din toate revistele din lume. Şi ştii ceva – cele în care era îmbrăcată sunt la fel de valoroase ca şi cele în care nu era. Termită deveni foarte tăcut şi începu să-şi roadă unghiile, scuipând bucăţi mici din ele în lac. Charlie umpluse rezervoarele şi strigă: — Haide odată, Stitch. Hammermill probabil că s-a săturat deja să ne tot sune. M-am ridicat, gata de plecare. — Termită, eşti atât de tânăr, şi nu sunt sigur că vei înţelege ce urmează să-ţi spun, dar uite ce-i: fără inimă, nimic nu are valoare. Ea ar putea fi Zeiţa Dragostei, ai putea avea parte de cea mai năucitoare partidă de sex de care ai fi în stare, dar după ce totul se termină şi începi să te gândeşti că parcă ţi-ar prinde bine o îmbucătură de mâncare sau când îţi fumezi ţigara de după, sau ce faci cu ea acum, eşti întins în pat cu o femeie care nu înseamnă nimic mai mult pentru tine decât înseamnă telecomanda pentru televizorul tău. Dragostea nu este o unealtă; şi nici inima unei femei nu este un obiect. Lucrul despre care-ţi vorbesc eu aici n-o să-l găseşti niciodată în revista aceea. Termită începu să mă ia peste picior şi-şi îndesă ultima îmbucătură din sandviciul lui în gură. — Şi tu de unde ştii? Doar tocmai ai spus că ai iubit o singură femeie. Cred că înainte să cumperi o maşină trebuie să încerci mai multe.

— N-ai decât să crezi minciuna asta, dacă aşa vrei, dar dacă lucrezi la o bancă, nu te apuci să studiezi bancnotele false pentru a recunoaşte o bancnotă reală. Ci o vei studia amănunţit pe cea reală pentru a o deosebi de orice fals. Am dezlegat frânghia şi am împins uşor barca noastră. Termită stătea în picioare pe doc, încercând să priceapă ultimele mele cuvinte. Aruncă ultima bucată din sandvici în apă, ca pe un muc de ţigară. Aceasta zbură prin aer, învârtindu-se de parcă ar fi fost o minge de fotbal american care tocmai fusese atinsă de piciorul unui jucător, din dorinţa de a marca un gol, şi ateriză în apă, unde fu rapid înfulecată de la suprafaţa apei de o plătică sau de un biban. Am arătat spre revistă, apoi spre magazinul de momeli. — Şi dacă-ţi vede tipul de la birou revista aceea, poţi fi sigur că te concediază cât ai zice peşte. Nu suportă chestii de-astea pe docurile lui. Umerii lui Termită căzură brusc înainte, de parcă ar fi ştiut că putea să-şi caute deja altă slujbă. — O să-i spui? Am scuturat din cap că nu. — Sigur? — Nu e nevoie s-o fac. — Ce? De ce? mă întrebă el. — Din cauza unui lucru pe care mi l-a citit soţia mea şi pe care l-am descoperit a fi adevărat. Umerii lui Termită se prăbuşiră ceva şi mai mult, pregătindu-se să mai audă o predică. — Chiar? Şi care-ar fi ăla? — Din prisosul inimii vorbeşte gura. Am arătat spre revista lui. — Dacă îţi umpli mintea cu prostiile acelea, nu o să ai ce face decât să scoţi aşa ceva şi pe gură. Îţi va colora şi îţi va umple de duhoare toată făptura. Nu va trece mult şi te va devora cu totul. — Da, sigur. Da’ eu tot vreau să-mi fac rost de aşa ceva.

— Termită, nu-i bărbat care să nu şi-o dorească. Aşa am fost creaţi. Ar fi ceva în neregulă cu tine dacă nu ţi -ai dori-o. Tocmai de asta se şi vând atât de multe reviste din astea.

AM PARCURS ÎMPREUNĂ CU CHARLIE TOT DRUMUL LUNG PÂNĂ ACASĂ cu barca lui Hammermill. Charlie zâmbea la fiecare zguduitură, val sau curent de apă. Iar eu nu doream altceva decât să menţină barca aceea în mişcare. În ciuda afinităţii pe care o aveam de a lucra pe bărci, nu-mi place întotdeauna să umblu cu ele. Am tendinţa de a deveni puţin ameţit. Câtă vreme ne mişcăm, sunt bine, de asta vâslitul nu reprezintă nicio problemă pentru mine. Dar în clipa în care ne-am oprit şi barca se leagănă câtuşi de puţin, nu mai trec trei minute şi trebuie să-mi plec capul peste marginea bărcii. Am tras la doc, am scos barca din apă, iar Charlie a spus că-şi ia liber restul zilei. Mă bătu pe spate şi începu să-şi caute drumul pe doc, numărându-şi paşii. — Mergi la cursul de dans diseară? — Mda, spuse el, arătând ca Fred Astaire când dansa cu un baston. Învăţăm paşii de mambo. Probabil încheiem cu valsul. — Charlie, eşti fenomenal. — Ar trebui s-o vezi pe instructoare. E franţuzoaică şi... Charlie zâmbi şi continuă să danseze de-a lungul docului. Lovindu-şi bastonul de o piatră, spuse: — E marţi. Ştii ce ai de făcut? Ştiam de ce mă întreba. Dar nu eram la fel de convins că doream să-i şi răspund. — Nu chiar. — Pot să-ţi spun eu. Şi mai făcu o piruetă. Strigă-mă dacă nu-ţi aminteşti. — Mersi. Îşi verifică tot drumul de-a lungul docului, coborî sacii de nisip care ridicară imediat sârma de ghidaj pe care o întinseserăm prin apă de la docul lui la al meu şi părăsi docul cu un salt înainte.

În ultimele zile, aveam sentimentul agasant că promisiunea pe care i-o făcusem lui Cindy cu excursia pe barcă fusese cam prea mult pentru mine. Întrebarea lui Charlie mi-o demonstra cu prisosinţă că aşa era, dar nu am avut timp să-mi mai bat capul cu asta, pentru că în momentul când am păşit pe uşa din spate a casei mele, am auzit telefonul sunând. — Alo? — Reese? Reese Mitch? — La telefon. Ştiam cine era. — Tot mai vrei să vii să iei două fete pentru o excursie cu barca? — Ce te face să crezi că m-aş fi răzgândit? — Experienţa. — Se pare că ai ceva de povestit în privinţa asta. — Poţi spune şi aşa. Am râs. — Tocmai am făcut plinul. Spune-mi doar unde locuiţi.

Capitolul 22

Până în ultimul nostru an la liceu, activităţile noastre fizice comune deveniseră destul de limitate. Puteam merge la film sau să luăm cina sau să facem cumpărături prin două-trei magazine, dar nu ne puteam plimba prin mall patru-cinci ore dacă nu închiriam un scaun cu rotile înainte, iar Emma detesta să fie văzută astfel. Oboseala ei nefirească îmi spunea că ceasul bătea fără încetare, aşa că eu continuam să citesc toate tratatele medicale care-mi cădeau în mână şi care aveau de-a face cu inima omului. Dar cu cât citeam mai mult, cu atât înţelegeam mai puţin motivul pentru care manualele tratau inima ca pe un hopa-mitică. Medicina şi ştiinţa – mulţumită lui Aristotel şi lui Descartes – divizaseră trupul în sisteme şi componente. Cât putuseră mai bine. Cum l-ai putea înţelege de n-ar fi aşa? Dar începeam să-mi dau seama că a te face bine şi a fi vindecat erau două lucruri foarte diferite. Într-o zi tocmai ne întorceam acasă de la şcoală, când Emma m-a luat de mână şi m-a tras după ea în livada de meri a bătrânului Skinner. În ultimul timp devenise tot mai tăcută şi mai obosită, desena tot mai puţin şi părăsea tot mai rar casa fără mine. Arăta fragilă şi palidă, având o tristeţe ascunsă în spatele zâmbetului. Era ca şi când uleiul din felinarul ei ajungea, încet-încet, pe sfârşite. Se aşeză jos lângă mine, alături de un măr imens, înconjurată de mere căzute, şi-mi întinse o cutiuţă legată cu o panglică roşie. Soarele atârna jos pe cer şi înflăcăra şuviţele albe care-i apăruseră recent deasupra frunţii şi deasupra urechilor, luminându-i părul castaniu. Am dezlegat panglica, iar în interior se afla un medalion mic din aur, cam de mărimea unui bănuţ de 25 de cenţi. Pe partea din faţă erau gravate cuvintele: Mai presus de orice, păzeşte- ţi inima... Iar pe partea din spate, căci din ea ies izvoarele vieţii. Treisprezece cuvinte magice. Mi-l atârnă la gât şi şezurăm sub pom, împresuraţi de iarbă verde, de mere şi de incertitudine, ea ascultându-mi inima mea de vâslaş, iar eu,

îngrijorat de bătaia tot mai slabă şi mai îndepărtată a inimii ei. Am mângâiat-o pe păr, am inspirat adânc parfumul ei şi mi-am spus: Ştiam că e dragoste, dar mă simţeam glorios. În după-masa aceea, multe dintre piesele imensului puzzle îşi găsiră locul, şi am fost uimit să descopăr faptul că doctorii pot ajuta oamenii să se facă bine, chiar să le prelungească viaţa, dar nu-i pot vindeca, şi nici nu-i pot face întregi la loc. Asta este cu totul altceva.

Capitolul 23

Am deschis uşa de la şopronul bărcilor, am analizat alternativele pe care le aveam şi am pornit mecanismul de pârghii. Ştiam că Greavette-ul lui Hammermill avea să facă o impresie mai bună, dar cred că în esenţă sunt un fan al obiectelor în curs de perfecţionare. Bărcile finisate nu au nevoie de mine, însă Podnah încă avea. Odată ce reuşii să o scot, am ieşit din şopron cu spatele. Am deschis cala de lansare, am intrat pe Tallulah şi am luat-o înspre sud, pentru a le lua pe Cindy şi pe Annie. Locuiau într-o căsuţă de două camere construită lângă unul din multele intrânduri în formă de deget ale lacului. Foarte asemănătoare cu adăpostul de pescari în care dormiserăm eu şi Emma la început, casa avea mult caracter, dar cam atât. Atunci când inginerii au inundat oraşul Burton, apele s-au ridicat pe coastele scunzilor Munţi Apalaşi şi au format aceste intrânduri din prezent, unde oamenii şi-au construit vile sau barăci, în funcţie de buget. Într-unul dintre intrândurile acestea se găseşte şi Wildcat Creek. Cele mai îndepărtate coturi ale pârâului sunt înguste şi acoperite de coroanele bogate ale copacilor, în care nu puţine funii de legănat au fost atârnate. Undeva prin anii ’50, îmi explică cindy, părinţii ei cumpăraseră ceea ce ei numiseră „Căsuţa lor din turtă dulce” – un loc în care să-şi petreacă vacanţa de vară şi sfârşiturile de săptămână. Pârâul ce însoţea cărarea ce ducea la casa lor şi la doc era îngust, cam cât de trei ori lăţimea Hacker-ului meu, dar părea adânc, aşa că am cufundat vâsla în apă şi am verificat-o, după care am înaintat uşor spre doc. Din barcă o vedeam pe Cindy aplecată deasupra chiuvetei din bucătărie şi pe Annie stând jos, la umbră, lângă intrarea din spate a casei. Fetiţa pe care o întâlnisem pe trotuar era acum mai fragilă, ţopăia mai puţin, purta o şapcă decolorată de baseball pe cap, şi braţul stâng îi era îmbrăcat într-un manşon diform de gips, iar acum mergea cu paşi mici şi nesiguri. Era îngropată într-o vestă uriaşă de salvare de un portocaliu aprins şi arăta ca o bucată de plută din cele care se prind la undiţă.

Am legat barca, iar Annie îmi făcu semn cu mâna să vin mai aproape, îşi duse o batistă la gură şi tuşi înfundat, apoi zâmbi. Exteriorul ei căpătase acel aspect de coajă de ou fragil pe care-l au majoritatea copiiilor când sunt foarte bolnavi. O văzusem de sute de ori. Se datora nesiguranţei şi faptului că ajungeau să înţeleagă că nu aveau să trăiască la nesfârşit. O văzusem şi la Emma. În zilele când se simţea cel mai rău sau doar pur şi simplu nu se simţea bine, încerca să mă binedispună povestindu-mi ce învăţase de la împăratul Solomon. Îşi ridica bărbia, ceea ce o făcea de obicei să tuşească, îşi ridica degetul în aer şi cita: „O inimă veselă este un leac bun, dar un duh mâhnit usucă oasele.” Annie avea nevoie de un leac bun. Stătea pe o ladă de aproape un sfert de metru pătrat cu pereţi înalţi de circa 75 de centimetri. Fusese construită din resturi de lemn, aşa că niciuna din bucăţi nu se potrivea cu restul. Era înălţată pe patru picioare, iar pereţii Interiori erau căptuşiţi cu plasă de sârmă, mai puţin marginea de sus, înaltă de vreo 15 centimetri, care era acoperită cu o folie lucioasă de nylon. Lada nu avea niciun fel de capac sau altceva care s-o acopere. Când m-am apropiat, mi-am dat seama că mirosea neplăcut. Parcă a putreziciune. M-am uitat în ladă şi am văzut trei sau patru bucăţi de cartofi pe jumătate devorate, câteva felii de felurite legume şi zece mii de greieri. Annie îmi spuse în şoaptă: — Asta e lada mea de greieri. Am dat din cap şi am privit fundul lăzii care era cât se putea de viu: greieri, care se căţărau peste alţi greieri, care la rândul lor se căţărau peste alţii. — Aici îi cresc şi după aceea îi vând la magazinul de momeli. Eu li-i vând lor cu 2 dolari duzina, iar ei îi vând cu 4 dolari. — Nu ştiam că există o aşa mare cerere de greieri. Ea dădu din cap. — Cei de pe-aici pescuiesc cu ei. Aşa că eu şi tuşa Cici am construit lada asta şi am început să-i creştem cam acum un an.

Am dat iarăşi din cap, încercând cu greu să mă obişnuiesc cu duhoarea şi cu imaginea atâtor greieri colcăind la un loc, cocoţându-se unii peste alţii. — Vând cam zece duzini pe săptămână pe timp de vară. Uneori şi cincisprezece. Asta înseamnă cam douăzeci, treizeci de dolari pe săptămână, şi chiar nu fac nimic pentru asta. Îşi ridică ochii la mine şi-mi zâmbi. — O chestie destul de uşoară, nu? — Mda. — Anul ăsta am strâns aproape 600 de dolari numai din greieri. Iar dacă ăştia nu mor, mai am probabil vreo două mii aici. — Asta da ladă de comori. Ea încuviinţă din cap şi privi înăuntru. — Mie-mi spui. Rămaserăm amândoi studiind haosul mişunând de sub noi. — E cam ciudat dacă stai să te gândeşti. — Ce anume? — Că vând greieri ca să pot cumpăra inima cuiva. Am dat din cap. — Şi ăsta e un mod de a privi lucrurile. Am coborât treptele, iar mâna lui Annie tremura în timp ce ne apropiam de doc. Am pornit motorul, apoi am privit-o pe Cindy ieşind în fugă pe uşa din spate, uscându-şi mâinile. Am suit-o pe Annie şi m-am prefăcut că-i aranjez vesta de salvare cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi luam cu toată grija pulsul la încheietura mâinii. Când Annie îşi ridică ochii la mine, i se ridicară şi sprâncenele. Şi pieptul ei o luă parcă în sus, iar plămânii i se umplură de aer. Era o inspiraţie adâncă, intenţionată, ca şi atunci când îşi punea Sal stetoscopul pe spatele ei ascultând. Doar că de data asta, nu i-o ceruse nimeni s-o facă. Am ascultat, ştiam că se zbătea, şi mi-am amintit-o pe Emma făcând asta de zeci de mii de ori. Expiră şi pe faţă i se citi satisfacţia de a fi avut, timp de două secunde, suficient aer. Am oprit motorul şi i-am spus:

Am slobozit o săgeată în văzduh, ea căzu pe pământ şi nu am ştiut nimic; căci atât de grabnic pluti, încât zborul nu i l-am putut urma cu privirea. Am slobozit o cântare-n văzduh, ea căzu pe pământ şi nu am ştiut unde; căci cine să aibă un ochi atât de ascuţit şi-ncercat, încât să urmărească cu privirea zborul de cântec? Mult, mult mai apoi, într-un stejar, mi-am aflat eu săgeata cu totul întreagă, iar cântecul, de la început şi pân’ la sfârşit, l-am regăsit în inima unui prieten68. Annie îşi ridică din nou sprâncenele, trase din nou cu nesaţ aer în piept, apoi se prăbuşi din nou înăuntrul vestei ei de salvare. — Shakespeare? Întrebă ea zâmbind. — Nu, am zis. Longfellow. Cindy zâmbi, se sui în barcă, apoi sorbi adânc aerul. Singura diferenţă dintre modul în care respira ea şi Annie era faptul că Cindy arăta de parcă ar fi fost cuplată la un rezervor tainic de oxigen, în timp ce Annie nu. Se lăsă să cadă în carlinga din mijloc, lăsându-şi părul să-i cadă în valuri peste suprafaţa de mahon, în timp ce ochelarii ei de soare reflectau cerul. Am privit în oglinda retrovizoare şi am observat că renunţase la echipamentul utilitar de săptămâna trecută, în care funcţia depăşea net formele ascunse îndărăt. În pantaloni scurţi de blugi care arătau ca şi când şi i-ar fi tăiat singură, în sandale şi o cămaşă albă din bumbac cu nasturi în faţă, cu şapca de baseball care purta însemnele echipei Georgia Uulldogs şi cu ochelari de soare, Cindy reuşea de astă dată mult mai bine să-şi prezinte formele ce fuseseră deghizate de lucru şi necesitate. Cu capul lăsat pe spate, speram că nu observase privirile pe care i le aruncasem. Arăta a orice altceva numai a casieriţă la un magazin de fierărie nu. Transmisia de la Velvet Drive nu are decât trei funcţii: Înainte, înapoi şi cea intermediară. Ca şi în cazul majorităţii bărcilor, viteza este rezultatul turaţiilor obţinute de numărul de rotaţii pe minut exercitate de motor, şi nu urcatul în trepte de 68

Versurile poeziei I Shot an Arrow into the Air de Henry Wadsworth Longfellow (n.tr.).

viteză superioare. Manşa utilizată pentru angajarea în oricare dintre cele trei funcţii era amplasată în faţa genunchilor lui Annie, ca un levier care acţiona cine ştie ce uşă secretă, aşa că i-am explicat ce avea de făcut şi am rugat-o să mă ajute. Annie apucă manşa cu ambele mâini şi-o strânse cu putere, dar şi-a dat repede seama că nu era suficient, aşa că îşi închise ochii, strânse mai tare şi împinse cu putere. Motorul intră în viteză, şi ieşirăm încet din Wildcat Creek. Trecurăm prin dreptul mai multor case somptuoase ce se înălţaseră de-o parte şi de alta a pârâului în ultimii zece ani şi ne apropiam tot mai mult de suprafaţa generoasă a lacului. Annie se uită emoţionată la Cindy, apoi la mine. — N-am mai fost niciodată aici. Cum poate cineva să locuiască lângă lac şi să nu iasă să se plimbe pe el? Îmi trecu mie prin cap, apoi mă simţii vinovat. Ce întrebare prostească. — Unde ţi-ar plăcea să mergem mai întâi? Annie arătă spre sud, iar eu am virat la indicaţiile ei. Ţărmul Lacului Burton reprezintă o adevărată expoziţie de case luxoase, dintre care majoritatea reprezintă a doua sau chiar a treia locuinţă a proprietarilor lor. Fiecare nouă construcţie reprezintă o tentativă de a o întrece pe cea a vecinului de peste gard. Proprietarii se laudă, pronunţând titluri şi nume îndelung exersate cu emfază, ca o poezie învăţată mecanic pe de rost. O, păi cutare şi cutare au fost arhitecţii noştri. Este o casă aşa şi aşa din perioada cutare sau cutare. Ştiu asta, pentru că după ce-i reparam şi plecau pe picioarele lor de pe masa mea de lucru, fiecare dintre ei mă invita la cea de-a doua locuinţă a lor din Vale, Aspen sau Bermude... sau de pe Lacul Burton. Pentru unii, acesta era modul prin care înţelegeau să-mi mulţumească. Oriunde îşi dorea Annie să meargă, curioasă, într-acolo întorceam şi eu barca. Timp de două ore am intrat pe multe dintre pâraiele ce se varsă în Lacul Burton, şi am navigat de-a lungul unei bune bucăţi din ţărmul lui. Zâmbetul şi uimirea nu-i dispărură deloc de pe faţă. Dick’s Creek, Moccasin Creek, Old Murray Cove. Iar când i-am arătat barajul, ochii i se măriră ca

nişte monede de cincizeci de cenţi. Chiar şi Cindy păru mai liniştită, de parcă şi ea s-ar fi bucurat s-o vadă pe Annie zâmbind, dar de asemenea recunoscătoare pentru compania unui adult. În timp ce ne îndreptam spre nord, Annie îşi puse capul în poala lui Cindy şi aţipi în huruitul şi murmurul motorului. Ştiind că-i făcea bine să doarmă, i-am făcut un semn lui Cindy şi am întrebat-o dacă stă confortabil. Ea dădu din cap, aşa că am arătat din nou spre lac, dorind să ştiu dacă dorea să ne mai plimbăm puţin. Ea zâmbi, îşi lăsă şapca pe spate, şi ne mai învârtirăm un ceas pe lac. Se făcu aproape ora cinci când Annie se trezi în nordul lacului, aproape de tabăra YMCA, chiar sub pod. În timp ce treceam pe sub pod, venind dinspre sud, am arătat spre est, spre micul golf fără nume care era al meu şi al lui Charlie, şi am spus: — Uite, acolo locuiesc eu. Annie se ridică puţin. — Vreau să văd. La asta nu mă aşteptasem. Sperasem să le-o arăt de la depărtare şi să trecem mai departe, nu să le-o arăt şi să ne oprim la mine. Cindy făcea tot felul de semne din spatele lui Annie, încercând să-mi transmită că nu era necesar. Dar pe faţa lui Annie eu citeam cu totul altceva. — Să ştii că nu am limonadă, i-am spus lui Annie. Ea zâmbi compătimitor. — Nu face nimic. Oricum nu beau limonadă. E prea dulce. Am intrat înspre golfuleţul nostru şi am înaintat cu motorul scos din viteză până lângă doc. Cindy mă ajută să leg barca şi să atârn amortizoarele în laterale. Am oprit motorul şi am ridicat-o pe Annie pe doc, după care amândouă au rămas cu gurile căscate. Priveau uimite la toate câte erau în jur: şopronul bărcilor, atelierul amplasat mai sus pe deal, şi apoi casa, abia vizibilă prin tufişurile de corn. — Astea-s toate ale tale? Întrebă Cindy, ca şi când s-ar fi temut că dintr-o clipă într-alta puteau apărea adevăraţii proprietari cu o armă în mâini, alungând-o de pe proprietatea lor.

Le-am condus pe cărare, timp în care Annie mă apucă instinctiv de mână. Avea o mână micuţă, rece şi oarecum nesigură – un sentiment atât de cunoscut de mâna mea. Ce mână cutează focul s- apuce şi ce umăr şi ce măiestrie ţi- ar putea stoarce izvodirile inimii? Iar când inima începu a- ţi bate, ce spaimă cuprinse mâna şi ce groază picioarele? Când aştri îşi azvârliră suliţele în jos, şi cu lacrimile lor cerurile le udară, zâmbi El oare văzându-şi lucrarea? Oare cel ce făuri Mielul te- a plăsmuit şi pe tine?69 Tocmai păşirăm pe cărarea de piatră ce ducea spre casă când îl auzii pe Charlie strigându-ne din cealaltă parte a lacului. — Stitch? Tu eşti? Mi-am adus micul echipaj să facă un tur al casei. Hei, Charlie! Ţi-le prezint pe Cindy McReedy şi pe Annie Stephens. Charlie îşi flutură bastonul alb prin aer în timp ce Georgia şedea atentă lângă el. — Bună, doamnelor, arătaţi grozav. Absolut grozav. Cindy se uita la mine puţin derutată. Charlie se întoarse apoi în toate părţile prezentându-şi costumul. Îşi deschise nasturele de Sus al cămăşii şi-şi desfăcu puţin cravata. — Tocmai vin de la cursul de dans. Cum arăt? Era îmbrăcat într-un Costum din bumbac albastru cu alb, cu aripioare de pinguin la fracul de culoare neagră cu alb. Nu-i mai trebuia decât o pălărie şi-ar fi semănat leit cu Chaplin. — Charlie, arăţi... zâmbi compătimitor spre Annie... absolut grozav. — Ştiu, spuse Charlie, scuturându-şi mânecile cămăşii de praf cu dosul palmei. — Să sperăm că şi doamnele remarcă. Zâmbi, se apucă de cablul ce servea drept ghidaj spre scările ce duceau spre casa lui, spunând. — Doamnelor! şi dispăru după copaci. — Cine e? Întrebă Cindy, zâmbind. Am luat-o pe Annie de mână şi am condus-o spre casă. 69

Versuri din poezia Tiger de Willam Blake (n.tr.).

— O, e cumnatul meu, Charlie. — El!... Am auzit-o pe Cindy oprindu-se şi luând repede aer şi se auzi de parcă i s-ar fi pus un nod în gât, sau cam aşa ceva. Abia după aceea mi-am dat seama ce spusese. M-am întors şi mi-am ridicat mâinile. — Soţia mea, Emma, a fost sora lui Charlie. A murit acum aproape cinci ani. Mânuţa lui Annie se încordă uşor într-a mea, iar privirea întrebătoare din ochii lui Cindy dispăru, doar pentru a fi înlocuită de o umbră în mult mai multe nuanţe, împărtăşindu-mi durerea. — Îmi pare rău, am spus. Eu... Charlie va fi întotdeauna cumnatul meu. Pieptul lui Cindy se ridică şi coborî la loc, umplându-se cu aer, apoi golindu-se la loc, iar trăsăturile feţei i se relaxară. — Lucrăm împreună la bărci şi m-a ajutat să-mi construiesc casa asta. Annie mă ţinea acum de mână cu ambele mâini. Arătă în spate. — Dar e orb. — Ştiu, am spus, urmărind cu privirea costumul lui Charlie apărând intermitent printre copaci. Dar vezi să nu-i spui nimic. Ea zâmbi şi mă urmă pe scări în sus. La jumătatea drumului spuse: — Ţi-a spus Stitch? Am dat din cap şi am deschis uşa, lăsându-le să intre pe veranda din spate, şi le-am spus povestea cu Charlie care se crezuse Tarzan şi folosise drept liană păpuşa lui, un Stretch Armstrong. Cindy îşi ridică creştetul, de parcă ar fi simţit în aer un miros pe care-l găsea plăcut, adulmecându-l. — A ce miroase? Întrebă ea, cu nasul ridicat. — Unul din trei lucruri. Am arătat spre tufişurile verzi ce umpleau tot spaţiul dintre casă şi lac, şi care acopereau toate locurile aflate la umbra copacilor, ca un strat înalt de ierburi.

— E mentă. Emma a plantat-o aici când am cumpărat locul ăsta, acum vreo şapte ani, şi se înmulţeşte ca buruienile. Nicio coasă din lume nu o poate domoli. Amândouă zâmbiră. — Sau al doilea, sunt muşcatele acelea cu parfum de trandafir de la picioarele tale. Le-am cumpărat acum câteva săptămâni de la o florărie, pentru că mi-a plăcut cum miroseau. Cindy frecă uşor frunzele între degete pentru a le intensifica aroma, apoi le şi mirosi. — Sau al treilea, am arătat spre geamul deschis de la dormitorul meu de la al doilea etaj – burlacii nu reuşesc întotdeauna să-şi schimbe aşternutul la timp. Te rog, spune-mi că e unul din primele două. Cindy adulmecă din nou prin aer. — Menta. E menta. — Strânge nişte frunze, şi eu pun de ceai, am spus. Cindy culese câteva tulpini, în timp ce eu şi Annie puserăm apa la fiert. În timp ce se făcea ceaiul, am făcut un tur al casei. Annie observ A nenumăratele schiţe în cărbune şi picturi în ulei care îmi decorau fiecare centimetru pătrat liber de perete şi mă întrebă: — Îţi place arta? — Una-alta, da. Astea sunt foarte reuşite. Am dat din cap. E cineva din New York sau Los Angeles? Întrebă Cindy. — Nu, am zis eu scuturând din cap. Soţia mea. Cindy îşi încrucişă braţele la piept, de parcă i s-ar fi făcut frig din nou, în timp ce Annie studia totul cu atenţie. Le-am oferit un tur prin fiecare încăpere din casă, în afară de una: biroul meu. Îl ţineam încuiat, şi rareori intram acolo, cu excepţia situaţiilor de mare necesitate. Cindy observă una din primele schiţe cu lacul pe care le făcuse Emma şi spuse: Imaginea asta, dimineaţa devreme, când fusurile alea se învârtesc ameţitor peste lac ca nişte tornade, imediat după

răsăritul soarelui, este unul din momentele mele preferate din zi aici, afară. Studie în continuare pictura. — A fost talentată. Am luat trei pahare şi am început să le umplu cu gheaţă, apoi am arătat cu unul din pahare spre atelier. — Vreţi să vedeţi atelierul? Annie dădu din cap în timp ce Cindy turnă ceai şi ne oferi fiecăruia câte o rămurea de mentă. După aceea ne-am dus la atelier, unde am aprins toate luminile şi am apăsat pe tasta Play a CD-player-ului – Mozart. — Aici lucrezi tu? Întrebă Cindy, parcă fără să-i vină să creadă. Am dat afirmativ din cap. — Destul de drăguţ, nu? — Cam aşa ceva. Annie studia în amănunt uneltele în timp ce eu îi explicam cu ce ne îndeletniceam eu şi Charlie. — Şi Charlie chiar te ajută? Întrebă Cindy. — Ar trebui să-i vezi sculpturile pe care le face cu fierăstrăul lui electric. E tare priceput. Cred că glumeşti! — Pe cuvântul meu, am spus arătând spre grinda şi elevatorul din tavan. Charlie are nişte mâini minunate. Ar fi ieşit un chirurg a-ntâia din el, dacă nu i-ar fi plăcut atât de mult să lucreze cu lemnul. Cindy mă privi şi se apropie puţin, spunându-mi unul din lucrurile care începuseră să o chinuiască încă din spital. — Da’ se pare că ai habar de chirurgie. Am zâmbit. — Ce-am mai citit şi eu. Cindy privi înjur, la unelte, la toată ordinea, la curăţenie. — Aici arată mai degrabă ca-ntr-o sală de operaţii decât ca într-un atelier de lucru.

Capitolul 24

Inima omului este remarcabilă prin faptul că a fost proiectată în aşa fel încât să pompeze continuu timp de o sută douăzeci de ani, fără să fie măcar necesar să i se reamintească menirea pe care o are. O face pur şi simplu. În toate lecturile şi studiile mele, am aflat un lucru absolut neîndoielnic: dacă există un lucru în universul acesta care să reflecte amprenta lui Dumnezeu, atunci inima omului este acela. În timp ce pompează de peste o sută de mii de ori pe zi fără să se oprească, servind drept pâlnie pentru mii de litri de lichid revărsaţi înspre tot organismul, ea însăşi nu beneficiază în niciun fel de pe urma sângelui pompat, reprezentând prin aceasta cel mai altruist organ. Pentru a se hrăni, sifonează ceva sânge din propriul debit pe care-l dirijează apoi prin trei artere principale care se încolăcesc în jurul muşchiului, la exteriorul său, pentru a-l hrăni. Două din aceste artere hrănesc aproximativ jumătate din inimă, iar cea de-a treia, cea mai mare – de asemenea cunoscută şi Ca fiind „artera ucigaşă” – hrăneşte cealaltă jumătate. Dacă este blocată treptat de o placă de aterom, o situaţie cunoscută drept boală coronariană, inima ajunge să se oprească. Dacă este descoperită la timp, boala aceasta poate fi corectată prin aplicarea unui stent sau prin by-pass – situaţie în care se va lua o arteră dintr-un alt loc din organism, cum ar fi piciorul sau interiorul cavităţii toracice, şi se restabileşte cursul traseului de sifonare. Dacă ai avut ocazia să cumperi o casă cu o instalaţie veche, din metal, înţelegi mai bine ce se întâmplă. În loc să schimbi toată instalaţia veche, pur şi simplu încerci să o desfunzi cu un „ şarpe „ – o rezolvare temporară – sau adaugi o ţeavă nouă, pentru a restabili circuitul – o soluţie mult mai durabilă. În urma unei asemenea operaţii, nu este neobişnuit ca pacientul să părăsească sala de operaţii cu patru sau cinci by-pass-uri şi o notă de plată destul de piperată.

În pântecul mamei, fătul primeşte oxigen prin intermediul plămânilor mamei lui, pe care ea i-l trimite împreună cu toate celelalte substanţe de care el are nevoie, prin cordonul ombilical. Inima copilaşului nu trebuie să mai trimită sângele prin plămânii acestuia pentru a-l reoxigena; mama are grijă de asta. Pentru a preveni trecerea inutilă a sângelui prin acei plămâni fragili şi incomplet dezvoltaţi, Dumnezeu a creat un mic orificiu între atriul drept şi cel stâng – aflate în partea superioară a Inimii – care permite ca sângele să scurtcircuiteze plămânii, în viaţa Intrauterină. La naştere, un hormon numit prostaglandină, determină includerea acestui orificiu şi începe dirijarea sângelui spre plămâni şi înapoi la inimă. Atunci când acest lucru nu se întâmplă, iar orificiul nu se închide, vorbim despre un defect septal atrial. Pentru majoritatea dintre noi, lucrurile se petrec firesc, până când genetica sau alimentaţia sau stilul nostru de viaţă ne vin de hac. De obicei, acest „venit de hac” se numeşte infarct miocardic, care nu reprezintă nimic altceva decât un dop care astupă complet o arteră şi care împiedică sângele să mai circule într-o anumită porţiune a inimii. Oricine a fugit vreodată un tur de stadion ştie la ce mă refer. Primii trei sute de metri pot părea o distracţie, dar pe ultima sută de metri, corpul este atât de privat de oxigen încât muşchii încep parcă să se blocheze, iar alergătorul are senzaţia că s-a şi instalat rigor mortis70. Alergătorii cu experienţă numesc ultimii cincizeci de metri „ursul” cursei, pentru că adesea au senzaţia că le-ar fi sărit cineva în cârcă. În realitate, muşchii din membrele alergătorului au ars mult mai mult oxigen decât le pot furniza inima şi plămânii. Alergătorii extrem de bine antrenaţi pot minimaliza acest efect prin antrenament agresiv, cum este cazul vâslaşilor, al cicliştilor, al alergătorilor de cursă lungă şi al altora, dar antrenamentele au o limită. Nu pot depăşi genetica. Limitele fizice ale exerciţiilor 70

Rigor mortis – rigiditate survenită odată cu încetarea vieţii biologice, instalată complet la câteva ore de la deces, considerat un semn de certitudine al decesului, cele patru semne fiind palor, algor, rigor şi livor mortis (n.tr.).

aerobice sunt stabilite de volumul de oxigen şi sânge pe care inima şi plămânii îl pot transmite corpului. Dumnezeu ne-a dat majorităţii dintre noi, muritorii de rând, câte o inimă şi o pereche de plămâni normale. Altora, le-a dat ceva mai mult. O inimă şi nişte plămâni ceva mai mari. Studiile efectuate asupra atleţilor de cursă lungă o confirmă. Şi totuşi altora, precum Emmei, El le dă ceva mai puţin. Un singur lucru n-am reuşit să-l aflu cu tot studiul meu intensiv – motivul pentru care Dumnezeu procedează astfel. Atunci când inima suferă un infarct, de cele mai multe ori, zona care a rămas lipsită de oxigen va muri. În mod uimitor, inima omului continuă să bată. Oamenii pot supravieţui şi să mai trăiască o viaţă relativ normală cu doar o parte a inimii lor funcţionând, cu toate că acest lucru le va afecta substanţial stilul de viaţă. Inima nu este doar cel mai altruist dintre organe, dar totodată şi cel mai curajos şi mai credincios dintre ele. Problema Emmei nu a reprezentat-o formarea unei plăci de aterom, ci faptul că orificiul ei din perioada embrionară nu s-a închis niciodată, ceea ce a provocat o continuă scurtcircuitare parţială a sângelui ce ar fi trebuit să ajungă la plămâni. Mulţi oameni care se plimbă chiar acum pe suprafaţa acestei planete suferă de aceeaşi problemă, însă nu au nici cea mai mică idee de existenţa ei şi nu vor avea de suferit nicio zi din această cauză. E aproape la fel de frecventă ca şi un prolaps de valvă mitrală – o boală cardiacă obişnuită, în care una dintre valvele inimii nu se închide complet, permiţând un reflux de sânge în inimă. Emma ar fi putut continua să ducă o viaţă normală dacă nu s-ar fi petrecut un lucru. Orificiul ei s-a lărgit, ceea ce a condus la recircularea constantă a unei cantităţi de sânge neoxigenat care era adus de venele ei la inimă. Pe măsură ce orificiul a continuat să se lărgească, aceasta nu a făcut decât să-i mutileze tot mai mult inima, determinând debutul bolii care avea să o dilate tot mai mult – un rezultat firesc al unui muşchi care depune un efort suplimentar. Muşchiul dilatat umple cavitatea în care se găseşte şi în care lucrează,

creând o presiune tot mai mare împotriva pereţilor care o delimitează, astfel micşorând spaţiul în care trebuie să lucreze şi, din nou, determinând o creştere suplimentară a efortului depus, dar totodată scăderea eficienţei activităţii musculare. Această afecţiune este numită cardiomiopatie dilatativă şi este adesea descrisă printr-o creştere în volum a inimii, care determină o dilatare musculară, inima arătând ca un balon supraumflat. Aceasta constituie o problemă ce se agravează exponenţial, nu liniar. E ca şi când ai lua în greutate douăzeci de kilograme în jurul taliei, şi ai încerca să foloseşti în tot acest timp aceeaşi curea, prevăzută cu o singură gaură. Ţi-ai putea cumpăra o curea mai largă, dar pieptul nu ţi-l poţi lărgi. Din momentul în care ne naştem, fiecare om de pe planetă moare câte puţin. Emma murea cam de şase ori mai repede comparativ cu noi, ceilalţi. Iar dacă în tot acest proces de moarte lentă ea arăta mereu obosită, problema era că aşa se şi simţea. Emma a trăit toată viaţa ei simţindu-se de parcă s-ar fi găsit permanent pe ultima sută de metri a cursei de patru sute de metri, întotdeauna în urmă şi fără a reuşi vreodată să-şi regleze respiraţia cum trebuie. Lecturile mele mă învăţaseră că inima Emmei era bolnavă, mare şi flacidă, ineficientă şi cu o lipsă de vlagă înnăscută. Nimic din ce ar fi încercat cineva să -i facă inimii ei nu i-ar fi fost de niciun folos. Nu mai putea fi reparată şi, după o asemenea deteriorare, îşi pierduse mare parte din elasticitate. Cel mai mare pericol cu care se confrunta Emma era riscul ca acest balon al ei să se spargă. Inima, fragilă, inelastică şi friabilă, avea să se spargă sau să sufere o fisură, ceea ce se traducea prin apariţia unui orificiu într-o parte a ventriculului, prin care sângele avea să se reverse în pericard, sacul aproape impenetrabil care înconjoară inima. Sângele, care de-acum avea să se găsească şi în exteriorul inimii, urma să umple acest sac, atât de rezistent încât nu avea să se spargă. Dar în schimb, avea să determine o presiune excesivă asupra inimii, fapt care avea să determine sufocarea ei. Prin aceasta, asupra inimii se exercita o presiune care depăşea

capacitatea ei de a pompa, o situaţie cunoscută drept tamponadă pericardică. În situaţii de urgenţă, atunci când nu ai suficient timp la dispoziţie să deschizi toracele, singurul mod prin care se poate reduce presiunea respectivă este prin pericardiocenteză – adică un medic introduce un ac gros prin stern, la un unghi de treizeci de grade faţă de pacient, încearcă să evite atingerea plămânilor şi pătrunde în pericard, pentru a permite sângelui să iasă afară, prin ac, şi astfel să scadă presiunea exercitată asupra inimii. Problema acum este aceea că pacientul prezintă o gaură în inimă şi una-n pericard şi pierde sânge cu o viteză extrem de mare, fapt care-i prăbuşeşte tensiunea arterială şi prin urmare creşte nivelul de stres al inimii. Este o cădere liberă, care poate foarte uşor să scape de sub control. Vestea bună este că inima încă poate pompa. Vestea proastă este că inima seamănă foarte mult în astfel de momente cu o pompă învechită; lucrează excelent câtă vreme este intactă, însă odată cu pierderea acestei calităţi, e extrem de dificil s-o faci să pornească din nou. Prin urmare, după efectuarea pericardiocentezei, ideea este să deschizi rapid pacientul şi să-i coşi găurile în timp ce sângele să continue să fie pompat prin corp şi să reuşeşti să menţii debitul sangvin. Şi dacă aş fi ştiut toate lucrurile astea despre inimă când eram copil, mi-aş fi deschis pieptul, mi-aş fi smuls inima din piept şi i-aş fi dat-o Emmei.

Capitolul 25

Aproape se întunecase când ne-am întors pe doc. Probabil le reţinusem prea mult pe-afară. Annie aţipise din nou, aşa că în timp ce Cindy dezlega barca, eu am luat-o pe Annie în braţe şi ea mă prinse cu mâinile pe după gât – o senzaţie cunoscută. Şi una de care-mi era dor. M-am îndreptat spre casă. În timp ce ne apropiam de lada cu greieri, hârâind de zgomote şi flecăreli noptatice, Annie îşi înălţă fruntea. Privi în jos, iar greierii tăcură, scoţând doar un murmur grav, aproape imperceptibil, ca şi când s-ar fi supus sau ar fi observat ceva despre care eu n-aveam habar. Era ca un cântec pe care îl puteai auzi doar dacă nu încercai cu tot dinadinsul să-l auzi sau ca o stea îndepărtată pe care o vedeai doar dacă nu o priveai insistent, ci doar cu colţul ochiului. Annie îşi duse degetul la buze şi îmi spuse în şoaptă: — Şşşşşş. Am tăcut, ascultând. — Ce fac? am întrebat. Ea mă privi cu un fel de reproş, ca şi când s-ar fi cuvenit să ştiu. — Păi... plâng. M-am aplecat şi am încercat să aud, dar n-am reuşit. Am ridicat din umeri. Ea-mi spuse în şoaptă, la ureche: — Doar dacă asculţi de aproape şi chiar vrei, poţi să auzi greierii cum plâng. M-am aplecat din nou şi mi-am întors capul, cu urechea îndreptată aproape complet în jos. Ea-mi şopti din nou: — Nu, nu, nu. Nu cu urechile îi auzi. Mă bătu uşor pe piept cu degetul. — Îi auzi cu inima. Am fost cât pe-aci s-o scap din braţe. Adunându-mă cu greu, am încercat să schimb subiectul. — Dar de ce plâng? Annie rămase pe gânduri câteva clipe.

— Pentru că ştiu. — Ce ştiu? am întrebat-o. Mă privi de parcă ar fi fost cel mai simplu lucru pe lume. — Păi ei ştiu că dacă dr. Royer nu îmi găseşte o inimă, şi dacă tuşa Cici nu găseşte pe cineva care să mi-o poată băga în piept, şi dacă eu nu reuşesc să rămân sănătoasă până atunci, şi dacă nu găsim banii să plătim pentru toate astea, atunci... eu n-o să mai fiu aici la anul să stau de vorbă cu ei. Îşi puse capul la loc pe umărul meu şi-şi închise ochii. — Şi... pentru că ştiu că e viaţa lor pentru a mea. În braţele mele, Annie cântărea zeci de tone. — Şi de unde ştiu ei toate astea? Ea zâmbi de parcă aş fi tachinat-o. — Pentru că le spun eu, prostuţule. O! lumea nu cunoscu făptură mai gingaşă; ea ar putea sta chiar lângă un rege şi lui porunci să- i dea. Cindy descuie uşa şi îmi arătă drumul spre camera ei. Am pus-o pe Annie în patul ei şi am făcut un pas înapoi, în timp ce Cindy o acoperi cu aşternuturile. Casa din blocuri de ciment era micuţă şi nu avea decât două camere: un dormitor cu un dulap şi două paturi, şi o altă încăpere ce servea drept bucătărie, cameră de zi şi birou. Două poze erau aşezate deasupra căminului. Răsfirate pe masa din bucătărie, care nu era altceva decât o masă de jucat cărţi acoperită cu o faţă de masă din muşama roşie, erau toate cărţile despre finanţări şi formularele de cerere de împrumut pe care le văzusem şi la spital. Cindy mă surprinse în timp ce mă uitam la poze. — În cea din stânga e Annie, cu mămica şi tăticul ei, acum aproape trei ani. Cealaltă este poza pe care a făcut-o la şcoală anul trecut. Annie semăna cu tatăl ei, deşi zâmbetul aducea mai mult cu al mamei ei. Erau bronzaţi şi plini de viaţă. Aş fi vrut să o întreb ceva, dar m-am gândit că probabil stătusem suficient şi nu eram sigur că voiam cu adevărat să mă lansez în conversaţia aceea. Poza făcută la şcoală o arăta pe Annie în faţa unei cortine albastre, ţinându-se zâmbind de ghidonul unei biciclete roşii.

Imprimat pe poză, în partea de jos, parţial acoperit de ramă, se afla cuvântul Mărturie. În cealaltă cameră Annie tuşi din nou, dovada faptului că tusea îi coborâse la plămâni. — Doctorul ei a consultat-o de când tuşeşte aşa? — Da, dădu Cindy din cap. Sal a trecut pe aici azi-dimineaţă. Mi-a spus s-o ţin departe de alţi copii şi să n-o mai duc câteva săptămâni la şcoala duminicală la biserică. O să ţină ceva vreme. — Sal e un om cumsecade. Un medic bun. — Cel mai bun. Nu mi-a trimis niciodată vreo notă de plată şi nici nu vreau să mă gândesc câte mii de dolari îi datorez. Începu să scotocească prin câteva borcane prin bucătărie. — Vrei o cafea? M-am uitat puţin chiorâş şi m-am gândit la oferta ei. — Nu ai nişte ceai? — Ba da, cum să nu. Luă ceainicul de pe sobă şi începu să-l umple la chiuvetă. M-am întors cu spatele şi păream că mă uit afară pe geam, în timp ce ochii mei căutau prin toată casa orice urmă a unui posibil prieten care urma să năvălească pe uşă dintr-o clipă în alta. În spatele meu, am auzit-o pe Cindy scoţând un cuţit din sertar. — Vrei şi lămâie la ceai? — Da, mersi. Cindy tăie lămâia o dată, după care o auzii ţipând: — Au! Aaau! M-am întors rapid, chiar în timp ce Cindy lăsa să-i scape cuţitul din mână şi se întinse după un prosop, picurând sângele prin toată bucătăria. Până am parcurs eu cei opt paşi care mă despărţeau de ea şi am apucat-o de mână, aceasta îi era toată scăldată în sânge, iar podeaua bucătăriei împroşcată în toate părţile. I-am ţinut mâna şi i-am studiat tăietura, în timp ce Cindy îşi ţinea braţul întins, cu pieptul ridicat, şi-şi acoperea ochii cu

cealaltă mână. Se făcuse cenuşie şi ştiam că nu mai avea mult până să vomite. — Ţi se face greaţă când vezi sânge? — Numai de la sângele meu, murmură ea în timp ce genunchii i se muiau tot mai mult. Am prins-o la timp şi am dus-o pe canapea. I-am învelit mâna în prosopul pe care-l ţinuse în mâini, apoi m-am întors din bucătărie cu nişte apă oxigenată. Mi-am golit buzunarele pe măsuţa de lângă Cindy, m-am spălat pe mâini, iar apoi i-am spălat rana, care intra adânc în carnea din palma ei stângă. Aveam senzaţia că nu avea să fie un pacient foarte cooperant când am început să caut după un ac şi că aveam mult mai multe şanse să-mi termin cu bine treaba înainte să apuce să-şi vină în simţiri. Mi-am scos lanterna de la curea, am aprinso şi am centrat-o asupra mâinii lui Cindy, ţinând-o între dinţi. Am pus aţă în ac şi, până când şi-a deschis ea ochii câteva minute mai târziu, eu făcusem nod deja celui de-al patrulea fir. Mă privi, apoi îşi apucă mâna rănită cu cea sănătoasă, silindu-se să-şi reprime instinctul de a şio trage la piept. — Vai de mine! spuse ea închizându-şi ochii şi lăsându-şi capul înapoi pe canapea. Încercă să-şi controleze respiraţiile scurte şi profunde, apoi îşi deschise ochii, studiindu-mă cu un ochi, în timp ce eu înnodam deja al şaselea fir. — Ăsta-i chiar reuşit, am murmurat eu, cu lanterna în gură. Ea nu scoase niciun sunet, dar încerca din răsputeri să nu se uite la mâna ei. Cindy se uită peste umărul meu şi păru să privească pe cineva anume. Auzii paşi micuţi în spate şi pe Annie zicând: — Mătuşică Greieraş, eşti bine? — Da, scumpo. Sunt bine. Dădu din cap şi încercă să-i facă un semn să plece. — Du-te înapoi la culcare. Annie se apropie însă prin spatele meu şi se aplecă peste umărul meu. Când o făcu, medalionul ei uzat de-atâta frecat cu degetul îmi atârnă peste umăr, ajungându-mi la claviculă. Sclipea

la fiecare mişcare. Annie se uită la ce făceam, apoi o privi pe Cindy. — Te-ai tăiat? Se pare că Annie nu avea nicio problemă, nici cu sângele şi nici cu acele. Culoarea din obrajii lui Cindy revenise întrucâtva la normal, dar încă nu era în stare să se ridice de pe canapea. Nu doar că era legată de mine printr-o aţă de cusut monofilament purpurie de vreo jumate de metru, dar mai era şi sânge peste tot. — Da, o tăietură mică, o prostie. Acum du-te înapoi la culcare. Îşi închise ochii şi gemu încetişor când acul meu pătrunse din nou în pielea ei. Îmi ţineam lanterna fixată între dinţi şi i-am şoptit lui Annie: — Taie aici, şi am arătat spre ac, aranjându-i în aşa fel lumina încât să vadă ce făcea – aproape a ajuns până la os şi a tăiat şi o venă destul de mare. I-am arătat cu acul. Annie studie tăietura, apoi îşi analiză propria mână, comparându-le. Am continuat: — Greieraş a reuşit o tăietură de mare clasă aici. Cred că opt fire ar trebui să fie de ajuns, şi dacă e să mă iau după cât de ruginit e cuţitul de colo, va avea nevoie şi de un antitetanos. — O, minunat! Cindy îşi închise din nou ochii şi se sili să respire rar şi adânc. Annie îmi şopti la ureche: — Nu-i plac injecţiile. M-am uitat la faţa lui Cindy, care se făcuse din nou albă ca varul. — Aha, am înţeles. Am făcut nod ultimului fir, m-am întors spre Annie şi i-am făcut un semn cu capul spre foarfeca micuţă ce se afla pe măsuţa de lângă mine. — Sunt cu mâinile ocupate. Nu vrei să tai aici în locul meu? am spus.

Annie apucă foarfeca, îşi vârî degetele micuţe în orificiile acesteia şi se aplecă delicat înainte. — Chiar acolo, lângă nod, am spus. I-am întins aţa ca pe un cordon ombilical, iar Annie o tăie cu toată grija şi atenţia unui tătic aflat la naşterea primului său copil, după care îşi studie opera. Am încuviinţat din cap şi i-am spus: — Îmi aduci o cârpă de spălat? Annie se întoarse cu o cârpă uzată de un verde decolorat şi mi-o întinse. Cindy o văzu şi îi spuse: — Nu, scumpo, nu din cele bune. Du-te şi adu-le pe alea vechi, alea cu buline. De lângă maşina de spălat. Anne aduse cârpa, am umezit-o bine cu apă oxigenată şi am tamponat uşor mâna şi cusătura lui Cindy. Ea mă privi. — Ce? Sper că nu ai şi vreo injecţie pe-acolo? Mi-e şi frică să gândesc ce altceva mai ascunzi în buzunarele alea. Am zâmbit. — Injecţii n-am. Am aplicat presiune pe cusătură, am ajutat-o să se aşeze şi i-am plasat mâna deasupra inimii pentru a reduce sângerarea, care încă nu se oprise cu totul. Annie se aşeză lângă Cindy, acoperindu-şi gura când tuşi. Cindy se uită la ea. — Eu sunt bine, scumpo. Acum du-te la culcare. Annie căscă şi îşi lăsă capul pe umărul lui Cindy. Ea se uită la mine, cerându-mi tacit ajutorul. Am luat-o pe Annie de pe canapea şi am duso în pat, acoperind-o până sub» bărbie cu păturile. Cred că a adormit înainte să ies din cameră. Cindy şedea pe canapea, luptându-se cu greaţa şi studiindu-şi mâna. Se uită la mine. — Am senzaţia că ai mai făcut aşa ceva până acum. — O dată sau de două ori, am spus, fără să mai adaug altceva. Ceainicul de pe sobă începu să şuiere, aşa că am pregătit două ceşti de ceai de muşeţel şi ne-am aşezat în tăcere, cu gurile deasupra aburilor ce se ridicau din ceştile noastre..

Tăcerea devenea tot mai grea şi mă făcea să mă simt tot mai puţin în largul meu. Am început să caut o portiţă de scăpare. — Eşti obosită; eu aş face bine să pornesc spre casă. Era o minciună. Ea arăta într-adevăr obosită, dar în acelaşi timp îmi dădea impresia că i-ar fi prins tare bine compania unui adult şi o porţie sănătoasă de somn. Cearcănele de sub ochi îmi spuneau că nu prea dormea noaptea. În ciuda reacţiei pe care o avusese la vederea propriului sânge, era o femeie puternică. Mai văzusem înainte cearcăne de felul ăsta chiar sub ochii mei. Cindy se ridică şi îmi deschise uşa. Hei, spuse ea, ţinându-şi în continuare palma ridicată la înălţimea claviculei. Ştiu că e prematur, dar eu tot o să te întreb. Şi, să spunem că Înseamnă la fel de mult pentru mine, cât şi pentru Annie. Aşteptă să-i spun că e în regulă să mă întrebe orice dorea. — Bine, am spus sub becul de pe verandă. — Mâine după-masă mergem la Atlanta. La doctorul lui Annie de la St. Joseph. Nu ai vrea să vii cu noi? Zâmbi şi se rezemă de tocul uşii. — Am putea merge cu maşina ta, îl întâlnim pe doctor şi ţi-aş putea lua un hot-dog sănătos la Varsity. Annie tuşi din nou, de data asta mai mult timp, şi simţeam clar cum îmi începuse să-mi zgândărească straturile de ţesut cicatricial ce mi se aninaseră în jurul inimii. Gândul de a merge la St. Joe şi de a zăbovi pe-acolo nu era tocmai ce-mi doream, cu toate că ştiam destule locuri în care mă puteam ascunde, dar... Annie tuşi din nou. Am dat afirmativ din cap. — La ce oră să vin să vă iau? — Trebuie să fim acolo la ora trei. — Vă iau la unu. Ea dădu din cap, iar eu coborâi de pe verandă. M-am întors, temându-mă parcă să o întreb, pentru că ştiam răspunsul dinainte. — De curiozitate, cum îl cheamă pe doctorul ei? Cindy îşi drese glasul.

— Dr. Morgan. Royer Morgan. Mi-am lipit privirea de tocul uşii. — Îl ştii? mă întrebă ea. Am dat din cap că nu. — Eram doar curios, atâta tot. Mi-am atins borul pălăriei. — Noapte bună. Şi – am arătat cu capul la mâna ei – ia nişte Advil, o să-ţi ia durerile. — Mulţumesc. Noapte bună. Cindy închise uşa în spatele meu, iar eu am coborât grăbit pe cărarea îngustă. Când am ajuns la lac, m-am aplecat peste doc, m-am suit în Podnah, după care mi-am zărit reflecţia chipului în suprafaţa luminată de lună a lacului. Faţa mi-era distorsionată. Cum nu mai simţeam pământul sub picioare, mi s-a făcut rău, şi am vărsat drept în propria-mi imagine reflectată de apă.

A DOUA ZI DE DIMINEAŢĂ, LA IVIREA ZORILOR, STĂTEAM LÂNGĂ suburbanul meu, pompând benzină la staţia care nu e departe de casa mea. Cam când terminasem de făcut plinul, un Cadillac vechi trase lângă mine. Toba de eşapament era găurită, iar maşina era mizerabilă. Sal Cohen îşi coborî geamul şi-mi spuse: — Tocmai vin de la casa lui Annie, unde i-am făcut un antitetanos lui Cindy şi i-am pansat rana şi am fost uimit să aflu că tu i-ai cusut-o. Se scărpină în barbă şi privi prin parbriz. — Una dintre cele mai frumoase cusături din câte am văzut vreodată. Nu cred să rămână cu vreo cicatrice. Am ridicat din umeri. — E ca şi mersul pe bicicletă. Sal îşi scoase capul pe geam şi mă studie cu atenţie. — Şi cam unde a învăţat acest constructor de bărci să meargă pe bicicleta asta? — Acum mult timp, am lucrat pe o salvare în colegiu. Îşi atinse borul pălăriei, coborî frâna de mână şi spuse:

— Tare mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe paramedicul care te-a învăţat aşa ceva. Îl privii depărtându-se şi în minte nu aveam decât un singur gând: Trebuie să dispar cât mai repede din oraşul ăsta.

Capitolul 26

Mulţumită progreselor rapide făcute în domeniul medicamentelor, starea Emmei se stabiliză întrucâtva în timpul colegiului. Nu îşi dorea să absolve, doar participa la toate cursurile de literatură pe care le ofereau şi picta permanent. Dacă privesc înapoi, mă gândesc că zilele acelea au fost printre cele mai fericite – zile când respiraţiile ei erau cele mai satisfăcătoare. Pentru a-i mulţumi pe-ai noştri, în primii doi ani de colegiu am ieşit împreună la întâlniri, înainte să ne căsătorim în cel de-al treilea, imediat după ce eu am luat MCAT 71-ul. A avut loc o mică ceremonie, în curtea din spatele casei părinţilor ei, şi ne-am petrecut noaptea nunţii sub o pătură de lână, undeva într-o cabană veche, ascunsă prin munţii Smokey. Tandreţea şi curăţia acelei nopţi sunt lucruri la care mă gândesc adesea. Am stat pur şi simplu sub pătură, doi copii care crescuseră şi se căsătoriseră. Nu aveam nimic ascuns, nimic de demonstrat, doar noi doi. Am zburat la New York, şi timp de două săptămâni am călătorit cu trenuri antice şi de acolo până în Canada am stat în moteluri în care ni se servea şi micul dejun. Niciodată nu am văzut-o pe Emma mai emoţionată, mai liberă de trecut ca în timpul acelei călătorii cu trenul. Cu fiecare milă parcursă, umerii ei se relaxau tot mai mult, iar zâmbetul i se făcea tot mai larg. Când ne-am întors acasă pentru ultimul meu an de studii, am deschis plicul care mă aştepta, cu rezultatul testului de la MCAT. Obţinusem 45 de puncte – adică maximul. Foarte curând am început să primesc scrisori de genul „Dragă Reese, avem plăcerea să vă informăm...” de la fiecare universitate de medicină din sud-est. Majoritatea îmi ofereau burse întregi şi îmi promiteau posturi de cercetare mult râvnite, dar ceea ce ieşea în afara studiului meu ţintit nu reprezenta nici măcar o lumină cât de mică pe radarul interesului meu. Doream să ştiu un lucru: Ce mă puteţi învăţa despre inima omului? 71

MCAT – medical college admission test – examen de admitere la colegiul de medicină, premergător facultăţii (n.tr.).

În acest proces al interviurilor care mi s-au luat, majoritatea comisiilor, alcătuite dintr-o mulţime de doctori în halate albe şi cu papion începeau să se bâlbâie când venea vorba să-mi răspundă sau chiar se revoltau la faptul că eu le puneam o astfel de întrebare cu atâta indolenţă. Nu eram îngâmfat. Pur şi simplu îmi cunoşteam scopul şi nu aveam timp să aştept ca ei să înţeleagă asta. Trebuia să îmi ating scopul din fugă. Lucrurile însă s-au schimbat radical când mi s-a luat interviul în Harvard. Fiind unul din cei trei finalişti pentru o bursă foarte valoroasă, şedeam în faţa unei comisii alcătuite din opt persoane şi am fost întrebat dacă aveam cumva vreo întrebare. Iar eu am spus respectuos: — Aş avea una. Ei au ridicat din sprâncene şi au aşteptat. Iar eu i-am întrebat: — Dacă voi intra în programul oferit de dumneavoastră, mi-aţi putea spune vă rog, într-o propoziţie, Ce mă veţi învăţa despre inima omului? Dr. Ezra Trainer – cu papion jachetă de tweed, barbă căruntă, un indicator cu laser şi un pumn de bomboane M&M’s, pe care şi le zvârlea una câte una în gură – şi-a ridicat degetul, şi-a coborât ochelarii pe nas şi a spus: — Păzeşte-ţi inima, pentru că din ea ies izvoarele vieţii. Aproape că am căzut de pe scaun.

Capitolul 27

Dr. Trainer şi-a început cursul de anatomie din prima zi cu trei reguli simple: — Beţi ceai negru neîndulcit – acidul tanic vă face bine la inimă, la fel ca şi lipsa zahărului rafinat; luaţi câte o tabletă de aspirină în fiecare zi, pentru că vă va ajuta arterele şi venele să fie mai puţin lipicioase şi mai puţin apte să dezvolte plăci de aterom; şi niciodată să nu folosiţi liftul, dacă aveţi scările la îndemână. Lovi uşor în borcanul cu bomboane M&M’s de pe biroul din faţa lui şi spuse: — O, şi aveţi grijă să vă controlaţi viciile. Atât de simple sunt unele lucruri. Şi-a încheiat cursul cu aceste cuvinte: — Doamnelor, domnilor, ţineţi minte un lucru – veţi învăţa multe tehnici şi proceduri, dar cea mai bună unealtă cu care veţi lucra vreodată este aceea care se găseşte între cele două piese auriculare ale stetoscopului vostru. După ce se stinseră şi ultimele hohote de râs, îşi ridică un deget şi spuse încet: — Nu uitaţi niciodată, excelenţa este duşmanul binelui. Dar eu ştiam asta deja, pentru că-l citisem pe Voltaire. În prima zi ne-am întâlnit cu cadavrele noastre. Mie şi echipei mele ni s-au desemnat trei oameni, toţi vineţii, şi cât se poate de morţi, cu care aveam să lucrăm tot restul semestrului. În timp ce majoritatea echipelor şi-au denumit cadavrele folosind numere sau termeni tehnici precum Alfa, Beta şi Delta, noi le-am pus alor noastre câte un nume. Ştiam că aveam să disecăm totul, de la degetul mare de la picior şi până în vârful capului, dar pentru a ne smeri, Dr. Trainer a insistat: — Aceşti oameni au umblat, au vorbit cândva. Au iubit, au vorbit, au visat. Chiar dacă acum sunt morţi, cred că suntem datori să-i tratăm ca atare. Primul era un bărbat de vreo şaptezeci şi ceva de ani, care se pare că fumase până în clipa când ajunsese pe masa noastră.

I-am spus Winston. Şi când se spune că gudronul se imprimă în plămâni, chiar nu-i o figură de stil. Pentru că plămânii lui arătau ca o hartă rutieră, cu o mulţime de autostrăzi marcate de gudron. Cel de-al doilea era al unei doamne asiatice, de vreo patruzeci de ani, care murise de un atac de cord – cum aveam să descoperim o lună mai târziu. I-am spus Cathy, pentru că îi amintea unuia din membrii echipei noastre de mătuşa lui. Cel de-al treilea era un bărbat la vreo şaizeci de ani care suferise un atac cerebral masiv – dacă era să ne luăm după bătăturile din palmă, probabil chiar pe terenul de golf. I-am spus Scotty, pentru că ne-am gândit că i-ar fi stat chiar bine într -o fustă scoţiană. Iar când aceleaşi somităţi afirmă că placa de aterom aderă de pereţii laterali ai arterelor ca şi banda adezivă, nu glumesc. Două luni mai târziu, disecam artera carotidă a lui Scotty – cea care permite sângelui să ajungă de la inimă la creier – şi am descoperit-o astupată în procent de 99%. În acea dintâi noapte, am adus-o pe Emma la morgă, o încăpere imensă, rece, cu şaizeci de mese şi la fel de multe cadavre şi le-am dezvelit pe toate. Majoritatea oamenilor vedeau trupuri vineţii, membre diforme şi zbârcite, lipsite de sânge şi de funcţionalitate. Un fel de imagine bolnavă dintr-un film de groază transmis la miezul nopţii. Dar nu şi Emma. Pentru Emma, forma unui om reprezenta o reflecţie divină. Se plimbă printre mese şi spuse: — Asta ne face să fim destul de speciali. În timp ce eu am umplut căminul nostru cu cărţi, jurnale, diagrame şi mi-am pus în cap să învăţ tot ce se ştia despre inima omului, Emma şi-a dezvelit inima pe canava şi a umplut vieţile noastre de culoare şi semnificaţie. În afară de Emma, care ştia cu adevărat totul despre mine, nu mai spusesem nimănui ce planuri de viitor aveam. Mă gândeam că puteam fi orice, dar vorbele nu rezolvau nimic. Faptele vorbeau. În ciuda acelei tăceri, când am început să despicăm sternul lui Winston, pentru ai diseca inima, toţi ceilalţi s-au întors spre mine şi au spus: — Tu trebuie s-o faci.

L-am deschis de la furculiţa sternului şi până la baza esofagului cu un fierăstrău Stryker electric portabil, am introdus depărtătorul inoxidabil şi i-am deschis cu atenţie toracele. Sub pericard – săculeţul care protejează inima – se afla „izvorul vieţii” lui – bolnavă şi demult afectată de anii în care fumase. M-am uitat în jur, ceilalţi au dat din cap, aşa că mi-am întins mâna şi am cuprins-o cu degetele. Era rece şi tare. Acesta este motivul pentru care te găseşti aici. Acesta este punctul de plecare. Învaţă, Reese. Învaţă tot ce poţi despre ea. .Spre finele primului an, dr. Trainer m-a chemat în biroul său şi m-a invitat să iau loc în faţa lui. A arătat spre mine cu luleaua care nu-i era aprinsă. — Reese, orice prost îşi dă seama că eşti diferit de majoritatea studenţilor. Arătă spre peretele din spatele meu. — Eu sunt consultantul tău, aşa că din punctul meu de vedere, ai face bine să te hotărăşti devreme. În fond, nu ai decât trei opţiuni. Ştiam asta, şi el ştia că o ştiu, şi ştia că ştiu că ştie, dar ceea ce se petrecea acolo era mai mult decât o simplă conversaţie între un profesor şi un student. Arătă cu laserul său spre o diagramă aflată pe perete, care prezenta o clasificare cu trei braţe. — Electrofiziologii sunt electricienii inimii. În esenţă, ei sunt cei care plasează pace-maker72 şi sâmbăta joacă gin la club. Ei îşi trimit copiii la şcoli ‚private, au maşini străine şi se duc la schi în Utah două săptămâni pe iarnă. Îşi deplasă laserul spre partea dreaptă a clasificării. — Cardiologii invazivi sunt instalatorii. Ei pun stenturi şi apoi joacă golf cu cei care nu joacă gin. Soţiile lor îşi petrec vremea cu soţiile ăstorlalţi – şi-şi îndreptă laserul înapoi spre electrofiziologi – şi probabil îşi cumpără un condominiu în Bahamas, unde-şi petrec două săptămâni vara pescuind. 72

Pace- maker – dispozitiv folosit în cardiologie pentru a imprima inimii un ritm stabil; funcţionează cu baterii, existând diferite modele, cu inserţii la nivelul diferitelor camere cardiace (n.tr.).

Încet, îşi deplasă indicatorul cu laser spre partea din mijloc a diagramei, partea care, practic, reprezenta trunchiul întregii construcţii, şi începu să execute cercuri mici cu el. — Chirurgii cardio-toracici. O spuse rar, subliniindu-şi cuvintele cu reverenţă. — Noi suntem tâmplarii, cei care construim. Noi suntem cei care facem operaţiile de by-pass şi transplanturile şi facem lucruri la care jucătorii de golf, tipii care joacă gin şi pescarii doar visează. Noi lucrăm mult prea mult, doar rareori ajungem să mergem la schi, suntem plătiţi mult mai puţin decât eram cândva şi majoritatea dintre noi suntem nişte ticăloşi. Adevărul este că noi suntem capătul de linie, ultima oprire înainte fie de porţile raiului, fie de flăcările iadului. Îmi zvârli indicatorul cu laser. — Alege. Îmi ştiusem locul de pe acel poster încă de când îi făcusem acea promisiune mamei Emmei. Poate că nu ştiusem cum s-o pun în cuvinte, dar îmi ştiusem exact locul. M-am lăsat pe spate şi am arătat spre trunchi. — Aici. Întotdeauna a fost aici. Am stins indicatorul şi l-am pus înaintea lui pe birou, fără zgomot. Şi el se lăsă pe spate, îşi încrucişă braţele, iar arcurile scaunului lui îi întăreau încuviinţările din cap. Îşi agăţă luleaua de colţul gurii, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi spuse: — Bine. Asta-i bine. Se scărpină în barbă, iar cu ochii îngustaţi mă fixă. — Trebuie să ştii de la bun început... — Da, domnule? — Inima este un organ nemaipomenit, într-adevăr regina organelor, dar nu toate inimile reîncep să bată odată ce s-au oprit. Privi afară pe geam şi undeva departe, într-un trecut de-acuma înnegurat. — Să nu uiţi asta. În timpul practicii clinice, dr. Trainer şi-a îndreptat inevitabil atenţia spre câteva persoane pe care şi le alesese şi le-a

cerut într-o după-amiază să-l asiste la o operaţie de by-pass. Era unul dintre filtrele şcolii de medicină. Infama întrebare îl plasase demult pe dr. Trainer pe Un piedestal legendar. Săptămâni întregi, tot anul nu vorbise despre nimic altceva decât despre Cum vei răspunde dacă te cheamă pe tine? Spre sfârşitul anului doi, dr. Trainer s-a întors spre mine şi a spus cu Voce tare, înaintea întregii clase: — Doctore, eşti ocupat după-masă? Nici n-am clipit măcar. Aşteptasem toată viaţa această clipă. M-am spălat îndelung pe mâini, l-am însoţit în sala de operaţii şi am urmărit cum denudează artera mamară de sub cutia toracică a lui Jimbo, un muncitor în construcţii de vreo patruzeci şi ceva de ani, care avea patruzeci de kilograme peste greutatea optimă, şi care acum se afla la doar trei bătăi de inimă distanţă de momentul apariţiei liniei izoelectrice pe EKG. Stăteam în faţa doctorului Trainer şi lângă Dan, asistentul său, care tocmai izola cu un Bovie 73 o arteră de la piciorul lui Jimbo, pentru al doilea şi al treilea by-pass. Dr. Trainer inseră artera, completă primul by-pass, apoi mă privi cu o expresie ciudată în ochi. Se înroşi tot la faţă, îşi dădu ochii peste cap, genunchii i se muiară şi leşină, lovind podeaua rece cu o bufnitură seacă. În timp ce Jimbo zăcea tăcut, întins pe masă, cu toracele larg desfăcut, cu inima oprită, trăind doar prin acţiunea aparatelor, sala de operaţii parcă îngheţă. Dan îşi aruncă Bovie-ul cât colo şi începu să sufle ca trenul, lovindu-se de toate mesele cu instrumente sterile şi zvârlindu-le în toate părţile. Asistenta şefă trase repede masa ei sterilă din calea lui Dan şi formă numărul de pager al partenerului doctorului Trainer, Jack Metzo, dar acesta se afla la vreo patruzeci şi cinci de kilometri de spital, blocat în trafic. Problema era că Jimbo nu mai avea timp să aştepte până dr. Metzo traversa tot statul şi reuşea să scape de toate semafoarele din Boston. 73

Bovie – firmă renumită de instrumente chirurgicale de ultimă generaţie, în acest caz un bisturiu electrochirurgical, cu posibilităţi de cauterizare concomitentă (n.tr.).

În timp ce o asistentă începu să strige la dr. Trainer cu o voce foarte stridentă, Dan începu să bâiguie vrute şi nevrute, uitându-se disperat spre toţi cei aflaţi în sală. L-am privit pe anestezist, care-şi ţinea mâinile ridicate şi care se uita când la mine, când la cea care supraveghea perfuzorul, şi spuse: — Eu nu sunt steril. Am privit-o atunci pe cea de la perfuzor, care la rândul ei mă privea, şi-a ridicat mâinile şi mi-a aruncat o privire care-mi spunea acelaşi lucru. M-am întors spre asistenta şefă, mi-am întins mâna către ea şi am spus: — Portac. Ea privi spre podea, spre pacient, apoi spre mine, şi-mi plasă în palmă portacul armat cu un ac cu aţă. Văzusem tot procesul de o sută de ori, realizasem chiar şi eu câteva zeci de by-pass-uri „reuşite” pe cadavru, citisem despre procedura aceasta de o mie de ori şi o visam în fiecare minut al fiecărei zile de vreo douăzeci de ani încoace. În mintea mea, executasem fiecare împunsătură şi exersasem la nesfârşit fiecare pas al tehnicii. I-am cerut anestezistului să ridice masa, pentru că eu eram cu aproape opt centimetri mai înalt decât dr. Trainer, mi-am vârât mâna în toracele lui Jimbo şi apoi am făcut lucrul pentru care fusesem creat de Dumnezeu. I-am reparat inima. După ce am prins şi al doilea by-pass cu câteva fire, am privit în jos la Dr. Trainer care, evident, făcea pe mortul. Am intrat în jocul lui, pentru că l-am surprins privindu-mă cu coada ochiului şi urmărind monitorul cu celălalt ochi. Când îmi făcu cu ochiul, am ştiut că totul fusese pus la cale de el şi toţi cei din sală ştiuseră desigur tot, în afară de mine, evident. Asta a fost. După douăzeci de minute, redirijam circulaţia prin inima lui Jimbo, de-acum cu trei artere noi, una din peretele toracic şi două de la picior, l-am scos de pe „pompă” şi i-am privit inima umplânduse cu sânge şi luând o culoare de un roşu aprins. Sângele umplu cavităţile cardiace, iar eu îmi vârâi mâna în torace, am cuprins inima cu degetele şi am comprimat-o.

Şi aceasta bătu. Reîncepu să bată. Şi Jimbo n-a murit. După ce i-am cusut pericardul, am scos trei tuburi de dren prin peretele abdominal, i-am închis cutia toracică şi i-am cusut şi i-am prins în agrafe pielea de deasupra sternului. Şi am făcut un pas îndărăt. Dan îşi scutură capul şi râse. — De şaptesprezece ori am făcut noi asta până acum, iar tu eşti singurul pe care l-am lăsat să termine singur totul. De obicei, dr. Trainer îşi revine în două minute, după ce tipul din rolul tău îşi pune mâinile sterile pe tot felul de prostii şi o dă în bară cu o inimă care e şi aşa vai de capul ei. Arătă spre Jimbo. — Da’ ai făcut şi treabă bună pe deasupra. Aproape la fel de bună ca şi el. Şi arătă în spatele meu. M-am întors şi l-am surprins pe dr. Trainer privind peste umărul meu, luându-şi porţia de M&M’s, pe care i le vâra una după alta în gură o asistentă. Dr. Trainer dădu încuviinţător din cap şi îmi spuse zâmbind: — Poate că da. După ce mi-am dat jos mănuşile şi şorţul, îmi făcu cu ochiul. — Numai poate.

Capitolul 28

Singura piesă de mobilier originală, pe care am păstrat-o din adăpostul de pescari, a fost o cadă imensă din fontă, cu picioare în formă de labe de leu. Obiectul era înalt de-ţi ajungea până-n talie şi arăta de parcă ar fi ieşit dintr-un bordel. Charlie îi aprecia greutatea la vreo sută cincizeci de kilograme şi Emma pur şi simplu o adora. Îşi potrivea apa să fie caldă, dar nu prea fierbinte şi îşi umplea cada în timp ce-şi pensa sprâncenele la oglinda de deasupra chiuvetei. După ce se oprea din strănutat, se lăsa să alunece uşor în apă, şedea mult timp acolo, completând din când în când cu apă caldă, după cum îşi dorea, şi citea. Cred că a citit o sută de cărţi în cada aceea. Spumă, un prosop umed rulat la ceafă, şi picioarele ridicate. Uneori, îmi vâram capul în baie şi o întrebam: — Nu ai nevoie de companie? Şi din când în când mă privea pe lângă cartea ei, îşi fixa semnul de carte şi dădea afirmativ din cap. Intram în cadă lângă ea, mă lăsam pe spate, iar ea-mi citea în timp ce eu îi spălam pe îndelete picioarele. Când ieşeam din apă arătam amândoi ca două stafide. Când am construit casa cu Charlie, am păstrat cada ca să-mi aduc aminte de clipele acelea. Dacă aş fi vrut să scap acum de ea, ar fi trebuit să arunc toată casa în aer. Cada asta era atât de grea încât a trebuit să întărim podeaua băii pentru a o putea susţine şi când era plină cu apă, plus pe cine avea să se mai afle în ea. În timp ce Charlie stătea lângă trepte, am plătit doi oameni să mă ajute s-o car la etaj. Am lipit-o de perete, cu faţa spre geamul ce dădea spre lac. Charlie a scuturat doar din cap şi a spus: — Treaba ta, dar nu ştiu de ce trebuie să păstrezi o vechitură ca aia. Am pornit apa, am lăsat-o să curgă cât de fierbinte o PUTEAM suporta şi m-am băgat în cadă. Luna strălucea deasupra lacului ca un felinar şi un vânt uşor răscolea pomii de-afară. Am

întredeschis geamul, am stins lumina de deasupra mea şi am şezut în întuneric, aşteptând. Nu a trecut mult şi-au început. Iar mie nu mi-a trebuit mult să adorm. Când m-am trezit, greierii tăceau, după ce-şi încheiaseră serenada. Trecuse de miezul nopţii, iar apa se răcise, aşa că am ieşit din apă, stafidit ca o prună uscată. Nu ştiu de câte ori şezusem împreună cu Emma în cada aceea. Iar Imaginea pe care mi-o aduc aminte cu ea ieşind din apă, cu părul ridicat, cu apa prelingându-i-se de pe lobii urechilor şi de pe vârfurile degetelor de la mâini şi picioare – este una din acele imagini pe care nu le-aş vinde lui Termită nici pe tot ceaiul chinezesc sau pe toate revistele din lume.

Capitolul 29

Facultatea de medicină m-a învăţat multe lucruri, dar unul dintre ele a continuat să mă urmărească la nesfârşit: e incredibil de greu să ucizi trupul unui om. Oamenii îşi fac tot felul de lucruri; fu mează ca nişte hornuri până când plămânii lor ajung să arate ca şi cei ai lui Winston, beau ca nişte peşti până îşi murează ficatul, mănâncă precum porcii până când inima şi rinichii ajung să le fie complet îngropaţi în grăsime şi le atârnă trei bărbii sub obraji şi ajung să aibă dureri cumplite când vine vorba să facă şi doar câţiva paşi... şi cu toate astea, corpul uman acceptă toate aceste suplicii şi continuă să-şi vadă de treabă. Această observaţie mi-a dat speranţă, pentru că, mi-am zis, dacă oamenii îşi pot abuza în mod voluntar atât de intens organismul sănătos, aceleaşi sisteme permiţându-le să trăiască şaptezeci sau optzeci de ani, atunci, m-am gândit eu, un organism bolnav ar trebui să supravieţuiască cel puţin jumătate din aceeaşi perioadă de timp. Adică în timp ce ceasul continua să bată, eu aveam suficient timp să învăţ ceea ce trebuia să învăţ, iar Emma avea timp îndeajuns să mă aştepte. Am terminat facultatea de medicină la Harvard în trei ani. Apoi, mulţumită recomandărilor primite de la dr. Trainer, am avut norocul de a fi ales ca rezident în chirurgie generală la spitalul Mass General.

În acel spital am învăţat o mulţime de lucruri. Fiind de gardă şapte zile din paisprezece, am învăţat că somnul este o armă şi că ne putem descurca cu mult mai puţine ore de somn decât am crede că este posibil. Adesea lucram trei zile şi două nopţi întregi fără o clipă de somn. După aproape şaptezeci de ceasuri încărcate de sânge şi bisturie, mă prăbuşeam în pat lângă Emma, dormeam patru sau şase ore, apoi mă trezeam şi o luam de la capăt. Şi nu eram singurul. Toţi cei doisprezece care alcătuiam echipa de rezidenţi chirurgi de la Mass General fuseserăm aleşi pe sprânceană, de la cele mai bune şcoli de medicină din lumea întreagă. Eram numiţi „the best” pentru că aşa şi eram. Dosarul fiecăruia dintre noi o dovedea. Justificam nenumăratele ceasuri petrecute departe de Emma, spunându-mi că fiecare oră pe care o petreceam la spital însemna o oră în plus în perfecţionarea talentului meu. O oră în plus dedicată vindecării ei. După ce mi-am sfârşit perioada de pregătire la Mass General, am primit un telefon de la unul dintre cei mai buni chirurgi transplantologi din lume, invitându-mă să petrec un an şi jumătate sub aripa lui la Vanderbilt şi să deprind arta transplantului. Am acceptat, ne-am mutat în Nashville, unde m-am alăturat acelui medic înalt, costeliv şi blând, cu aspect de medic de ţară, care, în ciuda smereniei sale, era întâmplător numărul unu sau doi în lume dintre cei mai buni chirurgi transplantologi care au existat vreodată. În ciuda faimei lui şi a aurei de care era înconjurat, insista ca noi să-i spunem „Billy”. Aşa i-am spus, dar în spatele lui vorbeam despre el cu Sir. Dacă Mass General m-a învăţat să supravieţuiesc şi să gândesc singur, Vanderbilt m-a învăţat să vindec. Transplantul nu era dificil; tehnica exista de ani de zile. Scoatem inima veche, o punem pe cea nouă în loc şi închidem pacientul. Partea cea grea venea mai apoi, după încheierea operaţiei, când literalmente sileam corpul uman să accepte organul străin, folosind medicamente foarte puternice. Pentru asta, slăbeam ţintit anumite componente ale sistemului imun, ca să nu se mai poată ataca pe sine drept urmare a faptului că inima unui necunoscut

stătea de-acum în centrul atenţiei, într-un corp în care nu fusese niciodată intenţionată să bată. Este un proces delicat. Pentru a forţa acceptarea şi a împiedica rejectul, beneficiarii unui transplant înghit în medie paisprezece pastile pe zi, la ore fixe. De aceea, a fi un chirurg transplantolog te obligă implicit să devii expert în boli infecţioase. Te antrenezi să observi simptome pe care alţii nu le văd, te obişnuieşti să ţii cont şi de cele mai mici variaţii ale hemoleucogramei unui pacient, sau ale serologiei acestuia. Felul în care sună o tuse, culoarea ochilor sau a pielii, mirosul aerului expirat de cineva. Spre deosebire de alţi chirurgi, care operează adesea persoane pe care nu le-au întâlnit niciodată înainte şi apoi îl revăd pe pacient după două săptămâni pentru un consult final, chirurgii transplantologi îşi întâlnesc pacienţii cu câteva luni înainte, le cunosc povestea şi istoricul familial şi apoi suferă alături de aceştia, prin agonizantul proces al aşteptării unei inimi. După operaţie, îşi întâlnesc pacientul săptămânal, apoi lunar, ani de zile după aceea. Sunt legaţi de acest act indescriptibil prin care se ia inima altei persoane şi se amplasează în pieptul unei fiinţe vii, unde va începe, în mod instinctiv, să bată din nou. Puţini doctori au parte de legături atât de strânse cu pacienţii lor. După un an şi jumătate la Vanderbilt, am primit un telefon de la spitalul St. Joseph din Atlanta. Doreau să înceapă un program de transplanturi şi mi-au propus să fiu şeful departamentului care avea să-l implementeze. Billy şi-a dat consimţământul şi mi-a dat drumul să zbor. Am dat mâna cu el şi i-am spus: — Vă mulţumesc, Sir. Şi am pornit cu Emma spre casă, în Atlanta. Pe-atunci aveam deja două telefoane mobile şi două pagere şi eram on call74 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână de circa şapte ani de zile. Aveam treizeci de ani, iar oamenii veneau din toate părţile pentru a mă întâlni. Nu pierdusem niciun pacient 74

on call – gardă cu posibilitatea doctorului de a merge acasă, sau de a pleca din localitate, dar rămânând disponibil şi accesibil telefonic (n.tr.).

care să nu fi fost deja mort, nu am fost niciodată dat în judecată şi nu am dat greş niciodată, aşa că s-a răspândit zvonul despre calităţile mele. După cel de-al doilea an al meu de practică, Charlie – care intrase în construcţii în nordul Atlantei – ne-a sunat să ne spună că găsise un teren de vânzare în partea de nord a Lacului Burton. Două loturi, pe unul găsindu-se un adăpost de pescari cu o singură cameră şi verandă, faţă în faţă cu celălalt, de-o parte şi de-alta a unui intrând îngust al lacului. Ne-am întâlnit toţi trei la biroul agentului imobiliar târziu într-o după-masă de duminică, pentru că aşa îmi permisese programul meu şi ne-am dus să vedem proprietatea. Construcţia existentă era simplă, dar curată, şi putea foarte bine să servească drept adăpost la sfârşit de săptămână până când am fi putut construi ceea ce ne doream. Încă din clipa când am pus piciorul pe acel teren, Emma a şi început să vadă înaintea ochilor genul de casă pe care şi-l dorea. Pe drumul înapoi, începu să-şi aştearnă ideile pe hârtie. Am făcut o ofertă la telefon, în timp ce mergeam pe autostrada 400 spre sud şi am semnat hârtiile întruna din zilele săptămânii următoare.

ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ, DUPĂ PATRU OPERAŢII DE BYPASS SIMPLU ŞI o loracotomie, am intrat în biroul meu pentru a întâlni un bărbat mai în Vârstă din China. Adus de spate şi sprijinindu-se într-un baston, şi-a ridicat capul şi m-a salutat. Mam oprit să dau mâna cu dânsul şi am stabilit contactul vizual. Cu toate că nu vorbeam aceeaşi limbă, ştiam ce dorea. Vreau să trăiesc înseamnă în orice limbă acelaşi lucru: Vreau să trăiesc. Ochii îi vorbeau la fel de limpede ca şi buzele. M-am întors, am programat operaţia şi, în noaptea aceea, a început să trăiască din nou. Când au văzut cum puteam lucra cu un ţesut atât de friabil, au început să-mi aducă şi copii ca să-i văd. Siguranţa mâinilor mele şi abilitatea pe care o aveam de a face cusături mici în locuri înguste, ţesuturi periculos de subţiri, erau calităţi foarte căutate de către părinţii copiilor ale căror inimi fragile aveau nevoie de miracole deghizate în medicină modernă.

Iar când am salvat viaţa unei fetiţe de opt ani care avusese deja trei operaţii şi care nu mai putea fi deconectată de la cele patru aparate care o menţineau în viaţă, au început să-mi spună „făcătorul de minuni”. Emma zâmbea doar şi continua să spere. Viaţa unui pacient care a suferit un transplant nu este lipsită de durere. După operaţie, pacienţii trebuie să suporte o spitalizare îndelungată, timp în care nu prea dorm, li se fac tot felul de teste, sunt înţepaţi în mod repetat şi au de suportat câteva tubulaturi inconfortabile care le sunt introduse sau scoase prin diferite orificii ale corpului. Într-o scurtă perioadă de timp, suferă primul episod inevitabil de respingere atunci când propriul sistem imun atacă ameninţarea străină, obiectul aflat în centrul corpului, care în mod normal nu ar avea ce căuta acolo. Apoi începe căutarea epuizantă a combinaţiei ideale de medicamente, pentru regularizarea sistemului imun. Apoi biopsiile repetate, când doctorul introduce un instrument minuscul printr-un tub ce pătrunde în corp printr-o venă a gâtului şi prelevează cinci bucăţi minuscule din muşchiul inimii care trebuie studiate şi analizate. Apoi urmează săptămâni întregi de fizioterapie şi controale săptămânale, care apoi se răresc la o singură consultaţie pe lună. În cele din urmă, pacienţii trebuie să accepte şi să se supună unei diete stricte pentru tot restul vieţii, să ia o duzină de medicamente diferite la ore exacte şi să fie mereu atenţi la fiecare tuse, strănut şi înfundare a nasului, fiecare tăietură şi rană care apar pe corp şi la cea mai mică variaţie a temperaturii. Dar în ciuda acestor dificultăţi şi a durerii, oamenii stau la coadă pentru a beneficia de aşa ceva. Apoi sunt doctorii. Cei sinceri îţi vor spune că puţini dintre noi suntem imuni la un dram din complexul „Dumnezeu”. Sistemul însuşi reprezintă problema. Spre deosebire de directorii unei corporaţii, care primesc un feed-‚back de la acţionarii lor sau de la bordul de conducere, doctorii nu sunt corectaţi deloc, sau dacă da, în prea mică măsură. Noi deţinem controlul. Iar în sala de operaţii, suntem în control total. Toţi ceilalţi sunt supuşi şi

gata să ne îndeplinească şi cea mai mică poruncă. Fără comentarii. Fără negocieri. Fără întrebări sau proteste. Noi prescriem şi oamenii fac ce li se cere. Noi întindem o mână, iar oamenii sar. Şi cu fiecare nouă viaţă salvată, suntem promovaţi. — Excelentă treabă, doctore. O reuşită totală, doctore. Felicitări, doctore. Şi poate că noi spunem: — A fost o nimica toată. Dar în mintea noastră, spunem altceva: Păi poţi să ştii că e o treabă excelentă. Ne lăfăim în orgoliul propriu şi suntem lacomi după promovare. Şi să nu credeţi că aşa ceva se petrece doar în afara sălii de operaţii. Pentru că majoritatea dintre noi avem un simţ supradezvoltat al sinelui, tratăm majoritatea relaţiilor pe care le avem în acelaşi mod, ceea ce explică de ce lucrăm douăzeci de ore pe zi şi nu avem o viaţă de familie, avem în spate căsătorii falimentare şi ajungem să le trimitem copiilor noştri câte-o felicitare de Crăciun. Eu am scăpat de acest complex, dar nu fiindcă aş fi fost un bărbat mai bun decât cei din jurul meu, ci pentru că nu îmi puteam permite să cad victima lui. Veneam acasă în fiecare seară şi mă suiam în pat lângă o femeie ale cărei respiraţii mă speriau de moarte. Am început să lucrez douăzeci de ore pe zi nu pentru că aveam nevoie să-mi hrănesc foamea de afirmare, cu toate că nu eram imun la asta, ci fiindcă speram ca Dumnezeu să îşi amintească toate faptele mele bune şi să o cruţe pe Emma. Adesea intram pe uşă după două nopţi şi trei zile întregi petrecute la spital şi mă întindeam în pat, cu pleoapele mai grele decât plumbul, de nu le mai puteam ţine deschise. Dar somnul mi-era duşman, şi făceam tot ce puteam să nu adorm, pentru că tot ce doream să fac era să stau să ascult respiraţia soţiei mele. Pentru că astfel îmi potoleam teama. În multe nopţi se întorcea spre mine, îmi vedea ochii deschişi şi mă mângâia pe obraz cu degetul. — Hei. Zâmbeam. — Nu ţi-e somn?

Dădeam din cap că nu. Zâmbea şi îmi atingea buzele. — Minţi. Dădeam din cap că da. Se cuibărea sub braţul meu, îmi căuta picioarele cu vârful degetelor ei de la picioare, îşi închidea ochii şi adormea la loc. De fiecare dată îmi venea să-i spun: — Stai puţin, nu, nu te duce încă. Stai. Doar câteva minute. Dar înainte să apuc să rostesc acele cuvinte, ea dormea deja adânc. Aşa stăteam acolo lângă ea, cu inima bătându-mi cu putere în piept, iar în braţele mele pieptul ei slab se umplea şi se golea iar de aer. Nevoia de somn era imensă, dar stăteam în mijlocul furtunii, cu valurile izbindu-se de proră în timp ce mă luptam să ţin cârma pe direcţie. Dar nu aveam asupra acestui vapor mai mult control decât aveam asupra bărcuţelor pe care le construiam şi le lăsam la apă pe pârâu în jos pe vremea când eram copii. Pluteam la suprafaţă, vâsleam perfect, cu mişcări întinse sau pluteam discret la loc puţin adânc, dar, în cele din urmă, apa ne purta unde vroia ea. A fost cel mai frumos timp, a fost cel mai rău dintre timpuri... a fost izvorul speranţei, a fost iarna disperării, aveam totul înainte şi n- aveam nimic. Când eram sigur că doarme, îmi lipeam stetoscopul de spatele ei fragil şi ascultam. După câteva ceasuri, furtuna îmi vuia în urechi, valurile se loveau necontenit în mintea mea, mâinile trudite îmi erau lipite de cârmă, eu continuam să ascult. În cele din urmă când eram vlăguit şi incapabil să mai stau treaz, un ultim val mă izbea cu putere, mă făcea mii de fărâme şi mă arunca la ţărm. O oră mai târziu mă trezeam orbit de razele soarelui şi de junghiul nesiguranţei. Naufragiat.

ŞTIAM, CAZUL EMMEI ERA MAI COMPLICAT DECÂT ORICARE ALTUL cu care mă confruntasem înainte. În timp ce procedura chirurgicală în sine avea să fie delicată şi complexă, perioada postoperatorie era cea care mă Punea pe gânduri. După atâţia ani în care luase medicamente puternice care să-i

încetinească procesul de degenerare a inimii, sistemul ei imunitar era deja vlăguit. Succesul avea să-l constituie continuarea stabilirii selective a sistemului ei imunitar, încât acesta să accepte noua inimă, în timp ce restul imunităţii ei să fie întărit încât să putem îmbătrâni împreună. În timp ce eu eram plin de speranţă, timpul ei se apropia de sfârşit. Emma îmi spusese că nu dorea să fiu eu cel care să O operez, pentru că dacă se întâmpla ceva, nu dorea să trăiesc tot restul vieţii cu acel stigmat asupra mea. În timp ce fracţia de ejecţie a Emmei continua să scadă, apropiindu-se tot mai mult de 15%, am început să mă gândesc la alcătuirea echipei Care doream să o opereze. Aveam nevoie de o pereche bună de mâini. Aveam nevoie de cineva care era la fel de bun ca şi mine. Dr. Loyd Royer Morgan era un chirurg de cincizeci şi ceva de ani care executase destul de multe transplanturi, ceea ce-l făcea un chirurg de frunte pe coasta de est a Statelor Unite. Royer opera frecvent în afara spitalului Joseph, aşa că ne întâlnisem adesea. Royer era un urs. Înalt de 1,80 metri şi cu nişte mâini ca două labe de urs, era un uriaş plin de blândeţe. Din cauza dimensiunii mari a mâinilor sale, era limitat în ceea ce putea face cu copiii, dar era perfectul tuturor când venea vorba de adulţi. Dacă s-ar fi întâmplat ca inima să se îmbolnăvească şi să aibă nevoie de o operaţie, aş fi vrut să am mâinile lui Royer în pieptul meu. Eu şi Emma l-am invitat la cină la Chops în centru, unde a băut vin roşu, a înfulecat o friptură şi ne-a ascultat povestea. La sfârşitul cinei, l-am rugat să fie el chirurgul nostru. A privit-o pe Emma, ea a încuviinţat din cap, iar el a acceptat. Am început mulţimea de teste care certificau faptul că se califica pentru operaţie. Am înscris-o pe lista de aşteptare. Într-o marţi, undeva spre miezul nopţii, am introdus informaţiile referitoare la Emma în sistemul naţional de date legate de transplant, cunoscut ca bază de date UNOS, şi am înregistrat-o oficial. Am sunat-o, iar ea a început să plângă. Nu-i plăcea deloc ideea că trebuia să aştepte să moară cineva ca ea să poată trăi.

Capitolul 30

Miercuri avea să fie o zi caldă de vară; vântul ce adia dinspre lac îmi spunea asta. M-am trezit devreme pentru că visele mele nu mă lăsau să dorm până târziu. De fapt, nu mă prea lăsau să dorm deloc. Aveam un tricou din flanel cu guler, pe care la nevoie îl puteam ridica, mi-am pus ochelarii de soare şi mi-am tras şapca de baseball pe ochi. Şi ca să arăt şi mai rău de atât, nu-mi tunsesem barba. Cu Suburbanul meu cenuşiu, prăfuit de ţărâna roşiatică a Georgiei, care nu semăna deloc cu Lexus-ul pe care-l avusesem cândva, credeam că puteam scăpa detectării celor de la St. Joseph. Drumul îngust de piatră ce cobora, unduindu-se, spre casa lor, era săpat de făgaşul apelor de ploaie şi neîntreţinut. Am tras în faţa casei şi le-am văzut pe Cindy şi pe Annie şezând pe o băncuţă, citind. Annie era învelită într-o pătură şi purta o beretă roşie de pluş; Cindy purta o fustă până la genunchi care nu era nouă şi un jerseu de bumbac fără mâneci, care se subţiase pe alocuri. Toţi bolnavii cronici arată cumva asemănător, traşi la faţă, slabi, măcinaţi. Ochii le sunt cufundaţi în orbite; pielea le este palidă, de o nuanţă albăstruie, translucidă; venele sunt evidente şi par friabile; părul nu se pretează pentru reclamele de la Revlon; iar mişcările sunt lente, de parcă tot corpul ar înainta prin apă, sau de parcă ar avea băşici în tălpi. Termenul medical este caşexie. Expresia mai obişnuită este aceea de „moartea-npersoană”. Oricare vă place, cam aşa începea să arate şi Annie. Şi sub acea privelişte se afla senzaţia slabă că tot mai multă vitalitate, tot mai mult din viaţa ei se scurgea văzând cu ochii. Sări de pe băncuţă, se apropie de geamul de cealaltă parte a şoferului şi spuse: — Hei, ghiceşte ce citeam? Am coborât, am înconjurat maşina şi i-am deschis uşa. — O, spune-mi tu, am zis eu.

— Madeline75. — Nu mai spune. Cindy ne întrerupse. — Da, ne gândeam la dr. Seuss, dar am zis că te-ai săturat de Cuvintele de trei silabe. Autostrada 400 spre sud era liberă, iar drumul a fost lipsit de evenimente şi am reuşit să intrăm în parcarea de la St. Joseph cu douăzeci de minute mai devreme. Cindy scutură din cap. — Sigur ai mai fost pe-aici. Mie întotdeauna îmi trebuie o oră doar să găsesc intrarea. Am zâmbit şi am zis: — Internetul este o chestie formidabilă. — Da, dar te costă douăzeci de dolari pe oră să-l foloseşti la internetcafe. — Să veniţi la mine. Puteţi folosi conexiunea mea oricând doriţi. După ce-am zis-o, mi-am făcut un bileţel mintal să nu uit să-mi scot laptopul din birou. Am parcat în spate, în parcarea destinată pacienţilor, despre care ştiu puţini pacienţi. Cindy scutură din cap şi îi deschise portiera lui Annie. — Urci cu noi? m-a întrebat ea. — Nu, cred că o să rămân pe-aici. Încerc să nu ajung în cabinetele doctorilor decât dacă este absolut necesar. Ea zâmbi şi o ţinu pe Annie de mână în timp ce intrară prin uşa acţionată electronic. Am rămas şezând în maşină, uitându-mă îndelung la coperta cărţii cu Madeline şi amintindu-mi cum i-o citea Emiliei mama ei.

75

Madeline – serie de cărţi pentru copii scrisă de Ludwig Bemelsman, autor american cu origini belgiene, austriece şi germane. Prima carte a acestei serii, intitulată chiar Madeline, a fost publicată în 1939. Dovedindu-se un succes, a fost urmată de nenumărate altele în anii ’40 şi ’50. Seria este continuată şi în prezent de nepotul autorului, John Bemelsman-Marciano, şi a fost şi ecranizată (n.tr.).

Treizeci de minute mai târziu, am fost trezit de un ciocănit în geam. Un gardian îmi vântura prin faţa parbrizului un baston negru, impunător. — Scuzaţi-mă, domnule, mi-aţi putea prezenta un act de identitate? Mike Ramirez fusese paznic de noapte acum cinci ani. Părinţii lui se trăgeau din Mexic, fapt care explica pielea lui creolă şi părul negru. Nu ştiu de câte ori m-am întâlnit cu Mike la plecare după miezul nopţii şi mă însoţea la maşină pentru a se asigura că nu voi fi atacat de nimeni de prin tufişuri pentru a-mi lua portofelul, ceasul sau chiar viaţa. Mike şi Sofia aveau doi copii şi sperau să mai vină şi alţii. Întotdeauna avea la el poze cu ei şi povestea că visul lui era să-şi trimită copiii la o şcoală privată. Imediat ce avea să fie promovat ca director al Pazei. O cunoştea pe Emma din toate vizitele pe care le făcuse la spital şi îi urmărise cu religiozitate progresele. La înmormântarea ei, stătuse în al doilea rând, plângând ca un copil. În cei cinci ani de când nu-l mai văzusem, Mike se mai rotunjise puţin în talie, iar părul i se rărise puţin. Întotdeauna îl simpatizasem pe Mike, întotdeauna îmi făcuse plăcere să povestesc cu el şi mă bucuram întotdeauna la gândul că aveam să-l întâlnesc după ce închideam uşile sălii de operaţie şi apucam pe scurtul drum ce ducea la maşina mea. Dar ultimul lucru pe care doream acum să-l fac era să-i arăt buletinul meu. Când mi-am ridicat privirea, el bătu din nou în geam şi spuse: — Domnule, îmi cer scuze că vă deranjez, sincer, dar avem destul de multe probleme prin zona asta, aşa că dacă vreţi să fiţi amabil... Am coborât geamul şi mi-am vârât mâna în buzunarul din spate. Acolo îmi era portofelul, dar el nu trebuia să ştie asta. — Ăăăă, m-am bâlbâit eu, sperând ca Cindy şi Annie să apară în mod miraculos. Am arătat spre uşa electronică fără să-l privesc.

— cardul de identitate mi-a rămas cumva la sora şi la nepoţica mea, iar ele au intrat să-şi ia o gustare, ceva. Ele sunt înăuntru. Au o programare la dr. Morgan. El ezită. — O... deci aşteptaţi un pacient? — Da, o fetiţă, cam atât de înaltă, cu o chestie roşie pe cap. Ştiţi cum sunt fetiţele. Toate încearcă să fie un model din reviste. Am încercat să semăn cât mai bine cu unul de-al locului, dar nu eram convins că se lăsa păcălit. — Da, da, mie-mi spuneţi, spuse el. Am şi eu două. Asta însemna că el şi Sofia aveau acum patru copii – primii doi fuseseră băieţi. M-am uitat la insigna lui. Director al Pazei. Bun. Ştiam că era mândru de asta. — Ăăă... domnule, am spus, încercând să par tâmpit, dar supus, dacă trebuie neapărat să mă mut de aici, o s-o fac. Dar trebuie neapărat să fiu aici când se întorc ele. Am pornit motorul, dar Mike îşi puse mâna pe portieră şi spuse: — Staţi puţin. Am apăsat frâna, dar am menţinut motorul pornit. Mike îşi întoarse capul, apucă micul transmiţător radio ce-i atârna pe umăr şi spuse: — George, sună şi întreab-o pe Mary Jane din cabinetul dr. Morgan dacă... Se uită la mine şi mă întrebă în şoaptă: — Cum o cheamă? — Annie. Continuă să vorbească în staţie. — Dacă a intrat la consultaţie Annie, o fetiţă cu o chestie roşie pe cap. Mike privi în jur, mereu atent, scrutând parcarea, dar ascultând la aparatul de emisie-recepţie. Un avion trecu pe deasupra noastră, bruind transmisia. El acţionă butonul de legătură şi spuse: — Repetă, George. — Da, reveni George. Tocmai coboară.

Eu respirai uşurat. George vorbi din nou. — Poate că le întâmpini la uşă pentru că dr. Morgan le însoţeşte. — ’ţeles, spuse Mike, îndreptându-şi uşor ţinuta. L-am alungat nepoliticos de pe geamul maşinii, M-am ridicat şi mi-am împrospătat puţin echipamentul de deghizare. Mike se apropie de uşă chiar când ieşi Royer împingând un cărucior cu rotile pe care şedea Annie, urmat de Cindy. Avea un plic imens rulat sub braţul drept. Radiografiile. Am privit fix înainte, am pornit radioul ca să nu-i aud şi nu m-am oferit să îi ajut. Royer deschise uşa din spate, o ridică pe Annie din scaun, o puse în maşină şi o gâdilă puţin. Cindy se lăsă pe scaunul din faţă, obosită. Royer o sărută pe Annie pe frunte şi-i închise portiera. Ea se lăsă pe spate şi închise ochii. Cindy îşi coborî geamul şi se aplecă afară pe geam. Pentru că nu-l putea auzi pe Royer, opri radioul şi spuse: — Vă mulţumesc, dr. Morgan. Royer îi întinse filmele, apoi privi spre bancheta din spate unde Annie respira scurt, sacadat, cu ochii închişi. — Cindy, spuse el, ridicându-şi mâinile. Dumnezeu mi-a dat mâini bune, da’ mi le-a făcut tare mari. Eu nu pot face operaţia; ea are nevoie de cineva special. Cineva înzestrat. Fizic, eu nu-mi pot vârî mâinile în locurile unde este nevoie, şi tot fizic nu pot face o cusătură atât de fină. Va trebui să găsim pe altcineva. Royer se opri şi privi undeva, departe. — Am cunoscut cândva un chirurg care ar fi putut face operaţia asta... noi îi spuneam „făcătorul de minuni”. Dar de câţiva ani nu mai pot da de el... Mă rog. Reveni în prezent şi lovi uşor filmele. — Ai grijă de astea. O păstrăm pe Annie ca o prioritate pe listă. Fracţia ei de ejecţie o plasează acum aproape în vârful listei. În cel mai rău caz, o s-o fac eu. Dar... Privi din nou spre Annie.

— E timpul să începem să ne rugăm pentru o minune. Pentru că avem nevoie de o minune. Cindy îşi şterse o lacrimă şi spuse în şoaptă: — Mulţumesc. Îşi ridică geamul şi se aşeză înapoi cu mâinile în poală. Eu am dat în marşarier şi tocmai eram pe punctul să apăs pedala de acceleraţie, când ea lăsă din nou geamul jos şi spuse: — Dr. Morgan? Royer se întoarse şi reveni lângă maşină. Ea trase adânc aer în piept şi schimbă tonul, de la cel de mamă la cel care aducea banii în casă. — Am rămas în urmă cu plăţile la cabinetul dumneavoastră. Cred că luna viitoare se va schimba totul. O bancă cu care am discutat... Royer îşi ridică mâna şi o flutură prin aer. — Mai încolo, spuse el. Mai întâi operaţia. Apoi, după ce se întoarce la şcoală, şi aleargă iarăşi la locul de joacă, când o să fugă după băieţi şi o să-ţi ceară s-o ajuţi să-şi dea cu ojă pe unghii, atunci o să ne gândim şi la partea asta. Cindy îşi înăbuşi un suspin. Royer o bătu uşor pe spate. — Să rămânem concentraţi asupra jocului. Haide s-o facem pe Annie bine, să o mărităm, să o ajutăm să aibă copii, să fie o soţie, o mămică şi o bunică. Toate astea sunt posibile, dar mai avem câteva hopuri de trecut. Privi din nou la filme. — Să nu le pierzi. Pentru prima oară, Royer privi în interiorul maşinii. Privi şoferul. Eu priveam fix înainte, dar din coada ochiului îl vedeam pe Royer studiindu-mi mâinile aşa cum stăteau nemişcate pe volan. Ce greşeală din partea mea. Mi-am tras mâneca să-mi ascund ceasul – un Blue Seamaster Omega pentru scufundători pe care-l primisem cadou de la Emma la prima noastră aniversare.

Royer se aplecă să vadă cât putea din oasele feţei mele, şi din faţă. Nu m-am uitat nicio clipă în direcţia lui. Ochii i se îngustară, se uită la Cindy, apoi la mine, iar la Cindy şi iar la mine. Vorbi rar şi apăsat, uitându-se în tot acest timp pe lângă Cindy, la mine. — Se mai întâmplă minuni. În ciuda a ceea ce cred unii oameni, se mai întâmplă minuni. Am ieşit din parcare, iar Cindy îşi puse mâna pe umărul meu. — Îţi mulţumesc că ne-ai adus. Nu cred că am fi reuşit să ajungem la programare de unele singure. — Până aici te-ai descurcat destul de bine, am spus. — Aparenţele pot fi înşelătoare, spuse ea, privind afară pe geam în timp ce pătrunserăm pe drumul circulat. Annie adormise, aşa că am trecut şi de Varsity şi de Starbucks şi ne-am îndreptat spre nord în Autostrada 400. Eu tăceam, gândindu-mă la întrebările ce mă bântuiau, şi cred că Cindy îmi simţi neliniştea. — N-ai mai scos o vorbă de când am plecat de la spital. Eşti bine? — O, da, doar că, ăăă... mă gândeam la Annie. Cindy dădu din cap. — Bine-ai venit în club. ANNIE DORMI TOT DRUMUL PÂNĂ ACASĂ. AM AJUNS ÎN FAŢA CASEI LOR după lăsarea întunericului. Lumina cu senzor se aprinse şi mă făcu să mă simt mai în largul meu. Am lăsat maşina cu motorul pornit, am dus-o pe Annie înăuntru, am bătut-o pe Cindy pe umăr şi am ieşit afară în timp ce ea-mi spuse încetişor „Mulţumesc” de pe marginea patului lui Annie. M-am urcat în maşină, şi pe locul de lângă mine se afla plicul. În mine se dădu o luptă. M-am uitat din nou la plic, apoi l-am luat şi i-am golit conţinutul. Am găsit imagini; CD-uri care fără îndoială conţineau imagini ecografice, videoul înregistrat la cateterizarea inimii, care avea să prezinte injectarea substanţei de contrast şi performanţa

şi forţa inimii; şi în sfârşit, tomografia. Am ridicat imaginea spre lumina din curte şi am studiat contururile inimii lui Annie. Royer avea dreptate. Am dus plicul la uşă, l-am strecurat pe sub prag şi m-am dus acasă. Am parcat maşina, m-am urcat pe verandă şi am ascultat greierii. Zgomotul făcut de ei era asurzitor.

Capitolul 31

Era sfârşitul de săptămână cu 4 iulie, şi ştiam că lacul avea să fie ticsit de oameni, bărci şi larma jet-ski-urilor, dar trebuia s-o scot pe Emma din casă. Zăcea la pat de luni de zile şi, dacă ar fi avut suficientă energie, ar fi înnebunit încă de acum câteva săptămâni. O ţinusem în viaţă administrându-i aproape zilnic dopamină intravenos – un fel de stimul cu adrenalină pentru inimă. Forţa inima să bată în mod artificial cu mai multă putere şi mai regulat, dar de asemenea îi scurta viaţa. Şi pentru că Emma era aproape de vârful listei de aşteptare pentru transplant, Royer şi cu mine am căzut de acord că o creştere a puterii indusă de medicamente avea să o ajute, aşa că i-am amplasat un cateter venos central pe care l-am introdus într-o venă periferică. Acest dispozitiv arăta ca o linie intravenoasă în braţul stâng al Emmei, dar în realitate era ataşat la un tub care îi urca prin braţ şi apoi ajungea până în atriul ei drept, permiţând medicamentului să fie descărcat direct în inima ei, unde se amesteca apoi cu cantitatea optimă de sânge. Astfel reuşeam să fim cu un pas înaintea nopţii întunecate ce îi sufla deja în ceafă. Emma era plăpândă, extrem de palidă, nu prea mai vorbea, iar când O făcea nu auzeai decât o şoaptă şi clipea cu încetineală. Părul i se subţiase, unghiile îi deveniseră friabile, iar gura îi era mai mereu uscată. Se apropiase de vârful listei, dar cum mai erau câteva nume înaintea numelui ei, ştiam că aveam sfârşitul de săptămână doar pentru noi. Aşa Că am împachetat în maşină suficiente pungi de plasmă şi lichide pentru administrare intravenoasă pentru a-i continua injecţiile zilnice cu dopamină şi trei butelii de oxigen lichid, la care începusem să o conectez noaptea, în timp ce dormea. Aportul suplimentar de oxigen uşura efortul pe care-l depunea corpul ei, permiţându-i să se odihnească. Era ca şi când aş fi depus mici rezerve de energie în banca organismului ei. După un transplant, corpul suferă replieri pe multiple planuri. Oxigenul îi readuse puţin din culoare în obraji şi ea savură din plin clipele de relativă emoţie. Dar în caz că

s-ar fi întâmplat să apară vreo inimă disponibilă, îi sunasem pe cei de la Life Flight, le-am dat coordonatele GPS exacte ale casei şi le-am spus că există un teren potrivit pentru aterizare la vreo sută de metri distanţă, pentru elicopter. Emma, cu tubul care-i intra în nas agăţat ca nişte ochelari pe după urechi şi inspirând cu nesaţ oxigenul, şi-a pus capul pe umărul meu şi aşa am condus tot drumul până la lac. Eram încântaţi. După ce aşteptasem atât, după ce studiasem atât, după cât sperasem, ştiam că eram la distanţă de doar câteva săptămâni de o viaţă cu totul diferită. Îmi eliberasem programul operaţiilor pentru două zile, ceva ce nu mai făcusem de când fusesem stagiar, şi mi-am petrecut toată ziua în telefon ascultând diferite noutăţi de la asistente şi consultându-mă cu alţi medici referitor la foşti şi viitori pacienţi. După prânz, chiar am ieşit să fac o tură la vâsle – ceva ce de ani de zile se reducea la un episod zilnic de exerciţii intense la ora 5 dimineaţa, pe o maşinărie statică din centrul de fitness al medicilor din cadrul spitalului. De pe locşorul ei aflat deasupra lacului, Emma desena, moţăia lângă o ceaşcă cu ceai şi privea siajul bărcilor ce treceau în trombă prin dreptul movilei noastre. În noaptea aceea, un tânăr de douăzeci şi unu de ani din Daytona, călare pe o motocicletă, după ce se drogase cu un cocktail de bere şi amfetamine, ţâşnise cu bolidul lui undeva spre nord, cu 120 de km la oră şi încercase să facă un salt peste o intersecţie sub privirile admirative ale unor puşti aflaţi în căutare de senzaţii tari. A lovit parapetul şi a avut viteza, distanţa şi din nefericire şi înălţimea necesare pentru ca în punctul culminant al saltului pe care-l făcuse, să nu mai apuce să evite un stâlp de rezistenţă al drumului suspendat, ceea ce aproape l-a decapitat. Motocicleta lui a aterizat fără el, iar cei de la descarcerări lau dat cu greu jos de unde rămăsese suspendat şi a fost declarat imediat în moarte cerebrală. A fost menţinut în viaţă în timp ce medicul discuta cu părinţii lui formalităţile legate de donarea de organe. Spitalul din Daytona a anunţat existenţa inimii, iar sistemul naţional computerizat a declarat compatibilitate perfectă pentru doi pacienţi.

Chestia fantastică legată de baza de date UNOS este aceea că scoate din ecuaţie orice situaţie în care unui medic i s-ar cere să joace rolul lui Dumnezeu. Singura excepţie posibilă la regula de a nu decide tu însuţi nimic este atunci când programul de transplant a devenit excesiv de mare şi reţeaua de pacienţi aflaţi pe listă creşte şi ea. Dar chiar şi atunci, şansele unei compatibilităţi perfecte pentru mai mult de unul din pacienţii tăi nu este cam egală cu şansele tale de a fi lovit de fulger şi atacat de un rechin în aceeaşi zi. Administratorii de sistem ai reţelei declară compatibilitatea printr-un sistem de dublă verificare înainte să fie dat vreun telefon, iar apoi dau cele două telefoane către cei doi medici listaţi ca responsabili pentru ambii pacienţi. În acea după-masă, ambele telefoane le-am primit eu. — Hei. Era Royer. — Avem... ceva. Însă tonul vocii lui îmi spunea altceva. — Avem o inimă. — Şi? am întrebat eu. — E compatibilă cu Shirley... şi cu Emma. Cu şase săptămâni înainte, Shirley Patton venise să mă vadă. Tocmai împlinise patruzeci de ani, avea doi copii, de treisprezece şi zece ani. un soţ cu care era căsătorită de cincisprezece ani şi nu avea decât o singură dorinţă: — Aş vrea să-mi văd copiii absolvind colegiul. Singura problemă era aceea că inima ei nu avea să-i permită să-şi vadă dorinţa împlinită. Fiul ei o adusese cu căruciorul cu rotile în cabinetul meu, iar când am rugat-o să se ridice în picioare, nu a putut-o face. Auzise de mine şi de echipa mea, de experienţa lui Royer şi de abilităţile mele de chirurg şi venise tocmai din Brunswick76 să mă roage să-i scot inima ei şi să-i pun una nouă în loc. Am văzut modul în care-şi privea fiul, felul în care fiica ei îi sărea în ajutor, citindu-i orice dorinţă din ochi şi am auzit că soţul 76

Aproximativ 440 km (n.tr.).

ei avea trei locuri de muncă, doar pentru a-i putea oferi îngrijirile de sănătate minimale de care avea nevoie. Ea îşi conduse căruciorul până lângă mine, care stăteam aplecat peste biroul meu, şi-a scos ochelarii de citit, şi m-a luat de mână. Mi-a întors-o în palma ei, studiindu-mi fiecare pliu şi bătătură, apoi m-a privit în ochi. — Am auzit că aveţi un dar, a spus ea. Vreţi să îmi faceţi şi mie parte de el? Dată fiind starea ei, am îndrumat-o spre un apartament al spitalului care se găsea în apropierea centrului de traumatologie. Shirley deveni» atât de slăbită între timp, încât nu mai putuse părăsi spitalul. Fie îi găseam o inimă, fie murea aşteptând-o. Royer continuă. — E în totalitate alegerea ta. O putem pune pe Emma pe picioare în trei zile şi apoi să punem mâna pe telefon şi să dăm sfoară în ţară pentru o inimă pentru Shirley. Am scuturat din cap, iar Emma îşi trecu degetele prin părul meu. Fără ca măcar să fi auzit conversaţia noastră, ea a ştiut. Nu ştiu cum, dar a ştiut. — E în regulă, spuse ea. E în regulă. Am privit-o îndelung în ochi, am ales să privesc dincolo de îndoielile care urlau spre mine din spatele ochilor ei şi am spus: — Voi fi acolo în nouăzeci de minute. Pregăteşte -o pe Shirley. Royer înghiţi în gol şi spuse: — Este ora... 9:14 a.m.... acum. Puse receptorul în furcă şi porni să pregătească un avion în timp ce eu am făcut un duş, am sărutat-o pe Emma şi l-am chemat pe Charlie să stea cu ea. Emma m-a salutat cu o mişcare a mâinii, un zâmbet forţat şi cuvintele răguşite: — Haide, du-te. Şi îmbrăţişeaz-o pe Shirley din partea mea. Am încălcat aproape toate limitele de viteză afişate pe drumul spre Atlanta, în timp ce Royer zbura spre Daytona. S-a întors, a deschis geanta frigorifică, şi acolo, deasupra trupului lui Shirley, mi-a întins o inimă desăvârşită.

Am făcut ceea ce aveam de făcut, am făcut nod ultimului fir şi am scos-o pe Shirley de pe „pompă”. Inima ei cea nouă se umplu de sânge, se coloră într-un roşu viu şi reîncepu să bată ca o tobă. Am vorbit cu soţul ei şi l-am lăsat în sala de aşteptare împreună cu copiii lor, unde discutaseră, mai presus de toate, despre colegiu. M-am întors acasă după lăsarea întunericului, i-am mulţumit lui Charlie şi m-am întors la Emma. Ea s-a întins şi şi-a trecut degetul peste liniile întunecate care de-acum îşi făcuseră loc permanent sub ochii mei. Când îmi văzu faţa, zâmbi. Ştia că Shirley era bine şi că avea să supravieţuiască. Vorbitul devenise şi mai dificil, la fel ca şi vorbitul în şoaptă, aşa că-mi scrisese un bilet şi arătă cu creionul. „Acum culcă-te puţin.” Cum telefonul nu suna şi pagerele mele nu mai piuiau, cum niciun pacient nu-mi aştepta sosirea şi cum nicio inimă nu mai era pe drum, am luat-o pe soţia mea în braţe şi am dus-o în patul nostru, m-am întins lângă ea, mi-am pus braţul după talia ei subţire şi osoasă şi mi-am închis ochii. Ea şi-a încolăcit degetele într-ale mele şi şi-a lipit pielea caldă a spatelui de pieptul meu şi am adormit pe nesimţite. Când m-am trezit în întuneric câteva ceasuri mai târziu, sub umbrela bubuitoare a artificiilor de 4 iulie, Emma nu se mai afla lângă mine.

Capitolul 32

După cină, nişte orez brun cu ‚sos Worcestershire şi o bucată de grătar de somon asezonat cu piper cayenne, usturoi, zahăr brun şi melasă, m-am urcat în maşină şi am urcat în munţi la magazia mea. Am dat la o parte prelatele prăfuite, am studiat stogurile de lemne, am ales douăsprezece scânduri potrivite din inimă de pin şi patru grinzi de cinci pe cinci centimetri de deasupra, şi m-am întors acasă, unde mi-am petrecut noaptea în sala mea de operaţii de pe malul lacului, înconjurat de rumeguş şi lac. Când apăru Charlie la 5:30 dimineaţa, dornic să apucăm vâslele, eu terminasem picioarele, dădusem forma şi terminasem tăblia prinzând scândurile între ele cu ştifturi, prinsesem totul în şuruburi şi încleiasem tăblia, şi eram deja pe punctul de a-i da al doilea strat de lac. Charlie ajunse de partea mea a lacului, intră prudent în atelier, îşi trecu degetele peste margini şi spuse: — Drăguţă masă. — Merge, am spus, privindu-mi critic opera. — Aştepţi musafiri? — Nu, am spus fără să-mi ridic privirea. Charlie zâmbi şi spuse: — Te gândeşti să faci şi nişte băncuţe pe lângă ea? — La asta nu m-am gândit. — Ei bine, spuse el, scărpinându-se în barbă, dar unde vrei să şadă ea? Reuşi să-mi capteze atenţia. L-am privit şi l-am surprins zâmbind. — Nu ştiu.

DIN NU ŞTIU CE MOTIVE, CHARLIE ERA BINEDISPUS, ŞI ASTA SE VEDEA din felul puternic, întins şi rapid în care trăgea la vâsle. Am ţinut pasul cu el, dar cu dificultate. Mintea îmi era în altă parte. O oră mai târziu, agăţam barca în locul destinat ei pe

perete, iar Charlie mă bătu pe spate, chiar înainte să intre în apă, din capătul docului. Cu un braţ se ţinea de sârma de orientare, iar cu cealaltă îşi făcu drum prin apă. Georgia şedea pe docul opus, scheunând, cu labele atârnându-i peste margine, privind dansul de balerin al lui Charlie prin apă. Ajunse la docul lui, o ciufuli între urechi, apoi o făcu să vină după el, în timp ce o conduse spre casă, pentru a lua micul dejun. Sună telefonul şi apucă să sune şi a doua oară înainte să ridic receptorul. — Alo? — Hei, am o propunere de afacere pentru tine. Cindy era plină de viaţă, ceea ce însemna că nu dormise toată noaptea de gânduri. În fundal auzii glasuri de oameni şi clopoţelul casei de marcat. — Aşa. Am încercat să par şi eu binedispus. Vorbi cu altcineva. — Am venit devreme să mă ocup de achiziţii. Frank mi-a spus că pot folosi telefonul lui. Termin în câteva secunde. Îmi pare rău. O şi vedeam şezând dreaptă şi mestecându-şi buza de jos. Am auzit paşii unei femei pe o podea de lemn. — Bun, scuză-mă. Acum pot vorbi. Făcu o pauză şi practic o auzii cum îşi dă părul după urechi în felul în care fac femeile când se gândesc, când sunt nervoase, sau ambele. — Am crescut la o fermă de nuci pecani, chiar lângă I-75, la nord de Tifton şi la sud de Macon. Cam vreo 20 de hectare de pomi. Am vândut casa de ani de zile, dar pământul şi păduricea e încă a noastră. Din nefericire, majoritatea pomilor sunt morţi sau au fost loviţi de fulger. Oricum, ce spuneam? A, da, avem acolo un şopron vechi. Făcu o pauză, lăsând cuvintele şopron vechi să reverbereze cumva în aer.

— Are vreo două sute de ani vechime. Nu ştiu exact despre ce vorbesc eu aici, dar e destul de mare, şi cred că mai este câte ceva lemn bun pe-acolo. Dacă reuşeşti să scoţi ceva de acolo, o să împart totul jumi’-juma’ cu tine. O să-ţi dau şi o mână de ajutor, dacă-mi spui ce să caut şi ce am de făcut. Îmi şi imaginam deja tranzacţia în minte, dar nimic legat de bani. Am tăcut o clipă, aşa că ea simţi că trebuie să umple cumva tăcerea. — M-am gândit că poate cu experienţa ta, ei bine... banii ne-ar fi de mare ajutor... Annie tuşi în fundal, o tuse guturală, umedă şi o auzii pe Cindy spunându-i în şoaptă: — Annie, scumpo, pune mâna la guriţă. Şi nu lăsa creionul din mână. Treci şi fă-ţi temele acolo. Annie spuse ceva ce nu reuşii să înţeleg, la care Cindy îi răspunse: — Nu-mi pasă ce spune învăţătoarea aia, nu ai rămas chiar atât de mult în urmă şi o să reuşeşti să intri în clasa a treia la anu. Atunci am spus: — Trebuie să văd mai întâi despre ce e vorba. — Ei bine, dacă mă anunţi din timp, aş putea să-mi iau liber la sfârşit de săptămână. — E bine dacă-ţi spun astăzi? — Poate că da. O să întreb. Îşi coborî puţin tonul vocii. — Şefa nu e chiar în cele mai bune toane astăzi, dar niciodată nu e în perioada asta a lunii. Are cel mai îngrozitor SPM77 pe care l-am văzut la vreo femeie vreodată. Se opri puţin, apoi vorbi normal în continuare: 77

SPM – sindrom premenstrual, reprezintă o multitudine de simptome fizice, psihice şi emoţionale legate de ciclul menstrual al femeii. Se estimează că circa 80% dintre femeile aflate premenopauză prezintă anumite simptome din tabloul general al SPM. Simptomele în sine sunt predictibile şi apar de regulă în cele două săptămâni care preced menstra. Acestea se atenuează sau dispar complet odată cu debutul ciclului menstrual (n.tr.).

— Asta este probabil o informaţie de care nu aveai nevoie. Am zâmbit. Cindy avea un mod minunat să gândească cu voce tare. Annie tuşi din nou, de data asta mai prelung, în cele din urmă reuşind să-şi disloce ceva din mucozităţile existente în piept. Auzisem tusea aceea de zeci de mii de ori înainte. Şi de fiecare dată, imaginea care o însoţea revenea. Tăcu vreme de un minut. În minte văzui o femeie care stătea într-un birou de împrumut vorbind la un telefon fix, pentru că nu-şi permitea un telefon mobil. Am văzut o femeie care avusese două, uneori şi trei locuri de muncă, încercând cu disperare să rupă ciclul vicios în care se afla. Am văzut-o luând adânc aer în piept, am văzut-o zâmbind, am văzut-o cum i se înălţau umerii şi golul dureros dinăuntru umplându-i-se de uşurare. Şi, cum văzusem la sute de pacienţi care-mi intraseră în cabinet, am văzut acea sclipire de speranţă revenind din cine ştie ce adâncuri, ridicându-se precum o pasăre Phoenix din cenuşa înfrângerii şi a imposibilului. Cu o voce şoptită cu care mă obişnuisem deja, îmi spuse: — Mulţumesc, şi puse repede receptorul în furcă.

Capitolul 33

Vineri noaptea veni şi mă găsi hămesit de foame, dar m-am limitat la o cină pregătită rapid la microunde. Se pare că Charlie nu. La 5:30 după-masă, apăru pe doc, gătit de sărbătoare. — Hei, băiatu’-mut! Băiatu’ care nu răspunde la telefon! Băiatu’ care’ n-are nevoie să construiască bărci! Ia mişcă-te încoace şi ia-mă cu maşina. E ora cinei. Mi-am încuiat biroul, unde îmi petrecusem cea mai mare parte a zilei, mi-am luat cheile şi am apucat pe drumul de ţară care înconjura micul nostru intrând de lac, până în faţa intrării casei lui Charlie. El era gata, cu Georgia lângă el, bătând tactul cu piciorul. Se urcă, îi porunci Georgiei „Culcat!” la picioarele lui şi cu un zâmbet pe faţă spuse: — Pe-acolo, ceea ce însemna în direcţia opusă de The Well. — Unde mergem? — Să luăm nişte prieteni de-ai mei. Vă fac la toţi cinste cu o cină. Am tras pe dreapta, am scos maşina din viteză şi m-am întors spre Charlie cu sprâncenele ridicate. El se uită la mine şi spuse: — Da, doctorilor chiar nu le place să li se spună ce au de făcut, dar tu nu eşti doctorul meu. Şi-apoi, dacă e să ieşim mâine într-o excursie cu oamenii ăştia, m-am gândit că n-ar strica să ne cunoaştem puţin mai bine. Am coborât pe drumul ce ducea la casa lor, unde Cindy şi Annie ne aşteptau deja, arătând de parcă era pentru prima oară în viaţa lor când le invita cineva la cină. Zâmbetul pe care-l aveau pe faţă valora cât zece cine. Am înconjurat maşina şi i-am deschis uşa lui Charlie. Cindy, Annie, pe cumnatul meu, Charlie, l-aţi cunoscut mai deunăzi. Iar ea este prietena lui, Georgia. Au râs, iar Charlie îşi întoarse faţa în direcţia noastră. Îşi întinse mâna, arătând vag spre Cindy, şi ea i-o luă, privindu-mă. — E în regulă, i-am spus lui Cindy, nu te teme. Charlie nu te poate Vedea, dar şi-a făcut deja o idee despre cum arăţi.

Charlie zâmbi, îşi închise ochii şi mormăi de parcă tocmai ar fi înghiţit un fursec cu ciocolată. — Şi ador Beautiful78, spuse el, adulmecând aerul cu nasul ridicat. Cindy se îmbujoră şi o îmboldi pe Annie să o ia înainte. Annie îşi ridică ochii la Charlie, nefiind prea sigură ce să facă, iar Charlie îşi Întoarse urechea spre ea. Respiraţia ei era ca cea a unui astmatic cronic. Charlie se depărtă de maşină, se aşeză pe vine şi-şi puse mâna dreaptă cu gingăşie pe faţa lui Annie. Ea stătu liniştită, cu mâinile de-o parte şi de-alta a corpului, cu bereta Căzută pe-o ureche, în timp ce Charlie îi contură trăsăturile feţei cu vârful degetelor şi apoi îi găsi, bâjbâind, mâna şi i-o scutură cu grijă, îşi apropie faţa de Annie, mişcându-şi ochii de parcă ar fi încercat să surprindă o scăpărare de lumină sau o reflexie sau ceva. Când termină să-i „citească” faţa, o luă din nou de mână pe Annie şi spuse: — Cândva am cunoscut o fetiţă care semăna tare mult cu tine. Îi ţinu mâna cu ambele mâini şi spuse: — Am auzit că ai o inimă specială. Annie zâmbi şi îşi frecă inconştientă medalionul de la gât. Charlie ascultă, îşi puse vârful degetului în jurul medalionului şi al recipientului pentru comprimatul de nitroglicerină şi întrebă: — Asta ce-i? Annie se lumină la faţă. — A fost a lu’ mami. E un medalion. Charlie se aplecă, îşi apropie urechea mai mult de ea, ca un spărgător de seifuri în plină acţiune. Cu degetele încercă să citească literele inscripţionate pe el: Ez. 36:26. — E din Ezechiel, spuse Annie. Charlie dădu din cap şi-l lăsă să-i cadă înapoi în jurul gâtului. Spuse şoptit, cu multă reverenţă: 78

Beautiful – parfum al casei Estee Lauder care în 2001 intra în Fragrance Hali of Fame (n.tr.).

— Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou. Îşi puse palma întinsă în partea de sus a pieptului lui Annie. — Voi scoate din trupul vostru inima din piatră şi vă voi da o inimă de carne. Annie îl privi uluită. — De unde ştii? Charlie zâmbi. — Surorii mele îi plăcea versetul acesta. Întotdeauna avea o carte în mâini. Ea şi Romeo de colo, spuse el, arătând în direcţia mea, învăţau mereu tot felul de chestii pe de rost şi apoi vorbeau între ei cu frazele pe care şi le aminteau. Şi unele dintre ele s-au prins şi de mine şi de atunci tot mă chinuiesc să scap de ele. Dar de asta se pare că n-am reuşit să scap încă. — Aş putea s-o cunosc? Întrebă Annie. Charlie zâmbi şi se îndreptă de spate, luând-o pe Annie de mână şi conducând-o spre locul din faţă. — Da, peste vreo optzeci de ani. I-am dus la intrarea din faţă de la The Well, i-am lăsat pe Charlie şi pe Georgia să le conducă înăuntru, la o masă, şi am parcat. Doar timpul avea să mă ajute să-mi pun la punct povestea, ca să pot minţi cu precizie când aveam să ajungem la partea cu întrebări şi răspunsuri. Chiar când am ajuns la intrare, se porni o ploaie măruntă. Norii întunecaţi de deasupra mea îmi spuneau că nu avea să se oprească curând. I-am găsit în colţ, unde Davis, gătit cu un şorţ pe care scria Sunt visul femeilor şi groaza peştilor, evident o distra pe Annie cu poveştile lui. Am rămas în umbră şi am privit-o cum lumina întreaga încăpere. Chiar aşa palidă şi obosită, avea un zâmbet care emana o strălucire pe care o vedea şi un orb de la o poştă. Şi Charlie o vedea prea bine. Faţa lui o simţea şi se încălzea sub razele ei şi, la fel ca luna, o răspândea înjur spre noi, ceilalţi. Davis le luă comanda cu ceea ce doreau să bea, în timp ce eu mă strecurai în spatele mesei, la locul meu care se găsea între Cindy şi Annie.

— Ce au bun aici? mă întrebă Cindy. I-am deschis un meniu, i l-am întins şi am arătat spre burgeri. — Orice din secţiunea asta „medicală”. Davis face cei mai savuroşi burgeri de prin zonă. Se uită la mine. — Tu ce iei? Am privit-o pe Annie, apoi din nou pe Cindy. — Ca de obicei. Un Transplant. Annie scăpă meniul din mâini, zâmbi şi îşi ridică bereta ce ameninţa să-i cadă pe ochi. — Da, şi eu vreau la fel. Îşi ridică mâinile defensiv spre noi, ca şi când ar fi vrut să spună: Nu-i mare lucru. — Oricum aveam nevoie de unul. Cât de bine ne făcea tuturor râsul. De fapt, râsul în sine era ceva extraordinar. Te curăţa. Şi dacă exista cineva care să aibă nevoie de aşa ceva mai mult decât mine, ei bine aceea era Cindy. Davis reapăru şi ne luă comanda: — Trei Transplanturi cu o farfurie în plus. Dispăru după tejghea şi începu să taie carnea pentru burgeri. În timp ce noi povesteam, formaţia din local începu să se pregătească pentru o seară lungă de vineri. Sasquatch 79 era alcătuit din patru băieţi din Atlanta, care-şi părăsiseră locurile de muncă ca agenţi de asigurări şi brokeri pentru a porni spre nord, la două ore de mers cu maşina, să se desfete în a cânta rock acustic şi southem rock. În timp ce aşteptam să ne primim mâncarea, Cindy îşi îndreptă întrebările către Charlie, care era foarte bucuros să-i răspundă. Eu şedeam pe marginea scaunului meu, ascultând, uimit şi îngrijorat totodată. Charlie zăbovea în perioada copilăriei noastre, povestind tot felul de istorioare sălbatice şi adevărate 79

Sasquatch – nume dat unui monstru păros, umanoid, despre care legenda spune că ar trăi în sălbăticie în Statele Unite, numit şi Bigfoot (n.tr.).

despre toate năzbâtiile pe care le făceam şi le întreţinea pe fete, distrându-le de minune. Din fericire, ocoli cealaltă jumătate a poveştii. Douăzeci de minute mai târziu, Davis ne aduse mâncarea şi începurăm să mâncăm, sub lumina singurului bec ce se afla deasupra mesei noastre. Tocmai când îmi luam furculiţa în mână, o auzii pe Annie în trebând: — Domnule Charlie, vreţi să vă rugaţi? Charlie zâmbi şi spuse în şoaptă, ca pentru sine: Din gura copilaşilor... Îşi întinse mâinile, luându-le de mână pe Cindy şi pe Annie, care la rândul lor mă luară pe mine de mâini, şi-şi plecă fruntea. — Doamne, Tu eşti singurul care ştii ce faci, aşa că Te rugăm să vii să petreci puţin cu noi în această seară. Fii oaspetele nostru de onoare la această masă. Umple-ne de sens conversaţiile, timpul şi inimile. Pentru că – şi Charlie rosti următoarele cuvinte în direcţia mea – ele sunt izvorul vieţii. Strânsoarea mâinii lui Cindy deveni considerabil mai puternică, de parcă ar fi răspuns cu mâna stângă strânsorii lui Charlie din dreapta. — Şi, Doamne, îţi mulţumim pentru Annie. Barul deveni ciudat de tăcut. La celelalte mese, creştetele se plecară şi oamenii încuviinţau, tăcuţi, cu capul. Charlie continuă. — Ştim cu toţii că are nevoie de o inimă nouă; şi nu trebuie să fii mare filosof să vezi asta, dar la asta Te pricepi Tu cel mai bine. Să vindeci inimile zdrobite. Deci Te rugăm să vindeci Tu inimile aflate în jurul acestei mese care au nevoie de asta. Făcu o pauză, lăsând ecoul cuvintelor lui să răsune. — Nu pretind că ştiu mai multe decât se cuvine, dar Tu ai spus în Ieremia că Tu cunoşti planurile pe care le ai cu privire la noi, planuri de pace, ca să ne dai un viitor şi o nădejde. Se opri din nou. — Pentru că, Doamne, am sentimentul că această fetiţă merită aşa ceva. Şi ştiu că nimic nu îţi este mai scump decât un copilaş.

Cindy scutură din cap. La masa din spatele lui Charlie, o doamnă îşi trase nasul, iar domnul care o însoţea îi oferi un şerveţel. Charlie îşi ridică bărbia. Dar acum chiar toată lumea din bar asculta şi aproape toţi ochii se umeziseră. — Doamne, îţi mulţumim pentru această mâncare, pentru Davis şi pentru fratele meu, Reese. Te rog să-l binecuvântezi... să-l păstrezi... şi să faci ca Faţa Ta să strălucească deasupra lui. Amin. Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut pe Davis îngenuncheat în spatele lui Annie. Cu ochii închişi, se ruga, iar degetele lui pline de cicatrici şi muncite se mişcau purtate ca de nişte valuri uriaşe pe spatele subţirel al lui Annie. Ea şedea liniştită, cu ochii închişi, cu buzele mişcându-i-se încetişor. După încă un minut, Davis se ridică şi se întoarse calm la grătarul lui. Cu colţul ochiului am observat un tânăr şezând de unul singur în colţ, fumând o ţigară şi privind insistent spre masa noastră. Termită se aplecă înainte, din umbră, şi-şi stinse ţigara strivind-o în scrumiera de pe masa lui. L-am salutat cu capul; iar el îmi răspunse la fel, apoi eliberă fumul tras cu un expir prelung. În timp ce noi ne savuram cina, Sasquatch s-au apropiat de instrumente şi începură cu un cântec, o melodie southem rock/country numită Jump-start Me, Jesus, My Batt’ry ’s Runnin Low80? Lui Annie şi lui Cindy le plăcu mult. Bătură din palme pe tot parcursul melodiei, cântând refrenul ori de câte ori chitaristul, Stephen George, revenea la el. Davis lăsă nota de plată pe masă, la care Cindy se întinse după geantă. Charlie auzi mişcarea ei şi scutură vehement din cap. — Nu, doamnă, nu aici. Sunteţi invitatele mele şi eu fac cinste cu cina. Dar nu înainte să mi se acorde un dans cu această domnişoară. Se ridică, îşi croi drum spre colţul platformei şi îi şopti ceva la ureche lui Stephen. 80

Jump- start Me, Jesus, My Batt’ry’s Runnin’ Low – Isus, porneşte-mi motorul, bateria mi-e pe sfârşite (în engl., în original) (n.tr.).

Stephen dădu din cap, acţionă nişte butoane de pe un panou care se afla la picioarele lui, rezultatul fiind că se modifică ceva la amplificare, şi îşi lăsă chitara din mâini. Se puse la pian şi începu melodia She ’s Got a Way a lui Billy Joel. Charlie o luă pe Annie de mână şi-şi croi din nou drum printre mese şi scaune până pe ringul de dans. Annie îl urmă, cu gura până la urechi. Charlie se lăsă pe vine, acum Annie fiind ceva mai înaltă decât el. Îşi puse un braţ pe după talia ei, iar cealaltă i-o puse sus, pe spate. Annie îşi puse o mână într-a lui, şi cealaltă pe umărul lui, radiind toată în timp ce se învârtea pe ringul de dans. La mijlocul dansului, toţi ochii celor din restaurant erau aţintiţi asupra celor doi. Când am privit în jos, am observat că Cindy mă ţinea de mână. Scutura iar şi iar din cap şi privea la toate şi la nimic. Dansul acela a fost unul dintre cele mai frumoase privelişti pe care le-am văzut vreodată. Căutând o scuză să-mi retrag mâna, i-am dat lui Davis banii lui Charlie şi mi-am încrucişat mâinile în poală. Cindy păru stânjenită şi începu să-şi găsească de lucru cu şerveţelul. De cealaltă parte a restaurantului, Termită îşi aprinse o nouă ţigară, lăsă să-i cadă ceva bani pe masă, îşi termină de băut sucul şi ieşi.

AM OPRIT MOTORUL ŞI ÎMPREUNĂ CU CHARLIE LE-AM CONDUS PE fete la intrare. Annie îl îmbrăţişă pe Charlie de picioare şi spuse: — Vă mulţumesc, domnule Charlie. M-am distrat excelent. — Noapte bună, Annie. Annie îşi puse degetul la buze şi-şi închise unul dintre ochi, de parcă ar fi stat pe gânduri dacă să întrebe ceva sau nu. Charlie aşteptă, descifrând tăcerea, şi spuse: — La ce te gândeşti? — Domnule Charlie, mă întrebam... este greu... să nu poţi vedea? Charlie se lăsă jos pe verandă în stilul indienilor şi îi luă blând mâinile într-ale sale. Ea se aşeză în faţa lui şi-şi lipi

genunchii de fluierul picioarelor lui. Lumina de pe verandă era slabă, dar reuşea să ajungă până la ei, căzându-le ca un văl peste umeri. — Annie, acum aproape două mii de ani a trăit un orb pe care-l chema Bartimeu şi care locuia într-un oraş numit Ierihon. În fiecare zi şedea la porţile oraşului, pentru că toţi treceau pe acolo. Dacă erai orb şi trebuia să cerşeşti bani sau doreai să atragi atenţia cuiva, acolo te duceai. — Adică aşa ca şi cei care stau pe la semafor şi ţin tăbliţele alea în mâini? — Cam aşa ceva, spuse Charlie zâmbind. Îşi scosese o batistă roşie din buzunarul din spate şi tot plia la ea pe coapsă. — Bartimeu era acolo de ani de zile, şezând aşa la poartă, orb ca un liliac. Aproape toţi îl ştiau şi pun pariu că se săturaseră să-l tot audă ţipând mereu. Dar ce altceva să facă un om orb? Dacă nu făcea puţină gălăgie şi ceva valuri, nu-i rămânea decât să moară. Acum îşi puse batista tandru peste ochii lui Annie. — Bun, tu ţine-o aşa, şi eu o s-o leg la spate. Annie îşi puse degetele peste batistă, apoi îşi închise strâns ochii. Charlie se întinse în spatele ei şi îi legă cu grijă batista peste ochi. Îşi continuă povestirea. — Aşa că iată-l pe bătrânul Bartimeu, cerşind, ţipând, pur şi simplu o belea în tuchus-ul altora. Annie îl întrerupse din nou. — Ce-i aia tuchus81? Charlie râse. — Păi, tocmai şezi pe el. Am ascultat schimbul lor de replici şi am zâmbit: Ferice de cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Cindy se apropie de mine şi îmi atinse umărul cu umărul ei.

81

tuchus – termen folosit în slang-ul american, împrumutat din yddish, fără echivalent în limba română, cu sensul de fund, dos, posterior (n.tr.).

— Într-o zi, el aude apropiindu-se o mulţime de oameni. Acum, Bartimeu ştia cam tot ce se petrecea în zilele acelea. El şedea la porţile oraşului. Ai putea spune că e ca şi prezentatorul de ştiri de la FOX sau CNN. Aşa că atunci când mulţimea asta se apropie tot mai mult, Bartimeu se ridică în picioare, începe să dea din mâini şi să ţipe cât îl ţine gura. Charlie făcu o pauză. — Şi ştii ce zicea? Annie scutură din cap că nu. — Ei bine, şi aici vocea lui Charlie se stinse până când ajunse doar o şoaptă. Ştia că o mulţime atât de mare nu însemna decât un singur lucru. Aşa că a început să strige, „Fiul lui David, îndură-Te de mine! Fiul lui David, îndură-Te de mine!” Poate că ţie nu ţi se pare cine ştie ce, dar în zilele acelea, astfel de cuvinte îţi puteau aduce moartea. Era un semnal pentru toţi ceilalţi iudei care stăteau prin apropierea lui, cel puţin o persoană credea că Omul care venea înspre ei, şi care se făcea că era Isus, era Mesia – împăratul pe care-l aşteptau să vină. Oricum, bătrânul Bartimeu, sătul de porţile alea, sătul să tot fie orb, nu mai are chef să mai aştepte. Aşa că începe să sară în sus şi să ţipe cât poate. Charlie gesticula amplu prin aer cu mâinile. — Localnicii, care nu doreau ca Isus să-şi imagineze că oraşul lor e plin de nebuni şi ciudaţi, îi spun lui Bartimeu să tacă din gură! Dar ţi-ai găsit! Charlie îşi scutură capul. — Oamenii îi tot spun de ani de zile să tacă din gură. Dar el nici gând nu are. Între timp, Isus s-a apropiat destul de mult cât să-l audă, şi opreşte mulţimea şi le spune. „Aduceţi-l pe omul acela la Mine”. Ei!, acum toată mulţimea s-a năpustit asupra lui Bartimeu, îl înşfacă şi spun, „Haide”. Imaginează-ţi că hainele îi erau mizerabile şi zdrenţuite şi e foarte probabil să fi avut nevoie şi de un duş sănătos. Annie zâmbi şi-şi apucă nasul între degetul mare şi arătător. — Aşa că l-au adus pe cerşetorul cel orb la Isus şi mi-l imaginez pe Bartimeu căzând lat, cu faţa îngropată în ţărână, cu

ochii la nivelul tălpilor lui Isus. Adică, dacă chiar credeai toată chestia cu „Fiul lui David”, păi atunci numai cu faţa în ţărână mai puteai sta. Şi Isus îi spune: „Ce vrei să-ţi fac Eu ţie?” Şi Bartimeu, cum zăcea acolo în praful drumului, îşi ridică ochii şi spune: „Vreau să văd”. Atunci Isus îl scutură de praf, îi netezeşte hainele şi-i spune: „Du-te. Credinţa ta tea mântuit.” Şi uite-aşa, pur şi simplu – moment în care Charlie îndepărtă batista de pe ochii lui Annie, la care ea rămase clipind şi încercând să se obişnuiască cu lumina de pe verandă – pur şi simplu, Bartimeu a putut vedea. Annie zâmbi, iar Cindy îşi acoperi gura cu mâna. După care Charlie se ridică şi o ajută şi pe Annie să se pună din nou pe picioare. — Şi asta e destul de tare, dar ce s-a întâmplat în continuare e partea şi mai interesantă. — Ce anume? Întrebă Annie, frecându-se la ochi. — Majoritatea celor orbi pe care i-a vindecat Isus au alergat acasă şi le au spus tuturor că puteau vedea. „Bingo! Salut, mamă! M-am întors la treabă! „ O reacţie naturală. Dar Bartimeu se apropie de zidurile oraşului lângă care zăcea de ani de zile, îşi ia haina şi se duce după Isus, pe drum. Charlie îngenunche şi-i puse mâinile şi degetele lui Annie peste ochii ei. — Annie, cel mai bun şi mai frumos lucru din lume nu poate fi văzut şi nici măcar atins: trebuie simţit cu inima. — Ăă, Barta... Bartimi... Bartimam..., şi Annie se lăsă păgubaşă. — Bart, spuse Charlie. Annie zâmbi. — Bart a spus asta? Charlie scutură din cap. — Nu, alt erou de-al meu. O doamnă, pe numele ei Helen Keller. La care Annie spuse: — A, da, am auzit de ea. Charlie îi întinse mâna. — Annie, am avut un timp minunat împreună.

Annie îşi petrecu braţele pe după gâtul lui şi-l îmbrăţişă, atentă să nu-l lovească în cap cu manşonul ei tare din gips. — O-i fi eu orb, dar tot pot vedea. Se întoarse în direcţia mea. — Uneori, văd chiar mai bine decât cei care au ochi. Când Annie îi dădu drumul, cu gura spuse: — Noapte bună, domnule Charlie, dar tonul vocii ei spunea Mulţumesc. Charlie îi răspunse la ceea ce-i spusese ea printre cuvinte. Era foarte priceput la aşa ceva. — Cu plăcere, Annie. Cindy îl îmbrăţişă şi ea, o luă pe Annie de mână şi porniră spre uşa de la intrare. Annie aproape trecuse de uşă când se întoarse şi se apropie de mine: — Noapte bună, domnule Reese. — Noapte bună, Annie. Annie intră în casă şi o auzii închizând uşa de la baie. Cindy ne privi pe amândoi şi ridică din umeri. — Vă mulţumesc, băieţi. Ne vedem mâine, dar... Privi înăuntru după care coborî tonul vocii. — Ar fi bine să plecăm ceva mai târziu. Am sentimentul că Annie va avea nevoie de odihnă. Charlie o sărută pe obraz şi spuse: — Noapte bună. Şi ne urcarăm în maşină. Când mi-am pus mâna pe cheie, Charlie îşi puse mâna peste a mea. — Stai puţin. Îşi lipi arătătorul de buze şi coborî geamul. Georgia stătea la picioarele lui, ghemuită pe jos în maşină. Coada din care dădea scotea un sunet ritmic cum lovea carpeta de pe jos. Charlie îşi ridică puţin capul ascultând, iar când mi-am pus din nou mâna pe cheie, mi-a smuls cheile din contact şi şi le-a pus în poală. Un minut mai târziu, Cindy stinse lumina în camera lui Annie şi auzirăm o uşă scârţâind. Apoi Annie tuşi. O tuse

guturală, puternică şi din piept. Era tot mai rău. Trecură câteva secunde şi tuşi din nou. De data asta mai spastic, de douăzeci de ori la rând. Charlie privi în direcţia mea şi spuse: — Tu o auzi pe fetiţa asta cum tuşeşte? Ştiam ce mă întreba de fapt. Scutură din cap şi mă lovi cu putere în piept cu palma deschisă. — Te-am întrebat dacă o auzi pe fetiţa asta cum tuşeşte. M-am lăsat pe spate, am privit în gol prin geamul parbrizului şi am luat adânc aer în piept. — Da, Charlie, o aud. Charlie doar dădu din cap şi-mi întinse cheile. — Sper că o auzi. Îşi întoarse capul spre geamul lateral şi-şi încrucişă braţele la piept. — De dragul tău, de dragul fetiţei ăsteia, de dragul Emmei, sper că o auzi.

Capitolul 34

Sunetul de sticlă spartă mă făcu să sar din pat. — Emma?! Am privit spre bucătărie, spre direcţia din care venise zgomotul. Emma?!! Am auzit un foşnet, apoi un geamăt surd. Emma zăcea cu faţa în jos pe podeaua bucătăriei, cu cămaşa de noapte răsucită în jurul ei. Ochii erau larg deschişi şi se ţinea cu amândouă mâinile de piept. Faţa ei îmi oferea o privelişte îngrozitoare. M-am prăbuşit în genunchi, am căutat pulsul la carotidă şi la radială şi am ştiut că era la distanţă de trei minute de momentul când inima avea să i se oprească de tot. — Charlie! am strigat eu de pe veranda din spate, în timp ce cotrobăiam prin sertarul cu ustensile din bucătărie. — Charlie! Sună la 112! Charlie, sună la 112! Dacă voiam să-i dau vreo şansă Emmei, trebuia să-i menţin nivelul presiunii sangvine la nivelul inimii. Singurul mod de a reuşi asta era să-i scot din sânge, şi singurul obiect de care mă puteam folosi era seringa pentru carne din sertarul cu ustensile de bucătărie. Am găsit acul de cincisprezece cm, de grosimea unui creion, l-am ataşat la seringă şi în tot acest timp continuam să strig după Charlie. Între timp Emma îşi închise ochii, iar pulsul de la carotidă îmi spunea că presiunea sistolică scăzuse sub 80. Era inconştientă, fie din cauza durerii, fie din cauza debitului sangvin scăzut, dar asta era bine pentru că nu voiam săşi amintească ceea ce urma să fac. Am deschis butelia de oxigen la maxim şi i-am pus tubul la nas. Venele jugulare i se umflaseră, ceea ce însemna că presiunea începea să crească. În acest punct, ceasul afectării cerebrale începuse să ticăie. Am întins-o pe spate, i-am ridicat braţele inerte deasupra capului, am înclinat acul şi l-am introdus în soţia mea. Vârful împunse pericardul; am deşurubat seringa şi am detaşat-o de ac, ceea ce a permis unui şuvoi de sânge sărac în oxigen să mă împroaşte pe mine şi tot peretele din cealaltă parte a bucătăriei. Aproape un

litru de sânge ajunse pe pereţi şi pe podeaua bucătăriei înainte ca debitul să înceapă să scadă şi să fie repompat de inima Emmei, care îşi reluase bătaia regulată. Pe măsură ce presiunea scădea şi sângele se îndrepta din nou spre gâtul ei, ochii Emmei se deschiseră. Asta nu înseamnă neapărat că era conştientă, cât faptul că oxigenul ajunsese la creierul ei. Dacă reuşeam să ajung la inima ei, să-i cos gaura ce se crease la acel nivel şi cei di la Life Flight reuşeau să ajungă la timp aici, atunci aveam s-o conectez pe Emma la aparate, care aveau să o menţină în viaţă timp de douăsprezece ore, timp în care trebuia să-i găsesc o inimă nouă. Şi toate astea erau posibile. Nu m-am îndoit nicio clipă. O făcusem de sute de ori. Tot ce aveam nevoie erau suficiente lichide şi să-i păstrez un plămân funcţionabil şi inima pompând. Am privit-o în ochi şi i-am spus: — Emma, sunt aici. Rămâi cu mine. A dat din cap, şi-a închis ochii şi şi-a pierdut din nou cunoştinţa. Charlie intră repede în casă cu un telefon mobil lipit de ureche, iar ochii i se făcură mari cât cepele. — Ce faci? L-am întrerupt. — Ea e bine, dar nu avem decât două minute la dispoziţie. În timp ce cu ochii analiza priveliştea din bucătărie, ţipa din răsputeri la telefon la cei de la Life Flight. Mi-am pus degetul la capătul acului, oprind scurgerea sângelui, sperând să reuşesc să introduc ceva lichide în corpul Emmei şi am spus cu o voce cât de calmă am putut: — Charlie, lichidele pentru perfuzie şi trusa cu unelte din portbagaj. El se uită la mine, nesigur dacă o ajutam pe Emma sau îi făceam rău. Aşa că am spus din nou, calm: — Acum, Charlie. Charlie zbură pe uşa din faţă, goli portbagajul şi se întoarse în bucătărie, cu spatele înainte. După ce intră, călcâiele îi alunecară pe sângele proaspăt de pe linoleumul din bucătărie,

ceea ce-l aruncă în aer la aproape un metru înălţime. Picioarele îi zburară spre tavan, în timp ce capul i-o luă direct spre pragul uşii. În loc să-şi protejeze capul, Charlie se agăţă în mod conştient de lichidele pe care le ţinea în braţe, aşa că pică drept în cap. Ar fi trebuit să rămână lat, dar adrenalina îl ţinu în simţiri. Se ridică, îşi întoarse capul de parcă ar fi încercat să vadă cu un ochi, şi îmi întinse lichidele de perfuzat. Am apucat una dintre sticlele din plastic, i-am întins-o lui Charlie şi am spus: Strânge asta cât poţi de tare. Am scos un tub din trusa de urgenţă pe care o ţineam în casă şi i l-am introdus Emmei în gură şi apoi prin gât, eliberându-i căile respiratorii. Charlie ţinea în mâinile lui vânjoase recipientul din plastic şi începu să introducă cu putere lichide în inima Emmei. Privirea îi era pierdută, undeva deasupra capului ei. În timp ce îi pompa lichid prin tubul din braţ şi, practic, în inima ei, lichidul care ieşea prin capătul acului deveni mai deschis şi apoi chiar complet curat. — Lamă de ras şi foarfecele de tăiat sârmă, i-am spus lui Charlie. Charlie îşi vârî o mână în trusă şi când o scoase ţinea în degete un Channel Lock imens de tăiat sârmă şi o cutiuţă cu lame de ras obişnuite. Am întors-o pe Emma pe partea dreaptă, i-am ridicat braţul stâng deasupra capului pentru a-i depărta coastele între ele şi am schimbat sticla de Plasmalite din mâinile lui Charlie. Chiar înainte să fac incizia, m-am uitat la Charlie şi i-am spus: — Uită-te în altă parte. La care el mi-a zis: — Fă ce ai de făcut. I-am întins o sticlă de un sfert de litru cu betadină de pe bufet, miam întins mâinile către el şi i-am spus: — Toarnă-mi. Charlie a făcut ce i-am cerut şi mi-a făcut mâinile şi antebraţele maronii. Surplusul de betadină i l-am întins Emmei

pe piept şi pe coaste, iar apoi l-am pus pe Charlie să-mi înmoaie şi lama de ras în soluţia iodată. Mi-am sincronizat mişcările cu ritmul respiraţiilor Emmei, i-am palpat pulsul la radială. Dispărea complet când inspira, un simptom numit pulsus paradoxus – adică „puls paradoxal”. Mi-am scos săculeţul din buzunar, am tras aţă în ac, şi l-am pus pe pieptul dezgolit al Emmei. Apoi am făcut o incizie de douăzeci de centimetri în orizontal, între coastele patru şi cinci, am tăiat o bucată de cincisprezece centimetri de coastă cu foarfeca de sârmă, şi am amplasat câte un prosop de bucătărie de fiecare parte, atât pentru a absorbi sângele cât şi pentru a menţine coastele depărtate. Am incizat pleura – sacul care ţine plămânul – drept urmare plămânul s-a colabat, golindu-se de aer. Mi-am vârât mâna înăuntru, am văzut pericardul, l-am atins cu vârful lamei şi din el ţâşni imediat sânge şi apă. Despicarea sacului puternic expunea inima Emmei şi îmi arăta ceea ce căutam – o ruptură prin tot peretele cardiac. Mi-am vârât degetul în gaură, oprind scurgerea de sânge. Inima intrase în fibrilaţie ventriculară. Pe scurt numită FV, cu alte cuvinte nu mai bătea, ci doar palpita. Era şi rău şi bine. Rău pentru că se oprise din bătut, dar bine prin faptul că astfel îmi era mai uşor să o cos, şi nu avea să necesite prea multe intervenţii pentru a reporni. Charlie golise deja al doilea recipient şi încerca să găsească o modalitate să-l monteze singur pe al treilea. Şi-a închis ochii şi a strâns palmele laolaltă, cu gâtul încordat de efort. Avea el însuşi dureri, sângera destul de tare la ceafă şi ţipa şi plângea în acelaşi timp. Nu-mi dădeam seama dacă avea dureri fizice, sau îl durea sufletul, sau amândouă. Mi-am prins lanterna cu dinţii, am îndreptat-o spre interiorul toracelui Emmei şi am executat o sutură „în pungă”, în opt puncte – o cusătură care face exact ceea ce spune. Când am tras firul, ţesutul se rupse în trei locuri, aşa că a trebuit să pătrund mai adânc în ţesutul inimii ei şi am luat-o de la capăt. Am tras din nou şi de data asta ţesutul rezistă.

Ceva din exterior îmi spuse că auzeam un elicopter, dar orice ar fi fost acel ceva, părea o himeră. Cum îmi încheiasem sutura, mi-am vârât mâna înăuntru şi am comprimat inima Emmei cu mâna, la început mai uşor, apoi mai puternic. Atunci am realizat că nu mai respira. Nicio problemă, mi-am zis. Uneori corpul are nevoie să i se aducă aminte ce are de făcut. Cu mâna continuam să-i masez cordul şi am început să suflu cu putere în tubul de intubaţie, umplând plămânul funcţional al Emmei. Inima îşi reluă funcţia, începând să bată singură. Mi-am scos mâna, Emma inspiră singură, şi i-am verificat pulsul la carotidă. Slab, dar prezent. Ceasul reîncepuse să bată. Aveam un avans de doar câteva secunde în faţa Doamnei cu Coasa, dar totuşi, un avans. Charlie golise deja al treilea recipient şi eram încă departe de a ajunge la spital. Am ridicat picioarele Emmei, sperând să reuşesc să drenez orice fluid restant spre inima ei şi i-am verificat din nou pulsul. De data asta n-am mai simţit nimic. Am întors-o din nou, i-am masat cordul şi am continuat să suflu prin tubul ce-i ieşea din gură. Charlie era tot plin de sânge, ţipând cât îl ţinea gura şi privind spre tavan. Nu ştiu ce o fi căutat, dar era evident că nu reuşea să găsească acel lucru. În sinea mea, ştiam că mai aveam timp. Chiar când m-am aplecat să suflu din nou în tub, un paramedic tânăr îmbrăcat în albastru şi cu mănuşi de cauciuc pe mâini năvăli pe uşa de la intrare. S-a uitat la mine, a văzut vreo cinci litri de sânge şi lichid împroşcat prin toată bucătăria şi rămase cu gura căscată. Am ţipat. — Am nevoie de două padele şi încarcă la 200! Acum! El scutura din cap, ca năuc. — Încarcă la 200! Acum! Paramedicul îşi lăsă geanta jos, scoase două padele ataşate la două cabluri lungi şi le lipi de pieptul şi spatele Emmei. Eu o masam, am respirat din nou, iar el încărcă maşinăria. Când lumina verde îi spuse că era pregătită, spuse:

— La o parte! Mi-am luat mâinile, iar el îi aplică Emmei un şoc electric. Corpul ei se încordă, se relaxă, după care am căutat pulsul. Nimic. Mi-am băgat mâna în geanta lui, am scos ce-mi trebuia şi am spus: — Epinefrină în doză mare! Şoc la 300! Paramedicul căruia între timp i se alăturase şi şoferul, conectase o nouă sticlă de lichid perfuzabil şi continua să o alimenteze în jet pe Emma. A făcut ceea ce i-am cerut. Am eliberat bulele de aer din seringă, am înfipt seringa în inima Emmei, am injectat toată doza şi miam luat mâna. Paramedicul urlă: — La o parte! Şi urmări pieptul Emmei care se curbă şi apoi se relaxă din nou. Nimic. — Doză mare de epinefrină şi şoc la 360! — La o parte! Nimic. Charlie începu să ţipe. — Emma! Emma! Emma! M-am uitat la paramedic şi am strigat: — Şoc la 360! La care el spuse: — Dar domnule... — Şoc la 360! Acum! Şoc! El îşi privi partenerul, care nu mai comprima recipientul din plastic şi care se uita acum şi el la mine. Şoferul spuse: — Domnule, pacienta este în asistolie. După protocol, suntem în algoritmul de FV şi... L-am înşfăcat de gât şi am strâns cât am putut cu o mână. — Pacienta e soţia mea! Încarcă şi aplică şoc la 360! L-am îmbrâncit din calea mea, am încărcat singur aparatul, am tras încă o doză de epinefrină şi i-am aplicat încă un şoc de 360 Emmei. Ea se convulsionă o ultimă oară, cu braţele flextate,

de parcă s-ar fi autoîmbrăţişat sau ar fi încercat să-şi ţină de cald, după care căzu la loc, inertă. Tocmai încărcasem din nou aparatul şi mă lăsasem cu ambele mâini pe pieptul Emmei, când Charlie mă înşfăcă şi mă trânti deoparte de podea, şi veni şi el după mine alunecând pe linoleum, ţintuindu-mă la podea. M-am luptat să mă eliberez din strânsoarea lui Charlie, dar orice-am încercat, nu am reuşit să scap de el. Îşi îngropase capul în mine şi ţipa: — Opreşte-te! Opreşte-te, m-auzi?! S-a dus! Reese, Emma s-a dus! Cuvintele îmi răsunau în cap fără niciun înţeles. Paramedicul ieşi din bucătărie, vorbind în staţia de pe umăr: — Avem o problemă aici. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva. Cavitatea toracică a pacientei e larg deschisă... Îşi coborî tonul vocii. — ...cu unelte, ustensile de bucătărie... a despicat toracele. I-am administrat adrenalină în doză mare – intracardiac, am aplicat şocuri de 360 şi... Făcu o pauză şi privi înapoi în bucătărie. — Nu-şi revine. Timp de câteva minute, Charlie şi cu mine am zăcut pe jos, cu capul Emmei pe pieptul meu. N-am ştiut că este ceva în neregulă cu Charlie decât în momentul când şi-a apropiat mult faţa de a mea şi a spus: — Spune-mi cum arată totul. Vreau să ştiu. Aceasta a fost ultima imagine pe care a văzut-o Charlie. Un oftalmolog avea să confirme mai târziu că atunci când Charlie căzuse, retina ochiului drept i se dezlipise, iar cea din stânga era şi ea lezată. Dacă ar fi rămas acolo întins, ar fi fost în stare să vadă cu un ochi, dar în timp ce apăsa cu putere lichidul din recipientele acelea, pompându-le în corpul Emmei, a văzut

cum îi cade o cortină şi peste ochiul stâng, în timp ce şi cealaltă retină se dezlipea complet. Paramedicul a făcut un raport complet al încercării mele disperate de a salva viaţa Emmei. Câteva spitale au auzit despre asta şi au trimis medici care să-mi ia interviu şi să cerceteze totul în detaliu. În încercarea de-a mă exonera, specialiştii din domeniul meu au catalogat cele întâmplate în acea zi ca fiind procedura „Mitch”. Acum trei ani citeam în Chest că un medic anonim din Atlanta, Royer fără îndoială, angajase avocaţi pentru a scoate orice descriere şi istorisire însoţitoare a procedurii Mitch din orice manual medical din viitor, pe baza unor dovezi neconcludente. N-a avut succes.

Capitolul 35

Era miezul nopţii când începuse să plouă cu găleata. La început se pornise vântul cu putere, zguduind casa din temelii; apoi fulgerele luminaseră cerul nopţii ca o femeie furioasă ce-şi flutură pumnul prin aer. Eu stăteam pe verandă, cu faţa aplecată deasupra unei căni cu ceai, privind cum vântul zbuciuma copacii şi apa. Am privit în cealaltă parte a lacului şi sub lumina puternică a fulgerelor am zărit docul lui Charlie. Mi-am mijit ochii, chinuindu-mă să disting lucrurile cât mai clar prin ploaia ce acum cădea pieziş. Ceea ce am văzut nu m-a mirat câtuşi de puţin. Charlie stătea pe doc, doar în boxeri şi cu faţa îndreptată în sus. Valurile se izbeau de stâlpul din colţul docului şi-l împroşcau de la mijloc în jos. Ploaia se îngrijea de restul. Dansa pe loc, fluturându-şi mâinile prin ploaie, cu faţa ridicată, scrutând cerul după fulgere. De fiecare dată când fulgerul lovea un copac, năpustind o flacără imensă spre cer, Charlie chiuia de bucurie, îşi arunca braţele în sus prin aer şi ţipa cât îl ţinea gura: — Ha! Pe asta am văzut-o! Tunetul cădea din nou, bubuind. — Ha! Ha! Pot vedea! Pot vedea! Fulgera din nou, de data asta mai prelung, câte cinci sau şase scăpărări o dată. Un alt copac din apropiere fu lovit, iar izbitura răsună atât de puternic încât traversă toată casa ca un cutremur de pământ. Charlie se opri mai aproape de marginea docului. Vântul bătea cu putere prin golfuleţul nostru şi îl zgâlţâia; se îmbrăţişă singur şi continuă să danseze în mijlocul furtunii. Lacul Burton e faimos prin furtunile violente de aici care trec la fel de rapid cum apar. Furtuna se mai oţărî o dată, după care se îndreptă spre nord şi, ca o amantă geloasă, îl lăsă pe Charlie singur şi aproape gol pe docul lui. Georgia ieşi în fugă din casă scheunând, îl linse pe pielea goală şi cei doi se îndreptară spre casă. Dansul se sfârşise.

În liniştea care urmă, cântecele lente, de jale ale muzicuţei lui Charlie începură să se furişeze printre frunze şi să-şi plângă melodia solitară. Charlie era un optimist incurabil. Viaţa era întotdeauna însorită, întotdeauna paharul pe jumătate plin, dar uneori sufletul din el plângea. Iar când se întâmpla asta, o făcea prin acel instrument. Dacă doreai să ştii cum se simte de fapt, ce grăia inima lui, trebuia doar să-l auzi cum transpiră prin muzicuţa aceea. Am coborât pe doc, călcând peste crengi căzute şi mai multe frunze decât ar reuşi orice vânturător electric să strângă într-un singur rezervor. De cealaltă parte a lacului, ţărmul era împestriţat de luminiţele neregulate ale felinarelor caselor, sugerând că erau mai multe pene de curent pe ţărm. Apa revenise la starea ei de dormitare, o imensă suprafaţă neagră de sticlă. Norii se risipiseră şi zece miliarde de stele scăpărau de sus, iar spre est, deasupra umărului meu, îşi făcu apariţia o semilună somnoroasă. Arăta de parcă s-ar fi lăsat pe-o rână şi s-ar fi uitat la un meci. M-am tolănit în scaunul meu preferat, un adirondack82, mi-am ridicat picioarele pe un otoman83 provizoriu – de fapt o etajeră pentru plante pe care nu se găsea nicio plantă – şi mi-am lăsat capul pe spate. Furtuna împrospătase aerul nopţii, dar nu era răcoare. Un fel de pătură caldă de vară în care nu aveai nimic împotrivă să te înveleşti. M-am gândit la Royer, la bunătatea lui şi la cât de mult îmi lipsea. La timpul când lucram împreună în sala de operaţii, când discutam cazurile, când împărtăşeam succesele. Împreună, eram extraordinari. M-am gândit la Annie, la tusea ei, la bereta cea roşie care-i era prea mare, la rochia ei galbenă şi la pantofii Mary 82

Scaun adirondack – model de fotoliu din lemn folosit de obicei în exterior, ca mobilier de grădină. Precursorul scanului actual adirondack a fost conceput de Thomas Lee în 1903. Se afla în concediu în zona Westport, New York, în inima munţilor Adirondack, şi avea nevoie de câteva scaune pentru terasa casei sale de vacanţă. A testat primele modele pe propria familie (n.tr.). 83

Otoman – piesă de mobilier, reprezentând un scăunel tapisat sau o băncuţă, fără braţe sau spătar, adesea folosit ca şi scăunel sau suport pentru picioare şi, în unele cazuri, ca măsuţă de cafea improvizată (n.tr.).

Jane, la recipientul din plastic pentru apă care era aproape plin şi la ochii ei blajini şi plini de încredere. M-am gândit la Cindy, la povara ce-o purta pe umeri şi la faţada atât de fragilă care era atât de aproape să se facă toată fărâme. Nu ştiu cât mai putea să ducă în spate. Apoi m-am gândit la Emma şi la cât de mult o regăseam în Annie. — Fiul lui David, am şoptit, vreau să văd.

Capitolul 36

Ca şi bisturiul cu care eram atât de obişnuit să lucrez, şi moartea Emmei m-a rănit îngrozitor. Mi-am privit inima căzându-mi în ţărână, ca un fruct stricat de care nu mai era nevoie, bătând în afara corpului meu. Toată viaţa mea, tot ce însemnase existenţa mea de până atunci, convergea într-un singur punct, dar acel moment venise şi trecuse şi mă lăsase singur. Toată pregătirea mea fusese zadarnică. Nu mai voiam să am niciodată nimic de-a face cu medicina, cu chirurgia, cu trecutul meu sau cu oameni bolnavi şi îndureraţi. Am încercat să uit tot ce învăţasem, ceea ce devenisem, toate feţele şi inimile pe care le ajutasem să se vindece, să apăs tasta Delete şi să şterg toată banda de înregistrare care devenise între timp mintea mea şi apoi să plec unde oi vedea cu ochii. După înmormântare mi-am împachetat o geantă, am scos casa noastră din Atlanta la vânzare printr-o agenţie imobiliară, am sunat la Veteranii războiului din Vietnam pentru a lua tot ce-şi doreau din casă şi am pornit spre nord. Undeva pe I-285, mi-am aruncat unul dintre pagere pe geam. După alţi câţiva kilometri, l-am aruncat pe-al doilea. Odată ce am ajuns pe autostrada 400, mi-am zvârlit primul telefon mobil pe contrasens, unde un tractor l-a făcut terci. Imediat după aceea i-a urmat telefonul Emmei, care în clipa în care lovi asfaltul se făcu ţăndări. Când am ajuns la lac, m-am dus până în capătul docului vechi şi şubred şi mi-am aruncat al doilea şi ultimul telefon mobil în apă. Câteva ceasuri mai târziu, am intrat în casă şi am smuls din priză telefonul care suna întruna. Am privit înjur, am încuiat uşa şi am pornit la drum spre nord. Opt luni mai târziu mă întorceam. Nu aş putea să vă spun unde m-am dus. Nu că mi-ar fi ruşine, ci mai degrabă că nu-mi prea amintesc. Nu odată a trebuit să opresc şi să mă uit pe coperta unei cărţi de telefon dintr-o cabină telefonică să ştiu în ce oraş mă găsesc. La un moment dat, după vreo două-trei

săptămâni, mi-aduc aminte că m-am uitat în kilometraj, care tocmai trecuse de 5 000 de mile. Trei luni mai târziu când m-am hotărât să mă întorc, am calculat kilometrajul la circa 15 mii de mile. Sunt câteva lucruri care-mi vin în minte. Îmi amintesc că am văzut Atlanticul, îmi amintesc că am văzut munţii Rockies din Canada, îmi amintesc că am văzut Pacificul şi îmi amintesc că am fost încurajat să mă întorc când am ajuns la graniţa cu Mexicul. În afară de asta, nu prea pot să vă povestesc prea multe. Cred că mai multe v-ar putea spune cartea mea de credit şi chitanţele mele de bancomat. Când am ajuns în cele din urmă la lac, Charlie tocmai se întorsese de la „şcoala” unde adulţii orbi sunt învăţaţi cum să trăiască după ce-şi pierd vederea – de obicei în accidente brutale. Ne-am dat târcoale unul altuia preţ de câteva zile, ca şi polii de acelaşi semn ai unor magneţi, care mai degrabă se resping decât se atrag. Nu că n-am fi vrut să vorbim, doar că nu ştiam cum şi de unde s-o luăm. Adică, cum vorbeşti cu fratele soţiei pe care nu ai fost în stare s-o salvezi? În cele din urmă, el a fost cel care a venit la mine, mi-a pus mâna pe umăr şi a spus: — Reese, eşti cel mai bun doctor pe care l-am cunoscut vreodată. Poate că asta m-a durut cel mai tare. L-am luat în braţe, am plâns puţin, niciodată nu am vorbit mai multe şi apoi am început pur şi simplu prin a culege resturile, care între timp se împrăştiaseră peste tot. Din când în când mai găseam câte ceva. Şi acum mai găsim. Uneori împreună, alteori separat. Construirea casei, a şopronului pentru bărci şi apoi bărcile au devenit terapia noastră de grup. Şi de atunci, participăm regulat la astfel de şedinţe.

Capitolul 37

Cindy m-a sunat şi mi-a spus că Annie era prea obosită pentru a face excursia până la sud de Macon. — Şi-n plus, spuse ea, nu am reuşit nici eu să-mi iau o zi liberă. M-am gândit puţin. — Te-ar deranja dacă m-aş duce doar eu cu Charlie, fără tine? — Deloc. Cindy păru surprinsă. — Dacă tu nu ai nimic împotrivă. Mie îmi convine. Mi-am notat ruta şi împreună cu Charlie am pornit cu o remorcă spre sud pe autostrada 400 şi apoi pe I-75. În Atlanta ne-am oprit la Varsity Unde Charlie a mâncat un prânz nu chiar aşa de sănătos alcătuit din doi cârnăciori picanţi, rotocoale de ceapă şi o Cola, după care ne-am continuat drumul pe autostradă. Eu am băut nişte suc de portocale şi am mâncat o banană. Am ajuns la proprietatea lui Cindy cam pe la ora două, şi avusese dreptate. Era un loc lăsat în paragină, care avea nevoie de vreo şase luni de îngrijiri intensive. Majoritatea dintre pomi se uscaseră, iarba crescuse din abundenţă, iar buruienile erau luxuriante, casa era dărăpănată şi cu vopseaua căzută, şi avea nevoie de sablaj şi de vreo trei straturi de vopsea. Dar şi într-o altă privinţă avusese dreptate. Şopronul era o bijuterie. Eu şi Charlie am făcut o tură de recunoaştere pe afară; eu îi desenam totul, el dădea prelatele la o parte şi cerceta totul cu mâinile. Apoi am intrat în interior, unde l-am condus pe Charlie la stivele de lemn şi ochii au început chiar a-i luci. — Asta-i o mină de aur, spuse el, zâmbind. N-o să ne-ntoarcem acasă cu mâinile goale. Ne-am ridicat cortul lângă şopron – un cort mic, o masă extensibilă un termos şi o butelie cu propan – am instalat rapid un atelier portabil care includea o rindea şi un fierăstrău electrice, şi ne-am apucat de lucru. Charlie smulgea scândurile, le

îndepărta din construcţia veche de două sute de ani şi mi le întindea mie ca să scot toate cuiele rămase apoi să le iau la rindea, cu fierăstrăul sau ambele, după caz şi în funcţie de natura lemnului. I-aş fi descris fiecare bucăţică, dar mâinile lui îi spuneau mult mai mult decât era în stare s-o facă gura mea şi nu vroiam să-i iau bucuria de a descoperi singur. Era mult prea încântat. Georgia ne urmărea din locul unde se întinsese, în remorcă. Niciodată departe de Charlie, sărea jos din când în când şi venea să vadă ce mai făceam eu. Până la lăsarea întunericului, reuşisem să încărcăm treizeci sau patru zeci de scânduri în remorcă, toate late de douăzeci până la treizeci de centimetri şi poate groase de cinci sau şapte. Scândurile bune aveau să-i aducă bani frumoşi. Mă gândeam să mai stăm vreo două zile să dăm jos scânduri şi după aceea să trecem la cherestea, adevărata bogăţie. După ora opt am sunat-o pe Cindy, când ştiam că Annie avea să se fi culcat deja. Ea răspunse prompt, de parcă ar fi stat permanent lângă telefon. — Alo? Am schimbat câteva cuvinte, am întrebat-o de Annie, ea m-a întrebat cum a fost drumul şi apoi i-am spus ce descoperisem. — Şopronul tău e în stare bună. Eu şi Charlie ne gândim să mai stăm pe-aici câteva zile şi să putem aduce acasă ceva cherestea de aici. Poate chiar o încărcătură serioasă. Ştiam că-i era frică să întrebe, dar probabil că se ocupase de ceva note de plată, pentru că simţeam că era în postura omului de afaceri. — Cât crezi că putem scoate de acolo? Eu aveam o idee, după ce măsurasem cantitatea, şi aveam o idee destul de bună despre valoarea lemnului, dar nu vroiam să-i dau speranţe. Aşa că i-am prezentat o cifră rezervată: — Poate vreo douăzeci şi cinci de mii. După o tăcere stupefiată, urmă un: — Uau.

— Da, am spus eu, dar depinde de ce găsim în cheresteaua aceea. Dacă e în stare bună, fiecare scândură poate valora oricât, de la o mie cinci sute la două mii bucata. Dar trebuie să vedem mai întâi. O să avem o grămadă de lemn de dat la o parte până să ajungem la cheresteaua dinăuntru. — Aveţi nevoie de ceva anume, băieţi? — Nu, am spus, în timp ce-mi spărgeam o băşică. Charlie tocmai îmi cântă o serenadă, aşa că suntem în formă destul de bună. Am pus receptorul în furcă, iar Charlie încetă din a se preface că nu trage cu urechea. — Hei, Stitch? — Da. — Cum arată pe-aici? — Păi, am spus eu privind înjur, stăm în mijlocul unei pajişti imense, printre să zicem vreo sută sau aşa ceva de nuci pecani morţi, care au fost cândva imenşi. — Rândurile de pomi sunt destul de drepte? — Da, destul de drepte. — Adică cât de departe poţi vedea pe cel mai apropiat rând? — Vreo câteva sute de metri, asta-i clar. Se ridică în picioare, îşi strânse cureaua, îşi strânse bine şireturile de la pantofi. Apoi întoarse capul în direcţia mea. — Vreau să alerg drept înainte. — Cum adică? l-am întrebat. Charlie arătă în direcţia în care credea el că se afla rândul de pomi. — Adică vreau să alerg cât pot de repede, cât de mult pot... până cad jos. Eram obosit. — Chiar acum? — Da. Şi dacă nu vii cu mine, mă duc singur. Ştiam că vorbea cât se poate de serios. M-am ridicat în picioare, am luat un băţ de aproape doi metri care avea să-i permită lui Charlie să rămână în contact permanent cu mine, i-am întins unul din capetele băţului şi am spus:

— Întoarce-te spre stânga, o jumătate de pas. Charlie se întoarse. — Dacă alergi drept înainte în direcţia aceea, n-o să dai de nimic în cale pe cel puţin 800 de metri. — Şi după cei 800 de metri? — Păi... Am studiat peisajul. — Dacă alergi destul de repede, cred că o să te faci bucăţi când o să dai peste un fel de gard. — Sârmă ghimpată sau un gard simplu din plasă? M-am uitat la el. — Charlie, e la 800 de metri de aici. Charlie zâmbi şi se linse pe buze. — Crezi că poţi să te ţii de mine? — Tu ce crezi, sau poate vrei să vezi că pot să te fac să intri în primul nuc care ne iese în cale? Charlie dădu din cap. — Bine, hai că stau după tine. Stătea pe vârfuri, ca o pisică gata să sară. — Ba nu, am spus, cot la cot cu el, aşteptându-mă în orice clipă să se năpustească înainte şi să mă tragă după el cu băţul care ne lega, după tine stăm. Şi fără niciun avertisment, Charlie se aruncă înainte, făcând nişte paşi imenşi, plutind pe deasupra pământului de parcă gravitatea nu ar fi însemnat şi pentru el cam ce însemna pentru noi, ceilalţi pământeni. Mâna stângă i-o lua în sus şi-apoi în jos, ca un piston, în timp ce cu dreapta ţinea strâns băţul dintre noi. Sunetul pe care-l scoteau plămânii lui inspirând aerul şi apoi zvârlindu-l cu putere afară semăna tare mult cu cel al unei locomotive ce suie dealul. Charlie era o siluetă neclară, iar când am reuşit să-l ajung îndeajuns din urmă ca să mă pot întoarce să-i privesc faţa, l-am văzut zâmbind cu gura până la urechi. Până la sfârşitul serii, făcuserăm opt curse până la gard şi înapoi.

Capitolul 38

A doua zi de dimineaţă ne-am apucat de lucru de cum răsări soarele. Până la prânz umpluserăm pe jumătate remorca cu două osii şi ştiam că estimaţia mea legată de valoarea lemnului , care i-o oferisem lui Cindy fusese mult sub realitate. Inima de pin avea un preţ frumos pe piaţă, dar inima de pin care era atât de veche şi într-o stare atât de bună avea să scoată un preţ de excepţie. Până în după-masa următoare, dezgoliserăm şopronul, rămânând în picioare doar scheletul de rezistenţă. Ce nu am păstrat, am stivuit într-un morman uriaş în apropiere. Acum, tot ce mai rămânea era cheresteaua. Şi aveam noroc. Nu numai că era curată, în afară de forma şi nuanţa care-i dădeau mai multă prestanţă şi care nu făceau decât să ridice preţul, dar de asemenea era de două ori mai mult lemn decât calculasem eu iniţial. Aveam probabil nevoie de o remorcă mai mare. Ne luă o zi în plus pentru că grinzile aveau pe secţiune 65 până la 75 de cm2 şi unele aveau o lungime de până la cinci metri. Aşa un lemn era pur şi simplu imposibil de găsit pe piaţă. Şedeam pe un adevărat morman de bani. În zorii zilei de miercuri, am sunat la serviciul de supraveghere a parcurilor şi a zonei respective şi am cerut permisiunea de a face un foc. Charlie fu cel care aruncă un chibrit în stiva de lemne şi ne-am retras la o parte. Lemnul luă foc în câteva secunde şi arse cu putere şi cu o flacără înaltă până aproape la amiază. Norul negru de fum se ridică la peste un kilometru în aer. Charlie stătu destul de aproape cât să-şi pârlească părul şi m-a întrebat: — Cum arată? — Ca un meteorit care tocmai a aterizat pe pământ. El dădu din cap şi-şi încrucişă braţele, iar focul îi lumină transpiraţia de pe faţă. Am ieşit de pe câmp, cu motorul camionetei gemând sub greutatea remorcii care era incredibil de încărcată şi am pornit încet spre nord. Ştiam că Cindy prefera să nu aştepte după bani,

aşa că la o oră spre nord de Atlanta, am intrat într-un depozit de cherestea unde Charlie îmi spuse că veneau să cumpere cherestea specială constructori de case la comandă din toată Georgia. Am intrat şi am fost întâmpinaţi de un constructor, cu care am legat o conversaţie. Aproape că sări din bocanci când am dat prelata la o parte. Ştiind cât puteam scoate pe lemnul acela în Atlanta, el ne-a oferit un preţ bun şi noi i-am dat şi o mână de ajutor să descarce lemnul. Aveam peste 100 de m3 de lemn, care făcea în medie aproape 300 de dolari per m3, plus cele şaisprezece grinzi care aveau în medie aproape o jumătate de m3 fiecare. Fiecare dintre ele ne-au adus mai bine de 2 000 $. După ce am descărcat totul, bărbatul ne-a făcut un cec pentru 58 000 $. Aş spune că nu era rău deloc pentru cinci zile de lucru, dar totul e relativ. Am ieşit pe Burton Dam Road, drumul ce înconjoară lacul prin partea de sud şi am spus: — Te gândeşti şi tu la ce mă gândesc eu? Charlie dădu din cap şi zâmbi cu gura tot mai largă. Când am tras în faţa casei lor, ajunsese cu zâmbetul până la urechi. Când am încetinit pe aleea pietruită, fetele tocmai luau cina. Cindy ne întâmpină la uşă îmbrăcată într-o pijama de flanel cu pantaloni scurţi, care arăta mai degrabă a haină de bărbaţi, nu de femei, şi cu o şapcă roşie de baseball. Charlie şi cu mine arătam ca doi mineri şi miroseam chiar mai rău de atât. Aveam nevoie disperată de săpun, aparat de ras şi vreo cinci sau şase uncii de aftershawe şi de un deodorant puternic de tot. Charlie îi întinse cecul lui Cindy. Ea se uită la el, iar ochii i se măriră considerabil. Îl privi a doua oară şi a treia oară, apoi izbucni. Sări în sus, se aruncă cu tot corpul spre mine şi mă strânse atât de tare că mă lăsă fără suflare. Charlie auzi tot tămbălăul şi spuse: Dar cu mine cum rămâne? Şi eu am fost acolo. Cindy, care acum îşi revenise cât de cât, îmi dădu drumul şi îl îmbrăţişă cu putere şi pe Charlie, căruia îi dădu şi un sărut umed pe obraz. Îi arătă cecul lui Annie, care înghiţi îmbucătura pe care o avea în gură, după care spuse:

— Uau, asta înseamnă o grămadă de limonadă şi de greieri. Cu toate protestele noastre, Cindy ne servi pe fiecare cu câte un castron de fasole roşie şi orez, prin care se găseau ceva urme de carne de pui, aşa, de gust, în timp ce Annie ne turnă la fiecare câte un pahar cu lapte. Am şezut în jurul mesei din bucătărie un ceas întreg, timp în care Charlie le povesti istorioare de război din ultimele cinci zile. Când am ajuns în dreptul uşii, luându-ne rămas-bun, Cindy dispăru în dormitor şi reapăru după câteva clipe cu un cec pe numele meu, pentru suma de 29 000 $. Charlie auzi când rupse cecul din carnetul de cecuri şi îşi ciuli urechile. — Ce-a fost asta? Am citit cecul şi am privit-o pe Cindy. — Charlie, nu prea cred că sunt eu la zi cu preţurile, dar cred că asta face cât vreo patru sau cinci zile de internare pe secţia de terapie intensivă. I-am întins cecul lui Charlie care se prefăcu a-l citi şi spuse: — Ca să vezi! Am rupt cecul în două şi i l-am returnat lui Cindy. Charlie zâmbi, scutură din cap şi spuse: — Măi, da’ scumpă s-a mai făcut îngrijirea medicală. Cindy o luă în braţe pe Annie, care dintr-o dată păru mai înaltă, apoi se lăsară amândouă jos; legănând-o uşor pe Annie într-o parte şi-n alta, Cindy îşi îndepărtă părul ce-i intra în ochii obosiţi. Închise apoi ochii şi scutură din cap, sărutând-o pe Annie pe obraz. — E-n regulă, spuse Charlie, fluturându-şi mâna. Uneori chiar şi eu reuşesc să mă las fără replică. Mi se întâmplă tot mereu. Mai ales cu câteva doamne de la bingo care pur şi simplu mă adoră. Cindy reuşi cu greu să bâiguie în şoaptă: — Nu ştiu ce să spun. Ce-ar fi să ne pregăteşti o cină mâine seară la Reese acasă, îi place somonul. Mănâncă tot timpul peşte d’ăsta.

Cindy zâmbi şi dădu din cap. Încercă să spună ceva, dar ridică degetul în aer şi dădu iarăşi din cap. Charlie zâmbi. — Cindy, dragă, viaţa este fie o aventură plină de riscuri, fie nu este nimic. Cindy îşi muşcă buzele. Annie se uită la mine şi spuse în şoaptă: — Şi el ştie Shakespeare? Am dat din cap. — Da, dar asta nu e din Billy. E Helen Keller. I-am lăsat pe Charlie şi pe Georgia la intrarea în casa lor. După ce Charlie a închis portiera, şi-a croit drum până la geamul meu, mi-a pus mâna pe umăr şi mă bătu uşor. — Mulţumesc, spuse el. Aveam nevoie de asta. Am dat din cap. — Da, şi eu. Mi-am luat piciorul de pe frână, dar când Charlie s-a întors iarăşi spre mine, am frânat şi el se aplecă din nou în maşină. Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi arătă spre direcţia vagă a feţei mele. — Te-ai uitat în oglindă în ultima vreme? — Nu. Făcu o pauză şi se frecă în barbă. — Păi ar trebui s-o faci. — Şi ce să văd? — Ceva ce n-a mai fost acolo de multă vreme.

Capitolul 39

Când sună telefonul câteva zile mai târziu, eram îngropat sub carlinga din mijloc a Hacker-ului, încercând să repar nişte contacte electrice. Am luat receptorul în mâna toată plină de vaselină şi am spus: — Alo? Ţipătul strident de la celălalt capăt al firului aproape mă lăsă fără timpan. — Aaaaaahhhh! Oh vaaaaai de miiiiiine..., Aaaaaahhhhhhhh! De două lucruri mi-am dat seama imediat: era Cindy şi era înnebunită. — Cindy? — Aaaaaaaaahhhh! — Cindy! Am auzit receptorul căzând, dar ţipetele ei nu se opriră. — S-a întâmplat ceva cu Annie? Niciun răspuns. Am auzit în fundal tot felul de lucruri trântindu-se şi spărgându-se. N-am mai aşteptat niciun răspuns. Am sărit din barcă şi am alergat bubuind de-a lungul docului. — Charlie! Las-o la apă! Cu maşina mi-ar fi luat cincisprezece, poate chiar douăzeci de minute, pentru că trebuia să înconjor lacul. Podnah m-ar fi putut duce în cinci minute, dacă apăsam serios pe acceleraţie. Am năvălit în birou, mi-am înşfăcat în fugă rucsacul pe care-l îndesasem pe raftul de sus din dulap şi mi-am vârât telefonul mobil în buzunar în drum spre ieşire. Când am ajuns pe doc, Charlie o lăsase la apă, cu motorul pornit. Am sărit în barcă, am tras mânerul în marşarier şi l-am lipit pe Charlie de scaun cu o smucitură a propulsorului. Trântirăm ambele uşi când am ieşit, lăsând urme adânci în lemn. Când am ieşit în larg, am împins maneta înainte, manevrând regulatorul de la unu pe cârmă până aproape la şase, unde se

opri. Barca se opinti, viră şi ţâşni pe suprafaţa apei. În câteva secunde zburam deja şi eu formam 112 pe telefonul mobil. Zgomotul făcut de vântul ce-mi vâjâia pe la urechi mă împiedica să aud prea bine, dar când am crezut că ridicaseră receptorul, i l-am întins lui Charlie, care începu să explice cât putea mai bine, dată fiind viteza şi izbiturile pe care le încasa. Intrarăm în trombă în golfuleţul lor, unde am reuşit să ne lovim de toate crengile ce atârnau deasupra apei, şi am virat puternic la dreapta. Am sărit rapid pe la prora, am prins barca cu o buclă de funie de primul stâlp la care am ajuns şi m-am aruncat spre scări, trecând pe lângă lada cu greieri. La greieri era linişte. În casă însă nu. Uşa din spate stătea larg deschisă, iar în interior arăta de parcă ar fi pătruns un diavol tazmanian. Lucrurile zăceau împrăştiate peste tot. Pentru că dacă cineva se apucase să caute ceva, era clar că nu găsise ceea ce căutase. Mături, ustensile de bucătărie, oale, tigăi şi o mulţime de reviste şi de cărţi aflate prin apropiere erau acum împrăştiate peste tot pe podea. Cindy stătea cocoţată pe bufetul din bucătărie, ţinând o tigaie din fontă într-o mână şi o Annie îngrozită în cealaltă. Am apucat-o pe Annie, am aşezat-o pe bufet şi am început să-i controlez ochii, căile respiratorii şi pulsul. Îmi luă cam trei secunde să-mi dau seama că în afară de un puls ceva mai accelerat, fata era în regulă. M-am apucat să-i fixez aparatul de monitorizat frecvenţa cardiacă pe piept, în timp ce ea se uită la mine de parcă aş fi fost nebun de legat, la fel ca mătuşa ei. Când aparatul îmi semnală că Annie era cât se poate de în regulă şi că nu avea nevoie de cel ce fusesem cândva, m-am uitat la Cindy, a cărei privire era lipită de celălalt colţ al încăperii. Între timp, Charlie reuşise să îşi găsească drumul pe alee şi să ajungă până la intrarea din spate, cu telefonul mobil lipit de ureche. Când îşi vârî capul pe uşă, îmi spuse: — Ce e, Stitch? Spune-mi, ajutoarele sunt deja pe drum. — Cindy? am privit-o eu întrebător. A trebuit s-o trag de unul din picioarele pantalonului. — Cindy? Ce se petrece aici?

Ea arătă cu tigaia înspre colţ, dar tot nu-şi urni privirea dintr-acolo spre mine. M-am întors spre Annie. Tu-mi poţi spune ce se petrece aici? Annie îmi spuse în şoaptă: — Este un şarpe în casă. E chiar acolo. Mi-am ridicat privirile spre Cindy şi apoi înapoi la Annie. — Şi m-a sunat pentru un şarpe? Annie dădu afirmativ din cap. — Deci, nu s-a întâmplat nimic cu tine? Annie scutură din cap. — Nimic mai mult decât de obicei. M-am lipit de perete şi m-am scurs încet până m-am oprit pe covor, cu capul în mâini. Simţeam cum bătăile inimii mele încep să se apropie de ritmul cât de cât normal şi culoarea îmi reveni în obraji. M-am întors spre Charlie, care stătea privind aiurea, cu telefonul în mână, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, cum de altfel nici mie nu-mi venea să cred. I l-am luat din mâini, mi-am cerut scuze de la doamna de la celălalt capăt al firului şi am închis. Cu două mâini, am luat cu grijă tigaia din mâinile lui Cindy şi am vârât-o într-un dulap. Apoi am luat o lopată din garaj, am păşit printre şi pe deasupra obiectelor pe care le zvârlise Cindy înspre direcţia imprecisă a unui colţ al sufrageriei şi am găsit un şarpe-taur de pin84 de peste un metru, încolăcit, sâsâind speriat de moarte. L-am luat cu lopata, am ieşit pe uşa din spate şi i-am dat drumul în tufele de ferigă la vreo cincizeci de metri depărtare de casă. Apoi am rezemat lopata de uşa din spate, am intrat din nou în casă, am ajutat-o pe Cindy, care era parcă îngrozită ca de bombe, să se dea jos de pe bufet şi apoi am aşezat-o pe canapea. Charlie fu primul care spuse ceva. — Nu vrea să-mi spună şi mie cineva ce se petrece aici? 84

Şarpe taur (bull snake) – (Pituophis melanoucus), gen din care face parte şi subspecia şarpe taur de pin (pine snake) (n.tr.).

Annie fu prima care izbucni în râs. Un chicotit înfundat, care destul de repede se transformă într-un hohot nestăpânit de râs. Şedea pe canapea, îşi lovea călcâiele între ele şi râdea cât putea. — Nu e amuzant deloc, spuse Cindy. Chestia aia ar fi putut... ar fi putut să ne mănânce de vii. — Charlie, am spus, începând şi eu să râd de-acum, intră, dar ai grijă pe unde calci, pentru că de curând cea mai mare parte din lucrurile de prin casă au fost aruncate în această zonă, pe jos. Cindy înşfăcă o pernă liberă şi o aruncă înspre mine. Eu i-am aruncat-o înapoi şi după cinci minute casa era plină de pene care pluteau peste tot. Charlie se apropie târşâindu-şi picioarele, călcă peste câteva perne, îşi găsi drumul pipăind cu mâna de-a lungul bufetului, după care îl luă Annie de mână şi-l conduse la canapea. M-am uitat înjur şi am spus: — Deci, presupun că nu-ţi prea plac şerpii. Cindy se uită înspre tavan, îşi închise ochii şi trase adânc aer în piept. — Am nevoie de un concediu. Unul lung de tot. Undeva pe o plajă, într-un şezlong cu o umbreluţă în pahar şi câţiva omuleţi în fuste din iarbă umplându-mi la nesfârşit paharul. Se uită în jur prin casă şi apoi la mine. — Dar... uau! Ştii că ai ajuns repede aici! — Da, păi..., am arătat spre Annie. Credeam că mă suni pentru ea. Abia acum înţelese ce crezusem eu de fapt. Cindy îşi îngropă faţa în mâini şi-şi acoperi ochii. Trecură unul sau două minute până să-şi revină. Apoi spuse: — Îmi pare rău, Reese, dar nu m-am gândit... Arătă în jur prin cameră drumul pe care-l parcursese şarpele. — Mă uitam la şarpele ăla. Şi el sâsâia una-ntruna, iar mie mi se terminau obiectele cu care puteam arunca după el. Am pufnit din nou în râs. — Evident.

— Nu-i amuzant. Am crezut că fac pe mine când am văzut creatura aceea cum începe să se târască prin cameră spre noi două, tot scoţânduşi limba aia mică şi cum îşi mişca mereu capul înainte şi înapoi şi tot sâsâia. Mie îmi semăna a anacondă, sau cam aşa ceva. — Nu sunt sigur care din voi doi s-a speriat mai tare, el sau tu. — Cred că am îmbătrânit cu zece ani. Ştii, un şarpe-taur nu face niciun rău. De fapt, chiar ni-i dorim să fie prin preajmă. Pentru că ei se hrănesc cu alţi şerpi. Ei bine, scuzaţi-mă, domn’le de la grădina zoologică, spuse Cindy zâmbind. Da’ am uitat să-i cer actele şi cartea de identitate când a intrat pe uşă. Le-am ajutat să facă curat, apoi ne-am îndreptat spre barca noastră, căreia, din fericire, Charlie nu uitase să-i oprească motorul. Ne-am suit în ea, iar Cindy ne aruncă funia cu care o legasem. Îşi vârî mâinile adânc în buzunarele blugilor şi păru oarecum stânjenită. — Îmi cer scuze, băieţi. Mi-am fluturat mâna. — Lasă, nu te mai gândi acum la asta. Ai făcut ce trebuia. Am manevrat maneta, iar Charlie mi-o împinse intenţionat înapoi. — Hei, avem de gând să pregătim un porc sâmbătă şi ne gândeam dacă n-aţi vrea şi voi, fetelor, să veniţi pe la noi. M-am uitat la Charlie. — Serios? Mă împunse cu cotul, la care am zis: — Adică, sigur că da. Chiar, plănuiam asta de multă vreme. Cindy zâmbi. — Cum adică pregătiţi un porc? — Oooooo. Charlie se linse pe buze, îşi trecu degetele peste cureaua pantalonilor şi îl imită cât putu mai bine pe Ray Charles. — Păi înseamnă că luăm un porc întreg, de obicei unul de vreo cincizeci de kile şi-l prăjim o zi întreagă, la foc mic, încet, şi

apoi ne petrecem seara devorând cea mai bună friptură de porc din câte aţi gustat vreodată. În esenţă, e vorba de un morman păcătos pe o farfurie şi cei mai mulţi care mănâncă aşa ceva nu mai au nevoie să mănânce nimic o săptămână întreagă după aceea. — Cam ca şi Transplantul pe care m-aţi făcut voi să-l mănânc. — Cam aşa ceva, încuviinţă Charlie. Cindy se gândi câteva clipe, cu siguranţă verificându-şi în gând programul de la serviciu. — La ce oră să venim? — Pe la prânz. Şi aduceţi-vă şi costumul de baie. Cindy se uită la Annie, care dădea din cap. — Ne vedem la... Se lovi în frunte cu palma desfăcută, de parcă ar fi uitat ceva şi zise. — O! Zbang! Charlie auzi plesnitura, observă tonul schimbat al vocii ei şi spuse: — Ce este? La care eu am întrerupt-o: — Nu îţi face griji. Vin eu să vă iau chiar de aici. La prânz. Cindy zâmbi, îşi petrecu braţul pe după Annie şi se întoarseră pe aleee înapoi în casă, cu un ochi la noi şi unul spre direcţia în care lăsasem şarpele în libertate. Am pornit motorul, am ieşit uşor pe pârâul ce se vărsa în Tallulah, unde am ocolit zonele în care era interzisă folosirea ambarcaţiunilor. În timp ce trăgeam barca în şopronul bărcilor, Charlie îşi puse mâna pe umărul meu şi zâmbi. — Se pare că ai face mai bine să dai o fugă în oraş acum şi să faci rost de un porc. — Da, am spus, întorcând cârma, aliniind-o în rând cu elevatorul, apoi am oprit motorul. M-am gândit deja la asta. — O, şi... Se întoarse spre mine cu un zâmbet larg pe faţă. Nu uita de fustele din iarbă.

Capitolul 40

Marţi după-amiază coboram pe Main Street cu o pungă din plastic plină de dădea pe deasupra cu cele două fuste din iarbă cumpărate de la magazin. Cum coboram trotuarul spre piaţa de carne a lui Vicker, am observat o doamnă cu şapcă de baseball îndreptându-se spre mine, însoţită de soţul şi de copiii ei. Când am văzut-o la faţă, ceva mă lăsă fără aer şi mă simţii de parcă toate oasele mi sar fi prefăcut într -o clipă în ceva moale şi maleabil. Shirley. Fiul ei se înălţase încă o jumătate de metru. Era arătos şi avea muşchi puternici. Fiica ei avea părul lung, se făcuse frumoasă şi avea picioarele lungi ca tăticul ei. Harry avea un piept cât un butoi şi păşea ţanţoş pe stradă, avându-şi numele imprimat pe tricou. M-am oprit, am căutat o portiţă de scăpare, dar n-am găsit niciuna. Strada era prea deschisă, magazinele din stânga prea mici şi era deja prea târziu să fac cale întoarsă. Ochii lui Shirley mă descoperiseră. Ceva se înregistra pe creierul ei, pentru că se uită din nou în direcţia mea. Dădu drumul mâinii lui Harry şi porni spre mine. M-am oprit lângă un aparat de autoservire cu ziare, mi-am tras cozorocul şepcii mai adânc peste ochi şi am început să mă scotocesc după două monede de 25 de cenţi, sperând să se caşte cumva pământul şi să mă fac nevăzut. Shirley mă privi suspicioasă, se uită dincolo de şapcă, de părul lung şi de barbă, iar faţa i se lumină ca un bec. — Dr. Mitchell? spuse ea în şoaptă. Un pumn de monede îmi căzură din mână, împrăştiindu-se pe trotuar. Mă atinse pe umăr, de parcă ar fi pus mâna pe o nălucă. — Jonathan? M-am întors încet, monedele învârtindu-mi-se la picioare ca nişte titireze şi am privit-o pe Shirley în faţă – luase în greutate, ceea ce era bine – şi am văzut cum i se umplură ochii de lacrimi. Mi-am scos ochelarii de soare şi şapca şi mi-am trecut mâna prin părul ce aproape că-mi cădea pe umeri. I-am luat

mâna într-a mea, am simţit un puls periferic bătut cu putere şi am spus: — Hei, Shirley. A... arăţi excelent. Ea-şi petrecu braţele pe după gâtul meu, în timp ce restul familiei ei se strânse în jurul meu. Am dat mâna cu Harry şi m-am uitat uimit la fiul lor, care era mai înalt decât mine. Shirley îmi spuse: — A fost chemat la un interviu la Academie. Mă studie în timp ce tăcerea dintre noi vorbea cât tomuri întregi. — Am auzit despre... despre Emma. Îşi duse mâna la inimă în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji — Şi am auzit ce ai făcut. Pentru mine. Îmi pare atât de rău. Mă luă din nou în braţe şi am simţit cât de puternic îi devenise spatele. Shirley reuşise. Era o supravieţuitoare. Şi după cum arătau lucrurile, avea să trăiască, avea să apuce să-şi vadă şi nepoţii. Îmi dădu drumul, iar eu am încercat să reduc întru câtva tensiunea. — Royer are grijă de tine cum se cuvine? Harry spuse: — Da, după tine, el e cel mai bun. O privi pe Shirley, apoi din nou pe mine. — Nu, serios, are mare grijă de noi. Shirley zâmbi şi-şi trecu braţul pe după mijlocul lui Harry. — Pot să alerg aproape cinci kilometri fără să mă opresc. Îl bătu uşor pe Harry peste abdomenul plat şi spuse zâmbind: — Nu bat niciun record de viteză, dar suntem cu toţii sănătoşi şi..., îşi înghiţi cu greu emoţiile. Şi suntem bine. Mă îmbrăţişă din nou, a doua oară, de parcă m-aş fi făcut nevăzut dacă nu ar fi făcut -o şi mă strânse cât putu de tare. Copiii ei se apropiară şi ei, mă cuprinseră şi ei în braţe şi în cele

din urmă şi Harry se alătură îmbrăţişării de grup din chiar centrul Claytonului. Harry îi întinse lui Shirley o batistă albă din buzunarul lui de la spate şi ea încercă să râdă. — Nu ştiu a cui o fi fost inima asta înainte de a ajunge să bată în pieptul meu, dar cred că a fost un mare plângăcios, spuse ea, pentru că nu era felul meu să fiu atât de emotivă. Inima fusese a unui tânăr de douăzeci de ani, dar nu i-am spus niciodată asta lui Shirley. Trebuia să îşi vadă de viaţa ei, nu să înceapă să se simtă vinovată de faptul că trăia. Şi nu ştiu cum de a aflat de telefonul dintre mine şi Royer. Uneori e greu să ţii secret astfel de lucruri. Chiar şi în spitale. Am privit spre fiica lui Shirley, care se întinsese să mă îmbrăţişeze. M-a sărutat pe obraz şi mi-a spus: — Vă mulţumesc, dr. Jonathan... pentru că aţi salvat-o pe mama. Numele meu îmi răsună în urechi, sunându-mi ciudat, băţos şi formal, deşi ştiam că era al meu. Am dat din cap şi mi-am pus ochelarii de soare înapoi pe nas cât timp aveam încă controlul asupra ochilor mei. Harry observă că mă aflam în dificultate, aşa că îi strânse pe toţi în faţa mea şi spuse: — Bine, bine, l-am stânjenit destul pe doctor pentru o singură zi. Haideţi să mergem. Rezervarea noastră n-o să ne aştepte o veşnicie. Shirley mă sărută pe obraz şi în timp ce o făcu, lacrimile ei mi se prelinseră pe obraji. Erau sărate şi dulci totodată. Cei patru se luară şi-şi continuară drumul pe trotuar în timp ce eu mă rezemai de un stâlp şi privii înăuntrul meu. După un minut, sau cam aşa, am simţit o mână pe umăr. Sal Cohen stătea zâmbindu-mi cu o privire curioasă în ochi. Arătă spre trotuar şi zise: — Nişte prieteni de-ai tăi? O lacrimă mi se prelinse pe sub ochelari. Am privit spre Sal, am încuviinţat din cap şi am spus în şoaptă: — Da. Prieteni vechi.

Sal îşi scoase pălăria, îşi şterse fruntea cu batista şi îi urmări cu privirea pe trotuar. Mă privi a-toate-ştiutor. — E un sentiment straşnic, nu? I-am urmărit şi eu cu privirea şi am dat din cap că da. Când mi-am dat seama că dădeam din cap, mi-am întors privirea spre Sal, dar el se făcuse nevăzut.

Capitolul 41

Am zăcut în cadă aproape două ore, muindu-mă, dormind, sorbind nişte vin roşu şi frunzărind ultimul număr din Chest. Se făcuse aproape 3 dimineaţa când m-am uscat, m-am îmbrăcat şi am intrat în birou, închizând uşa după mine. Charlie avea să iasă pe doc în mai puţin de trei ore şi, dacă parolele mele încă erau valabile şi-mi puteau oferi accesul de care aveam nevoie, aveam ceva de lucru. Exista întotdeauna posibilitatea să fi fost restricţionat, dar din câte îl ştiam pe Royer, el avea să se fi asigurat că îmi păstram conturile şi codurile ‚active. Probabil aveam să las o urmă care avea să-l conducă pe Royer drept la uşa mea, dar îmi asumam acest risc. Mi-am făcut tura de vâslit din zori cu Charlie, ceea ce mă lăsă istovit, dar cu un sentiment temporar de curăţie, după care l-am lăsat pe Charlie zbenguindu-se pe doc cu Georgia şi m-am întors în casă să-mi fac o cafea. Pe telefonul meu pâlpâia beculeţul care mă anunţa că aveam un mesaj vocal. Chiar şi până să acţionez butonul de Play, cam aveam idee cine ar fi putut fi. Banda fu derulată şi apoi porni înainte. Zgomotul de fond se făcu auzit, iar vocea lui Royer năvăli în casă fără niciun fel de introducere sau salut. — Hei, doctore, cu toate că, dacă sunt cinstit, folosesc într-un sens cam larg termenul ăsta. Oamenii noştri de la IT m-au sunat destul de devreme azi-dimineaţă şi mi-au spus că cineva şi-a vârât nasul prin fişierele mele confidenţiale. Mi-au spus că oricine a fost acel cineva, îmi cunoştea toate vechile coduri şi majoritatea scurtăturilor. A cotrobăit puţin pe-acolo, a citit câteva fişiere ‚active, şi apoi a plecat fără să fure sau să modifice ceva. Mă rog, aproape. Persoana asta a făcut o chestie tare interesantă. A introdus o notă în dosarul lui Annie Stephens prin care cere o ETE85. Acesta a fost primul indiciu pentru mine că nu aveam de a face cu cine ştie ce hacker şmecheraş care să-şi fi pus 85

ETE – ecografie transesofagiană, procedeu de vizualizare a inimii prin intermediul unui transductor introdus în esofag, prin cavitatea bucală a pacientului (n.tr.).

în cap să se joace cu fişierele mele. Dar oricine ar fi cel care sugerează o ecografie transesofagiană pentru Annie, ştie două lucruri: faptul că riscurile sunt prea mari şi că nu poate plăti pentru o asemenea investigaţie. Apoi, chiar când eram pe cale să dau un telefon şi să încerc să negociez preţul unui test pentru a-i da o şansă dintr-o mie unei fetiţe, am primit un alt telefon ciudat de tot. Minunea minunilor, cei de la biroul de finanţe m-au sunat şi mi-au spus că datoria lui Annie, care depăşea cu puţin 18 000 $ a fost achitată în întregime. Şi mai mult, oricine ar fi fost cel care achitase, plătise şi pentru o ETE în avans. Iar ei voiau să ştie dacă cerusem o astfel de investigaţie. Johnny, ai fost plecat ceva vreme şi sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le ştii. Annie e destul de cunoscută pe-aici. Pe majoritatea dintre noi ne face să zâmbim mai mereu şi ori de câte ori cineva începe să se joace prin fişierele ei, ne cam sare muştarul. Tonul pe care-l folosea Royer era aspru. Şi nici nu mă aşteptasem la altceva. Un urs poate fi ursuleţ de pluş, dar şi grizzly, în funcţie de context. Luă adânc aer în piept şi continuă: — Prin urmare, fireşte, a trebuit să inventez ceva, aşa că am spus să îmi dea cinci minute. Am verificat datele din dosar şi erau în regulă – aveai dreptate – aşa că am programat-o pe Annie. Dar ştii la fel de bine ca şi mine că pentru a o putea realiza, Annie trebuie sedată şi nu-i va plăcea deloc aşa ceva, iar Cindy este şi ea la capătul puterilor, se poate prăbuşi în orice moment. Şi când pui toate astea într-o oală, ai o reţetă destul de reuşită şi garantată pentru un dezastru. Royer îi mulţumi unei asistente care evident îi adusese o cană cu cafea. Luă o gură sănătoasă în timp ce aparatul continua să înregistreze. Înghiţind zgomotos, spuse: — Testul e programat pe vinerea viitoare – adică peste zece zile de acum, în caz că nu-ţi găseşti calendarul. Acum, de vreme ce tu ai pornit jocul, uite care-i înţelegerea. O să fac testul, dar

dacă nu te văd aici vineri dimineaţă, dacă nu te văd personal în spatele căruciorului cu rotile în care se va afla Annie, afacerea pică. Şi Johnny, nu sunt vorbe goale. Urmă o altă pauză şi îl puteam auzi realmente pe Royer deliberând. — Presupun că asta îţi lasă ceva timp să-ţi rumegi dilema. Aşa că în timp ce rumegi – şi, să fiu sincer, sper să te îneci cu autocompătimirea ta – aş vrea să te întreb un lucru... Am apăsat pe Stop şi m-am dus spre bucătărie, unde am dat peste Charlie care se rezema de tocul uşii, cu Georgia la picioare, ambii privind spre mine. — Nu vrei să auzi întrebarea? mă descusu el, cu palmele deschise întinse spre aparat, de parcă tocmai ar fi poftit pe cineva să-i intre în casă. Am trecut pe lângă el spre veranda din spate şi m-am întrebat cât de departe puteam ajunge până la lăsarea nopţii dacă săream acum în maşină şi porneam la drum. — Ei bine, eu vreau. Charlie lovi din palme şi-apoi şi le frecă între ele. — Nu vreau să-mi scape partea asta pentru nimic în lume. Devenea tot mai sarcastic. — Tii, chiar mă întreb ce-o fi vrut bătrânu’ să te-ntrebe! Charlie îşi găsi drumul de-a lungul peretelui şi se apropie de aparat, îşi plimbă degetele pe deasupra butoanelor şi-l apăsă pe cel mare din mijloc, iar vocea lui Royer se făcu din nou auzită. Pătrunse în toată casa, suindu-se pe căpriori, târându-se pe deasupra podelelor, şi apoi năvăli prin uşa cu arcuri ce dădea spre veranda din spate. Mă găsi pe debarcader, în capul scărilor, unde stăteam strângând cu putere balustrada în pumni, pregătindu-mă de lovitură. — Johnny, spune-mi ceva, dacă nu te superi. Vocea îi sună spart. — Dacă ai putea-o suna pe Emma şi să-i povesteşti despre Annie, tu ce crezi că ţi-ar spune ea? Charlie opri aparatul şi apoi îşi găsi drumul prin hol spre bucătărie, începu să cotrobăiască printre cănile de cafea, turnă

cafea în două dintre ele şi-şi croi drum afară din bucătărie şi apoi pe veranda din spate, unde mă găsi cu genunchii moi şi cu încheieturile albe în capul de sus al scărilor. Îmi întinse o cană şi eu i-am luat-o din mână. — Mersi. Am stat tăcuţi câteva minute, lăsând aroma boabelor de cafea să se amestece cu mireasma apei lacului şi cu cea de mentă. În cele din urmă, Charlie arătă cu capul spre aparat şi mă întrebă: — Despre ce vorbea? Gustul cafelei proaspete coborî prin gât şi-mi încălzi stomacul rece. Faţa lacului începea să se încreţească sub vântul uşor ce adia, şi undeva se auzi o barcă apropiindu-se parcă cu viteză mică. Undeva în spatele ei, câţiva copii chiuiau şi râdeau. — O ETE este atunci când introduci un tub prin gură până în apropierea inimii unui... pacient sedat. Se folosesc ultrasunete pentru a obţine imagini ale camerelor cardiace. Mi-am ridicat cana cu ambele mâini, întrebându-mă dacă inima lui Annie chiar putea face faţă stresului şi dacă obţinerea informaţiei merita într-adevăr asumarea acelui risc. Am continuat. — Inima este împărţită printr-un perete pe mijloc, perete care se cheamă sept. Înainte să ne naştem, avem un orificiu numit foramen ovale. Datorită faptului că mamele noastre respiră în locul nostru, nu este nevoie ca sângele să treacă prin plămâni. Cel puţin nu atunci. Aşa că orificiul acesta permite sângelui să scurtcircuiteze plămânii. După naştere, se descarcă prostaglandine care determină închiderea orificiului şi ne obligă plămânii să înceapă să lucreze pe cont propriu. Cuta de deasupra sprâncenelor lui Charlie se adânci şi mai mult. — Şi dacă nu se închide? — Sângele ocoleşte inima în loc să treacă prin ea. — Şi ce înseamnă asta... pentru Annie?

— Înseamnă că mai tot timpul ea se simte de parcă ar fugi ultima sută de metri la proba de 400 de metri şi niciodată nu-i ajunge aerul. Charlie se apropie de mine şi „privi” peste lac. — La fel ca sora mea cea mare? Trecură câteva secunde şi eu nu ziceam nimic. În cele din urmă, îşi puse mâna pe faţa mea şi îmi pipăi trăsăturile feţei. Ceva ce nu mai făcuse de când murise Emma. Mă întrebă din nou: — Ca şi Emma? Am dat afirmativ din cap. Charlie îşi luă mâna de pe faţa mea. — Se poate repara? — Dacă este surprinsă la timp. Dacă nu, efectele invalidante sunt multiple şi permanente. Mă gândeam că dacă Royer descoperea un orificiu, ar fi putut închide gaura aceea cu un cateter cu balonaş. Ar fi o rezolvare pe termen scurt, un fel de leucoplast, dar Annie nu ar şti ni mic, şi asta ar putea-o ajuta să mai câştige ceva timp. Şi chiar acum... mi-am coborât tonul vocii, timpul este duşmanul ei. — Cât mai are? Vântul ce adia dinspre lac era răcoros. Câteva raţe sălbatice ţipară deasupra capului, se rotiră prin aer, apoi aterizară în apă lângă docul lui Charlie, unde un gânsac se ascundea sub un rododendron. Georgia coborî rapid scările, gata de distracţie. — Nu prea mult. Charlie îşi găsi drumul spre uşă şi se întoarse înapoi în casă. Rămase înăuntru câteva minute. Îl auzii în biroul meu, scotocindu-mi prin dulap. Fără-ndoială căuta ceva, dar uneori era mai bine să-l laşi pe Charlie să facă ce poftea. După câteva minute se întoarse cărând lada cea veche de unelte. Apăru în bucătărie ţinând ambele mânere ale lăzii. Lăsă să-i cadă lada în mijlocul bucătăriei şi arătă spre ea. — Soarbe tot până la fund! Îşi găsi drumul spre uşa din spate şi folosi balustrada pentru a coborî scările. După alte două minute, era în mijlocul

apei, urmând ghidajul „pe uscat” de sârme ce-l ducea acasă ocolind golful. Am intrat în bucătărie şi m-am aşezat pe jos lângă ladă. Capacul scârţâi când am început să scotocesc prin douăzeci de ani de istorie. Într-un anumit moment al vieţii noastre, Emma citise fiecare carte de aici de câteva ori, multe dintre ele mi le citise şi mie cu voce tare. La prânz, capul stătea să-mi plesnească. Cu fiecare pagină pe care o întorceam, imaginea pe care o aveam în minte cu ea făcând acelaşi lucru devenea tot mai vie şi mai clară. Înconjurat de cărţi, m-am întins pe podeaua din bucătărie şi mi-am trecut unghia peste nervurile lemnului. În adâncime, în nervurile şi crăpăturile lemnului se aflau imprimate pete minuscule, de mărimea vârfului de ac, de roşu. Viaţa nu este decât o umbră plutitoare, un actor sărman ce timp de un ceas se preumblă ţanţoş şi plin de nelinişte pe scenă, şi-apoi vocea i se stinge; este o poveste relatată de un prost, gălăgioasă, plină de furie şi care nu reprezintă nimic.

Capitolul 42

Joi dimineaţă devreme eram deja pe drum, fără să-mi fi luat rămas bun de la careva. Se luminase de zi când mă găseam la doar câteva ore de Hickory, Carolina de Nord. La unsprezece fără un sfert am tras într-o staţie de benzină şi am parcat în faţa unei cabine telefonice Lăsând motorul pornit, am frunzărit cartea de telefon umflată de ploaie până am găsit numărul pe care-l căutam. După ce sună de trei ori, mi-a răspuns. Vocea îi rezona prin telefon, prietenoasă şi încrezătoare, doar că acum era ceva mai slabă. Trecuseră mai bine de zece ani de când vorbiserăm ultima oară. Poza din ziarul absolvenţilor îl prezenta alături de soţia lui, braţ la braţ, în casa în care se „retrăsese” la pensie, în Hickory. Purta o vestă ecosez, cu pipa cuibărită în palma dreaptă,, arăta sigur pe el, trăind ce-i mai rămăsese din viaţă împreună cu soţia lui, care asemeni multor soţii de doctori, îşi petrecuse majoritatea vieţii împărţindu-l mai întâi cu spitalul şi apoi cu universitatea. Acum venise rândul ei. El i-o promisese. — Alo? spuse el. — Alo... ă, domnule? Tăcere. Zece secunde, sau mai bine. L-am auzit cum îşi trecu pipa dintr-un colţ în celălalt al gurii, şi apoi clănţănitul uşor al dinţilor când reuşi să înghită. — M-am gândit adesea la tine, spuse el în cele din urmă. Mă întrebam cum te descurci. Dacă te descurci. — Da, domnule, ei bine... eram în Hickory şi mă întrebam dacă nu am putea lua prânzul împreună. Luleaua se plimbă din nou, iar tonul vocii lui îmi spuse că zâmbea. — Adică vrei să spui că ai bătut tot drumul de oriunde-ai fi trăind cum doar pentru că ai vrut să stai de vorbă cu mine? Am zâmbit. Slăbise, vocea lui îl trăda, dar un trup vlăguit nu era Echivalent cu o minte istovită. — Da, domnule.

Cincisprezece minute mai târziu parcam maşina în faţa casei lui. Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi mi-am dat seama că era posibil să nu mă recunoască. De fapt, era chiar posibil să se sperie când avea să mă vadă. Fusese o idee bună să-l sun înainte. Mi-am băgat ochelarii de soare în buzunarul de la piept, am traversat gazonul şi am sunat la uşă. Curând am auzit un sunet târşâit ca al bătrânilor care poartă pantofi de casă până după-masa târziu. Îmi deschise uşa şi rămase o clipă până ochii i se obişnuiră cu lumina soarelui de afară. Îşi scoase pipa dintre buze şi dădu din cap. — Doctore, spuse el şi-mi întinse mâna. I-am întins-o şi eu pe-a mea. — Domnule. Ne-am aşezat pe veranda din spate, iar doamna Trainer ne turnă ceai în timp ce noi o urmăream pe pisica lor jucându-se cu un ghem de aţă roşie. Amesteca ceaiul, aruncându-mi când şi când câte-o privire, dar fără a zice nimic. Eu venisem la el, iar el rămânea eternul profesor, aştepta după mine. — Da, domnule, ei bine... Îmi făceam de lucru cu pliculeţul de ceai şi în cele din urmă l-am pus în farfurioară, după ce l-am trecut, picurând, pe deasupra poalei mele. — Ă... domnule, cum spuneam, treceam pe aici şi ştiam din buletinul absolvenţilor că v-aţi retras aici la pensie. Am sorbit din ceai, căutându-mi cuvintele. — Cum vă place să fiţi la pensie? Scutură din cap. — O urăsc. Arătă cu luleaua spre bucătărie, unde cineva spăla vasele. — Amândoi o urâm. — Cum aşa? l-am întrebat. El îşi răsuci pliculeţul de ceai în jurul linguriţei, scurse sucul negru din el folosind aţa, apoi îl puse cu grijă, împreună cu

linguriţa, pe farfurioară. Se lăsă pe spate, privi peste curtea din spate şi spuse: — Toată viaţa mea, nu am făcut decât un singur lucru. Nu ştiu să fiu altceva decât doctor. Ăsta sunt eu. Iar faptul că am ieşit la pensie nu schimbă lucrurile. Aşa că acum am consultaţii trei zile pe săptămână mai jos, la clinica săracilor. — Deci aţi rămas activ? Mă privi şi în ochii lui am surprins o licărire, aproape ca o flacără. — Johnny, nu vorbi cu mine de parcă aş fi un moşneag. Poate că fizic sunt slăbit, iar umerii nu-mi mai sunt la fel de laţi ca altădată... Îşi trecu degetele peste vesta lui ecosez. — Halatul nu-mi mai stă la fel de strâns ca până acum şi iau mai multe medicamente decât am luat vreodată, dar un lucru mi-a rămas. Dădu din cap, privind pe deasupra curţii, spre trecutul lui şi al meu. — Poţi să mă scoţi din medicină, dar nu vei putea scoate niciodată medicina din mine. Am rămas tăcuţi, sorbindu-ne ceaiul, în timp ce pisica îşi continua hârjoneala. În cele din urmă, îşi lăsă ceaşca din mână şi spuse: — Ţi-am urmărit povestea. Am citit-o din ziare. Unii chiar m-au sunat să-mi ia interviu, dar..., îşi ridică mâna. Am refuzat. Se lăsă pe spate, iar scaunul de sub el pârâi. — Adesea mă întrebam ce s-a ales de tine, pe unde-ai ajuns. Îşi umplu luleaua şi o aprinse. Parfumul aerului pe care-l expiră prin lulea ne învălui dulce. Îmi aminti de şcoală, de zilele interminabile de studiu, de el şi de Emma. Am inspirat adânc şi mi-am ţinut respiraţia îndelung. Se întoarse să mă privească din nou, cu ochii întredeschişi în mijlocul fumului. Îşi scoase o batistă albă din buzunarul din spate, îşi suflă nasul, apoi şi-o împături la loc şi şi-o vârî la loc în buzunar.

— Bun, şi-acum ai de gând să-mi spui ce cauţi aici? — Domnule, am spus, întorcându-mi scaunul cu 90 de grade spre el, făcând mai uşor contactul vizual pentru amândoi. Am o problemă. — Aşa... Îşi ridică şi apoi îşi coborî la loc bărbia, scărpinându-se în barba nerasă de-o zi. Pisica îi sări în poală, îşi cuibări capul pe coapsa lui şi începu să toarcă. El mă privi, îşi ridică ambele sprâncene şi dădu din cap. Învăţasem şmecheria asta de la el. Acel gest făcut cu capul era modul în care-i spuneam unui pacient să continue fără să o rostesc, practic. — Ei bine,... domnule... am bâiguit eu. — Johnny, mă întrerupse el, la vârsta mea, niciodată nu mai ştiu cât timp mai am. Ai face bine să-ţi spui povestea acum, cât te mai pot auzi şi cât mai pot şedea suficient de mult, ca să-ţi pot răspunde inteligent. Zâmbi şi se lăsă pe spate. Am luat adânc aer în piept, m-am scărpinat în vârful capului şi am început. Cuvânt cu cuvânt. Am început cu momentul din care am părăsit facultatea, trecând prin perioada mea de rezident, şi prin specializarea în transplantologie, prin Nashville şi apoi am ajuns la decizia noastră de a ne îndrepta spre Atlanta. I-am povestit despre clinica noastră, despre Royer, despre declinul Emmei, şi apoi despre ultimul nostru sfârşit de săptămână la lac. De asemenea, i-am povestit şi lucrul pe care nu-l mai împărtăşisem nimănui până atunci. După ce am terminat, rămase o vreme tăcut, pufăind într-o lulea care Între timp se stinsese. Ochii i se îngustaseră şi fruntea i se umpluse de riduri. Pisica torcea, mâinile îi dezmierdau blana ei neagră şi mătăsoasă, iar picioarele îi erau cuibărite în pantofii de casă îmblăniţi. Arătă spre un portocal care se întindea peste gardul său. — Am cunoscut odată un fermier, începu el, cu privirea îndreptată spre gard. Cred că James îl chema. Avea un portocal, care semăna cu cel de colo. Câţiva ani la rând portocalul nu a înflorit şi nici nu arăta prea bine. Mai avea totuşi ceva frunze verzi

pe el, da’ nu prea multe. Într-o dimineaţă l-am întâlnit stând lângă el, măsurându-l cu privirea de jos şi până sus şi mormăind în barbă. Într-o mână ţinea un ciocan, iar în cealaltă avea trei piroane de 30 de cm. Când l-am întrebat ce face, mi-a spus să stau deoparte, apoi a bătut unul dintre piroane în trunchiul pomului, cam la înălţimea genunchiului. Cuiul a pătruns uşor prin scoarţa fragedă a acelui copac şi cu cât pătrundea mai adânc, tot mai multă sevă se scurgea pe lângă capul cuiului. Pe al doilea l-a bătut la înălţimea taliei şi pe-al treilea cam pe-aici. Îşi ridică mâna la înălţimea claviculei. — De ce? am întrebat eu. — Exact asta l-am întrebat şi eu. Şi ştii ce mi-a spus? Am muşcat momeala. — Ce? — Mi-a spus aşa: „Uneori pomii uită că sunt meniţi să înflorească şi trebuie doar să li se aducă aminte.” M-am uitat la cele trei piroane şi l-am întrebat: „Da, atunci n-ar fi mai bine să baţi zece piroane?” El doar a dat din cap şi s-a uitat la pom. „Nu, trei sunt de-ajuns. Nu vreau să-l omor, doar să-i aduc aminte.” Am rămas împreună aproape o jumătate de oră, lăsând vânticelul li niştit să foşnească prin frunzele copacilor, zburlind blana pisicii şi făcând ghemul de aţă roşie să se rostogolească de-a curmezişul verandei. El aţipi o dată, apoi se trezi doar pentru a aţipi la loc. În cele din urmă, începu să sforăie încetişor. M-am ridicat făcând suficient zgomot pentru a-l trezi, dar nu atât de tare încât să-l sperii. S-a ridicat şi el împreună cu mine, şi-a petrecut braţul pe după al meu şi ne-am îndreptat spre ieşire braţ la braţ. El se sprijinea de mine, iar eu de el. Am ieşit pe uşa de la intrarea din faţă şi m-am întors să-mi iau rămas bun, dar el m-a întrerupt. M-a bătut în piept cu două degete. — După mai bine de şaizeci de ani de medicină, tot nu contenesc să rămân uimit în faţa acestui organ micuţ. Cât un pumn, şade acolo, în miezul făpturii noastre şi nu se opreşte

niciodată, să mai ia şi ea o pauză. Atât de simplă, dar atât de complexă şi atât de cu desăvârşire necunoscută. Îşi ridică mâinile înaintea lui, aproape ca şi când tocmai ar fi terminat să -şi săpunească mâinile în faţa sălii de operaţie şi aştepta ca asistenta să-i întindă mănuşile, iar el să-şi vâre degetele în ele. — Am ţinut peste o mie de inimi în mâini. Artere îngroşate, plăci de aterom, pâlpâiri uşoare, toate semne ale bolii. Până şi astăzi, pot să-mi închid ochii şi să-mi trec degetele de-a lungul arterei din stânga şi din dreapta şi să-ţi spun dacă sunt bolnave sau nu. Îşi închise ochii şi-şi frecă uşor ambele arătătoare de vârfurile degetelor mari. Făcu o pauză şi-şi suflă din nou nasul. — În toată viaţa mea ca profesor, în toată practica mea şi în toţi aceşti ani, nu am întâlnit un alt medic atât de înzestrat ca tine. Talentul tău, personalitatea ta şi etica au contribuit la crearea unei combinaţii excelente, dar nimic din toate astea nu mi-au atras atenţia în ziua când ai dat Interviul acela în faţa comisiei noastre. — Domnule? — Tu aveai ceva ce foarte puţini candidaţi au. I-am studiat faţa, fără să ştiu încotro bătea. Şi-a pus mâna pe pieptul meu, cu palma lipită de stern. — Dacă aş putea scăpa nepedepsit, te-aş lega de-o targă, aş încărca pudelele la 1 000 şi ţi-aş aplica şocuri până ţi s-ar îmbârliga degetele şi ţi s-ar îndrepta părul. — Domnule? am făcut eu şi mai derutat. — Trebuie să ţi se aducă aminte, fiule. Soţia lui se apropie din spate, îl cuprinse cu braţul pe la spate şi se cuibări la subsuoara lui. Asta îl făcu să pară din nou înalt. Şi continuă: — Dacă a creat Dumnezeu vreodată un om pentru a face şi a fi ceva, ei bine, acela eşti tu. M-am întors, mi-am scos ochelarii de soare din buzunarul de la piept şi i-am agăţat de nas.

— Domnule? am zis. Dar dacă... dacă am uitat cum se face? El scutură din cap. — Fiule, izvorul acesta nu seacă niciodată.

Capitolul 43

Sâmbătă dimineaţa ne găsi pe mine şi pe Charlie aplecaţi deasupra unui porc mort, frecându-i bine carnea cu condimente. Trei lucruri sunt necesare pentru o frigăruie straşnică: pregătirea, focul şi groapa însăşi. Pregătirea noastră implica un masaj intens cu un amestec de condimente cu reţeta secretă, dar pot spune că e bogată în sare cu usturoi, piper şi boia. Am pornit focul pe la 7 dimineaţa şi aveam să-l întreţinem până spre sfârşitul zilei, dar secretul pentru o frigăruie reuşită este „focul mic şi încet”. Trebuie să ai toată răbdarea din lume, să-ţi iei timp şi să prepari carnea încet, de-a lungul a zece până la douăsprezece ore, în funcţie de mărimea porcului – şi trebuie să fii cu ochii pe el. Dacă nu-ţi place aspectul sau întreţinerea constantă de care are nevoie focul, atunci mai bine să nici nu te-apuci. Carnea perfect preparată o obţii într-un interval destul de îngust de timp. Recunosc, cel mai bun ingredient în tot spectacolul nostru îl reprezintă nasul lui Charlie: el se pricepe să adulmece şi să stabilească dacă „încă nu-i gata”, „e perfect” sau „l-am ars”. E mai eficient decât chesti ile acelea micuţe pe care producătorii le înfig în curcanii pentru Thanks giving şi care încep să pocnească atunci când se presupune că e gata fript. Am făcut focul într-o parte a gropii, ceea ce genera căldură şi fum, care mai apoi se ridica şi învăluia un grătar mare de fier de care era fixată carnea, ca apoi să se năpustească-n sus printr-un horn de doi metri şi jumătate. Am controlat curentul de aer prin două locuri: uşa dinspre groapa cu foc şi hornul. Atunci când curentul era prea intens, focul ardea prea iute şi carnea se întărea; dacă nu era curent suficient şi focul nu dădea suficientă căldură şi se stingea, carnea se acrea. Şi pentru că Charlie nu vedea fumul ieşind, cumpărasem un termometru de dimensiuni generoase, pe care-l fixasem de marginea grătarului şi îi îndepărtasem apărătoarea de sticlă din faţă. Charlie citea indicaţiile termometrului cu degetele şi putea ajusta curentul în consecinţă. Pentru că vorbim de temperaturi destul de joase, să spunem undeva între 80° şi 95° C, Charlie avea

o oarecare libertate de mişcare. Am stricat câţiva porci până când am reuşit să facem o friptură cum trebuie, dar pe mine nu mă interesează un porc perfect pregătit. Să fiu sincer, dacă pe Charlie îl făcea fericit să se învârtă în jurul lui toată ziua, eu eram în stare să (mănânc orice, de la carne crudă până la friptură carbonizată.

CINDY SUNĂ DE DIMINEAŢĂ ŞI SPUSE CĂ ŞEFA EI O CHEMASE LA lucru pentru o jumătate de zi, aşa că avea să fie la magazin până la prânz. M-a rugat să vin să le iau şi să le ajut să mute standul de limonadă al lui Annie după ce închidea magazinul la 12:30. Am parcat la trei străzi mai încolo, în josul străzii, şi am pornit la pas domol pe Main. Era linişte, inclusiv la Annie. Strigătul ei „Limonaaaaadăăă!” fusese redus la un dangăt uşor de talangă, grav, profund şi dogit. Se potrivea cu Claytonul în general. Annie nu mai făcea ture pe trotuar, solicitând clienţii, ci şedea în scaunul ei la umbră, învelită într-un jerseu uzat care era fără-ndoială al lui Cindy. M-am întrebat dacă lipsa ei de activitate avea să influenţeze dărnicia oamenilor. Când m-am apropiat, mi-am dat seama că o influenţase, dar nu în sensul în care o anticipasem eu. Recipientul ei din plastic era plin de dădea pe dinafară. — Salut, Annie. — Hei, Reese, spuse ea, sărind de pe scaun, alergând spre mine şi îmbrăţişându-mă de picior. Dar inimii grai nu-i trebuieşte... Îşi petrecu braţul stâng – încă gros din cauza manşonului de gips – pe după mijlocul meu şi arătă spre vitrina magazinului de fierărie. — Tuşa Cici vine într-un minut. Strânge nişte greieri pentru cineva care merge la pescuit. De când organizase Charlie micuţa noastră întrunire acasă la mine, nu prea ştiam foarte bine ce aveam să facem ca să mai treacă vremea. Primirea de oaspeţi pur şi simplu nu se numără printre calităţile mele.

Dar la comentariul lui Annie îmi veni o idee. Am privit în jos spre ea. — Îţi place să pescuieşti? — N-am pescuit niciodată. Am mimat cuvintele spuse de ea, fără a scoate niciun sunet: „N-ai pescuit niciodată.” Annie scutură din cap şi o auzii râzând cristalin şi blând, cum începusem s-o aud şi-n somn. — Cu toţi greierii pe care-i ai în lada aia acasă la tine? Annie îşi ridică sprâncenele şi scutură din nou din cap. Am intrat în magazin şi am găsit-o pe Cindy aplecată peste cutia cu greieri. — Aş vrea... ăăă... M-am uitat în cutie. Trei duzini de greieri, vă rog. Ea-şi ridică privirea la mine, se sprijini cu un cot de cutie şi spuse: — Glumeşti, nu? — Nu glumesc, am spus eu, studiindu-i faţa, sau ar trebui să glumesc? Cindy îşi vârî mâna în cutie şi începu să vâneze greierii. — Chestiile astea nu vor niciodată să stea locului atunci când încerci să le prinzi. M-am uitat din nou în cutie şi apoi afară pe geam la Annie. De data asta am spus în şoaptă: — Vreau cât de mulţi greieri sunt necesari ca să ne ţină ocupaţi cea mai mare parte a după-amiezii pe ea, pe tine, pe Charlie şi pe mine. Cindy zâmbi, dădu din cap şi-mi întinse un tub făcut din plasă deasă de sârmă şi închisă la capete cu două capace de carton. — Uite, ţine de asta. Am ţinut tubul în timp ce ea se războia cu greierii. Din când în când îşi ridica mâna din cutie, eu ridicam capacul, iar ea lăsa să-i cadă câţiva înainte ca ceilalţi aflaţi deja înăuntru să apuce să iasă. Era un dans delicat, dar am reuşit să ne încadrăm în timp şi am reuşit să n-o calc deloc pe picioare. Am plătit, ea a întors

tăbliţa din vitrină, am mutat standul lui Annie în magazin şi am băgat banii în seif, apoi ne-am dus spre maşină. Eu le-am deschis uşa şi ele s-au suit în maşină. Când am intrat şi eu, Cindy se uită la mine şi mă întrebă: — Soţia ta te-a învăţat asta? — Ce anume? Arătă cu cotul spre uşă. — Să ţii uşa. De fiecare dată când mergem undeva cu tine, întotdeauna ne ţii uşa. Nu sunt sigură dacă începe chiar să-mi placă sau e ceva în neregulă cu mine, da’ îmi vine să alerg spre următoarea uşă, să mi-O ţii. Am stat şi m-am gândit puţin şi mi-am dat seama că undeva în reziduurile a ceea ce fusesem cândva eu, nu eram chiar atât de diferit de Annie. Poate că emoţiile mele interioare puteau fi încă exprimate, poate că încă reuşeau să ajungă la suprafaţă şi să năvălească afară. Poate nu eram încă mort de tot. — Da, cred că ea m-a învăţat asta. Nu m-am gândit niciodată la asta. Şi nu, nu cred că e ceva în neregulă cu tine. Cindy zâmbi, iar Annie se apropie mai mult de mine, lipindu-se cu umărul şi cu piciorul de mine. Pentru că nu era un ocol prea mare, am trecut şi prin port, unde l-am găsit pe Termită făcându-le plinul la războinicii de weekend. Arăta dezgustat. — Hei, Termită. Aproape că sări în sus, dar se stăpâni înainte să pară prea bucuros că mă vede. În schimb, mă salută cu capul, şmechereşte, ca un tip cool Care spune: Mă simt foarte bine aici, izolat pe insula mea privată şi mă descurc foarte bine şi cu tine, şi fără tine. Prezenţa ta nu schimbă cu nimic lucrurile. Termită nu era un mincinos prea versat. Avea mare nevoie de prieteni. — La ce oră termini? l-am întrebat. — Peste câteva ore. — Şi ai ceva planuri pentru cină? Mă privi suspicios, chiar făcu un pas înapoi. — De ce?

Am dat din cap şi am zâmbit. — Tu chiar n-ai încredere în nimeni, nu-i aşa? — Nu. Se uită în jur prin port şi aşteptă ca eu să reiau conversaţia. Se Juca cu bricheta lui Zippo lovind-o mereu de picior, pe blugii lui tăiaţi, Irosindu-şi energia şi timpul. L-am strâns cu uşa. — Pentru că eu şi Charlie pregătim un porc şi mai avem câţiva invitaţi. M-am gândit că ţi-ar plăcea. — La ce oră? — Oricând. Nimic formal. O să fie gata oricând crezi că poţi ajunge. Şi dacă n-o să fie gata, n-o să mai fie mult până la masă. Termită se uită din nou prin port. — Poate mă opresc pentru câteva minute. — Măi, dacă ne poţi înghesui şi pe noi pe undeva prin programul tău stufos, ia-o spre nord, spre pod şi apoi întoarce-te vreo şase case. Noi suntem pe partea de sud-est. Ia-te după miros. Un jet-ski era parcat în apropiere, cu flăcări pictate pe el. În lateral, cineva scrisese cu graffiti Racheta. — E a ta? Dădu afirmativ din cap. — Tu ţi-ai făcut-o? Dădu iarăşi din cap. L-am bătut pe umăr, ceea ce-i făcu părul de pe ceafă să i se zburlească precum la un pitbull. — Ne vedem, Termită. Se uită spre maşina mea şi dădu cu ochii de Cindy şi de Annie. Spuse: — Hei, doctore, şi ele vin? Întrebarea lui mă paraliză. M-am întors. — Ce-ai zis? — Te-am întrebat dacă vin şi ele. — Şi de ce mi-ai zis „doctore”? Termită ridică din umeri şi-şi îndesă bricheta în buzunar. — Nu ştiu. Cred că pentru că tot timpul le pui întrebări oamenilor şi mi-ai amintit de doctorul meu de-acasă.

M-am uitat spre maşină şi apoi din nou la Termită. Da, vin şi ele. — Bun. Termită dădu din cap aproape pentru sine. Am ieşit din parcarea portului, iar Cindy mă întrebă: — Nu-i ăsta puştiul care-a fost în seara aceea la The Well? Şi şedea singur la bar? Am dat afirmativ din cap. — Îl cheamă Termidus Cain. — Ce? — A-ha, de acolo vine Termită. — Nu sunt sigură care-i mai rău. — E nou prin împrejurimi. Fuge de ceva. Are nevoie de prieteni şi poate şi de o masă caldă. Şi-apoi, am adăugat arătând cu degetul mare peste umăr şi spre geamul din spate, sper să-şi aducă şi jet-ski-ul. Cindy mă privi de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar se răzgândi. Următorii kilometri am condus în tăcere. Am ieşit de pe drum pe aleea pietruită şi apoi în pădure, unde se afla pitită casa mea, pe marginea lacului. Charlie şedea lângă foc când am ajuns cu maşina. Scaunul i se rezema de un copac, şapca lui Atlanta Draves îi acoperea ochii, iar Georgia era întinsă la picioarele lui, cu nasul îndreptat spre porc. Fetele s-au schimbat în casă, în timp ce Charlie şi cu mine am pus mai mulţi cărbuni pe foc. Greblasem plaja aflată în dreptul casei mele şi pe mal am amplasat două şezlonguri cu faţa spre sud. Cindy le-a văzut şi s-a dus aţă într-acolo, lovindu-şi pocnit şlapii de călcâie în timp ce traversa nisipul răcoros. Avea un costum de baie din două piese. Bikiniul arăta ca unul obişnuit, în timp ce sutienul arăta mai mult ca un maiou scurt. Dacă ar fi vrut să facă plajă, nu ar mai fi fost nevoită să-şi ungă cu loţiune spatele şi abdomenul, pentru că erau acoperite. Când şi-a întins prosopul pe unul dintre şezlonguri, am observat o cicatrice orizontală de zece centimetri, chiar deasupra taliei. Cam prin regiunea unde se afla rinichiul ei. Sau se aflase cândva.

Annie zburdă până la lac, îmbrăcată într-un costum de baie pentru fetiţe, din două piese. Era un amestec de portocaliu şi verde fosforescent şi îi era prea mare, atârnându-i larg pe lângă coapse şi pe piept. Arăta ca şi acele costume pe care le poartă fetiţele dorindu-şi să fie mari deja. Incizia de la piept i se vindecase frumos. Găurile agrafelor punctau părţile laterale ale cicatricii, care era roşie şi ieşită puţin în relief. Dar în esenţă, cicatricea lui Annie se vindecase bine. Ceea ce era un lucru bun. Şi faptul că nu se temea să se lase văzută de oameni însemna că nici înăuntru nu rămăsese cu cicatrici importante. Ambele aspecte aveau să facă următoarea operaţie mai uşoară, pentru oricine ar fi fost cel care avea s -o execute, avea să-i ia mai puţin timp s-o deschidă şi să o coase, ca să nu mai zicem de faptul că avea să fie mai puţin conştientă de tot restul vieţii ei. Cindy citea în timp ce Annie începu să clădească un castel din nisip, dar rezerva ei de energie era scăzută. Aşa că am instalat o umbrelă, iar ea se culcă vreo două ore, în timp ce Cindy termină de citit un roman. Când îl puse pe nisip, lângă ea, am întrebat-o: — E o carte bună? Ea ridică din umeri. — Pe ici, pe colo. — Ţi-ai mai adus vreuna? Cindy îşi aranjă prosopul în spatele umerilor şi spuse: — Nu. Tu ce cărţi ai pe-aici? — Nu cine ştie ce. Majoritatea autorilor sunt morţi sau sunt atât de plictisitori, că-s ca morţi. — Dar cei pe care-i tot citezi? — Eşti sigură? Ea ridică din nou din umeri. — De ce nu? Am fugit în casă, am luat Robinson Crusoe de pe măsuţa de lângă patul meu, mi-am scos semnul de carte şi am pregătit o cană mare cu sirop de zmeură în drum spre ieşire. Când am trecut pe lângă Charlie care era lângă groapa de barbecue, el şi-a

întins doar mâna către mine. I-am dat un pahar, la care el şi-a pus cealaltă mână pe umărul meu şi mi-a şoptit ceva la ureche. Când am ajuns împreună lângă lac câteva minute mai târziu, îmbrăcaţi în fustele din iarbă şi cu băuturile răcoritoare ornate cu umbreluţe, Cindy se tăvăli pe jos de râs. S-a apucat de citit şi-şi sorbea băutura în timp ce eu am întins o sârmă de rufe de pe plajă până la groapa de barbecue. Charlie obiectă de ceea ce făceam, dar sârma îi era de folos. Annie şi cu mine lucrarăm încă puţin la castelul ei de nisip – care nu prea era atât din nisip cât era din pietre – şi pe la ora patru am auzit un jet-ski apropiindu-se dinspre nordul lacului. Termită, călare pe înflăcăratul lui jet-ski de două persoane, ţinea în mână o funie şi trăgea după sine un al doilea jet-ski – unul de trei persoane – unul pe care nu-l mai văzusem până atunci. Ajunse la mal şi sări pe nisip, adulmecând aerul. — Ai avut dreptate. Miroase chiar bine. Acneea de pe faţa lui Termită erupsese din nou şi cele câteva tatuaje risipite pe braţe şi pe spate îl făceau să pară murdar, ca şi când i-ar fi prins bine un duş sau aşa ceva. Era numai piele şi os şi arăta ca unul din câinii aceia jigăriţi pe care-i vezi pe lângă orice om al străzii de pe vreo alee dosită. Crescuse în condiţii grele şi aşa şi arăta. În ciuda acestui lucru, nu mă îndoiam de curajul lui. Puştiul acesta era un adevărat exemplar de frunte pentru motoul Nu mă dau bătut. Dacă viaţa îi fusese plină de necazuri încă de când se născuse, tupeul îl ajutase să ajungă până aici. După ce ajungi să transplantezi suficiente inimi, începi să fii capabil să recunoşti aşa ceva. Termită nu aşteptă să facem prezentările, se luă după miros şi merse spre groapa unde Charlie dădu la o parte capacul şi îi explică tot procesul. Când se întoarse pe plajă, stomacul îi chiorăia. L-am prezentat lui Cindy şi lui Annie, după care Termită studie cu atenţie cicatricea lui Annie. Apoi se uită la mine, dar nu scoase nicio vorbă. Ştiam că aştepta să-l întreb despre al doilea jet-ski, aşa că m-am simţit obligat.

— Întotdeauna cari încă un jet-ski după tine? — Noo, spuse Termită într-o doară, jucându-se nervos cu bricheta în buzunar. Nişte tipi din Atlanta şi-au prăjit motorul acum câteva săptămâni şi l-am înlocuit. L-am adus cu mine, pentru că trebuie puţin rodat înainte să vină după el săptămâna viitoare şi să se apuce să-l prăjească şi pe ăsta. — Dar cum îl prăjesc? Întrebă Cindy. — Au scos uleiul ca să economisească niscai parai cu schimbul de ulei şi după aia au uitat să bage alt ulei la loc înainte să iasă pe lac cu surle şi trâmbiţe. Cindy dădu din cap. — Aha, înţeleg că lucrurile se strică în condiţiile astea. — Păi da, da’ şi-au bătut joc de câteva mii de dolari. Îţi spun, doctorii sunt ei deştepţi, dar nu-s întotdeauna şi luminaţi. Majoritatea dintre ei se pricep la cărţi, da’ le lipseşte bunu’-simţ. Termită scuipă înspre lac. Limba îi arăta ca şi când era gata să pornească la pescuit după vreo ţigară. Se uită la mine şi arătă cu cotul spre jet-ski fără prea mult entuziasm. — L-am adus cu mine, pentru că m-am gândit că poate aţi vrea să faceţi vreo tură cu el, sau cam aşa ceva. Era prima crenguţă de măslin pe care mi-o întindea Termită de când ne cunoscusem. Am acceptat-o. — Îmi arăţi cum funcţionează? Termită mă instrui cum să umblu cu jet-ski-ul, oferindu-mi mult mai multe informaţii decât aş fi avut nevoie, dar mi-am ţinut gura. Ascultam cuminte în timp ce el îmi explica totul, de la secvenţa cu combustia, de la bujii şi până la supapa de admisie. Când termină, eram în stare să mii duc şi să le ţin altora un curs întreg. L-am împins spre larg şi l-am pornit, iar maşinăria începu să toarcă precum o pisicuţă. În timp ce eu îi legam lui Annie o pungă de plastic în jurul braţului gipsat, Cindy se ridică şi intră în apă, lăsându-l pe Termită cu gura căscată. Ea se sui pe jet-ski şi se aşeză pe locul din spate. Am ajutat-o pe Annie să se urce pe locul din mijloc, după care m-am aşezat pe locul din faţă. Termită

sări pe jet-ski-ul său după care se uită la mine, arătând spre Charlie. — El nu vrea să se dea? — E orb, nu surd sau mut. Întreabă-l pe el. Termită privi spre Charlie şi înapoi spre mine. — Cum ziceai că-l cheamă? — Charlie. — Hei, ăă, Charlie, nu vrei să vii şi tu? Charlie zâmbi şi-şi întoarse şapca cu cozorocul înapoi. — Numa’ dacă mă laşi pe mine să conduc. Termită păru derutat, în timp ce Cindy şi Annie chicotiră. — Dar, ăăă... Se uită la mine şi-mi spuse în şoaptă: — Dar e orb. — Mda, ştiu, am spus. Da’ te rog să nu-i spui şi lui. Termită trecu pe locul din spate şi-l ajută pe Charlie să se urce la bord. Prin definiţie, adulţii care orbesc trebuie să devină, dacă nu sunt deja, oameni extrem de sensibili. Aşa reuşesc să se descurce prin lume. Aşa că atunci când Charlie s-a suit la bordul jet-skiului, şi-a pus mâinile pe ghidon, apoi s-a lovit peste burtă, ca şi când se aştepta ca Termită să se ţină de el. Termită tresări. Se uită la mine, apoi la Charlie. Charlie simţi ezitarea lui Termită şi spuse: — Termită, dacă nu vrei să merg tot în cerc cu chestia asta, ca o raţă ântr-un picior, atunci ai face bine să te gândeşti cum m-ai putea ajuta să cârmesc. Termită se apropie puţin de el, aflându-se acum la vreo treizeci de centimetri de Charlie. Charlie spuse: — Uite care-i treaba. Mă tragi de braţe când vrei să virez. Mâna dreaptă înseamnă la dreapta. Mâna stângă, la stânga. Mă tragi o dată, Înseamnă să virez uşor, mă tragi de două ori, să virez mai tare şi dacă mă tragi o dată şi tare este simplu – drept înainte. Cât despre viteză, mă strângi de braţe în timp ce tragi de

ele. Cu cât mă strângi mai tare, cu atât merg mai tare. Ne-am înţeles? Termită dădu din cap, iar Charlie îl întrebă din nou: — Ne-am înţeles? Termită dădu din nou din cap, când îşi dădu seama de greşeală. — Da, ne-am înţeles. Dar mie tot fetele îmi plac. Charlie zâmbi şi spuse: — Şi mie. Termită îşi aprinse o ţigară, apoi începu să tragă de Charlie. Arăta ca un puşti care mulgea pentru prima oară în viaţa lui o vacă – un efort imens fără rezultate spectaculoase. Îi luă cam zece minute până să înveţe cum să-l cârmuiască pe Charlie. Dar odată ce prinse mersul lucrurilor, reuşiră să nu aterizeze pe plajă şi să se ţină departe de docuri. Toţi cinci ne-am îndreptat spre nord, pe sub pod şi după aceea în sus, dincolo de tabăra YMCA. Mergeam încet, având grijă ca Annie să nu se simtă prea incomod la hopuri. După câteva minute, mă bătu pe umeri: — Nu văd nimic. — Vrei să vii tu în faţă? Dădu din cap, se căţără peste mine, se aruncă în scaunul din faţă şi se prinse cu mâinile de partea interioară a ghidonului. Asta nu m-a deranjat cât partea care urmă. Cindy veni pe locul din spatele meu, îşi trecu braţele pe după mijlocul meu şi îşi lipi uşor pieptul de spatele meu. Îşi sprijini capul de umărul meu şi spuse: — Dă-i bice, James. Nu sunt sigur cine era mai stânjenit, eu sau Termită, dar cu tatuajele lui Termită, orbirea lui Charlie, cicatricea lui Annie şi fustele noastre de iarbă, sunt convins că eram o privelişte pe cinste. Ne-am plimbat pe lac mai bine de o oră. Ne îndreptam oriunde dorea Annie şi de fiecare dată când treceam pe lângă o barcă, Termită îi spunea lui Charlie, care începea să le facă cu mâna, de parcă ar fi fost preşedintele în persoană, la vreo paradă

sau ceva de genu’. În cele din urmă, începu şi Termită să le facă cu mâna. Imaginea aceea, cu Charlie care zâmbea cu gura până la urechi şi făcea cu mâna şi cu Termită care dădea sceptic din cap, a fost una dintre cele mai nostime imagini pe care le-am văzut în ultima vreme. Am râs până m-a durut burta. La şase şi jumătate, ni se făcuse la toţi foame rău, aşa că am tras jetski-urile la mal. Cindy şi Annie se duseră să caute nişte farfurii din carton în bucătărie, în timp ce Charlie, Termită şi cu mine întorceam porcul. I-am dat lui Termită o pereche de mănuşi izolatoare şi am început să tragem fâşii lungi de carne de pe coastele porcului, apoi de pe pulpe şi de pe spate. Termită făcu ceea ce făceam şi eu, iar când am muşcat în cele din urmă dintr-o bucată, făcu şi el la fel. Sosul îi mânji gura, mustindu-i la colţurile gurii şi începu să i se prelingă pe bărbie în jos. — Doamne, ce bun e. — A-ha, am spus. — Nee, vreau să zic, chestia asta chiar îi buuuună de tot. Ar trebui să vă apucaţi de o afacere sau ceva. — Ei, asta n-ar mai fi distractiv deloc, spuse Charlie. Am dus o tavă pe terasa de deasupra şopronului de bărci, unde fetele întinseseră o faţă de masă cu pătrăţele roşii şi albe pe masa de picnic. După ce toţi au fost serviţi, Charlie se puse în capul mesei şi îşi întinse pâinile. Termită, care era pe punctul de a-şi îndesa în gură o îmbucătură cât trei, îşi lăsă furculiţa din mână, trase adânc aer în piept şi-şi închise ochii. Ne-am luat unii pe alţii de mâini şi Charlie începu: — Doamne... Annie îl întrerupse. — Domnule Charlie? Charlie îşi ridică creştetul. — Pot să mă rog eu? Charlie dădu din cap, îşi plecă fruntea şi aşteptă. Annie nu pierdu vremea. — Doamne, a fost o zi frumoasă. M-am distrat. Şi cred că şi ceilalţi s-au distrat. Îţi mulţumesc că ne-ai lăsat să ieşim pe lac,

că ai avut grijă de noi şi îţi mulţumesc pentru noul meu prieten, Termită, şi pentru cele două jet-ski-uri ale lui. Doamne... Annie făcu o pauză. Mi-am deschis ochii şi am văzut-o cu capul uşor înclinat, de parcă se gândea dacă să spună sau nu ceea ce gândea. — Oricine are inima aceea pe care Tu mi-o vei da mie, ei bine... dacă are mai multă nevoie de ea decât mine, atunci lasă-l să o păstreze. Dar dacă eşti pregătit să-l iei acolo sus la Tine, ei bine, atunci Te rog să-l ajuţi să aibă grijă de ea până când dr. Royer va găsi pe cineva care să mi-o pună în piept. Eram gata să spun Amin, dar ea nu îşi încheiase încă rugăciunea. — Şi Doamne, oricine ar fi acel om, Te rog... Annie se opri din nou, căutându-şi cuvintele. — Te rog, fă-l să ştie că am mare nevoie de el. Amin. Charlie spuse „Amin”, dar nu-mi dădu drumul la mână. Când am încercat să o trag uşor din strânsoare, el mi-o trase înapoi, apropiindumi faţa de a lui. Ochii lui Charlie erau pierduţi undeva deasupra capului meu, iar când clipi, o lacrimă i se prelinse pe obrazul drept şi ateriză pe mâinile noastre. Mă rugă să-i torn un pahar cu ceai, apoi m-a rugat să-i dau coşul cu pâine, care era plin cu felii de pâine unse din belşug cu unt usturoiat. El o dădu mai departe spre stânga, spunând: — Cindy, ia şi tu şi dă-l mai departe. Cindy puse coşul lângă ea, îşi desfăcu şerveţelul, la care sări cât colo, vărsându-şi ceaiul şi ţipând cât o ţinea gura. Toţi în afară de Charlie ne-am blocat; el începu să râdă cu atâta poftă, că se prăbuşi cu scaun cu tot pe spate. Cindy se uită la Charlie, se uită precaută din nou în coş, realizând că nu era decât un şarpe din plastic, şi îl plesni cât putu de tare peste umăr. — Charlie! Nu pot să cred că mi-ai făcut una ca asta! Între timp, Charlie reuşise să iasă din scaunul lui şi să ajungă pe podea. Annie era toată numai zâmbete, plină pe faţă de unsoare, cam ca şi Termită.

Charlie se ridică singur, scoase şarpele cauciucat din coş şi spuse: — Voi ştiaţi că ăsta e un şarpe chinezesc? Îşi plimbă degetele pe toată lungimea lui şi arătă pe cuvintele imprimate pe burta lui. — Uitaţi-vă, Made în China. Repriza aceea de râs fu binevenită. Şi după rugăciunea lui Annie, toţi aveam nevoie de asta.

TRANŞATUL UNUI PORC ESTE O TREABĂ APROAPE LA FEL DE laborioasă ca şi preparatul cărnii, dar cum eram cinci, am reuşit să facem treaba bine şi carnea care a rămas am împachetat-o în punguliţe în aproape o jumătate de oră. Apoi, în timp ce Charlie îi arăta lui Annie şi lui Termită atelierul nostru şi şopronul bărcilor – unde Termită analiză cu deosebită atenţie Hacker-ul – Cindy şi cu mine am rămas împreună pe terasa de deasupra şopronului, privind soarele care începuse să se rostogolească încet după dealurile verzi din dreapta noastră. Cindy şedea într-un balansoar, citind, în timp ce eu mă legănam în hamac. După ce mi-am luat inima în dinţi, i-am pus întrebarea care mă urmărise toată ziua. — De unde ai cicatricea aceea? Cindy îşi ridică privirea din carte, la care eu am arătat spre spatele ei. — Aceea din zona rinichiului. — O. Privi în jos şi păru că îşi reia cititul. — I l-am dat cuiva care avea nevoie de el. Am râs şi am spus: — Ce? L-ai vândut pe E-bayl Şi ai câştigat rapid vreo zece, cinşpe mii? — Nu. Scutură din cap, fără a-şi ridica privirea. Mi-am dat seama că nu glumea. — Chiar l-ai donat? Cindy dădu din cap şi-şi ţinu ochii în carte.

— Cui? Cindy se uită în jos spre Annie, care îl conducea pe Charlie ţinându-l de mână, pe scări în sus. El n-avea nevoie de mâna ei, dar ea nu ştia asta, iar el era suficient de amabil să nu i-o spună. — Stacey, sora mea... Mama lui Annie. Când eram mult mai tinere. Zâmbi. — Cred că s-ar putea spune că donarea de organe este o poveste de familie la voi. L-am ajutat pe Termită să-şi încarce pe jet-ski-ul lui suficientă carne Cât să-i ajungă pe o săptămână întreagă. Poate şi două. Sări pe banchetă, îmi întoarse spatele, îşi atinse bărbia cu degetul, iar apoi se aruncă pe râu, trăgând al doilea jet-ski după el ca un catâr de rezervă. Cred că ăsta era modul lui de a spune mulţumesc. Le-am dus pe fete acasă şi am cărat-o pe Annie în pat în timp ce Charlie a rămas să mă aştepte în maşină. Lângă patul ei era un aparat de emisie-recepţie folosit la bebeluşi, genul la care se aprind o mulţime de beculeţe roşii când cel mic începe să scâncească sau se foieşte. Ani de zile, părinţii Emmei avuseseră un monitor asemănător lângă patul ei. Am acoperit-o, după care am ieşit, în timp ce Cindy îi spunea noapte bună lui Annie. Am stat în bucătărie, devenind puţin stânjenit de ideia că începeam să mă simt tot mai în largul meu lângă Cindy. N-aş merge chiar atât de departe încât să spun că mă simţeam chiar confortabil, dar chiar nu avea importanţă. Oricum, sentimentul trădării pe care-l simţeam devenea tot mai acut. M-am rezemat de bufet şi m-am lovit de o chestie ce semăna cu un difuzor şi care fusese conectată la priza din perete. Celălalt aparat al monitorului de bebeluş. Difuzoarele se mai schimbaseră de pe vremea Emmei. În primul rând, acesta era mai mic şi în al doilea rând, recepţia era mult mai bună. Mai întâi am auzit vocea lui Annie. — Tuşă Cici, te-ai simţit bine astăzi?... Îţi place Reese?

Cred că Cindy a dat afirmativ din cap la întrebarea ei, pentru că nu am auzit niciun răspuns. Annie o întrebă altceva. — Crezi că şi lui îi place de tine? De data asta Cindy răspunse. — Scumpo, nu sunt sigură de asta. Oamenii mari au tot felul de probleme în inima lor şi... cred că inima lui Reese este rănită. — Ca şi a mea? Întrebă Annie. — Nu, răspunse Cindy, nu ca şi a ta. Mai degrabă cred că a dat-o cuiva acum multă vreme şi când soţia lui a murit, a luat şi inima lui cu ea. — O, spuse Annie în şoaptă. Şi nu o mai poate lua înapoi? — Nu ştiu, spuse Cindy. Nu ştiu dacă vrea. Uneori amintirea iubirii este atât de puternică, încât împinge la o parte orice altceva. Se scurseră câteva secunde. — Mă aşteaptă, scumpo, aşa că mai bine începi tu să te rogi şi închei eu. — Doamne drag, începu Annie. Îţi mulţumesc pentru ziua de azi. Îţi mulţumesc pentru toţi acei oameni care au cumpărat limonadă azi dimineaţă, îţi mulţumesc pentru Reese şi Charlie şi Termită şi pentru că ai îngăduit să mai trăiesc o zi. Annie se opri. — Te rog, fii cu Reese şi... vindecă locurile rănite din inima lui. Cindy îşi trase nasul şi spuse: — Noapte bună. Dar Annie protestă: — Dar tu nu ai încheiat. — Uneori, pur şi simplu spui tu tot ce trebuie spus. Acum, noapte bună şi culcă-te. Cindy ieşi din dormitorul lui Annie, iar eu am redus volumul monitorului. Ne întâlnirăm la ieşire şi am văzut că plânsese. Părea stânjenită. — Uneori, copila asta se roagă cele mai chinuitoare lucruri.

Am dat afirmativ din cap şi am ieşit. Ea mă apucă de mânecă şi mă opri. — Aş putea să te întreb ceva? Gura şi inima mea reacţionară complet diferit, însă gura mea apucă să grăiască înainte ca inima mea s-o poată opri. — Sigur. — Dr. Morgan ne-a sunat azi şi ne-a spus că ar vrea să facă un alt test, cândva săptămâna viitoare. Va trebui sedată. Probabil vom rămâne în spital cea mai mare parte a zilei, şi mă întreba dacă... Am oprit-o. — Da. Răspunsul meu sună repezit, aproape medical. M-am mai înmuiat puţin. — Sigur. Pot să vă duc eu cu maşina. Când? — Nu sunt sigură. Aş putea să te anunţ? Am încuviinţat din cap şi m-am îndreptat spre maşină. — Noapte bună. Ea veni din nou după mine şi-şi puse mâna pe umărul meu. Când m-am întors, s-a aplecat spre mine şi m-a sărutat pe obraz. Dar a fost un sărut dublu. Prima parte ateriză pe obraz, iar ce-a de-a doua ateriză mai mult spre colţul gurii mele. — Îţi mulţumesc pentru ziua de azi, spuse ea. — N-a fost ni... am început eu. Dar ea-mi acoperi buzele cu mâna şi spuse: — A fost totul pentru fetiţa asta de aici şi din cauza asta a fost mult mai mult decât nimic. Pentru amândouă... şi pentru ea, şi pentru mine îţi mulţumesc, Reese. Am dat din nou din cap. — Noapte bună. Eu şi Charlie am ieşit pe alee. N-am ajuns prea departe, înainte ca el să se hotărască să-şi spună părerea. — Aparatele astea pentru monitorizat bebeluşii chiar sunt o chestie deşteaptă, nu-i aşa? Se întoarse puţin în scaunul lui şi-şi aranjă centura.

— Se pare că pot să surprindă orice sunet, cât de mic şi... frate! pot chiar să şi proiecteze. Eu scuturam doar din cap. — Nu-ţi scapă chiar nimic, nu? — Când vine vorba de sunete, nu, nu-mi scapă. — Asta spun şi eu. E o chestie bionică. Charlie se întoarse, zâmbi spre mine şi spuse: — Uite, ştii ce, hai să facem schimb. Ne-am continuat o parte din drum în tăcere, câteva serpentine la deal, urmate de o coborâre uşoară şi apoi o porţiune destul de lungă la deal, în linie dreaptă. Am băgat într-o viteză inferioară şi Suburban-ul începu să urce cu dificultate. Când drumul se îndreptă, am tras pe dreapta. — Charlie, am spus, luptându-mă cu trecutul nostru, şi căutându-mi cuvintele. Dacă aş putea, ţi-aş da ochii mei, sincer. Charlie rămase tăcut o clipă, jucându-se cu primele două degete de la mâini, căţărându-le la nesfârşit unul peste celălalt. — N-am nevoie de ochii tăi, spuse el, cu faţa îndreptată înspre înainte, dar ţie nu ţi-ar strica urechile mele. Când m-am suit în pat, cândva după miezul nopţii, am recapitulat în minte evenimentele zilei. Charlie fusese neobişnuit de tăcut, ceea ce, încă o dată, îmi spuse mai multe decât cuvintele lui, iar Termită se simţise bine – cred că ne lăsase chiar să aruncăm ancora undeva în apro piere de insuliţa lui. Cum stăteam aşa, la un moment dat mi-am dat seama că nu fusesem la pescuit. Cumva, timpul se scursese fără să fi apucat eu să -mi bat prea mult capul. Prizonieri în tubul lor de sârmă, greierii ţârâiau şi sunau ca un marfar ce trecea drept prin podeaua sufrageriei. Am scos tubul afară, am scos capacul şi i-am urmărit cum sar, rând pe rând, în libertate. În câteva clipe, tubul era gol. M-am întors în pat, mi-am închis ochii şi am ascultat. Nu se îndepărtaseră prea mult.

Capitolul 44

Oglinda lacului, netulburată de toţi cei ce se scăldau, de toţi schiorii şi cei cu diferite board-uri, se întindea din nou liniştită la

picioarele dealurilor şi cimitirelor. Cu un secol în urmă, când s-a aflat că Burtonul avea să fie acoperit de ape adânci de câteva sute de metri, localnicii au început să-i îngroape pe cei dragi la înălţime, pe dealuri, unde marginile apelor ce aveau să devină Lacul Burton nu aveau să-i ajungă niciodată. Alţii i-au dezgropat pe cei îngropaţi şi le-au mutat coşciugele subţiri în căruţe trase de catâri. Soldaţi confederaţi copii seceraţi de cine ştie ce epidemie, femei care se stinseseră la naşterea copiilor lor, tuturor li se redăduse odihna în aerul răcoros şi sub razele soarelui de pe creste. Drept urmare, curentul care luase naştere reuşise să umple toate dealurile şi lacul era acum înconjurat în mare parte de cimitire, ceea ce făcea dificil drumul în jurul lacului – pe barcă sau cu maşina – fără să treci prin dreptul mai multor cimitire. Am întors leneş barca, dând curs curiozităţii şi, oriunde mă duceam, raţele păreau să mă găsească. Apa Verde şi sticloasă se împrăştia într-o parte şi-ntr-alta a pintenului bărcii ca şi picăturile ce se prelingeau de pe frunzele de magnolie ce atârnau aplecate peste veranda unde crescusem. Când eu şi Emma aveam treisprezece ani, am întrebat-o pe mama ei dacă îmi dădea voie s-o duc să ne dăm cu rolele. Doamna Nadine şi-a pus mâna în şold, s-a uitat pe geamul bucătăriei spre locul din care Charlie trăgea în toate personajele negative cocoţat cum era în cuibul de ciori al fortăreţei lui, apoi şi-a dus degetul la gură. — Dar n-o lăsa să se obosească prea tare, a zis ea în cele din urmă. Acesta era modul ei de-a spune: „Ai grijă de ea şi n-o lăsa să-şi cheltuiască energia mai mult decât ar trebui.” Uneori mă gândesc că de fiecare dată când Emma privea la viaţa ei, o făcea prin zăbrelele închisorii şi prin baricadele pe care ceilalţi le înălţau în jurul ei. N-o lăsa să... era un text de zi cu zi, folosit pentru a o apăra, de parcă ar fi fost pe cale să se spargă. Nu vreau să acuz pe nimeni în particular, pentru că toţi simţeam la fel. Ne temeam că s-ar putea lovi sau s-ar putea sparge, ca o ceaşcă străvezie de porţelan chinezesc, aşa că am aşezat-o pe un

raft şi acolo îşi trăia ea viaţa. În cele mai multe zile, mă întreb dacă nu am uitat cumva să-i punem apă. Mama ei ne-a lăsat la patinoar şi ne-am cumpărat bilete, ne-am pus rolele şi am aşteptat pe bancă până când DJ-ul a schimbat muzica ritmată cu o melodie mai lentă, genul la care sunt invitate cuplurile pe ringul de dans. Apoi am condus-o pe Emma pe ring. Ea făcu o piruetă, apoi se întoarse cu faţa la mine, puţin nesigură pe picioarele care o purtau pe role. Mi-a pus mâinile pe umeri, temându-se să se lase condusă de mine şi zâmbi pe tot parcursul celor opt ture de sală, în timp ce din difuzoare se revărsa cântecul de dragoste. Când se încheie melodia dedicată perechilor, tempoul muzicii crescu ameţitor şi puştii kamikaze năvăliră înapoi pe ring. Am condus-o pe Emma la o bancă şi ea luă loc, suflând greu, dar zâmbind cum n-o văzusem decât arareori. Era epuizată, avea nevoie de o porţie bună de somn şi era terminată pentru ziua aceea. Dar privirea din ochii ei îmi spunea că speranţa ei nu se stinsese, ci clocotea la foc mic, în adâncuri. În timp ce i-am desfăcut rolele de pe picioare, ea m-a bătut uşor pe umăr şi apoi mi-a cuprins obrajii cu palmele. Mi-a ridicat faţa lângă a ei şi m-a sărutat. Nu mă refer la pupicul acela gen „ciocănitoare”, cum o pupi pe mama ta când pleci la şcoală; Emma mi-a vorbit. Buzele îi erau umezi şi moi, iar mâinile îi tremurau uşor. Ne-am returnat rolele la ieşire, ne-am cumpărat un suc şi am aşteptato pe mama ei afară. Îmi aduc aminte de ziua aceea din două motive. Mai întâi, sărutul. Dacă îmi închid ochii, îl simt şi acum. Chiar şi după ce ne-am căsătorit, Emma nu a lăsat să treacă o singură zi în care să nu-mi cuprindă obrajii în palme, silindu-mi ochii obosiţi şi îngrijoraţi să-i întâlnească pe ai ei şi apoi să-şi lipească buzele de-ale mele. Şi în al doilea rând, am învăţat ceva ce nu au reuşit să mă înveţe toată lectura mea, tot studiul şi toţi profesorii pe care i-am avut. Speranţa nu este produsul medicinii sau ceva ce să-ţi poată oferi ştiinţa. Ea este floare ce răsare şi creşte atunci când alţii o udă. Cred că uneori am petrecut atâta timp îngrijorându-mă cu privire la modul în care trebuie să protejez şi să întăresc floarea –

chiar mergând până acolo încât să o altoiesc într-o altă tulpină şi la un alt sistem de rădăcini – încât pur şi simplu uitasem s-o mai ud.

CÂND AM INTRAT ÎN GOLFUL ÎN FORMĂ DE DEGET CE DUCEA LA CASA MEA, Cindy şi Annie şedeau pe plajă, unde îşi ocupaseră locul în şezlonguri. Annie arăta de parcă ar fi fost între două reprize de somn, privind printre zăbrelele ce-i îngrădeau viaţa, urmărind pasivă activitatea de pe lac, în timp ce Cindy stătea cu nasul îngropat în Robinson Crusoe. După viteza cu care dădea paginile şi la cât de puţine îi mai rămăseseră de parcurs, era pe sfârşite. Când am ieşit şi m-am îndreptat spre şopronul bărcilor, ea se ridică în picioare şi strigă către mine: — Sal a trecut să o consulte pe Annie, aşa că l-am rugat să ne aducă cu maşina până aici când a plecat. N-o să te deranjăm – dar pur şi simplu n-am putut lăsa să treacă o zi ca asta – şi îşi întinse braţul spre lac – fără să şedem în nişte şezlonguri ca astea. — Simţiţi-vă ca acasă. Eu am de lucru la Hacker toată după-amiaza. Luaţi-vă ce vă trebuie; casa e a voastră. Strigaţi după mine dacă aveţi nevoie de ceva. Am urcat la etaj să mă schimb în nişte haine de lucru şi să mă asigur că biroul era încuiat. Astea fiind făcute, m-am strecurat înapoi în atelier. Câteva minute mai târziu, o pereche de picioare desculţe se apropiară târşâind prin rumeguşul din spatele meu. Tocmai făceam ultimele finisări la masa lor, dar încă nu eram pregătit ca ele să o vadă. Speram să le fac o surpriză. Annie studie uneltele puternice aliniate pe perete şi, fără să-şi dea seama, începu să-şi plimbe degetele în sus şi în jos pe cicatricea verticală de pe piept. — Reese? spuse ea, aproape şoptit. Am aruncat o prelată peste masă, am înconjurat bancul de lucru şi m-am postat în cadrul uşii, unde briza îmi atinse obrajii. — Da? Costumul de baie i se făcuse parcă şi mai mare.

— Tu ai fost sedat vreodată? Mi-am scuturat capul şi m-am aşezat pe o găleată de douăzeci de litri întoarsă cu gura în jos. — Nu, n-am fost, dar, am asigurat-o eu, am auzit că nu simţi nimic şi nici nu-ţi aminteşti prea multe. Ea făcu câţiva paşi, privind la maşinile de şlefuit şi la cele de găurit. — Eu am fost, spuse ea plat. Pe perete, deasupra ei, atârna un fierăstrău Bosch şi un Sawzall Milwakee. Ambele erau fierăstraie speciale, create pentru a executa tăieri complicate în lemn, în locuri strâmte – foarte asemănătoare cu fierăstrăul folosit în deschiderea sternului înainte de amplasarea unui depărtător care să deschidă larg cutia toracică a pacientului. — Şi-mi amintesc foarte multe. — Probabil că doar visai, am spus eu, încercând să îi îndepărtez temerile şi să schimb subiectul. Oamenii pot avea tot felul de vise în timpul anesteziei. Annie îşi continuă plimbarea prin faţa şirului de unelte, studiindu-le rând pe rând şi spuse: — Da, doar că eu n-am visat. Tonul ei mă făcu atent, iar de data asta am început să o ascult cu mai mare atenţie. — Înainte să-l întâlnim pe dr. Royer, am fost la un alt doctor în Atlanta. Era deja destul de ocupat. A trebuit să aşteptăm mult până să ne poată primi, şi chiar şi atunci, era mai mereu pe fugă. Nu mi-a plăcut prea mult de el. Annie vorbea ca un pacient versat, nu ca un copil. Undeva departe, în amintiri, fetiţa în rochie galbenă care vindea limonadă fusese luată pe sus de acelaşi vânt care-i vărsase vasul din plastic melaminat. — El m-a operat ca să mă ajute să mai pot aştepta câţiva ani după o inimă. Nu ştiu câte operaţii aveau de făcut în dimineaţa aia, dar mă simţeam ca la frizeria unde mergem eu şi tuşa Cici să ne tundem. Clienţii stau întotdeauna la coadă. Începu să-şi frământe medalionul de la gât.

— În timpul operaţiei, anest... aneste... ane... Annie scutură din cap. — Persoana care m-a adormit alerga între două sau trei operaţii diferite şi probabil a uitat să mai vadă de mine. Cel puţin nu s-a întors când trebuia, iar eu m-am trezit. Era cât pe ce să cad de pe găleată. Tot mai multe bucăţi din puzzli se adunau, iar zidul emoţional pe care-l ridicasem pentru a mă proteja se surpa precum zidul Ierihonului. Dacă Annie bătuse la poarta cetăţii mele în ziua aceea la standul de limonadă, atunci reuşise să-mi spulbere zidurile cu trâmbiţa inimii ei. — Îmi amintesc că eram puţin cam ameţită şi nu vedeam decât albastru în faţa ochilor. M-am gândit că poate m-am trezit în cer, dar apoi m-am uitat mai atentă şi mi-am dat seama că albastrul era de la pânza pe care mi-o puseseră peste faţă. Nu ştiam unde eram şi de ce îmi ieşeau toate tuburile alea din gură şi din nas sau de ce nu-mi puteam mişca braţele şi picioarele. Vedeam multe lumini şi cineva stătea aplecat deasupra mea şi vorbea cu altcineva, dar nu înţelegeam ce spun, şi îmi amintesc că am simţit o apăsare mare în piept şi după aceea mi s-a făcut rece de tot. Şedeam nemişcat, amintindu-mi de oroarea unor asemenea poveşti despre care citisem, sau despre care îmi povestiseră unii pacienţi de prin ţară. Pentru fiecare dintre ei, cel mai negru coşmar devenise realitate Şi pentru fiecare dintre ei, a se întoarce sub bisturiul cuiva era cel mai dificil lucru care li se putea cere să-l facă. Şi nu puţini refuzau. — Apoi s-a uitat o asistentă la mine sub pânza aia, cred că verifica ce fac, şi eu eram acolo şi mă uitam drept la ea. Nu ştiu cine s-a speriat mai rău, eu sau ea. Annie ieşi pe doc, unde razele de soare îi luminau silueta firavă, făcând-o să arate ca un înger care zburase prea aproape de sol. Se întoarse de bună voie şi spuse: — Dr. Royer vrea să mă duc să-mi facă un test vineri. Vrea să afle ceva despre inima mea şi singurul mod în care poate şti sigur este să mă adoarmă şi să îmi bage o cameră mică de filmat prin gât până aproape de inima mea.

Am dat din cap. Veni lângă mine şi se aşeză în poala mea. Picioarele îi erau netede, de parcă le-ar fi ras de curând, dar ştiam că nu făcuse aşa ceva niciodată. Se uită din nou spre lac, spre docul lui Charlie şi spre casă, apoi la mine. — Crezi că ar trebui să-l las? Pentru o fetiţă care literalmente se topea chiar sub ochii mei, mi se păru grea. Greutatea piciorului ei îmi ţintui piciorul în pământ şi mă Imobiliză, ca un piron din cele cu care se fixează corturile. — Da, am spus, fără a mai adăuga altceva. Ea privi înapoi spre doc şi apoi la cele două furnici uriaşe care se învârteau pe lângă piciorul ei. — Tu ai face-o? Întrebă ea, în timp ce cu privirea urmărea furnicile, iar cu degetul mare freca fără să-şi dea seama partea din spate a medalionului ei de aur ce-i atârna în jurul gâtului. Am tras adânc aer în piept. — Nu ştiu, Annie. La asta nu-ţi pot răspunde. Îşi trecu braţul pe după gâtul meu, cam cum ar fi făcut-o cu un coechipier dintr-o echipă ipotetică de baseball, în timp ce ar fi privit ultima linie, aşteptând cu sufletul la gură să vadă dacă pierdeau sau câştigau. Dădu din cap şi făcu un balon de mărimea unei mingi de base-ball din cocoloşul de gumă de mestecat care-i umplea obrazul drept. În cele din urmă se uită la mine. — Ai putea să vii cu noi? Se uită afară pe uşă în direcţia lui Cindy, apoi înapoi la mine. — Nu ştiu cât mai poate suporta tuşa Cici. Ultima bancă tocmai i-a refuzat cererea de împrumut. Am dat din cap. — Da. Sări jos de pe piciorul meu şi se îndreptă spre treptele ce duceau sus la hamacul meu. — Pot să dorm puţin în hamacul tău? N-o să fac nimic rău. Am dat din cap o ultimă dată, după care ea începu să urce, încet, spre terasa de deasupra şopronului. La jumătatea primei

rampe, se opri pentru a se uita la peştii de dedesubt şi pentru a-şi trage sufletul. I-am dus sus o pătură de lână şi o pernă, dar când am ajuns acolo, ea adormise deja. Am acoperit-o, i-am ridicat uşor capul, şi i-am verificat pulsul accelerat şi ritmic al inimii prin artera carotidă de pe gât. După ce i-am luat pulsul şi i-am ascultat respiraţiile rapide şi scurte care-i umpleau doar parţial plămânii, m-am întors la găleata scăldată în razele soarelui. Nu ştiu cât am rămas acolo şezând, privind în depărtare pe apă. Oricât să fi fost, a fost destul cât Annie să adoarmă, norii să acopere soarele şi Cindy să termine de citit Crusoe. Când mi-am ridicat privirea, o şopârlă se căţăra pe fluierul piciorului meu. Cindy stătea în faţa mea rezemată de cadrul uşii, cu braţele încrucişate, privind în depărtare peste lac. Prea slabă, cu ochii cufundaţi mult prea adânc în cap, Cindy începe» să dea semne de epuizare, dar nu putea ascunde faptul că frumuseţea pândea dincolo de aparenţe. Am fost şocat să descopăr că gândeam despre altcineva astfel în afară de Emma. Gândul în sine mă îngrozi. Cindy avea un prosop legat în jurul mijlocului, dar se părea că se simţea cât se putea de în largul ei să umble în costum de baie prin preajma mea. Cum e felul costumelor de baie, deşi şi acesta era unul conservator, acelaşi sutien-maiou şi aceiaşi bikini, totuşi – rămânea un costum de baie. Şi costumele de baie şi lenjeria de corp sunt în fond acelaşi lucru; doar că le purtăm în contexte diferite. Dar în esenţă, totul e chestie de locaţie în spaţiu. Nu se uita la mine, ci stătea nemişcată, ca şi când acest lucru o con sola şi începuse să-i fie uşor s-o facă. Chiar şi asta mă îngrozi. În cele din urmă vorbi. — Ai spus să mă simt ca acasă, aşa că m-am dus să caut nişte aspirină. Am găsit-o în baia de la etaj. Ador cada. Îmi închipui că şi soţiei tale i-a plăcut. Am dat din cap, iar gândul îmi fugi la biroul meu încuiat. — Am terminat cartea de la tine. Arătă spre scaun, apoi îşi întoarse privirea spre lac. — Nu-mi pot imagina cum trebuie să fi fost pentru el.

Scutură din cap şi îşi îndreptă degetul mare de la picior spre o furnică ce se învârtea prin jurul picioarelor ei. Nu o urmărisem. — Poftim? — Crusoe. — O! — Acum e pe mare, fără nicio grijă pe lume, iar în secunda următoare, corabia lui se scufundă, iar el se trezeşte în apă, cam ca şi Iona, şi apoi... insula. Îşi strânse mai tare braţele în jurul trupului. M-am ridicat de pe găleată şi am agăţat-o de peretele din spatele meu. Modul meu de-ai semnala că eram pe punctul de a încheia conversaţia aceea. Nu ştiu motivul pentru care am spus în continuare ceea ce am spus, altul decât faptul că avusesem suficient timp pentru a mă gândi la asta şi poate pentru că începeam să-mi aduc aminte. — Cindy? Ea mă privi. — Toţi am eşuat. Toţi suntem nişte naufragiaţi. Am făcut câţiva paşi înainte, spre locul de lansare a bărcilor şi spre marginea docului. Mi-am vârât mâinile în buzunare, apoi m-am întors, întâlnindu-i privirea. — La un moment dat, toţi ne trezim pe plajă, cu capul îngropat în nisip, cu ochii orbiţi de spuma mării, cu crabii ciupindu-ne de nas şi cu buzele acoperite de sare. M-am întors puţin, privind spre umbra siluetei subţiri a lui Annie care se legăna uşor în hamac, legănată de vânt. — Şi, fie că ne place, fie că nu, acela este locul în care ne dăm seama că avem cu toţii nevoie de Vineri care să vină să ne salveze de pe insulă, pentru că nu cunoaştem limba şi nu putem citi mesajul din sticlă. M-am apropiat de colţul docului, cel mai apropiat colţ de casa lui Charlie şi m-am aşezat pe margine, scufundându-mi picioarele în apă. Trecură câteva clipe până să vină şi Cindy lângă mine. Se aşeză aproape de mine, lipindu-se cu umărul şi coapsa de mine. Îmi invada spaţiul personal, sugerând că, cel puţin în

clipa aceea, era un spaţiu pe care-l împărţeam. Un spaţiu care devenise mai mult al nostru decât al meu sau al ei. Atingerea ei era prietenoasă şi tandră, nu incisivă. Dar tot terifiantă rămânea. Îşi şterse ochii, care-i erau roşii şi umezi, şi nu se uită la mine, ci rămase cu ochii pironiţi în jos, studiind apa de sub noi. Picioarele ne arătau verzi şi distorsionate. Sub ele, o plătică trecu în viteză, urmată de doi bibani de dimensiuni considerabile. — Soţia ta te-a învăţat asta? mă întrebă ea încetişor. — Nu, am spus, scuturând din cap, lipsa ei a făcut-o.

Capitolul 45

Vineri dimineaţa m-am trezit devreme, am ieşit pe apă cu Charlie mult înainte să răsară soarele şi i-am lăsat lui Royer un mesaj vocal prin care-l anunţam că aveam să fiu la spital. I-am mai spus şi alte câteva lucruri. De fapt, i-am adresat câteva rugăminţi. L-am rugat să efectueze investigaţia lui Annie într-una din saloanele de lângă ieşire şi nu la secţia de cardiologie – preferabil la etajul pediatric, unde pereţii erau desenaţi pentru a arăta mai mult a camere de copii decât a saloane de spital. Cu cât stresul pe care avea să-l resimtă Annie avea să fie mai mic, cu atât mai bine. Exista un beneficiu evident şi pentru mine, dar m-am referit la fondul acestuia în următoarea mea rugăminte. L-am rugat să folosească asistente şi alt personal care nu mă întâlniseră niciodată. Oamenii lui, Oamenii noştri, erau loiali şi, potrivit fişierelor în care îmi vârâsem nasul, îi cunoşteam şi acum pe majoritatea după nume. În ciuda înfăţişării mele sălbatice, aveau să mă recunoască în acelaşi mod în care mă recunoscuse şi Shirley în oraş. Nu eram pregătit pentru asta şi ştiam că el avea să mă înţeleagă. În fine, l-am rugat să verifice la contabilitate, spunându-i că avea să înţeleagă de ce imediat ce o făcea. Le-am luat pe Cindy şi pe Annie de la casa lor imediat ce se lumină de zi. Amândouă dormiră în drum spre Atlanta. Când am intrat pe la Starbucks şi am comandat un cafe latte, Cindy îşi ridică mâna şi făcu semnul păcii cu două degete ridicate sus. Mi-am modificat comanda şi am cerut două. Royer ne întâmpină personal în parcare. Stătea zâmbind în spatele unui cărucior cu rotile. Pe scaunul căruciorului se aflau trei animale din pluş: Winnie the Fooh, Tigger şi măgăruşul Eeyore. Annie ieşi din maşină şi-l îmbrăţişă spontan, o imagine care mă făcu să-mi amintesc de faptul că Royer întrupa toate calităţile unui doctor excepţional. Cindy îşi luă poşeta şi mă prezentă. Am dat mâna cu el, mâna lui înghiţind-o pe-a mea şi am schimbat câteva politeţuri. Apoi ne-a condus spre intrarea de serviciu, la lift, şi spre secţia de

pediatrie, unde am fost întâmpinaţi de pereţi luminoşi, fluturaşi şi un hol ce semăna întocmai cu poteca pietruită cu cărămizi galbene86. Ochii lui Annie se luminară. Royer ne conduse pe un hol micuţ şi apoi într-un salon mare, aflat în colţul clădirii spitalului. Era perfect: o canapea, un scaun, un televizor cu telecomandă şi un geam ce dădea spre partea de nord-vest a Atlantei. Camera fusese pictată să arate ca şi Pădurea de o sută de acri şi casa ursuleţului Winnie the Pooh. Annie sări în mijlocul patului şi luă ceva. — Uite, spuse arătând spre Cindy, o telecomandă numai pentru noi. Cindy se uită la noi, stânjenită, şi ridică din umeri. — Micile plăceri ale vieţii. Royer o trase pe Cindy spre uşă şi îi spuse ceva în şoaptă, dar suficient de tare să aud şi eu, acoperind sunetul desenelor animate pe care le alesese Annie: — Asistentele vor veni imediat şi îi vor găsi o venă şi îi vor lua sânge pentru analize. Mă întorc peste vreo treizeci de minute, să-i injectez în venă ceva de adormit. Cindy îşi încrucişă braţele şi începu să se scarpine nervoasă pe partea exterioară a lor. Royer continuă: — Procedura poate dura cu totul vreo cincisprezece minute; după aceea o s-o lăsăm să doarmă şi îşi va petrece restul zilei parcată în faţa televizorului ăluia. Îi puse mâna pe umăr şi spuse: — Nu-ţi face griji. Găseşte-ţi ceva de făcut pe-aici. Cindy dădu din cap şi începu să-şi facă de lucru cu puloverul pe care şi-l adusese de la maşină. Eu am luat o revistă, încercând să fac pe prostul şi mi-am păstrat ochelarii pe nas până când am fost sigur că n-o mai văzusem niciodată pe asistenta care intrase în salon. Pe măsură ce alte şi alte asistente intrau pe uşă, îmbrăcate în haine de spital 86

Poteca pietruită cu cărămizi galbene – element din povestirea Vrăjitorul din Oz de L. Frank Baum. Ecranizarea din 1939 a denumit astfel această potecă, denumire care nu apare ca atare în lucrarea originală (n.tr.).

imprimate cu clovni şi încălţate cu pantofi din cauciuc coloraţi, fiecare povestea puţin cu Annie. Dacă Annie ar fi avut emoţii, ar fi arătat-o. Au îmbrăcat-o într-o pijama, au ajutat-o să-şi pună pantofii ei de casă mari şi roşii, şi i-au fricţionat braţul cu alcool. Ea gemu când i-au introdus acul în venă şi o lacrimă i se prelinse din ochiul stâng, rostogolindu-i-se pe obraz. Cindy, muşcându-şi buza, i-o şterse şi se aşeză de cealaltă parte a patului ţinând-o pe Annie de mână. Eu am rămas rezemat de peretele cel mai îndepărtat al salonului, lăsându-mă greu cu spatele pe geam, de teamă că aş putea să mă reped de cealaltă parte a salonului şi să încep să mă comport ca acela care fusesem cândva. Au pornit o perfuzie cu o soluţie care să o menţină hidratată şi i-au adus un pahar de îngheţată, spunându-i că-l putea mânca, dacă dorea. Nu s-a atins de el, ci privea tăcută la televizorul de deasupra noastră. După câteva minute de desene animate, stinse televizorul cu telecomanda, apoi activă butonul aflat într-o parte a patului ei, pentru a-şi ridica partea de la cap a patului. Mecanismul o ajută să se ridice până în poziţia şezândă, apoi se uită la mine. — Reese? — Da, am spus, dezlipindu-mă de perete şi trăgându-mi un scaun lângă patul lui Annie. — O să fii aici când mă trezesc? Am dat din cap, temându-mă să vorbesc, de teamă că vocea mi s-ar putea frânge. Ea-şi întinse mâna, şi mi-am pus mâna într-a ei. Se aplecă mai aproape de mine şi îşi ridică creştetul, trăgându-mă mai aproape, ca şi când ar fi vrut să -mi spună un secret. M-am aplecat şi eu, iar ochii lui Annie priviră în direcţia lui Cindy. — N-o lăsa să stea aici şi să îşi facă griji cât o să fiu plecată. Este o cafenea foarte bună la etajul al treilea, du-te şi i-ai o felie de prăjitură cu ciocolată şi cu zmeură, cu sosul acela excelent de zmeură. Am încuviinţat din cap şi am zâmbit. — O, şi...

Îşi duse mâinile la gât şi-şi scoase lănţişorul cu medalion. Îl desfăcu şi-l dădu jos de la gât şi mi-l puse în palma deschisă. Mâinile îi tremurau. — Ai grijă de el până mă-ntorc. Am privit în jos şi am luat medalionul în mână. Mi-am trecut unghia peste marginile literelor şi am fost furios pe torentul de lacrimi ce dădea pe deasupra barajului ce fusese ridicat în sufletul meu. Vă voi da o inimă nouă... — Ştii ce mi-a spus mama când mi l-a dat? Am scuturat din cap că nu. — Mi-a spus că a avut un vis în care a văzut operaţia mea şi l-a văzut pe doctor punându-mi o inimă nouă şi puternică în piept. În visul ei ploua afară, iar ceasul de pe perete arăta ora 11.11, iar doctorul avea un leucoplast pe partea interioară a cotului. — Ţi-a spus cum s-a sfârşit? am întrebat eu. Annie zâmbi. — Nu. A spus că s-a trezit înainte să ajungă la partea aia. Royer intră, se aşeză de cealaltă parte a patului, în faţa mea, şi o luă pe Annie de cealaltă mână. — OK, eşti o fetiţă mare, uite care e treaba. A ridicat o seringă şi s-a uitat la tubul perfuziei intravenoase. — O să-ţi injectez chestia asta care o să te adoarmă. După aceea, când o să dormi adânc şi o să sforăi, noi o să te ducem pe hol, în timp ce mătuşica ta şi şoferul tău cel amabil te vor aştepta aici. Lui Annie îi plăcu faptul că mă numise şoferul ei. De asemenea îi plăcu şi partea cu sforăitul. — Apoi o să arunc o privire la inima ta. Când am terminat, te aduc înapoi aici şi te las să te trezeşti în tihnă. Scoase din buzunar un clopoţel micuţ, argintiu, care arăta ca şi acei clopoţei din care zornăie Armata Salvării de Crăciun când vin cu colindul şi i-l lăsă în poală. — Dacă ai nevoie de mine înainte, după sau în timpul investigaţiei, sună din el. Ne-am înţeles?

Annie luă clopoţelul şi sună de câteva ori din el. Royer se ridică şi se apropie de partea mea de pat, aşa că m-am ridicat, m-am dus în colţul salonului şi m-am rezemat de perete. Royer goli seringa în tubul ce intra în vena lui Annie. — Bine, acum aşteptăm. Royer tocmai se pregătea să iasă din salon, când Annie spuse: — Dr. Royer? El se întoarse. — Ai uitat ceva. — O, da, da. Royer se întoarse lângă ea, îngenunche lângă patul lui Annie şi o luă de mână. Îşi închise ochii, ea şi-i închise pe-ai ei, iar Cindy se aşeză la capătul patului şi o ţinu pe Annie de picioarele care-i erau cuibărite sub pătură. După o clipă de tăcere, Annie îşi ridică privirea spre Royer şi spuse: — Vrei să dai tu telefon şi eu să pun receptorul în furcă? Royer dădu din cap. — Tu dai telefon. — Doamne? spuse Annie, ca şi când El ar fi şezut pe marginea patului ei. Te rog ajută-l pe dr. Royer să înţeleagă ce trebuie să facă. Ajuto pe tuşa Cici să nu-i fie frică şi ajut-o să fie sigură că mă întorc imediat... şi... Făcu o pauză, iar vocea ei îmi spuse că zâmbea cu gura până la urechi. — Îţi mulţumesc pentru şoferul meu personal. Becul unic de deasupra capului ei arunca o lumină albă, monitorul de lângă ea avea nişte luminiţe albastre şi roşii, iar Royer părea uriaş aşa îngenuncheat cum era lângă patul ei. Se uită la Royer şi îi spuse în şoaptă: — E rândul tău. Royer luă mâna minusculă a lui Annie şi-o cuibări între mâinile lui ca nişte labe imense. Îi sărută mâna, şi-o lipi de frunte şi spuse:

— Doamne, Tu eşti singurul de aici care ştii ce faci, aşa că îţi predăm toate lucrurile, fii Tu în control. I-ai promis lui Annie ceva şi Te rugăm să-Ţi împlineşti promisiunea. Iartă-ne dacă suntem prea îndrăzneţi, dar acum nu mai este timp de sfială. Am sentimentul că încă nu Ţi-ai terminat lucrarea cu micuţa aceasta, nici pe departe – ci că eşti abia la început, aşa că... pe scurt, avem nevoie de Tine. E timpul să intervii. Lasă-mă să văd ceea ce trebuie să văd şi... Royer făcu o pauză, iar vocea îi deveni gravă şi mai sigură pe ea. Dă-i fetiţei acesteia vise plăcute în tot acest timp. Am rostit un „Amin” în şoaptă şi l-am urmărit pe Royer sărutând-o pe Annie pe frunte. Ne vedem într-o oră, sau cam aşa. Annie dădu din cap; pleoapele i se îngreunaseră şi încercă să vorbească, dar cuvintele i se contopiră unele într-altele, suprapunându-se. După încă un minut, adormi. Mi-am încercat norocul. „ Ce-ai zice de o prăjitură cu ciocolată? Cindy dădu din cap, îşi vârî mâinile şi mai adânc subsuoară şi ieşirăm pe hol. Când mi-am tras şapca pe ochi şi mi-am pus ochelarii de soare pe nas, ea ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic. Ea şi Annie se obişnuiseră cu ciudăţeniile mele, în parte din amabilitate, în parte pentru că avea prea multe ea singură pe cap pentru a-şi mai bate capul cu altcineva. Am intrat în cafenea şi mi-am ţinut ochii în pământ. Peste zi, un spital este un loc foarte agitat. Este un creuzet de emoţii, tensiuni şi oameni ajunşi la capătul răbdării, care nu prea mai au alternative. Un loc intens populat cu asistente, medici, pacienţi, asistenţi sociali, administratori şi membrii familiei, toţi se ciocnesc între ei, ca nişte atomi într-un aparat de centrifugă, aflaţi în tranziţie rapidă dintr-un loc într-altul. Dar noaptea, deşi în fond nu se schimbă nimic, o linişte plină de seninătate se aşterne pe holuri, o linişte ce pare să fie legată nu atât de gravitatea vieţii şi a morţii, cât de iminenţa lor. Nu mai puţin critică, dar cumva mai uşor de administrat. Întotdeauna am preferat să lucrez noaptea.

În timp ce parcurgeam holul alături de Cindy, spitalul era plin de viaţă, pulsând de mirosul de soluţii dezinfectante, de strădania de a menţine liniştea, de râsete înfundate şi de sentimentul posibilităţilor fără limite, îmi plăcea asta, sentimentul unui optimism etern şi absolut, sentimentul că indiferent cât de rele sau indiferent cât de cumplite erau circumstanţele sau diagnosticul, că până în clipa în care se declara decesul, până când se trăgea cearşaful peste ochii pacientului, că până chiar şi dincolo de apariţia liniei izoelectrice pe EKG, totul era posibil. Undeva, în faţa chiar şi a celui mai înspăimântător diagnostic, exista speranţă. Se furişa de-a lungul coridoarelor, atârna prin toate ungherele saloanelor şi cobora năvalnic peste fiecare targă, în căutarea unui suflet care să fie în nevoie. Mi-am trecut degetul de-a lungul marginii tapetului şi mi-am amintit de o după-amiază în care Emma făcuse o serie de investigaţii şi analize şi era întinsă în patul ei, odihnindu-se. Mă opream la fiecare zece minute să văd ce făcea şi pe la ora două dimineaţa, am întrebat-o cum se simte. Şi-a deschis cu greu ochii, şi-a înclinat capul şi a spus: — Reese, speranţa locuieşte aici, iar moartea nu o poate ucide. Cindy se ciocni de mine când trecu o asistentă pe lângă noi. Am luat o gură de aer, una mai adâncă decât luasem de multă vreme şi miam umplut fiecare colţişor din mine cu mirosul a ceea ce era atât de bun şi de familiar. Aerul acesta mă umplu, şi am cunoscut în parte ceea ce nu avusesem de multă, foarte multă vreme – beţia medicului. Tensiunea a tot ceea ce-mi lipsise, a tot ce ajunsesem să cunosc şi să iubesc, mă străfulgera ca un trăsnet la ivirea zorilor. Apoi îmi apăru înaintea ochilor imaginea Emmei, rece, inertă şi fără suflare, întinsă pe podea în bucătărie. Imaginea îmi inundă inima, în vreme ce în minte nu mai aveam decât un singur gând: Annie. Cindy mă apucă de braţ şi încercă să mă susţină în balansul meu şi mă rezemă cu umărul de peretele ce ducea spre cea mai apropiată sală a asistentelor. — Te simţi bine?

Nu i-am răspuns. Mi-a luat faţa în mâini, silindu-mă să o privesc în ochi. — Reese? Te simţi bine? Interfonul de deasupra capului chemă un doctor. I-am auzit numele. Am auzit că era nevoie de el în sala de operaţii şi am auzit: — Urgent! Când toate astea mi se imprimară în minte şi piesele căzură fiecare la locul ei, ca-ntr-un joc uriaş de Tetris, ceva în adâncul sufletului meu se dizlocă. — Da. Am dat din cap. — Cred că mi-e foame, atâta tot. Am făcut conversaţie în drum spre cafenea, dar minţile ne erau aiurea. Cindy, ştiam, încerca să nu se gândească la Annie, care era întinsă undeva pe o masă, cu nişte instrumente care-i examinau inima. Eu nu mă puteam gândi la nimic altceva. Ştiam ce avea să caute Royer, ştiam cum şi unde avea să privească şi ştiam de cât timp avea nevoie. Şi din câte-l ştiam pe Royer, avea să facă un film cu toată procedura şi, sub pretextul că îi arată lui Cindy ce văzuse, eu aveam să văd totul, ca din întâmplare. Cafeneaua era ticsită de oameni. Mi-am ridicat gulerul cămăşii mele de flanel, mi-am tras şapca pe ochi şi ne-am aşezat undeva în colţ. Dacă cumva Cindy mă credea un ciudat, nu mi-o arăta deloc. Am comandat prăjitură cu ciocolată şi am început fiecare să ciugulim din ea. La ultima internare a Emmei în spital, pentru nişte analize de sânge de rutină, veniserăm aici, ne-am aşezat cu două mese mai încolo şi comandaserăm câte un shake de lapte. Ea sorbise cu guri mici dintr-al ei. Eu nu băusem deloc; şi povestiserăm despre cum avea să arate viaţa noastră după transplant. Ea râsese liniştit, îmi ţinuse mâna pe deasupra mesei, arăta slabă în hainele ce cândva nu-i fuseseră atât de largi şi încercă să-şi ascundă ochii care-i erau atât de afundaţi în orbite şi atât de încercănaţi.

La fiecare câteva minute, doctori şi asistente care ne cunoşteau pe amândoi veneau la masa noastră, urându-ne toate cele bune. O băteau uşor pe umăr, iar mie îmi dădeau mâna. Toţi ştiau pur şi simplu că peste câteva luni conversaţia noastră avea să fie plină de râsete şi voie bună. Nimic nu era mai drept, mai meritat, mai potrivit – o imagine scoasă dintr-o pictură de Norman Rockwell – Emma avea să trăiască şi aveam să trăim împreună, cum şi trebuia să fie. — Reese? mă zgâlţâi Cindy. E cineva acasă? Ha? De zece minute vorbesc cu tine, dar nu cred că ai auzit vreo vorbă din tot ce-am spus. Prăjiturile se făcuseră nevăzute; cumva, se pare că le topiserăm. — Îmi pare rău. Ce spuneai? — Spuneam că dacă dr. Royer nu-şi poate găsi vechiul partener sau dacă nu găseşte un alt chirurg care crede că ar putea face treaba, nu mai contează ce găseşte astăzi. — Şi unde este acest fost partener al lui? Ce-a păţit? — A dispărut a la Houdini. Tot ce a fost dispus Royer să-mi spună a fost că a suferit o tragedie personală şi s-a lăsat de medicină. Royer crede că dacă Jonathan Mitchell şi-ar putea reveni din durerea pe care a produs-o tragedia care l-a îndepărtat de medicină, ar fi unul dintre cei mai buni chirurgi cardiologi care au existat vreodată. Sunetul numelui meu mă cutremură ca un duş rece. — Annie se roagă de mai bine de un an să ne ciocnim de el pe stradă. Se roagă să apară pe trotuar şi să cumpere un pahar de limonadă de la ea. Ea e convinsă că el o să ştie care este nevoia ei de cum o s-o vadă şi că va fi dispus s-o ajute. Ne-am ridicat şi ne-am împins scaunele înapoi. — I-am tot zis că uneori oamenii mari au motivele lor de a face sau a nu face anumite lucruri, motive pe care copiii nu au cum să le înţeleagă. Dar o ştii pe Annie. E încăpăţânată. Am traversat bufetul şi i-am ţinut uşa la ieşire.

— Şi aşa face în fiecare seară, continuă Cindy, în timp ce mergea pe hol, se roagă pentru Jonathan Mitchell. Şi cu toate că nu l-am întâlnit pe tipul ăsta, îl iubesc deja, pentru că i-a dat lui Annie ceva ce niciun alt doctor în afară de Royer nu a reuşit să-i ofere. Am privit-o derutat. — Ce anume? am întrebat-o. Cindy îşi ridică privirea spre mine şi-şi ridică sprânceana sigură pe ea. — I-a dat speranţă. — Dar ce se întâmplă dacă nu apare? am întrebat-o. Ea ridică din umeri şi-şi puse geanta pe umăr. — Nu depinde de mine, dar un lucru ştiu – dacă există cineva care să aibă legătură directă la Dumnezeu, ei bine, Annie e aceea. Şi n-am văzut-o numai o dată, am văzut-o de zeci de ori. Dar... Îşi ridică degetul în aer şi îşi scutură capul cu subînţeles. — Dacă îi va răspunde la rugăciunea asta, ar face bine să Se grăbească, pentru că încet-încet nisipul din clepsidra Lui se termină.

Capitolul 46

Nu am avut mult de aşteptat până când o asistentă o aduse înapoi în salon pe Annie, care se afla în patul ei cu rotile. Era liniştită, iar când au reconectat-o la toate aparatele de la capul patului ei, a continuat să doarmă sub lumina alburie a becului fluorescent. Royer o urmă câteva minute mai târziu. Verifică cifrele afişate pe ecranul monitoarelor, apoi îi verifică leucoplastul care-i fixa tubul perfuziei de piele, după care îi atinse obrazul şi fruntea cu mâna. Unul dintre lucrurile pe care le admiram cel mai mult la Royer era felul aproape imperceptibil în care trecea de la postura paternă la cea de doctor. De când l-am cunoscut, s-a întâmplat rareori să stau pe marginea patului unui pacient şi să nu mă întreb, conştient sau nu, Cum ar proceda Rover în situaţia asta? În cele din urmă, se întoarse spre Cindy. — E bine. În afară de un sughiţ uşor, testul a decurs excelent. Îi dădu la o parte lui Annie părul de pe frunte şi i-l aranjă după urechi. — O să se trezească peste câteva ceasuri. Nu am nimic împotrivă să o reţin peste noapte, ca o măsură de precauţie, aşa că... Cindy îşi ridică mâna şi am ştiut că partea economică a creierului ei era cea care preluase controlul în ceea ce avea să spună în continuare. Termenul peste noapte se traducea într-o notă de plată mai consistentă, iar ea încerca cu disperare să ţină cheltuielile în limite cât mai scăzute. — Dar, doctore... — Nu, o întrerupse Royer şi scutură din cap. Sorbi din cafeaua lui şi continuă: — Iată ce am văzut... Eu stăteam în umbră, lipit de perete, ascultând la ecourile aducerii aminte care răsunau amplificate într-o inimă găunoasă. Eram captiv în locul acela îngrozitor, un loc pe care-l cunoşteam prea bine – acea creastă îngustă şi lunecoasă a speranţei care

răsare peste văile disperării ce sălăşluiesc de-o parte şi de alta a ei. E o cale rapidă şi-n spirală ce te duce în jos. — Mai întâi, DSA. Defect septal atrial. Pe scurt, din cauza faptului că inima a fost nevoită să lucreze atât de greu pentru atât de multă vreme, s-a mărit. Inima este un muşchi. Asta fac muşchii. Şi asta a făcut şi inima ei, chiar şi de la ultima ei operaţie încoace. Iar acest lucru are mai multe consecinţe. Adaugă o presiune suplimentară asupra inimii, determinând-o să lucreze mai puţin eficient. Royer începu să vorbească cu mâinile. — În timp ce inima poate creşte mai mare drept răspuns la exerciţiu, cutia toracică nu este decât uite-atât de mare. Aşa că încearcă să găsească o cale de compromis. Atriul drept se lărgeşte şi trimite semnale multiple către ventricul. În mod normal, nodul sinoatrial trimite semnalul în raport de 1:1 din partea de sus a inimii spre partea de jos. Asta duce la apariţia bătăilor, acest tic-tac al inimii. E ca un sergent de instrucţii, care stabileşte cadenţa marşului. Atunci când atriul ajunge uite-atât de mare, toate acele celule de tot felul nu mai pot auzi semnalul şi atriul devine ca un fel de radio cu bruiaje pe fiecare canal. Pentru a compensa, atriul începe să trimită semnale multiple. Ventriculul le aude pe toate, aşa că în mod natural preia fiecare semnal şi apare câte o bătaie. Royer îşi ridică arătătorul drept în aer. — Dar atunci când inima se măreşte foarte mult şi devine laxă, muşchiul, în întregul lui, nu mai ştie ce face o parte din el. Altfel spus, inima nu se mai aude pe sine. Zâmbi. — Iar atunci când noi spunem că Annie are o inimă mare, nu glumim deloc. Cindy se chinui să afişeze un zâmbet forţat şi-şi strânse şi mai tare braţele în jurul pieptului în timp ce se pregătea de veştile proaste. Royer continuă.

— Şi atunci, doar pentru siguranţă, diferite porţiuni ale muşchiului îşi trimit propriile semnale. Ventriculul le primeşte pe toate şi astfel avem o inimă derutată. Pentru fiecare bătaie a atriului, am putea avea două sau trei bătăi ale ventriculului. E ca şi când am avea un bărbat şi o femeie care dansează împreună, dar unul ascultă Dean Martin – şi se uită la mine – în timp ce celălalt ascultă Elvis. Lui Royer îi place Elvis. — Pur şi simplu nu sunt sincronizaţi. Şi ca problema să fie şi mai complicată, Annie mai are şi ceea ce se numeşte un DSV, sau un defect septal ventricular. Ventriculul se măreşte şi devine flacid, ceea ce-l transformă într-o pompă ineficientă. Pe scurt, inima e epuizată şi are nevoie de o pauză. Odată ce ventriculul ajunge astfel, atriul se dilată, trimite mai multe semnale pentru fiecare bătaie, nu doar câte unul odată, iar atunci ajungem la ceea ce experimentează Annie în fiecare clipă a fiecărei zile, o tahicardie atrială multifocală. Cu Alte cuvinte, dacă frecvenţa ta cardiacă în repaus este de 60 de bătăi pe minut, a ei este undeva pe la 130. Înăuntrul meu, zâmbeam. Royer era în continuare cel mai bun. Îmi lipsiseră explicaţiile pe care le oferea pe marginea patului, grija cu care transmitea informaţiile. Am luat adânc aer în piept şi m-am relaxat. — Acum, ar mai fi ceva. Cindy îl privi de parcă ar fi ştiut dinainte toate lucrurile pe care el tocmai i le explicase. — Ştii orificiul acela despre care îţi spuneam că e deschis când suntem în pântecul mamei şi care se închide când ne naştem? Cindy dădu din cap că da. — Ei bine, orificiul lui Annie a rămas deschis şi cu toate că probabil nu se va mai mări, nici mai mic nu se va face. Acest lucru determină o presiune mai mare la nivelul valvelor de ieşire din inimă decât la cele de intrare, ceea ce determină inversiunea sensului de scurgere. Este un fenomen rar, care se numeşte sindromul lui Eisenmenger.

Faţa lui Cindy păli şi mai mult, devenind la fel de albă ca şi cearşaful de lângă ea. Ştiam că Royer nu-i spunea totul. Îmi dădeam seama după limbajul trupului său şi ştiam că delibera dacă să-i ofere toate informaţiile sau doar câte ceva. Cred că prezenţa mea acolo influenţa balanţa. Royer îşi duse degetele la buze, făcu o pauză şi-şi coborî tonul voiit: — Am mai găsit ceva. Apăsă pe butonul interfonului care apela camera asistentelor şi spuse. — Jan? Ai putea să-mi transmiţi pe televizor ultimele cincisprezece secunde din ETE-ul lui Annie? O doamnă îi răspunse imediat. — Da, vedeţi pe canalul 3. Royer schimbă canalul şi curând, ceva ce aducea cu o ecografie de copil mic apăru pe ecran. Royer îşi luă un pix din buzunar şi atinse cu el ecranul, dar eu deja văzusem. Făcu nişte cercuri pe ecran cu capătul pixului şi spuse: — Acolo, chiar acolo este o regiune de-a lungul liniei de cusătură de la operaţia precedentă care s-a slăbit. Ţesutul s-a subţiat, a devenit mai friabil. Dacă, şi spun „dacă”, Annie va suferi un stres intens sau corpul ei va suferi un impact, acea regiune s-ar putea fisura. Cindy îşi acoperi gura cu ambele mâini, se uită la Annie şi spuse: — Ce înseamnă asta? Royer inspiră adânc. — Situaţia lui Annie se agravează exponenţial. Nu este tot mai rea pe zi ce trece, ci cu fiecare minut. Cindy se aşeză pe-un scaun aflat lângă pat şi-şi acoperi faţa cu palmele, suspinând încetişor. Royer continuă. — Asta înseamnă că mai avem ceva timp, dar... nu prea mult. Cu medicamentul potrivit, îngrijirea potrivită şi tot ce trebuie, Annie ar mai putea avea... Royer îşi lipi buzele strâns

între ele şi se gândi îndelung. Trei luni în principiu. Dar mai probabil două. Cindy se cutremură de suspine înăbuşite, iar lacrimile începură să i se prelingă printre degete şi pe părţile laterale ale palmelor. M-am apropiat un pas, apoi m-am oprit şi am făcut alţi doi înapoi. Royer se uita la mine, dus pe gânduri, apoi se întoarse la Cindy. — Trebuie să o trecem pe listă, să-i găsim un donator şi să o transplantăm. Arătă spre pieptul lui Annie. — Dacă ţesutul acela se rupe înainte ca Annie să primească o inimă nouă, va avea cam douăzeci de minute la dispoziţie până când sângele îi va umple pericardul şi... nu va reuşi să ajungă la spital. Nu sunt sigur dacă chiar vechiul meu partener ar mai putea face ceva în acest caz. Nu se uită la mine, ci, cu tact, îşi menţinu privirea asupra lui Cindy, care şedea ghemuită în tăcere lângă Annie. Îşi ştergea ochii cu cearşaful, reuşind să-şi întindă rimelul peste cuvântul Spital ce fusese imprimat pe tivul acestuia. — Cindy. Tonul lui Royer se schimbă din cel patern în cel de doctor. — Trebuie să mă asculţi. Ţi-am spus acum doi ani că suntem angrenaţi într-un maraton, nu într-un sprint. Adună-ţi toate puterile, pentru că înainte să avem parte de lucruri mai bune, va fi mai rău. Cindy îşi ridică privirea. — Ştiu un doctor în Macon. Recunosc că el este a doua alegere, dar am lucrat cu el, e un om bun şi are succes cu copiii. Am vorbit deja cu el. Cindy îşi întinse restul de rimel pe faţă şi spuse: — Nu e vorba de mine, ci de Annie. Ea a avut un vis şi e convinsă... — Cred că speranţa lui Annie ar putea muta munţii, dar nu sunt sigur că asta va fi destul pentru a -l scoate pe Jonathan Mitchell din pustnicie. Date fiind opţiunile şi ceea ce am văzut în

dimineaţa asta, cred că am face bine să alegem varianta B. Timpul este deja un lux pe care nu ni-l mai putem permite. Cindy o privi pe Annie şi dădu din cap. — Dr. Royer, eu, ăăă... noi am fost refuzate de ultima bancă şi... Royer o întrerupse, iar tonul patern reveni. — Asta nu mai este o problemă. Cindy îşi ridică ochii la el, mânjindu-şi mâneca cu nasul care-i curgea. — Cum adică? — Adică, spuse Royer zâmbind, un sponsor... sau mai mulţi sponsori anonimi – Royer ştia foarte bine despre cine era vorba, dar adăugă partea asta de la el – au creat un fond de binefacere în numele lui Annie. Cei de la contabilitate m-au sunat chiar înainte să ajungeţi. Voiam să vă spun chiar azi-dimineaţă, dar mă gândeam la operaţie. În prezent, contul deţine suficienţi bani pentru a vă acoperi notele de plată de spitalizare pe următorii câţiva ani. Inclusiv transplantul. Cindy se uită la podea, la Annie, la mine, apoi înapoi la Royer. — Cine? Royer ridică din umeri. — Nu ştiu. Nu şi-au dat numele. Zâmbi. — De asta se zice că-s anonimi. Atlanta este un oraş destul de bun. Oamenii aud despre nevoile altora şi nu e neobişnuit să ne trezim într-o dimineaţă şi să aflăm... — Da, dar... Cindy începu să acţioneze febril tastele calculatorului din minte. — Toate astea? Şi un transplant întreg? Asta-i aproape 150 000 $. Royer zâmbi şi o bătu uşor pe Annie pe degetele ei de la picioare. — De fapt, suma este mai aproape de 200 000 $. Oricine a făcut-o ştia că Annie va avea nevoie de îngrijiri şi în continuare, în

anii ce vor urma. Sunt şanse mari să nu mai vezi nicio notă de plată în următorii zece ani, să zicem. Cindy îşi lăsă capul pe pat şi îşi strecură mâna sub cea a lui Annie. Royer înconjură patul şi-şi puse mâna pe umărul ei, stând cu spatele la mine. — Hei, chiar acum, Annie are nevoie să fii aici pentru ea. Petreci ziua asta cu ea. Ţine-o de mână când se trezeşte. Mă gândesc să o reţin aici, aşa, de siguranţă. De fapt, chiar asta o să şi fac. Mă privi peste umăr. — Se pare că voi fi aici la noapte şi unde pui că nimic nu se compară cu o noapte la spital. În timp ce tot restul lumii doarme, aici se întâmplă foarte multe lucruri. Şi-apoi, cu cât îi putem oferi mai multă odihna aici, cu atât mai multă energie va putea acumula în rezervele ei musculare. O să mai trec pe aici ceva mai târziu. Când sunetul paşilor lui Royer se stinseră în depărtare, pe coridor, m-am apropiat de Annie, am scos lănţişorul din buzunar, i l-am prins după gât şi i-am aranjat medalionul pe pieptul ei care tocmai se ridica odată cu o nouă respiraţie. Cindy îşi petrecu cea mai mare parte a zilei şezând în tăcere lângă patul lui Annie, mângâindu-i părul şi vorbindu-i în şoaptă. La ora 3:47 după-amiază, Annie îşi deschise leneşă ochii şi privi în jurul salonului. Înainte să scoată o vorbă, mâna ei dreaptă apăru de sub pătură şi căută în mod inconştient medalionul. Apoi dădu cu ochii de Cindy, care adormise pe marginea patului. Annie mătură cu privirea restul încăperii, iar când mă văzu, îi închise la loc şi dormi până la 4:32, când se trezi din nou şi spuse în şoaptă: — Nu m-am trezit. Cindy încercă să zâmbească şi spuse: — Ştiu, scumpo, ştiu. Cindy apropie de gura lui Annie un pahar cu apă, cu un pai în el.

Când Annie înghiţi, ceea ce îi provocă durere şi avea s-o mai doară Încă câteva zile, spuse schiţând un zâmbet: — Hei, chiar mă întrebam dacă nu cumva în timp ce eu dormeam, voi v-aţi dus şi mi-aţi găsit vreo inimă pe undeva şi mi-aţi pus-o în piept fără să-mi spuneţi nimic. Aşa, am fi sărit peste toată partea cu aşteptarea ce ne stă înainte. Ea şi Cindy îşi petrecură seara urmărind nişte filme, trimiţându-şi şoferul personal după nişte mâncare din afara spitalului şi moţăind în timp ce eu stăteam şi le priveam. Cam pe la miezul nopţii, m-am ridicat din colţul încăperii şi am ieşit pe culoar. Cindy dormea pe sofaua extensibilă, iar Annie aţipise de ceva vreme. Schimbul de tură se făcuse cu o oră înainte, dar nu asta mă scosese din salon. Cam cu opt minute înainte, un elicopter aterizase pe spital, pe zona special destinată. După toate schimburile de cuvinte la interfon şi agitaţia asistentelor, ştiam că în acele momente Royer se afla deja în plină acţiune. Am coborât pe scările de serviciu – „ieşirea din spate” pe care o foloseau doctorii când nu voiau să fie reţinuţi – am tastat data de naştere a Emmei în dispozitivul care bloca uşa şi am aşteptat să văd dacă se făcea lumina verde. Când aşa se întâmplă, mi-am dat seama că Royer continua să spere. Am deschis cu putere uşa prin care jurasem să nu mai păşesc. Aerul era rece, coridorul era liber, iar la capătul îndepărtat al holului se afla camera de supraveghere a asistentelor şi un gardian pe jumătate adormit pe care nu-l cunoşteam. Sala 2 de operaţii se afla la celălalt capăt al holului, unde holurile erau pline de asistente şi alt personal de la terapie intensivă. Camerele de filmat aveau să-mi înregistreze orice mişcare, dar ei aveau să revadă casetele doar în cazul în care cream un incident. Însă dacă nu afla nimeni că eram acolo, nu exista niciun motiv pentru care să reia casetele şi să le revadă. M-am strecurat prin câteva uşi glisante, am traversat un hol, am înşfăcat un halat alb de doctor de pe spatele uşii unei magazii, mi-am legat o bonetă de chirurg pe după cap şi mi-am luat o pereche de pantofi albaştri de sală şi o pereche de

acoperitori pentru pantofi, şi mi-am luat şi o mapă de oţel inoxidabil. Am trecut prin uşa din spate până într-un coridor micuţ pe care treceau doar medicii şi din nou am tastat data naşterii Emmei în dispozitivul de lângă uşă. Se făcu verde, am coborât o singură rampă de trepte şi am intrat în sala de observaţii de deasupra sălii 2 de operaţie. Peretele din capătul sălii fusese făcut din sticlă-oglindă, care servea drept geam doar dintr-o direcţie. M-am apropiat de geam, am privit în jos la echipa de nouă medici de jos şi am început să privesc peste umărul lui Royer. Tocmai îndepărtase inima veche, bolnavă şi o pusese într-un bol din oţel inoxidabil pe care-l ţinea un alt doctor în mâini, care părăsi imediat sala de operaţii pentru a studia acea inimă următoarele zile, poate chiar săptămâni, pentru că inimile moarte ne spun multe. Un alt doctor, pe care nu-l cunoşteam, stătea lângă geanta frigorifică Igloo alb cu roşu. La comanda tăcută a lui Royer – o palmă deschisă şi un gest din cap doctorul îşi vârî mâna înăuntru, apucă inima rece, lipsită de viaţă, o scoase din punga de plastic şi o puse în palma lui Royer. Royer o introduse în toracele pacientului şi se apucă de treabă. Douăzeci şi şapte de minute mai târziu îl scotea pe pacient de pe pompa automată, pentru a verifica o serie de cusături; apoi, satisfăcut de ceea ce vedea, ceru reintrarea pe pompă, în timp ce se apucă de ligatura unei alte artere. După cincizeci şi unu de minute, Royer se uită la doctorul din faţa sa, care dădu din cap, iar cei doi cerură din nou ca pacientul să fie scos de pe pompă. Royer eliberă o ultimă pensă de clampare, sângele năvăli în inimă, colorând-o într-un roşu aprins, iar apoi adevăratul miracol se produse. Inima începu să bată de una singură. În toţi anii pe care i-am petrecut reparând inimi, nu am încetat niciodată să rămân uimit de modul în care o inimă lipsită de viaţă, inertă, o inimă rece care fusese în afara unui torace de om mai bine de patru ore, putea fi scoasă din apă cu gheaţă, introdusă în pieptul altei persoane şi, Odată ce se umplea de

sânge, să reînceapă să bată, de parcă nu ar fi fost Oprită niciodată. Viaţa există acolo unde sângele se află în mişcare. Un minut mai târziu, cu inima pompând perfect şi cu pacientul revenit pentru încă o dată la viaţă, Royer făcu un pas îndărăt, îşi scoase mănuşile şi-i făcu un semn celuilalt doctor, care începu să închidă pacientul. Pentru Royer, aceasta nu era nimic altceva decât o altă zi de muncă. M-am aşezat pe scaunul din spatele meu şi am absorbit totul în mine. Încă un om avea să-şi vadă copiii mari, avea să-şi cunoască nepoţii, avea să facă dragoste cu soţia lui, avea să meargă la pescuit, să se uite la un film sau să iasă pe lacul Burton într-o barcă veche din lemn. Partea uimitoare în ce priveşte transplanturile, în afară de faptul că funcţionează, este aceea că le permite oamenilor să simtă din nou. Lucrul care îmi plăcuse cel mai mult la viaţa mea de dinainte era acel prim zâmbet pe care-l afişa pacientul odată ce se trezea. Pentru că odată cu acel zâmbet, ştiam că nu-i oferisem persoanei aceleia doar o nouă pompă. Îi oferisem o pompă nouă care-i permitea acelei persoane să trăiască, să-şi exprime sentimentele. Acel zâmbet, mai mult chiar decât cea dintâi bătaie a inimii, era cel care-mi transmitea că reuşisem. Inima nu pompează doar sânge, ea este sursa sentimentelor noastre. Din ea, şi din cauza ei, oamenii râd, plâng, se mânie, cresc şi cunosc bucuria, empatizează, trăiesc o gamă foarte variată de sentimente. Da, drumul ce trebuie parcurs după transplant nu este lipsit de provocări. Acestea sunt multe şi complexe. Pacientul trebuie să respecte pentru tot restul vieţii un regim medicamentos alcătuit din câteva zeci de medicamente pe zi, care au menirea de a forţa organismul să accepte organul străin. Iar doctorul trebuie să ţintească sistemul imun pe care trebuie să-l slăbească, încât acesta să nu respingă inima cea nouă. Dar cu toate astea, cu toată durerea legată de intervenţie, cu toată agonia revenirii, cu tot drumul lung ce trebuie parcurs până la recuperarea sănătăţii şi cu toate schimbările ce trebuie făcute pentru tot restul vieţii,

continuăm mereu să întâlnim oameni care ar da orice pentru a li se oferi şansa să se întindă pe mesele noastre de operaţie şi să ne lase să le scoatem inimile afară. Când m-am întors să plec, am observat hârtiuţa galbenă de notiţe ce fusese lipită de sticlă. Doar patru cuvinte, aşternute pe hârtie cu scrisul lui Royer, foarte citeţ din cauza faptului că folosea doar litere mari: MAI PRESUS DE ORICE...87 M-am întors tiptil înapoi în salonul lui Annie şi-l găsii pe Royer aplecat peste patul ei, controlând-o. Cindy era întinsă şi dormea pe canapeaua extensibilă lipită de perete. În şosete, m-am tras repede în penumbră, privindu-l. Royer era meticulos. Făcu câteva adnotări pe fişa ce se afla la picioarele patului ei. Când se ridică şi dădu să plece, Cindy tresări, se ridică în capul oaselor şi spuse repede: — E bine? — Foarte, spuse Royer în şoaptă. Am trecut să văd ce face înainte să mă duc acasă. Culcă-te la loc. Ea-şi lăsă capul jos, îşi ascunse ambele mâini sub pernă şi adormi la loc. Royer se ridică, cu stetoscopul şi tot felul de notiţe de peste zi înde sate în buzunarele halatului alb, cu hainele de spital albastre boţite şi murdare. Însurat cu meseria lui, îşi sacrificase dragostea vieţii pe altarul acestui spital. Continua să meargă la întâlniri, dar la cincizeci şi patru de ani, locuia practic în spital şi dădea doar arareori pe acasă, care nu era nimic mai mult decât un simplu apartament la câteva străzi depărtare, ticsit cu mobilă pe care nu o folosise niciodată. Modul în care ştia să se apropie de pacienţi, profesionalismul său, mâinile lui imense, zâmbetul prietenos şi vocea tandră – el reprezenta tot ce exista bun în doctori. În tot timpul cât lucrasem aici, în tot timpul cât stătusem de cealaltă parte a mesei de operaţie, nu avusesem niciodată o discuţie în contradictoriu, nici vorbă de aşa ceva. Royer şi cu mine lucrasem cam în acelaşi mod în care vâsleam împreună cu Charlie. Într-un 87

Trimitere la Proverbe 4:23 (n.tr.).

unison desăvârşit. Şi pentru prima oară de când murise Emma, îmi lipsea acel unison. Ieşi afară, iar eu mă strecurai încet după uşă, după care m-am aşezat pe scaunul de lângă Annie şi mi-am dorit să fi avut scrisoarea Emmei la mine. Am căzut într-un somn agitat, pentru că visul meu nu mă lăsa să dorm cum trebuie. Oricât de mult încercam să torn apa aceea, pur şi simplu nu reuşeam să ţin cana de unul singur în mâini. Se făcea mult prea grea. Când primele dâre de lumină începură să pătrundă prin sticlă şi îmi luminară faţa, dându-i o strălucire albă, mi-am dat seama în cele din urmă care era gândul care mă ţinea treaz noapte de noapte. Ceva ce ştiusem şi uitasem, ceva simplu, dar totodată atât de profund, ceva ce-i promisesem Emmei că nu aveam să uit niciodată. Deşi inima este un organ uimitor, transplantul nu-ţi permite să alegi emoţiile pe care le doreşti. Nu ai de-a face cu o jucărie gen Mr. Potato Head88. Alegi să mergi înainte, să efectuezi transplantul şi trebuie să accepţi tot pachetul. Asta înseamnă că pe lângă o bucurie imensă, ai parte şi de o tristeţe imensă. Nu e ca un antricot, unde poţi tăia jos toată grăsimea pe care n-o doreşti înainte să-l înfuleci. Pacienţii care au suferit un transplant sunt norocoşi într-o privinţă. Garantat nu vor mai simţi niciodată durerea de inimă. Atunci când transplantezi o inimă, lezezi toate terminaţiile nervoase ce ajung la ea. Cu toate tehnicile şi cunoştinţele medicinii moderne, este imposibilă ligaturarea acelor terminaţii nervoase. Arterele da, nervii nu. Astfel, în timp ce pacienţii cu transplant de cord au parte de toată varietatea de sentimente, nu mai primesc şi povara durerii asociată acestora.

88

Mr. Potato Head – jucărie americană constând dintr-un model de cartof din plastic care poate fi decorat cu o varietate de piese ataşabile din plastic, cum ar fi urechi sau ochi, pentru a obţine o faţă. Jucăria a fost inventată şi dezvoltată de George Lemer în 1949, şi apoi preluată de distribuitorul Hasbro în 1952 (n.tr.).

Dacă vor mai avea vreodată un infarct, nu o vor simţi. Ar putea suferi un blocaj complet şi total al întregii inimi, cel mai masiv infarct suferit vreodată de un om şi nu ar şti că li se întâmplă ceva până când n-ar mai putea respira şi ar muri. Cam ca un motor care rămâne fără benzină. Niciun semnal, în afară de ultima zdruncinătură şi apoi linişte. De asta transplantarea copiilor este un subiect atât de delicat – pentru că dacă ei nu recunosc semnele şi dacă nu le sunt suficient dezvoltate capacităţile de comunicare, nu vor şti niciodată dacă ceva e în neregulă şi probabil că nici tu, ca doctor al lor, nu o vei afla, pentru că nu ţi-o pot comunica. Cum stăteam aşa, fără să dorm, lăsând razele soarelui să-mi încălzească faţa, m-a frapat realizarea faptului că folosisem ultimii cinci ani în încercarea mea de a-mi leza terminaţiile nervoase ale propriei inimi. Luasem un bisturiu şi scrijelisem cu grijă un şanţ de jur împrejurul ei, secţionând toţi nervii, în timp ce arterelor le permisesem să rămână intacte. Autodiagnosticul este în cel mai bun caz dureros. Sau, să-l citez pe dr. Trainer, „Doctorul care se tratează pe sine este un pacient neghiob şi un doctor neghiob totodată Iar în timp ce medicina este incapabilă să regenereze nervii, inima însăşi îi poate autogenera, făcând din nou să crească acele terminaţii legate de emoţii în literalmente câteva milisecunde. Pentru ca aceste terminaţii să prindă din nou rădăcini, să înmugurească şi să-şi regăsească drumul înapoi în jurul inimii mele împietrite şi bolnave, tot ce fusese necesar să se petreacă fusese să stau de vorbă împreună cu Royer pe marginea patului unui pacient, să o privesc pe Annie cum îşi primeşte cu mult curaj anestezia şi apoi cum respiră simplu, ajutată cu greu de o inimă obosită şi să o ascult pe Cindy cum se îngrijeşte de oricine altcineva în afară de ea însăşi. Şi acolo, nu departe de suprafaţă, pluteau amintirile despre Emma şi Charlie. După ce studiasem inima mai bine de treizeci de ani, după peste o sută de transplanturi şi nenumărate alte operaţii, nu reuşeam sămi scot propria inimă din piept. Am privit

în jos, am văzut lacrimile care-mi umezeau acum cămaşa şi mi-am dat seama că nu fusesem nici măcar pe aproape s-o fac.

Capitolul 47

Micul dejun sosi devreme, iar Annie mâncă de parcă n-ar fi văzut mâncare de o săptămână. Asistentele din tot spitalul auziseră că era internată şi că se trezise şi începură să se perinde prin salon neanunţate. Asta se dovedi prea riscant pentru mine, aşa că i-am spus lui Cindy că mă duc să-mi iau un ziar şi am rămas departe până când m-a sunat pe telefonul meu mobil şi m-a rugat să aduc Suburbanul lângă spital. Mike Ramirez o însoţi pe asistenta care o aduse pe Annie afară. Am deschis sistemul automat de blocare a portierei şi am rămas, nepoliticos, în spatele volanului în timp ce Mike o ajută pe Annie să coboare de pe cărucior şi să se urce în maşină. Cindy luă noua provizie de animale de pluş a lui Annie şi îl îmbrăţişă pe Royer, care îi urma. Mike duse căruciorul înapoi în spital, o uşurare pentru mine, iar Royer se rezemă de geam. Se uită la Annie, apoi la Cindy şi faţa lui trecu din nou de la trăsăturile paterne la cele de doctor. Schimbarea o anunţă pe Cindy că trebuia să se pregătească. Se îndreptă de spate şi trase adânc aer în piept. Royer spuse: — Diseară o s-o trec pe Annie pe listă. Îi puse mâna pe umăr şi spuse: — E timpul. Cindy dădu din cap şi spuse: — Veţi mai încerca o dată să-l găsiţi pe Dr. Mitchell? Royer dădu afirmativ din cap. — Am şi făcut-o deja. Să zicem că... i-am lăsat un mesaj. Dacă nu am nicio ştire de la el până mâine, o să sun la Macon. În fond, odată ce o trecem pe listă, putem intra-n acţiune în orice clipă. Ar putea fi mâine, ar putea fi luna viitoare sau peste trei luni. Îi întinse lui Cindy o pungă din plastic care conţinea două pagere şi un telefon mobil. — Să le ai întotdeauna cu tine, 24 de ore pe zi. Ţine-ţi mobilul la îndemână şi nu uita să-l încarci la timp.

Zâmbi. — Telefonul este echipat cu GPS, aşa că dacă trebuie să dau de voi cu elicopterul, avem toate şansele să vă găsim. În câteva cuvinte, dacă pagerul ţi se stinge, dar mobilul ţi-e deschis, o să ştiu imediat unde sunteţi. O, şi ce faci dacă se stinge pagerul? Trebuie să te gândeşti să ajungi cumva la spital. Cindy ţinea punga în mâini, ca pe o hartă ce-o ducea la comoara pierdută din Sierra Madre. Royer arătă spre ele amândouă. — Nu uita, nu pleci nicăieri fără pager. Chiar şi când eşti sub duş. vreau să-ţi fie suficient de aproape să poţi ajunge la el. Cindy îl bătu uşor pe Royer pe încheietura mâinii şi mimă un cuvânt Mulţumesc. — Cum să nu. Acum, duceţi-vă acasă, las-o să se odihnească, dar nu te purta cu ea de parcă ar fi invalidă. Las-o să iasă pe-afară. Soarele i ar putea prinde bine. E cât se poate de vie încă. Haide, poartă-te ca atare cu ea. Nici nu apucarăm să ieşim din parcare, când Annie spuse: — Reese? Ai auzit că testul meu a mers bine şi că nu m-am trezit? — Da, am spus, privind-o în oglinda retrovizoare. Am auzit. Cindy îi întinse lui Annie pagerul ei şi amândouă şi-l prinseră în talie, de haine. Cindy petrecu câteva minute acomodându-se cu telefonul mobil. În cele din urmă îl băgă în geantă şi schiţă un zâmbet timid. — N-am avut niciodată un telefon mobil până acum. Sper să-mi dau seama cum se foloseşte înainte să am nevoie de el.

NE-AM OPRIT LA THE WELL PENTRU PRÂNZ. LE-AM DAT SĂ MĂNÂNCE cât şi-au dorit, apoi le-am dus acasă. Când am intrat pe aleea ce ducea la casa lor, ceea ce ne văzură ochii nu era deloc o imagine plăcută. Condensul se prelingea pe faţa interioară a geamurilor şi un şuvoi de apă se revărsa continuu pe sub uşa de la intrare, scurgându-se peste

veranda de ciment din faţa casei. Cindy îşi acoperi gura cu mâna, iar eu am spus: — Voi staţi aici. Am deschis uşa, ca să găsesc toată casa mustind de apă din tavan şi până la covoare. Am înaintat cu greu până în bucătărie, trezindu-mă sub un adevărat duş ce se revărsa din tavan şi am descoperit că o ţeavă din perete se fisurase. După multiplele găuri apărute prin încovoierea căpriorilor ce susţineau tavanul, am dedus că o fisură mică a ţevii emisese Iniţial un şuvoi mic şi cu debit redus, până când ţeava se despicase de tot, inundând spaţiul de deasupra tavanului. Torentul din pod căutase un loc prin care să se scurgă şi-n cele din urmă îl găsise. În dormitor, apa avea aproape zece centimetri şi nici în sufragerie nu era mai bine. Animalele de pluş ale lui Annie arătau de parcă fuseseră invitate la o petrecere la piscină. Am reuşit să închid apa, dar uscarea locuinţei avea să necesite aproape o săptămână şi până atunci un mucegai negru şi plin de spori avea să acopere pereţii într-un strat compact. Am ieşit. Cindy întrebă: — Oare vreau să intru şi să văd ce-i înăuntru? — E destul de rău, am spus. Ascultaţi la mine, haideţi să ne batem capul cu asta mâine. Acum, să mergem mai bine la mine acasă. Am închis ţeava de apă ce ducea la casă şi am lăsat uşile larg deschise. Restul trebuia să aştepte. Le-am dus la mine să se instaleze, apoi m-am întors la casa lor şi am strâns cele câteva lucruri de care îmi spuseseră că aveau nevoie. Am deschis geamurile şi am petrecut următoarele trei ore scoţând toată apa pe care am reuşit s-o adun cu mopul, apoi am instalat trei ventilatoare pe podea, să pună în mişcare aerul din toată casa. Privind toată nebunia din casă, am sunat-o pe Cindy şi am întrebat-o: — Nu vrei să-l contactezi pe agentul tău de asigurări şi să-l rogi să trimită pe cineva până sunt eu aici?

— Nu-i nevoie. — De ce nu? — Hai să spunem că... am fost autoasigurate. Cindy făcu o pauză şi am avut impresia că o aud rozându-şi o unghie. — Ei bine, oricum nu prea aveam noi cine ştie ce, aşa că dacă pierdem tot ce-i acolo nu ne va afecta prea mult, cum s-ar fi întâmplat dacă am fi avut mai multe lucruri şi mai mulţi bani.

ANNIE DORMI TOATĂ DUPĂ-AMIAZA, ÎN TIMP CE CINDY UMBLA neliniştită de colo-colo pe terasa de deasupra şopronului bărcilor, gândindu-se la alternative. Eu trebăluiam cu tot ce-mi cădea în mâini prin atelier, ceea ce nu era cine ştie ce. Le-am terminat masa, şi băncuţele, dar nu aveam niciun chef să lucrez la Hacker. Aşa că m-am apucat să curăţ uneltele, am ceruit caiacul nostru şi am urmărit-o pe Cindy printr-o crăpătură a uşii glisante. Când coborî scările, odată cu soarele ce se apropia de asfinţit, m-am hotărât să încerc să o binedispun. — Hei, vreau să-ţi arăt ceva. Cindy intră şi am condus-o la masă, după care am îndepărtat prelata ce o acoperea. Am scos şi băncile şi am arătat spre ea cu palma desfăcută. — Sunt pentru tine şi Annie. Rămase cu gura căscată şi se aşeză cu grijă, de parcă s-ar fi temut să nu se rupă ceva sub greutatea ei. — Nu te teme, e destul de solid. Ar fi nevoie de o tornadă să mai desfacă toate astea. Îşi trecu mâna peste tăblia mesei, urmând direcţia fibrelor, apoi spuse: — Tu le-ai făcut? — Ăăă... da. Nu-i... — E incredibil, mă întrerupse ea. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Din ce e făcut?

— Este inimă de pin. Acum vreo doi ani, eu şi Charlie l-am scos dintr-un şopron vechi ca şi al tău, doar că lemnul era ceva mai vechi, de prin 1840. Ochii lui Cindy se măriră şi în colţuri i se iviră lacrimi. — Am îmbinat scândurile între ele. Cu alte cuvinte, nu există niciun cui în ea. Toate componentele sunt într-un anume fel îmbinate între ele. Ea-şi plimbă degetele de-a lungul marginilor, reţinându-şi lacrimile cât putea mai bine. Dar în cele din urmă, nu le mai putu zăgăzui. După un minut sau două, umerii i se zguduiau şi un amestec de teamă şi mânie se revărsă din sufletul ei. Am şezut lângă ea, nesigur dacă să stau nemişcat sau să-mi pun braţul pe după ea. Dar ea-mi căzu în braţe şi-şi îngropă faţa la pieptul meu. — Reese, spuse ea printre suspine, nu-mi pasă de lucrurile mele, serios nu-mi pasă. Oricum nu am mare lucru. Dar fetiţa aceea de colo abia se mai ţine în viaţă... Se îndreptă de spate. — De ce? Dumnezeu ştie toate câte se petrec aicea jos. El nu e în necunoştinţă de cauză. Dar de ce se întâmplă toate astea? De ce? Nu am făcut nicio încercare să-i răspund. Zece minute mai târziu, când cămaşa mi-era udă leoarcă şi lacrimile ei secaseră, se îndreptă de spate şi scutură din cap. — Am încercat să fiu tare, atât de multă vreme. Mai întâi sora mea, apoi Annie. Acum casa. Pur şi simplu nu ştiu cât mai pot duce. Cindy începea să prezinte semnele clasice ale tuturor membrilor de familie care suferă alături de un pacient, în aşteptarea unui transplant. O mai văzusem înainte. Singura diferenţă era că Cindy avea dreptate. Purtase povara asta singură şi pentru mult timp. Avusese două slujbe, uneori chiar trei, sacrificase tot ce-şi dorise pentru a avea grijă de Annie, iar acum, la capătul poveştii ăsteia, se simţea de parcă dăduse greş. Sau tocmai dădea greş. De asemenea lua în considerare şi posibilitatea de a rămâne singură.

Am ieşit împreună pe doc, unde Charlie şedea ud leoarcă, cu Georgia întinsă în poala lui, la fel de udă. — Hei, amice, am spus. Îmi făcu cu mâna. — Îmi pare rău că dau buzna aşa, dar am auzit un zgomot pe-aici pe care nu l-am mai auzit înainte... cel puţin nu de multă vreme... şi cred că m-am panicat puţin. M-am întors spre Cindy. — Cât timp a trecut de când n-ai mai fost mai departe de treizeci de metri de Annie? Cindy se uită la mine, puţin nesigură, apoi spuse: — Mult timp. De ce? — Ai avea ceva împotrivă dacă Charlie ar rămâne să vadă puţin de Annie, o oră sau cam aşa? Cindy continua să se uite spre casă, apoi înapoi la Charlie, apoi la mine: — Fără supărare, dar dacă... La care am întrerupt-o. — Va fi pe mâini bune. N-o să păţească nimic astăzi; şi aş vrea să-ţi arăt ceva. Nu o să lipsim prea mult şi nici nu ne ducem prea departe. Cindy se uită înapoi spre casă, apoi spuse: — Ei bine... — Aşteaptă-mă aici, am spus. Am urcat la etaj, am luat-o pe Annie de pe canapeaua unde stătea întinsă şi citea şi am adus-o jos, unde am pus-o în hamacul meu. Aşa că în timp ce Charlie şi Georgia o întreţineau pe Annie pe acoperişul şopronului bărcilor, eu am lăsat caiacul la apă şi am ajutat-o pe Cindy să se vâre în locul ei. Am ieşit uşor din golf şi am intrat în Tallulah. Umerii lui Cindy se încordară odată ce casa ieşi din câmpul ei vizual. Am bătut-o uşor pe umăr şi am spus: — OK, să ştii că nu-i pe degeaba. Ea-şi apucă vâslele, le lăsă în apă sincronizându-se cu mine şi am suit în amonte împreună, împotriva curentului uşor şi nu

prea rapid. După zece minute, o parte din încordare îi dispăruse. Încă cinci şi Cindy transpira. După alte cinci, începuse să zâmbească şi să observe lumea din jur. Am alunecat pe sub pod, am apucat pe unul din pâraiele mai mici şi după o jumătate de oră s-a întors, a privit în jur şi şi-a fluturat mâna spre peisaj. — N-aveam nici cea mai mică idee. Se uită înapoia bărcii, la cercurile perfecte ce apăreau şi apoi dispăreau în urma ei. — Îmi place asta. După o oră, spuse: — Reese, e extraordinar. Serios, dar... Am dat din cap. — Ştiu. Eu am întors barca şi am spus: — O să ajungem înapoi mult mai repede dacă mă ajuţi. Ea zâmbi şi-şi lăsă vâslele în apă, iar eu o urmării cum vâslea. Când am ajuns la şopronul bărcilor, Charlie se străduia din răsputeri să îşi execute cât mai bine reprezentaţia lui de bărbat nevăzător făcând balet, iar Annie râdea atât de tare că se ţinea cu mâinile de burtă. Am pregătit o supă şi nişte salată rece cu ton şi am întins masa pentru Cină pentru noi patru pe verandă, în timp ce Annie făcea duş. Cindy strigă de sus: — Reese? Aş putea să folosesc cada ta? Întrebarea ei mă blocă. Charlie, care stătea lângă mine şi amesteca uşor prin supă, se întoarse spre mine şi dădu afirmativ din cap. Şi miam dat seama, în timp ce mă gândeam ce să-i spun, că Charlie avea dreptate. Emma ar fi vrut să o las. — Sigur! am spus. Prosoapele sunt în dulapul din spate. După o oră, după ce Annie, Charlie şi cu mine terminaserăm de mâncat, Cindy coborî pe scări, cu picioarele străvezii şi stafidite. Părul îi era ridicat într-un coc, avea broboane mari de sudoare îngrămădite încă la tâmple şi era îmbujorată la faţă.

— Asta, spuse ea şi arătă înspre etaj, e cea mai fantastică vană în care am făcut baie vreodată. Charlie zâmbi, iar eu i-am pus o farfurie lui Cindy. Toţi patru am urmărit soarele dispărând la asfinţit, apoi Charlie şi cu Georgia s-au dus acasă înot. Când Annie adormi pe canapea în jur de ora zece, am dus-o sus, iar Cindy îndepărtă cearşafurile protectoare din camera mea de oaspeţi. M-am dus spre uşă, iar ea mă urmă. Se opri, rezemându-se de uşa pe jumătate închisă şi mă opri chiar înainte să cobor scările. — Reese? Mi-am ridicat privirea spre ea. — Îţi mulţumesc pentru astăzi. Pentru că m-ai ascultat. Mâine o să fiu mai bine. Am încuviinţat din cap. — Ştiu. Încearcă să te odihneşti puţin. M-am aşezat pe verandă, zăbovind deasupra unei ceşti de ceai rece şi ascultam la Cindy cum se mişcă prin cameră şi cum stinse luminile ceva mai târziu. La miezul nopţii am descuiat biroul, am luat scrisoarea din sertarul de sus al biroului meu şi am ieşit afară, scăldat în razele lunii. Se făcuse răcoare. Un vânt uşor bătea pe deasupra lacului şi făcea frunzele să foşnească, frunze care începuseră să îşi schimbe uşor culoarea, îmbrăcând diferite nuanţe de roşu şi galben. Stelele erau o puzderie, iar luna îmi proiecta umbra de-a lungul treptelor. Am luat o lumânare din şopron, m-am culcat în hamac şi i-am aprins fitilul. Am ridicat scrisoarea sus, în lumina stelelor, spre lună, iar apoi deasupra lumânării. Fără să reuşesc să discern nimic, mi-am strecurat degetul pe sub faldul îndoit şi lipit al plicului şi mi l-am ţinut acolo. Iarăşi ajunsesem la punctul acesta. La etaj, dinspre geamul camerei de oaspeţi, am auzit-o pe Annie tuşind. A tuşit o dată, apoi a doua oară şi o făcu de aproape douăzeci de ori până să se oprească. Annie se linişti, lumina se stinse şi se lăsă din nou tăcerea.

O clipă mai târziu, Charlie şi Georgia îşi făcură apariţia pe docul lui, de cealaltă parte a lacului. Se opri şi ascultă, apoi privi spre locul în care mă legănam. Spuse încetişor: — Ai auzit? Am privit spre casă, apoi spre Charlie. — Da. Rămase multă vreme cufundat în tăcere, apoi spuse: — Faci ce cred eu că faci? Mi-am coborât privirea la scrisoare. Lângă mine lumânarea pâlpâia şi ceara se împrăştia peste tot, pe lemn. — Mda. Charlie dădu doar din cap şi aşteptă un moment prelung, plin de greutate. Chiar când mă gândeam deja că avea să se întoarcă şi să intre înapoi în casă, îşi ridică din nou privirea şi spuse: — Stitch? Nu i-am răspuns. Ştiam ce vroia. Charlie aşteptă, apoi vorbi din nou: — Johnny? Trecuse multă vreme de când Charlie îmi spusese astfel. Mam ridicat şi m-am apropiat de balustradă; apa lucea întunecată sub mine. — Da, Charlie. — Te rog... te rog citeşte scrisoarea. Charlie se întoarse, o bătu uşor pe cap pe Georgia, care o luă la fugă înaintea lui, apoi sui scările, ţinându-se de balustrada de funie drept călăuză. M-am aşezat în hamac, mi-am strecurat degetul pe sub pliu şi l-am Împins spre lipiciul care-şi îndeplinise rostul de atâta vreme. În cele din urmă am tras, iar hârtia se desfăcu. Am scos scrisoarea, şi am apropiat lumânarea de ea. Un vânt uşor se ridică de pe lac şi-mi stinse lumânarea. Nu m-am sinchisit să o reaprind. Lumina lunii îmi era suficientă. Dragă Reese...

După moartea Emmei, începusem să mă prezint folosindu-mi al doilea nume, pentru că, unu la mână – îmi permitea să mă ascund, şi doi – era numele pe care ea-l folosea când mi se adresa atunci când eram singuri. Adu- ţi aminte, eu nu sunt singura. Mai sunt şi alţii. Şi cu toţii strigăm: „Fii alături de mine când lumina se stinge, când sângele mi se scurge şi toţi nervii încep a mă furnica, când inima mi- e bolnavă şi toate rotiţele Fiinţei încep a se domoli. Fii alături de mine când simţurile- mi sunt vlăguite de chinuri ce speranţa mi- o pradă; şi Timpul, un colb ce nesăbuit se împrăştie, şi Viaţa, o flacără ce- n jurul său revarsă Furie89. Te rog, Reese. Fă- o pentru mine, dar, şi mai important, fă- o pentru ceilalţi ca mine care plâng precum acea pasăre- cardinal de pe pervazul camerei noastre. Te iubesc. Te voi iubi mereu. A ta, Emma. M-am ridicat din hamac, am coborât treptele şi mi-am luat cele mecesare din atelier. Am construit micuţa mea bărcuţă, am ridicat catargul la locul lui, l-am stropit cu gaz lichid de încărcat brichetele şi i-am dat drumul. A plutit uşor, împinsă de briză, iar când ajunse la curentul râului Tallulah, a apucat-o spre miazăzi şi apoi înspre lună. Câteva sute de metri mai încolo, lumânarea arse de tot, aprinse combustibilul, iar vela luă foc. În depărtare, flacăra crescu, sfârâi, apoi dispăru în adâncul sumbru de dedesubt. Sunt doar cenuşă, când eu ardeam cândva în flăcări. Am stat în picioare pe ţărm, înfipt în fâşia îngustă de uscat pe care îmi construisem căminul. M-am întors, fără să ştiu cu adevărat unde mergeam sau ce făceam şi am văzut-o pe Cindy scăldată în razele lunii iar cămaşa de noapte uzată, ce-i ajungea până la glezne, părea aproape translucidă în lumina aceea. Nu spuse nicio vorbă, dar pe faţa ei am văzut o durere nemărginită. 89

Primele două strofe din poezia Be near me when my light is low de Lord Alfred Tennyson (1809 – 1892) (n.tr.).

— Trebuie să-ţi arăt ceva, am spus. Înghiţi greu şi dădu încet din cap. — O să te superi, dar trebuie să-ţi arăt. Am luat-o de mână, am dus-o sus la etaj şi am descuiat uşa biroului meu. Am aprins lumina şi m-am dat la o parte, lăsând-o să intre. Pe pereţi atârnau diplomele şi distincţiile acordate lui Jonathan Reese Mitchell. Pe toţi pereţii, pe rafturi şi pe birou se aflau o mulţime de poze ale Dr. Johnny Mitchell şi ale pacienţilor lui – fiecare zâmbind, fiecare în viaţă. Pe birou se afla un stetoscop, o cheie a unui orăşel din sudul Georgiei care-mi fusese acordată de primarul de acolo, a cărui operaţie de by-pass decursese cu brio, diferite pace-makere ieşite din uz sau inimi mecanice pe care le foloseam ca şi presse-papiers. Sub geam se afla un model didactic al unei inimi, cam de mărimea unei mingi de fotbal. Şi printre toate astea, se aflau strecurate poze ale Emmei cu mine. Charlie apărea şi el în multe dintre ele. Şi răsfirate peste tot biroul meu, erau fişele şi documentele medicale ale lui Annie Stephens pe care le obţinusem de pe internet. Cindy făcu înconjurul camerei, cu gura căscată, plimbându-şi degetele pe marginile ramelor şi pe liniile pervazului. În cele din urmă, se aşeză la biroul meu, văzu fişele, rezultatele muncii mele şi brusc, ca o lovitură de trăsnet, toate piesele puzzle-ului căzură la locurile lor. Pe faţă i se citeau valurile de emoţie care treceau prin sufletul ei, precum aurora boreală: derută, mânie, durere, trădare. Fiecare apărea, dispărea, trecea pe nesimţite în cealaltă. Cum ai putut? spuse ea în şoaptă. — E o poveste lungă. Cindy se ridică de pe scaun, se duse lângă unul dintre pereţii camerei, se lăsă să alunece jos şi-şi ridică genunchii la piept. Nu mai scoase nicio vorbă, dar limbajul trupului ei care era foarte rigid îmi spuse cam tot ce trebuia să aud. Am luat aer adânc în piept şi am început de la pozele cu mine, Emma şi Charlie când eram mici. I-am povestit despre copilăria noastră, despre medicamentele Emmei, despre

vindecătorii religioşi, despre frământările părinţilor ei, despre facultatea de medicină, despre dr. Trainer, Nushville, despre fascinaţia mea faţă de transplanturi, despre călătoria spre Atlanta, despre agravarea sănătăţii Emmei şi despre cina noastră cu Royer. I-am povestit despre munca mea, despre cum alcătuisem echipa, şi apoi despre ultimul nostru sfârşit de săptămână la lac. Şi când am ajuns la partea asta i-am spus aproape tot. Ora patru dimineaţă ne găsi epuizaţi, îndureraţi, neştiind ce să mai spunem. După o tăcere ce păru că nu se mai sfârşea, Cindy începu să vorbească, cu vocea frântă. — Reese, nu o să te întreb decât o singură dată. Dacă vei spune nu, o să te rog frumos să ne duci acasă. Dar dacă spui da, aş vrea să o spui din toată inima. Nu vreau jumătăţi de măsură, pentru că Annie are nevoie de tine în întregime. Şi vreau să ştiu chiar acum, o vei salva pe Annie? Cum şedeam acolo pe podea, sub umbra a tot ce fusesem cândva şi a tot ce sperasem cândva să fiu, am spus da. Cuvântul luă naştere încet şi apăru de undeva din adâncuri, dintr-un loc retras din spatele sufletului meu, acolo unde terminaţiile nervoase ce ajungeau la inima mea palpitau de senzaţii. Cindy luă adânc aer în piept, privi în jur prin încăpere şi scutură din cap. Şi multă vreme, tot ce am făcut a fost să şedem acolo, lăsând adevărul să ne pătrundă sau să se scurgă în afară, în funcţie de locul în care te aflai. Nu amvorbit aproape o jumătate de oră. În cele din urmă, m-am ridicat şi am spus: — Mai am un lucru de făcut. Trebuie să-i spun lui Charlie. Ea păru derutată. — Dar el nu ştie? — Nu ştie chiar tot. — Eu ştiu tot? — Nu, dar mai întâi trebuie să-i spun lui. Ea dădu din cap şi, în timp ce m-am dus spre doc, m-am întors şi am văzut că ea mă urmase afară, iar acum rămase pe

verandă, cu braţele încrucişate, dar cu umerii relaxaţi. Ea spuse încetişor: — Te superi dacă îl sun pe Royer? — Nu, nu mă supăr. Spune-i că iau eu legătura cu el. Am privit peste lac, apoi m-am întors spre ea. — Poate mai târziu, după-masă. Am sărit în apă, am ieşit pe docul lui Charlie şi am fost întâmpinat de Georgia care mă linse peste tot. Dădu din coadă, apoi fugi înapoi la Charlie, care şedea pe treptele de jos, cu muzicuţa în mâini, cântând încet, doar pentru sine. Mă auzi cum am ajuns pe doc, cum m-am scuturat de apă şi apoi că m-am aşezat lângă el. El vorbi cel dintâi. — I-ai spus? — Mda. — Şi cum a luat-o? M-am uitat printre copaci şi am văzut-o cum se legăna încet, pe verandă, privind pe deasupra lacului. — Nu sunt sigur... Adică, e şocată şi supărată, dar cred că a luat-o destul de bine. Charlie dădu din cap şi îşi roti muzicuţa între degete. — Deci în sfârşit ai venit la mine să-mi spui lucrul care-ţi stă pe suflet de cinci ani încoace şi n-ai avut curajul să mi-l spui încă? Am rămas ca trăsnit. Charlie se rezemă de balustradă şi se întoarse cu faţa spre mine. Îşi trecu degetele peste faţa mea şi apoi îmi ţinu faţa în mâini. — Stitch, sunt eu orb, da’ nu-s prost. Îşi retrase mâinile şi aşteptă. — Am început să le iau cândva în facultate, am spus, privindu-mi ruşinat mâinile. Nu am nicio scuză pentru asta, dar în zilele în care nu dormeam, în mijlocul tensiunilor şi a responsabilităţilor, am găsit ceea ce-mi trebuia în câteva medicamente. Diferite. Ele m-au ajutat să rămân treaz multe ore, să lucrez mai concentrat şi apoi să dorm foarte puţin.

Am făcut o pauză. — Datorită lor, chiar dacă veneam acasă mort de somn, mai puteam totuşi să mă întind în pat lângă Emma şi să îi ascult inima bătând. Mi-am închis ochii şi mi-am trecut degetele pieptene prin păr. — Am vrut... voiam să ştiu că e vie. Medicamentele m-au ajutat să ajung dincolo de limitele de care era capabil trupul meu. Ele m-au ajutat... Am scuturat din cap. Charlie luă adânc aer în piept, apoi îi dădu drumul, încetul cu încetul. — Şi asta a durat toată perioada cât am fost rezident şi apoi toată perioada de specializare în transplantologie. Îmi spuneam mereu că odată ce terminam cu operaţia, aveam să mă las, să renunţ de tot la ele, să mă duc undeva pentru recuperare, dacă era necesar, că o făceam pentru Emma, pentru noi. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată. În noaptea în care a murit Emma, am... luasem mai multe doze în acea zi... mai multe decât luasem vreodată, să mă ajute să duc la capăt transplantul la doamna aceea pe care o chema Shirley. Când am ajuns acasă, eram terminat... până în momentul acela, nu închisesem un ochi timp de aproape patru zile. Apoi m-am întins în pat şi nu am mai reuşit să îmi ţin ochii deschişi. M-am prăbuşit. Când m-am trezit şi am auzit bufnitura din bucătărie, eram atât de... ei bine, nu mai fusesem atât de obosit de multă vreme. În toată ultima săptămână încercasem să alcătuiesc echipa, să plănuiesc totul, să mă asigur că aveam toate cele ce-mi erau necesare... Am tăcut o clipă. — Cred că a încercat să mă trezească, probabil mai bine de treizeci de minute. La început mai încet, apoi tot mai... tot mai violent, pe măsură ce durerea ei devenea tot mai intensă. Charlie îşi trecu vârful degetelor peste braţul meu şi simţi cicatricile subţiri pe care mi le lăsaseră unghiile Emmei.

— Charlie, dacă ar fi reuşit să mă trezească... nu am fi avut conversaţia asta acum. Charlie se ridică în picioare, se duse până la marginea docului, îşi cufundă mâinile în apă şi-şi stropi faţa. Apoi se aşeză jos, rezemându se de un stâlp, şi-şi ridică genunchii chiar în momentul când primele raze de soare îşi făcură apariţia deasupra copacilor. — Stitch, spuse el, nu m-am aşteptat niciodată să o văd pe sora mea absolvind liceul, darămite să mai ajungă şi la cea de-a douăzeci şi una aniversare a zilei ei de naştere. Şi dacă mi-ai fi spus când eram copii că o să apuc să fiu domnişor de onoare la nunta ei, ţi-aş fi spus că te-ai scrântit la cap. Emma a reuşit să trăiască până la treizeci de ani, pentru că tu i-ai oferit speranţa că ar putea trăi mai mult de atât. Charlie scutură din cap. — Fata aceea te-a iubit, frate. Tu i-ai dat douăzeci de ani peste câţi i-ar fi putut da oricine altcineva de pe planeta asta. Şi asta nu are aproape nicio legătură cu abilităţile tale de doctor, ci aproape în totalitate cu ceea ce eşti tu ca persoană. Tu i-ai dat o inimă nouă Emmei acum mult timp, doar că nu în felul în care ţi-ai imaginat tu. Chicoti de unul singur. — Speranţa este un lucru uimitor. Am văzut-o la Emma. Am văzut-o cu ochii mei. Charlie se ridică, se apropie de mine şi se lăsă pe vine. — Chiar azi mă gândeam la Helen Keller şi la ziua când Annie Sullivan a dus-o la sala pompelor şi i-a vârât mâna sub apa care curgea, apoi i-a scris a-p-ă în palmă. Atunci când Helen a realizat că acel lichid răcoros care-i curgea printre degete era a-pă, s-a întâmplat ceva inexplicabil. A spus, parafrazez, „Cuvântul vieţii mi-a trezit sufletul, mi-a dat lumină, speranţă, bucurie şi m-a eliberat”. Charlie se ridică şi se întinse după mâna mea. I-am dat-o şi m-a condus până la marginea docului, a îngenuncheat, mi-a scufundat mâna în apă şi şi-a apropiat faţa la doar câţiva centimetri de faţa mea. I-am simţit răsuflarea pe faţă şi am văzut

încordarea din spatele ochilor lui în timp ce lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Cuvintele lui Charlie erau pline de durere. — Închide-ţi ochii. Am făcut ce mi-a cerut. Mi-a plimbat mâna prin apă şi a spus: — Tu ai fost acea apă pentru Emma. Charlie se apropie şi mai mult de mine. — Mi-ar plăcea să îmi primesc ochii înapoi, Reese, dar între timp nu stau să-mi plâng de milă. Trăiesc. Şi tocmai asta e. Tu nu. Eu sorb viaţa în mine, trăiesc fiecare minut, însă tu eşti moartea în persoană. Îmi apucă faţa cu o mână hotărâtă şi îmi îndreptă bărbia spre casa mea. — Emma a murit. Nu tu. Dar pe cuvântul meu, te porţi de parcă ai fi murit şi tu. Unii oameni nu au niciodată şansa de a fi izbăviţi, dar... Îmi dădu drumul şi scutură din cap. — Izbăvirea ta e chiar acolo, dormind. M-am apropiat de marginea docului şi am rămas în picioare, privind înapoi spre Charlie. — Charlie... eu... — Tu eşti unul din cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, dar uneori nu te prinzi prea repede. — Cum adică? — Te-am iertat din noaptea în care s-a întâmplat totul. Cum altfel crezi că aş fi putut trăi aici, de cealaltă parte a golfului, la o aruncătură de băţ de tine? Dacă aş fi fost furios pe tine, crezi că aş fi putut trăi aici, zi de zi, vâslind ca prostu’ pe lacul ăsta? Şi când te gândeşti că nici numi place să vâslesc. — Nu-ţi place? — Nu. Charlie râse. E cât se poate de plictisitor, dar nu că peisajul ar lăsa de dorit. — Da’ cum de nu mi-ai spus asta niciodată? Charlie ridică din umeri. — Eşti cel mai bun prieten al meu. Şi-apoi, aşa mai ies şi eu din casă şi-mi ţin inima antrenată. Şi asta-i important, spuse el

râzând şi lovinduse cu palma peste piept, pen’ că Domnul ştie că nu am niciun chef să ajung pe mâinile tale. Arătă înspre casă în timp ce Georgia se rezema de piciorul lui. — Haide, du-te. Ai nişte explicaţii de dat, iar fetiţa aceea nu va înţelege la fel cum a făcut-o femeia. — Mda, am spus, privind înapoi spre casă, ştiu.

Capitolul 48

Annie stătea cuibărită într-un fotoliu rabatabil, înconjurată de perne şi acoperită cu o pătură; parcă era Emma de acum zece ani. M-am aşezat lângă ea, iar ea se ridică uşor. — Annie, vreau să-ţi spun o poveste. Cindy stătea pe-aproape, cu coatele sprijinite pe genunchi şi palmele cuibărite sub bărbie. — Când aveam patru ani, m-am îndrăgostit de o fetiţă a cărei inimă semăna foarte mult cu a ta. — Cum? Adică era bolnavă? — Nu, am dat din cap zâmbind. Plină de dragoste. Annie zâmbi şi ea, intrând în jocul pe care se pare că-l jucam. — Pe măsură ce am crescut mai mari, am descoperit că inima ei semăna mult cu a ta şi în altă privinţă. Şi inima ei era bolnavă. Foarte bolnavă. — La fel de bolnavă ca a mea? — Într-un fel, chiar mai rău. În alt fel, nu chiar atât de rău. Pe o scală de la unu la zece, voi amândouă vă situaţi la capătul maxim al scalei. Annie dădu din cap, de parcă ar fi ştiut asta deja. Am continuat. — Deci, m-am gândit că aş putea să o fac bine, aşa că mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă studiind cum să fac asta. Până la urmă... am ajuns doctor... şi am ajuns destul de bun la reparat inimile bolnave. Annie păru derutată, dar continuă să mă asculte cu atenţie. I-am luat mâna şi i-am ascuns-o într-a mea. — Chiar am luat inimi sănătoase din oameni aflaţi în moarte cerebrală şi... Faţa lui Annie se făcu albă ca varul. — ...le-am pus în oameni care aveau nevoie de ele. Privirea neîncrezătoare din ochii ei se intensifică. Am dat din cap.

— Dr. Royer a fost partenerul meu şi... Annie mă întrerupse. — Tu eşti făcătorul de minuni? Privi înjur prin cameră în timp ce cuvintele mele i se învârteau prin minte. — Haide să-ţi arăt ceva. I-am întins mâna şi am condus-o în biroul meu. Ea făcu încet încon jurul camerei, privind totul cu atenţie. Am dat să spun ceva, dar ea mă opri. — Cum de nu... de ce... Am luat o poză de-a Emmei, pe care o făcusem doar cu o săptămână înainte să moară. — Pentru că am făcut câteva greşeli şi... nu am încetat niciodată cu adevărat să plătesc pentru asta. Annie se uită la poză, apoi la mine. — Soţia ta a murit din cauză că ai făcut tu ceva? Am stat câteva clipe, în timp ce întrebarea ei îşi croi drum până în sufletul meu. — Da. — Ai greşit ceva? Am dat din cap că da. Annie se aşeză pe jos şi privi câteva minute toată încăperea pe îndelete. În cele din urmă, se ridică, veni în braţele mele şi-şi cuibări capul pe umărul meu. Era palidă, obosită, respirând greu, superficial. Am dus-o afară pe verandă şi am aşezat-o pe un scaun. Cindy o înveli într-o pătură. În cele din urmă, Annie îşi deschise ochii şi mă privi. O privire transparentă şi profundă, care mă îngrozi dar mă mângâie totodată. În cele din urmă spuse: — Vrei să fii doctorul meu? Pentru întâia oară după mai bine de cinci ani, am reuşit să iau o gură suficient de mare de aer, care să-mi sature plămânii. — Da.

Capitolul 49

Trecu o lună. O lună de zile lungi, de nopţi liniştite, şi fiecare minut încărcat de posibilitatea de a auzi sunetul vibrat al unui pager aflat pe masă. Pentru a ne simplifica vieţile noastre ale tuturor, Cindy şi Annie au rămas la mine acasă. În lipsa igrasiei, starea lui Annie se amelioră uşor, chiar reuşise să-şi câştige ceva din puteri. Şi Cindy la fel. Se relaxa, dormea ceva mai mult şi în obraji prinsese ceva culoare – pe faţa ei care niciodată nu pregeta să mă întâmpine cu un zâmbet. Charlie păru încântat de noile sale vecine, pentru că în majoritatea nopţilor ne încânta cu poveştile lui hazlii din trecut şi cu muzicuţa lui. I-am dat lui Termită de lucru şi l-am pus să-mi rindeluiască lemnul pe care-l aveam în magazia de pe deal şi să ne ajute pe mine şi pe Charlie cu lucrul la Hacker. Era harnic, şi priceput pe deasupra. Iar când Annie, stând pe terasa de deasupra atelierului, i-a spus că aveam să fiu doctorul ei, şi-a vârât o ţigară în colţul gurii, şi-a lovit Zippo-ul de coapsă şi după ce trase un fum prelung, suflă fumul în altă direcţie şi se uită la mine, cu ochii umezi. — Asta-i bine. Uneori cred că iadul are de fapt două locaţii: una este locul în care poţi sfârşi, dar în acelaşi timp există şi un alt loc pe care-l experimentezi înainte să ajungi de fapt acolo. Nu ştiu dacă diavolul are coarne şi o coadă în formă de suliţă, dar nu cred că asta are vreo importanţă. Ideea este că iadul înseamnă să trăieşti fără dragoste. Dacă Lucifer ştie ceva, atunci ştie acest lucru. Şi de când plecase Emma, aflasem şi eu asta. Şi pot să spun că e un loc al izolării, dezolant. Cu Annie şi Cindy trebăluindu-mi prin casă, făcând tot felul de lucruşoare drăguţe, plângându-se de chestiuni care nu mă preocupasem niciodată, ceva în mine se urni din loc. Ceva cu o mireasmă dulce, un sentiment minunat. Şi în fiecare noapte, în timp ce ele dormeau în camera de lângă a mea, eu ieşeam pe doc şi mă lăfăiam în căldura acestei realităţi.

Pentru că Cindy învăţase să economisească bani din orice, m-am trezit într-o după-amiază şezând pe un scaun pe terasa de deasupra şopronului bărcilor şi beneficiind de o tunsoare. Una adevărată. Mi-a scurtat părul până la nivelul urechilor şi al cefei. Emmei i-ar fi plăcut. Charlie îşi trecu mâinile peste capul meu şi spuse zâmbind: — O, mi-amintesc de tine. Cred că ne-am mai întâlnit cândva. Mi-am atârnat şi o oglindă în baie şi m-am ras. Iar când am coborât la parter, unde fetele puneau masa pentru cină, am observat-o pe Cindy studiindu-mă cu colţul ochiului. Charlie deveni din nou cel de pe vremuri şi, în ciuda mărturisirii pe care mi-o făcuse cu privire la vâslit, venea în fiecare dimineaţă la întâlnirea noastră pe doc. Nicio zi nu trecea în care să nu ne trezim că năvălea la noi neanunţat şi neinvitat. Renunţă la serile lui de bingo şi de lecţii de dans; într-o dupămasă îl văzui fluturându-şi bastonul de pe docul lui. Era îmbrăcat în costumul lui albastru cu alb, cu pălăria pe cap, cu fracul cu aripioare de pinguin şi cu părul pieptănat peste cap. — Ei, da’ ce mişto îţi stă părul, am zis. N-ai vrea să te ajut să-ţi schimbi uleiul? Zâmbi şi făcu o piruetă ca un manechin la o prezentare de modă. — Nu, mi-l schimb tot la cinci mii de kilometri, şi dacă trebuie, şi dacă nu. Mâncam de câteva ori pe săptămână la The Well, unde Davis crease un meniu nou pe care-l intitulase Annie Special: pui la grătar, muştar, baghetă, cu un castron de salată de varză şi o cupă de îngheţată de ciocolată. Intram şi ieşeam din biroul meu fără ca măcar să-l mai încui şi foloseam pagerul şi telefonul mobil de parcă n-aş fi renunţat niciodată la ele. Royer venea o dată pe săptămână la noi la masă, o consulta pe Annie, şi – probabil chiar şi mai important – mă „consulta” pe mine. După vreo trei săptămâni, când l-am condus la maşină, m-am uitat la el, şi am spus:

— Royer, eu sunt. Sunt în regulă. — Eşti sigur? spuse el. — Ei bine... am ridicat din umeri. Ţinând cont de toate câte s-au întâmplat, nu sunt dependent de niciun drog, nici nu am nevoie, şi... În afară de un vis care îmi tot revine, dorm nopţile. Asta era suficient pentru el.

Capitolul 50

Pacienţii mei obişnuiau să mă întrebe de ce se efectuau cele mai multe transplanturi noaptea. E simplu. În timpul zilei, cei dragi aşteaptă rezultatele analizelor şi ale testelor care sunt efectuate de obicei peste zi. Când acele teste arată faptul că trupul pacientului nu răspunde la concentraţiile tot mai mari de dioxid de carbon care se acumulează în organism şi creierul nu mai răspunde la stimulii fundamentali, abia atunci se declară „moartea cerebrală” a pacientului. Diagnosticul acesta este adesea dificil de acceptat, dar atunci când membrii familiei sale îl văd pe cel drag menţinut în viaţă doar prin intermediul unei maşinării reci şi greoaie, ajung să ia decizia definitivă. Acea decizie este luată de obicei noaptea, după ce agitaţia din spital se potoleşte, iar cei din familie rămân în linişte cu gândurile lor, rămân să-şi evalueze alternativele de viitor. Atunci trag linie şi iau legătura cu doctorul lor, spunându-i că sunt dispuşi să doneze. Apoi spitalul efectuează propriul ‚set de teste, determină dacă pacientul este un donator acceptabil sau nu şi, dacă da, îl înregistrează pe listă. Până când se fac toate astea, se apropie de miezul nopţii. Rareori am primit un telefon să vin după un organ la nouă dimineaţa. Pur şi simplu nu se întâmpla aşa. Aşa că atunci când pagerul şi telefonul meu sunară simultan la 2 dimineaţa, nu am fost surprins. — S-ar putea să avem o inimă. În Texas. O femeie de douăzeci şi şase de ani. Soţul spune că au avut un accident de maşină. Ea nu şi-a legat centura. EEG-ul e plat de azi-dimineaţă, dar echipa de aici nu vroia să o declare în moarte cerebrală decât după ce au pregătit familia pentru această posibilitate. Coordonatorul a vorbit cu soţul ei. Şi e dispus să doneze. — Ei ştiu cum dorim să pregătim corpul? am întrebat. Nimeni nu se atinge de nimic până când eu sau tu nu ajungem acolo, da? Royer chicoti; era de parcă nu trecuseră cinci ani fără să continuăm să ne telefonăm şi să ne pregătim de o cursă de la miezul nopţii ca în noaptea asta.

— Da, dar cred că mai bine mă duc eu. Annie are nevoie de tine să fii lângă ea. Ultima faţă pe care o vede înainte ca anestezia să-i stingă luminile trebuie să fie faţa ta. — Da, ţinem legătura. — Le-am spus ce antibiotic să-i administreze şi cum vreau să folosească lichidele. Aştept acum să-mi comunice diureza şi presiunea venoasă centrală. Te sun în cinci minute. Am închis telefonul şi mi-am scos o pereche de haine de spital vechi şi albastre din dulap. Erau ceva mai largi decât îmi fuseseră ultima oară când le îmbrăcasem. Cindy intră şi mă văzu cum mă holbam la propria-mi imagine reflectată de oglindă. Pijamaua ei bărbătească din flanel părea călduroasă şi confortabilă. Se uită la telefon, apoi la mine. — Royer era, am spus, dar mi-am ridicat mâna drept avertisment. Nu avem încă suficiente informaţii. S-ar putea să fie alarmă falsă. Ori de Câte ori sună telefonul acela, există mai multe şanse ca inima să nu fie compatibilă decât invers. Ţine minte asta. Cindy îşi încrucişă braţele şi arătă cu capul la uniforma mea. — De asta te-ai îmbrăcat în astea? Am ridicat din umeri şi am spus: — Sigur, e posibil şi să fie compatibilă. M-am uitat spre telefon, aproape dorindu-mi să sune, iar cinci secunde mai târziu chiar sună. Cindy sări, iar eu am răspuns. — Ce ai aflat? — Funcţia hepatică şi renală sunt normale. Serologia pentru hepatite şi SIDA sunt negative. Fata-i curată. Ne-apucăm de treabă. — Dopamină? Dopamina era un medicament extraordinar. La un donator, făcea ca inima să pompeze cu mai multă forţă, creştea tensiunea arterială şi creştea debitul sangvin cerebral. Dar dacă era folosită în exces, putea avea efect negativ asupra inimii.

— În prezent e pe doză mică, dar pe măsură ce o rehidratează în următoarele ore, o vor scoate de tot de pe dopamină. — La mine e... M-am uitat la ceas şi mi-am scos rotiţa pentru a mi-l fixa după al lui — 1:57 a.m. Chiar... acum. Am auzit păcănitul rotiţei la ceasul Omega Seamaster al lui Royer. Ştiind că urma să vorbim cel puţin la fiecare jumătate de oră în următoarele şase ore, trebuia să avem precizie. — Şi la mine, a spus. — Ai tu grijă de tot la uşă? Nu vreau niciun fel de întârzieri când ajungem acolo. Nimic care să-i provoace vreun stres lui Annie. Am nevoie de un cărucior pe rotile şi un traseu rapid. — S-a făcut, spuse Royer. Te vor aştepta la intrare. — Banca de sânge? — Au şaisprezece unităţi de masă eritrocitară. — Şaisprezece? Păi niciodată nu ne-au trebuit mai mult de şase. — Mda, râse Royer. Mi-aş dori să fie şi restul la fel de uşor ca asta. Oamenii de pe aici au început s-o îndrăgească pe Annie. Vor să se asigure că are toate şansele de care are nevoie. Acum o săptămână, asistentele şi doctorii au stat la coadă să doneze sânge pentru Annie. — Fetiţa asta a reuşit să atingă o mulţime de inimi, am zis. — Cam aşa ceva, fu şi Royer de acord. Haideţi cu toţii încoace, dar nu te apuca de tăiat până nu sunt sigur de ce avem în Texas. — De acord. Mă şi gândeam deja la călătoria noastră spre sud până în Atlanta. — Şi Life Flight? — Sunt pe drum. Au decolat acum şapte minute. Ar trebui să aterizeze peste vreo treizeci şi opt de minute, plus sau minus, în funcţie de vânt sau cine mai ştie ce. — Acelaşi loc de aterizare ca şi înainte?

— Mda. Voi să fiţi gata, luaţi-vă câteva minute să vă obişnuiţi cu ideea, apoi porniţi într-acolo. Vorbim peste treizeci de minute. Am ţinut telefonul şi mi-am dat seama că tocmai avusesem parte de conversaţia pe care visasem toată viaţa s-o am. Sentimente amestecate — bucurie şi amărăciune – mă năpădiră în egală măsură. Royer înţelese totul din ezitarea mea. — Şi Reese? — Da. — Mi-aş fi dorit să fi avut convorbirea asta acum cinci ani. Am privit afară pe geam, peste lacul care se întindea tăcut şi neted sub secera lunii. Vocea mi se stinse până ajunse doar o şoaptă. — Şi eu. El inspiră adânc şi am ştiut ce urma să zică înainte să spună: — Hei, doctore? — Da? i-am răspuns. — E timpul să-ţi iei banderola chinezească, să ieşi din tribune şi să intri în joc. Şutul părintesc pe care mi-l aplică în zona pantalonilor fu binevenit şi mă readuse cu picioarele pe pământ. — Vorbim în treizeci de minute. Am închis, iar în timp ce Royer se îmbarca într-un Learjet cu o geantă frigorifică Igloo alb cu roşu, eu am intrat în camera alăturată şi am scuturat uşor de umăr o fetiţă care vindea limonadă, care creştea greieri şi care cunoştea aproape un oraş întreg de oameni după numele mic.

Capitolul 51

Mi-am luat geanta de prim ajutor. Cindy şi-a luat geamantanul lor cel mic şi eu am luat-o în braţe pe Annie, care era îmbrăcată cu o pijama roz şi pantofi de casă în formă de şosete şi am dus-o în Suburban. Apoi am aruncat o privire peste lac, spre docul lui Charlie, pentru că ştiam că auzise telefonul sunând. Şi evident, Charlie, în pantaloni de pijama, se rezema de o vâslă de canoe şi o scărpina pe Georgia între urechi, ascultând cum ne suiam toţi în maşină. M-am strecurat printre copaci, ale căror crengi îmi zgâriau faţa, până am ajuns pe movilă. Charlie îmi auzi paşii şi arătă cu bărbia înspre mine. — Hei, amice, am spus eu. — La ora asta? — Poate că. Nu ştim decât peste o oră sau cam aşa ceva. — Când ai noutăţi, dă-mi şi mie de veste. O să împrăştii eu zvonul. Aşteptă să-mi audă paşii îndepărtându-se. Când nu auzi nimic, dădu din cap şi am stat aşa, amândoi cufundaţi în tăcere, despărţiţi de apă. În cele din urmă, el spuse în şoaptă: — Reese? — Da? Charlie se şterse la ochi şi se scărpină pe unul dintre braţe. — Tu poţi vedea? Cuvintele lui răsunară pe deasupra apei, apoi se stinseră, urmând bărcuţa mea pe Tallulah în jos, unde se aprinseră, făcură flacără, apoi se scufundară. Ştiam ce întreba de fapt. — Lucrez la asta. Charlie dădu din cap, o fluieră pe Georgia la el şi urcă treptele ce duceau la casa lui. M-am urcat în maşină şi am pornit pe aleea pietruită spre drumul de şase mile ce ne despărţea de locul unde avea să aterizeze elicopterul spitalului. Annie şi Cindy şedeau pe bancheta din spate, ghemuite una într-alta, iar în ochi li se reflectau

luminile farurilor prin oglinda retrovizoare. În minte am început să repet toată procedura, fiecare sutură, fiecare incizie şi fiecare nod. Fiecare detaliu, indiferent cât de mic, avea semnificaţie, pentru că nu exista o a doua şansă. M-am uitat la ceas. Royer se afla deja în avion, vorbind cu coordonatorul şi avea să ajungă la donator într-o oră. În două ore avea să fi recuperat inima şi avea să ajungă la spital în patru. Cu alte cuvinte, aveam timp suficient, dar nu prea mult timp de pierdut. Odată ce punea Inima în geanta frigorifică, pornea ceasul ischemic. După patru ore de ischemie, inima avea să fie prea lezată pentru a mai fi viabilă. Am ajuns la marginea oraşului Clayton şi am tras în parcarea spitalului Rabun County. Life Flight se afla deja la locul de aterizare, luminat ca o pasăre uriaşă, albă, cu elicele rotindu-se lent. Pilotul, Steve Ashdale, pe care-l cunoscusem bine cândva, stătea lângă aparat, cu spatele drept şi cu hainele apretate. Un om care avea câteva mii de ore de zbor la bordul elicopterelor pentru Marină. Am parcat şi am purtat-o pe Annie în braţe la elicopter. Steve dădu mâna cu mine şi zâmbi. — Mă bucur să te văd. Royer m-a pus la curent. Haideţi să decolăm. În mod normal, Life Flight nu au loc decât pentru doi angajaţi ai spitalului – dintre care unul este şi pilot – şi maxim doi pacienţi, în funcţie de severitatea leziunilor pe care le au. Datorită întinderii mari a regiunii Atlanta şi a necesităţii de a zbura pe distanţe mari, aparatul acesta a fost construit ceva mai încăpător decât modelele obişnuite. Încă ne rămânea şi ceva loc liber. Am pus-o pe Annie pe targă pentru a sta întinsă în partea centrală a elicopterului, iar Cindy şi cu mine ne-am ocupat locurile de-o parte şi de alta a ei. Steve arătă spre centurile noastre de siguranţă şi spre căşti şi ni le-am pus pe ambele. Am decolat, am zburat puţin înapoi, apoi am ţâşnit înainte şi am zburat prin noapte. El a ridicat aparatul tot mai sus şi nu peste multă vreme Lacul Burton se întindea în întregime undeva sub noi. Steve spuse:

— Nu-i aşa că-i frumos lacul noaptea? Arătă spre păstrăvărie şi spre păşunea verde de lângă ea, care acum erau cufundate în întuneric. — Acum vreo trei ani am aterizat acolo. Nu-i un loc rău deloc. Cindy se ţinu strâns de mânere, se uită la Annie, care se uita afară pe geamul aflat lângă capul ei şi respira intenţionat cât putea de adânc. — E prima ta excursie cu elicopterul? am întrebat-o. Ea dădu afirmativ din cap. — Şi ultima, sper. Annie mă apucă de mână. — Ce face dr. Royer chiar acum? M-am gândit cum ar fi cel mai bine să -i răspund la întrebarea ei. — E în zbor spre Texas, unde s-a dus să-ţi aducă o inimă. Annie mă trase mai aproape şi vorbi încetişor în microfonul care I înconjura faţa, întinzându-i-se de la ureche până la buze. Sunetul motorului şi elicele făceau un zgomot înfundat deasupra capului nostru. — Nu, a spus ea, spune-mi exact ce face. Inima aceea avea să ajungă în pieptul ei; aşa că m-am gândit că era dreptul ei să ştie. — Eşti sigură că vrei să afli? Se gândi câteva clipe, apoi dădu din cap că da. — Chiar acum, dr. Royer zboară spre un spital din Texas. Odată ce ajunge acolo, va deschide pieptul donatorului, va injecta o soluţie în inimă, iar ea va înceta să mai bată, iar doctorul din faţa lui va declara ora decesului. Annie înghiţi greu şi o lacrimă i se prelinse din colţul ochiului. — Apoi va turna o grămadă de soluţie rece ca gheaţa peste inimă, ca să încerce să o răcească cât mai repede. Cam vreo cinci litri de lichid extrem de rece. Fie Ringer lactat, fie ser fiziologic obişnuit.

Detaliul păru să mai ia ceva din impactul personal şi emoţional pe care-l aveau informaţiile asupra lui Annie şi asupra lui Cindy, care nu se putu abţine să nu asculte. — Nu-i va lua decât câteva minute să scoată inima. În clipa când ea va fi afară, începe timpul ischemic – atunci când nu mai curge sânge prin inimă. Din acel moment înainte, fiecare secundă contează. O să pună inima într-un bol steril, o va spăla cu grijă, pentru a o goli de orice sânge vechi, o va vârî în două pungi de plastic şi apoi într-o geantă frigorifică din plastic, colorată în roşu şi alb – la fel ca şi cele pe care le-ai văzut la plajă. Annie schiţă o tentativă de zâmbet. — Apoi va sări înapoi în acelaşi avion şi va ţâşni înapoi, până în Atlanta, unde tu şi cu mine îl vom aştepta. Annie înghiţi greu. — Şi cu mine ce-o să se întâmple? — Te ducem la spital, te ducem în salonul tău, te adormim, şi în câteva ore, o să te trezeşti cu un nou motoraş în piept. — Nu la asta mă refeream. Am rămas puţin pe gânduri. — Tu crezi în Zâna Măseluţă? Annie scutură din cap că nu. — Mai ţii minte când credeai în ea? Dădu afirmativ din cap. — Ei bine, hai să spunem că eu încă cred în Zâna Măseluţă şi uneori cele mai bune lucruri se întâmplă în timp ce tu dormi. Annie se uită afară pe geam, în noaptea care alerga pe lângă noi cu o viteză de peste 150 de kilometri la oră. Câteva minute mai târziu, mă întrebă: — Ştii ceva despre persoana din Texas? Am dat din cap că da. Ochii lui Annie mă priviră în expectativă, în timp ce umerii i se încordară. — Cineva care a avut un accident grav de maşină şi care nu se va mai trezi niciodată şi care trăieşte încă pentru că există un aparat care o ţine în viaţă şi cei dragi din familie au dorit ca tu să primeşti o inimă nouă.

Annie tuşi şi se încruntă, iar pielea ei palidă i se încreţi deasupra ochilor. — E fată? Întrebă ea. Câţi ani are? Mi-am făcut un obicei să nu dau niciodată informaţii primitorului referitoare la donatorul său decât după ce-şi revenea, dar ceva din privirea lui Annie îmi spuse că nu întreba de dragul ei. Întreba de dragul donatorului. — Douăzeci şi ceva de ani. Annie privi în jur prin fuzelajul elicopterului, studiind luminile, instrumentele de măsură şi amestecul ciudat de obiecte medicale şi de funcţii şi design aeronautic. — Crezi că ea e în cer deja? Am ridicat din umeri. — Nu ştiu, Annie. Cred că în momentul ăsta doar ea ştie cu adevărat. Annie rămase dusă pe gânduri un minut sau mai bine, îşi frecă medalionul cu degetul şi spuse: — Dumnezeu ştie. Am dat din cap. — Cred că şi El ştie, da. Annie continuă să studieze instrumentele ce o înconjurau. Pulsul îi era rapid, dar culoarea era bună şi respiraţiile, deşi forţate, erau profunde şi controlate. Ochii i se opriră când îi întâlniră pe-ai mei. — Reese? — Da. Chiar atunci, Steve spuse din carlinga pilotului: — Johnny? Am privit înaintea noastră şi am văzut luminile oraşului Atlanta apropiindu-se tot mai mult. — Royer te apelează din Texas. Îţi dau legătura. Am dat din cap, înţelegând că Steve putea să dea legătura în mod selectiv şi că aveam să-l aud doar eu în căştile mele. — Johnny? — Spune.

— Am aterizat şi am aruncat o privire pe-aici. Tensiunea donatorului nu s-a prăbuşit, ceea ce e bine, ţinând cont că au scos-o de pe dopamină. EKG-ul arată bine, frecvenţa cardiacă e-n limite normale şi, din câtemi pot da seama, miocardul nu a avut de suferit. Sigur, nu voi şti că absolut totul e-n regulă, până nu o deschid. Radiografia toracică e curată, niciun plămân colabat, niciun semn de pneumonie. 90% avem o inimă. Am luat câteva notiţe în minte şi am spus: — Sună-mă când ştii. — Te sun. Royer închise şi fără îndoială se întoarse în sala de operaţii, unde ceilalţi doctori îşi făceau setul lor de teste pentru a determina dacă celelalte ţesuturi erau la rândul lor viabile. Secvenţa scoaterii organelor urmează cea mai logică ordine fiziologică, nu ordinea în care ajunge fiecare. Mai întâi inima, apoi ficatul, rinichii, corneea, osul şi apoi alte ţesuturi, cum ar fi pielea. Asta însemna că nimeni nu se atingea de donator până când nu-şi termina Royer treaba. Annie mă strânse de mână din nou şi îmi abătu gândurile la est de Texas, târându-le peste podeaua bucătăriei de lângă lac şi înapoi în elicopter. — Reese? — Da? — Nu îţi face griji. Bine? Am dat din cap şi am privit peste umărul lui Steve cum Atlanta se mărea considerabil sub ochii noştri. Annie mă apucă de braţ şi mă trase mai aproape de ea. — Reese? Faţa mea se găsea acum la doar câţiva centimetri de a ei. Nam scos nicio vorbă. — Nu trebuie să-ţi faci griji, spuse ea din nou. Am încercat să zâmbesc şi să o liniştesc cumva, să mă port ca şi când trebuia să fiu atent undeva în faţă. Ea mă bătu uşor pe mână şi se prefăcu că zâmbeşte. — Ce ar spune Shakespeare despre toate astea?

M-am gândit o clipă şi am încercat să-i imit zâmbetul. Abilitatea mea de a-mi aminti cuvintele care îmi aduseseră atâta mângâiere dispăruse. Uitasem aproape cu desăvârşire orice pasaj pe care-l citisem vreodată. De parcă toate cuvintele acelea ar fi ştiut că nu mai era nevoie de ele, aşa că îşi luaseră zborul şi găsiseră pe undeva un alt suflet neliniştit. Am privit spre cer, încercând să-mi amintesc. Dar cum nimic nu-mi veni în minte, m-am simţit dintr-odată singur şi mi se făcu frig. — Nu, nu în seara asta. Ea îmi trase urechea lângă buzele ei, se bătu uşor pe piept şi şopti: — Şi dacă mă mai trezesc, şi dacă nu... voi avea o inimă nouă. Cindy îi acoperi gura cu mâna şi privi pe geam spre răsărit, spre luminile de pe Stone Mountain. Întunericul îi camuflă ochii, dar incandescenţa luminilor albastre de la panoul de control îi lumină dârele strălucitoare ce i se prelingeau pe obraji în jos. Înaintea noastră se întindea aglomeraţia urbană a Atlantei, care acum acoperea ţinutul cândva pârjolit al Shermanului. Autostrada 400 se întindea sub noi, marcată de câte un semafor ocazional sau de farurile maşinilor ce veneau dinspre nord. Ne-am rotit odată pe deasupra locului de aterizare, după care am coborât în mijlocul unei mări de lumini şi de personal medical ce forfotea de colo-colo, dintre care mulţi erau nerăbdători să dea ochii atât cu Annie, cât şi cu mine. Zvonurile se răspândiseră rapid şi ştiam că viaţa mea de anonimat se încheiase. La început le-a fost teamă să mă salute, dar când am pus-o pe Annie în cărucior şi cele două uşi electrice se închiseră înapoia noastră, m-am întors spre Mike Ramirez şi l-am întrebat: — Ce mai fac ai tăi? Mi-a dăruit un zâmbet cu gura până la urechi, spunând: — Bine. Pieptul i se umflă puţin, iar zâmbetul i se lăţi parcă şi mai mult. — Băieţii sunt la şcoală şi avem şi două fetiţe acasă.

Rând pe rând, asistente şi doctori veniră să-i ureze toate cele bune lui Annie şi să dea mâna cu mine sau să mă îmbrăţişeze în tăcere. Neam suit în lift şi în timp ce uşile acestuia se închideau, mi-am amintit că deşi şi eu aveam nevoie de acele îmbrăţişări şi strângeri de mână, de data asta nu era vorba despre mine. Şi ceea ce urma să facem nu era o simplă operaţie de scoatere a amigdalelor. Urma să-i scoatem inima.

Capitolul 52

Am coborât două etaje cu liftul şi m-am gândit la Royer. Când inspecta prima oară inima, trebuia să fie absolut sigur. Ştiam că avea să caute orice semn de lezare. Avea să verifice rapid prezenţa unui flutter – ca o apă care se scurge rapid printr-o ţeavă – care însemna că inima nu funcţiona cum trebuia. Apoi avea să-şi treacă degetele peste fiecare din cele trei artere coronare principale, vasele care se întind pe suprafaţa inimii, care o hrănesc cu oxigen şi substanţe nutritive. Va căuta prezenţa plăcii de aterom, orice semn de întărire a arterelor, primele semne de boală. Ca şi Charlie, Royer avea să „citească” inima cu mâinile. Am dus-o pe Annie în salonul ei aflat la capătul unui coridor lung şi liniştit, în aripa de cardiologie a spitalului. Imediat, asistentele începură să mişune în jurul ei, luând o serie de teste. După câteva minute, o asistentă pe care nu o cunoşteam, îmi spuse în şoaptă: — Doctore? Cum nu m-am mişcat, ea spuse din nou, de data asta mai tare: — Doctore! În cele din urmă, Cindy îmi atrase atenţia şi arătă discret spre asistentă. M-am întors şi am citit Jenny pe umărul uniformei ei de spital. Ţinea în mâini două lucruri: un halat alb, cu numele de Johnny brodat pe buzunarul de sus din dreapta, şi două seringi, ascunse de privirile lui Annie. Mă aşteptam să apară seringile, dar nu un halat. Mi l-a întins şi a spus în şoaptă: — Royer îl ţinea atârnat pe spatele uşii de nu ştiu când. Mi-a spus să ţi-l dau când ajungi. Am dat din cap şi ea mă ajută să îl îmbrac, ca un croitor într-un magazin de haine bărbăteşti. În buzunar, am găsit un stetoscop. L-am scos, iar ea-mi şopti din nou: — Şi stetoscopul l-a păstrat pentru tine. A spus că o să aştepte până o să-ţi vină iarăşi bine.

Mi-l atârnă după gât şi zâmbi. Apoi îmi întinse seringile, o privi pe Annie şi spuse: — Tu sau eu? — Eu, am spus eu în şoaptă. Era un gest plin de sensibilitate şi am fost recunoscător pentru oferta ei. Aceste injecţii reprezentau primul pas şi încă unul foarte dureros, în ceea ce avea să devină rutina pentru tot restul vieţii a tratamentului cu imunosupresoare. Injecţiile trebuiau administrate în coapsă, iar Annie nu avea să se bucure prea tare de asta. Jenny rămase în spatele meu, gata să îmi sară în ajutor, dar fără să mă încurce, şi m-am întors spre Cindy. — Te rog să ne laşi câteva minute singuri cu Annie. Cindy scutură din cap, o apucă pe Annie de mână şi strânse din dinţi. M-am uitat la Annie şi ea dădu cu ochii de seringile din mâna mea. — Dr. Royer mi-a povestit de ele. Îşi ridică cămaşa de noapte, i-am fricţionat pielea cu alcool, iar ea mă apucă de mână. Îşi ridică privirea spre mine cu un zâmbet forţat şi spuse în şoaptă: — Am mare grijă de inima asta a mea. Îmi ţin ochii aţintiţi tot timpul la ea. Al meu eşti şi mai departe vieţuiesc90. Versurile mă lăsară perplex şi ştiam că le mai auzisem undeva. Annie îşi înclină capul. — Mami a fost mare fan Johnny Cash. Îşi închise ochii, strânse din dinţi, iar eu i-am injectat rapid medicamentele. Ea gemu şi pleoapele reuşiră să stoarcă afară lacrimile ce i se adunaseră dedesubt. I-am aranjat cămaşa de noapte, am sărutat-o pe frunte, iar ea mă privi, spunându-mi încă ceva în şoaptă, printre dinţii pe care continua să-i ţină încleştaţi: — Cred că uneori trebuie mai întâi să doară înainte să înceapă să-mi fie mai bine. 90

I keep a close watch on this heart of mine. I keep my eyes wide open all the time. Because you ’re mine, I walk the line. Versurile strofei I din melodia Walk the Line, autor Johnny Cash; lipseşte versul al treilea.

Am dat din cap. — Aşa se întâmplă în cazul inimii. Jenny se întoarse cu un păhărel mic cu apă şi o pastiluţă, care avea să-i inducă lui Annie o stare de sedare. Nu avea chiar să o adoarmă, dar avea să o liniştească şi să îi ia orice temeri. Annie înghiţi ascultătoare şi cineva îmi chemă numele prin interfon. — Dr. Mitchell? Dr. Morgan pe linia 2. Mi-am verificat ceasul. Suna cu trei secunde mai devreme. Am ieşit pe hol şi am deschis telefonul. — Spune. — Sunt aici. Ceilalţi doctori o verifică acum. Eu o să ajung să arunc o privire înăuntru peste vreo zece minute sau cam aşa. Eu zic s-o adormi pe Annie şi să o pregăteşti. Femeia pare sănătoasă. Te sun în douăzeci de minute, când o să ştiu sigur. Am închis şi m-am întors. Jenny fixa o perfuzie intravenoasă în braţul lui Annie. Medicamentele îşi făceau încet efectul, ceea ce ne punea la dispoziţie cinci minute. M-am aşezat lângă pat, iar Annie îşi strecură mâna sub a mea. În următoarele trei minute, o urmării cum pierdea lupta ce-o ducea cu pleoapele ce i se închideau. În tot acest timp, cu buzele nu spuse nimic, dar inima ei vorbea cât tomuri întregi. Un minut mai târziu, dormea adânc. Cindy rămase în salon în timp ce eu am coborât pe coridor până în sala de operaţii şi m-am întâlnit, sau mai bine zis m-am reacomodat cu echipa. Când am intrat în sala 4 de operaţii, începu să sune telefonul, iar asistenta responsabilă cu perfuziile, care era cel mai aproape de aparat, a răspuns. Se întoarse spre mine. — E Royer. Telefonul de la el însemna veşti proaste. Am luat receptorul în mână. — Reese, inima are semne de boală. Începe să scârţâie deja. Acum nu e o problemă. I-o putem da lui Annie, dar apoi trebuie să îi spunem că va trebui iarăşi să treacă prin asta peste vreo cinci

ani sau cam aşa ceva. Tu cum crezi că o să primească vestea asta? — Probabil nu prea bine. — Tu ai petrecut mult timp cu ea. Zi de zi. Tu ce zici? M-am rezemat de perete, mi-am închis ochii şi m-am gândit la Annie, care-mi încredinţase viaţa ei. M-am întrebat dacă avea puterea să se trezească şi să audă că nu avusesem o inimă nouă pentru ea. De asemenea mă întrebam dacă aveam suficient timp pentru a găsi o altă inimă. — Johnny, spuse Royer, în cel mai bun caz, inima asta e un fel de cârjă. Crezi că rezistă să o aştepte pe următoarea? Unul din cele mai dificile aspecte ale transplantologiei este acela de a lua decizii cu privire la viaţa oamenilor, care îi pot ucide, dacă te înşeli. Şi totul este mult mai rău dacă îi mai şi iubeşti pe deasupra. — Da. — Las-o să doarmă şi o să-i dăm vestea mâine. Odihna o să-i prindă bine. — Ne vedem în câteva ore. — Şi, Johnny? Acum îmi vorbea prietenul, nu partenerul meu. O să găsim o inimă. — Ne vedem. În aparenţă, Cindy primi vestea destul de bine. Când i-am sugerat să mergem la Varsity şi-să ne luăm un shake de ciocolată, ea dădu din cap, dar nu s-a prăbuşit până n-am ajuns la maşină şi departe de spital. Lacrimile începură să-i curgă dintr-odată. Plângea în hohote. Am ieşit de pe autostradă şi am intrat pe străduţele dintre clădirile de la Georgia Tech. Când am găsit un loc liber de parcare, am oprit maşina, iar Cindy se rezemă de umărul meu. Tremura toată, îşi strânse pumnii, îşi îngropă faţa la pieptul meu şi ţipă cât o ţinu gura. Toţi anii de îngrijorare şi de rezistenţă se făcură ţăndări. — Nu mai pot trăi aşa! Nu pot! Te rog! Ce fel de viaţă mai e şi asta? Cindy începu să tragă de tricoul ei.

— Taie-mă pe mine. Ia inima mea. Nu o mai vreau. Şi dacă ea nu mai poate trăi, nici eu nu mai vreau. Plângea şi scutura din cap ca şi când un roi întreg de albine năvălise pe obrajii ei. Am ţinut-o strâns şi nu am spus nimic. Am simţit şuvoiul şi căldura lacrimilor ei pe piept, chinul şi disperarea care creşteau şi scădeau constant. De câte ori îmi dorisem şi eu să urlu aşa? Să mă eliberez şi să-mi descarc durerea din suflet. Dar nu ştiu de ce, nu reuşisem să o fac niciodată. Poate cei care se simt liberi să o facă sunt doar aceia care nu au sentimente de vinovăţie de a fi contribuit mai mult decât oricine la existenţa unei dureri. Trecură minute în şir. În cele din urmă se şterse la ochi, se lăsă pe spate în scaunul ei, şi-şi ridică picioarele, proptindu-le de bordul maşinii. Am pornit maşina şi am mers încet prin campus, până la aleea ce ducea la Varsity. Am comandat un shake şi o CP: prescurtarea pentru „ciocolată pură”. Nimic altceva decât nişte lapte cu ciocolată turnat peste nişte bucăţi de gheaţă fărâmiţată. Când am primit cele comandate, ne-am băut fiecare porţia în tăcere. Trecu o săptămână, una lungă. Annie devenise foarte tăcută de când se trezise, dar primi vestea aşa cum mă aşteptasem, relativ bine. În timp ce eu mă ţineam ocupat cu lăcuirea de suprafaţă a Hacker-ului şi cu lăcuirea de suprafaţă a inimii mele, Cindy şi cu Annie citeau câteva dintre cărţile din casa mea şi îşi îngropau degetele de la picioare în nisipul de pe ţărmul lacului. Fără ca ele să ştie, Royer şi cu mine aduseserăm o maşină de perfuzat la Rabun County, împreună cu jumătate din cele şaisprezece pungi de sânge care fuseseră donate pentru Annie de către prietenii ei. Era o precauţie pentru orice eventualitate. Dacă Annie păţea ceva şi aveam destul noroc să ajungem cu ea la Rabun, maşina avea să ne ofere nişte posibilităţi pe care nu le-am fi avut altfel. De asemenea, cu ştirea lui Annie, i -am oferit doze crescânde de ceea ce se considera a fi antibiotice de ultimă oră. De vreme ce-i administrasem injecţiile acelea dureroase în coapsă, menţineam sângele lui Annie sub influenţa celor mai bune şi mai

agresive antibiotice pe care i le puteam administra fără să o ucidem. Într-o dimineaţă, după ce o pusesem să-şi înghită pastilele uriaşe ca pentru un cal, ea înghiţi, îşi făcu gura pungă şi apoi mă trase de piciorul pantalonilor. Am îngenuncheat pe podeaua din bucătărie şi mi-am coborât faţa la înălţimea feţei ei. Se întinse cu mâinile la ceafă, îşi desfăcu lănţişorul cu medalion, îl privi prelung şi mă trase mai aproape de ea. Când am fost îndeajuns de aproape, mi l-a pus la gât. — Acum e al tău. Cindy se sprijinea de rama uşii şi privea, cu ochii la Annie. Am scuturat din cap. — Annie, nu pot... Annie scutură şi ea din cap, îşi ridică mâna oprindu-mă, şi trase aer în piept. — Nu, am vorbit despre asta. Se uită la Cindy, Cindy se uită la mine şi Annie îşi întoarse privirea la mine. — Şi-apoi ţi-am spus deja... N-o să mai am nevoie de el. M-am uitat în jos şi am citit literele îndelung mângâiate de degetele ei de pe spatele medalionului. Annie continuă. — Dar cu o condiţie. Mi-am ridicat privirea. — Care? Se ridică de pe scaunul ei şi mă trase şi pe mine în sus odată cu ea, aducându-mi ochii la înălţimea ochilor ei. — Trebuie să-ţi aminteşti întotdeauna... Îmi mângâie uşor inima cu mâna. Inima mea ştia ce urma şi îmi absorbi toată puterea din mine, pentru a o lăsa să termine. Lacrimile mi se strânseră în colţurile ochilor, dar ea mi le şterse înainte să apuce să se rostogolească pe obraji. — Şi dacă mă trezesc, şi dacă nu... spuse ea în şoaptă, voi avea o inimă nouă.

Am luat-o de pe scaun, mi-am petrecut braţele pe după gâtul ei şi am ştiut în clipa aceea că avea dreptate.

AJUNSESERĂM LA SFÂRŞITUL LUI SEPTEMBRIE, ACEL TIMP DIN AN PE care eu şi Charlie îl numeam luna cea mai umedă şi mai urâtă din an. Când uraganele de vară îşi terminau migraţiunea anuală peste statul Florida, aveau să spulbere orice oraşe se nimereau să le fie în cale, îşi depănau fuioarele nebune prin tot restul statului, iar apoi se îndreptau spre nordest şi se abăteau, sleite de puteri, asupra Georgiei şi chiar mai departe. Aveau să-şi continue astfel călătoria terorii, mai ales prin ploi abundente, Înainte să cotească din nou spre Atlanticul de nord şi să se facă nevăzute. Majoritatea dintre ele îşi domoleau furiile şi slăbeau de tot în intensitate până ajungeau în Atlanta, dar uneori, câte un uragan reuşea să se întâlnească cu un altul ce se îndrepta spre sud dinspre Canada. Când cele două uragane intrau în coliziune, aerul rece din Canada lovind curentul de aer cald din Golf, apăreau probleme. Palm Sunday Killer i-a luat pe toţi prin surprindere, din cauza perioadei din an şi a faptului că, potrivit cu informaţiile meteorologilor, niciun uragan nu era prognozat a se întâlni cu un altul. Cred că de asta a rămas în amintire cu numele de „ucigaşul”. Cel puţin cu uraganele, ştiam că trebuie să fim cu ochii în patru. Problema era că sâmbătă seara trăgeam tăcuţi cu urechea la telefoane şi la pagere, să nu cumva să înceapă să sune. În depărtare se auzi fluierul unui tren marfar care-şi căra încărcătura în partea de sus a lacului. Nu există nicio cale ferată pe distanţă de câţiva kilometri buni de Lacul Burton. Uneori, noaptea, când este foarte linişte, se poate auzi fluierul locomotivei în depărtare, dar niciodată ziua. Tocmai de aceea fluierul unui tren mă făcu să ies în fugă din atelier. Am văzut tornada ridicându-se deasupra copacilor şi am simţit aerul încărcat cu electricitate. Până am ajuns la Annie, văzuse şi ea tornada şi îngheţase de spaimă. Am luat-o în braţe şi

împreună cu Cindy am alergat spre atelier. Am ajuns la uşă chiar în momentul când în apropiere de noi copacii începură să fie smulşi din rădăcini. M-am întors, iar tornada se ridica la o înălţime de un kilometru şi jumătate deasupra lacului şi se înclina într-o parte şi-n alta, ca un drapel unduit de vânt. M-am lovit de o ladă de unelte, îndepărtând-o din cale, şi acoperişul începu să tremure tot. Când tabla începu să se desprindă şi geamurile să zăngăne ameninţător, am aruncat într-o parte masa din inimă de pin, acoperind jumătate de uşă cu ea, am împins şi lada de unelte înaintea ei, s-o ţină fixată la uşă şi ne-am tras mai în spate, înspre camera de piatră în formă de L unde ne-am retras în colţ. În interiorul stâncii era linişte, umed şi foarte întuneric. Ne-am aşezat pe patul meu, ghemuindu-ne strâns unii în alţii, nereuşind să ne desluşim mâinile ridicate înaintea feţei. Cindy o strânse pe Annie în poala ei înainte ca eu să le acopăr pe amândouă cu o pătură. Zgomotul şi lumina scăpărătoare de după colţ îmi spuneau că atelierul era smuls din rădăcini. Peste toate astea, Annie vorbea în şoaptă. Nu auzeam decât frânturi. — ...să vindec pe cei cu inima zdrobită... cunună împărătească în loc de cenuşă... un untdelemn de bucurie în locul plânsului... Timp ce aproape treizeci de secunde, ne-am pregătit continuu pentru coliziunea ce avea să dărâme stânca din jurul nostru. Brusc, la fel de repede precum apăruse, tornada dispăru fără urmă. O lumină albăstruie şi tăcerea ne înconjurară. Am rămas şezând în gaura întunecată, ascul tând la sunetul respiraţiei noastre. Şi atunci m-a lovit ca un fulger. Annie încetase să mai vorbească. I-am palpat încheietura mâinii, căutându-i pulsul şi n-am simţit nimic. Am palpat-o la gât şi am simţit fibrilaţia. În întuneric, Cindy nu putea vedea ce făceam, dar nici nu era nevoie. — Reese? spuse ea în timp ce panica creştea în inima ei.

Am luat-o pe Annie pe sus şi am început să mă împing în masă şi în lada de unelte care stăteau acum în drumul meu. Am ieşit afară, pe locul în care se aflase cândva atelierul meu şi m-am uitat în jur, dar pur şi simplu dispăruse. Unelte, cabluri şi aşchii de lemn zăceau împrăştiate peste tot, de parcă cineva ar fi intrat cu coasa electrică printre toate uneltele pe care le avusesem cândva. Singurul lucru care mai era la locul lui era podeaua de ciment. Pereţii, acoperişul, totul dispăruse fără urmă. Înaintea mea se întindea lacul, acoperit cu resturi care cândva alcătuiseră casele ce se înşiruiau kilometri întregi pe malul lacului. Am căutat cu privirea şopronul bărcilor, dar tot ce mai rămăsese acolo erau cei douăzeci şi patru de piloni pe care se sprijinise cândva. Fără pereţi, terasă sau hamac. Dacă era să îmi dau cu părerea, Hackerul nici nu atinsese pământul înainte ca uraganul să-i dea aripi şi să-l ridice la ceruri. M-am uitat la Annie. Culoarea pielii îi era pământie, buzele i se albăstriseră, ochii i se afundau încet în orbite, în spatele pleoapelor închise, iar trupul era o combinaţie spasmodică de moliciune şi rigiditate convulsivă. Mai avea poate trei minute. Dacă reuşeam să ajung la casă, poate aş mai fi câştigat ceva timp. M-am întors, dar, în afară de şemineu, şi casa dispăruse. Şi odată cu ea, tot ce-mi era necesar. Am întins-o pe Annie pe jos şi am deschis lada cu unelte, aruncând cu unelte în jur. Înăuntru am găsit săculeţul cu unelte de fript carne la grătar ale lui Charlie. În săculeţ era şi acul de injectat. Am scos acul, am aprins bricheta din buzunar şi am trecut acul prin flacără. În timp ce Cindy mă privea, eu i-am vorbit încet, fără să o privesc. I-am făcut cu capul spre încăperea din stâncă. — Geanta de sub pat. Ţineam o geantă de prim ajutor sub paturile noastre, în eventualitatea că vreunul dintre noi se rănea sau se tăia în atelier. Cindy năvăli în încăpere şi se întoarse la fel de repede, aruncând geanta pe jos şi îngenunchind în faţa mea, aşteptându-mi ordinele. M-am uitat la ea.

— Ai încredere în mine? Ea dădu din cap şi-şi plasă mâinile de-o parte şi de alta a lui Annie, de parcă ar fi vrut să o îmbrăţişeze, pregătind -o pentru orice aş fi avut de gând să-i fac. M-am gândit la corpul lui Annie şi la felul în care ceea ce urma să fac avea să-i expună în mod dezastruos organismul unor infecţii. Singura speranţă pe care o aveam era că dozele crescânde de antibiotic aveau să reuşească să ţină departe orice ar fi încercat să intre în organismul ei, până când reuşeam să o ducem într-un mediu steril. Am îndepărtat sutienul costumului de baie al lui Annie, mi-am trecut degetele peste sternul ei, am găsit punctul pe care-l căutam şi am înfipt acul în pieptul ei. Când am pătruns în pericard, sângele lui Annie mă stropi din cap şi până-n picioare, eliberând presiunea din cavitate. Am arătat spre lada cu unelte şi am spus cât am putut de calm. — Al doilea sertar, patentul cu mânere albastre. Cindy deschise sertarul cu o smucitură, începu să caute printr-o grămadă de opt sau zece patente, până l-a găsit pe cel curbat, de tăiat sârma de care aveam nevoie. Am întors-o pe Annie într-o parte şi i-am tăiat pielea de-a lungul coastei. Cred că pe-atunci a ieşit şi Charlie dintre sfărâmăturile de pe lac şi din apă. Era tăiat pe faţă, mai avea o tăietură undeva la cap şi braţul stâng îi atârna inert şi fără viaţă. El spuse încetişor: — Stitch, de ce ai nevoie? Ştiam după cum arătau copacii din jurul meu că nu exista nicio posibilitate să scot Suburban-ul de pe alee sau să ajung cu el cumva la drumul asfaltat. — Am nevoie de o barcă. În depărtare am auzit şuieratul unui jet-ski care alerga pe suprafaţa lacului. — Du-te la malul lacului şi fă cu mâna. Dacă e Termită, am nevoie de el. Charlie se făcu nevăzut, iar teama întipărită pe faţa lui Cindy îmi spuse cam tot ce trebuia să ştiu. Annie începuse să respire, dar aveam cam un minut să cos gaura din inima ei

înainte să pierd toată capacitatea inimii de a pompa. Am arătat spre sticla de betadină şi i-am făcut lui Cindy un semn cu capul. — Toarnă-mi pe mâini. Sunetul jet-ski-ului se apropie, se opri, apoi începu să se îndepărteze la fel de repede pe cât se şi apropiase. În zece secunde nu se mai auzea deloc şi cu toată probabilitatea Termită călătorea pe undeva cu o sută treizeci de kilometri la oră, pe lacul plin de gunoaie. Cindy îmi turnă din abundenţă betadină pe mâini, colorându-mi-le într-o nuanţă urâtă de maro-gălbui. M-am spălat cu betadină şi apoi m-am uitat la ea. Îmi întinse patentul şi dădu din cap. Am deschis o trusă de sutură şi am tăiat aţa cu dinţii ca o croitoreasă. Am apucat cleştele, am tăiat coasta, am deschis cavitatea, am tăiat pericardul şi înaintea mea se afla inima bolnavă şi în agonie a lui Annie. Cu cerul albastru deasupra capului şi fără niciun alt acoperiş sau vreo creangă de copac care să mă încurce, aveam lumină la discreţie. Am găsit orificiul mic, care nu îmi creă nicio problemă, am împuns în cinci locuri şi am strâns bine gura pungii. Spre deosebire de al Emmei, ţesutul lui Annie nu era friabil. Era posibil ca tocmai tinereţea ei să ne ajute să ajungem la spital. Inima lui Annie fibrila, tresărea spasmodic şi se smucea, pompând fără vlagă, dar pompând totuşi. Cusătura ţinea. Dacă era să mă iau după sângele împrăştiat în jur, mai aveam la dispoziţie cincisprezece minute, după care Annie avea foarte probabil să moară din cauza pierderilor masive de sânge, asta dacă nu-i ceda inima mai repede. Am arătat spre telefonul mobil pe care-l purtam prins de curea. Cindy îl luă şi formă numărul lui Royer fără să-i spun nimic. Trei secunde mai târziu, aveam legătura cu el. Ea dădu din cap şi-mi puse telefonul la ureche, pentru a vorbi cu el. Tonul vocii mele îi spuse cam tot ce era de spus. — Royer, ruptură transmurală cu tamponadă pericardică. În depărtare am auzit o barcă cu motor apropiindu-se rapid de noi.

— Nu avem nimic de perfuzat şi maximum zece minute la dispoziţie. Spune-le celor de la Life Flight că ne întâlnim pe păşunea de lângă păstrăvărie. — Păstră... ce? — Tu spune-le asta! Or să înţeleagă. Şi spune-le celor de la Rabun să pregătească pompa, să fie în stare de funcţionare. Pierderea de lichide a lui Annie era pe punctul de a ne crea probleme şi nu aveam nicio sticlă de Ringer lactat. M-am uitat în jur. Gândeşte, Reese, gândeşte! Charlie îşi refăcu apariţia, cu braţul stâng atârnându-i inert pe lângă corp. Imaginea lui, aşa rănit şi cum se ţinea de braţ, mi-a adus aminte. Am arătat din nou spre conţinutul trusei de prim ajutor care era acum aruncat pe jos în jurul lui Cindy. — Punga de plastic de acolo! Ea o ridică, muşcă din colţul ambalajului şi scoase un tub de perfuzie din interior. — Bun, am zis. Acum, ataşează câte un ac în fiecare capăt al tubului. Cindy luă două ace protejate cu capişon şi le ataşă de cele două capete ale tubului, apoi mi-l întinse. L-am scufundat în betadină, am inserat un capăt în braţul meu drept şi imediat tubul se umplu de sânge. Când începu să curgă în celălalt capăt, am cufundat şi celălalt capăt în betadină, şi l-am inserat în vena cea mare din plica inghinală dreaptă a lui Annie. Avantajul de a folosi o venă de calibru mare era acela că putea transporta cantităţi mari din sângele meu direct în inima lui Annie. Mi-am scos ceasul de pe mână şi i l-am întins lui Cindy. — Spune-mi când au trecut opt minute. Am ridicat-o pe Annie de pe jos, m-am asigurat că tubul nu făcea niciun pliu pe nicăieri, care să împiedice alimentarea şi m-am îndreptat repede spre lac. Când am ajuns acolo, Termită tocmai trăgea la mal ceva ce semăna cu o barcă-trabuc. Avea probabil o lungime de 8 metri şi jumătate, cu două motoare în partea din spate şi arăta ca şi când ar fi fost în stare să zboare cu 160 de kilometri la oră. Şi după cum arăta faţa şi părul lui Termită, o şi făcuse deja.

M-am suit în barcă, Cindy şi Charlie mă urmară, iar Termită se uita la mine. Pe faţă i se citea panica şi neîncrederea. — Termită, i-am spus, trebuie să ne duci la rampa de la păstrăvărie. Se uită la Annie şi dădu din cap. Am întins-o pe Annie pe puntea bărcii, i-am sprijinit capul de cutia motoarelor şi am îngenuncheat deasupra ei. Mă bazam pe gravitaţie şi pe unghiul pe care-l forma barca cu apa pentru a transporta sângele mai rapid în cavitatea ei toracică – şi la creier. — Termită, am spus, luându-mi ochii de la Annie, acum. Termită trase barca în marşarier, ne scoase cu spatele din golful în formă de deget, apoi împinse maneta în faţă, fără să se mai oprească, împinse maneta cât putu de mult înainte. Cindy şi cu Charlie se agăţară de scaunele de lângă mine, eu stăteam aplecat deasupra lui Annie, iar barca urla pe deasupra lacului sticlos. Când am privit la vitezometru, ne deplasam cu 140 de kilometri la oră. Trei minute mai târziu, Termită luă colţul, încetini barca la circa cincizeci de kilometri la oră, opri motoarele şi le lăsă să se liniştească la nivelul apei. Când s-au oprit de tot, am lovit rampa pentru bărci drept în mijloc. Rampa ne catapultă în aer, pe tălpile căptuşite şi apoi în păşunea verde lângă locul de joacă de la păstrăvărie. Barca alunecă peste iarbă şi apoi prin nisipul fin al locului de joacă, unde se înfipse după ce se opri cu o zdruncinătură. Am întins-o pe Annie pe iarbă şi am aşteptat să aud sunetul elicopterului. Cindy mă bătu pe umăr, muşcându-şi buzele. Îmi întinse ceasul. Trecuseră opt minute şi jumătate. Charlie îngenunche lângă noi, trecându-şi mâinile peste picioarele lui Annie. Când ajunse la acul înfipt în venă, îşi întinse mâna, urmărind tubul până pe braţul meu drept. Când ajunse cu degetele la leucoplastul de pe mâna mea, îşi îndreptă faţa spre mine. — De când faci asta? mă întrebă el. Începeam să am o senzaţie de gol în cap. — De vreo zece minute.

Charlie îşi desfăcu cu o mişcare cămaşa şi-mi întinse braţul lui. Dacă vroiam ca Annie să aibă vreo şansă cât de mică, trebuia să-mi scot tubul din braţ. Am prins tubul, l-am scos din vena mea şi l-am înfipt rapid într-una din venele ce înconjurau antebraţele lui Charlie ca nişte vreji. Nici nu icni. Ochii lui Annie priviră în jur ca prin ceaţă. — Annie, scumpo. Rezistă. M-am aplecat deasupra ei, încercând să îi silesc ochii să-i fixeze pe ai mei. — Trebuie să rezişti încă câteva minute. M-ai înţeles? Înghiţi şi încercă să dea din cap, dar ochii i se rostogoliră înapoi, peste cap şi tuşi. I-am deschis cutiuţa cu medicamente pe care o purta în jurul gâtului, am golit pastiluţele pe pieptul ei şi i-am făcut un semn lui Cindy. Ea luă una între dinţi şi o rupse în jumătate, dar eu am scuturat din cap. — Nu, de data asta avem nevoie de toată pastila. Puse o tabletă de nitroglicerină sub limba lui Annie şi în zece secunde faţa ei prinse din nou ceva culoare. În depărtare, auzii elicopterul. L-am privit pe Termită, care stătea holbându-se cu gura căscată deasupra mea. Apoi am arătat cu capul spre automatul de răcoritoare aflat la vreo sută de metri depărtare. — Crezi că reuşeşti să scoţi câteva sticle de suc din aparatul ăla? Termită dispăru, pentru a se întoarce cu două sticle de Mountain Dew, cam odată cu elicopterul care ateriza în iarbă lângă noi. Charlie îi transfuzase lui Annie cam opt minute din sângele său când ajunse elicopterul la noi. Am luat-o pe Annie şi am urcat-o în elicopter, i-am scos tubul pentru a ataşa de acul din picior o perfuzie cu Ringer lactat care atârna deja agăţată în elicopter. Medicul începu imediat să strângă punga pentru a creşte presiunea şi debitul de lichid ce ajungea la inima lui Annie. Uşa se închise în urma noastră, iar în timp ce pilotul ridica aparatul la înălţime, m-am uitat înapoi la ei trei, Charlie, Cindy şi Termită, cum stăteau împreună lângă un petic de iarbă verde, o dâră din sângele lui Annie şi barca-trabuc de o sută de mii de dolari a nu ştiu cui, care era acum naufragiată ca o balenă care

trăgea să moară. Chiar înainte să dispărem deasupra vârfurilor copacilor, Cindy îşi acoperi gura şi-şi îngropă capul în umărul lui Charlie.

Capitolul 53

Am aterizat la Rabun în mijlocul unei armate de personal medical bine intenţionat, care însă avea prea puţină idee despre cum să se comporte într-o situaţie de traumatism de cod roşu. Singura care avea cât de cât o idee despre ce avea de făcut era doctoriţa care tocmai ne luase cu elicopterul. M-am uitat la ea. — Ai experienţă în traumatologie? — Am lucrat la Grady Memorial, patru ani, în tura de weekend. — Destul de bine. Vino cu mine. Am dus-o pe Annie înăuntru, unde oamenii în halate albe şi în uniforme de spital multicolore alergau care încotro, ca nişte furnici într-un muşuroi peste care cineva turnase benzină. În mijlocul încăperii stătea Sal Cohen, strigându-le ordine ca un sergent de instrucţie. Arătă spre singura sală de operaţii a spitalului. Am dat din cap, am împins-o pe Annie înăuntru şi am văzut o asistentă pregătind aparatul cardio-respirator. Când m-am întors, Sal tocmai îşi vâra mâna dreaptă într-o mănuşă de cauciuc şi mă privea pentru a-i da indicaţii. M-am uitat la el şi la femeia medic din elicopter. — Am nevoie de un fierăstrău pentru stern. Medicul se întoarse spre perfuzionistă, care ridică un deget, dispăru după colţ, apoi reapăru purtând un fierăstrău antic şi care nu se mai folosea de ceva vreme în chirurgie. Sal o întinse pe Annie pe masa de operaţie şi începu să-i fricţioneze pieptul cu betadină. Pulsul radial al lui Annie era inexistent, iar pulsul carotidian era slab, în cel mai bun caz. Timpul expirase. Medicul anestezist apăru de nicăieri. Annie era deja în mare parte inconştientă, dar el îi făcu rapid o injecţie şi se asigură că nu avea să se trezească prea curând. Luă un capăt al unui tub prelung, al cărui celălalt capăt era ataşat la o maşină de ventilat, şi-l introduse în gura lui Annie, printre corzile vocale şi până în

trahee. Maşina de ventilat pompa ritmic aer prin tubul ei endotraheal, respirând în locul ei. Odată ce funcţia respiratorie a lui Annie fu asigurată şi primi aer bogat în oxigen, am tăiat pieptul de-a lungul vechii cicatrici, am despicat sternul până la baza gâtului şi m-am tras deoparte în timp ce medicul introduse depărtătorul şi deschise larg toracele lui Annie. Am dat la o parte pericardul înţepat şi m-am apucat imediat de lucru, îndepărtând ţesutul cicatricial care-l înconjura. Cu fiecare nouă smucitură, mă temeam că sutura mea în gură-de-pungă avea să cedeze. Dar n-a făcut-o. Operaţia anterioară pe cord deschis pe care o suferise Annie o lăsase cu o grămadă de ţesut cicatricial, care îmi punea beţe în roate. Am aplicat o sutură în aorta ascendentă, apoi două suturi în atriul drept. Am injectat un medicament numit heparină direct în cord, pentru a împiedica coagularea sângelui în timp ce trecea prin oxigenator şi prin maşina de by-pass, apoi am introdus nişte tuburi numite canule prin aceste trei noi suturi în gură-de-pungă, pentru a o conecta pe Annie la maşina cardiorespiratorie de by-pass. Le-am conectat şi în acelaşi moment activitatea electrică a inimii lui Annie se aplatiză. I-am făcut semn perfuzionistei. — E rândul tău. Ea dădu din cap, deschise liniile şi imediat plasma umplu organul dezumflat al lui Annie. În câteva secunde, arterele şi venele i se umplură, oxigenul ajunse în cele mai îndepărtate cotloane ale trupului ei şi, cel puţin pentru moment, Annie era în viaţă. Ceea ce nu aveam să ştiu o vreme era cât de mult timp fusese moartă, sau, atunci când avea să se trezească, dacă mai avea să se trezească vreodată, cât de mult avusese creierul ei de suferit. I-am îndepărtat părul umed de transpiraţie de pe frunte, am făcut un pas înapoi şi mam clătinat sub propria stare de ameţeală. Aveam să mă îngrijorez de toate astea în zilele care urmau. În momentul acesta trebuia să fac rost de o inimă. Sal instruia echipa de asistente şi de doctori să sterilizeze totul din exteriorul pieptului lui Annie. Am privit aparatele care monitorizau viaţa lui Annie şi mi-am dat seama că, deşi dormea,

era mai plină de viaţă în acel moment decât fusese de ani de zile. În timp ce mă gândeam cum să găsesc o cale de ieşire pentru Annie şi pentru mine din toată beleaua aceea, o asistentă mă bătu pe umăr. — Doctore? mi-a spus ea în şoaptă. — Da. Arătă spre un telefon aflat pe perete, chiar în afara sălii. — Linia unu. M-am uitat la Sal. — Crezi că poţi să ţii lucrurile de aici sub control până mă întorc? Dădu din cap şi continuă să le dea indicaţii medicilor şi asistentelor, care se uitau la mine de parcă mi-aş fi pierdut minţile. Am ieşit pe hol, mi-am spălat mâinile în chiuvetă şi am ridicat receptorul. — Spune. — Cum e fetiţa noastră? Era Royer. — În viaţă. — Cât timp crezi că avem? Am stat şi m-am gândit puţin. — Avem ceva timp. Tocmai am pus-o pe pompă de câteva minute. Îl şi vedeam pe Royer privindu-şi ceasul şi notându-şi ora în minte. — Bun, ţine-o aşa. Eu am plecat la Nashville. S-ar putea să avem o inimă. Sunetul acelor cuvinte, „s-ar putea să avem o inimă”, răsunară prin mine precum plasma ce curgea acum prin corpul lui Annie. În minte, am şi văzut-o stând pe vârfurile degetelor, cu spatele arcuit, cu panglicile galbene unduindu-se în vânt şi strigând: „Limonaaadă! „ s-o audă o lume întreagă. — Ce informaţii ai? — Nu cine ştie ce, dar te sun cum ajungem şi apuc să arunc o privire... să spunem, peste douăzeci şi şapte de minute.

M-am uitat în jur, la haosul aproape total al furnicarului de doctori şi asistente din jurul meu. — Eu unul nu mă mai mişc de-aici până nu apari cu o inimă sau... M-am oprit, gândindu-mă pentru prima oară la alternative. — ...sau nu. Royer tăcu câteva clipe. — Douăzeci şi şase de minute. Ţine linia liberă. Şi fii cu ochii în patru după echipa noastră. Ar trebui să ajungă acolo în scurt timp. Or să aibă ei grijă de tot ce trebuie. Tot ce mai ai tu de făcut este să-i conduci la Annie. — Aşa o să fac. Am pus receptorul în furcă şi m-am uitat la un tehnician din apropiere care scria furios în nişte foi. — Eşti ocupat? — Nu, domnule, nu sunt ocupat deloc. — Bun. Aş vrea să te aşezi aici şi să te asiguri că nimeni, şi asta înseamnă că absolut nimeni, nici chiar preşedintele în persoană, nu pune mâna pe telefonul ăsta. Clar? Se ridică, se postă în faţa telefonului, îşi încrucişă braţele ca un bodyguard şi spuse: — Să trăiţi! Chiar atunci am auzit o femeie ţipând în sala de aşteptare a camerei de primiri urgenţe. Auzii o încăierare, ceva trântit la perete şi-o văzui pe Cindy năvălind prin uşa dublă şi apoi pe coridor spre mine. Se îndrepta spre sala de operaţie când m-am pus în calea ei. Ne-am ciocnit, ea reuşi să ne trântească pe amândoi la pământ şi ne-am lovit rău de tot. Ea-şi puse degetul pe faţa mea. — Reese! Să-mi spui chiar acum! Spune-mi rapid! Am tras-o lângă mine, i-am prins braţele într-ale mele şi mi-am trecut mâna prin părul care-i era ud leoarcă. — Trăieşte. Cindy mă lovi în piept, apoi se agăţă de cămaşa mea şi mă trase lângă ea şi pe sine lângă mine.

Mi-am dat seama că nu pricepuse ce-i spusesem, aşa că am arătat spre sala de operaţii şi am spus din nou: — Trăieşte. — Cum? Întrebă ea. Am scuturat din cap. — Nu acum. Am arătat spre telefon cu capul. — Royer tocmai a sunat. Are o inimă. E pe drum şi va reveni cu un telefon peste..., mi-am căutat ceasul, dar acesta îmi lipsea de pe mână. În douăzeci de minute sau cam aşa ceva. Cindy îşi îngropă faţa în mâini, se linişti şi atunci mi-am văzut ceasul meu Omega atârnându-i larg la încheietură. I l-am desfăcut cu blândeţe şi mi l-am prins la mână. Se uită la mine. — Ai nevoie de ceva? M-am gândit pentru o clipă la mine. Am încercat să zâmbesc. — Aş avea nevoie de nişte limonadă. Cindy îşi plecă fruntea şi dădu din cap. — Şi eu. Ne-am aşezat pe jos şi am strâns-o în braţe în timp ce o mulţime de angajaţi ai spitalului roiau prin jurul nostru. Când se linişti cât de cât, am spus: — Trebuie să-mi pun o perfuzie, să pun la loc ceva din lichidul pe care l-am pierdut şi apoi trebuie să mănânc ceva. Avem multe ore înaintea noastră şi voi avea nevoie de ceva mai multă energie decât am chiar acum. Cindy se şterse la ochi şi porni spre cafeneaua spitalului. Pe Charlie şi pe Termită i-am găsit în sala de aşteptare şi i-am dus înapoi în sala cu fotolii, unde medicul de pe elicopter ne puse două perfuzii, mai întâi lui Charlie, apoi mie. Am mâncat un baton energizant Clif în timp ce ea ne consultă pe amândoi. I-a spălat şi i-a examinat tăieturile lui Charlie care erau adânci şi care continuau să sângereze, apoi s-a uitat la mine. — Ai face bine să arunci o privire la asta.

Am studiat faţa şi capul lui Charlie şi am ştiut că încasase o lovitură zdravănă. Medicul se întoarse cu nişte fir monofilament nr. 3 şi i-a pus în total douăzeci şi şapte de fire în două locuri pe obraz şi pe scalp. Avea să se vindece, dar o vreme avea să se chinuiască cu astea. Ca să nu mai vorbim de umărul stâng care-i era dizlocat. După ce Charlie a fost pansat şi lichidele noastre readuse cât de cât la nivel normal, Cindy se întoarse cu nişte ‚paste acoperite cu un ‚sos roşu şi încadrate de patru chiftele imense. Am mâncat încet, privind telefonul şi implorându-L pe Dumnezeu să-l facă să sune. Şi după câteva minute a şi sunat. Gardianul meu personal de la telefon îşi strecură capul pe uşă şi arătă spre telefonul de acolo. — Linia doi. Am ridicat receptorul, iar Royer vorbi înainte să apuc eu să scot vreo vorbă. — Avem o inimă. O scot în zece minute, apoi mă întorc în avion după douăzeci, şi aterizez la voi în mai puţin de nouăzeci. Fii pe fază. — Aşa o să fac. — Crezi că rezistă până ajung eu cu Pepsiul? M-am uitat de-a lungul holului spre sala de operaţii, unde ştiam că Sal suturase incizia pe care i-o făcusem lui Annie la nivelul coastei. — Da, o să reziste. Se scurseră câteva clipe. — Royer? M-am întors cu spatele la Cindy, împiedicând-o să mă audă. — Acum ori niciodată. Luă adânc aer în piept. — Tu vezi de echipă şi ascute-ţi bisturiul. Am pus receptorul în furcă, am văzut primii membri din echipa lui Royer năvălind în fugă pe uşă spre sala de operaţii şi am simţit medalionul de aur al lui Annie arzându-mi pe piept.

Am făcut un duş fierbinte, prelungit, mi-am schimbat hainele de spital cu unele noi şi am mai mâncat o porţie de spaghete. În minte, am executat toată operaţia, pas cu pas. Fiecare sutură, fiecare posibilă problemă, dintre care nu cea mai mică era aceea de a face un transplant unui pacient într-un spital care nu avea dotările necesare unei astfel de operaţii. Am scuturat din cap. Şansele nu erau în favoarea noastră. Nu erau chiar deloc în favoarea noastră. În sala de operaţii, echipa lui Royer transformase spitalul orăşenesc într-un adevărat amfiteatru de operaţii de ultimă oră. Calmul şi ordinea luaseră locul haosului. Profesionişti antrenaţi se ocupau acum de monitoarele lui Annie. Sal stătea pe hol, ţinându-şi luleaua neaprinsă şi zâmbind, de parcă el ar fi fost responsabil de toate transformările. Sala era perfect luminată, complet sterilă şi dificil de descris, nu exista niciun tablou nicăieri, mese din oţel inoxidabil, acoperite cu şerveturi sterile de-un albastru-verzui, un amestec de instrumente ciudate întinse într-o anumită ordine, pe ceea ce părea a fi un câmp steril. Un perete întreg era ticsit de tuburi, aparate şi elemente argintii sterile, ce păreau să fi aterizat de pe vreo navă cosmică. Toate aparatele prezentau pe monitoare informaţii diverse, dar în egală măsură importante asupra anesteziei, pompei de infuzie volumetrice, asupra ventilatorului şi a diferitelor tuburi ce introduceau din nişte recipiente din exteriorul încăperii heliu, oxigen şi oxid de azot. Când anestezistul îi indusese un somn profund lui Annie cu medicaţia pe care i-o injectase intravenos şi în timp ce eu o puneam pe Annie pe pompă, chirurgul de serviciu i-a introdus un cateter într-o arteră de la încheietura stângă a mâinii – o linie arterială subţire care ne permitea să măsurăm presiunea arterială în fiecare clipă. Acestea fiind făcute, i-a introdus un alt cateter într-o venă toracică – pentru a-i administra medicamente şi a-i măsura volumul de lichid intravascular. O asistentă de la chirurgie i-a introdus un cateter subţire în vezica urinară pentru a-i putea evalua diureza. În mod normal, ar fi trebuit să bărbierim pielea păroasă a pacientului, dar cum

Annie nu avea aşa ceva, pur şi simplu au spălat-o din cap până-n picioare cu apă şi săpun. Pe vremuri, aş fi stat deoparte şi aş fi privit, respectând linia de demarcaţie trasată între doctori şi asistente. Dar pentru prima oară de când îmi terminasem stagiatura, m-am dus la rezidentul-şef şi mi-am onorat relaţia cu pacientul mai presus de orice altceva. I-am spus: — Îmi dai voie? Puţin surprins, a dat din cap şi s-a dat la o parte, lăsându-mă să stabilesc ritmul şi atmosfera de lucru. În timp ce o ungeam cu betadină, am observat cât de mult i se subţiaseră braţele, cât de slabe şi plăpânde îi deveniseră coapsele. La fel ca şi în cazul Emmei în acele ultime zile de la marginea lacului, şi pielea lui Annie devenise aproape translucidă. Oamenii obişnuiau, să mă întrebe, în mijlocul unei asemenea experienţe pline de groază, durere şi de greutăţi, cum reuşea un chirurg transplantolog să-şi păstreze o atitudine atât de optimistă. Atât de pozitivă. Ori de câte ori eram întrebat asta, îmi aminteam să privesc dincolo de ochii Emmei şi să răspund cu o altă întrebare – cum am fi putut fi altfel? Am acoperit pieptul lui Annie cu echivalentul chirurgical pentru Saran Wrap91 şi apoi am acoperit-o cu grijă cu câmpuri chirurgicale sterile, lăsând doar o fâşie îngustă de piele descoperită – pe piept şi etajul abdominal superior. În facultate învăţasem să numim acea suprafaţă „câmp operator”, locul asupra căruia ne concentram toate energiile. În mod obişnuit, ne ajuta să ne distanţăm de persoana căreia îi aparţinea acea suprafaţă. Poate de asta a trebuit să intervin şi să contribui la pregătirea lui Annie. Nu doream acea distanţare. M-am apropiat de marginea patului, am atins-o pe Annie pe degetele reci de la picioare şi m-am întors spre o asistentă. — Crezi că am putea găsi nişte şosete pe undeva? 91

Saran Wrap – brand pentru o folie de plastic.

Ea zâmbi şi se făcu nevăzută. Drept urmare a operaţiei anterioare pe cord deschis, cavitatea toracică a lui Annie” prezenta o acumulare de ţesut cicatricial gros sau aderenţe, care se formaseră între partea din spate a sternului şi inima ei. Ştiam că atunci când avea să ajungă Royer, va fi nevoie să separ în continuare cu mare atenţie locul vechii suturi şi să mă asigur că nu lezez sau creez o ruptură în cavitate mai mult decât o făcusem deja. Majoritatea inimilor pe care le scosesem erau de două sau de trei ori mai mari decât dimensiunea inimilor normale, fiind bolnave de cardiomiopatie dilatativă. Asta însemna că erau nişte inimi mari, flasce, nişte saci umflaţi care nu mai funcţionau prea bine. Iar inima lui Annie nu făcea excepţie. Speram ca inima pe care o găsea Royer să se potrivească în spaţiul pe care-l aveam, pentru că nu doream să fiu nevoit să mă apuc să tai prea mult din ea. Şi inimile sunt capricioase, pentru că nu te lasă să iei prea mult din ele. Speram de asemenea că avea să se grăbească, pentru că mii şi mii din celulele miocardului mureau în fiecare minut pe care-l petrecea în afara corpului. Fiecare secundă în care inima nuşi făcea treaba de pompă, o îndepărta de posibilitatea de a mai porni din nou. În momentul în care Annie a fost pusă pe aparatul de by-pass, tuburile i-au derivat sângele din inimă şi l-au dirijat înspre ceva ce părea o cruce întinsă între spatele unei orgi cu tuburi şi o aparatură ce părea că tocmai ieşise pe uşile laboratorului lui Frankenstein. Într-o parte a aparatului cardiorespirator de by-pass se afla un rând de canistre din sticlă pe care unii le-au comparat cu maşinile de ultimă generaţie de făcut îngheţată. Pe măsură ce sângele lui Annie intra în canistrele acelea, maşina îi administra oxigen şi apoi pompa sângele îmbogăţit înapoi în aorta ascendentă a lui Annie. De cealaltă parte a aparatului de by-pass, perfuzionista urmărea cu atenţie o serie de aparate de măsură fin calibrate; la doar câţiva paşi mai încolo, anestezistul urmărea alte monitoare, verificând presiunile, cât de bine primea oxigenul şi cât dioxid de carbon producea pe de altă parte. Din momentul în care am pus-o

pe aparat, erau două lucruri pe care nu doream să le aud de la anestezist: „Tensiunea scade” şi „Debitul s-a prăbuşit”. Şi pentru a nu auzi aşa ceva de la el, trebuia ca el să fie cu ochii în patru. În acelaşi timp, nu îmi era de niciun folos să îl fac să se înfurie pe mine. Pentru că asta nu avea să-i fie de folos lui Annie. L-am prins în hol şi l-am tras la o parte. — Pot să-ţi cer o favoare? Aşteptându-se să-i trântesc vreun ordin, întrebarea mea l-a luat prin surprindere. S-a uitat la mine prin ochelarii lui şi a ridicat din umeri. — Sigur. — La ultima ei operaţie, s-a trezit. Înghiţi în sec, scutură din cap dezgustat, apoi dădu din cap înţelegător. Nu mai trebui să-i zic nimic altceva. — Nu-ţi face griji. Am nişte vise dulci pregătite pentru fetiţa asta. Anticipând o zi lungă şi faptul că, în mod normal, doctorii îşi predau pacienţii celor care intră în tură undeva la mijlocul dimineţii, l-am întrebat: — Când ar trebui să ieşi din gardă? El scutură din cap. — Colega mea a ajuns de o oră. Ea se ocupă de ceilalţi şapte pacienţi pe care-i am. Se uită la Annie. — Dar... nu de ea. Rămân aici cât este nevoie de mine. Mi-am pus mâna pe umărul lui. — Mersi. Am coborât pe coridor şi am trecut pe lângă geamul unidirecţional care le oferea medicilor posibilitatea de a arunca o privire în sala de aşteptare. Charlie, însângerat, dar teafăr, şedea ascultând şi adulmecând lumea din jurul lui, în timp ce Cindy stătea la un geam din apropiere, privind în depărtare, la vreo opt mii de kilometri de spital. Termită stătea rezemat de automatul de răcoritoare, evaluându-şi alternativele, dar fără a privi cu adevărat la oferta automatului, învârtindu-şi inconştient Zippo-ul în mână. În colţul îndepărtat, singur, cu ochii închişi şi fruntea

acoperită de broboane de sudoare, cu buzele mişcându-i-se, Davis stătea îngenuncheat lângă un scaun, cu coatele sprijinite de o Biblie uzată. Am închis uşa ce ducea la camera de odihnă a medicilor şi am privit pe geam, spre o păşune cu o duzină sau cam aşa de vaci de lapte, toate aşteptând nerăbdătoare să aibă şansa de a sta în mijlocul pârâului. Ugerele le arătau ca nişte baloane supraumflate, iar maxilarele li se mişcau ritmic, sincronizate între ele. Începu să plouă mărunt, molcom. M-am lipit de geam, mi-am închis ochii şi în gând îmi apăru Emma. Felul în care îmi spusese să trag un pui de somn, privirea obosită din ochii ei, zâmbetul liniştitor pe care mi-l dăruise în timp ce am dus-o în braţe în pat. Îmi veni în minte somnul pe care nu-l mai puteam ţine departe. Mi-am privit braţele şi mi-am trecut vârful degetelor peste semnele fine de aducere aminte ale panicii ei. În fine, m-am gândit la durerea pe care trebuie să o fi cunoscut şi simţit în acea jumătate de oră în care eu nu m-am trezit. Toată viaţa mea, avusesem o memorie aproape fotografică. Dar în timp ce priveam pe geamul acela, cu Annie respirând cu ajutorul unei maşinării chiar în spatele meu, cu Cindy devastată rău în sala de aşteptare de după colţ şi cu Royer gonind înspre noi, nu am reuşit, oricât m-am străduit, să-mi amintesc nimic din ce a scris Shakespeare vreodată. Şi că veni vorba, nici de Tennyson, Milton sau Coleridge. Tovarăşii mei dispăruseră şi odată cu ei şi mângâierea pe care mi-o oferiseră. Am atins lănţişorul lui Annie din jurul gâtului meu. Sub el atârna medalionul Emmei. Învăluit în amintiri, nu aveam nimic care să fi fost al meu. Mintea mea se simţea ca şi când s -ar fi apropiat cineva de tablă şi ar fi şters totul cu buretele. Am mângâiat din nou medalionul lui Annie, am simţit cu vârful degetului literele uzate şi am recăzut în visare. Tot ce puteam vedea era faţa Emmei, chiar înainte ca medicul să-şi întindă mâna deasupra feţei ei şi să-i închidă ochii. Interfonul începu să sune deasupra capului meu.

— Dr. Jonathan Mitchell, linia unu. Dr. Jonathan Mitchell, linia unu. Royer. M-am întins după telefon – o ultimă oară. Auzeam elicopterul în fundal. — Johnny? Douăsprezece minute. — Aşteptăm. Am pus receptorul în furcă şi am rămas pe loc. Ştiam că dacă toată viaţa mea aşteptasem ceva, ei bine, tocmai clipa aceea era acel lucru. I-am spus rezidentului-şef că Royer avea să ajungă acolo în douăsprezece minute, după care am păşit în sala unde toţi ceilalţi erau în aşteptare. Cindy îmi văzu faţa, ochii mei umflaţi, obosiţi şi plini de durere, se ridică, privindu-mă rece, cântărindu-mă parcă. Charlie o auzi ridicându-se şi făcu la fel. — Nu mai e mult, am spus încetişor. Vă ţin la curent cât pot mai bine. Cindy încercă să spună ceva, dar am scuturat din cap şi mi-am pus mâna pe umărul lui Charlie. — Ţine-i tu companie, bine? Charlie îşi trecu braţul pe după braţul lui Cindy şi dădu din cap afirmativ. M-am întors pe coridor, am trecut prin uşa dublă şi am acţionat butonul de deasupra chiuvetei. Nouă minute mai târziu, intram în sala de operaţie cu mâinile ridicate, o asistentă îmi întinse mănuşile, iar eu mi-am vârât mâinile adânc în ele. Apoi m-a ajutat să îmi îmbrac halatul steril, mi-a legat masca după cap şi mi-a aprins lampa de pe frunte. Anestezistul şedea în spatele mesei, monitorizând şase maşini şi notând tot felul de numere în fişa pe care o avea în mână. Elicopterul tocmai ateriză în faţa spitalului şi se auzi o alarmă, acompaniată de o serie de lumini roşii ce pâlpâiau de-a lungul holurilor până la ieşire. Royer năvăli pe uşă cu o geantă frigorifică roşu cu alb, cu calmul şi fermitatea unui om care livrează o pizza. — E rândul tău, doctore.

În jurul nostru, echipa se organiză: un rezident pregătit în stânga mea, perfuzionista în spatele lui Royer, o asistentă de sală la masa de lângă el, alte câteva asistente aşteptând la picioarele patului, anestezistul la capul lui Annie. Toţi erau cu privirile aţintite la mine. Niciodată nu mi-am dorit atenţia pe care o caută de obicei chirurgii transplantologi. Nu de asta îmi alesesem profesia aceasta. Dar în această privinţă, ceva era sigur, ţi se acorda atenţie fie că doreai, fie că nu. Dacă bâjbâiai, toţi o ştiau, iar dacă aveai o reuşită, de asemenea o ştiau cu toţii. Mi-am întins mâna şi am rostit în şoaptă: — Bisturiu... te rog. În câteva clipe eram înăuntru şi-mi strecuram mâna pe sub inima oprită a lui Annie. Am făcut şase incizii precise, atent să nu ating tuburile de dedesubtul lor, apoi am tras uşor şi am scos inima. Royer îmi întinse o tăviţă metalică, se uită la mine pe deasupra măştii şi îmi spuse în şoaptă: — Este multă dragoste în inima asta. Înainte să o las în tăviţă, el observă sutura în pungă pe care o făcusem în nebunia de la marginea lacului, pe pardoseaua fostului meu atelier. Îşi trecu degetele peste suturi şi se uită la mine. — Aşa ai reuşit să ajungi cu ea până aici? Am dat din cap. — Şi a ajuns pe masa asta şi inima încă-i bătea? Am dat din nou din cap. Se întoarse spre asistenta de lângă el. — Ai grijă să punem inima asta bine. Se uită la mine. — O mulţime de oameni din domeniul nostru s-au îndoit că sutura asta se poate executa. Ei, acum s-ar putea să îi convertim pe câţiva. Anatomopatologii cardiaci din următorii ani vor studia sutura asta şi, cine ştie, ar putea salva câteva vieţi.

Chiar şi moartă, inima veche a lui Annie era pe cale să pornească într-o nouă călătorie, care, odată ce se sfârşea, putea deschide uşile altor fetiţe ca ea. Am pus-o cu grijă în tăviţă, în timp ce Royer se întinse după geanta frigorifică, îşi cufundă mâinile în gheaţa mărunţită, scoase inima donatorului care avea o nuanţă cenuşie şi mi-o întinse cu grijă. Căutând orice urmă de boală, mi-am plimbat degetele de-a lungul arterelor. I-am palpat muşchii, valvele şi am evaluat dimensiunile noii inimi comparativ cu cea de dinainte. Era mai mare decât normal, dar tonusul ei îmi spunea că dimensiunea mai mare se datora exerciţiilor şi nu bolii. Cineva antrenase bine inima aceasta şi, drept urmare, avea să ne prindă numai bine. De fapt, era aproape perfectă. Royer vorbi cel dintâi. — Ceea ce degetele tale nu au cum să-ţi spună este faptul că a fost o fată de liceu. O alergătoare de cursă lungă. Părinţii ei spun că a fost chiar bună la alergat. Aspiră sângele în exces din cavitatea toracică a lui Annie şi făcu prima sutură în timp ce eu introduceam cu grijă noua inimă în pieptul lui Annie. Inimile sunt alunecoase, aşa că nu trebuie să le ţii prea strâns. Dar nici prea lejer. E oarecum ca şi când ai ţine în mâini un căţeluş. Trebuie să ai o priză fermă, dar sunt nişte limite şi pentru asta. Ţineam simbolul vieţii în mâini şi eram la fel de uluit precum fusesem întâia oară la cursul de anatomie. Aceasta este inima. Izvorul vieţii. Royer îşi puse mâna peste a mea şi îmi zâmbi din priviri pe deasupra măştii. — Vezi să nu uiţi. Partea care trebuie în sus. Un transplant de cord este o operaţie destul de simplă, cuprinde patru anastomoze – o derivaţie a unui termen grecesc care înseamnă „să îmbini gură la gură”. Mai întâi am conectat cavitatea atrială stângă a inimii donatorului la ceea ce mai rămăsese din atriul stâng al lui Annie, creând o cavitate cu totul nouă. Apoi am cusut cele două cavităţi atriale drepte laolaltă. Am

luat apoi aorta donatorului şi am ataşat-o la aorta lui Annie, cap la cap. În fine, am ataşat şi arterele pulmonare. Eu coseam, în timp ce Royer poziţiona inima şi menţinea tensiunea la nivelul materialului de sutură pentru a asigura o bună aliniere a ţesuturilor. În ciuda felului în care îmi lăuda calităţile mele de chirurg, se implica şi el total, pentru că transplantul este în mare măsură lucru în echipă. Royer turnă dintr-o cană soluţie salină rece ca gheaţa asupra inimii în timp ce eu continuam să cos, pentru a menţine temperatura cât mai scăzută posibil în timpul expunerii la căldura incandescentă a becurilor din sala de operaţie. Se uită la ceasul de pe perete. — Ne încadrăm în timp. Mai avem destul timp la dispoziţie. Acum e 10:07. — Timp ischemic? am întrebat — Mai avem aproape o oră. Suturile necesare religaturării inimii aveau să-mi ia cam o oră, fără câteva minute. Între timp, asistenta făcea mai multe drumuri pentru a lua noi produse de hematologie sau pentru a duce rapid o analiză a gazelor sangvine la laborator. Când se întoarse, cu braţele pline de pungi din plastic transparent pline cu plasmă, fu întâmpinată de anestezist care verifică eticheta fiecărei pungi. Când aveam nevoie de sânge, anestezistul lega o pungă la unul dintre tuburile ce intrau în corpul lui Annie şi-l agăţa sus în aer de un stativ, în timp ce Annie era pe by-pass, pompa în formă de acordeon a ventilatorului se oprea dezumflată pentru că aparatul cardiorespirator respira în locul ei. Royer verifică tuburile şi spuse fără să se uite la mine: — Am auzit că ai donat sânge azi. Era doar o introducere. Am dat din cap fără să-mi ridic privirile. Suturile necesare într-un transplant sunt largi şi intră mult în ţesut, luând în considerare toată grosimea peretelui cardiac şi grăsimea înconjurătoare. În contrast cu suturile minuscule

necesare într-o operaţie obişnuită de by-pass, unde o lupă este foarte utilă, suturile acestea par gigantice. Royer turnă încă o cană de soluţie salină rece, iar eu am executat încă câteva suturi mari pentru a preveni orice posibilă sângerare. El trase de ţesuturi pentru a se asigura că erau suficient de strânse pentru a rezista la presiunile care aveau să se modifice de peste o sută de mii de ori pe zi într-o inimă care avea să funcţioneze încă patru sau cinci decenii. Mereu pedagog, se întoarse spre rezidentul din stânga mea. — Suturi mari ca şi acestea garantează o anastomoză sigură şi ne permit să obţinem o hemostază bună. Rezidentul dădu din cap. Am terminat cu atriul stâng, apoi am făcut o incizie în cel drept. Miam repetat în gând că era important să fac incizia departe de nodul sinusal, regiunea din inimă care generează toată activitatea electrică. Dacă fiecare inimă are ritmul ei, şi aşa şi este, atunci nodul sinusal este toba care i-l determină. Am terminat şi anastomozele de la nivelul atriului drept, nu-mi mai rămăseseră decât conexiunile finale dintre cele două aorte şi dintre arterele pulmonare. Asta însemna că eram cam la o oră distanţă de momentul când o puteam scoate de pe aparatul de by-pass. M-am întors spre o asistentă. — Vrei te rog să-i spui lui Cindy că totul este în regulă aici? Am verificat toate cifrele afişate de monitoarele din jurul meu. — Annie e bine. Ies şi eu ceva mai târziu. Ea dădu din cap şi se făcu nevăzută. Am pregătit aorta de pe inima donatorului. De pe noua inimă a lui Annie. Dacă Dumnezeu mă înzestrase cu ceva, atunci o parte din acel ceva se regăsea tocmai în asta. În inciziile astea. Era vital, atât pentru acum cât şi pentru deceniile ce urmau să vină, ca cele două capete să se potrivească perfect. Manualele nu te pot învăţa aşa ceva. E ca şi în sculptură; un medic fie este capabil să le potrivească una la cealaltă, fie nu.

Când am plasat arterele lângă cele ale lui Annie, Royer zâmbi şi scutură din cap. Am cusut cele două artere între ele şi m-am întors spre perfuzionistă. — Haide s-o încălzim acum. Făceam asta nu pentru a porni inima, cât pentru a-mi verifica suturile şi a-mi da seama dacă nu aveam vreo scurgere pe undeva – o pornire de verificare. În timpul operaţiei, răceam sângele în aparatul cardio-respirator cu mai bine de douăsprezece grade Celsius pentru a încetini metabolismul lui Annie. Îi scădea necesarul de oxigen al corpului şi îi păstra energiile pentru celulele miocardice. Cum am terminat de anastomozat aortele între ele, încălzeam sângele oxigenat şi, pe măsură ce curgea prin aparat şi apoi în arterele coronare care hrăneau inima, aceasta începea încet încet să se încălzească. Odată cu încălzirea i se schimbă şi culoarea, din cenuşiu inert prinse viaţă, devenind de un roşu tot mai aprins. Mi am trecut degetele cu grijă în jurul inimii care începu să crească în volum, am simţit cum se umplu toate cavităţile cu sânge şi am simţit cum viaţa umple golul. Am aplicat ultima sutură la nivelul arterelor pulmonare şi sângele bogat şi cald începu să curgă prin inima cea nouă, hrănindu-i milioanele de celule care începuseră să moară încet în urmă cu trei ore şi patruzeci şi opt de minute. Am tras uşor de inimă şi am observat o anastomoză care nu ţinea aşa cum ar fi fost necesar. M-am întors spre perfuzionistă şi i-am spus: — Conecteaz-o din nou pe aparat şi mai dă-mi cinci minute. Am făcut ajustările necesare, m-am întors din nou spre ea şi am dat doar din cap. Din nou, inima se umplu de sânge şi începu să tremure, ca un ceainic pe punctul de a ajunge la punctul de fierbere a apei. Miam ţinut respiraţia. M-am întins după padelele defibrilatorului din spatele meu, folosit adesea pentru a porni o inimă transplantată sau pentru a-i administra un şoc care o făcea să intre în ritm sinusal – ritmul regulat. Am masat inima odată, pentru a-i readuce aminte că fusese o vreme când bătuse regulat.

Bătu o dată, o smucitură puternică, bubuită. Se răsuci, se goli şi se umplu din nou. Linia izoelectrică ce piuia de pe monitorul de deasupra capului meu tresări odată. În jurul mesei, eram toţi în aşteptarea celei de-a doua, a treia şi... Nimic. Faţa lui Royer se încruntă de îngrijorare. M-am întins după padele şi am spus liniştit: — Încărcaţi la 100. Asistenta aşteptă să se aprindă lumina verde şi dădu din cap către mine. Am poziţionat padelele de-o parte şi de alta a inimii lui Annie şi am spus: — Liber! Inima se contorsionă, aproape scuturându-se de curentul care o traversă şi apoi recăzu la loc, inertă. Am spus din nou: — Încărcaţi la 200. Royer mă studia în timp ce eu priveam concentrat inima lui Annie. Aceasta sări din nou, şi căzu la loc nemişcată, flască, inertă. M-am oprit, m-am gândit, verificând toţi paşii pe care-i făcusem. Totul a decurs perfect. De ce nu porneşte? Am scuturat din cap şi am spus în şoaptă, ştiind că avea să fie ultima oară. — Încărcaţi la 300. Lumina verde se aprinse şi am administrat un nou şoc inimii lui Annie, făcând-o să se zguduie, smucind violent de suturile care nu cedară. Am scos padelele şi am aşteptat, dar inima lui Annie nici măcar nu tresări. Mi-am întins mâna în pieptul ei, mi-am trecut degetele pe după inima ei şi am început să o masez, pompând eu în locul ei. Încercam să transmit viaţa din mâna mea în inima ei. O simţeam cum se umple şi se goleşte cu fiecare nouă apăsare. Am masat-o timp de câteva minute, până când am început să am crampe musculare la palmă şi braţ. După zece minute, braţul mi se blocă cu totul. Royer îmi puse mâna pe braţ şi scutură din cap. În jurul nostru, asistentele începură să plângă. Rezidentul-şef se întoarse

de la masă, perfuzionista îşi îngropă faţa în mâini. Royer se uită la ceas. Vocea îi era răguşită. — Ora decesului, 11:11 p.m. Lacrimile veniră greu. Mai întâi un pârâiaş, apoi o Tallulah în toată regula. Pentru prima oară de când murise Emma, am dat drumul şuvoiului. Ani întregi de durere acumulată, de supărare nemărturisită şi de tristeţe înăbuşită mă copleşiră şi mă purtară până spre baraj. Când am ajuns lângă el, apa năvăli peste marginile lui, crăpă pereţii groşi de beton şi inundă valea din spatele lui. Am căzut pe spate, trăgând după mine toate instrumentele de pe masă care se împrăştiară în toată sala. M-am agăţat de masa din oţel inoxidabil, după care am căzut pe jos, mi-am tras genunchii la piept şi n-am mai putut respira. Mi-am deschis ochii minţii, m-am smucit, dar n-am reuşit să ajung la suprafaţă. Sub mine se întindea vechiul oraş al Burtonului, se agăţa de gleznele mele şi mă trăgea în jos, în întuneric şi amorţeală. Mă luptam, mă trăgeam spre suprafaţă, strigam după Charlie, urlam la medici să „încarce la 300” şi Emmei îi strigam. „Trezeşte-te!”, „Rezistă!” şi „Nu pleca!” Apoi îmi apăru în minte o rochie galbenă, cu o panglică galbenă unduită de vânt, o fetiţă ce striga „Limonaaaadă!” cât o ţinea gura şi ceva se urni în mine din clipa când am văzut-o. Tremuram din toate mădularele. Am urlat, acoperindu-mi cumva toată durerea. Cu fiecare hohot, plăteam penitenţa pentru vina sufletului meu, pentru suferinţa care nu avea sfârşit şi pentru ruşinea care era în mine. Acolo mi-am dat seama că existau anumite păcate pe care nu aveam să le pot plăti niciodată. Acolo jos, în răceala verde şi de nepătruns de pe fundul lacului, am văzut-o pe Emma. Venea înot spre mine şi pe pieptul ei nu am văzut nicio cicatrice. Mi-a atins pielea, m-a sărutat pe obraz şi m-a ridicat până m-a adus lângă Annie, care zăcea nemişcată, rece şi moartă pe masă. La fel de repede pe cum apăruse, a şi dispărut. Annie zăcea nemişcată, cu pieptul tot numai o rană deschisă, rece, care conţinea o inimă lipsită de viaţă. Pe masa de

lângă mine se afla o cană cu apă. Din mai multe crăpături, găuri şi fisuri, apa se scurgea pe masă, pentru a se prelinge peste mine pe jos. Am încercat să-mi ridic o mână, dar era prea grea. M-am ridicat, am luat cana de pe masă şi am turnat-o peste Annie. Pe măsură ce turnam, sângele se spăla din rană. Cu cât turnam mai mult, cu atât devenea mai curată, dar cu atât şi cana din mâinile mele se făcea tot mai grea. Cu fiecare clipă ce trecea, inima lui Annie se umplu cu sânge, pieptul începu să i se închidă singur – nici urmă de cicatrice. Cana atârna mult prea greu în mâinile mele. Am alunecat, mi-am regăsit echilibrul şi am reuşit să menţin şuvoiul deasupra lui Annie. Încet-încet nu mai reuşeam să o ţin cu mâinile, ţipam sub greutatea ei. Totul era greu. Nu o mai puteam ţine. Am ridicat cu o ultimă sforţare cana şi am turnat apa peste noi amândoi. În cascada aceea, am fost spălat. Şi pentru o secundă efemeră, am fost curat. Apoi degetele mele dădură drumul cănii care căzu cu o bubuitură pe jos, făcându-se ţăndări pe pardoseaua de piatră de sub noi. Sunetul acela mă şocă. Mi-am deschis ochii, mi-am smuls masca de pe faţă şi aerul umed îmi umplu plămânii. Am inspirat cu nesaţ aerul în piept, am tuşit şi am văzut toată încăperea scăldată în lumină. Din depărtare, Emma îmi vorbea în şoaptă. Ecoul părăsea vidul în care fuseserăm şi îmi vorbi; şi chiar atunci, acolo, cuvintele s-au reîntors la mine. Am stat aplecat deasupra lui Annie, lacrimile îmi cădeau pe inima ei rece şi cenuşie şi am început să-i vorbesc acelei inimi în şoaptă – singurul lucru pe care încă nu-l făcusem. Dacă viaţa există acolo unde sângele se află în mişcare, atunci moartea este acolo unde sângele s-a oprit.

Capitolul 54

Au trecut şase săptămâni de-atunci. Invazia de vară a celor care căutau liniştea revenise la normal, iar inginerii dăduseră drumul la baraj, scăzând nivelul lacului cu câţiva centimetri. Liniştea pe care o lăsară în urma lor se întinse peste tot lacul şi aduse odată cu sine şi promisiunea rece a unei ierni lungi. Pe măsură ce iarna se apropia şi creştea nevoia de apă de la Burton spre Atlanta, nivelul avea să scadă şi mai mult, până primăvara următoare, când ploile aveau să-l readucă la nivelul iniţial. Cu casa distrusă şi cu stilul de viaţă pe care îl dusesem schimbat pentru totdeauna, m-am întors, am stat în picioare în mijlocul dărâmăturilor şi am căutat prin moloz. Nu rămăsese prea mult. Desigur, nimic de valoare. Am găsit câteva poze,, câteva ustensile de bucătărie, dar cam atât. Din câte îmi puteam eu da seama, tornada aceea luase pe sus tot ce fusese cândva al meu şi-l făcuse bucăţi-bucăţele, după care aruncase totul pe o întindere de câteva ţinuturi vecine, sau în partea de nord a lacului. Priveliştea răvăşită a tuturor obiectelor pe care le îndrăgisem cândva mă lăsă împietrit. În speranţa de a mai găsi câte ceva din ce-mi aparţinuse, am început să mă plimb prin jurul casei şi am petrecut trei zile căutând prin pădure. Majoritatea copacilor erau rupţi în jumătate, la vreo zece metri înălţime, şi toate vârfurile fuseseră aruncate prin împrejurimi, ca nişte scobitori, ceea ce-mi îngreuna explorarea. La câteva sute de metri de acasă, am găsit cada Emmei căzută într-o parte, cu trei din cele patru picioare lipsă. Mi-am plimbat degetele pe marginea ei, amintindu-mi-o pe Emma cum îşi sprijinea capul de margine şi cum îmi zâmbea în timp ce de pe faţă i se ridicau aburi. Am lăsat-o acolo. După încă o zi m-am oprit din căutările mele. Lada cu cărţi nu am mai găsit-o niciodată. După o săptămână, am privit peste lac – acum curat de orice resturi – şi am savurat priveliştea aceea. Poate că trebuia să înţeleg ceva din asta. Mi-am privit imaginea reflectată de apa de sub mine şi am hotărât că, fără îndoială, aşa era.

Am mers cu maşina prin jurul lacului, spre magazia mea, am dat prelatele la o parte, am strănutat în mijlocul norului de praf pe care l-am iscat şi mi-am încărcat remorca. Până la sfârşitul după-mesei, făcusem câteva drumuri şi mi-am umplut iarăşi mâinile de băşici. Termită se oferi să mă ajute, aşa că în fiecare după-masă, după ce termina lucrul în port, striga peste lac, sărea pe jet-ski-ul lui şi mă trezeam cu el la mine. Prima zi când a apărut, mi-a întins câteva reviste. Şi-a scuturat capul şi a privit în altă parte. — N-o să mai am nevoie de astea. Am văzut destul. În majoritatea serilor lucram până spre miezul nopţii. Eram neobosiţi, iar Charlie îl învăţă şi pe el, la fel cum mă învăţase şi pe mine, cum să folosească lemnul ca să scoată din el cât mai mult posibil. În timp ce Charlie şi Termită lucrau la reconstruirea atelierului şi ridicau scheletul pentru un nou şopron de bărci, eu eram ocupat să fac curăţenie. Îmi luă aproape o lună. În cele din urmă, am închiriat un buldozer şi am strâns toate resturile într-un morman imens. Am primit un permis de ardere, am anunţat departamentul de pompieri (care au trimis o maşină, aşa, pentru orice eventualitate) şi apoi Termită dădu foc mormanului cu Zippo-ul lui. Focul continuă să ardă trei zile încheiate. Singurele particule ale trecutului care mi-au mai rămas erau cămaşa de pe mine şi ce aveam atârnat la gât. Hacker-ul nu l-am mai găsit niciodată. Am găsit motorul şi o parte din cârmă pe fundul lacului, sub locul unde se aflase cândva docul, dar cala, pintenul şi aproape tot restul dispăruseră în tornadă. La fel s-a întâmplat şi cu cea mai mare parte din uneltele noastre. Am găsit cabluri, câteva şurubelniţe şi cam tot ce se aflase depozitat în lada cea roşie de unelte, dar în total, o grămadă de aparatură în valoare de 15 000 de dolari se spulberase în vânt. Destul de ciudat, caiacul de două persoane pe care-l restaurasem pentru Emma şi în care împreună cu ea şi apoi cu Charlie petrecusem multe ceasuri, se oprise în crengile unui tufiş

de corn de pe deal. Termită mă ajută să-l trag jos de acolo. I-am cârpit o gaură din carcasă, l-am lustruit cu şmirghel, i-am aplicat câteva straturi de lac şi l-am pus la uscat. Casa lui Charlie nu prea avusese de suferit. Fusese construită pe un versant al dealului, iar tornada a ricoşat din deal, năvălind drept peste casa mea. El reuşise să se rănească în timp ce alerga afară pe uşă pentru a striga la noi, dar fusese aruncat înapoi de vânt. Din ziua când inima lui Annie s-a oprit, dormeam într-un sac de dormit în „peştera” din spatele atelierului. În majoritatea nopţilor, când închideam lanterna care-mi lumina micul univers, Georgia îşi făcea apariţia din întuneric, mă adulmeca pe la nas, apoi dispărea înapoi lângă Charlie. Am auzit că submarinele aflate în adâncurile oceanului trimi teau un fel de semnale sonore pentru a se „adulmeca” între ele. Între mine şi Charlie, Georgia este acel ping sonor. Sutura „în pungă” pe care i-o făcusem inimii lui Annie crease destul de multă vâlvă în lumea medicală. Telefonul lui Royer nu mai contenea să sune, dar îl rugasem să nu-mi divulge numărul. La care el mi-a spus: — E timpul să te sui înapoi în spinarea armăsarului care te-a zvârlit la pământ.

E VINERI. AM IEŞIT DIN SACUL MEU DE DORMIT ŞI AM PĂRĂSIT vizuina În care trăiam. Soarele noii zile frânsese linia orizontului şi îşi arunca fasciculele de sunkist incendiar pe toată bolta. Stăteam cocoţat pe movila mea, privind plăticile şi bibanii săgetând pe sub mine şi-mi priveam umbra întinzându-se peste apa dinaintea mea. Am sărit în apa rece a lacului, m-am spălat, şi eram în costumul lui Adam uscându-mă cu prosopul când Sal coborî treptele şi-şi goli luleaua. Mi-am luat repede hainele pe mine şi i-am ieşit în întâmpinare pe movilă.

Nu se uită la mine, ci studie lacul, înfundându-şi tabacul metodic în lulea. Şi-o aprinse şi pufăi din ea dus pe gânduri. Suflă fumul pe gură şi spuse: — Acum că secretul tău nu mai e un secret pentru nimeni, aş vrea să-ţi spun ceva. Am ridicat din sprâncene şi am aşteptat să continue. — Am fost singurul doctor de pe-aici pentru... ei bine, multă vreme. Probabil prea multă vreme. Se uită la mine. — E timpul să predau ştafeta. Dar... Dădu din cap ferm şi arătă spre mine cu capătul lulelei. — O predau cuiva care e în stare s-o ducă mai departe. Cineva care înţelege medicina noii generaţii şi care o poate dărui oamenilor de peaici. Înconjură lacul cu privirea, cu pipa-i fumegându-i în colţul gurii. — Vorbesc despre chestii de înaltă clasă aşa cum există în locuri precum Atlanta, Nashville şi New York. Făcu o pauză. — Te plătesc atât cât câştig şi eu. Şaizeci de mii. Royer spune că e cam a zecea parte din cât câştigai în Atlanta, dar aia-i mult. Eu n-am câştigat niciodată mai mult de şaizeci şi în plus, cei de pe-aici nu prea au mulţi bani. Şi din câte mi-am dat eu seama, tu n-ai făcut medicina pentru asta. Se întoarse şi începu să urce scările, scanând din nou lacul. Apoi se uită la mine. — Oamenii de prin zonă au nevoie de un doctor bun şi tu, băiete, eşti un doctor bun. Unul din cei mai buni din câţi am avut eu ocazia să văd. Aştept să primesc veşti de la tine. Oferta rămâne deschisă până o închizi tu. Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi se şterse la ochi cu ea. — Am văzut ce ai făcut cu Annie. Eram acolo, în colţul sălii de operaţie. Scutură din cap. — Nu lăsa îndoielile să pună stăpânire pe tine.

Mă bătu cu degetul în piept. — Pe mine aproape m-a dărâmat, dar... ei bine, dacă vrei să fii doctor şi vreau să spun să fii doctor, trebuie să îţi rezolvi problema asta acum. Pentru că niciodată nu va fi mai uşor de-atât. Se opri cât să-şi tragă sufletul. — Dar aşa stă treaba în doctoricit. Nu e vorba despre tine. E vorba despre ei. Aruncă o nouă şi prelungă privire peste lac, apoi privi la casa nelocuită a vecinului de lângă mine şi la căsuţa lui Charlie de cealaltă parte a lacului. — Şi ei, continuă, merită tot efortul. Mi-am lăsat picioarele să-mi bălăngănească de pe movilă şi m-am uitat dincolo de golfuleţ, la Georgia care stătea întinsă la soare, chiar în faţa uşii lui Charlie. Felul în care se lăbărţase pe preşul de la intrare era echivalentul tăbliţei cu NU DERANJAŢI care se agaţă de uşile camerelor de hotel. Charlie se bucura de compania Georgiei, dar nu chiar în felul în care anticipasem eu. Mi-era dificil să mă obişnuiesc cu noul lui program de somn şi asta ne încurca şi mai mult antrenamentele pentru întrecerea Burton Rally de săptămâna următoare. În unele zile eram norocoşi dacă reuşeam să ajungem pe lac înainte de amiază. Din când în când ieşeam şi de unul singur. Deşi, nu sunt sigur dacă am fost vreodată cu adevărat singur pe lac. În jur de ora zece, Cindy coborî în vârful degetelor pe malul lacului şi-şi lăsă picioarele să bălăngănească alături de picioarele mele. Stătea într-o casă ceva mai sus pe drum, la câteva sute de metri distanţă. Vecinul meu, un broker din New York, mi-o închiriase pentru următoarele luni. Cel puţin până puteam găsi pe cineva care să poată garanta pentru o ipotecă pentru Cindy, să poată cumpăra un loc undeva. Lucrurile evoluaseră mult mai uşor de când sunasem la bancă şi le spusesem că eram dispus să semnez şi eu pentru ea. Din ziua operaţiei, venea zilnic aici, cam pe la ora asta, să vadă ce fac. Într-un anume sens, venea să-mi ia pulsul – mă verifica şi se asigura că mai trăiam. Rareori spunea câte ceva, dar

nici eu nu vorbeam mai mult. Rămânea lângă mine câteva minute, se încălzea la soare, respira adânc şi apoi dispărea. Împărtăşeam ceva ce puţini alţii puteau împărtăşi. Adesea o vedeam şi noaptea aici, plimbându-se pe movilă. Cred că liniştea de aici o consola. Amândoi aveam nevoie de aşa ceva. După câteva minute, se întoarse spre mine şi spuse: — Al cui e rândul, al tău sau al meu? — Al meu, am spus zâmbind, ştiind prea bine că şi ea ştia al cui era rândul. Ea dădu din cap, îşi înăbuşi zâmbetul şi îşi lăsă capul pe spate, închizându-şi ochii după ochelarii pe care îi ridicase pe cap. Am suit aleea pietruită ce ajungea până la locul în care fusese cândva casa mea şi avea să fie din nou cândva. La intrarea casei din vecini mi-am scos pantofii şi am intrat încet pe uşa ce ducea la dormitorul principal de la etajul întâi. Toate geamurile din casă erau deschise, un curent uşor aducea aer proaspăt în casă. Am deschis uşa, şi acolo, sprijinită în pat, cu ochii închişi şi faţa îmbujorată de prea multele pături care o acopereau, dormea Annie. Am îngenuncheat lângă pat, iar ochii i se deschiseră. — E timpul? Întrebă ea. Am dat afirmativ din cap. Îşi deschise gura, i-am pus cele două pastile pe limbă şi i-am întins paharul cu apă să le înghită. Ea clipi leneş şi spuse şoptit: — Am avut un vis. M-am apropiat mai mult de ea. — Am întâlnit-o pe soţia ta. Se plimba pe malul lacului. Am dat din cap. — Era unul din locurile ei preferate. — Şi-atunci a făcut un lucru tare ciudat. — Ce anume? am întrebat-o în timp ce-i măsuram temperatura şi-i luam pulsul. — A îngenuncheat lângă apă, a luat o bărcuţă ce plutea acolo şi mia întins-o mie. — Asta nu-i ciudat.

— Nu, nu asta-i partea ciudată. Ci pânza de pe catarg. Era făcută dintr-o scrisoare. Una pe care ţi-a scris-o ţie. Nu-i povestisem niciodată lui Annie despre scrisorile Emmei. Nimeni altcineva în afară de Charlie nu ştia de ele. I-am verificat lui Annie bandajele, am acoperit-o bine până la gât şi am cuibărit-o în pat. Am sărutat-o pe frunte, m-am strecurat afară şi am închis uşa după mine. În timp ce coboram pe scările din spate, m-am ciocnit de Charlie care venea să-i citească lui Annie. Ţinea Eloise 92 întro mână şi cu cealaltă îşi găsea drumul pe scări în sus. Când mă auzi, se dădu la o parte din drum şi spuse: — Te căutam. — Serios? am spus neîncrezător, ştiind după felul în care-i stătea părul că numai ce se trezise. — Serios, spuse el. Se întinse şi-mi verifică trăsăturile feţei cu degetele, le opri puţin pe faţa mea, apoi mă strânse de obraji, încercând să-mi îndrepte faţa şi ochii spre el. Când a fost sigur că beneficia de toată atenţia mea, deschise cartea pe care o ţinea în mână şi scoase un plic din interior. — Mi-a spus că o să ştiu când e timpul să ţi-o dau pe asta. Din câte îmi dau seama, cred că acum e timpul. Scrisul de mână al Emmei era inconfundabil. I-am smuls-o din mână. — Ea ţi-a dat asta ţie? am spus eu neîncrezător. Charlie dădu afirmativ din cap. — Când? — Cam atunci când m-am dus cu ea în oraş şi am închiriat cutia aceea de depozite la bancă. — Ai ştiut tot timpul? — Da. — Şi când aveai de gând să-mi spui? Charlie ridică din umeri. 92

Eloise este numele protagonistei unei serii de cărţi pentru copii scrise de Kay Thompson şi ilustrată de Hilary Knight (n.tr.).

— Nu aveam de gând. M-am uitat la plic. — Mai ai şi alte taine de care ar trebui să ştiu? Charlie zâmbi. — De data asta nu, dar te ţin la curent. Am deschis repede cu o smucitură plicul şi am despăturit scrisoarea din el. Dragă Reese, dacă Charlie ţi- a dat scrisoarea aceasta, înseamnă că ai întâlnit pe cineva. M-am uitat neîncrezător la Charlie. L-am rugat să o păstreze până când te va vedea că doreşti să oferi altcuiva inima aceea plină de sensibilitate pe care o ai. Nuţi fie teamă. Există destulă dragoste acolo pentru două femei şi, când ajungi aici, îl lăsăm pe Dumnezeu să descurce toate lucrurile. Oricine ar fi ea, e binecuvântată. Reese, nu uita niciodată că ai fost născut şi trimis... să îi vindeci pe cei cu inima zdrobită. Ştiu asta. Întotdeauna am ştiut. Am privit peste lac şi am auzit vocea şoptită a Emmei. Reese, nu o ţine în tine. Te rog nu- ţi petrece tot restul vieţii în durere şi chin. Adu- ţi aminte, eu sunt bine acum. Sunt eu, întreagă. Atunci când vei veni încoace, vei vedea. Dar între acum şi atunci, dăruieşte harul pe care- l ai în tine. Mă gândeam ieri la felul în care arăta apa când mergeam cu barca. Dâra din urma bărcii dispărea, undele făcute de vâslele noastre se îndreptau spre mal şi apoi dispăreau fără urmă pe veci. Viaţa pe apă nu are nicicând trecut. Şi înainte, tot ce vezi e viitorul Te iubesc. Te voi iubi întotdeauna. Moartea nu poate stinge asta. Acum, du- te. Şi trăieşte acolo unde viaţa palpită. A ta, mereu, Emma Charlie se uită la mine.

— Ei bine? Îşi ridicase sprâncenele şi se uita spre cer, încercând să distingă o licărire de lumină. Mişcându-şi mereu capul înainte şi înapoi, mă întrebă: — Ce zice? Am zâmbit, am băgat scrisoarea în buzunarul de la cămaşă, i-am ridicat mâna şi i-am pus-o pe faţa mea, unde degetele lui descoperiră trăsăturile care-mi erau transformate de un zâmbet şi simţi făgaşele alunecoase lăsate în urma lor de lacrimile ce-mi curgeau pe obraji. I-am spus în şoaptă: — Charlie... pot să văd. Am sărit de pe verandă, aterizând pe o pătură de ace de molizi şi am luat-o la fugă. Am zburat prin pădure, crengile copacilor se agăţau de mine, am sărit peste trunchiurile căzute de copaci de parcă ar fi fost o nimica toată. Am alunecat la vale pe un dâmb, simţind pământul cedând sub greutatea mea. Undeva deasupra capului, un porumbel îndoliat 93 se sperie şi zbură glonţ printre vârfurile copacilor. Am ajuns la locul unde se aflase cândva docul, şi avea să fie din nou, şi am lăsat caiacul în apă. Mi-am închis cămaşa, am pus mâna pe scrisoare, care era aproape de mine, mi-am vârât picioarele şi am tras cu putere de vâsle. Caiacul ţâşni înainte. Am tras din nou. Încă trei vâsle şi am atins curentul râului Tallulah. Am continuat să vâslesc, arcuindu-mi spatele deasupra apei. Apa mă împingea înapoi, dar am vâslit cu şi mai multă îndârjire şi mă împingeam cu putere în picioare. Fiind mai uşor fără cea de-a doua persoană în caiac, am plutit la suprafaţa apei ca o frunză. În câteva minute, transpiraţia îmi lipi scrisoarea de piept. Încordându-se ca un arc, genunchii mi se înfigeau în piept, braţele îmi erau întinse, luam aer cât de mult îmi intra în plămâni 93

Zenaida macroura – denumirea ştiinţifică a porumbelului îndoliat – foarte cunoscut datorită strigătului său. Este vorba despre un sunet moale, tânguitor, asemănat cu un bocet de cei care i-au spus astfel. Poate fi găsit în America de Nord, America Centrală şi în Caraibe, are aripi maronii, trupul roz-maro şi coada lungă şi ascuţită (n.tr.).

– şi mă repezeam înainte. În momentul când mă împingeam cu picioarele şi începeam lunga cursă cu braţele, expiram. Complet întins, cu corpul încărcat de acid lactic, sorbeam tot aerul care-mi încăpea în plămâni. La capătul unei curse, ridicam vâslele şi îmi aduceam genunchii înapoi la piept, din nou sorbind cât de mult aer puteam pe toată cursa pe care-o parcurgeam până în capătul bărcii. Cu fiecare vâslă, expiram complet, iar şi iar şi iar. Pe lac împreună cu Emma, o ultimă oară. În spatele nostru, apărură unde circulare. Ele creşteau tot mai mult în afară, se suprapuneau, apoi dispăreau cu totul. Soarele ne încălzea spatele, ochii mă usturau de la sudoarea care-mi intra în ei, iar vântul ne bătea împotrivă. Peste umărul meu, apa se întindea neagră ca abanosul. Vedeam tot viitorul şi un trecut tot mai neclar, dar tot mai plin de iertare. Iar în aer, am auzit ecoul şoptit al Emmei râzând şi am simţit pe faţă atingerea blândă a degetelor ei. M-am întors când am ajuns la baraj, cu capul plin de broboane de sudoare ce-mi curgeau pe faţă, îmi înţepau ochii şi mi se opreau, sărate, pe buze. Soarele nu se ridicase încă şi strălucea orbitor. Niciun om nu e o insulă. Am tras împotriva curentului şi mi-am împins spatele în curentul care mă încetinea. Trei ore mai târziu, m-am întors, epuizat şi curăţit. Annie – purtând o pălărie, cu panglica cea galbenă ca o trenă după ea – cobora dealul ajutată de Charlie. S-au oprit pe plajă, cu atenţia îndreptată asupra lăzii ei de greieri. După operaţie, Charlie şi Termită o aduseseră şi i-o puseseră pe verandă, chiar în faţa geamului ei. Ţinând cont de durerea provocată de operaţie şi de atmosfera neobişnuită din noua casă şi de patul cel nou, ne-am gândit că poate asta avea s-o ajute să doarmă mai bine. Acum, la cererea lui Annie, Cindy şi cu Charlie mutaseră lada pe plajă. Annie se opri lângă ladă, în timp ce Charlie aplecă lada într-o parte. La început încet, apoi toţi de-a valma, greierii începură să sară, năpustindu-se afară. Rapid, lada se goli, iar în jurul nostru tot pământul păru să se mişte ca nişte picături de

apă sfârâind pe o sobă încinsă, în timp ce greieri nenumăraţi ţâşniră spre siguranţa pe care le-o ofereau copacii. Am stat şi am ascultat cu atenţie, la fel şi Annie. Se uită la mine, zâmbi şi îmi spuse şoptit: — Ssssst. În câteva clipe, greierii se cocoţaseră prin copaci şi-şi începură serenada. Annie îşi închise ochii, zâmbi, apoi începu să danseze ca o balerină, foarte atentă pe unde păşea. Când am privit în jos pe plajă, am văzut urmele paşilor ei imprimate lângă cele ale paşilor mei. Charlie se ridică şi se îndreptă spre Suburban. — Care-ajunge ultimul la maşină face cinste la cină! Annie îşi petrecu braţul pe după al lui Cindy în timp ce toţi trei încercau să ajungă care mai de care la Suburban. Asta însemna că eu aveam să achit nota de plată la cină – cinci Transplanturi. Am spus cinci, pentru că eram destul de sigur că şi Termită avea să îşi facă apariţia cam pe când apucam să dăm comanda. Charlie strigă de pe geamul copilotului. — Haide, Stitch! Grăbeşte-te odată, că de nu, conduc eu! Stăteam şi priveam peste lac, fără să fiu gata să-mi iau adio. O clipă mai târziu, am simţit cum mă trage cineva de mână. Era Annie. — Reese? Vii? Am dat din cap că da. Un minut întreg am stat amândoi privind apa încreţindu-se sub bătaia vântului. Am dat din nou din cap şi le-am strigat lui Charlie şi lui Cindy că veneam şi noi într-o clipă. Annie mă trase de mână şi ne-am aşezat pe movilă, bălăngănind din picioare. — Şmecheria cu transplantul inimilor, am spus, este să le faci să înceapă din nou să bată. M-am oprit puţin, gândindu-mă cum să-i spun ceea ce doream să-i spun. Annie mă bătu cu degetul pe picior.

— E în regulă, poţi să-mi spui. Acum sunt fată mare. Săptămâna viitoare împlinesc opt ani. O inimă de tigru într-un trup de păpuşă de porţelan. — Oricât am studiat, oricât m-am pregătit sau oricât de bun doctor ar spune lumea că sunt, partea grea e că ştiu că, de fapt, nu am nicio putere să o fac să pornească iar. E... un miracol... pe care nu-l înţeleg. Annie se cuibări lângă mine şi asculta atentă. Razele soarelui se reflectau de pe suprafaţa apei, aurind puful blond de pe picioarele ei şi zâmbetul ce-i împodobea faţa. Am arătat peste umăr, spre spitalul Rabun County. — În noaptea aceea... nu am fost în stare să-ţi fac inima să pornească. Am făcut totul, medical vorbind, tot ce ştiam că era de făcut. Royer, acel teddy bear cât casa, şi-a scuturat capul şi a citit cât era ora, 11:11 p.m. Annie dădu din cap, amintindu-şi de visul mamei ei. — Aştepta ca eu să-i confirm decesul. E un obicei pe care-l au doctorii atunci când moare cineva. Dar eu n-am putut. Sau n-am vrut. Pur şi simplu ştiam că nu trebuia să mori. Mai bine muream eu în locul tău. Am bătut-o uşor pe Annie peste piept. — M-am aplecat deasupra ta şi i-am vorbit în şoaptă inimii tale, i-am spus cu voce tare acel lucru pe care nu-l mai spusesem de multă, multă vreme. Şi, când l-am spus, inima ta m-a auzit. Annie zâmbi şi îşi apăsă mâinile peste inima ei. — Era ca şi când ea a stat aşa, aşteptându-mă pe mine să vin şi să-i spun cuvintele, să-i aduc aminte. Pentru că atunci când i le-am spus, din motive pe care nu le voi putea explica niciodată, ea s-a umplut precum un balon, s-a umflat, un roşu aprins şi sănătos, şi apoi ca şi când nu s-ar fi oprit niciodată, a început să bată. Tare, cu putere şi ritmic. Annie se uită în depărtare peste lac, având toată viaţa înainte. — Crezi că o să se mai oprească din nou? Am dat din cap.

— Da... dar nu înainte ca tu să-ţi fi terminat treaba pe-aici. Toate inimile se opresc, Annie. Dar ceea ce contează este ceea ce faci cu ea până mai bate. Annie îşi trecu braţele pe după mijlocul meu şi îşi lipi strâns obrazul de pieptul meu. Braţele îi erau mai puternice, fiind mult mai expresive pentru vulcanul dinăuntrul ei. — Cât timp am? M-am uitat la ea, la ochii ei mari şi rotunzi. la zâmbetul care te topea, la toţi mugurii fragezi ai speranţei ce răbufniseră de prin toate colţurile fiinţei ei. I-am îndepărtat de pe faţă părul care începuse să-i crească, arătând mult mai sănătos acum şi am spus: — Destul de mult până să încărunţeşti. Annie se uită peste umăr la Suburban, apoi se cuibări uşor sub braţul meu. — Reese? Ce i-ai şoptit? Era timpul. Mi-am luat medalionul Emmei de după cap, l-am privit cum se învârte, cum se leagănă, oglindind reflexia soarelui din apă. L-am ţinut în palmă şi mi-am trecut degetele peste gravura uzată. Când lacrima ce-mi atârna în colţul ochiului reuşi în sfârşit să se desprindă, rostogolindu-se pe obrazul meu, am întins lănţişorul, l-am atârnat la gâtul lui Annie şi l-am urmărit cum se linişteşte» treptat, până se opri de tot chiar deasupra cicatricii ei de pe piept. SFÂRŞIT

Mulţumiri

Vă mulţumesc tuturor celor care mi-aţi citit cărţile, le-aţi dat mai departe prietenilor voştri sau v-aţi oprit să schimbaţi câteva vorbe cu mine. Poveştile voastre m-au atins şi, în zilele când nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele – şi au existat astfel de zile – le-am purtat asupra mea. Vă sunt recunoscător. Multe mulţumiri lui: Allen Amold – editorul meu. Jenny Baumgartner – cea care mi-a corectat mereu manuscrisele cu atâta răbdare. L. B. Norton – editorul meu secund, care are un dar special. Heather Adams, Caroline Craddock, Amanda Bostic şi tuturor celor de la Thomas Nelson – îmi ridic pălăria în faţa voastră. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ajutat să povestesc tot ce freamătă în sufletul meu. Carol Fitzgerald – îţi mulţumesc pentru spiritul, entuziasmul şi încântarea pe care o manifeşti faţă de povestirile mele. Eşti o mare încurajare pentru mine. Steve şi Elaine – unele din cele mai frumoase amintiri pe care le am vă includ şi pe voi. Dacă aţi sperat vreodată să schimbaţi ceva în mine, aţi reuşit. John Trainer, MD – prieten şi doctor. Nu aş fi putut scrie această carte fără tine. Îţi mulţumesc pentru grija cu care ai abordat povestirea mea, familia mea şi pe mine. Tu eşti adevăratul secret – un adevărat vindecător. Îţi mulţumesc că ai renunţat la facultatea de drept. Dave – tu ai avut o contribuţie mai importantă la această carte decât vei fi dispus să recunoşti vreodată. Îţi mulţumesc pentru telefoane. Şi pentru vitalitatea ta. Charlie, Todd, Jon şi Terry – vă mulţumesc pentru că mi-aţi ţinut oglinda sus, că aţi privit în ea împreună cu mine şi apoi m-aţi ajutat să scot ceva din asta. Familiei mele – sunteţi o binecuvântare pentru mine. Nu aş fi ajuns niciodată aici fără voi. Charlie, John T. şi Rives – Mai presus de orice... Christy – ...tu le întreci pe toate.

Doamne – îţi mulţumesc pentru această carte – din nou, pentru persoanele de mai sus şi pentru că mi-ai schimbat inima mea de piatră.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARTIN, CHARLES Când greierii plâng / Charles Martin Traducere din engleză de Ariana Roşiu – Oradea: Kerigma, 2010 ISBN 978-973-8960-26-8 I. Roşiu, Ariana (trad.) 821.111-31 Originally published în the U.S.A. under the title: When Crickets Cry Copyright © 2006 by Charles Martin AII Rights Reserved. This Licensed Work published under license. Editare, tehnoredactare, copertă: Cornel Ţicărat ® KERIGMA, 2009, pentru prezenta versiune românească. Editura KERIGMA O.P. 2 – C.P. 16 410670 Oradea România Tel.: (0359) 800174 E-mail: [email protected] Web: www.kerigma.ro ISBN 978-973-8960-26-8

1

Învăluiţi în ploaie Un Roman al Întoarcerii Acasă Traducere din limba engleză de RALUCA MIRĂUŢĂ

CHARLES MARTIN

KERIGMA Oradea, 2010

2

ELOGIU ADUS ROMANELOR LUI CHARLES MARTIN „Cu fiecare carte scrisă, Charles Martin schimbă o dată

în

plus

inspiraţională.

paradigma Învăluiţi

în

beletristicii ploaie

este

de

factură

o

poveste

sentimentală ce nu trebuie ratată.” — Michael Morris, autor al Live Like You Were Dying şi A Place Called Wiregrass „O

povestire

delicată

despre

suferinţă

şi

răscumpărare. Romanul învăluiţi în ploaie se adresează fiecărui copil a cărui inimă a fost cândva frântă şi fiecărei mame care s-a rugat vreodată pentru copilul său. O carte ce nu trebuie ratată!” — Angela Hunt, autoare a Unspoken şi The Debt „Învăluiţi în ploaie este dureros de fermecătoare. Îţi induce sentimente de teamă şi suferinţă; provocare şi descoperire; iubire, apoi şi mai multă iubire; iertare imperfectă

şi

răscumpărare

veşnică.

Plasată

într-o

ambianţă cu accente sudiste, speranţa şi promisiunea pe care le transmite cartea sunt universale. Charles Martin a devenit rapid una dintre elitele acestui gen literar şi un scriitor special inimii mele.” 3

— Kathryn Mackel, autoare a The Surrogate şi The Departed „Un proverb spune că ploaia de dimineaţă nu ţine mult.

Aceasta

este,

într-un

anume

sens,

povestea

captivantă pe care Charles Martin ne-o pune în faţă în noul său roman, ce are capacitatea de a schimba vieţi: povestea tranziţiei remarcabile, aproape magice, de la ceaţa mohorâtă la strălucirea soarelui, de la umezeală la căldura

tihnită,

de

la

disperare

la

fericire,

de

la

condamnare la răscumpărare... Citiţi această carte şi fiţi martorii răsăritului de soare!” — John Dyson „Când greierii plâng este o poveste frumoasă, lirică, precum şi un carusel al sentimentelor. Dacă îţi plac povestirile placide şi lipsite de neprevăzut, aceasta cu siguranţă nu este o carte pentru tine. E cea mai bună carte pe care am citit-o într-o vară întreagă. Şi o voi reciti, chiar şi doar pentru pasajele ei descriptive.” — novelspot.net Când greierii plâng este o poveste care merge la inimă... o lectură fantastică şi una pe care o recomand călduros.” — www.bestsellersworld.com 4

„Cum nu mai citisem nici-o altă carte a lui Charles Martin înainte, am fost cu totul nepregătit pentru acest roman. Când greierii plâng este una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată, şi chiar şi acum, la câteva zile după ce am terminat-o de lecturat, încă nu reuşesc să mă adun pe deplin. Sunt impresionat de această poveste care m-a emoţionat profund. Trebuie să-i avertizez pe cititori, totuşi, dacă sunteţi în căutarea unei povestiri oarecare, fără multă acţiune, nu o alegeţi pe aceasta. Dar dacă doriţi o poveste care fără doar şi poate vă va copleşi, atunci aceasta este cartea pe care o căutaţi.” — www.romancejunkies.com „Stilul literar al lui Charles Martin este înzestrat, binecuvântat şi pătrunzător. Proza sa reuşeşte să prindă esenţa povestirii Când greierii plâng cu frumuseţe şi sensibilitate. Abia aştept să citesc şi celelalte cărţi ale lui.” — Onceuponaromance. net „În această carte găsim povestea reală a luptei unui om cu incertitudinile credinţei; o relatare neînfrumuseţată cu minuni de genul deus ex machina, însă abundând în minuni din cele de zi cu zi, care există cu siguranţă, dacă doar te deranjezi să le observi. Iar Charles Martin le observă, şi-l apreciez pentru asta. Nu se teme să atace 5

problemele cruciale – cele care ţin de viaţă, moarte, iubire, jertfă.” — Duncan Murrell, editor şi scriitor

6

Mamei mele Chiar şi acum... o femeie pe genunchi

7

Cuprins Prolog.............................................................................10 Capitolul unu.................................................................27 Capitolul doi...................................................................57 Capitolul trei...................................................................81 Capitolul patru...............................................................94 Capitolul cinci...............................................................112 Capitolul şase...............................................................115 Capitolul şapte..............................................................122 Capitolul opt.................................................................125 Capitolul nouă..............................................................144 Capitolul zece...............................................................161 Capitolul unsprezece.....................................................166 Capitolul doisprezece....................................................186 Capitolul treisprezece....................................................203 Capitolul paisprezece....................................................210 Capitolul cincisprezece..................................................211 Capitolul şaisprezece....................................................214 Capitolul şaptesprezece.................................................224 Capitolul optsprezece....................................................231 Capitolul nouăsprezece.................................................245 8

Capitolul douăzeci........................................................256 Capitolul douăzeci şi unu.............................................262 Capitolul douăzeci şi doi...............................................264 Capitolul douăzeci şi trei...............................................273 Capitolul douăzeci şi patru...........................................285 Capitolul douăzeci şi cinci.............................................291 Capitolul douăzeci şi şase.............................................299 Capitolul douăzeci şi şapte............................................305 Capitolul douăzeci şi opt...............................................318 Capitolul douăzeci şi nouă............................................325 Capitolul treizeci...........................................................337 Capitolul treizeci şi unu................................................353 Capitolul treizeci şi doi..................................................367 Capitolul treizeci şi trei.................................................370 Capitolul treizeci şi patru..............................................375 Capitolul treizeci şi cinci...............................................381 Capitolul treizeci şi şase................................................386 Capitolul treizeci şi şapte..............................................408 Capitolul treizeci şi opt.................................................413 Capitolul treizeci şi nouă...............................................415 Capitolul patruzeci........................................................418 Capitolul patruzeci şi unu.............................................423 Capitolul patruzeci şi doi..............................................435 Capitolul patruzeci şi trei..............................................444 9

Capitolul patruzeci şi patru..........................................450 Capitolul patruzeci şi cinci............................................455 Capitolul patruzeci şi şase............................................462 Capitolul patruzeci şi şapte...........................................465 Capitolul patruzeci şi opt..............................................473 Mulţumiri......................................................................481 Despre Miss Ella...........................................................484

10

Prolog Când durerea aceea surdă m-a trezit din somn, miam scos doar vârful nasului de sub pătură şi mi-am strâns genunchii la piept cu toată puterea, lângă inima care îmi bătea tare, răsunând ca o tobă militară. Camera era brăzdată de umbre, luna stătea aninată sus pe cer şi ştiam că Rex nu mi-ar da voie, cu niciun chip, să mă ridic din pat la ora asta. Mi-am scos încetişor capul de sub pătură, cu părul electrizat, ridicat vâlvoi şi am privit în jos, de la înălţimea cămăruţei mele de la etajul al doilea. Însă răsuflarea mea aburise geamul şi învelise luna într-un halou de ceaţă. Baloţi de fân de mărimea unei maşini, acoperiţi cu folii albe de plastic, stăteau înşiruiţi de-a lungul gardului din spate şi tiveau decorul în care trei sau patru cai, cu crupele acoperite cu pături, şi una sau două căprioare păşteau în linişte secara de iarnă, înaltă până la glezne. Strălucirea lunii pline lumina veranda din spatele casei şi grajdul, iar păşunea plutea parcă sub un val de ceaţă ce înainta greoi. Dacă aş fi putut, chiar în clipa aceea, să înşeuez ceaţa şi să călăresc peste câmpurile aurii, i-aş fi dat pinteni, aş fi tras-o de căpăstru în sus, spre cerul larg şi m-aş fi îndreptat spre soare, fără a privi măcar înapoi.

11

Dormeam în felul acesta – ghemuit ca un prunc – pentru că aşa treceam mai uşor neobservat. Dar când el totuşi îmi sesiza prezenţa, spatele meu trebuia să suporte greul atacului. Cam un an mai târziu, când am aflat că aveam un frate, m-am gândit că poate de-acum încolo urma să primesc doar câte-o jumătate de bătaie, din moment ce el avea de-acum de două ori mai multe ţinte. Însă m-am înşelat. N-a făcut decât să-şi dubleze pur şi simplu loviturile. Mi-am şters nasul cu mâneca pijamalei de flanel, mi-am întins picioarele, din covrigit cum eram, şi am alunecat uşor jos din patul meu etajat, ca de cazarmă, peste care se revărsa luna, aruncându-mi umbra pe podea. Eu şi Peter Pan. Miss Ella ştia că aveam nevoie de loc larg, ca să cresc în voie, aşa că îmi cumpărase pijamaua dintr-o singură bucată cu care eram îmbrăcat, cu câteva numere mai mare. Însoţit de zgomotul produs de tălpile costumaţiei mele care hârşâiau şi lunecau sonor, m-am îndreptat în vârful picioarelor spre scaunul unde sta agăţată centura mea cu două tocuri pentru pistol. Ţinându-mi răsuflarea, mi-am pus centura în jurul taliei, mi-am verificat revolverele cu şase gloanţe, pentru a fi sigur că piedica era trasă, mi-am înfundat pe cap pălăria de cowboy şi am cercetat repede cu privirea zona din preajma uşii. Iat-o: sprijinită într-un colţ, la doar un braţ distanţă, se găsea bâta mea de baseball, un Louisville Slugger de 66 de centimetri. Pietrele pe care le tot lovisem îi zgâriaseră şi12

i crestaseră adânc capul cilindric, făcându-l să arate ciuntit şi grosolan, însă Moses îi polizase mânerul destul cât să se potrivească în mâna mea micuţă. Am înşfăcat bâta, m-am aşezat în poziţie de joc şi am sprijinit-o pe umăr. Trebuia să trec pe lângă uşa lui Rex şi aveam nevoie de ajutor din toate părţile şi sub toate formele posibile. Nu ştiam niciodată dacă el era sau nu acasă, dar nu eram dispus să risc. Dacă era în cameră şi se mişca măcar, aveam să îi rup picioarele, să descarc în el ambele pistoale şi apoi să fug mâncând pământul, în timp ce el avea să blesteme, rostind „cuvântul din Porunca a treia”. În ultimele câteva săptămâni mă frământaseră gânduri ce nu păreau a avea vreo logică. De exemplu: eu de ce nu aveam mamă, de ce tata nu se schimba, de ce răcnea mereu, de ce ţipa şi bea; şi de ce mă durea aşa stomacul. Chestii de genul ăsta. Camera lui Rex era cufundată în întuneric şi linişte, dar nu m-am lăsat păcălit. La fel de liniştiţi sunt şi norii de furtună, chiar înainte să tune. M-am aşezat în patru labe şi apoi m-am târât pe burtă, împingându-mă în coate ca un soldat în toiul luptei, până am ajuns la uşa enormă a camerei lui Rex, apoi am trecut de ea, fără a mă opri nici măcar cât să arunc o privire înăuntru. Pijamaua mea de flanel aluneca aproape fără zgomot pe podeaua de lemn lustruit. De cele mai multe ori, după ce îşi petrecea câteva ore sau chiar zile privind prin fundul unui pahar de cristal, Rex nu se mai obosea să aprindă lumina. Prea multe lucruri n-oi fi ştiut eu, dar ştiam că o cameră 13

întunecată nu însemna neapărat că Rex nu era acolo. Am început iarăşi să mă târăsc. Gândul că el era înăuntru, stând pe scaunul său şi urmărindu-mă cu privirea, ridicându-se apoi şi venind spre mine... aproape mă paraliza. Am început să respir precipitat, gâfâit, iar fruntea mi s-a acoperit cu broboane de sudoare. Însă, în afară de zgomotul asurzitor al inimii mele, nu se auzea niciun sforăit, niciun strigăt. Când am trecut de tocul uşii lui, mi-am şters transpiraţia de pe frunte şi mi-am tras repede şi călcâiele la adăpost. Văzând că nu se aude zgomot de paşi, că nu simt o mână pe spate şi nici nu sunt ridicat brusc de pe podea, m-am târât până la balustrada scării, mi-am trecut un picior peste ea şi am alunecat încet până jos, pe podestul de marmură de la primul etaj. Am aruncat o privire peste umăr, n-am văzut nici-o urmă de Rex şi am luat-o la fugă. Dacă era acasă, ar fi fost nevoit să alerge ca să mă prindă. Am fugit prin bibliotecă, prin fumoar, prin birou, prin camera în care se afla şemineul suficient de mare cât să poţi dormi în el; prin bucătăria ce mirosea a friptură de pui, a biscuiţi şi a sos; am sărit jos de pe veranda care mirosea a spălător pentru podele; am traversat apoi păşunea care mirosea a bălegar proaspăt de cal, către căsuţa ţărănească a lui Miss Ella, care mirosea a îmbrăţişare. După cum îmi povestise Miss Ella, în săptămâna în care m-am născut, tatăl meu, Rex, dăduse un anunţ în ziarul local, căutând să angajeze pe cineva pentru „ajutor 14

în casă”. Făcuse acest lucru din două motive: pe de o parte, era prea mândru pentru a anunţa faptul că avea nevoie de o „dădacă”, iar pe de altă parte, o trimisese pe mama mea-funcţionara care lucrase pentru el peste program-să îndosarieze acte în altă parte. Vreo douăzeci de oameni au răspuns anunţului său, însă Rex era năzuros... fapt ce nu prea avea noimă, dată fiind afinitatea lui pentru funcţionare alese la întâmplare. Imediat după micul dejun a sunat la uşă Miss Ella Rain [important de reţinut, pentru întreaga lectură: rain (în engleză) = ploaie – n.tr.], o văduvă fără copii, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, unica fiică a urmaşului unui sclav din Alabama. Clopoţelul a răsunat aproape un minut şi, după ce a lăsato să aştepte atât cât trebuie, pentru a nu părea nici grăbit, nici în mare nevoie, Rex a deschis uşa şi a privit-o lung pe deasupra ochelarilor de citit. Vedea foarte bine să citească, însă, ca mai toate lucrurile din viaţa sa, purta ochelarii pentru a face impresie, nu pentru funcţia lor propriu-zisă. Ea stătea cu mâinile împreunate în faţă şi era îmbrăcată într-o rochie albă de nailon, pentru lucrul în casă, de genul celor purtate de majoritatea menajerelor; avea şosete lungi până la genunchi, pantofi albi de infir mieră, cu şireturile legate cu funde duble, iar părul îi era prins într-un coc răsucit, ţinut strâns cu şase sau opt clame simple. Nu era machiată deloc, dar dacă te uitai atent, vedeai mulţi pistrui împrăştiaţi pe obrajii săi oacheşi. Ea i-a înmânat scrisorile de recomandare, rostind simplu: „Bună dimineaţa, domnule. Mă numesc Ella Rain.” 15

Rex s-a uitat prin ochelari la documentele jerpelite, studiind-o din timp în timp pe femeie, pe deasupra ramelor. Aceasta a încercat să vorbească din nou, însă el şi-a ridicat mâna, oprind-o, şi a clătinat din cap, aşa că ea şi-a împreunat iarăşi mâinile şi a aşteptat în linişte. După trei sau patru minute de lectură, i-a zis: „Aşteaptă aici.” I-a închis uşa în nas şi s-a întors după un minut, împreună cu mine. În timp ce o invita în casă, m-a „predat” În braţele ei, întinzându-mă de departe, cum ai face cu un pui de leu, şi i-a spus: „Uite, ţine. Fă curăţenie în casă şi nu-l scăpa din ochi.” „Da, d-le Rex.” Miss Ella m-a legănat, apoi a intrat în hol şi a cercetat casa, dintr-o privire. Episodul acesta explică de ce nu am nici-o amintire a unor vremuri când să n-o fi cunoscut pe Miss Ella Rain. Nu mi-a fost mama care m-a purtat

în pântec,

ci mama

pe

care

mi-a

dăruit-o

Dumnezeu. Nu am să înţeleg niciodată de ce a acceptat slujba. Miss Ella terminase liceul prima din clasa ei, însă a preferat să nu meargă la facultate, ci şi-a încins şorţul şi s-a pus pe treabă, câştigând astfel suficienţi bani cât să-l trimită la studii şi să-l întreţină acolo pe fratele ei mai mic, Moses. Când m-am făcut destul de mare ca să înţeleg ceea ce făcuse, ea mi-a spus cu hotărâre: „Într-o bună zi, el este cel care va trebui să poarte de grijă unei familii. Nu eu.” Înainte de a se fi încheiat prima lună petrecută la noi, ea îşi mutase deja lucrurile în căsuţa servitorilor, însă în 16

curând a ajuns să îşi petreacă majoritatea nopţilor dormind pe un scaun, în holul de lângă dormitorul meu de la etajul al doilea. După ce s-a îngrijit astfel de nevoile mele elementare – hrană, îmbrăcăminte şi supraveghere – Rex s-a reîntors în Atlanta şi şi-a reluat atacul necinstit şi continuu asupra dolarului. În curând lucrurile au intrat într-un anume tipar. Până pe la trei ani, îl vedeam pe Rex de joia până duminica. Stătea la noi atât timp cât era necesar pentru ca personalul să se teamă în continuare de el, cât să vadă că eram roşu în obraji, cât să-şi înşeueze unul dintre caii de rasă şi apoi, după partida de călărie, să dispară la etaj în compania uneia dintre asistentele sale. Cam o dată pe lună îi făcea curte celei mai recente partenere de afaceri şi atunci, în acelaşi fel, dispăreau în bar până când el îşi satisfăcea poftele. Rex era de părere că partenerii de afaceri şi oamenii, în general, sunt asemenea trenurilor. „Mergi cu unul până te saturi, apoi sari jos. Vine altul în cinci minute.” Dacă Rex era acasă, şi dacă vorbea, două cuvinte îi erau cu siguranţă pe limbă. Primul dintre ele era „Dumnezeu”, iar al doilea era unul pe care i-am promis lui Miss Ella că n-am să-l repet niciodată. Pe la cinci ani nu ştiam ce înseamnă, însă felul cum îl rostea, roşeaţa de pe faţa lui şi saliva ce îi spumega la colţul gurii ori de câte ori îl pronunţa îmi dădeau de înţeles că nu era ceva bun. „Miss Ella,” am întrebat-o scărpinându-mă în cap, „ce înseamnă cuvântul ăsta?” Ea şi-a şters mâinile de şorţ, 17

m-a luat în braţe de pe scăunelul unde stăteam şi m-a aşezat pe bufet, în bucătărie. Lipindu-şi fruntea de a mea, şi-a pus arătătorul pe buzele mele şi a rostit: „Sssst!” „Dar, Miss Ella, ce înseamnă?” Ea şi-a plecat capul şi mi-a şoptit: „Tuck, este cuvântul din Porunca a treia. E un cuvânt rău, rău de tot. Cel mai rău cuvânt. Tatăl tău n-ar trebui să-l spună.” „Dar de ce-l spune?” „Uneori oamenii mari îl spun atunci când sunt furioşi.” „Pe tine cum de nu te-am auzit niciodată spunândul?” „Tuck,” mi-a zis ea punându-mi în poală castronul cu făină de porumb şi ajutându-mă să amestec aluatul ce se îngroşase, „promite-mi că n-o să spui niciodată cuvântul ăsta. Îmi promiţi?” „Dar dacă te înfurii şi tu şi îl spui?” „N-am să fac asta. Acum însă” – şi ochii ei îi fixară pe ai mei – „promiţi?” „Da, să trăiţi.” „Spune atunci.” „Promit, Mama Ella.” „Şi vezi să nu te audă că spui asta.” „Ce anume?” „«Mama Ella.» M-ar concedia cu siguranţă.” M-am uitat înspre locul unde bănuiam că se afla Rex. „Da, am înţeles.” 18

„Bine, acum amestecă mai departe.” Făcu apoi un semn în direcţia de unde se auzeau strigăte. „Am face bine să ne grăbim. Pare flămând.” Ca un câine care a fost bătut prea des, şi noi învăţaserăm de timpuriu semnificaţia vocii lui Rex. Sunt aproape convins că Miss Ella nu a trăit nici măcar o singură zi în care să nu fi muncit din greu. De multe ori, seara, o priveam cum îşi pune o mână în şold, îşi împinge umerii în faţă, îşi arcuieşte spatele şi se uită la Moses. „Frăţioare, trebuie să mă spăl pe dinţi, să-mi doftoricesc hemoroizii, să mă ung cu Cornhuskers şi să pun capul pe pernă.” Însă de fapt acela era doar începutul. Îşi punea casca de duş, se dădea cu cremă şi apoi îngenunchea. Atunci începea de fapt ziua pentru ea, deoarece, odată pornită, era foarte posibil să rămână acolo toată noaptea. Gândul la Rex m-a făcut să-mi îndrept din nou privirea spre casă. Dacă Rex era prin zonă şi încă nu urcase

în

camera

sa,

erau

foarte

mari

şanse

ca,

aruncându-şi privirea pe oricare fereastră din spatele casei, să vadă uşa principală a locuinţei lui Miss Ella. Aşa că am alergat în spatele căsuţei, prin umbra streşinii. Am întors cu susul în jos găleata de la spălătorul de podele, m-am căţărat până la fereastră şi mi-am proptit bărbia de pervaz, în timp ce, cu picioarele, loveam şi zgâriam zidul rece de cărămidă. Înăuntru, Miss Ella era îngenuncheată lângă pat. De foarte multe ori stătea aşa. Cu capul plecat şi acoperit cu 19

o cască de duş din plastic de culoare galbenă, cu mâinile împreunate odihnindu-se pe Biblia deschisă pe pat, în faţa ei. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, ea se hrănea în mod constant din Scriptură. Adesea cita din ea, cu autoritate. Miss Ella rostea rareori cuvinte sau fraze care să nu fi fost desprinse din Vechiul sau din Noul Testament. Cu cât Rex bea mai mult şi cu cât înjura mai mult, cu atât Miss Ella citea şi se ruga mai mult. Odată, i-am văzut Biblia, şi am observat că mare parte din pagina la care era atunci fusese subliniată. Nu ştiam să citesc prea bine, însă, privind retrospectiv, probabil că era vorba de cartea Psalmilor. Acolo îşi găsea mângâierea Miss Ella. În special în Psalmul 25. Miss Ella îşi mişca buzele, capul i se pleca uşor din când în când, în semn de încuviinţare, iar ochii închişi îi erau înconjuraţi de riduri adânci. Şi acum, ca şi atunci, când îmi amintesc de ea îmi vine în gând aceeaşi imagine: o femeie pe genunchi. Faptul că stătea cu spatele la mine nu conta câtuşi de puţin. În spatele părului sârmos şi grizonat pe care şi-l tundea singură, se ascundeau doi ochi căprui, mici ca nişte mărgele, care vedeau tot ce se întâmpla, ba chiar şi ce nu se întâmpla. Ochii vizibili, cei de pe faţă îi erau îngăduitori şi blânzi, însă cei pe care îi avea la spate mă surprindeau de fiecare dată când făceam câte o năzbâtie. Mă gândeam adesea că dacă aş fi putut să o prind dormind, aş fi intrat la ea în vârful picioarelor, şi aş fi început să caut prin păr, pe la ceafă, ca să-i găsesc. 20

Problema mea era că, şi dacă aş fi reuşit să-i scot casca de duş şi să găsesc pleoapele, ochii aceia ca mărgelele aveau să se deschidă şi să-mi străpungă sufletul cu flacăra lor, eram sigur de asta. Acum aş fi fost teafăr şi pulsând de viaţă – cu respiraţia întretăiată din cauza curiozităţii, pipăindu-i pielea capului cu degetele înfrigurate de emoţie şi având toată viaţa înainte – iar în clipa următoare aş fi fost paf! doar o coloană de fum înălţându-se din pantofii mei. M-am coborât înapoi pe fundul găleţii, am ciocănit uşor în fereastră cu mânerul bâtei de baseball şi am şoptit: „Miss Ella!” Era o noapte răcoroasă, iar respiraţia mea semăna cu fumul trabucului lui Rex. Am privit în sus şi am aşteptat, timp în care frigul se strecura pe nesimţite prin ţesătura pijamalei mele. În vreme ce eu ţopăiam pe găleată, ea şi-a înfăşurat strâns peste umeri un şal zdrenţăros şi a deschis geamul. Dând cu ochii de mine, s-a aplecat în afară şi m-a tras sus, cu toate cele douăzeci şi trei de kilograme ale mele. Ştiu cifra exactă pentru că în urmă cu o săptămână, când împlinisem cinci ani, mă dusese la controlul medical, iar când Moses m-a urcat pe cântar, Miss Ella comentase: „Douăzeci şi trei de kilograme? Copile, ai jumătate din greutatea mea!” A închis fereastra şi a îngenuncheat lângă mine. „Tucker, ce cauţi jos din pat? Ştii cât e ceasul?” Am scuturat din cap, în semn că nu ştiam. Ea mi-a luat pălăria de pe cap, mi-a desfăcut centura cu tocurile 21

de pistol şi le-a atârnat pe amândouă de stâlpii patului. „O să răceşti cobză aici. Vino-ncoace!” Ne-am aşezat amândoi în balansoarul ei, în faţa şemineului în care mocneau doar câţiva tăciuni aprinşi. A aruncat pe foc o mână de surcele şi apoi a început să se legene încetişor, încălzindu-mi mâinile în mâinile ei. Singurele sunete perceptibile veneau de la ritmul lent al balansoarului şi de la inima mea, care bătea să-mi spargă pieptul. După câteva minute, mi-a dat la o parte părul ce-mi venea în ochi şi m-a întrebat: „Ce-ai păţit, copile?” „Mă doare stomacul.” A dat din cap, că mă înţelegea şi şi-a trecut degetele prin părul meu; degetele acelea care miroseau a cremă Cornhuskers. „îţi vine cumva să vomiţi sau ai nevoie să mergi la toaletă?” Am dat din cap că nu. „N-ai putut să dormi, nu-i aşa?” Am încuviinţat cu capul. „Ţi-e frică?” Am dat din cap pentru a treia oară şi am încercat să-mi şterg cu mâneca lacrima ce sta să cadă, însă ea mi-a luat-o înainte. M-a strâns şi mai tare în braţe şi mi-a zis: „Vrei să-mi povesteşti ce s-a întâmplat?” Am clătinat din cap şi am fornăit zgomotos pe nasul înfundat. Ea m-a tras pe spate, spre pieptul său cald ce-şi pierduse fermitatea şi a început să fredoneze ceva, în ritmul balansoarului. Mă aflam în cel mai sigur loc de pe pământ. 22

Şi-a pus mâna pe burtica mea şi a ascultat cu atenţie, cum ascultă doctorul bătăile inimii. După câteva secunde, a dat din cap ca şi cum i s-ar fi confirmat gândul, a pus mâna pe o pătură şi m-a înfăşurat strâns în ea. „Tucker, te doare locşorul tău pentru oameni.” Am ridicat din sprâncene. „Locşorul care?” „Locşorul tău pentru oameni.” „Ce-i asta?” „Este un fel de cufăr al comorii din poveste, pe care îl ai în tine.” M-am uitat către stomacul meu. „Şi are bani în el?” A clătinat din cap, cu un zâmbet. „Nu, nu are bani. În cufăr sunt oameni. Oameni pe care îi iubeşti şi oameni care te iubesc pe tine. Te simţi bine când cufărul e plin, iar când e gol, te doare. Iar acum, el creşte. E cam la fel cu durerile de creştere pe care le simţi uneori la fluierele picioarelor şi la glezne.” Şi-a pus mâna în dreptul buricului meu şi mi-a zis: „E înghesuit cam pe aici, în spatele buricului.” „Cum a intrat acolo?” „Dumnezeu l-a pus acolo.” „Şi fiecare om are câte un cufăr?” „Da.” „Chiar şi tu?” „Chiar şi eu,” mi-a şoptit. M-am uitat la stomacul ei. „Pot să-l văd şi eu?” „A, nu ai cum să-l vezi. E invizibil.” „Atunci de unde ştiu că-i adevărat?” am întrebat-o. 23

„Ei bine” – şi a rămas pe gânduri preţ de un minut – „e la fel ca focul ăsta de aici. Nu poţi vedea cum iese căldura din cărbuni, dar poţi să o simţi. Şi cu cât te apropii mai tare de căldură, cu atât te îndoieşti mai puţin că focul chiar există, cu adevărat.” „Cine este în burtica ta?” am întrebat-o. M-a tras înapoi la piept, iar balansoarul a scârţâit sub greutatea noastră. „Păi să vedem.” Mi-a luat mâna şi a pus-o pe stomacul ei. „Ei bine, tu eşti. Şi George.” George era soţul ei, care murise cam cu şase luni înainte ca ea să răspundă anunţului lui Rex. Nu prea vorbea despre el, dar fotografia lui trona chiar deasupra noastră, pe poliţa căminului. „Şi Mose.” Şi-a mutat apoi mâna. „Şi mama mea, tatăl meu, toţi fraţii şi toate surorile mele. Oameni de felul ăsta.” „Dar toţi sunt morţi, în afară de mine şi de Mose.” „Doar pentru că un om moare, nu înseamnă că te părăseşte.” M-a luat de bărbie şi m-a întors blând către ea. „Tucker, dragostea nu moare, cum mor oamenii.” „Dar în stomacul lui tata, cine e?” „Ei bine,...” a şovăit câteva clipe, apoi s-a hotărât sămi dea un răspuns destul de aproape de adevăr. „În primul rând, Jack Daniels.” „Dar tu de ce nu-ţi umpli cufărul cu d-nul Daniels?” A râs. „Din capul locului, nu-mi place gustul lui. Iar apoi, eu vreau să-mi umplu cufărul cu un lucru pe care nu trebuie să-l înghit decât o singură dată. Dacă-l bei pe d-nul Daniels, el va face aşa încât să-ţi fie iar sete. Va 24

trebui să-l bei în fiecare zi şi mai apoi şi în fiecare noapte, iar eu n-am timp pentru toate prostiile astea.” Focul

îşi

arunca

limbile

aprinse

spre

fundul

şemineului şi devora lemnul, preschimbându-l în cărbuni albi. „Mama Ella, unde-i mămica mea?” Miss Ella privi ţintă spre foc, cu ochii pe jumătate închişi. „Nu ştiu, copile, chiar nu ştiu.” „Mama Ella?” „Da,” mi-a răspuns, scormonind focul cu un vătrai de fier şi ignorând faptul că folosisem iarăşi apelativul interzis. „Tata e supărat pe mine?” M-a strâns în braţe tare de tot şi mi-a zis: „Nu, copile. Purtarea urâtă a tatălui tău nu are nimic de-a face cu tine.” Am rămas tăcut câtva timp, privind cum capătul vătraiului de fier devine roşu incandescent. „Păi, atunci e supărat pe tine?” „Nu cred.” „Atunci,” am întrebat-o, arătând cu degetul înspre ochiul ei stâng: „de ce te-a lovit?” „Tucker, cred că toate ţipetele şi loviturile astea au mult de-a face cu prietenia lui cu d-nul Daniels.” Am încuviinţat din cap, ca şi cum aş fi priceput. „Ca să-ţi spun drept, cred că nici măcar nu-şi mai aminteşte mare parte din ce-a făcut.” 25

„Dacă-l bem pe d-nul Daniels, el o să ne ajute să uităm?” „Nu pentru totdeauna.” Mi-a aranjat iarăşi părul cu degetele şi i-am simţit răsuflarea pe frunte. Miss Ella mi-a spus că uneori, când se ruga, simţea cum răsuflarea lui Dumnezeu se coboară şi o învăluie ca ceaţa dimineţii. Nu ştiam prea multe despre răsuflarea lui Dumnezeu, dar dacă semăna măcar un pic cu răsuflarea lui Miss Ella – dulce, caldă şi intimă – atunci o doream şi eu. „Nu poţi să-l opreşti, să nu mai fie aşa de rău?” „Tucker, m-aş arunca şi în faţa trenului pentru tine, dacă aş crede că ajută la ceva, dar Miss Ella nu poate face toate lucrurile, are şi ea nişte limite.” Lumina tăciunilor dansa pe faţa ei strălucitoare, făcându-i pielea să pară mai albă decât era de fapt. Şi totodată îi dezvăluia cicatricea de deasupra ochiului drept şi uşoara tumefiere care încă nu se vindecase. M-a ridicat în capul oaselor şi mi-a lipit umerii de ai ei. Mi-a masat burtica şi a zâmbit. „Mai ştii că, uneori, intru în camera ta, cu o lumânare sau o lanternă în mână?” Am dat din cap în semn că da, ştiam. „Uite, aşa e şi dragostea. Lumina nu trebuie să-şi vestească intrarea într-o încăpere sau să-i ceară întunericului să plece. Ea pur şi simplu există. Merge înaintea ta, iar întunericul se retrage, ca marea în timpul refluxului.” Şi, fluturându-şi mâna către cameră: 26

„Trebuie să se retragă fiindcă întunericul nu poate sta acolo unde este lumina.” Mi-a cuibărit mâna într-ale sale, ca într-un leagăn. Mâinile ei erau zbârcite şi bătătorite, iar articulaţiile degetelor-mai mari ca ale mele, cumva disproporţionate în comparaţie cu restul mâinii. Verigheta de argint îi era largă şi se subţiase la margini de la atâta purtat. Mâna mea era micuţă şi punctată de unul sau doi pistrui, iar unghiile îmi erau murdare de ţărâna Alabamei. O tăietură mai veche formase o crustă de-a latul încheieturii degetului arătător, ce plesnea de fiecare dată când strângeam pumnul. „Tucker, vreau să-ţi spun un secret.” Mi-a făcut mâna pumn şi mi l-a arătat. „Viaţa este o luptă, dar nu poţi să te baţi cu pumnii.” Mi-a ciocănit uşurel bărbia cu propriul pumn, iar apoi şi-a lăsat mâna pe pieptul meu. „Trebuie să te lupţi cu inima.” M-a tras înapoi la sânul ei şi şi-a supt saliva printre dinţi, ca şi cum ar fi încercat să cureţe cu limba resturile de porumb dintre ei. „Dacă pumnii ţi-s mai însângeraţi decât genunchii, înseamnă că nu te lupţi lupta care trebuie.” „Miss Ella, uneori ceea ce spui tu n-are noimă.” „în

viaţă,”

mi-a

zis

punându-şi

degetul

pe

genunchiul meu, „e de dorit ca cicatricile să fie aici”. Şi-a pus apoi mâna cealaltă pe pielea crăpată a articulaţiei mele, continuând: „Nu aici.”

27

Am făcut semn către sticla cu cremă de mâini, pe jumătate plină, de pe noptieră. „De aceea te dai tu cu Cornhuskers?” Pielea uscată era duşmanul ei numărul unu. „Tributul datorat diavolului,” o numea ea. Mâinile i se crăpau cumplit ori de câte ori culegea varză şi napi sau mă scotea la plimbare pe câmp, să căutăm vârfuri de săgeată sau cioburi de oale de lut, după o răpăială scurtă de ploaie. „De fiecare dată când stai aici jos” – şi am arătat către podea, mai exact către dungile paralele, cu urme de uzură, de dimensiunea genunchilor ei – „de fiecare dată eşti unsă cu cremă.” M-a scărpinat pe spate, iar pielea din jurul ochilor i s-a încreţit într-un zâmbet. „Nu, copile, tu n-o să ai nevoie de Cornhuskers, decât dacă te apuci să lucrezi cu înălbitori şi cu amoniac în fiecare zi.” Am privit în jos, urmărind mişcarea degetului său. „Acum, locşorul tău pentru oameni este cât o piersică sau cât o mandarină. Dar în curând o să crească şi o să se facă de mărimea unui pepene galben şi apoi, într-o bună zi” – desenă un cerc mare pe stomacul meu – „o să fie mare cât un pepene verde.” Mi-am acoperit repede buricul pentru că voiam ca nimic să nu intre şi să nu iasă pe acolo fără încuviinţarea mea. „Miss Ella, tu o să fii întotdeauna înăuntru?” „Da, copile, întotdeauna.” Dădu din cap, întărind cele spuse, iar apoi începu să se uite la foc, cu privirea pierdută. „Eu şi Dumnezeu nu plecăm nicăieri.” 28

„Niciodată?” „Niciodată.” „Promiţi?” „Cu tot sufletul.” „Miss Ella?” „Da, copile?” „îmi dai, te rog, un sandviş cu unt de arahide şi jeleu?” „Copile,” a zis, lipindu-şi capul de al meu şi mângâindu-mă pe obraz cu degetele ei bătătorite, „poţi s-o biciuieşti şi s-o baţi până-şi pierde cunoştinţa, poţi s-o târăşti pe străzi şi s-o scuipi, poţi chiar s-o spânzuri de un copac, s-o împungi cu ţepuşe ascuţite şi să-i răpeşti şi ultima suflare de viaţă, însă, în cele din urmă, indiferent ce-ai face, indiferent cât de mult te străduieşti s-o ucizi, dragostea va învinge.” În noaptea aceea, într-un act de încălcare gravă a uneia dintre poruncile lui Rex, pe care o rostise cu o voce stridentă şi împroşcând în jur salivă, cu minţile întunecate de băutură, m-am ghemuit şi am adormit lângă Miss Ella. Şi acolo, la pieptul ei cald, am dormit liniştit toată noaptea, pentru prima dată în viaţă.

29

Capitolul unu Poate că e din cauza ploilor torenţiale de iulie, care se dezlănţuie la ora 3 după-amiază, la fel de sigur şi de punctual ca răsăritul soarelui, poate că e din cauza uraganelor de septembrie, care-şi dau ifose pe întinsul Atlanticului, înainte de a-şi vărsa măruntaiele când ating ţărmul, sau poate că pur şi simplu Dumnezeu plânge asupra Floridei; însă, oricare ar fi motivul şi oricum s-ar petrece lucrurile, râul St. Johns este şi a fost dintotdeauna sufletul Floridei. Îşi adună apele din ceaţa de la sud de Osceola 1, iar apoi, spre deosebire de aproape toate celelalte râuri ale lumii,

cu

excepţia

Nilului,

şerpuieşte

înspre

nord,

umflându-se tot mai mult pe măsură ce curge într-acolo. După ce se revarsă peste maluri la Lake George, râurile subterane crapă scoarţa pământului, scoţând la iveală izvoare cristaline care-l fac să-şi continue marşul triumfal înspre miazănoapte şi să dea naştere comerţului, traficului naval,

caselor

de

Jacksonvillecunoscut

milioane

de

mai demult

dolari

şi

oraşului

sub denumirea

de

Cowford2 – pentru că pe aici vacile traversau râul prin vad. 1

Osceola (1804-1838), important lider militar amerindian din timpul războaielor din Florida, purtate între triburile Seminole şi armata Statelor Unite – n.tr. 30

La sud de Jacksonville, albia râului se lărgeşte, ajungând la o lăţime de 5 kilometri, şi iau naştere, din loc în loc, mici ramificaţii sau golfuri presărate cu porturi întortocheate şi cu tabere de pescuit, unde oamenii sunt buni, iar majoritatea poveştilor lor – sinuoase ca râul. La câţiva kilometri sud-est de baza militară aeriană ce deserveşte Marina Militarăcartierul general al câtorva escadrile de avioane P3-Orion imense, cu patru elice ce bâzâie monoton – se află pârâul Julington, o mică proeminenţă ce iese din panglica râului, o coteşte spre răsărit, trece pe sub Şoseaua Statală 13, se încolăceşte sub coronamentul unor stejari maiestuoşi iar apoi se pierde în noroiul peisajului virgin al Floridei. Pe malul sudic al pârâului Julington, înconjurat de şiruri de portocali şi copaci de grapefrut, se află Spitalul de Boli Psihice Spiraling Oaks, ce ocupă mai mult de 4 hectare de pământ negru, fertil, neatins de îngrăşămintele artificiale şi găurit de râme. Dacă descompunerea are vreun miros, atunci miroase ca locul acesta. Instituţia e adăpostită la umbra stejarilor mustind de viaţă, ce cresc în voie, ale căror crăci se răsucesc în sus, ca nişte braţe, şi în afară, ca nişte tentacule, ale căror vârfuri sunt împovărate de milioane de ghinde, luate cu asalt de hoarde întregi de veveriţe grăsune, gălăgioase, agitate, alerte la pericolul uliilor, bufniţelor şi egretelor.

2

Cowford: denumire compusă din termenii englezeşti cow = vacă şi ford = trecere prin apă – n.tr. 31

Spiraling Oaks este locul unde oamenii vin, sau sunt trimişi, atunci când familiile lor nu mai ştiu ce să facă cu ei. Dacă există undeva un tărâm al demenţei, aici îl poţi afla. E ultima oprire înaintea casei de nebuni, deşi, la drept vorbind, exact o casă de nebuni este şi asta. Până la ora 10 dimineaţa se schimbaseră deja turele de personal, însă nu înainte ca tuturor celor patruzeci şi şapte de pacienţi să li se fi administrat dozele necesare de Zoloft, Zyprexa, Litiu, Prozac, Respidol, Haldol, Proxilen, Thorazine, Selaxa, Paxil sau Depakote. Litiul este marfa de bază, ingredientul elementar în „dieta” fiecăruia, din moment ce toţi pacienţii, cu excepţia a doi, aveau în sânge o concentraţie de nivel terapeutic. Ceilalţi doi erau abia internaţi şi aveau să intre în scurt timp „în rândul lumii”. Această practică a dat naştere poreclei instituţiei – Lithiumville – pe care toţi, în afară de pacienţi, o considerau amuzantă. Mai mult de jumătate dintre cei internaţi ingerau un cocktail matinal alcătuit din Litiu, plus un alt medicament. Cam un sfert dintre pacienţi, cazurile mai grave, luau Litiu plus încă alte două medicamente.

Doar

câţiva,

să-i

numeri

pe

degete,

înghiţeau Litiu plus alte trei medicamente. Aceştia din urmă erau vieţaşii. Ciudăţeniile. Cei fără speranţă. Cei din categoria „oare de ce s-o mai fi născut?” Clădirile campusului erau toate cu un singur etaj. În felul acesta, nici unul dintre pacienţi nu putea face un pas în gol, de la etajul al doilea. Principalul corp de clădire destinat pacienţilor, Wagemaker Hali, era dispus sub forma 32

unui semicerc, având mai multe cabinete destinate asistentelor plasate strategic, la şase saloane distanţă unul de altul. Podele acoperite cu gresie, pereţi pe care erau pictate diverse peisaje, muzică plăcută şi angajaţi prietenoşi. Locul mirosea ca după un masaj muscular viguros, relaxant şi aromat. Pacientul din salonul 1 locuia aici de doi ani şi, la cei cincizeci şi doi de ani ai săi, era un veteran a trei astfel de instituţii. Cunoscut ca „omulcomputer”, fusese în trecut un programator talentat, responsabil de calculatoarele de mare viteză şi cu nivel ridicat de securitate ale guvernului. Însă toate acele programe i se urcaseră la cap, căci acum credea că are în corp un computer care-i spune ce să facă şi unde să se ducă. Era mereu nervos, hiperactiv şi adesea avea nevoie de ajutor din partea personalului pentru a merge, împleticindu-se, pe holuri, pentru a mânca sau a găsi toaleta, pe care rareori o găsea la timp sau acolo unde era de fapt. Însuşi acest fapt explica mirosul din zonă. Trecea mereu dintr-o extremă în alta: când mai că se căţăra pe pereţi, când era catatonic. Nu exista la el o stare intermediară, şi nici nu existase de ceva timp. Era fie sus, fie jos. Fie pornit, fie oprit, ca un aparat. Fie da, fie nu. Nu mai vorbise de cel puţin un an, chipul îi încremenea adesea într-o grimasă, iar corpul îi rămânea înţepenit în poziţii ciudate, dovadă a conversaţiilor interioare ce se petreceau sub carapacea unui om care avusese odinioară un IQ de 186 sau chiar mai mare. Erau foarte mari şanse ca într-o bună zi să părăsească Spiraling Caks legat cu 33

curele de o targă şi având un bilet fără întoarcere, către un spital din centru, unde uşile se deschid doar pentru a primi noi pacienţi şi unde toate camerele sunt capitonate cu un material vătuit albastru, gros de zece centimetri. Pacientul din salonul 2 era o femeie de douăzeci şi şapte de ani, sosită relativ recent, şi care acum dormea, sub efectul unei doze destul de puternice de Thorazine1200 mg. Nu avea să pună probleme nici azi, nici mâine şi, la drept vorbind, nici în weekend. La fel vor sta lucrurile şi cu tendinţele sale psihotice, care dormeau şi ele, sub acţiunea aceluiaşi sedativ. Cu trei zile în urmă, soţul ei bătuse la uşa instituţiei şi ceruse să fie internată. Faptul acesta se întâmplase la scurt timp după ce, pradă unui nou ni episod maniacal – cel de-al nouăsprezecelea plan măreţ pe care-l pusese la cale – golise contul bancar al familiei şi îi dăduse unui străin 67.000 de dolari, bani gheaţă. Toţi banii ajunseseră la un individ care, chipurile, crease un dispozitiv care scădea la jumătate consumul de benzină pentru orice maşină de pe faţa pământului. Străinul nu i-a dat nici-o chitanţă şi n-a mai fost văzut vreodată. Şi nici banii, dealtfel. Pacientul din salonul 3 împlinise patruzeci şi opt de ani de mai multe ori, în cei trei ani petrecuţi aici, iar acum stătea în picioare lângă biroul asistentelor şi întreba: „La ce oră începe Zest?” Văzând că asistenta nu-i răspunde, bătu cu pumnul în masă şi zise: „Nava a venit deja şi eu nu plec nicăieri. Dacă-i spui lui Dumnezeu, o să mor.” Apoi, când ea nu făcu altceva decât să zâmbească, 34

bărbatul începu să se plimbe încoace şi încolo, mormăind ceva

neinteligibil.

Vorbea

încâlcit,

mintea

lui

gonea

nebuneşte printre o mie de idei strălucite, iar stomacul îi ghiorăia de foame deoarece, convins fiind că stomacul lui era în iad, nu mai mâncase nimic de trei zile. Era euforic, avea halucinaţii legate de tot soiul de detalii şi doar cinci secunde îl mai despărţeau de următorul pahar cu suc de merişor – băutura administrată cu seringa de către asistente. Până pe la 10:15, pacientul în vârstă de treizeci şi trei de ani, din salonul 6, nu-şi mâncase încă piureul de mere. Prefera să stea lipit de uşa băii şi să privească pe furiş înspre castronul cu mâncare, examinându-l cu suspiciune. Se afla aici deja de şapte ani şi era ultimul dintre

pacienţii

ce

primeau

Litiu

plus

alte

trei

medicamente. Ştia despre Litiu, Tegretol şi Depakote, dar încă nu reuşise să-şi dea seama în ce amestecau cele 100 miligrame de Thorazine, de două ori pe zi. Ştia sigur că undeva le puneau, dar în ultimele câteva luni fusese aşa de ameţit tot timpul, încât nu putuse să descopere unde anume. După şapte ani petrecuţi în salonul 6, personalul de aici putea prognoza, cu destulă certitudine, punctele culminante pe care boala sa le atingea în mod ciclic, de şapte-opt ori pe an. În perioadele respective, răspunsese cel mai bine la doze reduse de Thorazine, administrate pe o perioadă de două săptămâni. Faptul acesta îi fusese explicat pacientului de mai multe ori, şi îl înţelegea, ceea ce nu înseamnă că îi şi plăcea. 35

Se acomodase destul de bine, deşi, la treizeci şi trei de ani, erau mult mai tânăr decât vârsta medie a pacienţilor de aici: patruzeci şi şapte. Părul închis la culoare i se subţiase şi vădea un început de chelie, iar în jurul urechilor i se iviseră câteva fire albe. Pentru a ascunde faptul că era grizonat, îşi tundea părul destul de scurt, ceea ce nu reuşea însă să-i ascundă chelia şi fruntea

tot mai lată. Această

trăsătură specifică

îl

deosebea de fratele său, Tucker, pe care pacientul nu-l mai văzuse de când acesta îl lăsase la uşa instituţiei, cu şapte ani în urmă. Matthew Mason şi-a primit porecla în clasa a doua când, în prima zi de şcoală, şi-a scris numele cu litere de mână. Miss Ella exersase cu el, la masa din bucătărie, iar acum era extrem de mândru să-i arate învăţătoarei că ştia să scrie literele de mână. Singura problemă a fost că, exact în ziua aceea, nu a închis bucla din partea de sus a literei a. Aşa că, în loc de a, învăţătoarea a citit u, şi aşa i-a rămas numele. Tot lipite de el au rămas şi râsetele, degetele îndreptate batjocoritor spre el şi chicotelile. De atunci înainte, el a fost Mutt Mason. Tenul său măsliniu l-a făcut să-şi închipuie că mama lui fusese de origine spaniolă sau mexicană. Dar nimeni nu ştia cu siguranţă. Tatăl lui era un bărbat scund, gras, cu pielea deschisă la culoare şi predispusă la aluniţe. Mutt avea şi el aluniţe. Îşi luă ochii de pe castron, privi în oglinda din baie şi văzu că hainele, ce altădată îi veneau bine, păreau acum lăbărţate şi atârnau parcă pe 36

el, mai mari cu o mărime. Îşi studie umerii şi se întrebă dacă nu cumva „intrase la apă” În timpul petrecut aici – era a şaptea oară pe ziua de azi când îşi punea întrebarea asta. Deşi se îngrăşase cu aproape un kilogram şi jumătate în ultimul an, tot era sub greutatea dinaintea internării, şi anume 80 de kilograme. Antebraţele sale, altădată ca ale lui Popeye Marinarul, pocnind de muşchi şi de forţă, modelate prin mânuirea ciocanului, erau acum slabe, de i se vedeau tendoanele. În prezent cântărea 73 de kilograme, exact greutatea din ziua când au îngropat-o pe Miss Ella. Ochii şi sprâncenele negre, în ton cu tenul său oacheş îi aminteau cât de repede se bronza pe vremuri. Acum, luminile fluorescente rămăseseră singurul său contact cu razele ultraviolete. Mâinile îi erau slăbite iar bătăturile i se înmuiaseră şi dispăruseră de mult. Tânărul transpirat, care altă dată se căţăra doar cu ajutorul braţelor, pe o funie, până în vârful turnului de apă şi care apoi aluneca în jos, pe tiroliană, ţinându-se cu o singură mână, nu-l mai privea acum din oglindă, îi plăcea apa, îi plăcea priveliştea de sus din turn, îi plăcea fiorul căderii pe care-l simţea atunci când mânerul tirolienei îl arunca violent înainte, îi plăcea sunetul morii de vânt, când aspira apa din fosta carieră de piatră, prin ţeava de 5 centimetri diametru şi umplea cu ea bazinul cât o piscină, aflat la vreo şapte metri deasupra pământului. Se gândi la Tucker şi la ochii lui verzi ca apa. Ascultă cu atenţie, sperând să audă vocea calmă, plină de încredere şi blândeţe a lui Tucker, însă, dintre toate acele 37

voci ce răsunau în capul lui, niciuna nu-i aparţinea lui Tucker. Se gândi la grajd, la felul cum loveau pietrişul cu o bâtă de lemn ciobită şi cum, pe măsură ce Tucker creştea, peretele din spate al grajdului semăna tot mai mult cu o bucată de şvaiţer. Se gândi la vremurile când înota în fosta carieră de piatră, când mânca sandvişuri cu unt de arahide şi jeleu, alături de Miss Ella, pe veranda din spatele casei, când alerga, în zori de zi, prin fânul înalt până la umeri, şi când se căţărase pe acoperişul clădirii Waverly Hali, în noaptea senină, luminată de lună, doar ca să arunce o privire asupra lumii care-l înconjura. Gândul la locul acela îi aduse un zâmbet pe faţă-fapt destul de ciudat, dată fiind povestea lui şi cele întâmplate acolo în trecut. Se gândi la zidurile masive, de piatră şi cărămidă, la mortarul ce le ţinea laolaltă, astupând crăpăturile dintre cele două materiale; la ţiglele negre de ardezie, stivuite unele peste altele pe acoperiş, ca solzii unui peşte; la capetele de balaur de pe turnuleţe, ce împroşcau apa atunci când ploua şi la jgheaburile de cupru ce îmbrăţişau casa, ca nişte ţevi de eşapament; se gândi la uşa principală, din lemn de stejar, groasă de zece centimetri, şi la ciocănelul special cu care băteai în ea: cel în formă de cap de leu, făcut din bronz şi atât de greu că nu-l puteai ridica decât cu amândouă mâinile; se gândi la tavanul înalt, acoperit de picturi vechi şi încadrat de patru rânduri de frize decorative, la rafturile din bibliotecă, pline de cărţi legate 38

în piele pe care nimeni nu le citise vreodată şi la scăriţa pe roţi ce aluneca de la un raft la altul; se gândi la păcănitul sec al pantofilor pe podelele acoperite cu dale de marmură; la masa din sufragerie, încrustată cu aur, la care puteau sta câte treisprezece oameni pe fiecare parte, şi la covorul de sub ea, pe care o familie de şapte persoane l-a ţesut timp de douăzeci şi opt de ani; se gândi la uneltele de curăţat hornul, puse grămadă în podul casei, unde-şi ţinea el jucăriile, şi apoi se gândi la şobolanii din pivniţă, unde şi le ţinea Rex peale sale; se gândi la candelabrul de cristal, agăţat de tavanul holului, a cărui circumferinţă era cam cât capota unui Cadillac, la pendula mare ce mergea mereu cu cinci minute înainte şi al cărei dangăt făcea să se cutremure pereţii, în fiecare dimineaţă, la ora şapte; şi apoi la paturile acelea etajate, ca de cazarmă, unde el şi cu Tucker se luptau cu aligatorii, cu indienii, cu Căpitanul Hook şi cu visurile urâte; se gândi la scările lungi, în spirală, şi la felul cum îşi dădea drumul să alunece în jos, pe balustrada lată şi netedă, în exact patru secunde, se gândi la mirosul şi căldura ce veneau din bucătărie şi la faptul că inima lui n-a ieşit niciodată de acolo flămândă; şi apoi se gândi la melodiile fredonate de Miss Ella în timp ce lustruia unul din cele trei seturi de argintărie, freca podeaua din lemn de mahon târându-se pe genunchi sau spăla geamurile ce încadrau lumea lui. Într-un final, ajunse cu gândul la acea noapte turbată, şi zâmbetul îi dispăru brusc de pe chip. Se gândi la lunile care-i urmaseră, la distanţarea şi apoi la 39

dispariţia lui Rex. Se gândi la nesfârşiţii ani pe care-i petrecuse singur, ani în care se simţea în siguranţă doar în singurătatea din vagoanele de tren părăsite, ce huruiau, purtate de la un capăt la celălalt al Coastei de Vest. Apoi se gândi la înmormântare, la călătoria lungă cu maşina din Alabama până aici, în care niciunul nu rostise o vorbă şi la felul cum Tucker plecase fără ca măcar să-şi ia la revedere. Nu există cuvinte care să poată descrie felul cum se simţise atunci. Cu toate că abandonat merge, într-o oarecare măsură. Rex săpase un fel de fisură permanentă şi intangibilă între ei, iar fisura se adâncise mai mult decât ar fi vrut ei să

recunoască. În ciuda speranţelor,

îmbrăţişărilor, învăţăturilor şi genunchilor bătătoriţi ai lui Miss Ella, acea sabie însângerată, cu două tăişuri, s-a împlântat prea adânc, durerea era prea întreţesută în însăşi fiinţa lor. El şi Tucker bătuseră în retragere, îngropaseră amintirea şi, cu timpul, se îngropaseră şi unul pe altul. Rex câştigase. Într-una dintre predicile sale pe verandă, rostite de la amvonul balansoarului, Miss Ella îi spusese că dacă mânia apucă vreodată să prindă rădăcini în inima cuiva, mai întâi se agaţă strâns cu ghearele de ea, apoi sapă tot mai adânc şi în cele din urmă înăbuşă viaţa din inima care-a primit-o. Se pare că a avut dreptate, căci acum lujerii erau deja groşi cât un braţ de om şi se împleteau într-o reţea inflexibilă în jurul inimii lui. Şi în jurul inimii lui Tucker, deopotrivă. Situaţia lui Mutt era rea, dar poate 40

că a lui Tucker era cea mai rea cu putinţă. Asemenea unei plante căţărătoare ce a tot crescut timp de o sută de ani, lujerii mâniei despicaseră stânca ce altădată le fusese adăpost. În primele şase luni petrecute la Spiraling Oaks, Mutt răspunsese atât de slab la medicaţie, încât doctorul îi prescrisese

şi

îi

administrase

TEC

–

terapie

electroconvulsivă. După cum arată şi numele, pacienţii sunt sedaţi, li se dă un relaxant muscular pentru a preveni accidentările în timpul convulsiilor iar apoi li se administrează electroşocuri până când degetele de la picioare li se flectează spre talpă, îşi dau ochii peste cap şi urinează în pantaloni. Se presupune că această metodă funcţionează mai rapid decât medicaţia, însă în cazul lui Mutt, unele răni erau mai profunde decât raza de acţiune a electroşocurilor. Iată de ce Mutt examina atent piureul de mere. Nu dorea cu niciun chip să i se fixeze electrozi pe corp şi să i se insereze un cateter în penis, însă la momentul actual paranoia sa o luase razna, ajungând la un nivel paroxistic; aşa încât mai aveau doar două căi de a-i introduce pe ascuns medicamentele în organism: piureul de mere dimineaţa şi budinca de ciocolată noaptea. Ştiau că ambele îi plac, prin urmare nu întâmpinaseră niciodată un refuz. Până acum. Cineva îi pusese piureul de mere într-un castron de plastic, pe colţul tăvii şi presărase deasupra un praf de scorţişoară. Numai că scorţişoara nu era doar deasupra. 41

Aruncă o privire în sus, apoi la dreapta... la stânga. Vicky, asistenta lui cu picioare lungi, cu ochi de spanioloaică, părul negru ca smoala, fuste scurte şi talent la şah avea să intre în curând în cameră şi să-i fluture prin faţa ochilor o lingură, şoptind: „Mutt, mănâncă tot!” În copilărie, Mutt cultivase el însuşi meri şi făcuse piure de mere – una dintre mâncărurile lui preferate, de când era copil – în fiecare toamnă, alături de Miss Ella, însă ea folosea alte ingrediente. Ea pasa merele, adăugând uneori piersici conservate, pe care le puseseră la păstrare în vara respectivă, şi poate chiar ceva scorţişoară sau esenţă de vanilie. Însă nu punea şi ingredientul secret ce stătea acum ascuns sub praful de scorţişoară. Îi plăcea mai mult piureul lui Miss Ella. De pe fereastra dormitorului său, Mutt putea vedea trei puncte de reper, ce ieşeau în evidenţă, în peisaj: pârâul Julington, portul de ambarcaţiuni de pe pârâul Julington şi terasa din spate a Taberei de Pescuit Clark's. Dacă se întindea suficient de mult în afară, putea vedea râul St. Johns. De câteva ori, personalul instituţiei închiriase câteva Gheenoe – un fel de canoe cu etrava pătrată, imposibil de răsturnat sau scufundat. Le lansau la apă în port şi, pornind de acolo, îşi duceau pacienţii în plimbări tihnite, de după-amiază, în susul râului, iar apoi înapoiau bărcile proprietarului portului, care în discuţiile despre vecinii lui de dincolo de pârâu îi numea cu afecţiune pe aceştia „casa de nebuni de bună-credinţă!” 42

Cu un ochi pe marginea castronului de plastic, Mutt aruncă o privire afară şi trebui să recunoască faptul că, în aceşti şapte ani, auzise şi văzuse multe ghinde căzând. „Milioane”, mormăi în sine, în timp ce altă ghindă ricoşă din pervazul ferestrei, speriind o veveriţă din apropiere, care începu să ţopăie prin iarbă, cu coada ridicată. Episoadele de luciditate erau trecătoare-un efect secundar al pastilelor. Dar trecătoare era şi liniştea. La un moment dat, ar fi făcut orice, sau i-ar fi lăsat să-i facă orice doar ca să reducă la tăcere tărăboiul din capul său. Privi în jur şi observă cu satisfacţie că salonul lui nu era capitonat. Nu ajunsese chiar până acolo. Ceea ce însemna că mai era încă speranţă. Faptul că era aici nu însemna că nu putea raţiona. Faptul că era nebun nu-l făcea şi prost. Nici nu-l transforma într-un retardat. Putea judeca foarte bine; doar că gândurile sale urmau un traseu mai sinuos decât la ceilalţi oameni, şi nu ajungea întotdeauna la aceeaşi concluzie ca restul. Spre deosebire de ceilalţi pacienţi, lui nu trebuise să-i spună nimeni că se afla chiar pe buza prăpastiei. Îşi simţise picioarele atârnând dincolo de marginea stâncii cu mult timp în urmă. Abisul era adânc, şi nu aveai cum să-l înconjori. Exista o singură cale de a ajunge pe partea cealaltă. Pacienţii de aici puteau să se uite în jos, în prăpastie, şi puteau să privească şi înapoia lor, însă pentru a ajunge dincolo trebuia să le crească aripi şi să facă o săritură lungă, lungă de tot. Majoritatea n-aveau s-o facă niciodată. Era prea dureros. Prea incert. Prea multe 43

lucruri de reparat sau de retractat. Mutt era conştient şi de realitatea acestui fapt. De fapt, exista o singură modalitate de a ieşi de aici cu viaţă: imobilizat într-o ambulanţă, legat strâns în curele şi înotând în Thorazine. Mutt nu văzuse niciodată vreun pacient plecând pe uşa din faţă, fără să fi fost legat asemenea lui Gulliver, de o targă. De fiecare dată, asculta cu atenţie bipurile, zgomotul făcut de încălţămintea grea a paramedicilor pe podelele de gresie, roţile brancardei ţăcănind pe ciment şi uşile care se deschideau şi apoi se închideau

rapid,

de

fiecare

dată

când

cineva

era

transportat de-a lungul holului spre a fi externat. Asculta apoi sirenele ce se îndepărtau, trecând cu viteză pe sub semafoare. Mutt n-avea de gând să lase să i se întâmple şi lui aşa ceva, şi asta din două motive. În primul rând, nu-i plăcea zgomotul sirenelor. Îi dădea dureri de cap. Iar în al doilea rând, i-ar fi fost dor de singurul lui prieten adevărat, Gibby. Gibby, cunoscut de comunitatea medicilor din toată ţara sub numele de Dr. Gilbert Wagemaker, era un psihiatru în vârstă de şaptezeci şi unu de ani, cu spiritul tânăr, cu părul alb şi lung până la umeri, ce mergea agale şi purta ochelari mari şi rotunzi, cu lentilele ca nişte funduri de borcane. Avea unghiile mereu murdare şi întotdeauna prea lungi şi purta sandale, ce îi scoteau la iveală degetele deformate. În afară de munca sa, avea o pasiune deosebită pentru pescuitul la muscă. De fapt, aceasta era dependenţa lui. Dacă n-ar fi purtat ecuson şi 44

halat alb, ar fi putut trece drept unul dintre pacienţi, însă în realitate-adică tocmai locul unde Gibby spera să-i aducă pe majoritatea pacienţilor săi – el era unicul motiv pentru care mare parte dintre ei nu fuseseră încă scoşi pe uşa principală de către paramedici. Cu

şaptesprezece

ani

în

urmă,

o

asistentă

nemulţumită a luat o bucată de hârtie galbenă pentru stenografiere, boţită şi ruptă anapoda, a lipit-o pe uşa lui şi a mâzgălit pe ea în grabă: „Vraciul”. Gibby a văzut-o, şi-a scos ochelarii, a început să molfăie capătul ramelor şi a studiat cu atenţie bileţelul. După o analiză amănunţită a zâmbit, a dat din cap şi a intrat în biroul său. Câteva zile mai târziu hârtia cu pricina era pusă în ramă. De atunci a rămas în acelaşi loc. În anul precedent primise o distincţie pentru întreaga carieră, decernată de către o societate naţională având o mie două sute de membri, toţi medici homeopaţi – cu alte cuvinte, vraci. În discursul său de acceptare a distincţiei, i-a menţionat pe pacienţii săi, spunând: „Uneori nu sunt sigur cine e mai nebun: eu sau ei.” Când râsetele au încetat, el a continuat: „Am să vă repet un adevăr cunoscut de toată lumea: numai un nebun poate să-l înţeleagă pe altul.” Când a fost întrebat, insistent, despre folosirea TEC în anumite cazuri de-ale sale, a răspuns: „Fiule, nu prea are sens să laşi ca un pacient psihotic să rămână veşnic psihotic doar pentru că tu nu eşti dispus să abordezi, într-o manieră categorică, problema folosirii TEC, a medicaţiei sau a beneficiilor acestora. Dovada stă în 45

budincă, iar dacă ajungi cumva pe la Spiraling Oaks, o să te servesc şi pe tine cu o porţie.” În ciuda remediilor sale controversate şi a medicaţiei excesive pe care era acuzat de unele voci că o practicase vreme de patruzeci de ani, Gibby avea un palmares remarcabil, reuşind să-i readucă la un oarecare echilibru chiar şi pe cei aflaţi într-o stare extrem de gravă. Văzuse taţi întorcându-se la copiii lor, soţi întorcându-se la soţiile lor şi copii întorcându-se la părinţii lor. Însă aceste poveşti de succes nu erau suficiente. Holurile spitalului erau tot pline. Aşa că Gibby s-a pus din nou pe treabă. Adeseori cu undiţa în mână. Gibby era unul dintre cele două motive pentru care Matthew Mason era încă în viaţă şi funcţiona – chiar dacă o făcea doar sporadic. Celălalt motiv era amintirea lui Miss Ella Rain. De la internarea sa, acum şapte ani, patru luni şi optsprezece zile, Gibby se legase de cazul lui Mutt întrun mod cu totul personal. Un lucru pe care nu ar fi trebuit să-l facă, profesional vorbind, dar pe care totuşi, ca om, iată că îl făcuse. În ce-l priveşte pe Mutt, vocile veneau şi plecau. Dar de cele mai multe ori, veneau. Acum, la ora 10:17, în timp ce contempla pârâul, vocile se pregăteau să atace. Ştia că piureul de mere avea să le reducă la tăcere, însă pe parcursul ultimului an tot încercase să-şi facă curaj şi să sară peste acest desert de dimineaţă. „Poate că azi voi reuşi,” Îşi zise-n sine, în timp ce doi adolescenţi pe jet-skiuri şi o barcă cu motor, de mare viteză, trecură parcă în zbor în josul pârâului, spre râu. În curând ele fură urmate 46

de o canoe albă, lungă de aproape 5 metri şi propulsată de un mic motor suspendat, de cincisprezece cai putere, ce atingea uşor suprafaţa apei. Mutt se concentra asupra imaginii canoei – cu două beţe de undiţă sprijinite de margini, cu găleata alb-roşie pentru momeală, cu motorul său special pentru pescuit şi cu cei doi băieţei înfăşuraţi în veste de salvare portocalii. Cum ambarcaţiunea se deplasa, probabil, cu o viteză de douăzeci de noduri, vântul le flutura cămăşile şi vestele, însă nu şi părul, pentru că aveau şepcile de baseball bine înfundate pe cap, apăsându-le urechile şi ascunzându-le aproape cu totul tunsorile soldăţeşti. Tatăl lor stătea în spate, cu o mână pe maneta de acceleraţie şi cu cealaltă pe marginea bărcii, privind apa, prora navei şi pe băieţii săi. Ridică uşor maneta, reducând viteza, îndreptă ambarcaţiunea către ţărm şi începu să caute printre nuferi un spaţiu suficient de larg, pe unde să-şi coboare

râmele,

momelile

de

plastic

sau

pe

cele

segmentate, marca Rapala. Mutt îi urmări cu atenţie trecând pe sub fereastra sa şi transmiţându-şi mici semnale de deşteptare prin iarbă şi printre cioturile de chiparoşi. După ce au plecat, după ce sunetul s-a estompat iar apa s-a liniştit în urma lor, Mutt s-a aşezat pe marginea patului şi rămas pe gânduri, reflectând la expresia întipărită pe feţele lor. Îl nedumerea nu atât ce arătau chipurile acelea, ce se citea pe ele, cât mai degrabă ce nu arătau: nici-o teamă, nici-o urmă de mânie. 47

Mutt

era

conştient

că

medicamentele

doar

îl

amorţeau, reducând la tăcere acel cor de voci şi amortizau durerea, însă nu făceau nimic pentru a înlătura rădăcina problemei. Chiar şi în starea sa actuală, Mutt ştia că medicamentele nu puteau şi nu aveau să înăbuşe vocile pe vecie. Ştiuse acest lucru dintotdeauna. Era doar o chestiune de timp. Aşa că a făcut ce ar face orice om care are vecini noi: s-a dus la gard, a întins mâna şi s-a împrietenit cu ele. Din păcate însă, vocile nu erau nişte vecini prea buni. Când Gibby l-a chestionat în prima săptămână de după internare, l-a întrebat: „Te consideri nebun?” „Desigur,” i-a răspuns Mutt fără a sta prea mult pe gânduri. „E singurul lucru care mă împiedică să-mi pierd minţile.” Poate că acesta a fost comentariul care i-a atras atenţia lui Gibby şi l-a determinat să se intereseze într-un mod cu totul special de cazul lui Matthew Mason. Începând din şcoala gimnazială, i se puseseră toate diagnosticele, de la schizofrenie la tulburare bipolară, apoi la comportament schizoafectiv, psihotic, maniaco-depresiv, paranoid pe termen lung sau cronic. Adevărul este că Mutt suferea de toate acestea în acelaşi timp, şi totodată de niciuna. La fel ca acei curenţi schimbători din pârâul de lângă fereastră, şi boala sa cunoştea perioade de flux şi reflux, în funcţie de amintirea pe care o scoteau vocile din dulapul memoriei sale. Atât el cât şi Tucker se confruntau cu amintirile, doar că într-o manieră diferită. 48

Gibby şi-a dat seama în scurt timp că Mutt nu era un pacient obişnuit schizoafectiv-schizofrenic-maniacodepresiv, psihotic cu sindrom de stress post-traumatic sever şi tulburări obsesiv-compulsive. A făcut această descoperire la capătul uneia dintre perioadele de insomnie ale lui Mutt-una care a durat opt zile. Mutt cutreiera coridoarele la ora 4 dimineaţa şi nu mai ştia când e zi şi când noapte. Nu devenise încă agresiv, combativ şi nici nu i se născuseră încă tendinţele suicidale, însă Gibby era precaut, în expectativă. Până în ziua a opta, a ajuns să poarte opt dialoguri în acelaşi timp, toate concurând între ele pentru supremaţie. În ziua a noua, Mutt a arătat înspre propriul cap, şi-a dus degetul arătător la buze, în semn de „Ssssst!” şi apoi a scris ceva pe o bucată de hârtie şi i-a înmânat-o lui Gibby. Vocile... vreau să plece. Toate. Până la ultima. Gibby a citit notiţa, a studiat-o timp de un minut şi apoi a scris: Mutt, şi eu vreau acelaşi lucru. Şi le vom scoate afară, să ştii, dar înainte de a le trimite înapoi, în flăcările de unde au venit, haide să ne dăm seama care voci spun adevărul şi care ne mint. Mutt a citit bileţelul, ia plăcut ideea, s-a uitat peste umăr, în ambele părţi şi a încuviinţat din cap. Timp de şapte ani, el şi Gibby tot identificaseră şi despărţiseră

mincinoşii

de cei care

spuneau adevărul. Până acum, găsiseră doar o singură voce care nu-l minţise. Cam de treizeci de ori pe zi una dintre voci îi spunea că era murdar pe mâini. Iniţial, când Mutt era proaspăt 49

internat, Gibby i-a raţionalizat săpunul pentru că nu putea găsi vreo explicaţie pentru rapida dispariţie a acestuia. O parte din personal credea că Mutt îl mânca – şi chiar i-au luat loţiunea antibacteriană Zest pe care Mutt o ceruse în mod specific – însă camerele de supraveghere au dovedit altceva, aşa că Gibby a lăsat-o baltă. Asemenea mâinilor sale, şi salonul său era perfect curat. Lângă patul lui găseai bidoane de dezinfectant, amoniac, Pine Sol şi Windex alături de şase cutii cu mănuşi de cauciuc şi paisprezece role de şervete de hârtiecare laolaltă alcătuiau rezerva pe două săptămâni. Din nou, Gibby avusese rezerve să lase proviziile în camera lui Mutt. Însă după ce s-a asigurat că nu-l bătea câtuşi de puţin gândul să-şi prepare un cocktail din ele, ci chiar le folosea, l-a aprovizionat pe Mutt cu de toate. În curând camera lui a devenit un exemplu pentru familiile care făceau turul instituţiei sau îi vizitau pe cei dragi. În ciuda speranţelor lui Gibby – pe care bunul doctor i le împărtăşise – excentricitatea lui Mutt n-a prea avut efect asupra individului din salonul alăturat, care timp de cinci ani intrase zi de zi în salonul lui Mutt şi îşi făcuse nevoile în coşul de gunoi al acestuia. La fel cum făcea, de altfel, cu mai toate lucrurile din viaţa sa, Mutt exagera şi în privinţa curăţeniei. Dacă în camera lui existau obiecte de metal care la un moment dat fuseseră vopsite, fără îndoială că acum nu mai aveau pic de vopsea pe ele. Gibby nu a ştiut niciodată cu siguranţă dacă aceasta era o obsesie în toată puterea cuvântului sau 50

doar ceva cu care pacientul său îşi ocupa mâinile şi mintea. Cu ajutorul a peste 700 de litri de soluţie de curăţat el înlăturase vopseaua, apoi finisase şi îndepărtase petele de pe toate obiectele din cameră. Dacă mâna sa sau a altcuiva atinsese, ar fi putut atinge sau existau şanse să atingă în viitor vreo suprafaţă din acea cameră, el o curăţa. Se poate spune că în medie, într-o zi obişnuită, îşi petrecea mai mult de jumătate din timp făcând curăţenie. Ori de câte ori atingea vreun lucru, acela trebuia curăţat; însă nu doar obiectul cu pricina, ci şi cele aflate în imediata vecinătate a obiectului compromis, precum şi cele din imediata vecinătate a celor din imediata vecinătate. Însă treaba era departe de a se fi încheiat, pentru că ulterior trebuia să cureţe şi obiectele folosite la curăţenie... şi aşa mai departe. Ciclul era atât de vicios, încât îşi punea chiar o pereche nouă de mănuşi de cauciuc pentru a curăţa mănuşile uzate înainte de a le arunca la gunoi. Folosea atât de multe prosoape de hârtie şi mănuşi de cauciuc încât infirmierele i-au cumpărat în cele din urmă propriul coş de gunoi de 200 litri şi o cutie întreagă de saci de plastic. Ciclul acesta interminabil îi mânca mai tot timpul, e adevărat, însă cele mai perfide şi mai epuizante erau lanţurile interioare care îl ţineau prizonier, mai mult decât o făceau pereţii salonului său. Lanţurile îl paralizau şi, prin comparaţie, cei patru pereţi îi ofereau mai multă libertate decât Calea Lactee. Uneori rămânea agăţat de o întrebare, de un gând sau o idee şi treceau opt zile până 51

când se putea gândi la altceva. Nici în această privinţă Gibby nu avea certitudinea că era vorba într-adevăr despre o stare fiziologică sau dacă era ceva ce Mutt permitea să i se întâmple, pentru a nu se mai gândi la trecut. Însă privind imaginea în ansamblu, ce mai conta acest detaliu? În perioadele respective mânca puţin şi nu dormea deloc. Într-un final leşina din cauza epuizării, iar când îşi revenea, gândul era deja plecat. Atunci comanda creveţi prăjiţi, budincă cu brânză, cartofi prăjiţi şi un ceai mare şi dulce de la Clark's, pe care Gibby i le livra personal. Aceasta era viaţa lui Mutt şi părea că aşa avea să rămână pe termen nedefinit. Singurele lanţuri care nu-l paralizau erau cele ce aveau legătură cu o anumită sarcină. De exemplu: să dezmembreze un motor de maşină, un carburator, o yală, un computer, o bicicletă, o puşcă, un generator, un compresor, o moară de vânt, orice lucru compus dintr-o mulţime de piese, toate conectate într-un mod logic, astfel încât să formeze un sistem perfect care, odată asamblat, să funcţioneze într-un anume fel. Dacă îi dădeai câteva minute, o zi, o săptămână, putea să dezmembreze orice obiect şi să îi aşeze toate componentele pe podeaua salonului său, într-un labirint pe care doar mintea sa îl înţelegea. Dacă îi dădeai încă o oră, o zi sau o săptămână le reaşeza pe fiecare exact la locul potrivit, făcându-le să îndeplinească aceeaşi funcţie ca la început. Gibby i-a remarcat pentru prima dată acest talent atunci când a demontat ceasul deşteptător. Mutt întârziase 52

la evaluarea sa săptămânală aşa că Gibby a venit să vadă ce face. L-a găsit pe duşumea, înconjurat de piesele ceasului deşteptător ce fusese dezasamblat şi împrăştiat pe jos în sute de părţi de nerecunoscut. Gândindu-se că a pierdut un ceas deşteptător de opt dolari, Gibby s-a retras din cameră fără a spune vreun cuvânt. Mutt era în siguranţă, implicat într-o activitate ce-l stimula mental şi părea relativ fericit. Aşa că Gibby s-a hotărât să îl verifice din nou peste câteva ore. După amiază, doctorul s-a reîntors în salonul lui Mutt şi l-a găsit pe acesta dormind în pat cu ceasul aşezat cum trebuie pe noptieră, indicând ora corectă şi programat să sune peste treizeci de minute – cum s-a şi întâmplat, de altfel. De atunci încolo Mutt a devenit domnul Repară Tot al Spiraling Oaks. Uşi, computere, becuri, motoare, maşini, tot ce nu funcţiona şi necesita reparaţie. Detaliile plictisitoare nu erau plictisitoare pentru Mutt.

Într-o

dupăamiază,

Mutt

l-a

găsit

pe

Gibby

confecţionându-şi singur muştele pentru undiţă. Şi-a tras un scaun mai aproape, iar Gibby i-a arătat o muscă artificială pe care o cumpărase de la un magazin exclusivist de unelte pescăreşti, numit The Salty Feather-ai cărui proprietari erau doi indivizi ce vindeau echipamente performante, ofereau informaţii preţioase şi cereau preţuri mari. Gibby îşi cumpărase un Clauser, o muscă specială pentru prinderea bibanilor roşii din smocurile de iarbă ce mărgineau râul St. Johns. Şi stătea acum la birou, încercând să creeze o replică a respectivei muşte, însă fără 53

prea mult succes. Mutt părea interesat, aşa că Gibby i-a oferit scaunul lui, după care, fără a-i adresa lui Mutt nici măcar un cuvânt, şi-a pus halatul alb şi a plecat să verifice câţiva pacienţi. La întoarcere, treizeci de minute mai târziu, l-a găsit pe acesta legând a cincisprezecea muscă. Manualul lui Gibby despre confecţionarea muştelor era deschis pe birou, iar Mutt reproducea acele imagini. În lunile următoare, Mutt a confecţionat toate muştele lui Gibby. Iar Gibby a început să prindă peşte. Însă, dincolo de motoare, ceasuri şi muşte, cel mai remarcabil talent al lui Mutt era legat de instrumentele muzicale cu coarde. Cu toate că nu îl interesa deloc cântatul, putea să le acordeze perfect. Vioară, harpă, chitară, banjo-orice avea coarde. Dar în special pianul. Îi lua câteva ore, însă, dacă avea suficient timp la dispoziţie, putea face fiecare clapă să scoată un sunet desăvârşit, limpede ca trilul unei ciocârlii.

* Mutt auzi musca înainte de a o vedea. Îşi concentră auzul în direcţia de unde se auzea bâzâitul, ochii săi captară o scânteiere şi încruntă din sprâncene, văzând cum musca planează ameninţător asupra piureului său de mere. Era de rău augur. Muştele sunt purtătoare de germeni. Poate că azi va fi ziua aceea, cu Z mare, când nuşi va mânca piureul de mere. Avea să-l arunce în toaletă, să tragă apa şi gata, s-o termine cu el... dar ştia că de fapt 54

nu avea cum să facă asta. Pentru că într-o oră şi douăzeci şi două de minute, Vicki, cu ciorapii ei lucioşi, cu fusta până la genunchi, ce-i venea bine, cu puloverul de caşmir şi parfumul cu iz de trandafiri Tropicana, avea să intre la el şi să-l întrebe dacă mâncase tot. La cei treizeci şi trei de ani ai săi, Mutt nu fusese niciodată cu Vicki – şi nici cu vreo altă femeie – iar foşnetul acela produs de ciorapii ei de mătase îi provoca o senzaţie care nu avea nimic de-a face cu dorinţele sexuale sau cu erotismul, în general, însă acel sunet al genunchilor ce se ciocneau, avertizând că femeia va apărea în curând de după colţ, îi provoca un declic în memorie – aproape o aducere aminte – pe care toate celelalte ameninţau s-o înăbuşe, năpădind-o cu lujerii lor groşi, cât un braţ de om. Foşnetul nailonului pe nailon îi readucea aminte cum este să fii ridicat de nişte mâini mici dar puternice, să fii curăţat de praf şi apoi ţinut strâns la un piept moale, să ţi se şteargă lacrimile şi să ţi se şoptească ceva la ureche. După-amiaza, Mutt stătea întins pe jos, lângă uşa salonului său, cu urechea lipită de o crăpătură

din

podea,

asemenea

unui

soldat

al

Confederaţiei pe şinele de cale ferată, şi asculta cum ea îşi făcea rondul prin saloane. După douăzeci şi cinci de perechi de mănuşi de cauciuc, patru role de prosoape de hârtie şi jumătate de bidon de dezinfectant şi de Windex, sunetul de pe coridor se apropie în cele din urmă: pantofii unei femei, păcănind pe gresia netedă, însoţiţi de acel fâş-fâş, fâş-fâş, fâş-fâş caracteristic, al nailonului ce se freacă pe nailon. 55

Vicki intră în salon. „Mutt?” Mutt îşi scoase repede capul din baie, unde curăţa cu peria pervazul ferestrei. Ea observă activitatea febrilă şi-l întrebă: „Ai văzut iar o muscă?” Mutt încuviinţă din cap. Asistenta aruncă o privire asupra tăvii pe care se afla masa de prânz şi ochii i se opriră asupra cănii pline cu piure. „Nici nu te-ai atins de mâncare,” Îi spuse, ridicând tonul, interogativ. Mutt clătină iarăşi din cap. Ea luă în mână bolul şi zise: „Scumpule, te simţi bine?” Altă clătinare din cap. Tonul ei era undeva la mijloc: jumătate mamă, jumătate prietenă. Ca o soră mai mare ce s-a mutat înapoi în casa părintească, după ce a terminat facultatea. „Vrei să-ţi aduc altceva?”,

îl

întrebă,

învârtind

lingura

în

mână

şi

înclinându-şi capul într-o parte, tot mai îngrijorată. Grozav, îşi spuse Mutt în sine. Acum va trebui să cureţe şi lingura. Dar nu mai conta. Îi plăcea mult când ea-i spunea „scumpule.” Scump sau nu, totuşi nu voia să aibă nimic de-a face cu piureul de mere. Clătină din cap şi continuă să frece cu peria. „Bine, atunci.” femeia lăsă lingura jos. „Ce desert vrei la masa de seară?” Reacţia ei l-a luat prin surprindere. „Ceva special?” Poate că până la urmă nu va fi nevoit să mănânce. Poate că se înşela. Poate că nu era în piureul de mere, dar dacă nu, atunci unde era? Şi oare îl mâncase deja„Mutt?” şopti ea. „Ce vrei la desert, dragule?” Cuvântul de pe locul doi, în topul preferinţelor lui. 56

Dragule. Se concentră asupra buzelor moi, de culoare roşu-închis, asupra încordării nervoase ce i se citea la colţul gurii, asupra felului cum „e"-ul i se rostogolea pe limbă şi asupra umbrelor uşoare de sub pomeţi. Ea ridică din sprâncene – ca şi cum avea să-i spună un secret pe care el trebuia să jure că-l va păstra – şi zise: „Aş putea să mă duc la Truffles.” Acum îi oferea un os cu ceva carne pe el. Truffles era o cofetărie aflată la câţiva kilometri distanţă, unde o felie de prăjitură costa opt dolari, însă de obicei se puteau sătura cu ea patru oameni. Mutt dădu din cap aprobator. „Tort cu ciocolată caramel şi sirop de zmeură.” Vicki zâmbi şi rosti un: „Bine, dragule,” apoi făcu stânga-mprejur, dând să plece. „Ne vedem peste o oră, în sala de activităţi, da?” Dădu din cap afirmativ, după care privirea îi căzu pe tabla de şah. Vicki era singura care putea, cât de cât, să concureze cu el. Deşi, dacă e să fim cinstiţi, asta nu prea avea de-a face cu talentul ei la şah. De obicei, Mutt putea să îi dea şah mat din şase mutări, însă deseori tărăgăna jocul până la zece sau douăsprezece mutări, uneori chiar până la cincisprezece. La fiecare mutare, chiar când să mişte piesa, ea îşi ciocănea uşurel dinţii cu vârful degetelor, iar picioarele-i nu mai aveau astâmpăr: ţopăiau de capul lor pe sub masă, ceea ce făcea ca genunchii, pulpele şi gleznele ei să se frece una de alta. În timp ce ochii lui Mutt se concentrau asupra tablei, urechile îi erau ciulite la ce se petrecea sub masă. 57

Vicki plecă, iar Mutt se îndreptă către tavă, unde Vicki lăsase lingura. O ridică, începu să o frece cu un prosop de hârtie înmuiat în dezinfectant şi apoi mai folosi încă şase prosoape, înainte de a o declara curată. O oră mai târziu, de-acum sigur că salonul este steril, o porni pe coridor, cu setul de şah în mână. În drum către sala de activităţi, aruncă un sac de gunoi de o sută douăzeci de litri în coşul mare, gri al instituţiei. Coşul de gunoi trebuia şi el curăţat, însă Vicki îl aştepta deja, aşa că putea să mai amâne treaba. Intră în sala de activităţi, o văzu pe Vicki şi ştiu că va trebui să cureţe setul – fiecare piesă în parte – după ce terminau de jucat, dar merita efortul, doar ca s-o audă gândind.

* La 5 după-amiază Mutt termină de spălat în cameră: patul, setul de şah, periuţa de dinţi, butoanele radioului cu ceas şi capsele boxerilor săi. Se uită din nou, cu colţul ochiului, la prăjitura cu ciocolată şi zmeură, acoperită din belşug cu sirop de zmeură, roşu-intens, împrejurul căreia tronau friptura de vită, fasolea verde şi piureul de cartofi. Vocile începeau să atace, iar volumul lor era din ce în ce mai ridicat, aşa încât şi-a dat seama că doza de Thorazin nu fusese în micul dejun. În ciuda spuselor lui Vicki, trebuie să fi fost în piureul de mere. Îngenunche, cercetă cu atenţie cartofii şi se întrebă dacă nu cumva se umblase la ei. Dacă nu cumva se schimbase ceva. După şapte ani 58

de totală obedienţă la administrarea medicaţiei, propria nehotărâre şi suspiciunile care îl încercau îl surprindeau chiar şi pe el. Faptul denota o putere pe care nu o mai cunoscuse

de

ceva

timp.

Însuşi

faptul

că

lua

în

considerare ideea de a nu mânca nici piureul de mere şi nici prăjitura cu ciocolată ar fi fost de natură să îl scoată din minţi, atâta doar că mintea sa era deja dusă cu sorcova. Într-un final, se uită pe fereastră şi rămase cu privirea pierdută asupra verandei Taberei de Pescuit Clark's. Datorită vântului ce bătea dintre sudvest, putea simţi mirosul seului topit, al peştelui, al cartofilor; aproape că simţea gustul budincii de brânză, şi vedea picăturile de condens scurgându-se pe paharul imens de ceai cu gheaţă. Lui Mutt îi era foame şi, spre deosebire de vecinul său din josul coridorului, stomacul lui nu era în iad. Nu mâncase de douăzeci şi patru de ore şi, graţie ghiorăielilor, ştia că stomacul era exact acolo unde îl lăsase. Dar, flămând sau nu, luă tava în braţe şi mirosi fiecare fel de mâncare, fapt ce făcu să-i lase gura apă. Ţinând tava cât mai departe, cu braţele întinse la maxim, se îndreptă spre baie, vărsă metodic conţinutul fiecărei farfurii în vasul de toaletă şi apoi apăsă insistent butonul, pentru a trage apa. Vocile ţipară aprobator în timp ce apa se învolbură şi apoi dispăru. Peste o oră, Vicki avea să intre păşind agale, să ia tava şi să iasă păşind agale. Însă în ciuda atitudinii afişate, ea va şti ce s-a întâmplat. Mulţumită camerelor video, Vicki ştia aproape totul, însă oricum, Mutt nu se 59

mai putea opri. Trenul acesta nu avea frâne. Se uită iarăşi spre Tabăra Clark's. Terasa din spate era plină, sticlele maronii

de

bere

Budweiser

străluceau

asemenea

luminiţelor de Crăciun, ospătarii ce duceau tăvi enorme cu opt sau zece farfurii îşi croiau drum printre mesele de picnic şi pe fiecare masă gemeau munţi întregi de mâncare. În apă, în preajma docurilor, înotau câţiva adolescenţi amatori de viteză, care-şi parcaseră jet-skiurile suficient de aproape ca cei ce luau masa să le admire, fără însă a le putea atinge, în timp ce o întreagă colecţie de acvaplanoare, de ambarcaţiuni de agrement şi pentru pescuit îşi aşteptau rândul pentru a urca sau a coborî pe rampa specială, în formă de pâlnie. Mutt ştia că, nici după declanşarea sirenelor şi nici după ce Gibby avea să-şi înşface seringa şi să trimită echipele de căutare, nimeni nu va bănui asta, cel puţin nu imediat. S-ar prea putea să aibă suficient timp la dispoziţie. Îşi înhăţă repede borseta, o porni pe coridor spre biroul lui Gibby şi luă de pe masa acestuia dispozitivul pentru confecţionat muşte. Puse mâna, de asemenea, pe o punguţă cu fermoar, plină de cârlige, mosoare de aţă şi bucăţele de păr şi pene. Confecţionă repede o muscă Cluster roşie, o aşeză pe biroul lui Gibby şi apoi îndesă şi dispozitivul, şi punguţa în borsetă. Deschise sertarul de sus al biroului, fură cincizeci de dolari din cutia unde-şi ţinea doctorul banii, mâzgăli câteva cuvinte pe un bileţel pe care-l lipi de lampa de pe masă şi se întoarse în salonul 60

său. Pe bileţel sta scris: Gibby, îţi datorez cincizeci de dolari, plus dobânda. M. Dacă urma să plece într-o călătorie, va avea nevoie de ceva care să ţină vocile ocupate, iar lor le plăceau două lucruri: şahul şi confecţionatul muştelor. Îşi îndesă şi setul de şah în borsetă, alături de dispozitivul pentru muşte şi de şapte batoane de Zest, fiecare dintre ele sigilat în câte o punguţă vidată. Deschise fereastra dormitorului, aruncă o ultimă privire asupra camerei şi-şi trecu un picior în afară, peste geam. Iniţial, constructorii imobilului făcuseră astfel încât ferestrele să declanşeze o alarmă silenţioasă la pupitrul gardianului dacă erau deschise mai mult de zece centimetri. Dar Mutt se ocupase şi de această problemă acum vreo şase ani. Îi plăcea să doarmă cu geamul deschis noaptea. Mirosurile, sunetele, briza – toate îi aminteau de acasă. Îşi scoase şi piciorul stâng pe geam şi inspiră adânc. Soarele de septembrie tocmai apunea, iar peste o oră luna de octombrie avea să se înalţe exact deasupra uşii din spate a Taberei Clark's. Îşi puse piciorul jos şi zdrobi o tufă de azalee, care oricum nu-i plăcuse, încă de când o plantaseră aici, anul trecut. Era suficient să se uite doar la ea şi începea să-l mănânce peste tot. Plus că atrăgea albinele. Prin urmare, cu un zâmbet larg, o călcă apăsat a doua oară şi o porni la drum plin de energie. Cam pe la jumătatea peluzei din spatele clădirii se opri brusc, ca şi cum ar fi fost lovit subit de rigor mortis şi-şi băgă mâna în buzunar. Oare-o uitase? Îşi scotoci buzunarul, scormonind cu degetele printre 61

scamele adunate pe fundul acestuia, şi îngrijorarea i se accentuă. Urmă la rând al doilea buzunar din spate, şi panica dădu năvală. Îşi vârî mâna stângă în buzunarul stâng din faţă şi simţi cum îl apucă transpiraţiile. Însă acolo, chiar la fund, înconjurată de puful din uscătorul de rufe, degetele sale dădură peste ea: caldă, netedă şi în acelaşi loc unde stătea încă de când Miss Ella i-o dăruise după prima zi de şcoală din clasa a doua. Acolo, în adăpostul întunecat şi sigur al buzunarului, îşi trecu degetele peste suprafaţa ei şi urmări cu unghia conturul literelor. Apoi pipăi cealaltă faţă a obiectului. Era netedă

şi

uleioasă

din

pricina

anilor

petrecuţi

în

buzunarul său. Odată lucrul acesta rezolvat, teama i se risipi şi o luă din nou la goană. Odinioară obişnuia să alerge mult, însă pe parcursul ultimilor ani o făcuse foarte rar. În primul an petrecut la Spiraling Oaks, mersul său semăna mai mult cu cel al unui soldat care calcă apăsat pământul, în pas de marşun efect secundar, de la dozele prea mari de Thorazine. După câteva zile de tratament cu substanţa respectivă, mintea sa începuse să se întrebe dacă pământul mai e sau nu acolo unde îl ştia. Din fericire, Gibby îi scăzuse doza, iar paşii îi redeveniseră mai siguri. Traversă cu bine peluza din spate, printre chiparoşii ce înotau parcă în ferigile verzi, luxuriante şi apoi docul decolorat de soare, pe care erau pictaţi pescăruşi. Şi toate astea, fără a auzi zarvă în spatele lui. Dacă nu-l vedea 62

nimeni sărind de pe doc, poate că va avea timp şi pentru a doua porţie. Plonjă de pe marginea docului şi se scufundă în râul Julington, cel călduţ, sălciu şi prietenos. Apa, colorată în tonuri de maro din cauza acidului tanic, îl înfăşură ca o pătură aducând cu sine un lucru ciudat: o amintire fericită.

Se

scufundă

şi

mai

adânc,

făcând

vreo

douăsprezececincisprezece mişcări din braţe pentru a coborî tot mai jos, şi mai jos spre fundul apei. Când auzi un jet-ski vâjâind deasupra, mai aşteptă câteva secunde, apoi ieşi la suprafaţă.

63

Capitolul doi La ora 1:58 în toiul nopţii s-a aprins beculeţul ce mă avertiza că rezervorul e aproape gol. Şi aşa a rămas, luminând interiorul camionetei mele Dodge cu o licărire portocalie, şi trezindu-mă din starea aceea parcă de hipnoză,

în

care

priveam

pierdut

linia

galbenă

intermitentă. „Stai liniştit, te văd. Te văd.” Aş fi putut să mai conduc încă vreo şaptezeci de kilometri cu ce mai rămăsese în rezervor, însă mai aveam două ore până acasă. Iar gândul la o cafea era cât se poate de îmbietor. Preferam să conduc noaptea, însă în ultimele trei zile mă trezisem devreme şi mă culcasem târziu. Munca mă purtase tocmai până în sudul Floridei, cu sarcina de a fotografia un vânător de aligatori, bătrân şi dibaci, pentru un articol de opt pagini, publicat într-o revistă de călătorii, distribuită la nivel naţional. Dintr-un motiv oarecare, Travel America nu făcuse încă saltul de la pozele clasice la cele digitale – eu îl făcusem, în mare parte, în urmă cu patru ani. Pot să fotografiez în amândouă felurile, însă dacă mă strângi cu uşa, sau dacă îmi verifici aparatul când fac fotografii pentru propria

plăcere, vei găsi

Kodachrome. E mai greu să lucrezi aşa, însă eu sunt dependent de pozele clasice.

64

Orele lungi de nesomn mă ajunseseră. Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare: ochii mei semănau cu o hartă, cu drumuri naţionale de mult uitate, marcate cu roşu. Şuviţe moi din părul lung până la umeri, care, în afară de vârfuri, nu mai fusese tuns de şapte ani îmi ajungeau până mai jos de gulerul cămăşii. Dovezi ale răzvrătirii mele. Într-una din ultimele ocazii când m-am întors acasă să o văd, Miss Ella mi-a mângâiat obrazul şi mi-a zis: „Copile, ai prea multă lumină pe faţă, ca s-o ascunzi sub tot părul ăsta. Nu-ţi ascunde lumina sub obroc. M-auzi?” Poate că şi asta se vedea acum în oglindă. Poate că lumina mea pălise. Cu o săptămână în urmă, agentul meu, Doc Snake Oii, îmi spusese la telefon: „Tuck, vor fi trei zile uşoare. Mergi cu maşina până acolo, sări în barca omului ăstuia, te uiţi la el cum se luptă cu câteva şopârle mari, dai pe gât câteva beri reci şi vreun kilogram de coadă de aligator, şi-ţi mai adaugi în cont cinci miare.” Doc a făcut o pauză şi a tras din ţigara fără filtru pe care cât era treaz n-o lăsa defel din gură. Inspirase fumul exact la momentul respectiv cu un anume scop în minte: pentru a lăsa ca sintagma „cinci miare” să atingă rezonanţa scontată. Îmi plăcea la nebunie vocea lui, însă nu i-am spus-o niciodată. Avea acea voce caracteristică unui fumător cu patruzeci de ani de experienţă. Ceea ce şi era. A dat drumul fumului şi a continuat: „Asta e ca o vacanţă, în comparaţie cu locul unde ai fost luna trecută. Şi e şi mai cald. Şi sunt mari şanse să revindem drepturile de autor 65

asupra pozelor care nu vor fi folosite, şi să-ţi facem rost de o a doua copertă de revistă, doar din sesiunea asta foto. În plus, celor din Florida le place tare mult când un sărăntoc de prin partea locului îşi bagă capul în gura unui aligator.” Părea o idee rezonabilă, aşa că am plecat de acasă, din Clopton, Alabama şi am condus camioneta mea de trei sferturi de tonă până în Everglades, Florida, unde efervescentul Whitey Stoker, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, mi-a scuturat viguros mâna. Whitey avea bicepşii unui lucrător în construcţii, bărbia unui boxer profesionist şi nu cunoştea teama când era vorba de aligatori-sau de a vinde la negru alcool de contrabandă, pe care îl livra în cutii, chiar din barcă. Târziu, în prima noapte petrecută acolo, m-a privit – cu lanterna fixată pe cap legănându-i-se încoace şi încolo, ceea ce-l făcea să semene cu un miner ce tocmai a găsit un filon de aur şi m-a întrebat: „Te deranjează?” „Te rog, fă cum îţi place. Simte-te liber.” În trei zile, noi – sau, ca să spun drept, Whitey – am prins şapte aligatori, dintre care cel mai mare avea cam patru metri lungime. Însă asta nu e tot. Am vândut şi douăsprezece cutii cu sticle de alcool fără etichetă, la tot soiul de oameni: de la tipi scunzi, cu bărbi nerase de patru zile şi cu ochi fără astâmpăr, care împingeau canoe de patru metri lungime, până la parveniţi burtoşi ce purtau şepci de căpitan şi îşi etalau ceasurile de aur, la cârma unor ambarcaţiuni de două sute de mii de dolari, lungi şi înguste ca o ţigaretă. Whitey juca destul de bine rolul 66

sărăntocului neştiutor din Florida. Ba nu, îl juca la perfecţie. Adevărul e că pătrunsese pe o piaţă înfloritoare şi,

ca

unic

distilator

şi

distribuitor,

acaparase

şi

monopolizase piaţa. Poate că momentan Whitey îşi câştiga într-adevăr existenţa scoţând din vilele cu ieşire la golf aligatorii care le dădeau bătăi de cap locatarilor. Şi asta înainte ca reptilele cu pricina să mănânce căţeluşul proprietarului, căruia îi plăcea să-şi facă nevoile jos, lângă lagună. Însă banii pentru pensie şi-i strângea vânzând tării. Am descoperit că, după ce dădea pe gât câteva pahare, era foarte bucuros să vorbească despre asta. „Mda, pot face cam o mie pe săptămână. Şi tot aşa mi-a mers mereu, încă de la sfârşitul anilor '80.” Whitey era într-un fel obsedat de sănătate. Însă pe dos de cum ai crede. Pentru el, micul dejun consta într-o cană murdară plină cu cafea neagră, strecurată printr-un filtru făcut dintr-un ciorap de damă tras peste un umeraş de haine, în care amesteca două linguri de lapte praf Coffeemate. Un alt rost al ciorapului era acela de a opri gândăceii negri ce populau cafeaua. Prânzul consta într-o bucată de salam de Bologna plasat între două felii de Wonder Bread înecate în muştar, urmate de o RC Cola şi un sandviş de biscuiţi Moonpie. Cina era o operă de artă şi se poate spune că într-adevăr păstra ce e mai bun pentru la sfârşit. Cinci nopţi la rând, Whitey, care nici nu purta tricou, nici nu se dădea cu spray împotriva ţânţarilor, a aprins un aragaz foarte uzat şi rareori curăţat, care se afla chiar în mijlocul verandei din spatele casei. După ani 67

întregi de folosire fără restricţii a acestuia, veranda era mai alunecoasă decât „o grămadă de muci” – asta ca să-l citez pe Whitey. Folosindu-se de o lampă de sudură, Whitey tăiase partea de deasupra a unui butoiaş de bere şi o lipise pe un cadru din baghete de fier, ce adăpostea un arzător alimentat din rezervorul de propan, cu capacitatea de opt sute de litri, care sta sprijinit de casă. La un moment dat, Whitey mi-a făcut semn cu degetul înspre aragazul său şi mi-a explicat: „Cam huruia şi aluneca, aşa că l-am fixat cu bolţuri de duşumea.” Structura aceea semăna mai mult cu un motor cu reacţie, decât cu o instalaţie pentru gătit, de folosit în grădină. Prima dată când l-a aprins, a sunat ca unul din avioanele acelea care zboară la mică altitudine. În fiecare

noapte,

Whitey

scăpăra

arzătorul,

încălzea

butoiaşul plin pe jumătate cu seu refolosit şi apoi arunca înăuntru câteva kilograme de coadă de aligator, care toată ziua stătuse înmuiată în lapte bătut, bere, sos iute de Louisiana şi patru pumni de piper. În ciuda faptului că lui Whitey îi plăcea să se audă vorbind, bătrânelul – ca să zic aşa – mă întâmpina cu covorul roşu – chiar dacă unul pătat de grăsime. Amestecul de bere rece, ţânţari, coadă de aligator prăjită, sos picant şi sunetul brotacilor ce orăcăiau şi al aligatorilor ce se împerecheau, toate astea urmate de o călătorie cu barca cu motor, cu nouăzeci de kilometri la oră sub clar de lună, traversând Evergladestoate astea au fost pentru mine o deconectare binevenită. 68

Am schimbat direcţia spre vest, părăsind autostrada 1-10 la prima ieşire, am călcat puţin frâna şi am început să privesc în jur cu atenţie. Pe scaunul de lângă mine se afla o pungă maro de hârtie, însemnată cu pete de grăsime maro închis, plină cu un kilogram şi jumătate de aligator prăjit. În spatele scaunului erau îndesate două bidoane de lapte, umplute cu producţia lui Whitey, după cea mai bună reţetă a sa. „Uite-aici,” Îmi spusese, ca o chelneriţă nemţoaică împărţind halbele de bere la Oktoberfest, „asta o să vindece tot ce te doare.” Bidoanele ar fi trebuit să poarte o etichetă pe care să scrie: ATENŢIE, EXTREM DE INFLAMABIL. Nu sunt un mare băutor, dar n-am avut inima să i-o spun, aşa că am pornit la drum, spre nord, traversând graniţele statale cu băuturi spirtoase ilegale la bord. De asemenea, nu sunt obsedat de sănătate. Trei dintre mâncărurile mele preferate sunt fasolea ţărănească, pâinea din făină de porumb şi sardinele. Când călătoresc cu

maşina, majoritatea

oamenilor se opresc la un

restaurant drăguţ şi comandă o friptură, sau trec pe la un fast-food şi comandă un sandviş Whopper. Să nu mă înţelegeţi greşit. Îmi plac ambele, însă puţine lucruri sunt mai gustoase ca fasolea ţărănească, în care ai înmuiat nişte pâine de mălai, sau pur şi simplu o cutie de sardine scăldate în sos iute de Louisiana, pentru care foloseşti în loc de furculiţă, un pachet întreg de biscuiţi săraţi. Le-aş mânca şi reci, dacă n-aş găsi un cuptor cu microunde sau 69

o plită. Ştiu că sună dezgustător, dar e o plăcere simplă, şi, dacă faci abstracţie de sare, e chiar sănătoasă. Rulând încet spre ieşirea către Şoseaua Statală 73, am zărit o staţie de benzină, slab iluminată, cu o singură pompă şi o pancartă veche: Bessie's Full Service. Benzinăria lui Bessie era decorată cu mai multe reclame

luminoase

la

bere,

care

se

bălăbăneau,

îngrămădite la ferestre. Semnul cu „Deschis non-stop” sta spânzurat într-un cârlig, ascuns pe jumătate de afişul cu „Aici se vând bilete de loterie.” Înăuntru, un televizor mic era deschis pe canalul de teleshopping. Era tocmai ora dedicată reclamelor la bijuterii. Imaginea s-a focalizat asupra a două mâini ce prezentau o brăţară ieftină şi o pereche de cercei asortaţi. În colţul din stânga, jos al ecranului era scris „4 rate convenabile, a câte 99,95 dolari”. În spatele casei de marcat, cu capul îndreptat către televizor, şedea o femeie scundă dar imensă, cu un râs de hienă. Cu un dezgust evident, şi-a ridicat capul, a luat telecomanda şi a apăsat pe butonul pentru comutarea programelor.

Imediat,

ecranul

a

fost

inundat

de

o

scânteiere de explozii şi focuri de mitralieră, urmată imediat de apariţia unui britanic chipeş, brunet, care-şi îndrepta nodul de la cravată şi-şi verifica ceasul – un Omega

Seamaster

Chronometer

cu

cadran

albastru.

Ecranul a pâlpâit iarăşi şi s-a auzit: „007 se va reîntoarce în câteva momente.” Femeia aruncă telecomanda înapoi pe 70

tejghea şi-şi afundă din nou mâna în punga cu carne de porc friptă şi uscată, din care mâncase deja jumătate. Aparent, Bessie's vindea în principal motorină, însă faptul acesta nu explica şanţurile adânci, duble, circulare, din spatele staţiei. Sub pompa de combustibil se afla un coş de gunoi din plastic, de dimensiuni industriale, ce dăduse pe dinafară şi avea mai mult gunoi înjur, decât înăuntru. Cimentul era pătat de băltoace uleioase, deşi unele dintre ele fuseseră acoperite în grabă cu nisip şi cu ceva ce părea a fi detergent de rufe. Un aparat cu şerveţele de hârtie sta agăţat pe suportul său de oţel, însă cineva furase racleta pentru şters geamurile, iar spaţiul rămas gol în absenţa şerveţelelor era acum umplut cu pânze de păianjen. Un dozator de Coca- Cola, decolorat de vreme, sta rezemat de faţada clădirii, însă toate beculeţele de sub semnul „Gol” erau aprinse, accentuând astfel şi mai mult cele şapte găuri de glonţ care ciuruiau centrul aparatului. Spre partea dreaptă a clădirii, câteva lanţuri grele camuflau, de-a latul, atelierul de reparaţii auto, în care ar fi încăput o singură maşină. O tăbliţă cu „închis” atârna de lanţul cel mai de jos şi se legăna de fiecare dată când câinele mare şi lătrător din spatele ei se sprijinea de uşă. Pe partea din faţă a garajului fuseseră vopsite, cu spray roşu, următoarele cuvinte: „Lasă câinele, mai bine fereşte-te de stăpân.” Un semn mai micuţ spunea: „Aici se vorbeşte limba Rottweiler-iană.” Am tras maşina aproape de pompă şi am parcat în spatele unei furgonete utilitare Volvo, cu numere de New 71

York, ce-mi părea teribil de nelalocul ei aici. Parcă ar fi fost cumpărată direct dintr-o reclamă difuzată la orele de vârf. Capota îi era acoperită de o antenă celulară şi de nişte suporturi pentru bicicletă, negre şi strălucitoare. În suporturi, proprietarul fixase o bicicletă de off-road, mică, cu cadru din crom, cu cauciucuri noduroase şi cu rotiţe ajutătoare ce i s-ar fi potrivit unui puşti energic de cinci ani. Am oprit motorul şi am ieşit din maşină. Nu pot să explic fascinaţia pe care o simt faţă de motoarele diesel sau faţă de camioane, însă ambele îmi provoacă o anumită stare, inconfundabilă. Bârâitul acela jos, gutural, ţăcănitul valvelor ce se izbesc de metal, sub o presiune extraordinar de înaltă, transmisia manuală în şase trepte, suspensiile dure, care îţi hurducă toate măruntaiele. Poate că toate îmi amintesc pur şi simplu de vremurile când conduceam tractorul. Bessie m-a examinat sumar – episod ce n-a durat prea mult. Ceea ce a văzut nu era deloc remarcabil. Sunt subţirel, am cam un metru optzeci, păr de culoarea nisipului, lung până la umeri, în jur de treizeci de ani, aparent într-o formă fizică bună, dar începând să dau semne de uzură. Purtam jeanşi, un tricou pătat cu sos picant şi în picioare, tenişi. Am căscat, m-am întins şi miam aruncat pe umăr aparatul de fotografiat Canon. După nouă ani, camera îmi devenise un fel de apendice. „Hei, frumosule,” ciripi Bessie. Am făcut un semn cu mâna, arătând în spatele meu şi am desfăcut capacul 72

rezervorului de benzină. „Dacă ai nevoie de ajutor, să-mi spui, dragule.” Am dat iarăşi din mână şi m-am întors, iar ea s-a aplecat peste tejghea, etalându-şi astfel două dintre însuşirile cele mai evidente. De altfel, mai făcuse asta şi înainte. Când am deschis uşa de la cabina şoferului, ca sămi iau portofelul, lătrăturile ce se auzeau din spatele garajului au devenit de-a dreptul cumplite, de unde până atunci fuseseră doar deranjante. După sunet, îmi imaginam cum saliva zbura în toate direcţiile. Bessie a plesnit tejgheaua cu palma sa imensă şi a strigat: „Taci, Maxximus!” Câinele nu i-a dat nici-o atenţie, iar când am apăsat maneta şi am început să alimentez cu benzină, tăbliţa cu „închis” a început să se izbească de uşă, cum vezi că se întâmplă în filme cu câteva secunde înainte ca tornada să se năpustească asupra casei şi să facă totul una cu pământul. M-am uitat peste umăr şi am auzit cum câinele alerga iute încoace şi încolo, între uşa de la intrare şi uşa garajului. Ghearele lui scormoneau în scobiturile din podea, căci săpa de zor şi-şi băga nasul în crăpătura de la baza zidului. Cum comportamentul câinelui nu se schimba în niciun fel, Bessie strigă din nou, cât o ţineau plămânii: „Maxximus, nu mă fă să vin la tine. Îţi rup în două blestematul ăla de bot, dacă nu taci!” Dacă Maxximus fusese vreodată la şcoala de dresaj, nu părea să-şi mai aducă aminte nimic din cele învăţate. Cu ochii aţintiţi spre uşă şi ţinând uşa cabinei deschisă, am continuat să alimentez rezervorul cu benzină. 73

Tot mai agasată, femeia şi-a mai îndesat în gură o mână de carne uscată, şi-a scuturat firimiturile de pe piept, a înşfăcat de pe tejghea o a doua telecomandă-una echipată cu o mică antenă şi cu un singur buton roşu-a îndreptat-o către garaj şi a apăsat butonul roşu încet, o singură dată, cu vârful degetului arătător. Faţa i se încreţi într-un zâmbet în timp ce făcea asta, simţind în vârful degetului înţepătura curentului electric. În tot acest răstimp nu-şi dezlipise o clipă ochii de pe televizor. Din spatele uşii atelierului, câinele schelălăi şi căzu peste dozatorul de apă. Lucru evident, căci am auzit deodată un trosnet puternic, după care cam douăzeci de litri de apă se revărsară pe sub uşa principală. Maxximus, care acum scâncea, îşi lipi nasul de marginea de jos a uşii şi începu să lingă cu lăcomie. „Doar ţi-am spus, câine prost,” strigă femeia, şi la colţurile gurii i se ivi carnea de porc pe jumătate mestecată. Din spatele uşii, scheunatul strident continua. Probabil că rezervoarele de combustibil ce alimentau pompa erau la un nivel destul de scăzut, căci aceasta mai mult picura decât curgea în flux continuu. Ţăcănitul sistematic de care era nevoie pentru fiecare strop îmi dădea de înţeles că avea să dureze ceva timp. Am blocat maneta pompei cu capacul de la rezervorul de benzină şi am început să caut o racletă de curăţat geamurile, pentru a îndepărta insectele. Fiindcă n-am găsit niciuna, am desfăşurat furtunul ce se afla lângă pompă şi am stropit parbrizul şi masca de la radiator. Între timp, Maxximus se 74

calmase relativ, doar că adulmeca în josul uşii de la garaj şi făcea ture între uşa din faţă şi cea din spate. După ce mi-am umplut ochi rezervorul cu o sută treizeci de litri de benzină, am auzit de undeva din spatele uşii cum picura ceva şi am văzut un pârâiaş de lichid gălbui prelingânduse pe sub uşă şi înaintând de-a lungul crăpăturilor din trotuar. Am sărit peste petele de grăsime şi am intrat în magazin, moment în care un clopot, de fapt o talangă răsună deasupra mea. „Bună seara,” am salutat. Fără a-şi lua ochii de la agentul 007, femeia făcu semn cu dosul palmei în direcţia mea şi zise: „Hei, iubitule, nu-l băga în seamă pe Maxximus. Nu poate să scape. Însă,” continuă ea arătând cu degetul sub tejghea, „dacă totuşi scapă, îl împuşc în fund.” Gata să-şi îndese în gură un alt pumn de carne uscată, făcu un semn cu pumnul înspre colţul din spate al magazinului şi spuse: „John e ocupat. Dacă e o urgenţă, mai am un om în spate.” „Nu, mulţumesc.” Am arătat înspre cafetieră. „E proaspătă cafeaua?” „Iubire” – şi-şi dădu ochii peste cap – „aici nimic nu-i proaspăt, dar dacă aştepţi cinci minute, îţi fac alta.” Am

luat

vasul

de

pe

încălzitor,

i-am

mirosit

conţinutul, am dat din cap şi am zis: „Nu, doamnă, miroase bine şi asta.” „Cum vrei.” Mi-am turnat o cană şi am pus-o pe tejghea. Cu colţul ochiului am zărit un băieţel ce se uita cu atenţie la rafturile cu gumă de mestecat. Purta o şapcă 75

roşie de baseball, întoarsă invers, o centură cu două tocuri de pistol în care avea două revolvere strălucitoare cu şase gloanţe şi cizme negre de cowboy, roase, care arătau ca şi cum nu şi le scotea deloc, cât e ziua de lungă. „Hei, prietene, aia-i bicicleta ta?” Micul cowboy dădu încet din cap, încercând să nu scape nimic din braţele pline cu gumă de mestecat, nici să nu intre în vizorul persoanei din spatele uşii toaletei pentru femei. „Drăguţă bicicletă,” i-am zis. Băiatul avea ochi albaştri frumoşi. Puştiul încuviinţă iarăşi din cap şi mai şterpeli un pachet de gumă de pe raft. „Mda,” am rostit, uitându-mă la ceas, „şi eu aş fi obosit dacă aş fi în locul tău. Pentru amândoi a trecut de mult ora de culcare.” Puştiul s-a uitat peste umăr, către toaleta pentru femei şi a dat iar din cap aprobator. Din spatele uşii toaletei, o voce catifelată de femeie i se adresă: „Jase? Aşteaptă-mă acolo. Şi nu lua decât o gumă.” Puştiul aruncă din nou o privire către uşă şi apoi îşi strecură mâna pe raft şi apucă încă o cutie de Super Bubble, sporindu-şi averea, din câte îmi puteam da seama, cam la douăzeci de bucăţi. Buzunarele îi erau pline, mai că-i pocneau de atâtea ambalaje galbene, albastre şi roşiii. „Asta-i tot?” mă întrebă Bessie peste umăr. Abia când s-a ridicat în picioare, mi-am dat seama cât de disproporţionată era de fapt. Pentru a ajunge în halul ăsta fusese nevoie de ceva timp, ca şi de ceva acţiune. La o 76

înălţime de circa 1,52 metri, cântărea probabil mai mult de 150 de kilograme. Era enormă-o imagine cu totul ieşită din comun. Părea să aibă patruzeci de ani, plus-minus cinci, iar fardul de pleoape vişiniu închis nu prea reuşea să ascundă kilometrii pe care-i avea la bord. Când se mişca, zăngănea ca un pom de Crăciun ambulant, pentru că era împodobită de sus până jos cu bijuterii – cam zece lanţuri, tot atâtea brăţări la fiecare încheietură a mâinii şi inele pe toate cele zece degete, pe unele chiar mai mult decât un singur inel. Era în picioarele goale, purta câteva inele şi pe degetele de la picioare şi era îmbrăcată într-o bluză vişinie fără mâneci, transpirată – fără sutien pe dedesubt – şi pantaloni scurţi din spandex. Spandexul funcţiona pe post de burtieră-ineficientă de altfeliar un sutien ar fi fost binevenit. Pe părţile laterale, ţesătura pantalonilor scurţi era întinsă atât de tare, că puteai vedea prin ea. Peretele din spatele său era acoperit cu ţigări, tutun de mestecat şi reviste pornografice. Cineva lipise pe el şi un autocolant pentru maşină, cu mesajul: „Spandexul este un drept al fiecăruia şi eu mi-l exercit.” „Ei, cum stă treaba, dulceaţă?” „Văd că ţineţi deschis până destul de târziu,” am spus. „Scumpule,

la

noi

e

deschis

întotdeauna.

În

weekenduri. De sărbători.” Şi-a înclinat uşurel capul într-o parte, a zâmbit languros şi mi-a zis: „Aici oferim servicii complete.” Apoi a făcut o pauză. „Vrei să-ţi schimb uleiul? 77

Nu durează decât câteva minute.” Ceva din tonul ei mi-a sugerat că nu vorbea despre maşini. „Nu, doamnă. Mulţumesc. Stau bine cu uleiul. Doar benzina, cafeaua şi poate şi un rulou cu scorţişoară.” Lângă cafetieră se afla un afiş mic pe care scria: „Paharele pentru gheaţă sunt gratis, paharele pentru scuipat costă un dolar.” M-am întors să citesc afişul, moment în care ea se trânti cu zgomot peste tejghea, ca o balenă la Sea World. „Ştii, e chiar amuzant,” Îmi zise, „oamenilor de prin părţile astea le place să mestece gheaţă.” Interiorul magazinului era acoperit cu oglinzi, aşa că am surprins-o ridicându-şi pulpana cămăşii şi ştergându-se cu ea la gură, apoi luându-şi rujul de pe casa de marcat şi aplicându-şi două straturi groase de culoare vişiniu închis. „Mda, văd asta.” Lunecă înapoi jos de pe tejghea şi observă Canon-ul. „Ăsta chiar că-i un aparat mare.” Se dădu cu câte trei pufuri din două parfumuri diferite şi apoi ridică o oglinjoară de voiaj, îşi frecă buzele una de alta, tamponă uşor unul dintre colţuri cu degetul mic şi mă întrebă: „Cari întotdeauna cu tine chestia aia?” Am privit în jos şi am recunoscut că da. „Rareori merg undeva fără aparat.” „Ha, ca în reclama la American Express,” spuse şi-şi plesni genunchiul, cutremurând câteva valuri de grăsime ce se propagară în sus, pe coapsă. „American Express. Teai prins?” 78

Am zâmbit şi m-am uitat din nou la ea. Femeia aceasta ducea o viaţă care o consuma. Staţia de benzină era cel mai bun lucru pe care l-ar putea face vreodată. „Cam aşa ceva.” „Şi nu-i grea, s-o cari după tine toată ziua?” M-am gândit o clipă şi, cu un ochi pe jumătate închis, i-am răspuns. „Cred că într-un fel seamănă cu purtatul ochelarilor. Nici nu mă mai gândesc la ea.” Femeia s-a aplecat iarăşi peste tejghea şi şi-a strâns coatele laolaltă: „Şi tu ce eşti, fotograf, sau ceva de genul ăsta?” La capătul rafturilor cu gumă de mestecat, micul cowboy se aşezase jos pe podea şi-şi îndesa în gură încă trei bucăţi de Super Bubble. Ambalajele îl înconjurau din toate părţile, ca nişte fulgi de zăpadă, iar gura îi era întratât de plină, că abia o mai putea închide. Pe la colţuri i se prelingea saliva roşu-trandafirie. „În mare parte din timp, da, cam asta sunt” i-am zis, zâmbind şi încercând să nu mă uit la ea. „Alteori, fac poze pur şi simplu.” „Mda,” replică femeia din spatele tejghelei, dând din cap, „mie-mi spui? O mulţime dintre clienţii mei îşi aduc cu ei aparatele de fotografiat. Mari, mici, de 35 milimetri, digitale, chiar şi câteva camere video. Iubire, am văzut de toate. Toate formele şi toate mărimile.” Făcu un semn peste umăr. „Le fixează pe un trepied acolo în spate, însă ăsta,” spuse punânduşi o mână în şold şi arătând cu capul către mijlocul meu, „e dintr-alea bune. Cât costă?” 79

Mi-am dat jos camera fotografică de pe umăr şi am ridicat-o deasupra tejghelei. „Ei bine, hai să zicem că ar trebui să vinzi multă benzină ca săţi iei una. I-a priveşteo.” Îşi dădu capul pe spate şi mă privi pe sub pleoape. „Iubitule, să ştii că eu nu vând doar benzină. Şi în afară de asta, oricum nici n-aş şti ce să fac în spatele unei camere. Eu sunt întotdeauna în faţa ei.” Mi-am atârnat camera la loc, pe umăr, i-am spus: „Cum vrei,” şi am luat de pe raft un rulou cu scorţişoară. În timp ce mâna ei dreaptă începu să alunece, instinctiv, peste tastele unsuroase ale casei de marcat, băieţelul se strecură prin spatele rafturilor cu gumă de mestecat şi, mergând în vârful picioarelor, veni în spatele meu. Femeia ridică ochii înspre mine, îmi captă astfel atenţia, apoi îi aruncă o scurtă privire băiatului. Şi eu mă uitam la el cu coada ochiului, îi şoptii femeii: „Şi eu eram tare curios pe vremuri.” Ea zâmbi, iar umerii i se relaxară. Am pus pe tejghea cafeaua, ruloul cu scorţişoară şi o conservă de fasole şi am spus: „Astea, plus benzina.” femeia îşi întinse gâtul şi urmări cu interes cum băieţelul întinde mâna către butonul de declanşare al camerei mele. Continuând să o privesc, am băgat de seamă că unul dintre pufurile de parfum nu se uscase încă şi rămăsese pe pliul din mijloc al bărbiei ei triple. Niciunul dintre noi nu mai rosti nici un cuvânt, şi totuşi am auzit deodată o voce familiară spunându-mi: 80

Ascultă aici, copile, asta-i fetiţa lui Dumnezeu, cu bunele şi relele ei, aşa că nu te pripi să judeci după aparenţe. Lui nu-I pasă cum arată această femeie. El ne va primi, şi pe ea şi pe noi, deopotrivă, indiferent de starea în care ne găseşte. La fel ca pe femeia de la fântână. Ai face bine să-ţi schimbi lentilele şi să începi să o vezi şi tu tot aşa. Da, doamnă, am încuviinţat în sinea mea, dând din cap. Chiar dacă era moartă de cinci ani, Miss Ella nu se îndepărtase niciodată prea mult. Atunci când e setat pe viteza maximă, mecanismul care trage filmul într-un EOS-IV poate să înregistreze zece cadre pe secundă. Dacă mai adaugi şi faptul că nu-mi ţin niciodată camera închisă, vei ghici fără îndoială ce s-a întâmplat: atunci când băieţelul mi-a apucat camera cu amândouă mânuţele, şi-a pus degetul pe butonul de declanşare, a scrâşnit din dinţi şi a apăsat ca şi cum ar fi lansat o rachetă, jumătate de rolă de film Kodachrome 64 s-a derulat în ceva mai mult de o secundă. Ţăcănitul rapid al mecanismului care trăgea filmul la speriat pe micul cowboy, care a lăsat repede aparatul din mână, ca şi cum tocmai ar fi strâns un brotac până i-au ieşit măruntaiele. M-am lăsat încet pe vine şi am cercetat faţa băiatului, umflată de la guma de mestecat şi mânjită cu salivă lipicioasă-o imagine a fricii absolute amestecate cu o desăvârşită încântare. Fără niciun cuvânt, am ridicat aparatul şi i-am făcut semn băiatului. „Păi,” i-am şoptit, „dacă tot am început filmul, de-acum am face bine să-l şi terminăm. De data asta, ţine apăsat cu două secunde mai 81

mult. Numără aşa: unuuu, dooooi.” Am apropiat şi mai mult camera de băiat. „Haide. La fel ca data trecută. Numai că acum să apeşi mai mult şi să numeri.” Băiatul era atât de uimit că nici gând să poată rosti vreun cuvânt. Guma roz, pe jumătate mestecată, i se revărsa prin spaţiile dintre dinţi, iar buzele nu puteau decât s-o ţină cât de cât în frâu. Dându-şi seama de încântătorul bucluc în care intrase, băiatul dădu doar din cap şi rosti un „Va, vomnu'„ însuşit. Încet-încet, îşi ridică mâna şi-şi trecu degetul peste cameră, ca şi:Um ar fi citit în Braille. Când găsi butonul de declanşare, ochii i se apriiseră, de parcă tocmai ar fi dat peste ultima prăjiturică din cutie. Apăsă. Treizeci şi şase de poziţi cât se poate de bune – dispărute în 3,6 secunde. Motorul s-a oprit şi a început să deruleze filmul înapoi, automat, iar băiatul a tresărit, şi-a îndesat repede mâinile în buzunare şi s-a uitat peste umăr, în ambele părţi, ca cum s-ar fi aşteptat la o lovitură. „Foarte bine,” i-am şoptit, „acum derulăm filmul.” Am întors camera pe o parte. „Uite, ascultă aici.” Băiatu se aplecă spre mine, mutând cu limba guma de mestecat dintr-un obraz în celălalt – fapt ce necesita un oarecare efort – şi ascultă. Dispozitivul ţăcăni până întâlni un opritor, după care am deschis capacul de pe spatele camerei, am scos rola de film, am împins şi capătul filmului în cutie şi i am înmânat-o noului meu prieten – un gest de rutină, pe care-l făcusem de mii de ori. „Uite, e al tău. Aş zice că te-ai descurcat de minune, pentru prima 82

încercare. Data viitoare o să exersăm cum să ne uităm prin gaura asta mică de aici şi apoi cum să ţintim un anume lucru.” Cu revolverul cu şase gloanţe într-o mână şi filmul în cealaltă, micul cowboy se uita la film de parcă iaş fi înviat brotacul. L-am bătut pe umăr, iar doamna din spatele tejghelei mi-a zis: „Costă exact patruzeci şi şapte de dolari.” „Şi toate astea? Le-ai pus la socoteală?” „Nu, iubire,” a continuat femeia după ce şi-a supt saliva printre dinţi. „Cafeaua e din partea mea. Şi ruioul cu scorţişoară la fel. Prostia aia cred că e râncedă, oricum. Şi poţi să iei şi vechitura aia de fasole. Mie îmi provoacă gaze. Şi să nu-mi spui că fac o cafea bună.” S-a uitat în jos, către băieţel şi i-a făcut semn cu degetul, acţiune care a stârnit valuri de grăsime, ce începură să-i tresalte pe braţul scurt: „Copile, mai bine ţi-ai mişca fundu' acolo, lângă uşa de la baie, cum ţi-a zis maică-ta, înainte să mai intri în alte belele.” Băiatul a căscat ochii dintr-o dată, teama a luat locul încântării şi, aruncând O privire către uşă, şi-a îndesat cutiuţa cu filmul în buzunar şi a luat-o la fugă, cât îl ţineau picioarele înspre uşa toaletei, unde mama sa părea a se spăla pe mâini. În timp ce alerga, ocolind rafturile, din buzunarul din spate i-au căzut patru bucăţi de gumă, şi peste tot au început să zboare ambalaje.

83

Mi-am

luat

cafeaua,

ruloul

cu

scorţişoară

şi

conserva de fasole, am şoptit: „Mulţumesc, Bessie” şi mam îndreptat spre uşă. „Iubire” – şi-şi puse mâna în şold – „când va trebui să-ţi schimbi uleiul, să vii înapoi la mine. Oricând. Prima dată e gratis. Şi, dulceaţă, să aduci şi camera aia.” Am împins uşa cu spatele, făcând să răsune talanga agăţată de o sfoară aproape ruptă, iar femeia şi-a îndreptat din nou atenţia spre televizor. Fără să-l scape din ochi pe băiatul din colţ, a ridicat receptorul telefonului şi a format din memorie un număr cu unsprezece cifre. Şi-a fixat telefonul între ureche şi umăr şi s-a întins după punga de carne uscată, acum aproape goală, moment în care tot corpul i-a zăngănit, sub drapajul de bijuterii. „Alo, George, Bessie la telefon. Vreau una dintre brăţări. Numărul 217.” Instantaneu, anunţul din colţul din stânga jos al ecranului televizorului s-a schimbat din „Au mai rămas doar 24” În „Au mai rămas doar 23.” În scurtul interval de timp cât fusesem înăuntru, briza se intensificase şi apăruseră dintr-o dată câţiva nori de

ploaie

ce

ascunseseră

luna

de

octombrie.

Şi

temperatura scăzuse. Eram în 4 octombrie, dar părea încă o noapte caldă de vară. Acum poate că nu mai erau 33 de grade Celsius, ci doar 29. Am privit în sus, am adulmecat ploaia ce sta să vină şi m-am gândit: Prezentatorul de la rubrica meteo avea dreptate. Categoric, va ploua. Poate vom avea şi o tornadă. 84

Din fericire, şi din nefericire totodată, ştiam câte ceva despre ambele. Cu cinci ani în urmă, imediat după ce am înmormântat-o pe Miss Ella, Doc m-a trimis să petrec două săptămâni cu o echipă de oameni de ştiinţă de la NASA, care urmăreau tornade prin lanurile de porumb din Vestul Mijlociu. Cercetătorii era tineri, pasionaţi şi naivi, la fel ca mine, aşa că, asemenea lui Pecos Bill 3 care încerca să prindă cu lasoul un vârtej de vânt, şi noi ne-am apropiat de tornadă. Ce-i drept, prea mult. Ei au pierdut o dubiţă de un milion de dolari, şi cu toţii am fost zdruncinaţi destul de rău cu acea ocazie. Când coada tornadei a lovit hambarul de deasupra pivniţei în care ne înghesuisem claie peste grămadă, ne-a şters pur şi simplu de pe faţa pământului. Nu a mai rămas decât noroi. Eu cu o mână închideam uşa pivniţei iar cu cealaltă apăsam butonul de declanşare al aparatului foto. Lucru care m-a costat o încheietură zdrobită, câteva coaste fisurate şi o frumoasă tăietură de-a lungul ochiului drept. Însă ce să-i faci, asta a fost nota de plată. Tornada acţionase pe o zonă extinsă, iar stricăciunile erau mari, aşa că mi-am pansat tăietura de la ochi şi am petrecut o zi întreagă mergând pe urmele ei şi observând daunele. Când Doc a primit pozele, la New York, le-a dat imediat publicităţii. Câteva zile mai târziu, fotografiile făcute de mine erau pe coperta a cinci reviste distribuite la nivel naţional, inclusiv Time şi Newsweek, precum şi în 3

Pecos Bill: cowboy american legendar, înzestrat cu forţă, curaj şi umor, despre care s-au compus tot felul de povestiri – n.tr. 85

şaptesprezece ziare de pe tot cuprinsul Vestului Mijlociu. Reader's

Digest

chiar

şi-a

trimis

principalul

editor

itinerant din Londra-un neozeelandez bătrân şi ursuz, care scrisese înjur de o sută cincizeci de povestiri-să se întâlnească cu mine în pivniţa din Nebraska şi să scrie un articol în care să relateze evenimentele terifiante. O lună mai târziu, în timp ce stăteam la coadă într-o băcănie, ca să-mi plătesc cumpărăturile, am ridicat la întâmplare ochii spre un raft şi am văzut că povestirea pe care o scrisese despre

mine

bătrânul

devenise

editorial

în

ediţia

americană a Reader's Digest. Acest fapt m-a pus, cum s-ar zice, pe hartă şi, ca să fiu cinstit, i-o datorez lui Doc. Miam îngrijit rănile acasă, iar Doc m-a sunat şi mi-a spus: „Fiule, sunt în branşa asta de patruzeci de ani: tu ai un dar. Nu eşti cel mai bun, dar ai putea fi. Nu ştiu cum reuşeşti, dar ceea ce faci tu cu un aparat de fotografiat aproape că ţine de domeniul miraculosului. Lucrările tale se apropie cel mai mult de artă, din toate câte am văzut în meseria asta.” Dacă ar fi ştiut adevărul, n-ar mai fi fost atât de uimit. Da, sigur, făceam fotografii, şi poate că eram tot mai priceput, dar dacă ar fi ştiut ce se întâmplă în capul meu, poate că n-ar mai fi fost atât de uluit. Am închis telefonul şi acolo, în linişte, a răsunat vocea lui Miss Ella: Să nu cumva să laşi să ţi se urce asta la cap. Cui i sa dat mult, i se va cere mult. Da, doamnă. Am sărit din nou peste petele de grăsime şi am urcat la loc în camionetă. Mi-am pus Canon-ul pe scaunul din 86

dreapta, în timp ce un camion mare, din acelea cu optsprezece roţi, viră în parcare, claxonă şi se îndreptă către spatele clădirii. Alt schimb de ulei. Bessie îşi ridică privirea şi văzu vehiculul, iar degetele sale începură parcă să zboare pe tastele casei de marcat. Mama băieţelului cu care mă împrietenisem, purtând o şapcă roşie de baseball strânsă peste urechi, ieşi în cele din urmă de la toaletă, adună ambalajele de pe jos şi le împrăştie pe casa de marcat, laolaltă cu nişte Fig Newtons4 şi câteva cutii de suc. Mama şi fiul aveau şepci la fel. Fereastra de deasupra lăzii frigorifice cu bere făcuse condens şi începuse să se aburească, aşa că nu puteam să o văd bine pe femeie, dar totuşi mi-am dat seama de un lucru. Ceva nu era în ordine. Nu se potriveau. Am băgat cheia în contact, am aşteptat să se încălzească bujiile şi am alungat-o din mintea mea pe Miss Ella, care era cât pe ce să înceapă sămi citeze ceva din Noul Testament. „Nu, doamnă,” am spus, fluturându-mi mâna peste tabloul de bord, „mă duc acasă.” Bessie împinse ambalajele în coşul de gunoi şi apoi se îndreptă – legănându-se ca o raţă – către uşa din spate. Am îndepărtat folia de aluminiu de pe capacul paharului de cafea şi am ascultat cum Maxximus încerca să roadă cu dinţii uşa de metal. Am luat o înghiţitură mare din cafeaua aceea cu adevărat proastă, am înghiţit-o şi am lăsat-o sămi încălzească încet gâtul şi stomacul. Avea dreptate. Era 4

Fig Newtons: un fel de biscuiţi umpluţi cu smochine, populari în Statele Unite – n.tr. 87

o cafea oribilă. Singurul lucru ce îi mai spăla din păcate era amestecul de căldură şi cofeină. Am turat motorul, am ridicat uşor piciorul de pe ambreiaj şi am pornit-o spre nord, simţind cum kilometrii trec leneş pe lângă mine. Mintea mi se întoarse, încetul cu încetul, către singurul gând de care nu reuşisem să mă debarasez în ultimele trei zile. De fapt, pe parcursul ultimelor nouă luni, încercasem întruna să scap de el. Era singurul gând pe care nu-l puteam lăsa în urmă, indiferent cât de repede mergeam cu maşina, zburam cu avionul sau alergam. După şapte ani turbaţi, în care fusesem pe drumuri patruzeci de săptămâni pe an; după ce vizitasem mai mult de patruzeci şi cinci de ţări, purtând cu mine un paşaport uzat; după ce mi se făcuseră zeci de vaccinuri; după ce suferisem de dizenterie, malarie, febra dengue; după ce făcusem zeci de mii de fotografii; după ce ajunsesem pe coperta a patruzeci şi şapte de reviste publicate la nivel naţional şi internaţional, cât şi pe prima pagină a nenumărate ziare de pe tot cuprinsul ţării; ei bine, după toate astea, mă gândeam să renunţ la tot. Să închid

aparatul

foto.

Definitiv.

Narcoticul

devenise

ineficient. Ca să-l citez pe Gibby, acum mă găseam „în afara sferei de eficacitate a drogului.” Ar fi trebuit să mă aştept la asta. La fel se întâmplase şi cu baseball-ul. Desigur, accidentarea a făcut să-mi fie mai uşor să renunţ, dar adevărul e că, dacă îţi administrezi un drog suficient de mult timp – şi lucrul ăsta e valabil pentru majoritatea lor – funcţionează din ce în ce mai slab, apoi nu mai 88

funcţionează deloc. De când îl lăsasem pe Mutt la uşa lui Gibby,

cunoştinţele

mele

privitoare

la

narcoticele

terapeutice se îmbogăţiseră considerabil. Undeva, pe sub coronamentul pinilor, Miss Ella şi-a făcut loc înapoi în conversaţie. Doar o întrebare. „Bine,” am spus cu voce tare. „Însă numai una.” De cine ţi-a adus aminte băieţelul acela? „Ştiam că o să spui asta.” Tucker, te-am întrebat ceva. „Te-am auzit.” Să nu fii obraznic cu mine. De cine ţi-a adus aminte băieţelul acela? Pinii creşteau de amândouă părţile şoselei şi-ţi dădeau impresia că treci printr-o peşteră adâncă. „Mi-a amintit de mine însumi.” Şi mie la fel. Am reglat ventilele de aerisire şi am întors volanul. „Doar că între mine şi el există o diferenţă.” Care anume? „Eu am făcut ceva pentru băiatul acela, ceva ce Rex n-a făcut niciodată pentru mine.” Da? Mental, am început să-l studiez pe băieţel din cap până-n picioare. Şapca dată pe spate, gura plină până la refuz cu gumă, ambalajele goale ce i se revărsau din buzunare,

palmele

ambelor

mâini

odihnindu-i-se

pe

revolverele strălucitoare cu şase gloanţe, genunchii cu 89

pielea zdrelită, obrazul drept murdar de noroi, ochii mari şi curioşi. Era băiatul tipic, de sus până jos. Şi frumuşel, pe deasupra. „L-am făcut să zâmbească.” Miss Ella rămase tăcută câteva clipe. Parcă o vedeam legănându-se în faţa şemineului, încuviinţând din cap, cu o pătură întinsă peste genunchi şi picioare. Şi a fost un zâmbet sănătos. La intersecţie, am cotit, luând drumul spre casă, care se afla la distanţă de încă o oră de mers, şi am ajuns în vârful unui deal. Cam la cincisprezece kilometri nord de benzinăria lui Bessie, m-am uitat în oglinda retrovizoare şi am observat că Volvo-ul era chiar în spatele meu, pe banda a doua.

90

Capitolul trei Plutind liber pe pilonii acoperiţi de cochilii de scoici, înfipţi în nămolul de pe malul nordic al pârâului Julington, Tabăra de pescuit Clark's era pardosită cu lemn de cedru, acoperită cu tablă cositorită şi plină de pisici ce mişunau în voie peste tot. Încadrată de o rampă pentru bărci, din beton brăzdat de fisuri, de o parcare plină de gropi, ce nu era în rând cu celelalte construcţii din zonă şi de un smârc de chiparoşi, în care mişunau broaşte ţestoase şi zece milioane de crabi lăutari, Clark's era o emblemă a Jacksonville-ului, ce mirosea a grăsime rămasă de ieri şi a solzi de peşte de săptămâna trecută, dar aici se servea de departe cea mai gustoasă mâncare pe care o puteai găsi pe pământ. La fel ca mirosul ce răzbătea din fabrica de cafea Maxwell House, situată mai în nord, pe cursul râului, miresmele mâncărurilor gătite aici erau purtate de vânt, încântând şi ademenind simţul olfactiv, pe o rază de mai mulţi kilometri. Localnicii căzuseră de acord că, dacă exista în Jacksonville vreun loc de luat masa de care oamenii să fie cu adevărat dependenţi, acesta era Clark's. Meniul oferea un adevărat belşug de feluri de mâncare, însă majoritatea clienţilor nu se lăsau prinşi de tipăritura frumoasă. Clark's era cunoscut în primul rând pentru creveţi şi 91

somn, şi, în ciuda a ceea ce spunea meniul, variantele de preparare a acestora erau: prăjit sau prăjit. Deşi, dacă voiai cu tot dinadinsul să pui la treabă bucătarul sau să fii proscris pentru totdeauna şi catalogat ca unul din „ăia din nord”, puteai să-i comanzi şi gătiţi în alt fel. Băutura implicită era berea; sau, dacă alăptai, dacă erai şofer sau baptist – ceaiul cu gheaţă, dulce sau dulce. Clark's considera că atât modul de preparare a mâncării, cât şi modul de preparare a ceaiului, erau întocmai după planurile lui Dumnezeu. După ce parcurse vreo două sute cincizeci de metri printre valuri, frunze de nufăr, siajul jet-skiurilor şi spuma unui acvaplanor, Mutt se căţără pe mal şi ieşi din apă, nedeosebindu-se prea mult de restul mulţimii din zonă, ce se învârtea în jurul bărcilor şi al ski-jeturilor. Cu excepţia borsetei mici prinse în talie, se armoniza destul de bine în tabloul celorlalţi cincisprezece străini, uzi leoarcă şi arşi de soare. Străbătu docul şi trecu pe lângă dozatorul de mâncare pentru broaştele ţestoase, care semăna foarte mult cu unul din aparatele acelea unde, dacă introduci o monedă, primeşti în schimb o biluţă de gumă de mestecat; numai că acesta părea plin cu hrană uscată pentru iepuri. Clark's avea două zone unde puteai lua loc la masă: Înăuntru şi afară. Interiorul localului arăta ca un muzeu. Aparent, proprietarul colecţionase două lucruri: farfurii de porţelan din toată lumea şi animăluţe de pluş: căprioare, ratoni, aligatori şi lei. Aveau o colecţie serioasă, şi se vede treaba că cei de acolo erau tare mândri de ea, căci fiecare 92

centimetru pătrat de pe pereţi era acoperit ori cu farfurii, ori cu pluşuri. Prezenţa obiectelor de colecţie pretutindeni servea de fapt şi unui al doilea scop: rareori timpul de aşteptare la Clark's scădea sub o oră, aşa că decorurile îi ţineau ocupaţi atât pe părinţi, cât şi pe copii, în timp ce minutele ticăiau grăbite, iar numele trecute deasupra, pe lista de aşteptare, erau bifate unul câte unul. Zona de servit masa în aer liber era în fond o platformă de lemn, construită aproximativ la o jumătate de metru deasupra apei – depinde când priveai, în timpul fluxului sau refluxului. Când fluxul era înalt, dacă o barcă pentru ski nautic depăşea limitele zonei interzise, valurile produse de ea se unduiau până pe platformă şi stropeau picioarele clienţilor. Toată lumea era cu ochii-n patru la puştii ce goneau cu bărcile şi abia aştepta ca mesele să se umple. Mesele de lemn erau decolorate, murdare şi inscripţionate cu tot felul de promisiuni de iubire. Unele iniţiale erau săpate mai adânc decât restul, altele fuseseră scrijelite şi distruse complet; mai găseai şi inscripţii din care doar o jumătate fusese ştearsă şi înlocuită cu noua iubire. Cum majoritatea clienţilor mâncau înăuntru, câteva dintre mesele de afară erau goale. Târşâindu-şi picioarele, Mutt străbătu labirintul acestora, găsi o masă umbrită, în colţul platformei şi se aşeză cu faţa către vest, privind de-a lungul pârâului înspre Spiraling Oaks, Şoseaua Naţională 13 şi râu. Dacă era nevoie, Mutt putea să joace rolul unui 93

om sănătos; o făcuse ani de zile. Doar că nu putea rămâne în rol prea mult timp. Îşi încrucişă braţele, în timp ce capul i se plimba de la dreapta la stânga, şi înapoi, cercetând cu privirea mesele dimprejur. Mintea sa absorbea fiecare mişcare, oricât de discretă, fiecare sunet vag şi fiecare sclipire de culoare – ca un puşcăriaş eliberat după ce aşteptase şapte ani să fie executat. Deşi în clipa asta ar fi trebuit să alerge mâncând pământul prin păduri şi să facă autostopul către cea mai apropiată gară, Mutt înota într-o suprastimulare senzorială, ca Charlie în fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka5. În treizeci de secunde, sosi un ospătar corpolent, acoperit tot cu urme de făină, stropit cu grăsime şi care părea că mâncase prea multe cine speciale pentru angajaţi. Ducea în mână o cană roşie de plastic, imensă, plină ochi cu ceai şi decorată cu o aşchie de lămâie. Puse cana jos, vărsând pe masă o parte din conţinut. Nu apucă să spună o vorbă, că Mutt o şi înşfăcă cu amândouă mâinile şi dădu pe gât cinci înghiţituri lacome, vărsându-şi alte două pe piept. Sorbitul său zgomotos îi făcu pe cei de la masa vecină să întoarcă capul. „Hei,

amice,”

spuse

ospătarul,

răsfoindu-şi

carneţelul pentru a găsi o pagină curată, printre comenzile 5

Referire la romanul lui Roald Dahl, Charlie and the Chocolate Factory. Charlie, un băieţel sărac, găseşte într-un baton de ciocolată tichetul câştigător, care-i dă dreptul la un tur al fabricii de ciocolată Willy Wonka şi este copleşit de minunăţiile pe care le vede acolo – n.tr. 94

din seara precedentă şi cercetând hainele ude ale lui Mutt, „pare caldă apa. Ştii ce vrei? Te-ai hotărât?” Mutt îl măsură pe om din cap până-n picioare, înghiţi zgomotos, îşi şterse picăturile de ceai de pe bărbie şi spuse: „Aş vrea două porţii de creveţi prăjiţi, o porţie de somn, trei porţii de budincă de brânză, nişte cartofi prăjiţi şi,” – arătând înspre pahar – „mai adu nişte ceai.” „S-a făcut.” Chelnerul împături carneţelul, îl băgă sub curea şi se îndepărtă. Două mese mai încolo, se întoarse şi întrebă: „Mănânci singur sau o aştepţi şi pe prietena ta?” Adevărul ar fi necesitat prea multe explicaţii, aşa că Mutt se hotărî să menţină totul cât se poate de simplu, aşa că arătă cu degetul spre sine: „Doar ce vezi aici.” Chelnerul zâmbi şi bătu cu palma peste carneţelul fixat la şale. „Să ştii că-i o grămadă de mâncare. Eşti sigur că poţi mânca atâta?” Mutt dădu din cap în semn că da, iar omul ridică din umeri: „Ok, atunci pregăteşte-te. Vine.” Nici ţânţarii, nici musculiţele înţepătoare nu ieşiseră la vânătoare în seara asta. Şi atât timp cât briza continua să adie, situaţia avea să rămână neschimbată. Însă la prima şovăire a brizei, pontonul se va goli cât ai zice peşte. Mutt sorbi din ceai şi-şi lăsă ochii să absoarbă pur şi simplu activitatea din jur. O chelneriţă roşcată, cu un bronz arămiu, ce nu mai avea nevoie de machiaj şi cu ochelari de soare odihnindu-i-se pe vârful capului tocmai conducea doi turişti către masa de lângă el. Paşii mărunţi ai femeii cocoţate pe tocuri înalte, buzele strânse, bărbia 95

înaltă, umerii traşi spre spate, tricoul inscripţionat cu „ILUV2SHOP” ce-i scotea în evidenţă sânii de cincisprezece mii de dolari şi pielea bronzată la solar – toate îi dădură de înţeles lui Mutt că restaurantul acesta fusese alegerea bărbatului din cuplul proaspăt venit. Pudelii nu mănâncă aici. Domnişoara nou-venită s-a uitat la scaun, a strâmbat din nas dispreţuitor, a luat două şerveţele de pe masa vecină, şi-a şters scaunul apoi a despăturit un alt şerveţel şi s-a aşezat pe el-atentă să nu cumva să atingă lemnul cu pantalonii scurţi, albi. Chelneriţa a revenit aducându-le două pahare de ceai şi apoi a dispărut iarăşi, ca răspuns la chemarea ce răsună dinspre bucătărie. Femeia, dată cu un strat gros de ruj, şi-a stors lămâia cu atenţie şi exact ca la carte-folosind vârful furculiţei şi două degete. Şi-a întins către pahar buzele siliconate, perfect sculptate, a sorbit cu nerăbdare, şi-a strâns buzele după care şi-a închis şi ochii, a sughiţat şi pe urmă a împroşcat ceaiul peste marginea pontonului. Având o figură de parcă tocmai băuse lapte înăcrit, a desfăcut un şerveţel, a prins cele două capete ale acestuia între degetul mare şi arătător şi şi-a curăţat limba, cum ai lustrui pantofii. Mutt începuse să analizeze oamenii cu ani în urmă. Era asocial, ceea ce însemna că rareori se implica în relaţii, însă asta nu însemna şi că nu-i plăcea să privească oamenii. Iar exemplarul acesta promitea a fi bun de studiu. Mutt îşi lăsă capul să se odihnească pe podul palmei şi se uită cum femeia îşi lustruieşte şi-şi finisează 96

limba.

Chelneriţa

neterminată împacheta

treaba

văzu de

tacâmurile

dezgustul la

în

dulapul şerveţele.

femeii cu

şi-şi

veselă,

Mutt

privi

lăsă unde cum

marginile moi şi uzate ale pantalonilor scurţi de blugi îi flutură pe picioarele uşor pistruiate, în timp ce se îndrepta în mare grabă către masă. Chelneriţa de douăzeci şi ceva de ani aşeză un teanc de şerveţele pe masă, acoperind astfel inscripţia „Bobby loves Suzie 4-Ever”, scrijelită adânc şi delicat. Purta o curea lată de piele cu numele „Dixie” scris în partea din spate; spuse: „Ce s-a întâmplat, scumpete?” Femeia de la masă lătră: „Doamne mare! Ce-ai pus în asta?” În adâncitura dintre sâni se odihnea cuvântul „Missy”, scris cu litere cursive, lucrate cu grijă, ştanţate pe o plăcuţă subţire de aur, atârnată de un lanţ mic, tot din aur. Mutt privi cum tăbliţa de identificare – care semăna cu cele pe care le poartă câinii – se legănă când ea se smuci oţărâtă. Dixie nu se lăsă intimidată. Mai avusese de-a face şi înainte cu oameni de genul ăsta. Cine ştie, poate că îi făcea chiar plăcere. Mutt se cocoşă, apropiindu-se şi mai mult de masă şi uită aproape cu totul că probabil chiar în clipa asta era căutat. Dixie luă paharul de jos, îl mirosi, sorbi o gură sănătoasă şi plimbă ceaiul de la un obraz la altul, ca pe apa de gură, înainte de a-l înghiţi. Se şterse la gură cu sweatband-ul de la încheietura mânii drepte, iar postura i se schimbă din cea a unui ogar englez înalt şi suplu, în cea a unui boxer robust. Dixie închise ochii, 97

zâmbi şi mai larg, lovi masa cu palma şi apoi spuse, cu vorba tărăgănată, specifică sudiştilor: „Mie-mi pare bun, scumpete.” Puse paharul în faţa femeii, întorcând spre exterior pata lăsată de rujul său. Missy era de-a dreptul înspăimântată; rămăsese mască, iar umerii i se lăsaseră. Luă paharul cu două degete şi îl azvârli peste balustradă. După ce se auzi pleoscăitul aşteptat, se întoarse către bărbatul din dreapta ei şi ţipă: „Rocco!” Rocco, care purta cel mai bun implant de păr disponibil pe piaţă, citea meniul şi probabil se gândea la antreul de coadă de aligator. Lătratul ei strident, deşi familiar, nu fu binevenit. Cămaşa roz, de mătase, îi era descheiată până la buric, de unde răsărea un covor întunecat de păr ce i se răspândea pe tot pieptul şi până sus pe gât. Gât de care îi atârna un lanţ gros de aur, cam de dimensiunea unei zgărzi de câine, în timp ce un Rolex încrustat cu diamante îi îngroşa încheietura mâinii. Mutt observă că ceasurile lor semănau. Se întrebă în sine dacă Rocco îi dăruise ceasul înainte sau după ce-i pusese pe deget inelul împodobit cu o piatră preţioasă ce părea a aparţine perioadei jurasice. Rocco îşi ridică ochii de pe meniu, trase adânc aer în piept, îi aruncă o privire chelneriţei şi rosti cu o voce groasă: „Care-i problema, cucoană?” Dixie îşi înfipse creionul roşu în cocul roşcat din vârful capului, strecură carneţelul în partea din faţă a şorţului, îşi puse mâna în şold şi-şi mută privirea de la Rocco la Miss Implanturi. Se aplecă în faţă, făcând ca 98

jeanşii tăiaţi să i se ridice cam prea sus pe coapse şi-şi puse coatele pe masă. „Pe aici,” spuse cu un zâmbet sudist dulce, arătând drept în jos, prin masă, „prin zona noastră, ceaiul cu gheaţă nu e o băutură. Nu e nici măcar un aperitiv. Şi cu siguranţă nu e ceva ce te face să cazi pe spate, în piscină.” Dixie se uită în jur, apoi şopti în direcţia lui Rocco: „Este o religie.” Îşi îndreptă corpul, ridică din umeri şi spuse: „Şi fie o practici, fie nu. La noi nu există ideea de «ceai ne-ndulcit». Ăsta e doar un mit răspândit de cei care nu-s de pe-aici. Puteţi să comandaţi aşa ceva, eadevărat, însă s-ar putea să fiţi priviţi ciudat şi mai apoi să fiţi complet ignoraţi, căci v-aţi dovedit a fi nimic mai mult decât doi bieţi yankei. Pe aici,” zise, îndreptându-şi din nou ambele arătătoare în jos „ceaiul este de-un singur fel: «Dulce».” Îl privi iarăşi pe Rocco şi-i dădu un ghiont. „Dulce ca noi.” Îşi puse mâna pe umărul lui şi-i atinse uşor urechea, atentă să-şi bage puţin, puţin de tot vârful degetului în canalul lui auditiv. Apoi repetă: „Da, ca noi.” Gestul acesta captă atenţia lui Rocco. Aspectul de mafiot ‚get-beget pe care-l afişase până atunci fu înlocuit de un zâmbet afectat. Dixie se uită la Missy şi continuă: „De regulă, cel mai bun amestec e alcătuit dintr-o treime zahăr şi două treimi ceai, însă” – şi se uită iarăşi înspre Rocco – „la fel cum se întâmplă cu toate lucrurile, proporţia exactă variază în funcţie de locaţie şi de cine anume face îndulcirea. Ceaiul autentic nu vine sub formă de pudră sau într-un recipient de plastic, cu un capac înşurubat deasupra. Ci vine în pliculeţe mici, ce sunt 99

opărite în apă fierbinte, apoi cufundate timp de trei-patru ore în sirop de apă cu zahăr. „Secretul stă în această cufundare.” La gândul siropului de apă cu zahăr, Rocco îşi îndreptă spatele, îşi frecă burta cu degetele şi mai aruncă o privire către picioarele pistruiate şi jeanşii decoloraţi ai lui Dixie. Chelneriţa continuă: „Când lichidul devine suficient de închis la culoare, se amestecă cu apă de la robinet, poate chiar din butoi sau de la un furtun, însă” – la care Dixie aruncă o privire spre sticla de apă pătată cu ruj roz aprins, ce sărea în ochi, iţindu-se din poşeta lui Missy – „însă niciodată din sticlă.” Îşi îndreptă spatele şi rămase în picioare, lângă masă, trăgându-şi în jos cracii pantalonilor scurţi. „Apoi se toarnă într-un vas de plastic ce nu are nevoie de etichetă şi este dus în locul ce i se cuvine de drept, în frigider, lângă ulciorul cu lapte.” Missy rămăsese cu gura căscată de uimire, astfel că i se vedea rujul roz întins pe dinţii de sus, ce trecuseră evident printr-un tratament de albire. Clipi iute de două ori, gest ce făcu să i se dezlipească colţul interior al genelor false de la ochiul drept. Dixie zâmbi, arătă discret către ochiul lui Missy ca şi cum ar fi fost vorba de vreun secret pe care-l împărtăşeau doar ele două, şi spuse: „Cred că voi doi aveţi nevoie de câteva momente singuri. Mă întorc mai târziu.” Dixie se îndepărtă, iar ochii lui Rocco îi urmăriră fiecare pas seducător, ce făcea să i se ridice pantalonii scurţi. Missy, care-i câştigase dragostea jucând exact 100

acelaşi joc, îl apucă de zgardă, înşfăcându-l cu această ocazie şi de covorul de dedesubt. Mutt nu putea să audă tot ce vorbeau, însă reuşi să desluşească următoarele cuvinte: „N-o să mai lucreze aici niciodată.” Rocco a mormăit un „Îhî” Înăbuşit, cu o voce nu chiar aşa de groasă ca până atunci, însă ochii nu i se dezlipeau de zona de lucru a chelnerilor, unde Dixie împacheta vesela. A zâmbit fără să-şi dea seama când Dixie s-a uitat în direcţia lui şi apoi a lins bucăţica de hârtie care fixa şerveţelul în jurul tacâmurilor. În timp ce Missy îşi molfăia în gură lănţişorul, Dixie s-a întors şi a rămas în picioare la capătul mesei – de data asta, cu câţiva centimetri mai aproape de Rocco. Înainte ca acesta să fi avut timp să se uite spre ea, Missy a prins ocazia favorabilă, s-a strâmbat asemenea unui Bostonterrier cu o infecţie sinusală, şi-a fluturat mâna peste ponton, către bucătărie, şi a spus: „Bănuiesc că serviţi şi budinca aia dezgustătoare, nu?” Fără ca măcar să clipească, Dixie s-a uitat peste umăr în ambele părţi, s-a plecat peste masă şi a şoptit, ca şi cum ar fi rostit un secret bine păzit: „De fapt, să ştii că e chiar simplu de făcut. Cu ani în urmă, undeva prin zona asta de ţară, un fermier ce cultiva porumb şi-a pierdut toţi dinţii şi, odată cu ei, a pierdut şi putinţa de a mai mânca porumb, aşa că a uscat grăunţele, le-a măcinat, le-a fiert până s-au transformat într-un terci moale, uşor elastic, a presărat pe el sare şi piper, a mai amestecat şi două linguri de unt şi l-a numit «budincă». Dacă faci abstracţie 101

de unt, e chiar o mâncare sănătoasă. Şi adevărul e că nu-i nimic în neregulă cu budinca asta. Nu-ţi face rău. Şi dacă n-o să-ţi placă, majoritatea sudiştilor n-o să se supere. Înseamnă că ne rămâne nouă mai multă.” Zâmbi şi-l împinse uşor pe Rocco în umăr, cu şoldul. Îşi încreţi nasul, îşi flutură mâna peste masă şi completă: „însă, scumpete, nu strâmba din nas până ce n-ai gustat. Cei mai mulţi dintre noi mâncăm acum şi sushi, şi chiar ne place, aşa că orice e posibil.” Dixie se uită de-a lungul pontonului, la oamenii care pescuiau şi spuse: „Deşi, n-am crezut niciodată că am să ajung să mănânc momeală.” Îi zâmbi apoi lui Rocco, îşi înmuie două degete în paharul lui de ceai, scoase o bucată de gheaţă şi o băgă în gură. Pe urmă îl ciocăni uşurel pe vârful nasului, cu acelaşi deget ud. Văzându-l pe Rocco hipnotizat de propria-i poftă trupească, Missy izbucni ca un vulcan. Îşi luă poşeta şi se ridică în picioare, însă Rocco îşi puse hotărât mâna pe coapsa ei, iar ea se aşeză înapoi, cu mâinile şi picioarele încrucişate, scoţând un oftat de om înfrânt. Dixie plecă la bucătărie şi se întoarse repede cu o farfurioară cu budincă cu brânză din care ieşeau aburi şi o aşeză, împreună cu două linguri, în faţa celor doi. Luă una dintre linguri, tăie o bucăţică de budincă şi o duse către gura lui Rocco, ca şi cum ar fi hrănit un copil. Rocco deschise gura, apoi o închise în jurul lingurii, fără să-şi ia nicio clipă ochii de la Dixie. Missy îşi aruncă lingura în pârâu. „A, şi încă ceva,” spuse Dixie, aşezând lingura în faţa lui Rocco. „Cafeaua, care de obicei însoţeşte budinca şi precede ceaiulnu este 102

fiartă, ci este strecurată. Şi nu se spune «faci cafea», ci «pui nişte cafea deasupra». Majoritatea celor de pe aici nu suntem deprinşi cu cappucino. Dar de când la fiecare colţ de stradă dai de câte un Strabucks, câţiva dintre noi am trecut la cafea cu lapte.” Dixie se întoarse, făcu un pas, apoi se întoarse iarăşi. „A, şi «prânzul» e ceea ce mănânci la ora amiezei. Asta e «cina».” În timp ce Missy îşi rodea cu furie zgarda, Rocco savura, pentru prima dată în viaţă, budinca cu brânză. Mutt zâmbi şi se uită înspre uşa bucătăriei, unde o tavă cu mâncare se ivi de după colţ, ca o locomotivă cu aburi. De-abia apucă ospătarul să o pună jos, că Mutt se şi afundă în ea, cu lingura şi cu două degete. Ghiftuindu-se cu budincă de brânză, grăsime şi ceai, Mutt o examina acum pe Missy, ce stătea posacă şi tăcută, privind de-a lungul apei. Rocco, nestingherit de prezenţa ei, îşi muie încet coada de aligator în sosul făcut din ketchup şi maioneză, încercând să capteze atenţia lui Dixie-atenţie pe care aceasta o acorda din belşug celor doi oameni de afaceri străini de oraş, care sorbeau bere din nişte pahare verzi, la masa învecinată. După câteva încercări nereuşite, Rocco se şterse în cele din urmă la gură cu şerveţelul lui Missy şi se îndreptă către toaleta pentru bărbaţi. Mutt termină de mâncat în aproximativ opt minute, fără ca în acest răstimp să se audă sunetul vreunei sirene. Ceea ce însemna că putea servi şi desertul, pentru care decizia era deja luată. Nici măcar vocile nu s-au opus când 103

veni

vorba

de

plăcinta

cu

lămâie

verde

mexicană.

Comandă două porţii, le înfulecă pe amândouă şi privi atent cum Rocco se strecură în spatele lui Dixie, aflată la dulapul cu şerveţele, după care se întoarse la Missy, cu un zâmbet pe faţă. Dixie, împăturind bucuroasă şerveţelele, îşi strecură bancnota de o sută de dolari în buzunarul din spate, fără a da vreo atenţie numărului de telefon trecut de Rocco pe verso. Mutt termină de băut ulciorul cu ceai şi lăsă două bancnote

de

douăzeci

de

dolari-suficient

pentru

consumaţie şi pentru un bacşiş de 24,5 la sută. Trecu pe lângă Missy şi Rocco, însă, cu gândirea lui cât se poate de practică şi copilărească, nu se putu abţine. „Doamnă,” spuse, arătând cu degetul către lănţişorul lui Missy, „dacă vreţi ca lumea să vă desluşească numele de pe medalion, trebuie să-l puneţi pe un lanţ mai scurt.” Apoi se întoarse, îi ură noapte bună lui Dixie şi ieşi pe ponton. Băgă o monedă în aparatul cu mâncare pentru broaşte ţestoase şi o presără pe apă, iar ţestoasele ieşiră la suprafaţă, luptându-se între ele ca să apuce hrana uscată. După ce-şi goli mâinile, merse către capătul pontonului şi contemplă amurgul, remarcând totodată absenţa sirenelor. Toată zarva de la masa alăturată fusese o distracţie binevenită, însă era conştient că nu mai avea mult timp la dispoziţie: În curând nu va mai putea să-şi audă propriile gânduri. Amestecându-se printre cei şase sau opt puşti ce plonjau în apă şi înotau la capătul pontonului, Mutt se 104

scufundă şi el, înotă câteva sute de metri de-a lungul malului nordic şi dezlegă o canoe roşie ce aparţinea portului. Se căţără în ea, desfăcu nodul pagaiei şi lunecă în linişte de-a lungul malului, către nord, trecând de Clark's. O luă apoi spre est, pe ramificaţiile pârâului Julington. Pe la ora 6:15 după-amiază, Mutt vâslea asemenea lui Osceola6 sub clar de lună, netulburat nici de umbre, nici de întunericul din jur. Se împrietenise cu amândouă cu ani în urmă, la fel cum făcuse şi cu vocile. Abia după ce înaintase deja cam un kilometru şi jumătate în susul râului, sau jumătate de kilometru dacă ar fi luat-o în linie dreaptă, auzi primele sunete de sirenă.

6

Osceola (1804-1838), important lider militar amerindian din timpul războaielor din Florida, purtate între triburile Seminole şi armata Statelor Unite – n.tr. 105

Capitolul patru Am trecut graniţa statului alabama, am traversat oraşul taylor după care am ocolit, prin nord, Dothan-ul, în tot acest răstimp uitându-mă cu un ochi în oglinda retrovizoare. Am luat-o apoi la dreapta pe şoseaua 99 şi am pornit ştergătoarele de parbriz. La sud de Abbeville mi-am azvârlit în gură patru tablete împotriva acidităţii gastrice. Bessie avea dreptate, cafeaua ei se apropia de calificativul „foarte rea”. În oglinda retrovizoare

mi-au

apărut

deodată

nişte

faruri

şi

strălucirea metalică a unei biciclete off-road din crom, strânsă în curele deasupra unei maşini. Un minut mai târziu, Volvo-ul ajunse chiar în spatele meu, ezită apoi trecu capricios pe lângă mine, în timp ce şoferul tura la maxim motorul. Mi-am ridicat piciorul de pe acceleraţie şi m-am uitat cum maşina intră pe banda mea şi-mi stropeşte neglijent parbrizul cu apă de ploaie. Băieţelul cu guma de mestecat stătea întins pe bancheta din spate, dormind, după câte se părea. Dacă Volvo-ul părea nelalocul lui la Bessie's, pe şoselele din sud-estul Alabamei era de-a dreptul ieşit din context. Fără a manifesta cel mai mic interes faţă de persoana mea, mama cu şapcă de baseball acceleră, iar luminile roşii de poziţie dispărură în ploaie. Mi-am terminat cafeaua, am 106

înghiţit ruloul cu scorţişoară, rânced şi sfărâmicios şi miam setat ştergătoarele de parbriz la o viteză mai mică. Pe Şoseaua Statală 10 ploaia a început să-mi bată direct în faţă, ceea ce mi-a încetinit şi mai mult mersul. În ce mă privea, eu eram gata să mă bag în pat, însă ploaia nu voia să coopereze. În comparaţie cu traficul normal, abia mă târâiam. Când mai aveam vreo cincisprezece minute până acasă, am trecut într-o treaptă inferioară de viteză, mi-am setat ştergătoarele la viteză mare şi am început să frec parbrizul, pe interior, cu un tricou murdar. Ştergătoarele scârţâiau pe sticlă şi mă duceau înapoi în Alabama. Casa fiind acum practic după colţ, gândurile îmi rătăciră către Waverly Hali. Către tărâmul lui Rex. Către pământul crăpat din cauza căldurii. Către locul care marca începutul şi sfârşitul aproape tuturor gândurilor mele. Epicentrul iadului. Spre deosebire de iad, orăşelul Clopton din statul Alabama este un punct de hartă – şi doar puţin mai mult decât atât. Aici nu există nici un semafor şi nici un semn de stop. Doar o intersecţie plină de hârtoape, acoperită cu pietriş, învecinată cu o băcănie aşezată chiar pe colţ, cu o cutie poştală decolorată şi cu un depozit de tutun abandonat, ce fusese construit prin munca sclavilor, din bucăţi de cărămidă spartă, lipite laolaltă cu mortar. Dacă n-ar fi fost acea cutie poştală, probabil că pe majoritatea hărţilor numele de „Clopton” nici n-ar apărea. De fapt, dacă n-ar fi fost tatăl meu, Clopton ar fi murit cu mult timp în urmă. 107

Fiu al unui cuplu de acrobaţi la trapez, ce lucrau într-un circ ambulant, Rex Mason a crescut şi s-a maturizat înainte de vreme, în condiţii grele, fiind înzestrat cu talentul de a face bani. Rex a lucrat pretutindeni, de la carusel şi roata care te învârte în toate direcţiile, până la standul unde ghicea greutatea oamenilor. La asta din urmă chiar se pricepea. Putea să cântărească din ochi pe oricine, cu o aproximaţie de un kilogram. Către sfârşitul adolescenţei, Rex şi-a dat seama de mersul lucrurilor, şi-a făcut socotelile şi a descoperit cum să facă bani deadevăratelea – bani din aceia care, dacă îi ai, te fac mai bun decât cei care nu-i au. Şi iată cum: vânzând trabucuri şi băuturi spirtoase, pe piaţa neagră, puştilor care nu aveau vârsta legală pentru a le cumpăra. Cu un teanc gros de bancnote de o sută de dolari în buzunar, nu i-a luat mult timp până să-şi dea seama că-şi încheiase socotelile cu părinţii şi cu circul. Le-a dat tuturor cu tifla, şi-a ridicat gulerul şi a plecat fără să se mai uite înapoi. Până să împlinească douăzeci şi cinci de ani, Rex avea deja în proprietate şapte magazine de băuturi spirtoase şi căuta să obţină dreptul de a distribui în Atlanta. La treizeci de ani, deţinea drepturile pentru toată Georgia şi purta negocieri pentru cumpărarea unei companii de transport, ce cuprindea o flotă de cincizeci de autocamioane. Până la treizeci şi trei de ani, ajunsese să transporte băutură în unsprezece state – începând din Virginia, în sud, până în Florida, în vest, apoi până în nord, în 108

Alabama şi acoperind şi Louisiana şi Tennessee. Nu-i păsa câtuşi de puţin despre ce fel de băutură era vorba. Dacă se putea bea, atunci el o vindea. Cu cât mai multă, cu atât mai bine, şi niciodată nu se mulţumea să rămână în limitele moderaţiei şi prudenţei. Erau puţine şosele pe care să nu circule autocamioanele sale. Pe la treizeci şi cinci de ani, posesiunile sale valorau în jur de zece milioane, şi se îndrepta către ceea ce Atlanta Journal and Constitution numea

„înălţimi

ameţitoare.”

Şi

au

avut

dreptate

jurnaliştii, căci până să împlinească patruzeci de ani, Rex valora mai mult de cincizeci de milioane. De ziua lui, şi-a făcut cadou planurile arhitecturale ale unui zgârie-nori cu şaizeci de etaje, în centrul Atlantei. Patru ani mai târziu, şi-a mutat biroul la ultimul etaj. La scurt timp după aceasta, a plătit cu bani gheaţă pentru achiziţionarea a mai mult de şase sute de hectare de teren în Clopton, statul Alabama, unde a săpat o carieră de piatră, într-un afloriment de granit cu structură foarte ciudată. A vândut piatra şi a folosit profitul pentru a renova vechiul conac de pe proprietate-Waverly Hali. A declarat presei că acesta avea să fie reşedinţa sa de vară, refugiul său departe de forfota oraşului, locul unde să-şi întindă picioarele pe masă, să-şi scarpine câinele şi să se bucure de viaţă. Nimic n-ar fi putut fi mai departe de adevăr. Waverly Hali a devenit monumentul de o mie o sută de metri pătraţi pe care Rex şi l-a închinat sie însuşi, iar dacă a existat vreodată un plan arhitectural, el a început 109

şi s-a finalizat în capul lui Rex. Şi-a început „renovarea” Împrumutând nişte dinamită de la cioplitorii în piatră din carieră. A împachetat batoanele toate laolaltă şi le-a pus în cuptor, a aprins fitilul şi a fugit afară pe uşa din faţă, râzând în hohote. Când s-a aşternut praful peste ruinele clădirii, a îndepărtat cu buldozerul ce mai rămăsese în picioare şi a construit ceea ce-şi dorea. Rex a folosit granitul din producţia proprie pentru a construi fundaţia, beciul şi primul etaj, iar apoi a cumpărat cărămizi de Alabama pentru a clădi nivelele al doilea şi al treilea. Mortarul apos ce lega toată structura trăda metoda de lucru şi procedurile folosite. Rex se mândrea cu faptul că faianţa, ţesăturile şi mobila fuseseră aduse cu vaporul din Italia, Franţa şi din Orient. Cu cât mai de departe, cu atât mai bine. La fel se mândrea şi de dulgherii şi zugravii săi, care veniseră tocmai din California şi New York. Adevărul e că puţini dintre localnici ar fi lucrat pentru el. Casa domina, ca un turn, peisajul de jur împrejur. Tavanul încăperilor era înalt de patru metri la primul etaj, cobora la 3,6 metri la etajul al doilea şi la doar 3 metri la etajul al treilea şi în pod. Podeaua primului etaj era placată cu o amestecătură ciudată de gresie italiană şi marmură din Spania, în timp ce etajele al doilea şi al treilea erau pardosite cu lemn de mahon din Honduras, prelucrat manual. În casă erau împrăştiate vreo opt şemineuri, dintre care patru suficient de mari cât să poţi dormi în ele. Ştiu sigur pentru că am făcut asta. Şi nu s-a gândit niciodată să mă caute acolo. 110

Rex

îşi

aproviziona

crama

cu

sticle

prăfuite,

dulăpiorul pentru băuturi – cu o duzină de mărci de whisky single malt7 – cu toate că prefera Bourbon-ul – iar dulapul de arme, cu zece seturi identice de puşti şi carabine, încrustate cu aur, importate din aceleaşi ţări care-i furnizaseră şi gresia: Germania, Spania şi Italia. A defrişat şi a terasat dealul blând din spatele casei, transformându-l în păşune, pe care a înconjurat-o cu un gard din lemn de cedru decojit manual. A construit apoi un grajd cu zece boxe, dotate cu cea mai înaltă tehnologie disponibilă în acel moment şi l-a populat cu zece cai pursânge, de cea mai bună rasă. Alături, a zidit din cărămidă o căsuţă separată, pentru servitori şi a legat-o de casă printr-o alee acoperită, ca să nu se ude când mergea să-l trezească pe cine ştie ce servitor care locuia acolo. Dacă dorinţa lui Rex fusese să se izoleze, şi să ne izoleze şi pe noi deopotrivă în pădurile din sudul Alabamei, făcuse o treabă foarte bună. Din capul locului, aveam doar puţini vecini, dar, ca să se asigure că nici unul dintre aceştia nu avea să apară neinvitat şi să ne ofere o plăcintă proaspăt coaptă şi zece minute de conversaţie amabilă, Rex a construit o cale de acces către Waverly. O poartă masivă, de cărămidă şi fier forjat, plasată la câţiva metri distanţă de drumul local, îi domina pe vizitatori de la înălţimea sa de patru metri. Din cauza greutăţii sale care 7

Single malt: whisky produs la o singură distilerie, dintr-un singur tip de cereale (orz sau secară). Se fabrică îndeosebi în Scoţia, dar şi în Irlanda şi Japonia – n.tr. 111

tasa pământul de dedesubt, poarta se tot înclina înainte, ca Turnul din Pisa. În loc să rezolve fondul problemei, Rex o ancorase cu cabluri şi pivoţi lungi, spiralaţi, ce o fixau de pământ, ca pe un cort de circ. Cu cablurile sale încordate, gata să plesnească la următoarea furtună cu trăsnete, poarta semăna cu pumnul lui Rex – o ameninţare omniprezentă şi cu care n-ai fi vrut să ai de-a face. Odată intrat pe poartă, drumul te ducea sinuos în jos, cale de vreo opt sute de metri, şerpuind către casă ca un mocasin de apă ce lunecă uşor pe suprafaţa bălţii. Cotea în meandre pe sub stejarii înzestraţi parcă cu tentacule şi pe sub sălciile plângătoare, înconjura cameliile bătrâne şi trecea peste secara proaspătă de iarnă, înainte de a-şi găsi odihna într-o alee circulară, încadrată de opt chiparoşi Leyland ce se ridicau în spirală către cer, asemenea stoicilor soldaţi de la Buckingham Palace. Când fu terminată, Waverly Hali, altădată un impunător conac în stil sudist, transformat acum într-un castel

pseudo-franţuzesc,

arăta

ca

o

împreunare

neinspirată dintre un antrepozit de tutun, construit din cărămidă şi proprietatea Biltmore8. Părea atât de nelalocul ei aici, în Clopton, ca un restaurant McDonald's în Japonia. Când am crescut mai mare, a început să iasă la iveală fotograful din mine. Atunci am încercat să mă dau un pas în spate şi să las ca imaginea casei să-mi umple 8

Vilă în stil renascentist, construită la sfârşitul secolului XIX în Carolina de Nord; este cea mai mare locuinţă deţinută de o persoană particulară în Statele Unite – n.tr. 112

vizorul camerei. Indiferent ce fel de lentile foloseam, o vedeam tot ca pe o umbră a unui obiect întunecat, unde lumina era greu de măsurat şi de fixat. La început, când a venit să lucreze pentru Rex, Miss Ella a încercat să aducă puţină culoare primprejurul porţii şi a plantat câteva fire de sporul casei, amestecate cu crini, gândindu-se că lui Rex o să-i placă. Însă lui Rex nu i-a plăcut. Le-a făcut praf cu vârful umbrelei, le-a călcat apăsat, cu tocurile pantofilor săi Johnston and Murphy şi a turnat motorină peste rădăcini. „Dar bine, domnule Rex, nu vreţi ca oamenii să se simtă bineveniţi?” S-a uitat la ea ca şi cum Miss Ella şi-ar fi pierdut minţile. „Femeie! Eu o să le dau de ştire dacă sunt sau nu bineveniţi. Nu nenorocita asta de poartă!” Nu mai e nevoie să spun că foarte puţini străini făceau greşeala de a ne călca pragul. Când aveam cam şase ani, Rex şi-a făcut apariţia într-o dimineaţă de marţi – lucru neobişnuit – într-un Mercedes negru – lucru deloc neobişnuit – şi a urcat scările din faţă cu o valiză într-o mână şi un băieţel brunet în cealaltă. A rămas la Waverly îndeajuns cât să-şi umple paharul de două ori şi să stea de vorbă cu Miss Ella. „Acesta este Matthew... Mason.” Rex şi-a încreţit nasul şi a înghiţit lacom conţinutul paharului de cristal, ca şi cum recunoaşterea acestui fapt ar fi fost dureroasă. După alte două înghiţituri mari, a continuat, zicând: „Se pare că el e 113

fiul meu.” Apoi s-a îndreptat cu maşina către grajd, fără ami adresa vreun cuvânt. Certificatul de naştere al lui Mutt spunea că el se născuse la Spitalul Grady din Atlanta, la şase luni după mine. Numele mamei fusese omis cu dibăcie, însă era trecută ca „femeie, vârsta: 29 de ani.” Mutt avea tenul măsliniu, ceea ce sugera faptul că mama sa fusese de origine străină. Poate din Spania, Italia sau Mexic. Şi cum o grămadă de femei îl „ajutau” pe Rex – ajutor în casă, ajutor la birou, ajutor în curte, ajutor în dormitor – doar el îi cunoştea identitatea, şi era singurul care avea să ştie vreodată adevărul. Înainte de a pleca, Rex a dat o tură pe la cai şi câini, să vadă dacă sunt bine, apoi a pornit cu maşina pe alee, spre ieşire. L-am urmărit cu privirea pe fereastră şi, când pericolul a dispărut, mi-am deschis cufărul cu jucării şi am scos un soldăţel şi o puşcă de lemn ce folosea ca muniţie benzi de cauciuc. În timp ce scormoneam împreună cu Mutt prin dulapul cu jucării, Miss Ella ne-a chemat la ea pe amândoi. „Tuck?” mi-a spus. „Da, doamnă.” „Azi e ziua în care înveţi să împarţi ce ai cu alţii.” „Da, doamnă.” Mi-a luat centura cu cele două tocuri de pistol de la căpătâiul patului meu de campanie şi s-a aşezat pe podea, lângă pat. „Matthew,” i s-a adresat copilului, cercetându-l cu atenţie, ca şi cum ar fi încercat să-l cântărească din priviri, „cu care mână desenezi?” 114

Mutt s-a uitat în jos, către mâinile sale, le-a întors pe toate părţile, apoi a ridicat-o pe cea stângă. „Bine, atunci o să fie mai uşor.” A scos o pereche de foarfeci din buzunarul şorţului şi a tăiat cusătura care lega tocul stâng de centură. A luat apoi din dulap o curea de piele, de la o rochie de-a sa, a înfăşurat cureaua în jurul tocului şi a aranjat-o

la

brâul

lui

Mutt.

„Uiteaşa,”

a

comentat

mulţumită. Mutt a privit în jos, şi-a ajustat cureaua şi apoi s-a întins şi a cuprins-o de gât, cu amândouă mâinile. Primul cuvânt pe care l-am auzit din gura fratelui meu a fost: „Mulţumesc”. Miss Ella l-a îmbrăţişat şi ea, cu braţele acelea doar piele şi os şi i-a răspuns: „Cu plăcere, tinere.” Or fi fost braţele ei slabe de tot, însă puteau cuprinde multe. Cam în perioada când Matthew a sosit la noi-nu-mi prea aduc aminte momentul exact-ajunsesem subiectul unor glume şi tachinări destul de dure la şcoală. Învăţătorul a cerut ca fiecare dintre noi să se ridice în picioare în faţa clasei şi să povestească despre părinţii lui. Eu n-o întâlnisem niciodată pe mama, şi nu prea îl cunoşteam pe Rex. Nu înţelegeam ce făcea şi de ce, aşa că am început să vorbesc despre Miss Ella. Colegii s-au prins repede că vorbeam despre „menajera” noastră, şi au trecut vreo doi ani până s-o lase moartă cu acest subiect. Atunci mi-a trecut pentru prima dată prin cap că de fapt viaţa nu ar trebui să fie aşa cum o ştiam eu. Când m-am întors de la şcoală, în ziua aceea, am intrat pe uşa din spate şi mi-am azvârlit cărţile pe jos. 115

Miss Ella mi-a văzut umerii lăsaţi şi m-a apucat de mână. M-a condus înapoi pe veranda din spatele casei, unde soarele apunea, aruncând o uşoară sclipire aurie peste fânul încă verde. A îngenuncheat, moment în care pantofii săi albi de menajeră au scârţâit pe duşumeaua spălată cu Pine Sol, şi mi-a ridicat blând bărbia cu degetele sale aspre, bătătorite. „Copile,” mi-a vorbit în şoaptă „ascultă ce-ţi spun, şi vreau să asculţi cu atenţie.” Pe obraz mi se rostogoli o lacrimă, pe care ea o şterse cu degetul mare, uscat şi crăpat. „Să nu crezi pe nimeni, decât pe mine.” Nu voiam să aud o nouă predică, aşa că mi-am abătut privirea în altă parte, însă ea mi-a întors capul spre ea, cu două degete mirosind a piersică. „Diavolul e real. E la fel de real ca apa şi are un singur gând în mintea aia a lui, mică şi bolnavă. Vrea să-ţi smulgă inima din piept, să o calce în picioare, să te umple de venin şi de mânie şi apoi să te împrăştie în vânt, ca pe solzii de peşte.” Miss Ella se pricepea să zugrăvească în cuvinte astfel de imagini. „Şi ştii după ce umblă el?” Am clătinat din cap şi am început să ascult cu atenţie, pentru că observasem că ochii i se umeziseră. „Umblă după tot ce e bun în tine. Vezi tu, Domnu'... El e Alfa şi Omega. Nimic nu trece de El. Nici diavolul şi nici măcar Rex.” Mi-a plăcut lucrul ăsta, aşa că am zâmbit larg. „Domnu' m-a pus aici ca să am grijă de tine cât creşti. Poate că diavolul îţi va coace ceva, poate că va urzi intrigi până o să-i iasă fum din coarne, însă mai întâi va trebui să treacă de mine.” 116

Amintirea celor petrecute în curtea şcolii mi-era încă destul de proaspătă şi sensibilă, însă Miss Ella îmi potolise durerea. Mi-a făcut un sandviş cu unt de arahide şi jeleu şi am stat pe verandă, privind caii ce păşteau pe islazul din spate. „Tucker,” mi-a mai zis, având un pic de unt de arahide lipit în colţul gurii, „dacă diavolul vrea să se atingă de tine, trebuie să ceară permisiunea lui Dumnezeu. Aşa a făcut în cazul lui Iov, aşa a făcut şi cu Isus şi tot aşa trebuie să facă şi cu tine. Trebuie să bată la uşă şi să întrebe. Aşa stau lucrurile încă de când a fost aruncat afară din cer.” Am clipit din ochi şi fu cât pe-aci să rostesc întrebarea

care-mi

stătuse

pe

limbă

încă

de

când

începusem să raţionez. Miss Ella clătină din cap. Ştiu ce-ţi trece prin minte, dar nu te mai gândi la asta. Noi n-o să înţelegem întotdeauna ce face Dumnezeu sau care-I sunt motivele.” Şi-a pus vârful degetului pe nasul meu. „Însă un lucru ştiu cu siguranţă. Dacă diavolul vrea să atingă chiar şi un fir de păr de pe căpşorul tău frumos, trebuie să ceară voie. Şi ţine minte următorul lucru: eu vorbesc cu Dumnezeu tot timpul, şi El mi-a zis că nu-i va da voie.” Când Miss Ella ajungea la vorbitul cu Dumnezeu, nu exista decât un singur răspuns potrivit. „Da, doamnă,” am spus cu inima îndoită. „Băiete!” Şi m-a apucat de obraji, mi-a smucit uşurel bărbia într-o parte şi-n alta şi mi-a ridicat faţa către faţa ei. „Să nu spui «Da, doamnă» doar cu capul.” După care 117

m-a bătut uşor în piept, cu degetul său ascuţit ca un pumnal. „Spune-o cu inima.” Am dat din cap, cum că înţelesesem. „Da, Miss Ella.” Mi-a dat drumul la obraji şi ochii i s-au luminat întrun zâmbet. „Aşa-i mai bine.” Când Rex a împlinit patruzeci şi cinci de ani, Mason Enterprises avea filiale în toate statele din sud-est, monopolizase cu totul piaţa băuturilor spirtoase, însă el era departe de a fi împăcat. La cincizeci de ani, şi-a ipotecat toate posesiunile, ba chiar şi unele lucruri care nu-i aparţineau, obţinând astfel zeci de milioane de dolari, bani gheaţă, şi a început să cumpere firmele concurente, pe care apoi le-a divizat rapid şi le-a vândut pe bucăţi, de nu mai puteau fi recunoscute. Cu un pahar în mână şi cu un zâmbet pervers întipărit pe faţa-i congestionată, brăzdată de nenumărate vase de sânge, le spunea adversarilor: „Vindeţi, sau dacă nu, am să încep să-mi dau marfa pe degeaba, iar afacerea voastră n-o să mai valoreze nici doi bani.” Rex se pricepea să mânuiască vorbele. Acţiunea sa riscantă – şi tactica folosită – au dat rezultate, căci după trei ani şi după altă sută de milioane câştigată, făcea naveta între acoperişul biroului său şi Waverly Hali cu elicopterul şi cu un avion Cessna bireactor. Dacă Rex avea vreun dar, era acela de a face bani. Tot ce atingea el, se transforma în aur. În ce priveşte domeniul Waverly, Rex continuase să dinamiteze

cariera

de

piatră,

siluind

pământul.

La

douăzeci de metri sub nivelul solului, pietrarii aruncară în 118

aer stânca ce forma tavanul unui pârâu subteran. Acesta se revărsă şi inundă fundul carierei. Nici o problemă. Rex începu să scoată apa cu pompele, printr-o conductă cu diametrul de zece centimetri, şi o folosi pentru a-şi iriga grădinile şi livezile ce se întindeau pe patru hectare. Apoi construi un turn de apă chiar lângă grajd şi fixă deasupra lui un vas de dimensiunea unui piscine, unde putea păstra suficientă apă cât să-şi ţină livezile – şi pe noi – în viaţă aproape şase luni. Şi făcea toate astea în pofida faptului că nu ştia aproape nimic despre case, arme de foc, cai pursânge, servitori, prepelicari sau livezi. Dar acest detaliu nu conta. Nu-şi dăduse atâta osteneală din cauză că ar fi avut cunoştinţe legate de subiectele amintite sau pentru că ar fi avut intenţia să înveţe. Spiritul de concurenţă era ceea ce îl mâna să meargă mai departe. Proprietatea Waverly Hali, cu cele peste şase sute de hectare ale sale, cuprindea şi o biserică dărăpănată, de mult timp părăsită, înconjurată de un cimitir. Biserica St. Joseph's fusese construită înainte de înfiinţarea Diocezei Episcopaliene în Dale, Barbour sau în ţinutul Henry, aşa că atunci când Rex a cumpărat proprietatea, a dobândit, implicit, şi biserica şi cimitirul. Aceasta avea opt rânduri de bănci, toate din lemn, înguste şi originale. În incintă puteau lua loc patruzeci de oameni, înghesuiţi umăr lângă umăr. Fermierii scoţieni o construiseră înainte de anul 1800, când oamenii erau recunoscători să aibă pur şi simplu un loc unde să şadă. 119

Altarul era uzat şi arăta mai mult a butuc de măcelar, decât a lucru sfânt. Un Hristos de lemn sta atârnat pe peretele din spate, încununat cu o coroană de spini şi acoperit cu excremente albe de porumbel pe scalp, pe braţe, pe genunchii împinşi în faţă şi pe degetele de la picioare. Ploaia se scurgea prin gaura din acoperiş şi se îmbiba aproape peste tot în biserică, inclusiv în covoraşul purpuriu, spongios şi mâncat de molii pe care-ţi puteai pleca genunchii, aşezat sub grilajul ce încadra altarul. Grilajul era suficient de lung ca opt adulţi costelivi să îngenuncheze scurt şi apoi să se întoarcă, pe vârfuri, la siguranţa băncilor tari şi drepte, unde frigul se ridica prin podea şi le pătrundea prin pantofii cu talpă de piele, până la degetele fără şosete. Toate cele patru ferestre, ce odinioară stăteau larg deschise pentru a se face curent, vara, fuseseră vopsite şi apoi lipite etanş cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă, şi nu se mai deschiseseră de atunci. Legea îi cerea lui Rex să menţină cimitirul în „stare funcţională”, ceea ce a şi făcut. „Omul meu coseşte iarba acolo o dată pe lună, fie că e nevoie, fie că nu.” Încă din prima zi, biserica rămăsese în starea aceea de hibernare, cu uşile încuiate şi plină până la refuz cu cei mai cucernici porumbei, cu cele mai evlavioase pânze de păianjen şi rozătoare pe

care

le-a

văzut

vreodată

Alabama. În

copilărie, mai aproape decât atât n-am fost niciodată de interiorul unei biserici adevărate. Mulţumită găurii din acoperiş, biserica putrezea dinăuntru în afară. 120

Rex avea doar puţine cunoştinţe, iar prieteni-absolut niciunul, însă petrecea în mod frecvent cu partenerii săi de afaceri, care nu cutezau să nu fie drăguţi cu el. În decursul celor zece ani cât a fost pe culmile prosperităţii, perioadă ce debutase pe când se apropia de vârsta de cincizeci de ani, Rex a angajat cam o duzină de servitori cu normă întreagă, precum şi nenumăraţi agenţi pe care-i folosea în afaceri, şi care mişunau, ca agenţii Serviciilor Secrete, între Atlanta şi Clopton; toate acestea accentuau imaginea pe care dorea s-o proiecteze despre sine, în mintea celor din jur. Când revista Atlanta a scris renumitul articol despre „mogulul din centrul oraşului, a cărui abilitate de a-şi construi un imperiu pornind de la zero ar putea-o rivaliza pe cea a regelui Irod”, Atlanta Journal i-a călcat pe urme şi a preluat subiectul într-un editorial care-l descria pe Rex ca fiind „un om scurt şi gras, cu ochii ca mărgelele, cu burtă mare şi suferind de complexul lui Napoleon”. Revista avea dreptate: Rex îşi construise întradevăr un imperiu din nimic şi Waverly Hali fusese cumpărată cu bani gheaţă, însă Journal reuşise să pună punctul pe i, căci atunci când era canalizată într-o anume direcţie, acea combinaţie între

complexele

de

inferioritate

şi

nesiguranţă,

condimentată cu o invidie insaţiabilă, dădea naştere unui tiran nemilos, căruia nu-i păsa nici cât negru sub unghie de oamenii care lucrau pentru el sau de companiile pe care le diviza. Ca să nu mai spunem de cei doi băieţi ai săi. 121

La sfârşitul zilei, după ce toate hârţoagele fuseseră semnate, după ce strânsese mâini şi încheiase afaceri – inclusiv unele mai pe sub masă, care-i aduceau cel mai mare câştig – Rex Mason era condus de o singură motivaţie: să obţină controlul. Iar Waverly Hali, ca şi propria lui viaţă, de altfel, aveau un singur scop: să păstreze controlul. Rex nu era interesat câtuşi de puţin ca ceilalţi oameni să-l simpatizeze. Nu dorea decât teama lor. Zi şi noapte, principala sa preocupare, care-i rodea stomacul, provocându-i ulcer, era cum să le inspire teamă adversarilor săi – şi în viziunea sa, toţi îi erau adversari. Inclusiv eu şi fratele meu. Frica celor din jur îi dădea putere – puterea de a controla fiece situaţie care-i ieşea în cale. Cunosc toate astea din proprie experienţă, căci am avut la dispoziţie treizeci şi trei de ani să judec lucrurile. Rex se măsura pe sine însuşi şi pe toţi ceilalţi cu etalonul controlului. Iar el însuşi se ridica la înălţimea propriilor aşteptări doar dacă deţinea acest control. Ca o replică aproape identică a lui Auntie Mame 9, Rex se ridica în picioare, în timpul cinei, îşi înălţa paharul toastând şi le spunea partenerilor de afaceri – care, pe rând, îi deveneau vremelnic cei mai buni prieteni: „Viaţa este un ospăţ şi majoritatea celor mici şi neînsemnaţi mor de foame. Mâncaţi de vă săturaţi!” Până să împlinesc şase ani, Rex deja se săturase de Waverly Hali şi de băieţii săi, aşa că vizitele sale 9

Auntie Mame: personaj excentric şi libertin din romanul omonim, de Patrick Dennis – n.tr. 122

săptămânale s-au rărit, devenind bilunare. Cele două întâlniri pe lună s-au redus apoi la una singură, „la sfârşit de lună”. Un an sau doi mai târziu, lunar a devenit trimestrial şi, într-un final, o dată pe trimestru a devenit aproape niciodată. În cel de-al optulea an al vieţii mele, lam văzut pe tatăl meu o singură dată. Şi toată viaţa, de când mă ştiu, nu mi-am sărbătorit niciodată ziua de naştere şi nu m-am trezit niciodată într-o dimineaţă de Crăciun având în faţă pe altcineva decât pe Miss Ella. Când a împlinit cincizeci şi opt de ani, după ce ani în şir vânduse, construise, cucerise, demolase şi apoi dezbinase, Rex s-a „botezat”, cufundându-se în cele trei lucruri pe care nu le putea controla: băutura, femeile şi caii. Cocktailul rezultat din combinarea acestor trei pasiuni i-a venit de hac. Până să ajung eu la liceu, Rex Mason se trezea în fiecare dimineaţă în biroul său din Atlanta şi lua şapte medicamente, dându-le pe gât cu 200 de mililitri de Jack Daniels, vechi de doisprezece ani. În următorii zece anidin cauza tentaţiei irezistibile exercitate asupra sa de propria marfă, Rex a supravieţuit mai mult pe baza unei diete lichide, până când, la şaptezeci de ani, a cunoscut o practicantă a dansului erotic, pe nume Mary Victoria, atracţia principală a clubului de noapte ce închiriase parterul unei clădiri de-a lui. Era o frumuseţe siliconată, de un metru optzeci şi doi, căreia îi plăceau în mod cu totul special lucrurile strălucitoare. Ea îi umplea nopţile şi paharul, aşa că în curând Rex a ajuns să-şi folosească bastonul ca să apese butoanele liftului de la 123

hipodrom, în timp ce Mary alegea toate numerele pentru pariuri, sclipind din cap până-n picioare. Rex şi Mary se meritau unul pe altul – şi amândoi au făcut o alegere proastă. Până să împlinească Rex şaptezeci şi cinci de ani, Mary cheltuise mare parte din banii pe care nu i-i luaseră cei de la Fisc. După treizeci de ani de declaraţii de venit măsluite, îi luaseră tot ce putuseră găsi. Mary s-a mutat în altă locuinţă imediat după ce agenţii guvernamentali au confiscat dosarele lui Rex. Rex s-a adunat, a reuşit să se abţină de la băutură aproape o zi întreagă, şi-a dezgropat câteva din conturile offshore, de care fiscul nu ştia, şi a reuşit astfel să păstreze două proprietăţi: zgârie-norul din Atlanta şi Waverly Hali. Probabil că Waverly Hali reprezintă singura alegere înţeleaptă pe care omul ăsta a făcut-o vreodată. Rex dăruise această clădire singurilor doi oameni cărora le păsa prea puţin de ea – şi anume, lui Mutt şi mie. N-am ştiut de lucrul acesta până acum câţiva ani, însă se pare că de la vârsta de zece ani eram proprietari cu drepturi depline asupra a tot ceea ce se vedea pe o distanţă de trei kilometri, în orice direcţie. Bine că nu ne-a spus, pentru că dacă ar fi făcut-o, l-am fi dat afară din casă în două minute. Încă din perioada când trăia la circ, Rex îşi ţinuse sub control consumul de alcool, şi-l dozase astfel încât acesta să dea naştere personalităţii dorite la momentul respectiv. Când m-am făcut destul de mare cât să înţeleg 124

lucrurile de genul ăsta, Miss Ella mi-a spus că secretul lui Rex era simplu, şi anume: „tăria lui stă în băutură”. Şi, ca mai toţi demonii, l-a ajuns din urmă. Acum, la optzeci şi unu de ani, Rex Mason suferă de maladia Alzheimer, în stadiu avansat, nu ştie să numere până la zece şi nu poate controla saliva ce-i picură de pe buza

de

jos,

tremurătoare.

Îşi

petrece

toată

ziua

împachetat într-un scutec pentru adulţi, zăcând în crusta propriilor materii fecale, într-un azil de bătrâni, nu departe de Waverly. Uneori, dacă stau să mă gândesc, mi se pare chiar o imagine veselă.

125

Capitolul cinci Trei kilometri mai la est, Mutt s-a oprit din vâslit şi a lăsat barca să alunece în linişte mai departe, pe cursul pârâului Julington. Malul se îngusta tot mai mult, copacii deveneau mai înalţi, iar crengile copacilor formau o boltă deasupra apei, născută parcă în vremuri imemoriale. Pe parcursul ultimului kilometru şi jumătate, pârâul şerpuise ba într-o parte ba în alta, înaintând doar rareori în linie dreaptă. Apa se scurgea picătură cu picătură de pe pala vâslei, în timp ce Mutt asculta bufniţele, al căror cântec îl adormise mereu în ultimii şapte ani. Deasupra capului său, undeva în vârful unui chiparos, o pasăre bătrână ce scotea un fel de zumzăit profund, gutural, ţipă deodată ca o bufniţă. O alta îi răspunse numaidecât dinspre sud, ca un semnal care s-o ghideze către destinaţie. Cele două continuară să emită sunete ascuţite, metalice, ce răsunară în susul şi-n josul râului timp de aproape un minut, până când o a treia, dinspre vest, se amestecă în discuţia lor. Atunci primele două tăcură. Mutt vâslea pe nesimţite de-a lungul apei, savurând libertatea

noudescoperită

şi

totuşi

luptându-se

cu

înfrigurare să reducă la tăcere vocile ce vuiau în străfunduri. Ştia că Gibby avea să trimită o barcă în susul râului, aşa că începu să caute o cale de scăpare. Un alt 126

râuleţ cu apă limpede ce curgea pe deasupra unui copac căzut, dând naştere unei mici cascade, se vărsa în râu, ca un deget mai mic. Contrastând cu Julington-ul cel întunecat, apa aceea limpede i-a atras atenţia. Mutt şi-a tras canoea peste buştean şi a început să vâslească în susul râuleţului. Canalul navigabil se tot îngustă, până ajunse la o lăţime mai mică de doi metri, după care îşi croi drum pe lângă un chiparos uriaş. Mutt dădu crengile la o parte, fiind chiar nevoit să se întindă în canoe pentru a trece pe sub crăcile mai mari, şi vâsli către un luminiş. Ajuns aici căută cu privirea cursul râuleţului, dar nu găsi nimic. Vâslise până într-o fundătură, iar cursul de apă dispăruse cu totul. Aparent, aici îşi avea originea. Oricum, important era că găsise izvorul, iar acum se învârtea lent în susul lui. Trase barca pe ţărm, se aşeză jos pe fundul ei, îşi deschise tabla de şah şi alinie piesele pentru joc. Apoi deschise cu grijă o pungă cu fermoar ce conţinea o singură bucată de săpun, şi-şi scufundă mâinile în izvor, frecând săpunul iar şi iar, până când apa se umplu de clăbuci. După ce se declară curat, se clăti şi începu să joace şah cu cei opt concurenţi. Undeva în depărtare răsunară sirenele şi bărcile cu motor, însă n-aveau să-l găsească niciodată. Doar o singură persoană s-ar gândi să-l caute în locul ăsta. Câteva ore mai târziu, un cameleon colorat în verde şi portocaliu se caţără pe marginea canoei şi se cocoţă pe proră, umflându-şi şi dezumflându-şi ritmic guşa roz, ca o pânză de corabie în miniatură, ce scânteia sub lumina 127

lunii. Cuibărit la baza unui mal vertical de nămol, ce se înălţa până la un metru şi jumătate deasupra luciului apei, Mutt a privit o oră întreagă cum vela se umflă şi se dezumflă, în timp ce şopârla îşi legăna capul într-o parte şi-n alta, încercând să-şi impresioneze pretendenţii. Văzând că nu apare niciunul, animalul ţopăi de-a lungul balustradei, plonjă de pe pupa bărcii, împroşcând în jur apa limpede ca cristalul şi traversă pârâul folosindu-şi coada ca propulsor. Ajunsă pe malul celălalt, se căţără pe un lujer de viţă ce atârna în dreptul său şi dispăru în copacul de deasupra. Nămolul ce acoperea trupul lui Mutt servea unui scop dublu: Îl proteja atât de ţânţari, cât şi de aerul răcoros al nopţii. Şi-a împreunat strâns mâinile şi şi-a împins spatele mai adânc, în mâl. Reuşi astfel să-şi ţină în frâu tremuratul, însă faţa i se contracta spasmodic, ca şi cum ar fi fost conectat la o priză şi ar fi primit impulsuri intermitente. Timp de trei luni, reuşise să potolească vocile. Cel mai lung interval de timp din ultimii zece ani. Însă acum, după ce fuseseră ţinute în frâu şi nu li se dăduse voie să se exprime, ele se înghesuiau şi dădeau năvală peste el, ca o gloată furioasă. Îşi închise ochii; se simţea ca şi cum ar fi stat pe nişte şine uzate, calde, întrun tunel întunecat, umed şi rece şi ar fi ascultat sunetul trenului ce se apropia. Ţipetele începură să răsune tot mai asurzitor, şi Mutt îşi dădu seama că de data asta erau îndeajuns de puternice încât să câştige lupta. Undeva pe parcurs ele căpătaseră putere, iar strigătele lor îi dădeau 128

de înţeles că ar putea muri chiar acolo. Încetul cu încetul, tot corpul i se înţepeni, ca paralizat, şi nici măcar priveliştea unui mocasin de apă, lung de un metru şi ceva, ce se târa peste picioarele sale, nu îl scoase din acea transă hipnotică. În cotloanele minţii sale, acolo unde gândurile călătoreau cu ceva mai puţin de o mie de kilometri pe oră, acolo unde ascunsese amintirile bune, îi găsi pe Tucker şi pe Miss Ella. Lui Mutt nu-i era teamă de moarte; pur şi simplu nu voia să plece fără să-şi ia la revedere. Cu gândul acesta a adormit.

129

Capitolul şase La cinci kilometri est de intersecţia din Clopton vizibilitatea scăzuse la mai puţin de trei metri, obligând Volvo-ul să încetinească până la 20 kilometri pe oră. Luptându-se cu maneta ce regla viteza ştergătoarelor de parbriz, femeia cu şapcă roşie de baseball se întoarse să se uite la fiul ei, care dormea prins cu centura de siguranţă pentru a evita orice risc, înconjurat de gumă de mestecat. Când se întinse ca să-i tragă cuvertura mai sus peste umeri, trase din greşeală de volan şi autoturismul viră spre acostamentul moale al drumului. Redresă prea repede; ploaia şi noroiul absorbiră parcă roţile înspre şanţ iar Volvo-ul alunecă şi se opri brusc în întunericul pădurii din Alabama ce se contura nedesluşit. Nu se vedea nici-o lumină pe nicăieri. Băgă schimbătorul de viteze în marşarier şi apăsă acceleraţia, dar în felul acesta nu făcu decât să împroaşte noroi şi să îngroape şi mai adânc partea din faţă a maşinii. Se uită la ceas. Era 3:47 dimineaţa. Grozav, se gândi în sine, de-a dreptul grozav. Pe ecranul telefonului celular scria: „Lipsă semnal”. Asta e şi mai bine. În timp ce Jase continua să doarmă liniştit, ea se lăsă pe spate, opri motorul şi se gândi: Putea fi şi mai rău. 130

* Era patru fără câteva minute, iar ştergătoarele de parbriz erau singurul lucru care mă ţinea treaz. La vreo trei kilometri de intersecţia din Clopton, drumul făcea o pantă descendentă, drept pentru care farurile mele începură să bată în jos şi la un moment dat se intersectară cu luminile de poziţie ale Volvo-ului. Stătea înclinat, cu botul în şanţ. Nu se poate, mi-am zis. Apoi, depăşind maşina, mam uitat atent prin geamul din dreapta. Ba se poate. Recunosc, e adevărat că mi-a trecut prin minte gândul să îmi văd de drum, prefăcându-mă că nu am văzut nimic, dar apoi m-am gândit la bancheta din spate. „Da, ştiu-«Fă celorlalţi... », bunul Samaritean şi toate chestiile alea, dar e foarte târziu.” Nu fă pe deşteptul cu mine. Nu eşti prea bătrân ca să iau o nuieluşă şi s-o folosesc pe spinarea ta. Miss Ella era moartă de aproape opt ani-mai bine zis, de şapte ani, zece luni şi opt zile. Şi nu dădea nici-o ceapă degerată pe succesul meu în carieră – cel puţin nu la prima vedere. Dacă ar fi aici, ar fi mândră de mine, dar nu ar tolera deloc mândria mea pentru propriile realizări. Mândria era singurul lucru cu care nu se putea împăca. Mai ales dacă e adevărat că păcatele tatălui se transmit mai departe, către fiu. Şi potrivit evangheliei după Miss Ella, se transmit. Cum să aduci argumente împotriva unui 131

asemenea lucru? Aşa că nu-mi rămânea decât să dau din cap, aprobator. „Da, doamnă.” Am tras maşina pe marginea drumului, am dat înapoi şi am lăsat motorul pornit. Cum ploaia torenţială devenea din ce în ce mai violentă, şoseaua băltea, sub un strat de vreo cinci centimetri de apă. Am scos umbrela de după scaunul din faţă, am luat cu mine şi o lanternă MagLite şi am pornit-o către Volvo. Cu bună-ştiinţă, nu am luat şi aparatul de fotografiat. După trei paşi, pantofii îmi erau deja uzi leoarcă şi musteau de apă. Am îndreptat lumina lanternei către scaunul din faţă şi am văzut-o pe şoferiţă stând cu capul sprijinit de geam şi cu ochii închişi. Am bătut uşor cu mânerul lanternei, încercând să n-o sperii. N-am reuşit. Ţipând cât o ţineau plămânii şi agitându-şi mâinile, de parcă erau aripi, ea porni motorul, băgă repede schimbătorul în marşarier şi tură puternic motorul. Apăsă la maximum pedala de acceleraţie şi învârti volanul de la stânga la dreapta şi apoi iarăşi la stânga. Efectul nu fu altul decât că mă împroşcă cu un strat gros de noroi de Alabama, ce-mi înţepa ochii. Nu mai vedeam absolut nimic. Am făcut câţiva paşi înapoi, clătinându-mă, am scuipat noroiul şi mi-am şters faţa cu cămaşa. Ud până la piele, am renunţat la umbrelă şi am lăsat ca ploaia să-mi spele faţa. Mi-am recăpătat vederea şi am privit – ca la un film derulat cu încetinitorul – cum femeia aceea nebună se întinde către torpedou şi scoate de

132

acolo un revolver mare şi strălucitor, cum ar purta Dirty Harry10. La vederea acestuia, am făcut trei paşi înapoi, apoi am traversat strada şi m-am aruncat în şanţul de pe partea cealaltă. Încă ţipând, femeia trase prin geamul maşinii, descărcând toate cele şase cartuşe în pădurea din spatele meu. Am auzit cum percutorul ţăcăne de câteva ori pe cilindrul acum gol – zgomot înăbuşit de potopul de afară. În timp ce ea continua să apese, să ţipe şi să păcănească, motorul Volvo-ului – care de aproape două minute era turat la maxim – tuşi, făcu explozie, după care maşina rămase nemişcată, iar prin părţile laterale ale capotei începu să iasă fum. În timp ce ploaia curgea şuvoaie înăuntru prin gaura din geam, femeia aruncă pistolul pe scaunul din dreapta şi sări în spate, lângă fiul său. Acompaniat de vocea aceea interioară, care-mi spunea să fug de pericol, m-am târât afară din şanţ şi, de pe partea cealaltă a drumului, am cercetat maşina. „Cucoană, eşti nebună? Încerc să te ajut!” Am traversat strada, cu lanterna într-o mână şi cu umbrela închisă, în cealaltă. Dacă făcea măcar o mişcare în direcţia mea, plănuiam să o lovesc zdravăn în cap şi să-i las de izbelişte pe amândoi. Băieţel sau nu, cu gumă de mestecat sau fără-nu-mi mai păsa. Am îndreptat lumina lanternei către

10

Dirty Harry: personajul principal al unei serii de filme poliţiste americane – n.tr. 133

bancheta din spate, unde am zărit albul celor patru ochi şi cilindrii celor două pistoale cu şase gloanţe Roy Rogers. Văzându-l pe băieţel cu armele sale, şi pe femeie fără arma ei, m-am îndreptat către gaura din geamul de pe partea şoferului. Băiatul părea somnoros şi înfricoşat de moarte. Femeia era cam de vârsta mea şi avea ochii înfundaţi în cap şi înconjuraţi de umbre întunecate. Faţa îi era ascunsă pentru că-şi trăsese şapca în jos, pe frunte, şi-şi ridicase gulerul. Hainele îi erau prea mari, prea noi şi părea a le fi purtat câteva zile la rând. Pantaloni scurţi kaki şi un hanorac, ce arătau ca şi cum ar fi fost cumpărate de la un popas pentru camioane. Am luminat în direcţia ei, dar tot n-am putut să-i văd bine faţa. Pe podeaua maşinii zăceau aruncate fel de fel de pungi de la fast-food, pliculeţe goale de ketchup şi cartofi prăjiţi reci. Cum tocmai mă târâsem afară din şanţ, murdar tot de noroi, cu privirea rătăcită şi cu părul atârnându-mi alandala, mânjit de pământ, probabil că arătam exact ca genul de om în care crezuse ea că trage, şi anume ca un nebun scos din minţi. Nu sunt sigur că Miss Ella mar fi recunoscut. Cu aceste gânduri în minte, am încercat să vorbesc calm: „Cucoană, nu te cunosc, nici tu nu mă cunoşti pe mine, iar în momentul ăsta nici nu ştiu dacă vreau să te cunosc sau să aflu ce faci aici, în toiul nopţii, dar dacă ai nevoie de ajutor, ţi-l ofer. Dacă n-ai nevoie, eu plec.” Am înşfăcat revolverul, i-am deschis cilindrul şi am scos cartuşele goale. Am aşezat arma înapoi pe scaunul din faţă şi m-am uitat la ea. 134

Femeia a făcut semn cu mâna către volanul maşinii: „Noi...

mergeam...

maşina...

maşina

a...”

Tremura,

incoerentă. „Furtuna asta o să mai dureze ceva şi nu e nici o staţie de benzină prin apropiere. N-ai vrea să-mi spui ce cauţi pe aici” – şi, arătând către pistol – „şi de ce ţii cu tine chestia asta?” Ea nu rosti niciun cuvânt. Ceva ce i se întâmplase fie acum pe şosea, fie mai în urmă, o speriase. Rău de tot. Şi pe băiat la fel. Se dădu într-o parte, iar când lanterna ia luminat ochii, am zărit o străfulgerare familială. M-a luat prin surprindere. „Eu locuiesc ceva mai încolo. Aţi putea să vă uscaţi şi chiar să dormiţi puţin. Am o casă de oaspeţi, dar va trebui să ai încredere în mine, mai multă decât atunci când ai început să apeşi pe trăgaci.” Ea s-a uitat la băiat, la capota maşinii şi apoi afară, la ploaie. Adunându-şi toate puterile – lucru pe care mi-l imaginez că-l făcuse des, în ultimul timp – dădu din cap, acceptând oferta. „Doamnă”, i-am zis, folosind acum un ton mai blând, „trebuie să vorbeşti. Nu doar să dai din cap. Nu iau cu mine acasă o străină care dă din cap, şi care mai are şi un revolver. Poţi vorbi?” Înghiţi în sec, iar în ochii ei, hotărârea luă locul groazei. „Da,” şopti, „pot să vorbesc.” M-am

aplecat

înăuntru,

în

maşină,

am

luat

revolverul şi mi l-am pus la brâu. „Deocamdată, am să păstrez eu chestia asta. Cu toţii suntem mai în siguranţă 135

dacă nu ţii tu arma.” Ea aruncă o privire către revolver şi deblocă uşa din spate. Alunecă de-a lungul banchetei, iar eu îi ţinui umbrela în dreptul uşii, cu toate că aceasta nu prea reuşea s-o ferească de ploaia ce cădea din lateral. Îşi luă în braţe fiul şi îl sprijini pe şoldul ei drept aşa încât săl ţină la distanţă de mine. Cam pe la jumătatea drumului către camioneta mea, începu să plângă cu sughiţuri. „îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău...” Ne-am îndreptat spre Dodge, împroşcând noroiul în toate direcţiile. I-am aşezat pe amândoi pe bancheta din spate, moment în care l-am auzit pe băieţel spunând: „Nu plânge, mami. Nu plânge.” Am închis portiera şi m-am reîntors la Volvo. M-am aplecat în maşină, prin geamul spart, am tras maneta care deschidea portbagajul, am luat de acolo câteva pungi, am smuls cheile din contact şi am revenit la camioneta mea. Am intrat în maşină, am închis portiera şi tocmai eram pe punctul de a spune ceva, când am auzit suspine înfundate. Am văzut cum mâinile îi tremurau în timp ce-şi trăgea pe cap gluga hanoracului gri. I-am dat un prosop, am băgat în viteza întâi şi am observat că băiatul se uita prin geamul din spate la maşina lor. Dintr-o singură privire mi-am dat seama care era motivul. Îngheţat până în măduva oaselor, am alergat înapoi la maşină, am desfăcut bicicleta off-road din suportul ei şi am aşezat-o cu grijă în portbagajul camionetei mele. Când m-am aşezat, în sfârşit, la volan, băiatul stătea tolănit comod, vârât sub braţul mamei sale şi mă studia. Ea se uita fix, drept înainte, cu faţa umbrită de şapcă şi de 136

glugă, şi-şi înfunda corpul în speteaza banchetei, cât mai departe de mine.

137

Capitolul şapte După ce fugise săptămâni întregi, speriată, aflată departe de casă şi de toate lucrurile familiare, nervii femeii erau întinşi la maxim. Stătea pe bancheta din spate, pregătită pentru ce e mai rău, şi tot felul de întrebări îi năpădiră mintea: Cine-i bărbatul ăsta? Dar dacă nu e cine se pretinde a fii Dacă suntem prinşi în cursă? Dacă ne-au găsit. Dacă... Strânse din pumni; încheieturile i se albiră, iar picioarele începură să-i tremure. Privi cum bărbatul conducea, învârtind volanul lejer, sigur pe sine, aproape reconfortant, cu figura sa blândă mânjită de mizeriile din şanţ. Era întuneric în cabină. Copilaşul îşi apăsa umerii de pieptul ei; şi el era speriat. Îl simţea cum tremură şi respiră scurt şi superficial. Bărbatul viră, ieşind de pe şosea şi trecu pe sub o poartă veche, din cărămidă, ce de mult începuse să se dărâme, slăbită de vreme şi aplecată într-o parte. Lujerii de viţă-devie o acopereau aproape în întregime. O năpădiră frânturi de amintiri, străfulgerări a ceva familiar, însă nu îndrăznea să-şi pună încrederea în nimic, şi mai ales nu în trecut. Ploaia cădea şi mai deasă acum. Omul a încetinit, s-a aplecat mai în faţă către parbriz şi şi-a încordat privirea ca să distingă drumul. Ea îşi strânse şi mai tare fiul, verifică uşa ca să se asigure că era descuiată şi că puteau scăpa 138

repede dacă era nevoie. Era descuiată. Bărbatul conduse pe o alee lungă, înconjurând o casă mare, neluminată, care clătină iarăşi temelia amintirilor sale, însă îşi menţinu atenţia concentrată asupra lui, asupra mâinilor lui şi asupra locului unde îi ducea. Îl cercetă atent pe bărbatul din faţa sa: umerii, mâinile, respiraţia lui regulată. Cine era? Un fermier de prin partea locului? Cineva angajat de fostul ei soţ? Un samaritean milostiv? El o surprinse uitându-se la el în oglinda retrovizoare, şi pentru o clipă privirile li se uniră. Iarăşi i se furişă în gând o frântură din ceva familiar, însă se eschivă, retrăgându-se în carapace. Prea mulţi bărbaţi o păcăliseră şi – îşi ridică mâna şi pipăi umflătura ce-i persista încă sub ochi – îşi promisese ei însăşi şi îi promisese şi fiului ei că asta n-avea să se mai întâmple niciodată.

* Am clătinat din cap şi am străbătut cei cinci kilometri rămaşi până la Waverly Hali, unde din cauza ploii se oprise electricitatea. Ploua atât de tare încât trebuia să mă aplec mult în faţă ca să văd marginile drumului. Am făcut un ocol, către căsuţa lui Miss Ella, am luat băiatul în braţe şi l-am dus pe verandă, unde l-am predat în braţele mamei lui şi m-am întors după pungi şi bicicletă. Vântul şi ploaia erau asurzitoare, şi amândouă băteau în acoperişul de tablă cositorită, ca beţele într-o tobă. Am descuiat uşa 139

şi am pătruns cu toţii în căsuţa cu o singură cameră, unde nu era mai linişte decât afară. Femeia a făcut câţiva paşi, cu copilul în braţe, l-a aşezat pe canapea şi a continuat să-şi ascundă faţa în umbră, în spatele hanoracului şi sub şapcă. Am căutat prosoape şi nişte lumânări. După ce am găsit de toate, i-am întins prosopul şi am aprins o lumânare, am pus-o pe masă şi, pentru prima dată, am reuşit să-i văd bine faţa. Mi-a luat câteva secundetimpul îşi pusese amprenta, dar sigur nu mă înşelam. Nu puteam greşi,

chipul

acela

era

inconfundabil.

Trecutul

m-a

copleşit, m-a izbit parcă în piept, cu toată puterea, şi am făcut un pas înapoi. „Katie?” Instinctul său iniţial a fost să-şi îngroape şi mai mult faţa sub glugă, însă când mi-a văzut ochii, a ridicat lumânarea şi a apropiat-o de faţa mea, ca şi cum ar fi studiat hieroglifele de pe pereţii unei galerii vechi şi întunecate. S-a uitat dincolo de tenul bronzat, de ridurile din jurul ochilor, de noroiul cules din şanţ, de părul ud ce mi se lipise de faţă şi de barba nerasă de trei zile. Şi undeva în străfundurile minţii, i s-a aprins un beculeţ. Ochii i se măriră deodată şi tresări scurt, precipitat. „Tucker?” Lumina lumânărilor dansa pe feţele noastre ude de ploaie, în timp ce tăcerea parcă ni se cocoţa pe umeri şi ne ţipa în urechi. Ea făcu un pas în faţă, se uită mai îndeaproape şi scăpă un suspin. 140

„Tucker, îmi pare rău. N-am ştiut...” Un fior de uşurare îi cutremură tot corpul, străbătând-o ca un val. O lăsă pur şi simplu fără vlagă, sprijinindu-se de fiul său şi respirând adânc. „O, Tucker!” Acolo, în acel suspin, am auzit inima unei fete pe care o cunoscusem odată şi ecoul vocii copleşite de teamă a unei femei.

141

Capitolul opt Era ultima zi din vacanţa de vară. Mutt şi cu mine aveam nouă ani iar Katie era cu un an mai mică, însă cum aveam doar puţini tovarăşi de joacă pe o distanţă de câţiva kilometri de jur împrejur, vârsta, clasa şi sexul contau prea puţin. Miss Ella ne-a trezit odată cu răsăritul soarelui, ne-a înşirat hainele la căpătâiul patului şi a dispărut în jos pe scări, de unde venea mirosul de clătite şi şuncă. Katie primise patul de sus, iar Mutt şi cu mine îl împărţeam acum pe cel de jos – ceea ce însemna că toată noaptea eram lovit şi înghiontit. Mutt dormea cu întreruperi, luptându-se cu cearşafurile, foindu-se şi sucindu-se pe toate părţile, adesea ajungând cu capul la picioare. Dar cel mai rău era că scrâşnea din dinţi. Scrâşnea atât de tare, încât i se tociseră dinţii, iar mai târziu a trebuit să-şi pună patru coroane de înveliş, ca să remedieze problema. Pălăria mea şi centura cu două tocuri de pistol stăteau atârnate de un stâlp, iar cizmele mi se odihneau sub pat, însă era vară şi doar rareori purtam încălţăminte atunci când căldura – şi Miss Ella – îmi dădeau voie să mă desfăşor după bunul plac. L-am împuns pe Mutt în stomac, iar el a gemut. Dintre noi doi, eu eram cel matinal. Fusesem aşa dintotdeauna. El a coborât de-a buşilea din 142

pat, a căscat, şi-a încins sabia şi şi-a pus bandajul pe ochi. Katie a coborât din pat pe scăriţă şi şi-a pus cu delicateţe aripile sclipitoare şi coroana de cositor pe care le purtase toată vara. Cea mai apropiată vecină a noastră, Katie, locuia la doar un kilometru şi jumătate de noi şi se întâmpla adesea să rămânem peste noapte unii la alţii. „Mutt,”

am

început,

strângându-mi

cureaua,

„trebuie să încetezi să mai mănânci pateuri din alea cu brânză.” „Mda,” se amestecă şi Katie, în timp ce-şi îndrepta coroana, „gata, fără pateuri cu brânză.” Se ţinu de nas şi exclamă sugestiv: „Pfiuuu!” „Ce-i?” Mutt se frecă la ochi şi încercă să se comporte ca şi cum n-ar fi ştiut despre ce vorbeam. „Hai, doar ştii despre ce-i vorba,” i-am spus, legându-mi bandana roşie înjurul gâtului. „M-ai gazat de-a dreptul toată noaptea. Aproape că m-am sufocat sub cearşafuri. Mă bucur că Rex n-a intrat aici să aprindă vreun chibrit.” „Îhî,”

confirmă

Katie,

ţopăind

de

colo-colo

şi

uitându-se peste umăr la aripioarele sale. „Şi apoi mirosul s-a ridicat până la mine.” Am alergat tustrei la parter, ca o turmă de pui de bivoli, echipaţi cu revolvere lucioase, cu şase gloanţe, săbii de plastic şi aripi scânteietoare. Din micul dejun, ce se afla deja pe masă, se ridicau aburi fierbinţi. Miss Ella stătea în picioare lângă chiuvetă, ştergând nişte farfurii, atentă să nu le ciobească marginile. Rex nu 143

ştia absolut nimic despre vesela de porţelan, însă avea un dulap plin cu astfel de vase. Fiecare farfurie valora mai mult decât câştiga Miss Ella într-o săptămână, însă el nu ne punea la dispoziţie vreo altă variantă de veselă, de care să ne folosim. După ce a aşezat şi ultima farfurie în bufet, şi-a şters mâinile de şorţ şi s-a întors ca să inspecteze masa şi pe noi trei. Tocmai terminaserăm de mâncat şi stăteam cu spatele drept, cu farfuriile curate, cu mâinile încrucişate în poală şi cu furculiţele aşezate în dreapta farfuriilor. O imagine vie a disciplinei şi bunei creşteri. Ai fi crezut că însăşi Gloria Vanderbilt venise în Clopton. Şarada pe care o jucam avea un singur motiv, şi anume acela că ne doream grozav să ieşim din casă. Lumea era afară şi voiam să ajungem la ea. Iar dacă asta însemna că trebuie să ne punem furculiţele în dreapta farfuriei, să ni le băgăm în urechi, să sugem o lămâie sau să mâncăm broccoli, le-am fi făcut pe toate şi am mai fi cerut. După un minut de examinare atentă a mesei, Miss Ella dădu din cap, aprobator – urma hotărârea finală. Eram conştienţi că ea pierduse o grămadă de timp gătind micul dejun şi prin urmare nu aveam voie să-l irosim, aşa că mâncaserăm totul imediat, pe nerăsuflate. Am citit încuviinţarea pe chipul ei, i-am spus un: „Săru' mâna pentru masă,” mi-am tras şapca strâns peste ochi şi aproape că am dărâmat uşa exterioară, cea cu plasă contra insectelor, încercând s-o deschid cât mai repede. 144

Katie a sărit şi ea jos de pe scaun şi şi-a făcut turul obişnuit prin sufragerie şi la pian. A cântat câteva note scrise de vreun compozitor mort, cu perucă albă, făcând-o pe Miss Ella să zâmbească şi apoi a coborât de pe veranda din spate, fluturându-şi aripile. Mama lui Katie era profesoară de muzică şi oferea lecţii particulare acasă la ei. Aşa că de dimineaţa până seara, şi uneori chiar mai târziu de-atât, în casa ei cineva cânta la pian. Încă de pe acum, de la vârsta de zece ani, Katie vădea un talent remarcabil. Putea să cânte aproape orice, şi cu toate că ştia să citească foarte bine notele, rareori avea nevoie să facă asta. Urechea ei prindea acordurile sau melodia respectivă, iar apoi mintea sa le transpunea pe claviatură, prin intermediul degetelor. Nu era vreun copil-minune, însă degetele îi dansau pe clape ca o trupă de balerine de la Baletul din New York. Se căţăra pe băncuţa din faţa pianului, cu picioarele bălăbănindu-se la vreo cincisprezece centimetri deasupra podelei, cu spatele drept, bărbia sus, braţele în echilibru. O întruchipare a forţei şi graţiei. Pe atunci nu-mi dădeam seama de această realitate, însă când se cocoţa pe băncuţa aceea, Katie se trezea de fapt la viaţă. Nu spun că stăpânea pianul la perfecţie. Însă nici nu-şi dorea asta. Katie era undeva la mijlocca şi cum şi-ar fi dat seama că pianul avea nevoie de ea, iar ea, de pian. O măsură egală de concesii reciproce. Ea lovea clapele, iar instrumentul scotea sunete. Şi era mulţumită aşa. M-am gândit deseori că dacă inima lui Katie ar fi putut vorbi, vocea ei ar suna ca un pian. 145

Toţi trei am pornit-o în goana mare, coborând veranda ca în zbor. Nu am întors capul, să văd dacă Miss Ella se uita după noi, dar nici nu era nevoie s-o fac. Când venea vorba de Dumnezeu, aveam şi eu nedumeririle mele – deşi nu le dădeam glas niciodată – însă de Miss Ella nu mă îndoiam câtuşi de puţin. Bineînţeles că se uita după noi. În cursul aşa-zisei „renovări,” Rex adăugase în spatele casei o verandă ce s-ar fi potrivit de minune unei vile romane. În loc să facă o treaptă sau două, care să ducă de la uşa din spate către grădină – aşa cum au majoritatea caselor – el construise mai mult de patruzeci de trepte de calcar, ce coborau în cascadă, încadrate de coloane de marmură. În capul scării se aflau băncuţe de granit şi fântâni arteziene ce ţâşneau din gura unor peşti, din aripile unor pescăruşi şi din trompetele de piatră ale unor statui impunătoare. Şi taman în mijlocul tuturor acestora trona o statuie ridicolă înfăţişându-l pe el însuşi, stând călare pe cel mai bun cal al său din rasa Tennesssee Walker. În poală i se odihnea o copie perfectă în bronz a puştii Greener favorite. Rex comandase statuia în perioada când burdihanul său ajunsese la apogeu, însă în loc să îndure jena cauzată de crudul adevăr, arătase cu degetul spre propriu-i pântece şi-i spusese sculptorului: „Dacă vrei să-ţi primeşti banii, să nu cumva să reproduci asta.” În ziua când lucrarea a fost finalizată, Rex făcu ţanţoş câteva ture de jur împrejurul ei şi-i înmână omului banii, apoi intră 146

înapoi în casă şi-şi mai turnă un pahar de băutură. În timp ce cristalul scotea clinchete subţirele la atingerea cuburilor de gheaţă, Mutt şi cu mine – Katie ne ţinea de şase – am luat o sticluţă cu lac de unghii de-a mamei ei şi am pictat copitele şi nasul calului în roşu strălucitor, apoi am adăugat şi niţel sclipici, pentru efect. Lui Rex nu i-a luat mult timp să descopere ce făcusem, ordonându-i numaidecât lui Miss Ella să treacă imediat la curăţenie. Acela a fost momentul când m-am deşteptat şi eu. Nu mi-a plăcut deloc imaginea ce mi se înfăţişa înaintea ochilor: Miss Ella în genunchi, spălând picioarele şi faţa calului, când de fapt eu eram cel care le pictase. Aşa că am pus mâna pe un burete de sârmă, şi tuspatru-Mutt, Katie, Miss Ella şi cu mine-am început să frecăm de zor. Când sclipiciul a fost înlăturat, iar botul calului a început să lucească, ca nasul lui Rudolph, am râs – sau am zâmbit – cu toţii, şi mi-am dat seama pe loc că trebuia să găsesc o altă cale de a i-o plăti lui Rex, cu vârf şi îndesat. Când noi, cei trei copii, am tulit-o de pe verandă, am trecut iarăşi pe lângă acel Rex chipeş şi atletic, care în realitate nu arătase aşa, ca în statuie, nici măcar o singură clipă, din ziua când atinsese vârsta la care să poată bea tărie. Am trecut în fugă pe lângă cal, i-am frecat nasul, ca să ne poarte noroc şi am început să ţopăim în jos, pe trepte. Am întors capul şi l-am văzut pe Mutt lovind calul cu sabia, iar pe Katie, plutind în jurul statuii, pe vârful degetelor. În timp ce masacrau calul şi pe călăreţ, le-am 147

strigat: „Ultimul care ajunge la carieră trebuie să facă o săritură pe burtă!” Aflat dedesubtul calului, Mutt s-a întors şi a ţipat „Mulţumesc, Miss Ella,” după care a mai împuns o dată bietul animal, într-o lovitură decisivă. Ea a răspuns înclinând din cap şi a început să clătească ceva la chiuvetă. Când Mutt a trecut pe lângă mine, fugea cât îl ţineau puterile şi se căznea să-şi aşeze bandajul de pirat astfel încât să nu-i mai cadă peste ochi. Katie dansă ce dansă în jurul calului, zâmbi, făcu o reverenţă, îi spuse „Mulţumesc” lui Miss Ella în dreptul ferestrei şi apoi începu să coboare treptele, ţopăind şi fluturându-şi aripile. Am fugit, încercând să ne prindem unul pe altul dea lungul păşunii, prin grajd şi prin livada de piersici care acoperea povârnişul dealului din spatele grajdului. Eu eram cel mai rapid, dar nici Mutt nu era departe; Katie era şi ea o fetiţă iute de picior, care nu-şi dădea niciodată unghiile cu ojă. Arabii porniseră în cursă cu destul de mult timp înaintea mea, însă i am întrecut cam pe la jumătatea drumului. Împreună, făceam cât trei sferturi dintr-o echipă de ştafetă de performanţă. Am înconjurat capătul livezii şi, cu o ultimă sforţare, ne-am continuat drumul către cariera de piatră, aflată acum la vreo patru sute de metri depărtare. Soarele dansa prin fânul ce crescuse înalt de tot – îmi ajungea până la umeri – şi trebuia cosit. Când am ajuns la pini, aveam deja cam treizeci şi cinci de metri avans în faţa lui Mutt, şi chiar mai mult faţă de Katie, însă cum nu mă deranja să plonjez pe 148

burtă în apă, am sărit în spatele unui pâlc de vegetaţie, mam întins cât eram de lung lângă un pin căzut la pământ şi, în timp ce-mi trăgeam sufletul, m-am uitat printre butucii de viţă-de-vie cum Mutt trece pe lângă mine, parcă în zbor. Fornăia ca un tren de marfă, braţele i se agitau nebuneşte înainte şi înapoi, şi-şi îndemna picioarele să se mişte mai repede. Urmă Katie. Am sărit din spatele tufişului, am urlat „Aaaaa!” şi am speriat-o într-aşa hal, că mi-a tras o palmă şi a continuat să alerge către carieră, spunându-mi din mers: „Tucker Mason, aproape că m-ai făcut să mă scap pe mine.” Palma primită m-a dezechilibrat şi m-a făcut să mă dau de-a dura până la un pin viguros. Asta în timp ce Katie dansa în jos, pe cărare, fără a-mi da nici-o atenţie. Ajungând primul la apă, Mutt şi-a băgat mâinile în cele două inele ale tirolienei şi şi-a dat drumul de pe terasa înaltă de douăzeci de metri, către carieră. În caz că vă întrebaţi, să ştiţi că nu i-a luat mult timp lui Mutt până să se obişnuiască să sară de pe stânca aceea. Mutt era neînfricat, iar singura lui nemulţumire era aceea că terasa nu era destul de înaltă şi tiroliana nu era destul de lungă. Cablurile începeau de sus, de pe o platformă şi se terminau jos, în carieră, după vreo nouăzeci de metri lungime. O luau brusc în jos, de la nivelul platformei şi apoi planau pe orizontală deasupra apei, până la punctul terminus,

de

partea

cealaltă

a

carierei.

Când

Rex

terminase de scormonit în măruntaiele pământului şi renunţase la carieră, lăsase toate parâmele intacte. 149

Cablurile cu pricina rămăseseră neatinse vreo zece ani – asta până când le-am găsit eu, într-o zi când căutam necazul cu lumânarea. Mose le-a verificat cu atenţie, pentru a se asigura că sunt încă în stare de funcţionare şi apoi a legat de ele două tiroliene – ce semănau oarecum cu ghidonul unei biciclete şi alunecau pe un cablu foarte bine întins. Pentru noi, cariera reprezenta un alt vestigiu al apetitului insaţiabil al lui Rex. A tot săpat până când geologii i-au spus că zăcământul se epuizase. La fel cum făcea şi cu oamenii pe care-i întâlnea, Rex se folosise de carieră, secătuise viaţa din ea şi apoi lăsase în urmă doar un gol, un hău. Rex şi granitul semănau foarte bine: erau reci ca gheaţa şi te puteau zdrobi cu uşurinţă. Cariera de piatră era parcă un alt tărâm. Miss Ella obişnuia să ne spună că cerul are străzi de aur, iar pereţii caselor de acolo sunt acoperiţi cu rubine, smaralde şi diamante. Şi balansoarele de pe veranda din faţă, la fel. Acolo jos în carieră, atunci când soarele trecea de vârful pinilor şi lumina sa atingea sub unghiul potrivit granitul dinamitat,

aprindea

toate

fărâmele

acelea

de

rocă,

făcându-le să scânteieze ca zece milioane de diamante. Preţ de câteva minute, în fiecare zi, cariera devenea o scobitură strălucitoare în burta pământului, care ne apăra de tot ce se afla acolo sus, în lumea de afară. N-am spus niciodată nimănui despre explozia aceea de strălucire. Dacă am fi făcut-o, Rex ar fi prins de veste, ar fi găsit o cale de a face bani din asta, ar fi dezgropat-o, 150

ambalat-o şi vândut-o, într-un fel sau altul. Am hotărât între noi că există anumite lucruri pe care pur şi simplu nu le vinzi. Aşa că tuspatru-Mutt, Katie, Miss Ella şi cu mine-am făcut un pact şi l-am pecetluit strângându-ne mâinile, după ce mai înainte scuipaserăm în palmă. Pe lângă faptul că nu se dădea nicicând bătut, lui Mutt nici nu-i era frică de nimic. Nu-i fusese niciodată. Când a atins suprafaţa apei, roţile tirolienei se învârteau atât de repede, încât şi-a ridicat călcâiele, ca un schior şi a început să alunece pe luciul ei. Pe la jumătatea distanţei, şi-a dat drumul şi s-a răsucit cu trei sute şaizeci de grade, pe spate. Pe când Mutt îşi cufunda capul, zâmbind, în apa cristalină de izvor, Katie îşi trecu mâinile prin ambele inele ale celei de-a doua tiroliene, îşi fixă picioarele pe platformă la locul potrivit şi sări. Mişcarea celor douăzeci şi cinci de kilograme ale lui Katie era încetinită de aripi, aşa că ea „zbură” În carieră cu ceva mai multă graţie decât Mutt. Părea un înger îmbrăcat într-o bluză fără mâneci şi pantaloni scurţi de jeans, ale căror margini franjurate fâlfâiau, la fel ca aripile ei. Când a atins apa, şi-a ridicat picioarele şi a zburat tocmai până la terasă. Acolo şi le-a cufundat în apă, pe post de frână şi şi-a încetinit alunecarea, până s-a oprit de tot. Între timp, eu stăteam pe platforma de sus, abia respirând şi zâmbind cu jumătate de gură, în timp ce ei doi se aşezaseră pe stâncile de dedesubt, mustind de apă. Katie arătă cu degetul înspre apă şi apoi o plesni cu 151

piciorul. „OK, şmecherule, hai aici.” Am ridicat înapoi cu vinciul

mânerele

tirolienei,

m-am

prins

de

ele

cu

amândouă mâinile şi mi-am făcut vânt cu toată puterea. Căderea liberă era întotdeauna cea mai frumoasă parte. După cădere urma lunecarea, ce mă trimitea jos în carieră, unde brăzdam apa, stârnind o mare învolburare cu viteza mea fantastică. Eu cântăream ceva mai mult decât ei, aşa că de obicei prindeam o viteză puţin mai mare. Înăuntrul carierei, temperatura scădea din cauza apei reci şi a stâncilor ce o înconjurau din toate părţile. Am simţit cum, treptat, pe braţe mi se face piele de găină şi mi-am îndreptat privirile înspre apa ce-mi venea în întâmpinare. Când am început să alunec în plan orizontal, m-am tras în sus, prin forţa braţelor, mi-am balansat picioarele, m-am făcut covrig şi apoi m-am aruncat brusc în faţă. Chiar înainte să aterizez, m-am întins iarăşi cât eram de lung şi am izbit apa mai întâi cu burta. Pleosc! Aici jos, sub nivelul pământului, era lumea noastră. Aici

nu

existau

bătăi,

nici

băuturi

spirtoase,

nici

înjurături, nici pedepse şi, cel mai important, aici nu exista Rex. Aici jos, Peter Pan se lupta cu căpitanul I look în

vârful

catargului

bricului

Jolly

Roger,

cei

trei

muşchetari îşi jurau cu mâna pe sabie loialitate unul altuia iar cowboy-ul cel viteaz o salva întotdeauna pe fată şi avertiza diligenţa că podul era dărâmat. Aici jos, găseam sub fiecare piatră câte o comoară ascunsă. Şmecheria era să ştii unde să cauţi. Pentru adulţii de afară, locul acesta 152

nu era decât o scobitură în granit, o altă cicatrice cauzată de dorinţa de putere a lui Rex. Însă pentru noi, era locul cel mai grozav, cel mai vesel pe care-l cunoscuserăm vreodată. Aici jos, Katie zbura ca Tinkerbell, Mutt spunea că vocile nu-l mai urmăreau iar eu ieşeam din raza de acoperire a radarului lui Rex. Râsetele ce răsunau dinspre stâncă făceau să merite fiecare urmă roşie ca racul ce-mi rămăsese pe burtă precum şi durerea înţepătoare ce-mi străpungea stomacul. Ne-am petrecut dimineaţa plonjând de pe stânci, prinşi într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte între Pan şi Hook şi înotând în străfunduri, în căutarea comorii ascunse. Între timp însă nu uitam să fim cu ochii-n patru la crocodilul ticăitor, ce înghiţise un ceas. Katie juca rolul sirenei, Mutt îl juca pe Smee, iar eu eram unul dintre băieţii pierduţi. Pe Peter Pan îl jucam fiecare, alternativ. La amiază, foamea ne-a mânat sus, pe scara din piatră, înapoi la Waverly şi la alte belele. Când am ajuns la grajd, am zărit barca de aluminiu cu fundul plat, lungă de patru metri, a lui Rex, stând rezemată de uşă. I-am făcut semn lui Mutt. „Ce crezi, am putea oare duce chestia asta până la carieră?” Mutt şi-a vârât mâinile în buzunare şi a cântărit din ochi situaţia. Dându-şi capul pe spate, se uită în sus, către casă, înapoi, la grajd şi în jos, către cariera de piatră – era o distanţă ceva mai mare de opt sute de metri. „Nu, fără un pic de ajutor.” 153

Chiar şi atunci, la doar nouă ani, Mutt era mai inventiv şi mai iscusit decât majoritatea bărbaţilor de patruzeci. Cu un an înainte îi făcuse lui Miss Ella o căsuţă pentru rândunici, cu douăzeci de găuri, din lemn de Bucuria casei. O vopsise în alb şi verde şi apoi o înfipsese în pământ, în vârful unui stâlp înalt de cinci metri, chiar lângă fereastra dormitorului ei. Gândindu-se la durerile ei de spate, născocise chiar şi un sistem cu cabluri şi un troliu, pentru a urca şi coborî căsuţa în vederea curăţeniei de primăvară. Ea a ieşit afară, s-a aplecat spre el, i-a luat amândouă mâinile într-ale sale şi i-a spus: „Matthew, tu ai cu adevărat un dar. Mulţumesc.” Katie şi cu mine am întors barca cu faţa în sus, am îndepărtat furnicile de pe ea şi am controlat să nu fie şerpi. Odată rezolvate aceste detalii, Mutt şi-a făcut apariţia cu două skateboarduri în mână. Împrumutând din grajd câteva dintre căpestrele lui Rex, am legat câte un skateboard la fiecare capăt al bărcii şi am început s-o împingem către cariera de piatră. Nici gând să mai mâncăm masa de prânz. Barca aceea ne alungase foamea de tot. Panta blândă a dealului a făcut ca munca să ne fie relativ uşoară, şi la un moment dat chiar a trebuit să ţinem barca, în loc s-o împingem. Când am început să tragem, ţinând contră, în loc să împingem, Katie a sărit înăuntru şi şi-a încrucişat picioarele bronzate şi zgâriate, care, la fel ca ale noastre, erau acoperite cu puf blond, înălbit de soare. Eu am luat umbrela de golf şi i-am îmnânat-o lui Katie, care a intrat pe dată în rolul unei 154

duduiţe din sud. Darul lui Katie era eleganţa, şi pot să spun că o avea din belşug. Treaba a fost uşoară până am ajuns la terasa de piatră. Ne-am coborât privirile către apa ce sclipea la douăzeci de metri sub noi şi ne-am dat seama că nu exista decât o singură cale de a duce barca până acolo. Să o împingem

şi să

lăsăm gravitaţia

să-şi facă

treaba.

Anticiparea momentului era savuroasă. Katie sări afară, Mutt dezlegă skateboardurile şi le zvârli la o parte şi apoi noi doi, băieţii, am început să împingem barca, centimetru cu centimetru, în timp ce Katie ne privea şi aştepta, cu ochii mari şi nerăbdători, deznodământul. Barca se înclină uşor peste marginea stâncii şi se balansă de la mijloc. Mutt zâmbi, o împinse cu un singur deget şi ea căzu în hău. Se izbi de granitul dur şi apoi plonjă în apa albastră precum cristalul, de dedesubt. Căderea, zgomotul şi vârtejul iscat la impact alcătuiră un spectacol grandios. Cu acel prilej am aflat şi noi că barca de metal stătea rezemată de uşa grajdului dintr-un motiv bine întemeiat. Într-una din ieşirile sale în toiul nopţii, în timpul unui antrenament de skeet-shooting11, Rex, beat fiind, făcuse două găuri în carenă, cu cel mai bun pistol Greener de calibru 12 pe care-l avea. Când barca atinse apa,

11

se

scufundă

ca

un

şlep

de

beton,

cale

de

Skeet-shooting: sport olimpic din categoria generică a tirului, în care participanţii trag în discuri de argilă, aruncate în aer cu diferite viteze şi sub diverse unghiuri – n.tr. 155

cincisprezece metri adâncime şi rămase pe fundul acelei ape limpezi şi scânteietoare a Alabamei. M-am uitat peste marginea stâncii, cu ochii holbaţi, şi am exclamat doar: „Uaauu!” Mutt, alb ca varul, şi-a întors privirea de la apă şi ne-a întrebat: „Cum o să explicăm asta?” Dintre noi doi, el era antreul, iar eu felul principal. Katie se uită la barcă, apoi iarăşi la mine şi imediat se prăbuşi la pământ, râzând în hohote. Probabil că şi ea urma să fie altoită, însă nu-i prea păsa. Imaginea bărcii plonjând în apă şi apoi ducându-se la fund ca un bolovan – plus priveliştea oferită de feţele noastreaveau să merite fiecare lovitură de nuia. Însă bătaia mai putea aştepta. Ne-am înşfăcat săbiile şi am sărit. După-amiaza ne-a găsit stând la soare pe terasa caldă şi netedă de granit, care se profila din apă, asemenea unui debarcader, chiar sub zona de ancorare a celor două tiroliene. Greierii de seară îşi făcură simţită prezenţa şi eu am fost cel care a observat că jeanşii ni se uscaseră de mult. Miss Ella sună clopoţelul, anunţând cina şi totodată şi sfârşitul aventurii. Auzindu-l, pe feţele noastre se aşternu dezamăgirea. Ultima zi de vară venise şi trecuse. Big Ben bătuse deja miezul nopţii, iar a doua zi începea şcoala. Dimineaţa, autobuzul avea să ne ia din staţia aflată la vreo patru sute de metri de casă şi să ne ducă în Clopton, unde eu aveam să încep clasa a cincea, de unul singur. 156

Tiroliana

făcea

ca

intrarea

în

carieră

să

fie

încântător de amuzantă, însă de ieşit, puteai ieşi într-un singur fel: căţărându-te pe trepte. De fiecare dată puteai să aluneci şi să cazi, însă asta nu era mare scofală. Însemna doar că ai şansa să te duci iarăşi să înoţi. Mutt s-a mişcat primul. Oricum el avea agilitatea unei pisici, aşa că ajunse imediat la trepte şi o porni în sus, spre ieşirea din carieră, în timp ce Katie şi cu mine stăteam şi ne uitam. Acum era rândul lui Katie. Se ridică şi păşi către prima treaptă dar, din nu ştiu ce motiv, se întoarse, mă luă de mână şi-mi zise: „Te iubesc, Tucker Mason.” Înainte de a-mi da drumul, se întinse pe vârfuri, mă sărută uşor pe buze, după care porni, parcă plutind, în sus pe stânci. Acela a fost primul meu sărut, şi când închid ochii, încă îl mai simt. Când se udau, pietrele deveneau alunecoase, aşa că a luat-o încetişor şi s-a căţărat folosindu-şi şi mâinile şi picioarele.

Într-un final, ajunsă pe

promontoriul de

deasupra, s-a ridicat în picioare şi şi-a plimbat privirea peste carieră, dintr-un capăt în altul. Umbrele se urcau pe pereţi, iar apa răcorea aerul. Atunci, în acea după-masă caldă de Alabama, am simţit cum mă trece un fior rece. Vara se terminase. La fel şi multe alte lucruri. Ziua aceea fusese cea mai grozavă din câte am trăit. Şi ne aparţinuse nouă pe de-a-ntregul, deloc împovărată de îndoială, îngrijorare sau frică aducătoare de nelinişte. Se poate să fi fost ultima zi frumoasă. Poate chiar cea mai 157

frumoasă dintre toate. Nu mă gândisem la Rex decât o dată sau de două ori, şi nu mă gândisem nici la faptul că Mutt avea să plece la şcoală de unul singur, sau că, Katie va fi trimisă la şcoala aceea pentru copii bogaţi, unde o vor învăţa să poarte rochie, pantofiori albi şi şosete împodobite cu dantelă, şi cum să adopte poziţia corectă la pian. Problema era că ziua ajunsese la final, iar în absenţa soarelui

ce-o

luminase,

umbrele

năpădeau

de-acum

cariera. M-am uitat în sus către terasă; cei doi se făcuseră deja nevăzuţi. Băieţii pierduţi nu mai existau, Red Man îşi încetase dansul, sirenele nu mai erau de găsit şi poate că, la urma urmelor, Hook câştigase lupta, căci Peter Pan plecase, urmărindu-şi iarăşi umbra. Rex ucisese multe lucruri până acum. Chiar şi pe Peter Pan. Poate că asta uram cel mai mult. Poate că de asta o întrebasem pe Miss Ella dacă Katie poate dormi la noi pentru o ultimă oară înainte să se termine vara. Poate de aceea ne petrecuserăm întreaga zi într-o carieră de piatră părăsită. Poate de aceea rostogoliserăm barca până aici şi o lăsaserăm să se scufunde de tot, ştiind foarte bine că naveam să o mai recuperăm niciodată. Poate că aveam nevoie de ei, ca să mă ajute să mă apăr de singurul demon de care nu puteam scăpa. Acum ziua trecuse, iar demonul meu era omniprezent. M-am uitat în apă şi am văzut barca de aluminiu odihnindu-se liniştită pe fundul nisipos, la cincisprezece metri sub mine. Am dat din cap, încuviinţându-mi un gând. Barca avea să rămână un semn distinctiv al acelei 158

zile. Am plonjat în apă şi am înotat în jos, brăzdând apa cu braţele. M-am prins de suporturile pentru vâsle, ca apa să nu mă împingă în sus şi am stat acolo privind la barcă, ascultând liniştea şi simţind siguranţa pe care mi-o dădea apa. Când am început să văd steluţe, mi-am dat drumul şi miam făcut vânt în sus. Acum aveam ce îmi dorisem: o dovadă că toate acestea se întâmplaseră cu adevărat. Şi îmi doream dovezi care să ateste ziua de azi pentru că fusese cea mai grozavă zi. Cea mai frumoasă zi, de când mă ştiu. Ca urmare a acelei zile, Katie şi cu mine ne-am îndrăgostit-inocent, cum se îndrăgostesc copiii. Patru ani ne-am scris bileţele, am vorbit la telefon, ne-am ţinut de mână când nu se uita nimeni şi ne-am văzut unul pe celălalt crescând şi trecând prin neplăcerile şi promisiunea pubertăţiila care ea a ajuns prima. În timp ce eu alergam după mingi de baseball prin curtea din spate, Katie dădea luciu clapelor pianului. De fiecare dată când venea în vizită la noi, Miss Ella o lua de mână, o conducea la pianul cu coadă al lui Rex şi îi spunea: „Dragă Katie, pianul ăsta scoate cele mai frumoase sunete atunci când degetele tale ating clapele. Aşa că atinge-le, te rog.” Uneori Katie cânta o oră întreagă. Şi când o făcea, expresia de pe chipul lui Miss Ella îmi spunea că totul era bine în lume. Degetele lui Katie dansau încolo şi încoace pe clapele de fildeş iar printre grinzile de la Waverly începea să plutească fericirea, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un întrerupător. Problema era că acel întrerupător putea fi şi închis. 159

În

săptămâna

dinaintea

primei

noastre

serate

dansante de la şcoală, afacerile imobiliare traversau o perioadă de înflorire în Atlanta, aşa că tatăl lui Katie şi-a mutat întreaga familie într-o mică suburbie numită Vinings. Şi-au cumpărat o casă în vârful dealului unde generalul Sherman stătuse şi se uitase cum arde Atlanta. În timp ce rulota lor se îndrepta spre ieşirea din oraş, mergând în spatele camionului de la firma de mutări, eu am luat-o la pas, spre capătul aleii noastre, am rămas la poartă şi i-am făcut cu mâna. Parcă era o procesiune funerară, iar inima mea-ţintuită într-un coşciug din lemn de pin. Katie privea pe geam, îmi făcu şi ea cu mâna, încercă să zâmbească şi-mi trimise o sărutare, care n-a mai ajuns niciodată la mine. M-am sprijinit de poartă, cu faţa apăsată pe barele metalice şi am privit cum rulota dispare în depărtare, în timp ce sufletul mi se cufunda în singurătate, ca o piatră aruncată în apă. I-am făcut cu mâna, m-am prefăcut puternic, însă imediat ce nu s-au mai văzut, m-am îndreptat spre cariera de piatră, unde am plâns până când Miss Ella m-a găsit, făcut ghem sub cablurile tirolienei. S-a aşezat jos lângă mine, mi-a culcat capul în poala sa şi mi-a netezit părul, îndepărtându-mi-l de pe faţă, până când m-am oprit din tremurat. N-a rostit niciun cuvânt. Nici nu era nevoie. Iar când m-am uitat în sus, şi ea plângea. După o săptămână am aflat adevărul. Rex stătea ascuns în biroul său, încheind o afacere nou-nouţă cu un partener care tocmai îi devenise „cel mai bun prieten”. Eu 160

mă întinsesem pe podea, cu urechea apăsată pe grilajul căminului

de

aerisire,

ascultând

conversaţia

prin

răsuflătoarea ce lega podeaua camerei mele de biroul lui Rex. Nu mă interesa atât de mult ce spunea, cât mai ales modul cum o spunea. Acel cum mă lăsa să anticipez care latură a lui Rex avea să iasă din birou-latura rea sau latura cea mai rea. Puteam să facem faţă primei variante, însă cea de-a doua de obicei durea. Ascultatul prin grilaj era modul meu de a-i lua pulsul. Dacă începea să arunce la înjurături cu duiumul, sau să facă promisiuni pe care nu avea intenţia să le respecte, atunci îmi dădeam drumul în jos, pe balustrada scării şi găseam o cale de a o scoate şi pe Miss Ella din casă până când Rex fie se răcorea, fie îşi pierdea cunoştinţa – şi speram să se întâmple a doua variantă. Cu urechea apăsată pe grilaj, l-am auzit pe celălalt bărbat întrebând: „Am auzit că ai angajat un dezvoltator imobiliar, ca să-ţi conducă biroul din Atlanta. Şi că i-ai făcut o ofertă foarte bună.” „Mda,” i-a replicat Rex, peste clinchetul subţire al gheţii în pahar, „asta crede el.” Urmă o nouă umplere a paharului,

câteva

cuburi

de

gheaţă

şi

o

sorbitură

cumpătată. „A fost nevoie să îl trimit de aici, şi pe el” – o altă sorbitură – „şi pe fiică-sa, dacă înţelegi ce vreau să spun.” Celălalt bărbat râse înfundat. „Nu-mi spune: băiatul tău şi-a găsit o iubită?” 161

Rex s-a ridicat şi a păşit spre fereastră, de unde putea să ţină sub observaţie lumea peste care era stăpân. Mi-am întins urechea, strecurând-o chiar între barele grilajului. „Dacă este ca fiul meu cel mai mare să crească şi să poarte pălăria pe care am croit-o eu, trebuie să devină dur. Mason Enterprises nu poate fi condusă de un om căruia încep să-i tremure genunchii la prima fetişcană ce-i iese în cale. Nici măcar acum, la vârsta asta.” O altă sorbitură. „Trebuia să înăbuş treaba asta încă din faşă, iar când va creşte mai mare, o să afle adevăratul motiv pentru care e bine să-ţi ţii o femeie prin preajmă.” Râseră amândoi. „Mda,” completă Rex, în timp ce, cu o mişcare îndelung exersată, scăpără chibritul şi-şi aprinse trabucul cubanez. „Aproape că-mi pare rău de tipul ăla. O să ajungă în Atlanta, alături de familia sa fericită, crezând că visul american s-a transformat în cele din urmă în realitate. O să lucreze vreo câteva săptămâni cu un rânjet pe faţă, iar apoi o să fie anchetat pentru furtul a cincizeci de miare, de la Mason Enterprises. Ca să nu mai vorbim de femeia pe jumătate dezbrăcată pe care o va găsi în birou, când avocaţii mei o să vină să-i explice ce variante are la dispoziţie.” Rex râse, trăgând fumul pe nas. „Hai să zicem că episodul ăsta n-o să facă impresie prea bună, mai ales venind din partea unui familist devotat.” După o altă pauză, Rex continuă cu voce mai joasă. „Iar când am să-i propun să ajungem la o înţelegere, ca să dispară şi să-şi ia cu el şi fetiţa cea dulce, o să-şi strângă catrafusele cât ai clipi din ochi şi o să plece la capătul 162

pământului. Toată treaba asta n-ar trebui să mă coste mai mult de zece sau doi'şpe miare.” „Bănuiesc că îl prinsese bine în gheruţe pe fiu-tău.” „Mai bine să i le smulgem de pe acum,” zise Rex. „O să-i facă bine să capete câteva cicatrici în inimă. Aşa scoţi din el un bărbat adevărat.” În momentul acela am priceput. Mi-am ridicat capul, m-am uitat prin canalul de aerisire, am simţit mirosul fumului de trabuc şi, pentru prima dată în viaţă, am ştiut cum miroase moartea.

163

Capitolul nouă Mi-am dus mâna la centură şi am scos revolverul. Am deschis iarăşi cilindrul, apoi i-am înmânat lui Katie arma, cu tocul înainte. Lăsându-i pe ei doi să se şteargă cu prosoapele, am făcut între timp focul. În bucătărie, am deschis ţeava de gaz ce alimenta aragazul şi am aprins unul dintre arzătoare. Dând în dulap peste nişte pliculeţe de ceai, am pus la încălzit un ibric cu apă, în caz că aveau să dorească ceai. „Katie, sunt pe drumuri de o săptămână. Sunt aşa de obosit, că nu mai văd pe unde merg. Dar sunteţi bineveniţi să staţi aici. Oricare ar fi lucrul de care fugiţi, aici n-o să vă găsească. Între aceşti patru pereţi te afli în cel mai sigur loc de pe pământ.” „Da, îmi amintesc,” şopti ea. Uscă părul băiatului, apoi îl uscă şi pe al ei, care era tuns scurt. Arăta ca Julie Andrews în Sunetul muzicii, doar că fără zâmbetul şi cântecul acesteia. Îngenunche lângă copil şi-i dădu la o parte bretonul din ochi. „Jase” – şi se uită în sus, la mine – „el este prietenul meu, Tucker.” Am îngenuncheat şi i-am întins mâna. „Prietenii îmi spun Tuck.” S-a ascuns repede în spatele lui Katie. Puştiul prietenos pe care îl cunoscusem la Bessie's era acum

164

speriat de moarte. „Nu-i nimic. Când eram de vârsta ta, şi pe mine mă speriau majoritatea oamenilor mari.” M-am îndreptat către uşa din faţă, iar Katie mă urmă. „Ai de gând să chemi poliţia?” mă întrebă. „Crezi că ar trebui să o fac?” Ea a dat din cap în semn că nu, iar umerii i s-au relaxat, ajungând acum întro postură aproape normală. „Putem vorbi despre asta mâine.” Trecuse mult timp de când o văzusem pe Katie ultima oară, însă bănuiam că, dacă se făcea vinovată de ceva, atunci păcatul ei era că se aflase la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Am arătat cu degetul înspre uşă: „Eu mă duc peste drum, în casa aia cu aspect ostentativ. Am să mă rostogolesc pe scări în jos, până la subsol şi am să aterizez direct în pat. Şi nu intenţionez să mă trezesc odată cu răsăritul. Maşina ta este distrusă şi probabil că ştii la fel de bine ca mine că nu există niciun mecanic, pe o rază de vreo treizeci de kilometri. Dar chiar dacă am găsi un mecanic treaz şi un atelier deschis, mă îndoiesc că ar şti cum să repare un Volvo. Însă dacă vrei să şterpeleşti un mijloc de transport ca să evadezi de aici, să ştii că tractorul e în grajd.” „Mulţumesc,” mi-a şoptit, pe jumătate zâmbind şi reţinându-şi cu greu lacrimile. Jason îşi ridică capul peste marginea

canapelei,

strângând

perna

cu

amândouă

mâinile. M-am uitat la el şi am făcut un semn cu mâna, ca şi cum mi-aş fi ridicat o pălărie imaginară, în semn de 165

salut. Mi-am însoţit gestul de urarea: „Noapte bună, amice.” Jason zâmbi şi-şi scoase şi el şapca de baseball. „Poate că mâine o să mai facem nişte fotografii.” El zâmbi mai larg, iar Katie se uită la noi nedumerită. „E o poveste lungă. Mâine.” Am deschis uşa şi am păşit afară, pe veranda din faţa casei. Katie m-a urmat; faţa sa exprima un amestec de frică, nelinişte şi uşurare. Am traversat veranda udă, ce scârţâia sub greutatea mea, iar Katie a rămas în pragul uşii, căutându-şi cuvintele.

Cum

şi

în

mintea

mea

se

învolburau

nenumărate întrebări, m-am întors şi i-am zis: „De ce aici? După atâta vreme?” Ea ridică din umeri şi clătină din cap, sugestiv. „Nu ştiu. Însă de fiecare dată când mă uitam pe hartă, Clopton părea a fi luminat de un reflector sau subliniat cu un marker galben fosforescent.” Am ieşit în ploaie, prea obosit ca să caut înţelesul tuturor acestor evenimente. Îmi doream un pat moale, linişte şi cam zece ore de somn. Ori de câte ori eram obosit şi ochii aproape mi se închideau fără voie, îmi aduceam aminte de Miss Ella, cum stătea în pat cu mine şi cu Mutt şi ne citea din Biblia ei. Într-o noapte, pe când eram încă destul de mici ca să mai purtăm pijamale dintr-o singură bucată, cu tot cu tălpi, fiind obosit şi neavând chef să ascult, am întrebat-o: „Miss 166

Ella, de ce ne tot citeşti? Nu înţeleg nici jumătate din chestiile alea.” Ea închise un ochi, ca şi cum s-ar fi gândit la un răspuns. S-a îndreptat apoi spre fereastră, de unde se vedea mare parte din Waverly şi din terenurile învecinate. Era un loc bun pentru a contempla împrejurimile. Ne-a spus: „Băieţi, veniţi aici!” Am alunecat jos din pat şi am păşit către fereastră, iar ea flutură din mână, indicând spre peisajul de afară. „Vedeţi toate astea?” Am încuviinţat, dând din cap. „Toate lucrurile pe care le vedeţi par făcute metodic, după nişte reguli. Pereţii sunt drepţi, colţurile sunt în unghi drept, clădirile şi terasele sunt netede şi toate lucrurile au o rânduială în ele însele. Vedeţi asta şi voi?” Am dat iarăşi din cap, mai încurcaţi ca niciodată. „Ele sunt aşa pentru că au fost construite cu ajutorul unui fir cu plumb.” Şi-a băgat mâna în buzunar şi a scos o bucăţică de plumb, ca cele folosite de ingineri. „Vedeţi voi, inginerii iau chestia asta, o agaţă de o sfoară, iar punctul acela de pe sol unde ea cade devine un reper în funcţie de care se construiesc sau se măsoară toate celelalte. Fără punctul acela, fără locul acela n-ar mai exista nici-o ordine. Ar fi doar haos. Plumbul” – şi ni-l flutură prin faţa ochilor – „este punctul de pornire, începutul şi sfârşitul, e...” Mutt interveni. „Alfa şi Omega?” Miss Ella zâmbi. „Da, dragule.” Am sărit înapoi în pat, iar ea a bătut uşor cu palma pe Biblie. „Eu încerc să 167

vă zidesc drept, băieţi...”, după care făcu o pauză, rămânând pe gânduri preţ de vreun minut. „Cu pereţi puternici, cu colţuri în unghi drept şi capabili să rezistaţi atunci când se vor abate furtunile peste voi. Dar nu pot să fac asta fără un fir cu plumb. Aşadar” – şi bătu iarăşi, delicat, filele cărţii – „ăsta-i firul meu. Cititul nostru de seară cu seară are ca scop să...” Am întrerupt-o. „Să ajungem să fim ca tine, nu ca Rex.” Ea clatină din cap. „Nu, copile. Ci să ajungeţi ca bărbaţii din cartea asta. Eu nu sunt vrednică să fiu trecută pe paginile astea. Nu sunt vrednică nici să le dezleg şireturile încălţămintelor.” Traversând curtea, prin ploaie, mi-am adus aminte cum Miss Ella obişnuia să bată uşor cu palma paginile Bibliei, şoptind: „Nu sunt deloc vrednică.” Am luat cele două borcane dăruite de Whitey, am intrat în Waverly pe uşa din spate şi am coborât scara în spirală către subsol. Nu aveam de gând să mă pilesc, însă nici nu voiam ca băutura să se aprindă spontan şi să-mi arunce în aer camioneta. O camionetă bună e greu de găsit. Pe de altă parte, dacă alcoolul ar fi făcut să sară în aer casa, mi-aş fi tras un scaun mai aproape şi m-aş fi uitat. Poate chiar aş fi vândut bilete. Când Rex construise casa, făcuse scara aceea în spirală către subsol pentru a permite accesul rapid din bucătărie către magazie, unde ţinea lemnele de foc, gazul lampant şi, desigur, băutura. Ori de câte ori însoţea pe 168

cineva într-un tur al casei, începea de la subsol, de la cele două sute de sticle ale sale, pe care se adunase praful. Am ajuns în subsol şi am rămas puţin pe loc, cât să mi se obişnuiască ochii cu întunericul. Apoi am ocolit pivniţa cu vinuri şi m-am îndreptat, târşâindu-mi picioarele, către patul meu, sub care am strecurat borcanele de la Whitey. Pe noptieră ţineam trei obiecte: o poză de-a lui Miss Ella, stând pe un ciubăr, lângă hambar-o făcusem înainte ca ea să se îmbolnăvească; Biblia ei – uzată, prăfuită şi purtând urma frunţii ei; şi firul acela cu plumb. „Nu, doamnă,” am zis cu glas tare. „Nu ştiu ce fac cei doi sau din ce motiv.” Am tras de şnurul ventilatorului de tavan, setându-l la viteza „ciclon” şi am căzut cu capul pe pernă. „Ştii tot atât cât ştiu şi eu. Poate chiar mai mult.” Am tras cearşafurile reci în sus, până la gât şi am închis ochii. „Mă bucur că nu se pricepe să tragă cu arma.”

* În ciuda faptului că ne ţinea mereu predici, Miss Ella nu ne-a dus niciodată la biserică. Nu într-o clădire cu cor, bănci şi pastor. Rex ar fi zvântat-o în bătaie. Îmi amintesc că eram încă la grădiniţă când ea şi-a făcut pentru prima dată curaj şi a încercat să ne ducă la biserică. Aruncându-şi privirea pe una din ferestrele de la etajul al doilea, Rex ne-a zărit în maşină. Eram îmbrăcaţi la patru ace şi legaţi cu centurile de siguranţă, iar pe feţele noastre se citea entuziasm şi curiozitate. Era aproape ca o 169

aventură. Adevărul e că, din cauza Cadillac-ului negru, arătam probabil ca şi cum am fi mers la o înmormântare. Rex a ieşit afară în fugă, îmbrăcat cu halatul de casă, cu părul vâlvoi, cu faţa umflată, cu ochii injectaţi şi ţipând isteric, în timp ce Miss Ella tocmai pornea maşina, pe alee. Ea a oprit motorul, a coborât geamul şi l-a întrebat: „Da, d-le Rex, ce s-a întâmplat? Aţi dori să veniţi cu noi?” Aproape că a smuls-o de pe scaunul şoferului. „Femeie, unde crezi că te duci?” „Vai, d-le Rex, nu ştiţi ce zi e azi?” Rex era încă mahmur, şi cu toate că se făcuse aproape unsprezece dimineaţa, probabil că n-ar fi trecut cu bine testul de alcoolemie. Se sprijini de aripa maşinii pentru a-şi recăpăta echilibrul, şi am văzut cum pe frunte încep să-i apară broboane de sudoare. „D-le Rex, azi e Paştele.” Miss Ella arătă cu mâna către curte. „Nu vedeţi crinii?” Cu câteva luni în urmă, Mose îi dăduse surorii sale nişte bani, ca să planteze câteva rânduri de bulbi de crin, în grădina din faţa casei. Apoi stătuse cu noi, într-o după-amiază de duminică şi ne ajutase să-i sădim în pământ. În dimineaţa aceea florile se deschiseseră şi păreau o sută de mici trompete, sunând toate către cer. „Femeie, nu dau doi bani...” În colţul gurii i se adună salivă şi întinzându-se prin geamul maşinii, o prinse pe Miss Ella de guler, sufocând-o. „Dar, d-le Rex, v-am întrebat aseară, în timp ce luaţi cina...” 170

El o strânse şi mai tare, ca într-o menghină. „Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce zi e azi. NICIODATĂ, auzi,” – şi acum răcnea de-a dreptul – „NICIODATĂ n-o să-i duci pe băieţii ăştia la biserică.” Îi trase capul afară, pe geam, şi o privi duşmănos în ochi. Încheieturile i se albiră, iar la tâmplă începu să-i zvâcnească o venă. „înţelegi ce-ţi spun, femeie?” „Da, d-le Rex.” Astea fiind spuse, Rex o aruncă înapoi în maşină, îşi aranjă halatul şi se îndreptă cu paşi iuţi către straturile de crini, pe care îi călcă în picioare, zdrobind cât de mulţi putu. Tropăia în cerc şi făcea cu picioarele brazde late, culcând la pământ tot ce atingea. Parcă era un ţânc pe care-l apucaseră pandaliile pe terenul de joacă, pentru că învăţătoarea îi interzisese să se caţăre pe spalierele de metal la ora de sport. Respirând greoi şi scuturându-şi de pe halat petalele lipicioase de crin, Rex s-a întors în casă, iar Miss Ella a băgat încetişor maşina înapoi în garaj, încercând să facă tot posibilul să n-o vedem plângând. Îmi aduc aminte că i-am auzit suspinele înfundate, acoperite aproape cu totul de zgomotul roţilor pe prundişul de pe alee. „Bine, băieţi, duceţi-vă şi vă jucaţi.” „Dar, Miss Ella,” am întrerupt-o eu, „noi vrem să mergem la biserică.” „Copile.” Miss Ella îngenunche lângă noi. Pe vârful bărbiei i se prelinse o lacrimă, iar ochii săi cercetau uşa din spate, verificând dacă nu cumva apare Rex. „Băieţii 171

mei dragi.” Ne-a luat pe amândoi în braţe. „Dacă vă duc la biserică, va fi ultima oară când mă veţi mai vedea.” Am dat din cap, căci, chiar dacă aveam doar şase ani, pricepusem. Mutt rămase absent, clipind des, cu o sprânceană ridicată şi privirile aţintite către uşa din spate, pe unde dispăruse Rex. Ne-am îndreptat amândoi spre cariera de piatră, unde ştiam cum să ne facem invizibili şi să nu-i mai apărem în cale lui Rex. De obicei abia după prânz reuşea să-şi revină din mahmureală – sau cel puţin să

se

pregătească

pentru

următoarea

–

să

se

descotorosească de ultima parteneră de aşternut şi să plece la drum, înapoi spre Atlanta. „Poate mai târziu o să mergem să mâncăm nişte îngheţată,” ne-a zis Miss Ella, îndepărtându-mi părul din ochi şi încercând să zâmbească. Am trecut pe lângă grajd şi, cu colţul ochiului, l-am văzut pe Mose. N venea o dată pe săptămână ca să vadă cum o duc caii, şi cam o dată la două zile, ca să vadă cum o mai duce sora sa. Când Miss Ella îl trimisese la colegiu, sudul Alabamei ducea lipsă de medici de culoare, aşa că Mose şia fixat ţinta încă de la început. A zburat pur şi simplu prin şcoală, absolvind-o în doi ani şi jumătate, şi-a luat licenţa, apoi a petrecut doi ani la facultatea de medicină, studiind pentru a deveni chirurg. Mai toţi profesorii îi spuseseră că nu va reuşi. Mose era înalt, deşirat şi aşa de costeliv, încât cureaua îi stătea atârnată în jurul oaselor şoldurilor. Avea mâini butucănoase, de băiat crescut la fermă, urechi 172

clăpăuge, ochi mari, iar pielea nu-i era albă. Însă, cu toate că profesorii deţineau controlul asupra facultăţii de medicină şi asupra destinului studenţilor lor, nu-l puteau controla pe individul numit Adolf Hitler. Începu Al Doilea Război Mondial, iar Mose primi ordinul de recrutare. Se retrase de la şcoală, ridică mâna dreaptă, jurând credinţă ţării sale, intră în armată şi imediat fu repartizat la unul dintre spitalele militare de campanie de pe linia frontului, din teatrul de operaţiuni din Europa. Acolo învăţă cum să opereze purtând cască de protecţie-la două zile de lucru, avea patru ore pauză. Curios lucru: În paralel cu îngrijirile medicale acordate oamenilor, Mose îşi petrecea destul de mult timp doftoricind cai. Pe frontul european nu prea erau veterinari; când vreunul dintre cei patru armăsari splendizi ai ofiţerului aflat la comandă – pe care acesta îi „găsise” pe o proprietate abandonată, după trecerea Diviziei 101 Aeropurtate12 – „după ce unul din aceia răcea sau făcea colici, Mose învăţa cum să-l îngrijească. Acoperit din cap până-n picioare de sângele soldaţilor americani, printre urletele şi mărturisirile muribunzilor, Mose a învăţat să sutureze, să amputeze şi să îndepărteze şrapnele dar, cel mai important dintre toate, a învăţat să vindece. Şi era un vindecător bun, ca să nu mai spunem că era priceput şi ca veterinar.

12

Divizia 101: divizie de infanterie antrenată pentru asalt aerian, ce a acţionat în timpul Debarcării din Normandia – n.tr. 173

După război, Mose a zburat înapoi acasă, cu pieptul acoperit de medalii – printre care şi Purple Heart 13. S-a reîntors la şcoală, care la momentul respectiv nu mai era decât o obligaţie formală pentru el, căci deja ştia cum să fie doctor. Datorită legii prin care se asigura educaţie gratuită şi alte facilităţi veteranilor din Al Doilea Război Mondial, Mose şi-a făcut rezidenţialul în spitalul Emory din Atlanta, unde numele său era deja cunoscut şi unde toată lumea i se adresa cu apelativul „domnule”. La Emory, Mose a învăţat să aducă pe lume copii, ceva ce nu prea făcuse în Europa. A absolvit facultatea, a refuzat vreo şase oferte de lucru, s-a căsătorit cu o asistentă drăguţă, din Mobile, pe nume Anna şi s-a întors acasă, la sud de Montgomery, unde şi-au deschis împreună un cabinet de medicină de familie. În timp ce majoritatea colegilor săi îşi împodobeau pereţii cu diplome, titluri academice şi tot soiul de distincţii, Moses Rain îşi agăţase pe uşă o tăbliţă pe care scria simplu: „Mose.” Cabinetul său avea o politică simplă: oricine era binevenit. Şi oamenii chiar veneau. De pretutindeni. Mose n-a câştigat niciodată mulţi bani. Dar nici n-a răbdat de foame. Se poate spune că n-a dus lipsă de nimic. Când într-o zi nu i-a pornit maşina, un tată recunoscător a meşterit ceva sub capotă, cu o cheie dinamometrică; omul n-a vrut să-i ia niciun ban pentru serviciile prestate. Altădată, când temperatura a scăzut până la minus zece 13

Purple Heart: decoraţie militară a statelor Unite, acordată în numele Preşedintelui celor răniţi sau ucişi în luptă, după 5 aprilie 1917 – n.tr. 174

grade şi i s-a defectat sistemul de încălzire menajeră, a găsit o încărcătură de lemne de foc, stivuite lângă uşa din spate, iar în beci-un om ce lucra la centrala termică. Altădată i s-a stricat frigiderul, împreună cu mâncarea pregătită pentru cină, precum şi micul dejun de a doua zi, iar când el şi Anna s-au întors de la serviciu şi-au găsit casa plină de farfurii învelite în folie de aluminiu, încărcate până la refuz cu friptură de pui, fasole lima, budincă de cartofi şi şniţele de carne. Iar în locul vechiului frigider, au găsit unul nou, plin cu ouă, şuncă, lapte şi o plăcintă cu lămâie verde mexicană. Când, în timpul unei furtuni puternice, s-a prăbuşit un platan, ce le-a despicat pur şi simplu casa în două, familia Rain a fost întâmpinată, la întoarcerea acasă, de o echipă de opt bărbaţi ce tăiau copacul şi stivuiau lemnele de foc. Cinci zile mai târziu, stricăciunile erau deja remediate; în plus, muncitorii bătuseră în cuie un acoperiş nou şi începuseră să construiască o mică dependinţă, lângă veranda din spate. Iar când Anna a murit, destul de tânără, la cincizeci şi şapte de ani, cortegiul funerar a fost lung de cinci kilometri şi a durat o oră până să se adune cu toţii, iar firma de pompe funebre nu a vrut să ia niciun ban. Timp de cincizeci de ani, Moses Rain a mers zi de zi la cabinetul său, aflat la trei cvartale distanţă. Stătea acolo până termina cu toţi pacienţii, apoi pleca spre casă, oprindu-se adesea, pe drum, chiar şi de cinci-şase ori pentru vizite la domiciliu. Majoritatea copiilor săraci, albi şi negri deopotrivă – ca să nu mai spun şi de câţiva cai – 175

născuţi pe o rază de vreo şaptezeci de kilometri, unii chiar mai departe, au venit pe lume sub îndrumarea atentă şi sub protecţia doctorului Moses Rain. Din clipa când a făcut cunoştinţă cu Rex, Mose nu la simpatizat, şi cu siguranţă n-a avut încredere în el. Am citit lucrul ăsta pe faţa lui Mose. Rex, mai scund decât el cu treizeci de centimetri şi mai tânăr cu câţiva ani, s-a purtat urât, pufăind şi umflându-se în pene, l-a privit cu un aer de superioritate şi, deloc surprinzător, i s-a adresat cu „băiete.” Mose, mereu gentleman, a zâmbit pur şi simplu şi a continuat să se îngrijească de caii lui Rex. Ca veterinar şi medic cu jumătate de normă al lui Rex – pentru că nimeni altcineva nu voia să îl examineze – Mose era nevoit să stea destul de mult pe lângă casa noastră. Faptul că Mose împlinea o nevoie de-a lui Rex îi oferea lui Miss Ella o anumită siguranţă şi stabilitate în privinţa locului de muncă, siguranţă pe care altfel n-ar fi avut-o. Totodată, îi dădea lui Mose posibilitatea de a veghea asupra surorii sale. În multe nopţi am stat afară, lângă fereastra lui Miss Ella şi am ascultat cum Mose încerca s-o convingă să cheme autorităţile, să ne ia de acolo, iar ea să părăsească cu totul proprietatea Waverly. Sora sa nici nu voia să audă de asta şi-i făcea semn cu palma, să plece şi s-o lase în pace. În cele din urmă, într-o noapte, când discuţia se cam încinsese, a deschis uşa din faţă şi i-a arătat de-a dreptul ieşirea. „Mose, eu nu-i părăsesc pe băieţii ăştia. Şi sunt împăcată cu hotărârea asta-indiferent ce o să-mi facă el. 176

Poate şi să mă omoare, sau poate că-l voi omorî eu, cine ştie. Însă n-am să-i părăsesc pe băieţii ăştia doi şi nici nam să-i dau pe mâna statului. Nici astăzi, şi nicicând altă dată.” Din clipa aceea, l-am văzut pe Mose din două în două zile. Chiar mai des, dacă Rex era în oraş. Venea în spatele casei, ne controla faţa şi spatele, să vadă dacă navem vânătăi, bea o ceaşcă de cafea şi apoi mergea agale înapoi, la muncă. În ziua când Miss Ella a încercat să ne ducă la biserică, Mose sosise deja şi stătea ascuns, zăbovind în umbră, veghind de acolo asupra noastră. Acum, când mă gândesc retrospectiv, cred că se afla acolo pentru că avea o bănuială destul de întemeiată cu privire la ce avea să facă Rex la aflarea faptului că Miss Ella intenţiona să ne ducă la biserică. După ce Rex plecase, Mose se ivise în cadrul uşii laterale a grajdului, privind pierdut la aleea ce ducea în şoseaua principală. Într-o mână ţinea bâta mea de lemn Louisville Slugger, iar în cealaltă, o toporişcă de despicat lemne. I-am văzut fălcile încleştate şi nările fremătând. Nu ne-a auzit venind înspre el, aşa că, apropiindu-ne, l-am auzit bolborosind ceva în sinea lui. Am rămas locului cam un minut, şi văzând că tot nu ne observă prezenţa, l-am tras de cracul pantalonului, de la costumul său curat, de duminică. „Dr. Mose, tăiaţi şi azi lemne pentru Mama Ella?”

177

„Hm?” Mose se trezi din reverie, de fapt din transa în care picase, şi încercă să-şi ascundă mâinile la spate. „Ceai zis, Tuck?” Am arătat cu degetul către obiectul pe care îl pitise la spate. „Vreţi să vă ajutăm să tăiaţi nişte lemne pentru Miss Ella? Am putea să le stivuim noi.” În pofida atingerilor blânde cu care-şi mângâia pacienţii, Mose mânuia toporul cu străşnicie şi rareori trebuia să lovească o bucată de lemn de două ori, ca s-o despice. Zâmbi, scoase bâta de la spate, sub privirile noastre şi-şi şterse fruntea cu batista. „Nu băieţi, doar strângeam în urma voastră. Mergeţi să vă jucaţi. Mă duc şi eu” – şi ridică bâta, studiind-o atent – „mă duc să mai lustruiesc niţel mânerul ăsta, şi poate mai târziu o să jucăm baseball.” Se uită înapoi, către grajd. „Dar acum, trebuie mai întâi să mă îngrijesc de cai. Băieţi, hai, duceţi-vă.” „Da, domnule.” Mose intră înapoi în grajd, rezemă mica mea bâtă într-un colţ, atârnă toporişca pe perete, apoi îşi scoase stetoscopul şi începu să asculte bătăile inimii cailor.

* Miss Ella nu ne-a dus niciodată de-adevăratelea la biserică

–

îşi

ţinea

mereu

promisiunile,

chiar

şi

promisiunea făcută lui Rex – însă, pe bancheta din spate a maşinii, am ascultat cam zece mii de predici. În fiecare seară de duminică, şi încă o dată în cursul săptămânii, 178

sub deghizarea unei ieşiri absolut întâmplătoare, Miss Ella ne ducea fie la cumpărături, la magazin, fie să ne luăm îngheţată de la Dairy Queen. Şi, între noi fie vorba, chiar făceam asta. Mutt şi cu mine ajunseserăm să cunoaştem în detaliu locşorul fiecărui produs din magazin, pentru că Miss Ella ne dădea fiecăruia câte o listă, iar noi o bifam. Puteam, de asemenea, să spunem, până la ultimul bănuţ, cât costă o cupă de vanilie simplă şi două îngheţate la cornet, de la dozator, cu bombonele colorate presărate deasupra. Însă nu de asta ne urcam noi în maşină. În clipa când ajungeam la capătul aleii ce ducea spre stradă, Miss Ella întindea o mână şi dădea drumul la radio. După identificarea postului căutat, vocea pastorului Danny Randall de la Christ Church din Dothan ne ura bun venit. Dacă era duminică seara, ea seta scala radioului la capătul superior al benzii de unde medii şi ascultam în direct transmisiunea săptămânală a predicii. Dacă era o seară din timpul săptămânii sau chiar o dupăamiază obişnuită, Miss Ella scotea din poşetă o casetă şi o introducea în casetofon. Era entuziasmată de biserică, chiar şi mai entuziasmată de predici, însă nu dădea doi bani pe alt predicator decât pastorul Danny. „Copile, am studiat Cuvântul aproape toată viaţa, şi ştiu ce spune.” Îşi bătea uşor poşeta cu mâna. „Foarte adesea este citat greşit, iar predicatorii care fac asta nici nu merită efortul pe care l-aş depune ca să-i muştruluiesc. Majoritatea pastorilor sunt scumpi la tărâţe şi ieftini la făină. Însă nu 179

şi pastorul Danny. El îţi dă un os pe care mai găseşti şi ceva carne.” Cred că până să împlinesc optsprezece ani, Miss Ella cumpărase deja casetele cu toate predicile pe care pastorul Danny le rostise vreodată. Cam o dată pe lună, în timpul anunţurilor de la începutul programului, sau în rugăciunile de la sfârşit, el ne pomenea pe nume, şi atunci ne uitam unul la altul uluiţi, cu ochii holbaţi, stând pe bancheta din spate a Cadillac-ului cu aspect de dric. Nu mi-am dat niciodată seama cum de ştia atât de multe despre noi, până când, într-o vineri după-amiază, am găsit-o pe Miss Ella vorbind la telefon pe furiş, în cămară. Mi-am lipit urechea de uşă şi am ascultat cum îi şoptea secretarei pastorului Danny subiectele pentru care acesta să se roage. Odată ajunşi la destinaţie, fie că era vorba de magazin sau de parcarea restaurantului DQ, Miss Ella îşi scotea la lumină Biblia din poşetă, o deschidea la capitolul şi versetul potrivit şi citeam împreună cu pastorul Danny. La un moment dat, când eram cam de vârsta liceului, Miss Ella mi-a spus că citiserăm deja Biblia de cinci ori. După ce se termina predica, Miss Ella ne lua de mână; ne aşezam astfel încât să formăm un mic cerc şi ascultam rugăciunea rostită de pastorul Danny. Când acesta încheia, ea închidea radioul şi se întorcea către unul dintre noi: „Bine, acum e rândul tău.” Ne rugam, cerându-I lui Dumnezeu să ne păzească şi să scoată 180

demonul din Rex, apoi se ruga şi Miss Ella şi-I cerea să ne ferească pe noi de demon, ca nu cumva să intre şi în noi. Când aveam doisprezece ani, m-a dus la Atlanta să-l văd pe tatăl meuo cină cu omul acela fără suflet, la ultimul etaj al zgârie-norului său. Asemenea lui Napoleon, el alesese locul acela anume pentru că de acolo putea să privească în jos, cu dispreţ, la lumea pe care o cucerise. Miss Ella m-a mânat înăuntru în lift aşa cum îşi mână

o

cloşcă

puii

şi

m-a

înghesuit

printre

cei

cincisprezece oameni din lift, toţi purtând genţi de piele, costume închise la culoare şi feţe nefericite. Vreo doi aveau umbrele. M-am uitat în jos şi am văzut treizeci de pantofi, toţi lustruiţi, ţepeni şi, din câte mi se părea mie, extrem de incomozi. În spaţiul acela strâmt, în care plutea un amestec de mirosuri de parfum, loţiune de ras şi fixativ, la care se adăuga şi mişcarea legănată a liftului, am ameţit şi am simţit deodată că nu mă mai ţin picioarele. Dacă Miss Ella avea vreun viciu, era acela că cheltuia prea mulţi bani pe pălării – le iubea, pur şi simplu – însă Rex n-o plătea cu mult peste salariul minim, aşa că era selectivă. Îmi amintesc că mi-am ridicat la un moment dat privirea, printre umeri, coate, genţi de mână şi unghii roşii şi am văzut pălăria aceea galben aprins, împodobită cu o pană de fazan, care-o făcea să sară în ochi. Galben şi roşu, într-o mare cenuşie. Aşa era Miss Ella. Lumină în întuneric. Când liftul a început să urce, glasul lui Miss Ella s-a făcut auzit. Profitând de faptul că audienţa era prinsă ca 181

într-o colivie, a trecut la atac. „Aş vrea să profit de această ocazie pentru a rosti un scurt mesaj din Evanghelie. Domnul Isus Hristos vă iubeşte, vă oferă iertarea şi şansa să vă pocăiţi şi vă cere să urmaţi învăţăturile apostolilor.” Femeia asta era cu adevărat remarcabilă. M-am uitat în jur, la toate acele chipuri, şi am zâmbit. Acei oameni nefericiţi au primit, fie că le-a plăcut, fie că nu, o predică din Evanghelie, rostită pe parcursul a şaizeci de etaje. Până în ziua de azi sunt convins că jumătate dintre ei au coborât din lift înainte să ajungă la etajul spre care se îndreptau. Şi până în ziua de azi cred că Miss Ella şi-a petrecut întreaga viaţă păzind trei lucruri, cu preţul vieţii: pe Mutt, pe mine şi Cartea aceea.

182

Capitolul zece Mose practica medicina într-o căsuţă transformată în clinică, la doar zece kilometri distanţă de Waverly, aşa că în copilărie imaginea mea despre ceea ce este un doctor, cu ce se ocupă şi cum ar trebui să fie l-a avut pe Mose ca reper. Şi aşa este şi în prezent. Odată, când Miss Ella mă învăţa să merg pe bicicletă şi am zburat peste ghidon, julindu-mi genunchii şi spărgându-mi buza, Mose m-a cusut şi mi-a lipit câte un bandaj pe fiecare genunchi. Când Mutt a făcut febră mare, care nu ceda cu nimic şi transpira atât de tare, încât a udat leoarcă două rânduri de cearşafuri, Mose a stat toată noaptea lângă patul lui, ascultându-l cu stetoscopul. Iar când Mutt s-a trezit şi a cerut o îngheţată pe băţ, Mose a coborât la parter şi a scormonit prin congelator până a găsit trei îngheţate cu aromă de cireşe. După care s-a întins pe pat şi a început să plescăie, alături de noi. În fine, altădată, când m-am lovit la spate şi am venit acasă cu radiografiile sub braţ, Mose a aruncat o privire pe ele, mi-a şters lacrimile, m-a îmbrăţişat strâns de tot şi mi-a zis: „Fiule, mi-a făcut plăcere să te văd jucând baseball.” Mose a fost singurul bărbat care m-a îmbrăţişat vreodată.

183

Iar când sora lui s-a îmbolnăvit, şi în cele din urmă i-a spus şi lui că avea cancer, Mose a numit-o „babă încăpăţânată”, dar asta nu l-a împiedicat să-i aducă în fiecare zi micul dejun şi cina, sau să-i citească seara. Uneori, rămânea la ea toată noaptea. După mai bine de cincizeci de ani de practicare a meseriei, Mose şi-a vândut cabinetul unui doctor tânăr din Montgomery şi a ieşit la pensie. Şi, cu toate că, oficial vorbind, renunţase să mai doftoricească oameni, am descoperit că dragostea sa faţă de cai nu-l părăsise. În urmă cu cinci ani, am auzit despre un hipodrom, situat în apropiere de Dallas, care avea aproape optzeci de armăsari

din

aceia

folosiţi

pentru

mânatul

vitelor.

Proprietarul avea reputaţia că prăsea astfel de cai, de o calitate remarcabilă, pentru fermele din vestul Texasului şi din alte state unde existau cowboy. Am petrecut câteva zile fotografiind competiţiile hipice, caii şi pe cowboyii care-i călăreau. Când caii împlineau trei ani, proprietarul îi punea să alerge în câteva curse, le atârna la gât panglicile şi medaliile câştigate, apoi vindea să mânţa sau calul la preţul cuvenit. Dintr-un capriciu, cumpărase un armăsar din rasa Tennessee Walker; îşi încercase norocul, dar nu-i ieşise. Era un cal maro închis, cu coama neagră, având înălţimea la greabăn de un metru şi şaptezeci de centimetri. Era absolut magnific. Însă dintr-un motiv oarecare – fie îl ura pe proprietar, fie ura să apară în public pentru spectacol – calul nu câştigase niciodată 184

nimic. După câteva competiţii şi o grămadă de bani cheltuiţi, proprietarul hipodromului s-a săturat de el şi s-a reîntors la caii lui pentru mânat vitele. L-a băgat pe armăsarul Tennessee Walker într-o boxă din grajd, l-a lăsat acolo, în plata Domnului şi a început să-i spună „Glue”14. Atunci când mi-a făcut turul grajdurilor sale, mia arătat calul, zicându-mi: „Ăsta-i Glue! Fiincă e nevoie de lipici ca să rămâi pe şaua lui şi în asta ar trebui să-l transform şi pe el.” Pe

parcursul

următoarelor

câteva

zile

mă

tot

pomeneam plimbându-mă pe lângă boxa lui Glue. Spre finalul săptămânii, Glue îşi scotea capul pe geamul boxei când mă vedea, iar eu aveam mai mereu morcovi în buzunar. La un moment dat, am întrebat aşa, ca din întâmplare,

care

ar

fi preţul

lui,

iar

proprietarul

hipodromului mi l-a vândut pe loc, pentru trei mii de dolari. Ba mi-a mai dat, în plus, două şei şi tot harnaşamentul de care aveam nevoie. L-am plătit pe un cowboy de prin partea locului ca să ne ducă pe Glue şi pe mine înapoi în Alabama, însă nu aveam nici-o idee ce să fac cu calul. Mă gândeam să-l las pur şi simplu să hoinărească pe păşune, că tot era goală, iar Mose se plictisea. Mi-am închipuit că ei doi se vor înţelege straşnic de bine. Şi am avut dreptate. Câteva luni mai târziu, Glue şi Mose erau inseparabili. Chiar i-am spus: „Mose, să ştii că e pe jumătate al tău. Tu alegi: vrei să iei partea din faţă sau pe cea din spate?” 14

Lipici, în engl. – n.tr. 185

Însă apoi s-a întâmplat un lucru la care nu mă aşteptam. Într-o bună zi, un cuplu de proprietari de terenuri agricole din zonă s-a oprit în dreptul grilajului de fier ce mărginea drumul pietruit şi s-a uitat cu luareaminte la calul nostru. Mose stătea călare pe tractor, tăind iarba de pe păşune, însă s-a oprit, s-a sprijinit de gard şi şi-a vârât mâinile în buzunarele salopetei de lucru. „Scuzaţi-ne, domnule,” i s-au adresat cei doi, „e calul dumneavoastră?” „Ei bine” – râse Mose, dându-şi pălăria mai pe spate – „doar jumătate din el. Cealaltă jumătate îi aparţine proprietarului acestui teren.” „Ne întrebam dacă n-aţi vrea să îl daţi la montă.” Mose zâmbi. „Nu văd de ce nu, însă” – continuă arătând înspre Glue – mai bine i-aţi pune chiar lui întrebarea asta.” După cum s-a dovedit ulterior, pe Glue nu l-a deranjat deloc aranjamentul, şi în curând am descoperit că cei pasionaţi cu adevărat de vânătoarea de prepeliţe şi care îşi doreau o experienţă cât mai autentică în

acest

sens,

erau

dispuşi

să

plătească

o

sumă

considerabilă pentru a avea parte de ea. Aşa că Mose şi cu mine am intrat în afacerea cu armăsari de prăsilă şi l-am pus pe Glue la treabă. Când am înregistrat calul pe numele nostru şi i am schimbat numele oficial în „Waverly Rain”, am descoperit că era descendentul unui armăsar de competiţie, care obţinuse de cinci ori titlul de campion naţional, la patru categorii distincte. Aşa că Mose şi cu mine am mărit pentru montă. 186

Cât ai clipi din ochi s-a dus vorba despre descendenţa lui Glue şi, în scurt timp, proprietari de ferme din nordul Floridei şi până în Carolina de Nord, Tennessee şi Texas îşi trimiteau iepele la noi şi-l tratau pe Mose cu respect, răspunzându-i cu: „Da, domnule, e foarte bine aşa. Cum spuneţi dvs.” Cinci ani mai târziu, Glue avea deja optzeci de mânji, iar tabelul cu planificări de pe peretele grajdului era mereu plin, indiferent de perioadă. Mose s-a săturat să tot răspundă la telefon, aşa că şi-a cumpărat un robot şi a început să trieze apelurile primite. Înainte de sosirea lui Glue, se întreba cu ce o să-şi umple anii de pensie. Însă de când taxa pentru o singură montă devenise o mie cinci sute de dolari, care se împărţea la trei – eu, Mose şi grajdul – nu mai avea probleme în a-şi găsi ceva de făcut şi a duce o viaţă activă. La cei optzeci şi unu de ani ai săi, Mose se trezea în fiecare dimineaţă şi mergea în grajd, unde-şi punea la fiert un ibric de cafea, îşi pregătea repede câţiva biscuiţi, curăţa boxele de bălegar şi îi cânta unui cal pe nume Glue.

187

Capitolul unsprezece Voiam să dorm până la prânz, însă m-am trezit odată cu răsăritul soarelui. Un obicei de care scapi greu. Chiar şi când eşti obosit. Gândurile sacadate care-mi treceau prin cap erau o dovadă în acest sens. Am alergat cinci kilometri, am făcut un duş, după care am urcat în bucătărie şi mi-am turnat o ceaşcă de cafea. În grajd era aprinsă lumina, ceea ce însemna că Mose făcea acelaşi lucru ca de obicei. M-am îndreptat întracolo şi l-am găsit aplecat, cu o furcă în mână, fredonând melodia lui Johnny Appleseed: „Oh, Domnul a fost bun cu mine, aşa că Lui îi mulţumesc...” Am încercat să mă furişez în spatele lui, însă Mose şi cu mine jucam jocul ăsta de mult timp. Am reuşit să mă apropii cam la un metru jumătate, după care mi-a zis: „Dacă ai de gând să aduci chiriaşi, ai putea măcar să-mi spui, ca să fac curăţenie în casa soră-mii şi să-i fac să se simtă bineveniţi.” „Hei, Mose.” L-am bătut uşor pe umăr. „Şi dacă aş fi ştiut că o să primeşti vizita unei doamne” – îşi trecu degetele pe sub bretelele salopetei albastre, decolorate – „m-aş fi gătit şi eu azi, ca de zile mari.”

188

Dacă soarele lumina vreodată peste Waverly Hali, dacă reuşea să străbată norii de furtună care îl acopereau de mulţi ani, asta se întâmpla datorită lui Mose. Îmi făcu semn cu capul, înspre casă, iar ochii săi rostiră întrebarea ce-i stătea pe vârful limbii. „E o poveste lungă,” i-am explicat, „din care nici eu însumi nu ştiu prea mult. Însă acolo e o femeie cu copilul ei. Cu fiul ei.” Mose mă întrerupse. „Tucker, îmi aduc aminte de micuţa Katie. Parcă a mai crescut niţel.” Am rămas surprins de memoria lui Mose. „Ei bine, ei...” Am întors capul şi m-am uitat în direcţia casei. „Ei fug de ceva. I-am găsit aseară, în timpul furtunii. Maşina lor nu mai mergea şi n-am putut să-i las aşa, fără niciun ajutor. Nu mă puteam gândi la altceva decât la Miss Ella.” „Ohhh.” Mose trecu furca prin fân, scoţând gunoiul de grajd şi aruncându-l în roabă. „Ştii la fel de bine ca mine că dacă ea ar mai fi aici, cu noi, ar fi făcut acelaşi lucru. Doar că în clipa asta s-ar afla în casă, pregătind micul dejun.” M-am îndreptat spre boxa unde Glue mânca nutreţ şi i-am mângâiat botul. Apoi m-am căţărat în pod şi am aruncat jos nn balot de fân. Acum, că Glue era hrănit şi bine ţesălat, am aruncat o privire prin fereastra lui Miss Ella. „Tuck,” Îmi şopti Mose, „să ai grijă când te uiţi pe fereastra aia. Fantoma soră-mii poate oricând să o deschidă şi să te tragă înăuntru.” Am râs. Avea dreptate. 189

* La amiază, Katie şi-a făcut apariţia, înfăşurată într-o pătură, pe veranda din spate. Eu eram în grajd, unde tocmai ungeam şaua, scările şi hăţurile lui Glue cu un amestec de săpun şi glicerină, când am auzit uşa închizându-se. Am ieşit afară şi, pentru prima dată, am băgat de seamă cât de mult semăna încă cu acea amintire pe care o păstram în minte. Umerii săi, neacoperiţi de pătură, se curbau graţios, ca nişte crengi delicate ale unei sălcii plângătoare. Mirosul ierbii proaspăt tăiate, amestecat cu cel de gunoi de grajd şi de surcele uscate de lemn de cedru ajungea, purtat de vânt, până pe verandă. Era un miros puternic, ca al unguentului Vicks VapoRub, şi-mi umplea plămânii la fiecare inspiraţie. Ea

coborî

treptele

şi

se

îndreptă

spre

mine,

îmbrăcată într-o pereche de blugi lungi, lăbărţaţi şi o cămaşă de flanel; îmbrăcămintea nu-i venea chiar pe măsură. Apropiindu-se, ridică pătura şi şi-o înfăşură mai strâns, în jurul umerilor. „Bună dimineaţa,” Îmi zise aproape în şoaptă, uitându-se pe furiş la aleea ce ducea la stradă şi scrutând-o dintr-un capăt în altul, de parcă ar fi căutat ceva anume. I-am făcut semn către ibricul de cafea, aşezat pe colţul băncii. „Am făcut o porţie proaspătă acum vreo oră. S-ar putea să te ajute să te dezmeticeşti mai repede.” Ea 190

încuviinţă din cap, ferindu-şi în continuare ochii de razele soarelui, şi-şi turnă o ceaşcă. O ridică şi, ţinând-o cu amândouă mâinile, suflă aburul de deasupra şi şi-o duse spre buze. „Când am venit încoace noaptea trecută, nu am reuşit să pun lucrurile cap la cap de la bun început şi nu mi-am dat seama că ne aflăm aici până când nu m-am prins că eşti tu.” Sorbi iar din cafea, evitând să mă privească în ochi. „Totul a fost atât de... În fine, a durat câteva minute până să fac legătura dintre toate astea şi” – continuă ciocănindu-şi uşor tâmpla – „amintirile de aici, din cutie.” Am dat din cap, continuând să frec temeinic şaua. „Sunt surprinsă că ai păstrat locul ăsta,” mi-a mai zis. Mi-am rotit privirea de jur împrejur. „Bine că am făcut-o. Altfel, neam face acum vinovaţi de încălcarea proprietăţii, şi încă tare de tot.” Ea zâmbi şi suflă uşor peste cafea, răcorind următoarea înghiţitură. Observă şaua. „Ce faci acolo?” „Ei bine, şaua asta aparţine calului ăluia.” Şi am arătat către boxa lui Glue, marcată de o plăcuţă de alamă, cu numele lui. „Şi-mi imaginez că peste câteva minute băieţelul din căsuţa de colo va ieşi în fugă pe uşă. Şi în momentul acela, o să dea cu ochii de cal şi o să vrea să facă o plimbare călare. Aşa că m-am gândit să pregătesc totul din timp.”

191

Ea zâmbi şi încuviinţă din cap, ca şi cum şoapta unei amintiri ar fi silit-o să se oprească din sorbit. Am întrerupt eu tăcerea. „Azi de dimineaţă am aranjat ca maşina ta să fie remorcată şi dusă în Abbeville, la atelierul de reparaţii auto al lui John.” Mi-am trecut amândouă mâinile pe sub şa şi ţinând-o astfel, am cărat-o în partea opusă a grajdului, ca s-o agăţ de boxa lui Glue. „Pe aici, prin zona asta, John e singurul mecanic care să fie de acord şi să şi poată să repare un Volvo, însă cred că trebuie să treacă vreo două săptămâni, până s-o facă să funcţioneze din nou.” Am făcut o pauză, pentru că nu voiam să-i dau prea multe veşti proaste dintr-o dată. „Sper că ai o asigurare bună.” „Chiar aşa de rău e?” m-a întrebat. „Da, aşa de rău.” Dădu iarăşi din cap, apoi se îndreptă către ibricul de cafea. Suflând aburii ce ieşeau din cană, se uită la mine cu colţul ochiului şi-mi zise: „îţi mulţumesc.” „Ei bine, adevărul e că Mose a cumpărat şi a făcut cafeaua. Eu doar am mai turnat nişte apă peste zaţul rămas.” Îşi plecă privirea şi-şi lipi picioarele unul de altul, târşâindu-şi-le pe podea. „Nu asta am vrut să spun.” „A, atunci vrei să-mi mulţumeşti pentru că nu am ripostat, trăgând şi eu în tine?” Clătină din cap şi ochii ni se întâlniră. Am renunţat la tonul sarcastic. „Cu plăcere.” 192

Luă o perie şi începu să mângâie coama lui Glue. Calul se obişnui cu ea numaidecât, şi începu chiar s-o împungă cu botul.

* În timpul gimnaziului, antrenorii şi jucătorii din zonă începuseră să îmi dea atenţie, datorită felului cum jucam baseball. Mulţi mă etichetaseră deja ca fiind un adevărat „jucător”, şi-i spuneau antrenorului lucruri de genul: „Băiatul ăla are talent”, „Uite jucătorul tău vedetă” şi „N-am văzut de multă vreme aşa o viteză de lovire.” Recunosc: nu-mi mai ajungeai cu prăjina la nas, dată fiind noua mea identitate. Îmi plăcea şi pentru că era pentru prima dată – din câte îmi amintesc – când făceam un lucru pe care cei din jur să-l aprecieze. Era o identitate care nu avea nici-o legătură cu calitatea mea de „fiu al lui Rex Mason.” Într-o după-amiază m-am întors acasă umflându-mă în pene, mai să plesnesc de mândrie, iar Miss Ella a ţipat la mine să nu cumva să intru încălţat şi să las urme de noroi în casă. Am ignorat-o. A ajuns lângă mine cât ai clipi din ochi, m-a smucit de bărbie şi mi-a zis: „Copile, ascultă aici ce-ţi zic şi uită-te drept în ochii mei. Poate că n-oi fi eu decât o slujnică bătrână, şi pe deasupra şi de la ţară, dar sunt tot om. Şi ştii ceva? Dumnezeu S-a gândit la mine, chiar Şi-a pus deoparte un timp anume, când să mă născocească. Poate că nu-i mare lucru de capul meu, însă 193

ce vezi tu aici a luat fiinţă mai întâi în mintea lui Dumnezeu, aşa că să nu stai acolo ţeapăn şi să mă ignori, ca şi cum n-aş exista. Ţine minte asta!” A fost de ajuns ca Miss Ella să-mi zică asta doar o singură dată, şi gata, mi-a captat atenţia. În caz că vă întrebaţi, da, aşa e, de atunci înainte mi-am lăsat de fiecare dată adidaşii cu crampoane la uşă. Mai târziu, în seara aceleiaşi zile, pe când mă punea la culcare, mi-am ridicat ochii către ea, iar Miss Ella m-a împuns uşurel în piept, cu degetele ei crăpate şi bolnave de artrită. „Tu ai ceva special aici înăuntru. Poate că ai tăi sunt cei mai verzi ochi şi cea mai bună lovitură cu bâta din Liga de Juniori, dar să ştii că tu însemni mai mult decât o faţă frumoasă şi nişte lovituri reuşite. Ai ceva acolo în interior, ceva ce puţină lume are. Dumnezeu ţi-a dăruit un locşor pentru oameni suficient de mare încât să încapă şi alţii, nu doar tu însuţi. Însă dacă începi să crezi toate chestiile astea pe care ţi le zic cei din jur, în curând n-o să mai ai loc decât pentru tine, şi atât. Şi să nu uiţi un lucru: capul şi inima sunt invers proporţionale: dacă ţi se umflă capul, inima ţi se micşorează. Tucker, tu nu reprezinţi suma dintre viteza bâtei şi procentajul de lovituri corecte. De fiecare dată când o să găseşti un lucru la care te pricepi, pe care-l faci bine – poate fi vorba despre baseball, poate despre altceva, dar indiferent care ar fi – nu-l lăsa să ţi se urce la cap. Rămâi aici jos, printre noi, ceilalţi. Nu-mi pasă dacă o să apari pe prima pagină a revistei Time; tu să fii Tucker Mason.” 194

„Dar, Miss Ella, eu nu vreau să fiu Tucker Mason.” „Păi

bine,

copile,”

mi-a

spus

cu

un

zâmbet

neîncrezător, odihnindu-şi mâna pe pieptul meu, „dar atunci cine ai vrea să fii?” „Vreau să fiu Tucker Rain.” Faţa i se îmblânzi, exprimând parcă un suspin izvorât din străfundurile sufletului. Mi-a dat la o parte din ochi părul transpirat, iar răsuflarea ei mi-a străbătut şi mângâiat faţa. „Părinţii nu ţi-i poţi alege, copile. În viaţa asta nu poţi deţine controlul decât asupra a ceea ce spui şi ceea ce faci tu.” În ziua când a murit, mi-am luat numele de Tucker Rain.

* Katie se aplecă peste bancul de lucru şi se uită cum mâinile mele prelucrau pielea. „îmi făcusem un obicei din a căuta numele tău sub toate fotografiile din revistele de calitate. Apoi, într-o zi” – continuă, întorcându-se şi privind de-a lungul pajiştii – „treceam pe lângă standul cu ziare şi am văzut coperta revistei Time. Nici măcar n-a fost nevoie să mai caut numele tău. Pur şi simplu, am ştiut.” Cu doi ani în urmă, Doc mă trimisese în Sierra Leone pentru a mă ocupa de subiectele negoţului cu diamante şi al războiului civil, născut drept consecinţă a acestui negoţ. După ce petrecusem deja acolo vreo două săptămâni, am reuşit să surprind în fotografie imaginea a 195

trei bărbaţi, având membrele amputate, ce stăteau umăr lângă umăr, zâmbind şi având atârnate de gât nişte căni argintii, pentru cerşit. Un paradox dureros. Erau sănătoşi tun, aveau toată viaţa înainte şi cu toate astea, nu puteau mânca, nu se puteau îmbrăca sau merge la toaletă fără ajutorul cuiva. Şase săptămâni mai târziu, Doc m-a chemat la el. Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji şi fumând ţigară de la ţigară, mi-a zis: „Tucker... Tuck... ai primit coperta... Time tocmai ţi-a dat coperta.” Katie şi-a ridicat privirile spre mine. „Tucker, cred că Miss Ella ar fi fost mândră de tine.” Dădu cu piciorul într-o bucată de noroi şi-şi cufundă privirea în negrul cafelei. „Eu am fost.” Am terminat de aranjat şaua şi apoi mi-am golit geanta de la aparatul foto, scoţând obiectiv după obiectiv şi aşezându-le pe bancă, împrejurul meu. Nu mai făcusem asta de ceva timp şi trebuia să mi le verific. Am luat peria din păr de cămilă şi am începu să şterg praful de pe fiecare. Katie mă privea în tăcere, cumpănind neliniştită la ceea ce avea de gând să-mi spună. Într-un final, şi-a făcut curaj. „îţi datorez o oarecare explicaţie.” „Recunosc, mi-a trecut şi mie gândul ăsta prin cap.” „Vrei varianta lungă sau pe cea scurtă?” „Vreau varianta care nu mă face complice la nici-o infracţiune.” Ea zâmbi din nou şi încuviinţă din cap. „Presupun că meritam asta.” „Da, meritai.” 196

„Revolverul ăla se află acum pe raftul de sus din dulap. Descărcat şi aşezat într-o cutie de pantofi plină cu poze vechi. Cele mai multe sunt poze cu tine. Am găsit acolo chiar şi una sau două în care sunt şi eu. Oricum, e acolo sus, unde Jase nu poate să ajungă, deci n-are cum să pună mâna pe el. Nu că ar face-o, dar eşti liber să faci ce doreşti cu el. E destul de evident că eu nu ştiu cum să-l manevrez.” Pentru prima dată, m-am uitat cu atenţie la cearcănele de sub ochi ei. De fapt nu erau cearcăne. „Semnele alea negre ţi le-a lăsat tipul de la care ai furat revolverul?” Ea s-a aplecat pe spate, şi-a retras mâinile în mânecile hanoracului, ascunzându-şi cu totul degetele, şi am intuit că urma să ascult cam douăzeci de ani de istorie. „Tata ne-a dus pe toţi în Atlanta, însă îl stăpânea un sentiment destul de ciudat, că ceva era în neregulă în toată povestea asta, în parteneriatul cu tatăl tău. Aşa că şi-a dat demisia după doar trei zile. S-a dus să lucreze pentru nişte tipi care-l avertizaseră să stea cât mai departe posibil de Rex Mason. Ideea e că tata şi-a găsit locul potrivit, şi la fel s-a întâmplat şi cu mine. M-au înscris la o şcoală privată nu departe de casă, ce avea un program bun de pregătire muzicală. Se numea Pace Academy. Profesorii de acolo m-au învăţat foarte multe lucruri, însă, mai presus de toate, mi-au arătat cât de multe ştia mama. Şi apoi lucrurile au curs de la sine... Cei de la Julliard m197

au auzit cântând şi mi-au acordat o bursă. Am petrecut patru ani în New York, mergând la şcoală, cântând la pian şi îngheţând bocnă din noiembrie până în martie.” Katie se schimbase; vocea, silueta, expresia feţeifiecare părticică din ea-se maturizaseră şi erau trecute prin viaţă, însă văzând-o cum se lua singură în zeflemea, mi-am dat seama că nu se schimbase chiar atât de mult. Dinăuntrul acelei femei înfricoşate, am auzit răsunând un sunet familiar. „Pentru a câştiga nişte bani în plus, cântam la sfârşit de săptămână în baruri de prin subsoluri şi în cluburi de jazz, peste tot prin Manhattan. Până să ajung în ultimul an de facultate, managerii mă sunau ei pe mine, şi începusem să cânt la lumina lumânărilor, printre feţele de masă albe.” „Ceea ce însemna că bacşişurile erau mai bune, şi că erau mai puţini cei care te împroşcau cu bere, nu?” „Exact.

Într-o

noapte,

după

închiderea

restaurantului, în timp ce scotoceam prin vasul unde mi se puneau bacşişurile, am dat peste o bancnotă de o mie de dolari. O bancnotă de o mie de dolari! M-am gândit că era o greşeală. Nu văzusem niciodată aşa ceva. În fine, am absolvit facultatea, am ajuns la concluzia că-mi place Central Park primăvara şi am început să adun ceva bani într-un cont, la bancă.” „Şi chiar îţi plăcea New York-ul?” am întrerupt-o, luând de jos un alt obiectiv. 198

Ea ridică din umeri. „La început, nu, însă treptat, treptat m-a prins. Nu-i chiar aşa de rău.” Zâmbi. „E drept, cu timpul, lucrurile au cam scăpat de sub control, şi, pentru o ţărăncuţă din Alabama ca mine, erau un pic prea galopante. Când aveam douăzeci şi cinci de ani, The Ivory Brass, un restaurant de pe Fifth Avenue unde se cânta jazz, m-a angajat pentru patru seri pe săptămână. Majoritatea bancherilor de pe Wall Street se perindau pe acolo, în fiecare săptămână. Mă simţeam ca eroul din melodia Piano Man, a lui Billy Joel – în varianta feminină.” Katie zâmbi, privirea i se cufundă în cafea, şi mi-am dat seama că în clipa asta mintea i se plimba pe Fifth Avenue. Se schimbase mult, de la fetiţa care-mi făcuse cu mâna, pe fereastra rulotei tatălui ei. „Un prieten de-al unui prieten mi-a făcut cunoştinţă cu Trevor. Un broker de succes, partener în propria sa firmă, a cărei credibilitate era în continuă creştere. Pe Wall Street

avea

reputaţia

unui

adevărat

bulldog.

părea

sensibil, cu relaţii sus-puse, cult şi” – adăugă clătinând din cap – „părea să aibă o predilecţie pentru bancnotele de o mie de dolari.” Privi către păşune, păstrând tăcerea câteva secunde. „Uită-te la mine cum vorbesc. Par atât de... atât de newyorkeză.” Se frecă la ochi şi, cu degetul mare de la picior, începu să facă forme în noroi. Apoi continuă. „A devenit încetul cu încetul un client obişnuit al localului. În curând, începu să mă conducă acasă şi aş putea spune că eram nerăbdătoare să-i întâlnesc chipul în mulţime. După câteva luni şi mai multe 199

răspunsuri negative, într-un final i-am spus «poate» şi mam mutat cu el, într-un cartier rezidenţial. O rundă de probă, aş putea-o numi. Nici acum nu ştiu exact de ce am făcut-o. Cred că nu mai aveam alte opţiuni.” Nu-mi venea să cred. Katie ar avea întotdeauna alte opţiuni. O femeie aşa de frumoasă, capabilă să cânte la pian la fel de uşor şi de bine cum o pasăre ştie să ciripească, are întotdeauna şi alte opţiuni. Din cele ce-mi povestea, Katie îmi părea pierdută. Cuprinsă de nostalgie şi dor de casă. În derivă. „El e mai în vârstă ca mine şi îşi dorea copii imediat, aşa că m-am lăsat înduplecată şi am continuat să cânt până a venit pe lume Jase.” M-am îndreptat către filtrul de cafea, am umplut iarăşi cănile amândurora şi m-am întors la aparatul de fotografiat. Ea sorbi şi continuă. „Aşteptarea, anticiparea nerăbdătoare a naşterii lui Jase ne-a ţinut fericiţi o vreme... Chiar ne entuziasma ideea căsătoriei. Când Jase a venit pe lume, cu o lună înainte de termen, ne-am căsătorit

la primărie,

fără a sărbători cu adevărat

evenimentul. Nimic mai mult decât o formalitate. Poate că simţeam amândoi... sau poate că eu simţeam că actul căsătoriei justifica, scuza cumva existenţa lui Jase. Nu ştiu sigur dacă l-am iubit vreodată pe Trevor. Nu...” Clătină din cap.

„Am

ştiut

asta

chiar

de

atunci.

Undeva,

în

străfundurile minţii mele, gândul ăsta exista.” „Katie, sunt sigur...” 200

„Nu,” mă întrerupse, ridicând mâna. „Am încercat să-l iubesc, dar, din nenumărate motive, cred că nu am reuşit niciodată. Deşi ştiu că sună urât, îmi plăcea ceea ce-mi oferea el. Vreau să spun, asta a fost valabil până am ajuns să-l cunosc. În ciuda aparenţelor, care poate că sugerează contrariul, Trevor nu e chiar aşa de drăguţ. Omul acela sensibil, cult şi coerent s-a transformat în Jekyll şi Hyde. În plus, Jase a fost născut prematur şi, încă de la început, dădea semne că va pierde lupta cu viaţa. Era micuţ, fizic vorbind iar plămânii lui trebuiau să se dezvolte şi aveau nevoie de timp pentru asta. În plus, în primele şase luni, dormea toată ziua şi plângea noaptea.” Îşi trecu mâna peste piept, făcând ironic referire la sânii săi. „Cum n-am fost niciodată prea dotată din punctul ăsta de vedere, am avut ceva probleme cu alăptatul. Trevor câştiga bani buni, aşa că nu putea permite ca soţia lui să fie cumva pe o poziţie inferioară, în raport cu femeile strălucitoare şi avute din cercul lui social. Aşa că am fost nevoită să ajung la mărimea lor... Literalmente.” Am rămas cu ochii asupra îndeletnicirii mele şi am zâmbit. „Înţeleg şi de ce.” „Poftim?” „Mda, ultima dată când te-am văzut fără cămaşă pe tine, erai la fel de plată ca mine. Şi-ţi ieşeau şi coastele în afară.” Mă

plesni

peste

braţ.

„Tucker!”

Am

avut

un

sentiment de bine tachinând-o. Şi râzând împreună cu ea. 201

„Glumesc.” Am ridicat mâna în semn de armistiţiu şi m-am dat un pas înapoi. „Gata, mă predau.” Am redevenit serioşi, după care curiozitatea m-a biruit. „De unde ai ştiut?” „Trevor e şi el un împătimit al aparatului de fotografiat. Nu-i deloc priceput, însă îi place să creadă că este. Căsuţa noastră de e-mail e plină de fotografii primite pe bază de abonament la site-urile de profil. Prin urmare, cu greu aş fi putut ignora ascensiunea lui Tucker Rain.” Mă privi cu colţul ochiului. „îmi place numele.” Am dat din cap, fără să-mi ridic privirea de la ceea ce făceam. „E un nume bun.” „îmi plac şi lucrările tale.” Făcu o pauză, căutânduşi cuvintele. „Mai ales când e vorba de portrete. Reuşeşti, nu ştiu cum, să surprinzi pe film şi sentimentele, şi clipa, atunci când fotografiezi chipul unui om.” Am răspuns dând din cap, gândindu-mă retrospectiv la cei şapte ani de urmărire înverşunată a fiecărei fotografii, în parte. „Câteodată. Însă de cele mai multe ori, nu fac decât să irosesc rola de film.” „Mă îndoiesc.” Făcu un pas mai aproape, cercetând cu interes aparatul foto, pe care-l luasem din nou în mână. Evident, se simţea din ce în ce mai confortabil în prezenţa mea. „Oricum, după doi ani, după prea multe cine de afaceri şi nopţi în care ajungea târziu acasă şi pentru care nu-mi dădea niciodată explicaţii, Trevor a început să piardă banii clienţilor, să facă burtă şi să se transforme într-un individ cu care nu-mi plăcea şi nici nu voiam să 202

trăiesc. Au existat alte trei femei, de care ştiu eu, cel puţin.” Ridică din umeri. „De dragul lui Jase, mi-am muşcat limba, ca să zic aşa, am rămas acolo şi am sperat.” Se întoarse şi o luă către uşa grajdului. „M-am înşelat. A început să se implice făţiş, în văzul tuturor, în aventuri extraconjugale, şi când am pus întrebări, m-a abuzat fizic. Am trăit în situaţia asta, am ascuns-o de ochii lumii şi am nădăjduit că Trevor se va schimba, însă apoi...” „Apoi ce?” „Apoi l-a lovit pe Jase. O singură dată. Am plecat de acolo imediat, am depus plângere la poliţie, iar când Trevor a venit la audieri beat mort şi incapabil să formuleze o propoziţie de la cap la coadă, judecătorul l-a aruncat în închisoare pentru beţie şi pentru tulburarea liniştii publice şi mi-a acordat mie custodia deplină asupra copilului. Trevor s-a lăsat de băut şi a descoperit că nu poate să obţină mereu ceea ce-şi doreşte. N-a acceptat şi nu acceptă nici acum realitatea asta.” „în ultimii doi ani am fost la consiliere. A fost ideea mea. M-a gândit că dacă am învăţa cum să fim prieteni, poate că vom fi şi părinţi mai buni. Gândul mi-era la Jase. El avea nevoie... are nevoie... de un tată. Poate că nu-i mare lucru de capul lui Trevor, dar numai pe el îl are Jase.” „Şi lucrurile au mers spre bine?” „Trevor a făcut progrese, chiar s-a lăsat de băut pentru un timp, însă sunt aproape sigură” – zise ridicând din umeri – „că nu s-a lăsat niciodată de celelalte chestii. 203

Lăsând asta la o parte, consilierul nostru ne-a sugerat să mergem într-o vacanţă de familie, aşa că acum cinci săptămâni am luat avionul până la Vail. Când s-a urcat la bord, Trevor a numit călătoria noastră «o vacanţă de care era mare nevoie». M-am gândit că poate această schimbare ne va face bine tuturor. Poate că o bătaie cu bulgări de zăpadă îl va răcori puţin. Şi” – adăugă scormonind iar în noroi cu degetele de la picioare – „cred că speram să găsesc un motiv pentru a o lua de la capăt. Pentru a mai face o încercare. Eram acolo deja de o săptămână, când Trevor a primit un telefon de la serviciu şi i s-a spus că pierduse cel mai important contract. În noaptea aceea m-am întors de la magazin şi l-am găsit cu o instructoare de ski.” Ridică iarăşi din umeri. „Şi nu era acolo ca să-l înveţe să schieze. L-am înfruntat, iar el m-a lovit.” Arătă spre propriul ochi. „Apoi a plecat să-l caute pe Jase, care se ascundea pe afară. L-am găsit eu prima şi am luat-o amândoi la fugă, însă nu înainte de a-i face cunoştinţă capului lui Trevor cu un vătrai.” Acum semăna cu Katie pe care o cunoşteam eu. Acea Katie pe care o ştiam i-ar fi dat cu un vătrai în cap încă de când erau acasă, la New York, însă adulţii se trezesc mai greu decât copiii. Ochii ei scrutară iarăşi aleea, căutând ceva ce, evident, nu se afla acolo. „Jase şi cu mine ne-am întors la New York, ne-am făcut bagajele, iar eu am cerut emiterea unui ordin de restricţie-lucru deloc dificil de obţinut, dacă 204

aveai în vedere antecedentele relaţiilor noastre, faptul că Trevor zăcea într-un spital din Colorado şi că instructoarea de ski mi-a luat partea după ce a aflat cine sunt. Şi de atunci tot fugim.” Începu să se plimbe prin grajd, inspirând adânc şi lăsând ca mirosul lui Glue, mirosul de piele, bălegar, nutreţ şi pânze de păianjen să-i inunde plămânii şi s-o străbată până în vârful degetelor. „Trevor nu-i prost, nu-i o marionetă şi sunt foarte mari şanse ca, mai devreme sau mai târziu, să ne găsească. Nu-i place să i se spună că nu poate face... sau că nu poate avea un anumit lucru.” Ridică din umeri şi se uită drept în ochii mei. „Nu puteam rămâne în New York şi nici nu puteam să mă duc în Atlanta pentru că m-ar fi găsit. Nemaiavând nici-o altă variantă, am pornit în direcţia asta pentru că ştiam că aici pot chibzui în linişte. Că îmi pot regăsi libertatea şi, speram, pacea.” Îşi roti privirile prin grajd, de jur împrejur, descriind în acelaşi timp cu mâinile un arc de cerc, în care cuprinse Waverly şi păşunea. Atât ea, Katie, cât şi natura din jur emanau parcă stropi din lumina blândă a soarelui de dimineaţă. Roua ce se ridica de pe păşune părea miere de aur ce se prelinsese prin crăpăturile din veranda cerului. „Când eram copii,” mi-a spus „eram fericită aici. Foarte fericită. Îmi aduc aminte că nu voiam să se mai termine zilele şi că mereu doream să cânt la pianul tatălui tău, alături de Miss Ella, care zâmbea şi absorbea parcă fiecare sunet prin toţi porii fiinţei sale.” 205

Dădu din cap, mai mult ca pentru sine. „Nimănui nu i s-au mai luminat ochii aşa cum se luminau ochii lui Miss Ella, când îi cântam. Uneori, târziu în noapte, când mulţimile se mai risipeau, închideam ochii şi mă gândeam la ea, cum stătea lângă mine pe băncuţă şi-mi dădea voie să cânt la pianul cu coadă al tatălui tău. Îmi şoptea atunci la ureche să-mi imaginez că sunt în faţa publicului, la un concert cu casa închisă, la Opera din Sydney.” Katie clătină din cap. „Ea era publicul meu. Cel mai bun dintre toate. De fiecare dată când cânt, îmi imaginez că ea stă lângă mine, dând din cap, zâmbind, cu ochii închişi şi legănându-se purtată de melodie. Uneori, aproape că-i aud vocea şi aproape că simt mirosul cremei Cornhuskers.” Am zâmbit, dar n-am zis nimic. Katie avea nevoie să vorbească, nu să mă asculte pe mine. Am luat de jos un alt obiectiv şi mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise sunetul vocii ei. „Ai vreun plan pentru viitor?” „Mda.” Râse. „Să o iau de la capăt. Să prind rădăcini undeva. Să-l învăţ pe fiul meu să joace baseball.” Îşi şterse faţa cu mânecile cămăşii, întinzându-şi rimelul. Am făcut semn către bicicleta ce sta rezemată de colţul grajdului. „Am cumpărat-o din Macon,” mi-a zis. „Era nevoie de ceva cu care să-şi umple timpul, cât eu mă gândeam unde să mergem şi ce să facem. Voiam să mă duc undeva unde Trevor nu m-ar găsi.” Se uită înjur şi încercă să zâmbească. „Şi se pare că am găsit locul potrivit.” „De

unde

ştii

că

nu

urmăreşte

chiar

acum

tranzacţiile pe care le faci cu cardul de credit?” 206

„Am avut un avocat bun la divorţ, aşa că bani am, însă călătoria asta... ei bine, cu ani în urmă am pus ceva bani într-un cont, în Atlanta. Banii mei pentru zile negre.” „Şi mi se pare că cerul s-a cam înnegrit.” Dădu din cap, încuviinţând vorbele mele şi-şi îndreptă privirea către fundul grajdului. „Da, s-ar putea spune şi aşa.” Se lăsă pe spate, sprijinindu-se de uşă şi închise ochii, lăsând ca briza să-i umple plămânii. De undeva, adus de vânt, se răspândi prin tot grajdul un iz de piersici coapte şi de frunze arse.

* Câteva minute mai târziu intră Mose, cu mâinile atârnând la capetele salopetei de lucru – fermier get-beget. „Ei, bună, domnişoară Katie.” Mose nu-şi pierduse deprinderea de a interacţiona şi a comunica cu pacienţii. Îşi scoase pălăria, îşi şterse fruntea cu o batistă albă, iar pălăria şi-o duse în dreptul inimii. Katie ieşi din boxă şi rămase o clipă cu ochii căscaţi de uimire, apoi se lumină într-un zâmbet larg. „Mose?” „D-ră Katie, aceasta nu-i casa mea, dar pentru că am ajutat şi eu la creşterea băiatului ăstuia, pot să-ţi urez un călduros bun venit la Waverly. Stai aici cât ai nevoie, şi chiar mai mult, dacă vrei.” Ea îl cuprinse în braţe şi-l sărută pe obraz. Chiar în clipa aceea, un cowboy mic, îmbrăcat cu o cămaşă din stofă cadrilată, pantaloni scurţi, cizme până la 207

genunchi şi purtând o centură cu două tocuri de revolver şi o stea de şerif în piept sări de pe veranda din faţa căsuţei. Alergă spre grajd cu pistolul într-o mână şi cu pălăria de cowboy, în cealaltă. „Mama, mama, mama, uite!” Şi arătă cu degetul către Glue. „Ăla e un cal!” Mose era cel mai aproape. Se lăsă într-un genunchi, îşi scoase pălăria, întinse mâna şi zise: „Încântat de cunoştinţă, domnule şerif.” Jase îşi scoase amândouă pistoalele şi le îndreptă către Mose, care lăsă să-i cadă pălăria şi ridică mâinile sus. „Jase” – îi explică Katie, îngenunchind şi ea lângă copil – „el este dr. Moses. Iar acela”, adăugă, arătând înspre calul nostru, „acela e Glue.” „Mose,”

l-am

avertizat,

făcându-i

semn

către

pistoalele lui Jase, „ai grijă. Nu armele lui ar trebui să te înspăimânte. Ci ale ei ar trebui să bage în tine frica de Domnul.” Katie se uită la Mose. „Vorbeşte despre noaptea trecută. Noi...” „Ştiu.”

Mose

îi

făcu

semn

cu

mâna

dreaptă,

îndemnând-o să nu mă ia în seamă. „Tuck mi-a povestit. Numai că o tot face pe nebunul pentru că până acum nu s-a mai tras asupra lui. Eu am petrecut patru ani în Europa, unde se trăgea în mine aproape în fiecare zi. Pe mine poţi să mă ocheşti cât vrei.” „Grozav, ia-i partea,” fu replica mea. „Katie” – Mose îşi petrecu un braţ în jurul ei şi zâmbi cu gura până la urechi – „ce-ai zice de-o gustare? Am 208

încercat să-l educăm când era mai mic, dar puştiul nu manifesta nici cel mai mic interes pentru bunele maniere.” „Aşa-mi amintesc şi eu,” confirmă ea peste umăr. „Mose,” mă băgai şi eu în discuţie, „nu te lăsa păcălit. Femeia asta este un lup în blană de oaie.” „D-ră Katie,” zise Mose cu o voce piţigăiată, „nu-i da nici-o atenţie mucosului ăstuia plin de ifose. Dac-o face pe deşteptul, găsesc eu o nuieluşă şi-l disciplinăm cât ai zice peşte.” Jase se apropie de boxa lui Glue şi întinse mâna. Glue îşi înclină capul, pe deasupra portiţei şi gâdilă cu nasul degetele copilului, lăsându-le cleioase de la salivă. Am luat nişte fân de pe podeaua grajdului şi i l-am Intins lui Glue. Calul necheză vesel şi mi-l trase uşurel din mână. Jase îmi Imită gestul, râzând cu încântare. Era un sunet tare dulce. Nu lipsea din peisaj decât o negresă minionă, cu un ochi de sticlă şi cu proteze dentare, care să şadă pe o găleată de douăzeci de litri, cu rochia sumeasă până deasupra genunchilor şi cu ciorapii lungi rulaţi în jos, în jurul gleznelor. Miss Ella lăsase nişte urme destul de adânci, care le înghiţiseră pe-ale lui Rex.

209

Capitolul doisprezece Cei doi se îndepărtară împreună. Katie se ghemui sub braţul lui Mose şi mă lăsă singur cu Jason, în grajd. „îţi place calul meu?” Jase dădu din cap afirmativ. „Vrei să-l călăreşti?” Jase dădu iar din cap, de data asta mai energic. „Hei, Mose,” i-am strigat din urmă, „Glue lucrează astăzi?” „A-ha. O să sosească după-amiază.” Am dat din cap şi m-am uitat la Jase. „Aşteaptă-mă aici, partenere.” M-am întors din încăperea unde ţineam harnaşamentul cu un frâu de piele, o pătură uscată pentru pus sub şa şi şaua Western pentru copii, la care lucrasem mai devreme. Se potrivea perfect băieţelului şi calului, deopotrivă. L-am urcat pe Jase călare pe Glue şi am scurtat scările până la următoarea gaură. În clipa când şi-a vârât picioarele în cureaua ce atârna de o parte şi de cealaltă a şeii, faţa copilului s-a luminat deodată, ca o lanternă cu leduri. Trei minute mai târziu, l-am scos pe Glue din boxa lui şi am ieşit din grajd. Katie ne-a zărit şi a dat drumul braţului lui Mose, părând că vrea să-l dea jos pe Jase de pe cal. „D-ră Katie,” zise Mose, trecându-şi braţul pe sub al ei, „calul ăla este aproape la fel de blând ca tânărul care îl conduce. Cel mai 210

bine ar fi să vii cu mine, să mâncăm împreună nişte ouă. Vreau să îţi examinez ochii.” Ieşind de pe păşune, am luat-o spre sud, pe sub turnul de apă – acum era îngălbenit de vreme, lăsat în paragină şi acoperit de urzici şi de iasomie – şi am străbătut livezile. Ne-am plimbat înspre capătul sudic al livezilor şi apoi printre pini, apropiindu-ne de marginea carierei de piatră, înainte să ajungem la buza prăpastiei adânci de douăzeci de metri şi la tiroliana ce acum se bălăbănea în vânt, ruginită, ne-am oprit să ne uităm în jos, la izvorul mineral. „Unchiu' Tuck?” Asta chiar că m-a surprins. Am ridicat scările, am strâns mai bine şaua şi mi-am ridicat privirea spre Jase. „Cine ţi-a spus să-mi zici Unchiu' Tuck?” Faţa i s-a încordat brusc şi a căpătat aceeaşi expresie pe care o avusese la Bessie's, atunci când se uitase în spate, peste umăr, aşteptându-se să fie lovit. Miam pus mâna pe oblâncul şeii şi l-am întrebat, pe un ton mai jos: „Ţi-a spus mama să mă strigi Unchiu' Tuck?” Cu frica întipărită pe faţă, Jase dădu din cap, semn că da. „Păi” – am zâmbit şi l-am bătut prieteneşte cu palma pe picior – „bine ai face să-mi spui aşa. Dacă mă strigi altfel decât Unchiu' Tuck, te bag cu capul în izvorul ăsta de aici. Ai înţeles?” 211

Jase zâmbi şi dădu din cap entuziasmat. Am pocnit apoi din buze iar Glue, auzind sunetul familiar, o luă iarăşi la pas. „Unchiu' Tuck, de unde ai calul ăsta?” „Păi să vezi...” Am smuls de pe jos un pai şi am început să-l ronţăi la un capăt. „Pe vremea aia, lucram în Texas şi-” „Cu aparatul tău?” Am ridicat camera foto mai sus, ca s-o vadă şi am dat din cap: „Da, cu aparatul meu.” Am smuls un alt pai, din care i-am dat şi lui jumătate. Când mi-am băgat în gură paiul, la fel a făcut şi el. „L-am cunoscut acolo pe un tip care avea o grămadă de cai. Îi creştea pe toţi, dar era de felul lui un om cam nerăbdător, şi nu îi prea plăcea de bătrânu' Glue. Când m-am oferit să-l cumpăr, se gândea chiar să-l castreze sau să-l trimită la fabrica de aracet.” „Ce înseamnă să-l castreze?” „Păi...” Mi-am frecat bărbia, care avea nevoie urgentă de un bărbierit şi m-am gândit cum să-i răspund. „Un cal castrat e unul căruia i s-au tăiat ştii – tu – ce.” Jase şi-a mijit ochii, semn că se concentra intens. După două-trei secunde, m-a întrebat: „Ce sunt acelea «ştii-tu-ce»?” Mi-am ridicat privirea, m-am uitat înapoi, către grajd, apoi m-am uitat la Glue şi am strigat: „Prrr!” Cu mâna pe oblânc, m-am gândit iarăşi preţ de vreun minut, apoi am arătat cu degetul undeva sub Glue. „Ştii tu, sunt îîîî... echipamentul lui.” 212

Ochii lui Jase se luminară deodată şi făcu o faţă de parcă cineva tocmai i-ar fi împărtăşit secretul vieţii fără de moarte. Se îndreptă în şa, încercă să arboreze o mină serioasă şi exclamă: „Aha!” Apoi se aplecă în faţă şi încercă să se uite sub Glue. „Şi încă le mai are?” „Ihî,” veni răspunsul meu. „Vreau să văd şi eu.” L-am dat jos din şa şi ne-am aşezat pe vine, lângă Glue. Am arătat cu degetul către părţile intime ale lui Glue şi am dat din cap. Fără să mă gândesc, am scuipat printre dinţi şi l-am ridicat pe Jase, aşezându-l înapoi în şa. El îşi vârî picioarele în scări şi încercă să mă imite, însă sfârşi cu saliva scurgându-i pe bărbie şi pe piept. Am băgat de seamă, aşa că l-am şters pe faţă şi i-am spus: „A fost o încercare bună, dar data viitoare apleacă-te mai mult înainte şi împinge mai tare cu limba.” Jase dădu din cap, ca şi cum ar fi înţeles totul perfect. După ce Glue mai făcu câţiva paşi, Jase mă întrebă: „Dar de ce voia omul ăla din Texas să facă un lucru atât de rău?” „Ei bine” – mi-am scos paiul din gură şi am scuipat din nou – „uneori un cal este foarte capricios, sau e pur şi simplu nărăvaş, şi dacă-i tai ştii – tu – ce, asta îl mai calmează. Bănuiesc că îl face mai blând, mai prietenos, ca să-l poţi călări.” După alte câteva clipe de reflecţie, am completat: „E ca şi cum ar scoate răutatea din el.” 213

Jase rămase tăcut câteva minute. „Unchiu' Tuck, le poţi face asta şi oamenilor?” A urmat o pauză. Nu eram sigur unde bătea. Am rupt o altă rămurică. „Păi, cred că da. N-am fost niciodată martor la aşa ceva, însă am auzit că uneori le fac asta oamenilor din închisoare, care i-au rănit foarte rău pe alţi oameni.” Lumina pălea în umbra pinilor de pe cealaltă parte a păşunii, aşa că am legat hăţurile de un copac tânăr şi am fotografiat cinci-şase cadre, cu Jason călare pe Glue. Mă gândeam să i le trimit lui Katie când avea să ajungă la destinaţia dorită, oricare ar fi fost aceea. Uitându-mă prin vizorul camerei, l-am studiat pe Jason. Era transpirat, plin de noroi, iar ochii îi erau sinceri, curioşi şi nerăbdători. Imaginea aceasta surprindea parcă tot ce era bun pe lume. Surprindea însăşi esenţa noţiunii de copil. Mi-am aruncat camera înapoi pe umăr şi am început să trag iarăşi de hăţuri. După trei-patru paşi mi-am dat seama că viaţa, viaţa din belşug, stătea călare pe calul meu. Tot plimbându-ne, am trecut pe lângă abator şi pe lângă vasele pentru opărirea porcilor; acum cameliile creşteau pe acolo în sălbăticie, iar câţiva trandafiri agăţători se unduiau printre scândurile ţarcului. Rex nu venea niciodată pe aici, aşa că butucii crescuseră groşi şi acopereau mare parte din ţarc. Am ajuns la capătul traseului şi am continuat cu un ocol, prin spatele cedrilor ce mărgineau cimitirul. Am trecut la pas prin spatele bisericii St. Joseph's, apoi ne-am îndreptat către Waverly 214

Hali şi căsuţa lui Miss Ella. Fuseserăm plecaţi aproape o oră, însă mi se părea că trecuseră abia şaizeci de secunde. Când am ajuns lângă veranda din faţă, Katie se ridică agitată din balansoarul lui Miss Ella şi sări jos. „Hei, cavalerule, te-ai distrat bine?” Îl dădu pe Jase jos din şa şi se lăsă pe vine, lângă el, ca să-i îndrepte centura cu cele două tocuri de pistol. „Hei, mami, ştiai că un nene foarte rău din Texas avea de gând să-i taie lui Glue ştii – tu – ce?” Katie se uită la el. „Ce înseamnă «ştii – tu – ce»?” „Păi” – şi Jase se lăsă în jos şi arătă undeva sub Glue. „Unchiu' Tuck l-a cunoscut pe nenea ăsta din Texas, care era foarte rău şi voia să-i taie lui Glue chestiile alea cu un briceag sau poate chiar cu nişte foarfeci!” Katie s-a uitat la mine: În clipa aia îmi venea să sap o gaură în pământ şi să mă ascund în ea. Jase povesti mai departe. „L-am întrebat pe Unchiu' Tuck dacă se poate să le facă şi la oameni chestia asta, pen' că m-am gândit Că poate, dacă o să-i facem aşa şi lui tăticu, n-o să mai fie aşa de rău.” Înainte să-şi fi terminat propoziţia, Katie îl luă în braţe şi intră înapoi în casă. „Hai, micul meu cowboy. E timpul pentru masa de prânz.”

* După masă, Katie îl puse pe Jase la culcare, deşi el nu voia să doarmă. A fost pentru prima dată când l-am 215

văzut zbătându-se şi ţipând ca din gură de şarpe, însă ea nu s-a dat bătută, şi ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el, înainte ca mama sa să-l ducă în casă, au fost: „Da, am înţeles.” Întâmplarea asta mi-a adus aminte de o altă femeie, pe care o cunoscusem odată. Copile, te-am disciplinat pentru că te iubesc. La fel stau lucrurile şi cu Domnul. „El bate cu nuiaua pe cei pe care-i iubeşte. „ Aşa că ai face bine să te obişnuieşti cu lucrul ăsta. În timp ce mă îndreptam, pe lângă gard, către biserica St. Joseph, Katie m-a ajuns din urmă. „Am tot căutat ocazia să vorbesc cu tine despre toată chestia asta cu «Unchiu' Tuck».” „Nu-i nici o problemă. E drept că m-a luat prin surprindere, dar poate că e mai bine aşa.” „Oricum, îmi pare rău. N-am ştiut ce altceva să-i spun. Nu vreau să-şi dea seama că suntem pierduţi, în derivă, şi în plus am petrecut deja atât de mult timp în maşină... fără a ne îndrepta în vreo direcţie anume. El are nevoie de o legătură stabilă, de un punct de reper. N-a fost corect ce am făcut, însă nu ştiam ce altceva să-i spun. Îmi pare rău.” „E un puşti extraordinar. Nu ştiu prea multe despre fostul tău soţ, însă cineva a făcut o treabă foarte bună cu băiatul ăsta.” Ea zâmbi, încuviinţă din cap şi-şi plimbă privirea de-a lungul păşunii, în timp ce continuam să mergem către St. Joseph. „I-am făcut lui Jase câteva poze, 216

călare pe cal. Ţi le voi trimite când veţi ajunge acolo unde vrei.” Ea-şi încrucişă braţele, ca şi cum i-ar fi fost frig, şi dădu din cap. „Ar... ar fi grozav dacă ni le-ai trimite.” Am tot mers pe fâşia de teren viran de lângă gard, iar la câteva sute de metri deasupra noastră zbura un cârd de gâşte, într-un V mare, cu braţele foarte depărtate. „încotro mergeai?” M-am oprit şi am făcut un gest către biserică. „Mă gândeam să verific cum mai stau lucrurile pe aici.” Încetinisem pentru că nu eram sigur că voiam să vină şi ea cu mine. Katie aruncă o privire asupra bisericii. „Când a murit?” Ştiam prea bine, însă m-am comportat ca şi cum nu era foarte sigur cât timp trecuse. „Acum ceva mai mult de şapte ani.” „încă îţi mai este dor de ea?” O familie de cârtiţe săpase într-un colţ al păşunii, creându-şi un labirint de galerii sub şi supraterane ce rămăseseră neatinse de om. Am păşit peste un muşuroi şi i-am răspuns: „în fiecare zi.” Am intrat printr-o deschizătură din gardul de buşteni şi am luat-o către faţada bisericii, unde privirea mi-a căzut pe viţa-de-vie, cu struguri tămâioşi, ce se căţărau pe uşa din faţă, stând parcă de strajă lăcaşului Atunci când se coceau strugurii, Miss Ella culegea câţiva, le sugea miezul, scrâşnea din dinţi de parcă ar fi mâncat 217

nişte bomboane tari, apoi scuipa seminţele. „Când mă satur de toată nebunia din jur” – şi am arătat către aparatul foto, ce mi se legăna pe şold – „vin aici.” Am trecut pragul bisericii, iar scândurile au scârţâit sub greutatea noastră. Porumbeii şi-au luat zborul de pe căpriorii de deasupra, fluturându-şi aripile grase şi, uguind, s-au întors în cuiburile lor. Un singur porumbel albastru a rămas pe capul lui Isus, legănându-şi ciocul încolo şi încoace şi păşind ţanţoş înăuntrul coroanei de spini. Prin gaura din acoperiş lumina se revărsa înăuntru, brăzdând altarul cu un mănunchi lat de raze. Pânzele de păianjen împodobeau aproape fiece colţişor, iar pe podea, sub balustradă, sta aşezată o carte de rugăciuni, groasă, umflată de ploaie. Gândacii îi mâncaseră aproape cu totul coperta. Mi-am fluturat mâna de jur împrejur, arătând către pereţi, către altar, către podea şi apoi la celălalt perete. „Ştii, tare mult iubea ea locul ăsta.” Katie dădu din cap, aprobator. Cam la un an după ce Miss Ella venise să lucreze la noi,

Rex închisese

oficial biserica

şi adusese

nişte

buldozere, care să facă totul una cu pământul. Miss Ella aflase din vreme despre asta, deschisese larg uşile şi, cu degetul ei deformat de artrită, îi mustrase pe şoferii buldozerelor. Clădirea nu mai funcţiona ca biserică de vreo cincizeci de ani, însă cei de prin partea locului o foloseau pentru rugăciune, pentru oficierea căsătoriilor şi pentru aşi îngropa morţii. Rex aflase de cele întâmplate, intrase pe 218

uşă val-vârtej şi o găsise pe Miss Ella dezghiocând fasole în bucătărie. „Femeie! Când îţi spun să faci ceva, aşa să faci!” Miss Ella continua să desfacă fasolea. Rex păşi înspre ea şi o pălmui cu toată puterea. Am fost martor la scena asta pentru că eram ascuns în cămară, tremurând de frică. Miss Ella lasă la o parte fasolea, îşi şterse mâinile de şorţ, se ridică în picioare şi se uită la Rex. Era cu vreo treizeci de centimetri mai scundă ca el, aşa că trebuia să-şi întindă tare gâtul. Domol şi cu o voce blândă, i-a spus: „Dacă nu vă veţi face ca unul din aceşti micuţi” – şi arătă înspre mine, care tremuram din toate încheieturile acolo, în cămară – „cu niciun chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” Faţa lui Rex se făcu roşie ca racul. Pufăi, părând că avea să explodeze de furie şi-şi vârî mâinile pe sub curea, apoi le plimbă de-a lungul ei, spre şale. „Femeie,” bubui deodată, „nu dau doi bani pe citatele tale din biblie. Cât ai clipi din ochi pot să te scot afară în stradă, cu stupizenia ta cu tot. Ceea ce spun eu se face. Pricepi ce-ţi spun?” Îşi ridică mâna, îi cuprinse obrajii şi începu să i-i strângă tare, strivindu-i între degete. În timp ce mâna lui Rex îi strângea în continuare faţa, ca o menghină, Miss Ella îşi sui un picior pe scăunelul din spatele său şi apoi se urcă pe el cu totul, ajungând astfel la acelaşi nivel cu Rex. Când se uită în ochii ei, bărbatul îi dădu drumul din strânsoare. Ea îşi şterse sângele cu şorţul. „Domnule Rex, am făcut mereu tot ce mi-aţi cerut. Însă asta n-am s-o fac. 219

Aceea este casa lui Dumnezeu, şi dacă nu veţi renunţa la ideea de a o dărâma, am să mă leg de clopotniţă şi am să chem toate ziarele din Alabama. Mama şi tatăl meu sunt îngropaţi acolo.” Se uită pe geam, către cimitir şi arătă cu degetul la verighetă. „La fel şi George.” Apoi se aşeză jos şi luă o mână de fasole. Printre pocnetele păstăilor rupte, continuă spunând: „E adevărat că am nevoie de slujba asta şi am nevoie de bani, însă, şi mai important,” adăugă uitându-se la el-”dumneavoastră aveţi nevoie de mine căci nu veţi mai găsi pe lumea asta nici măcar un singur om dispus să vă suporte, pentru că nu aveţi în suflet altceva decât ticăloşie.” Apoi spuse în şoaptă: „Eu mă aflu aici dintr-un singur motiv. Aşa că vă rog să lăsaţi în seama mea toate lucrurile care ţin de biserică.” Lui Rex îi mergea mintea şi-şi dădea seama că nu avea să mai găsească o altă Miss Ella. Dacă o concedia, trebuia să devină tată pentru mai mult de cinci secunde, şi nu-şi dorea aşa ceva. O plesni iarăşi cu dosul palmei peste obraz, o scuipă în faţă şi ieşi din bucătărie, ţipând: „Ţine-ţi gura, dacă nu vrei să-ţi azvârl fundu' ăla urât înapoi pe plantaţie, unde ţi-e locul!” Miss Ella şi-a şters sângele de pe buze, iar eu am ieşit afară din cămară. Am pus un cub de gheaţă într-o bucată de pânză umedă şi i-am dat-o. Eram prea înspăimântat ca să rostesc vreun cuvânt, însă ea ştia foarte bine să citească ce sta scris pe faţa mea. Zâmbi, mă ridică în poală şi-mi frecă nasul cu fruntea sa. „Copile, să 220

nu-ţi faci griji. Sunt bine.” Şi ochii ei priviră în urma lui Rex. „Cum nu se poate mai bine.”

* Katie şi cu mine am înaintat, străbătând naosul bisericii. Ea mângâie uşor, în treacăt, şirurile de bănci şi spuse: „De multe ori am visat că fac asta.” „Ce anume?” „Că merg spre altar.” „Cum, adică aşa, cu mine?” „Nu.” Mă lovi iarăşi în joacă peste umăr, aşa cum făcuse şi în grajd.. Aşa, la modul general, păcăliciule ce eşti.” „De mult nu mi-ai mai spus aşa.” „Mda, sună cam ciudat. În fine, ca să revin, Trevor n-a fost niciodată un împătimit al bisericilor.” Băncile erau aşezate lângă ferestre, aşa încât persoana care şedea cel mai departe de culoarul central putea să se sprijine de perete. I-am arătat banca de pe rândul

al

doilea.

„Într-o

zi,

Miss

Ella

m-a

găsit

ascunzându-mă dedesubt, ghemuit ca un covrig. Cred că aveam vreo şapte ani. Era târziu şi toată ziua aceea Rex se purtase cum îi era obiceiul.” Katie dădu din cap şi-şi băgă mâinile în buzunarele jeanşilor. Nu purta verighetă, însă dunga îngustă de pe deget, mai deschisă la culoare ca restul pielii, indica locul unde

aceasta

fusese

odată.

Hanoracul

cu

glugă

îi 221

ascundea gâtul, însă nu şi îngrijorarea. Somnul de noaptea trecută ajutase mtr-adevăr, însă era nevoie de mai mult decât o singură noapte, ca ridurile să-i dispară. Am continuat: „Miss Ella m-a ridicat şi m-a întrebat: «Ce s-a întâmplat, copile?»„ „I-am răspuns: «Miss Ella, mi-e frică.» Ea m-a condus până la grilaj şi ne-am aşezat pe jos chiar în locul ăsta, cu spatele la altar şi cu faţa incolo.” Am făcut semn spre uşa de la intrare. „Ea s-a mutat mai aproape de mine şi m-a tras sub aripa sa. «Tucker, nu ţi-am mai spus şi altădată,» mi-a spus zâmbind, «că n-am să las să ţi se întâmple nimic rău? Diavolul nu te poate atinge. Niciodată. Înainte de a o face, trebuie să ceară voie de la Domnul, iar Domnul o să-i spună pur şi simplu nu. Aşa că închide ochii şi întinde-te aici lângă mine. Eu am să te apăr.» Mam lăsat pe perniţa aceea violet şi mi-am pus capul în poala ei. Îmi amintesc că eram foarte obosit. Ea şi-a aşezat mâna pe obrazul meu şi mi-a mai zis: «Dacă-ţi mai este frică

vreodată,

adu-ţi

aminte

că,orice

armă

făurită

împotriva ta va fi fără putere'.»„ „Cred că ăsta era unul dintre citatele ei favorite.” „Avea o grămadă de citate favorite.” Deşi asculta ce îi spuneam, ochii nu-i stăteau locului o clipă. Încă de când ajunsese aici, la Waverly, Katie părea că stă pe arcuri, iar capul i se învârtea tot timpul, în toate direcţiile. Din locul unde stătea acum, plină de nelinişte, putea zări capătul aleii şi căsuţa lui Miss Ella. 222

I-am pus mâna pe umăr. „Katie.” Ea nu anticipase mişcarea mea şi tresări. „Eu sunt, doar eu.” Zâmbi şi trase o gură mare de aer. „El nu-i aici. Şi aici n-o să te găsească. Însă dacă te găseşte, am o bâtă mare de baseball, şi încă pot să-mi iau elan şi să lovesc cu ea.” Ea râse stânjenită. „Şi dacă nici asta nu funcţionează, am câteva arme automate foarte drăguţe, placate cu aur, care ar trebui să rezolve treaba.” Ea-mi îndepărtă mâna; am încercat să dau un iz de glumă discuţiei noastre, pentru a trece mai uşor peste subiect. „în plus, ai în dulap şi chestia aia, luată parcă din filmele cu Dirty Harry. Şi dacă exersezi niţel, poate că o să ajungi să nimereşti o ţintă mare, cât casa.” „Bine, bine.” De data asta, zâmbetul ei era adevărat. „Am prins ideea.” „Katie” – şi tonul meu deveni mai blând şi mai serios – „dacă nici una dintre metodele astea nu va da rezultate, ştiu eu o doamnă sus, în ceruri, care a prins loc chiar în faţă, pe primul rând de scaune. Ea poate trimite fulgere şi trăsnete, şi nu se teme să o facă. Vorbesc din proprie experienţă.” Katie se lăsă să alunece în jos, cu spatele sprijinit de balustradă. Expiră îndelung, golindu-şi plămânii şi-şi aţinti privirea departe, cam la o sută de kilometri dincolo de uşa din spate. Am început să mă plimb printre bănci, învârtindu-mă încoace şi încolo, ca într-un labirint, şi mângâind încetişor cu mâna spătarul fiecăreia. „Când am mai crescut puţin, să fi avut vreo nouă ani, am intrat aici 223

într-o zi şi am găsit-o pe Miss Ella sprijinită de balustradă, cu genunchii cam pe unde stai tu acum.” Katie privi în jos şi netezi cu amândouă mâinile perniţa violet, ponosită. „Şiroaie de lacrimi îi brăzdau faţa. Am alergat repede lângă ea şi mi-am petrecut braţul pe după mijlocul ei, aşa cum îmi făcea ea mereu. «Miss Ella, te simţi bine?» Ea a dat din cap şi şi-a şters ochii. «Păi atunci,» am întrebat-o, «ce faci aici?» S-a întors, s-a aşezat jos, cam cum stai tu acum, şi mi-a spus: «Îi cer lui Dumnezeu să te apere. Să nu-l lase pe diavol să te atingă, nici măcar cu un deget. Cel rău a mai încasat-o o dată, aşa că eu doar îl rog pe Dumnezeu să o ţină tot aşa. Să nu-i dezlipească nuiaua de spinare.» Mi-a plăcut ideea că şi altcineva, în afară de mine, era bătut, aşa că m-am aşezat pe jos, lângă ea, rezemat de grilaj şi am scos din buzunar un sandviş cu unt de arahide şi jeleu, sfărâmat şi încălzit. I-am lins marginile şi am întrebat: «Miss Ella, tu vorbeşti cu diavolul?»„ „Ea a clătinat din cap. «Nu, nu prea, doar cât îi spun să se întoarcă înapoi în iad şi să rămână acolo.» Şi arătă în jos, în pământ, gest ce ne-a făcut pe amândoi să izbucnim în râs. Aveam nevoie de asta, aşa că am mai râs vreun minut, chicotelile noastre umplând încăperea.” „Apoi Miss Ella mi-a tras un ghiont şi a adăugat: «Iam mai spus că sper din toată inima că-i fierbinţeală mare acolo.» îşi petrecu braţul pe după mijlocul meu şi rupse un colţ din sandviş. «Dă-mi şi mie nişte sandviş din ăla, băiete. Şi mie mi-e foame. Întotdeauna mi se face foame 224

când mă lupt cu diavolul.» Am molfăit amândoi în tăcere vreo două minute, apoi, cu untul de arahide lipit de cerul gurii, am întrebat-o: «Miss Ella, tatăl meu trebuie să-ţi ceară ţie voie, înainte să-mi facă rău?» Ea îşi înghiţi bucăţica de sandviş, mă luă în braţe şi-mi întoarse cu blândeţe bărbia către ea. «Categoric. Nimeni nu te poate atinge, fără să vorbească mai întâi cu mine. Nici diavolul şi nici tatăl tău.»„ „Aşa că am întrebat-o iar: «Miss Ella, tatăl meu este diavolul?» Ea clătină vehement din cap. «Nu, nu, tatăl tău nu e diavolul. Însă diavolul este într-adevăr în el. În special atunci când bea.»„ „Nu mi-a prea plăcut răspunsul ăsta, aşa că a urmat o nouă întrebare: «Şi cum îl scoatem de acolo?» Fără să ezite nici măcar o clipă, şi-a sprijinit mâna de spătarul capitonat şi şi-a rezemat capul de balustradă. «Pentru asta trebuie să petrecem mult timp aici.» Şi-a frecat fruntea de balustradă, după care şi-a rotit privirile prin încăpere. «Copile, e adevărat că sunt cam plăpândă de felul meu, că nu cântăresc prea multe kilograme iar artrita mă mănâncă de vie, însă aici, în locul ăsta» – şi atinse grilajul cu mâna sa butucănoasă – «sunt neînvinsă.»„ Am zâmbit pentru că mi-a plăcut gândul că Miss Ella era de neînvins. M-am aşezat jos, lângă Katie şi miam rezemat picioarele de banca din faţă. Am rămas aşa tăcuţi câteva minute, timp în care porumbeii nu conteneau să intre şi să iasă prin spărtura din acoperiş. 225

„La scurtă vreme după ce familia ta a plecat, am trecut printr-o perioadă de secetă. Nu plouase de aproape un an întreg şi peste tot se aşternuse praful. Miss Ella umbla întruna cu o cârpă la ea şi cu un spray agăţate de şorţ. Lui Mutt şi mie ne-a venit la un moment dat o idee genială-ne-am gândit să prizăm tutun. Nu-mi mai aduc aminte a cui a fost ideea, însă unul dintre noi l-a convins pe celălalt că asta ne-ar ajuta să scăpăm de gustul pe care-l simţeam mereu în gură.” Katie zâmbi şi se lăsă pe spate, rezemându-se de grilaj. „Una din lecţiile alea pe care le înveţi din proprie experienţă.” „Nu râde. Vine ziua când ţi se va întâmpla şi ţie; chiar dacă doarme deocamdată, e acolo înăuntru.” „Mie-mi spui!” „Oricum, ideea e că am alergat numaidecât la băcănia din colţ şi am furat nişte Copenhagen.” Mi-am acoperit ochii cu mâna şi mi-am dat capul pe spate. „încă îi mai simt gustul. Niciodată nu mi-am dorit atât de tare moartea, ca atunci.” Katie râse şi-şi strânse şi mai tare genunchii la piept. „Revenind la poveste, am ieşit din magazin, am deschis cutia de metal şi am împărţit între noi conţinutul.” Zâmbind, am întins palma, făcută căuş, ca şi cum ar fi fost plină cu alune. „Ne-am băgat în gură nu un vârf de cuţit, fii atentă, ci un pumn întreg. Probabil că am înghiţit pe loc cam jumătate din cantitate. Şi până să ajungem acasă, înghiţisem deja şi cealaltă jumătate. Eu am intrat cu capul drept în uşa din faţă şi mi se părea că 226

lumea se învârte de-a-ndoaselea şi de sus în jos. Vedeam doi Mutt şi trei uşi, aşa că am apăsat pe soneria uşii din mijloc. Apoi m-au năpădit valurile de transpiraţie şi mi-am dat seama că nu mai aveam mult până să vomez. Am ştiut că toată afacerea asta se va termina rău. Miss Ella a deschis uşa, iar eu am început să vărs, murdărindu-mă tot, de la picioare în sus. Mutt, din spirit de solidaritate, mi-a urmat exemplul. Am acoperit-o pe sărmana femeie cu unt de arahide, jeleu, pâine albă marca Wonder Bread şi tutun Copenhagen.” „Miss Ella a crezut că ne prinsese vreo viroză intestinală rebelă, aşa că ne-a urcat rapid în maşină şi a pornit, cu o sută douăzeci de kilometri la oră, către cabinetul lui Mose. Între timp noi gemeam, ne ţineam cu mâinile de stomac şi ne încleiam în propria vomă. Mose ne-a

dus

înăuntru,

pe

braţe,

au

amenajat

repede

cabinetul, încât arăta ca o unitate de primire a urgenţelor, iar doctorul a trecut la treabă, începând prin a ne tăia hainele. Când foarfecile s-au lovit de cutia de Copenhagen, Mose s-a oprit şi a analizat situaţia. Între timp, noi ne rugam lui Dumnezeu să ne omoare atunci pe loc, pentru că dacă n-o făcea El, cu siguranţă avea s-o facă Miss Ella. Chiar aşa a şi făcut, imediat ce fratele ei a ieşit în sala de aşteptare şi i-a dat cutia de metal.” Katie izbucni în râs, dându-şi capul pe spate. Am continuat istorisirea: „S-a ridicat în picioare, ne-a înşfăcat pe amândoi de câte-o ureche şi ne-a târât la maşină, aşa, cu

voma

picurându-ne

pe

piept.

Noi

plângeam

şi, 227

încercând să ne învingem senzaţia de vomă, ne ceream scuze: «Ne pare rău, n-o să mai facem niciodată.» Miss Ella a început să şfichiuiască aerul cu degetul. «Aveţi dreptate, n-o să mai faceţi asta, pentru că atunci când voi termina treaba pe care-o am cu voi, n-o să mai atingeţi niciodată prostia aia.» Am ajuns acasă, am deschis în grabă uşile maşinii şi ne-am prăbuşit pe alee. Ea a intrat în casă şi sa întors cu o nuia lungă. Bolnavi sau nu, ştiu că ne-a cotonogit bine.” Katie îşi acoperi ochii şi râse iar. „Mda” – am zâmbit şi eu – „acum, privind în urmă, mi se pare şi mie amuzant, însă în clipele acelea mă aşteptam să se deschidă o groapă imensă în pământ şi să mă înghită. Ne-a tras o bătaie zdravănă, să ştii. Când a terminat, mi-a zis: «Tucker Mason, dacă mă mai sperii vreodată în halul ăsta, să ştii că n-am să folosesc doar o nuieluşă. Data viitoare am să folosesc tot copacul.» Eram prea ameţit ca să mă ridic în picioare, dar mi-am şters saliva de pe faţă, sau, mai bine-zis, mi-am întins-o peste tot şi i-am răspuns: «Da, doamnă!»„ „Cât timp v-a luat până să încercaţi din nou?” Am râs. Era o amintire plăcută. Una de care uitasem cu totul. „Vreo şase luni.” M-am ridicat în picioare şi m-am dus în spatele altarului. „De fiecare dată când mă întorc în biserica asta, aud ecoul râsetului ei.” Mi-am plimbat mâna peste lemnul uzat, şlefuit şi mi-am amintit cum obişnuia ea să-l lustruiască cu ceară de mobilă. „De fiecare dată când intru în Waverly Hall, aud ţipetele tatălui meu.” Am 228

aruncat o privire pe fereastră, către clădirea ce se ridica din pământ, ca o piatră de mormânt. „Dacă Miss Ella n-ar fi iubit casa aia, de mult i-aş fi dat foc.” M-am întins în sus, pe vârfuri şi am îndreptat statuia lui Isus, ce stătea înclinată într-o parte. Am scos apoi din buzunarul de la spate o batistă albă şi i-am lustruit capul de lemn, ca şi cum ar fi fost o bilă de bowling. O parte din excrementele uscate s-au exfoliat şi au plutit uşor spre pământ, în timp ce depunerile mai proaspete doar s-au întins şi au murdărit totul, ca gâzele zdrobite pe un parbriz de maşină.

229

Capitolul treisprezece Timpul trecu pe nesimţite şi soarele cobora la asfinţit, lumina sa pătrunzând prin vitraliile din spate. Katie îşi privi ceasul şi şopti: „Jase se va trezi flămând. Trebuie să mă gândesc ce să pregătesc pentru cină.” „O să ne fie greu să găsim câte ceva pe aici. N-am mai gătit în casa aia de câteva luni bune. Sau cel puţin nam gătit ceva ce aţi fi dispuşi voi să mâncaţi. Iar la magazin n-am mai fost de şi mai mult timp.” „Nu prea vii pe aici, nu-i aşa?” „Vin cât mai puţin posibil. Serviciul mă ţine ocupat.” Am ieşit afară, unde m-am văzut nevoit să mă lupt cu butucii de viţăde-vie care crescuseră în jurul uşii în aşa fel încât blocau închiderea acesteia. Katie a aşteptat până când am reuşit să o închid forţat, folosindu-mă de o cărămidă ciobită, apoi am luat-o la pas de-a lungul păşunii, păstrând o distanţă de aproape un metru între noi. Am ajuns la căsuţa lui Miss Ella, iar Katie s-a aplecat spre fereastră, pentru a verifica dacă se aude vreo mişcare înăuntru. Paşii îi erau uşori şi hotărâţi. „Dacă îţi place mâncarea din sud,” am şoptit, „avem în apropiere un restaurant numit Banquet Cafe.”

230

„OK, dar fac eu cinste. Şi nu accept niciun comentariu pe tema asta.” „În cincisprezece minute e bine?” Dădu din cap că da, iar eu intrai în casă. În grajd, lumina era stinsă, ceea ce însemna că Glue îşi terminase treburile şi că Mose plecase, pe ziua de azi. Am urcat scările dintr-un salt şi mi-am zărit propriul chip, reflectat în

uşa

din

spatele

casei.

Am

constatat

un

lucru

neobişnuit, şi anume zâmbetul ce mi se citea pe faţă. Mam îndreptat spre demisol şi am sărit repede sub duş; am dat drumul la apă şi, în aceeaşi secundă, mi-am dat seama că uitasem să pornesc boilerul pentru apa caldă. Zece minute mai târziu, Katie şi Jase intrară pe uşa din spate. Eu stăteam în bucătărie, în faţa focului, privind flăcările cu o sticlă de Sprite în mână. Din mai multe motive evit să beau bere, însă lui Mose îi place să bea câte una din când în când, aşa că păstrez o rezervă în frigider. Când am deschis frigiderul ca să le ofer câte un Sprite, Jase văzu sticlele de bere. Tresări

puternic,

se

apucă

strâns

cu

mâinile

tremurânde de pantalonii lui Katie şi îşi îngropă faţa în ei. Nu mi-a luat mult timp să pun lucrurile cap la cap. M-am uitat la bere, apoi la Katie. Chipul ei îmi oferea toate explicaţiile de care aş mai fi avut nevoie. M-am îndreptat către Jase şi am îngenuncheat lângă el. „Hei, amice.” I -am făcut semn către uşa frigiderului, aflată la trei metri distanţă. „Te sperie chestia aia, nu?” El 231

mă cercetă atent, printre picioarele lui Katie, îşi trase nasul şi dădu din cap a încuviinţare. L-am bătut uşurel pe spate. „Şi pe mine mă sperie.” M-am ridicat în picioare, am deschis frigiderul, am tras afară toată lada de pe raftul de jos şi am aşezat-o pe blatul de granit al mobilei de bucătărie. „Dar ştii care-i cea mai grozavă chestie în legătură cu berea?” l-am întrebat zâmbind. Ochii lui Jase se îngustară a mirare, teama lăsă locul unei priviri nedumerite şi de data asta se uită la mine pe lângă picioarele lui Katie, nu printre ele, ca până acum. Flăcările îi luminau trăsăturile chipului; clătină din cap, iar expresia feţei sale semăna acum cu cea a puştiului pe care-l cunoscusem la Bessie's. Tucker, băiatul ăsta e pe muchie de cuţit. „Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.” Miss Ella, nu vrei, te rog, să-mi acorzi măcar câteva clipe, înainte să te grăbeşti şi să mă arunci peste bord! Stai pe aici, pe-aproape câteva minute. S-ar putea chiar să te distrezi niţel. Cu o mână am apucat lada de bere, iar pe cealaltă am întins-o către mânuţa lui. S-a uitat la mine de parcă mi-aş fi pierdut minţile. „E-n regulă. Am să-ţi arăt la ce foloseşte, de fapt, berea.” S-a întins şi m-a luat de mână, şi atunci i-am văzut ochii. Vezi ochişorii ăia? Da, doamnă. 232

Îţi aduc aminte de cineva anume? Katie m-a privit cu suspiciune, însă ne-a deschis totuşi uşa din spate. L-am condus pe Jase pe verandă, am coborât câteva trepte şi ne-am aşezat jos, lângă statuia lui Rex. Am rupt cutia de carton subţire şi am aşezat alături de mine, pe ciment, cele douăzeci şi două de doze de bere. Am luat două şi i-am pus câte una în fiecare mână. Faţa lui căpătă o expresie oarecum nătângă, iar Katie îşi întoarse capul spre mine şi mă întrebă: „Tucker, ce ai de gând să faci?” I-am dat şi ei două beri, apoi am luat şi eu două. Şi am rămas aşa toţi trei, ţinând în mână cele şase beri, în timp ce eu am făcut instructajul. „OK, iată cum stă treaba. E foarte important să-mi urmaţi cuvânt cu cuvânt instrucţiunile.” Jase m-a întrerupt. „Ce înseamnă asta?” „înseamnă să faci ce fac şi eu.” I-am întors şapca de baseball cu cozorocul la spate, aşa că şuviţele din breton îi ieşeau acum prin gaura de pe frunte. „E obligatoriu să porţi şapca invers15.” El zâmbi şi apucă mai strâns berea, aşteptând instrucţiunile. „Trebuie să ţii bine chestiile astea şi să le scuturi tare de tot, până te dor braţele. Apoi mai iei încă două, şi le scuturi şi pe acelea. Apoi încă două, şi tot aşa, până ai terminat de scuturat toate berile. Trebuie să le scuturi ca şi cum ai fi apucat de streche, până sunt pe punctul de a exploda.” Jase dădu din cap, cum că 15

Superstiţie a suporterilor unei echipe de baseball, care îşi încurajează favoriţii întorcându-şi şepcile pe dos sau cu cozorocul la spate, când aceştia par a pierde meciul – n.tr. 233

pricepuse, şi un zâmbet larg i se lăţi pe toată faţa. „Însă trebuie să scuturi bine, bine de tot. Tot secretul stă în scuturat.” Katie se aplecă spre mine şi-mi şopti, zâmbind cu jumătate de gură: „A pus Miss Ella mâna pe nuieluşă şi pentru povestea asta, sau a ratat ocazia?” Am ridicat din sprâncene. „Ce te face să crezi că nu ne-a învăţat chiar ea cum să procedăm?” Jase stătea încordat, gata să înceapă la semnalul meu. „Pe locuri.” Zâmbetul i se lăţi şi mai mult. „Fiţi gata.” Acum i se vedeau dinţii, la fel şi interiorul obrajilor. „Start!” Braţele copilului începură să scuture berile, ca două pistoane dintr-un motor de motocicletă. De-atâta agitaţie, călcâiele i se ridicaseră de pe sol. Scrâşnea din dinţi, ţinea cutiile aşa de strâns că i se albiseră încheieturile şi-şi mişca braţele scurt şi rapid, de parcă ar fi vrut să îşi ia zborul. Katie scutura doar cu jumătate de inimă. „O, nu. Aşa nu-i suficient,” i-am spus, în timp ce, la rândul meu, îmi mişcam mâinile cât de repede puteam. „Trebuie să te implici cu totul în ceea ce faci. Uite aşa.” Şi am scuturat dozele deasupra capului, apoi pe sub bărbie, apoi am început să dansez în jurul cutiei de carton, scoţând ţipete ca un indian. După care am început să cânt: „Ce-l face pe Omul Roşu, roşu?” Jase îmi ţinu isonul şi continuă cu versul al doilea, cu o voce stridentă, chicotind din când în când şi coordonându-şi mişcările braţelor în ritmul melodiei. „Ce-l face pe Omul Roşu, roşu?” Am dansat în 234

jurul statuii lui Rex, scuturându-mi în continuare mâinile şi mi-am coborât tonul vocii cu o octavă. „Ce-l face pe Omul Roşu, roşu?” Katie, care dansa în spatele meu şi al lui Jase, ni s-a alăturat şi ea în cântec. „Ce-l face pe Omul Roşu, roşu?” Am luat berile lui Jase şi i-am dat alte două în loc, am făcut la fel şi pentru Katie şi pentru mine şi am continuat toţi trei să dansăm în jurul statuii lui Rex. În scurt timp am început să ne învârtim, să chiuim de bucurie, să ne unduim şi ne-am trezit cântând de la cap la coadă un cântec indian de război, chiar acolo, pe veranda din spate. Jase ameţise şi se aşeză jos, dar continuă să-şi mişte braţele. „Unchiu' Tuck?” „Da, amice,” i-am răspuns, acoperind zgomotul produs de mişcările rapide ale braţelor noastre. „Mă dor mâinile.” „O, nu, nu poţi să te opreşti tocmai acum.” Şi, scuturând dozele pe deasupra capului, l-am îndemnat: „Trebuie să scuturi în continuare. Hai, hai.” L-am făcut să intre înapoi în rând şi i-am dat alte două beri. „Şi pentru tine e valabil,” i-am zis lui Katie, care părea că vrea să se lase păgubaşă. „Suntem în repriza a noua. Nu poţi să abandonezi tocmai acum. Scorul e cinci la doi, avem de recuperat trei puncte, e rândul tău să loveşti mingea şi avem câte un om în fiecare bază. Asta-i şansa ta. Haide!” Au sărit amândoi la locurile lor şi am continuat să scuturăm fiecare doză, aducând-o pe punctul de a exploda. Gâfâind, cu sudoarea şiroindu-mi pe faţă, i-am 235

oprit. „Hai, eşti gata?” Jase a dat din cap că da şi atunci iam vârât, cu grijă, o unghie sub cheiţa dozei de bere. „Ba nu, nu eşti. Te mai întreb o dată: EŞTI GATA?” „DA!” Am tras brusc de cheiţă şi o adevărată fântână arteziană cu spumă de bere a ţâşnit către cer. Înainte ca prima bulă să fi atins pământul, deja deschisesem alte trei cutii şi li le pusesem în mână. Şi-au umplut mâinile cu doze şi au început să ţopăie ca piloţii din circuitul NASCAR, în timpul turului de onoare. Berea împroşca tot cerul; am luat-o mai întâi ca ţintă pe Katie şi am acoperito toată cu spumă afânată. Ea a înşfăcat alte două doze, lea smuls cheiţele, i-a dat una lui Jase şi m-au făcut fleaşcă, turnând asupra-mi vreo jumătate de litru de spumă. Dozele goale se tot înmulţeau şi zăngăneau împrejurul nostru, pe veranda de marmură. Îmi mai rămăseseră doar vreo câteva, aşa că am smuls trei cheiţe deodată, le-am aşezat ca pe o armă de foc cu trei ţevi şi i-am fugărit, o ultimă tură, de jur împrejurul calului. Jase luă de pe jos cea din urmă doză şi vru să mi-o dea tot mie. Am clătinat din cap, respirând precipitat şi i-am zis: „Hai, partenere, asta e a ta.” El o ţinu la un braţ distanţă, o mai scutură o dată, ca să fie sigur şi îi scoase cheiţa. Berea ţâşni ca din puşcă drept în sus şi ne acoperi pe toţi trei, ca şi pe Rex şi calul lui, cu o ploaie de spumă fină şi cu râsete. Ameţiţi,

gâfâind,

înconjuraţi

de

cutii

goale,

consumate, azvârlite peste tot prin jur, ne-am prăbuşit, 236

rostogolindu-ne într-o băltoacă de bere şi beţi de frenezia care ne prinsese. M-am ridicat în capul oaselor, mi-am scuturat berea de pe degete şi i-am întrebat: „Bun, acum cine e gata pentru cină?” Jase sări repede peste Katie şi se năpusti asupra mea. Se încolăci în jurul gâtului meu, într-o îmbrăţişare aproape mortală, strângându-mă cu toată forţa mânuţelor lui, şi-mi zise: „îmi place să beau bere cu tine. Putem să mai facem asta şi altă dată?” Nu ştiam dacă să-l îmbrăţişez şi eu sau nu. Mi-am ridicat braţele, apoi m-am uitat către Katie. Ea rosti un „Mulţumesc” neauzit, doar cu buzele; nu ştiu sigur dacă ceea ce vedeam erau lacrimi sau berea ce i se scurgea pe faţă. Mi-am strâns braţele în jurul lui Jase şi, pentru o fracţiune de secundă, mi-am amintit de Miss Ella şi de noaptea aceea când ea mă trăsese înăuntru, prin fereastra deschisă, atunci când mă durea locşorul meu pentru oameni. Mi-am încolăcit braţele strâns în jurul taliei lui şi parcă am simţit cum tot corpul îi era cuprins de zâmbet: din vârful capului până la degetele de la picioare. E o senzaţie plăcută, nu-i aşa?

237

Capitolul paisprezece Soarele

răsări,

înălţându-se

pe

deasupra

chiparoşilor şi scânteind în apa de cristal ce îi învăluia lui Mutt degetele de la picioare. Unghiile-i erau murdare şi trebuiau tăiate. Apa era de un albastru de nepătruns, plină de spumă de săpun, iar mâinile lui Mutt-imaculate. Restul corpului îi era acoperit de noroi, frunze şi pişcături de insecte. Îşi petrecuse noaptea ascultând, pândind şi cugetând – dacă se poate spune aşa. Zgomotul sirenelor se stinsese cu câteva ore în urmă. Auzise bărcile cu motor, însă ele nu urcaseră aşa de departe, în amonte. Toată noaptea se străduise din răsputeri să-şi ţină mintea şi mâinile ocupate. Confecţionase nişte muşte, jucase şah, mai făcuse nişte muşte şi tot aşa. Când se crăpase de ziuă, frunzele din jurul capului său erau pline de muşte vii, însă asta nu-l deranja câtuşi de puţin, pentru că prefera bâzâitul lor, celorlalte sunete. Între timp, mintea îi fugea neobosită, vocile ţipau, purtând opt conversaţii în acelaşi timp, iar braţele şi faţa începuseră deja să i se strâmbe, să i se contorsioneze, intrând sub influenţa lor. Ochii săi urmăreau totul şi nimic şi, totuşi, un anumit gând închidea în sine tot ce-i trecea acum prin minte.

238

Capitolul cincisprezece Katie îl luă în braţe pe Jase şi, pe aleea acoperită, se îndreptă către căsuţa lui Miss Ella, pentru a-i face iarăşi duş. Între timp, eu coborâi înapoi, la mine în beci. După un alt duş rece, am urcat scările şi i-am găsit pe amândoi aşteptându-mă nerăbdători în bucătărie, lângă foc. Ceva era în neregulă. Nu aş fi putut să spun exact ce, dar simţind cum mi se ridică părul pe spate, mi-am dat seama că exista un anume lucru pe care ar fi trebuit să-l ştiu, dar nu-l ştiam. M-am uitat în jur, dar toate păreau la locul lor. Se încălziseră, zâmbeau amândoi şi nu păreau aşi da seama de problema – oricare ar fi fost ea – ce mă sâcâia pe mine. Apoi am inspirat adânc. Mirosul. Aerul mirosea a lavandă. Am adulmecat iarăşi, mergând pe urmele dârei de parfum şi ea m-a dus la Katie. „Sper că nu te deranjează,” mi-a spus, făcându-şi vânt cu mâna împrejurul gâtului. „Parcările pentru camioane nu-ţi oferă o prea mare varietate de cosmetice, şi am găsit parfumul ăsta în baie. Îmi cer scuze, dar am presupus că...” Am ridicat repede mâna şi am scuturat din cap: „Nu, nu. Şi cred că nici ea nu s-ar supăra. Doar că n-am mai simţit mirosul ăsta de mult timp.” „îţi place?” 239

Spre deosebire de majoritatea fetelor, ea făcea duş foarte repede. Asta m-a luat prin surprindere. Nu mă grăbisem, dar nici nu pierdusem vremea, şi totuşi ea ajunsese înaintea mea în capul scărilor. „îmi aminteşte de o îmbrăţişare de-a ei, de demult.” Am pescuit cheile din buzunar şi, în timp ce-mi uscam părul cu un prosop, am arătat către hainele ei curate. „Te mişti repede.” „Nu am fost aşa dintotdeauna, să ştii. Dar chestia asta vine de la sine, când devii mamă.” Am aruncat prosopul în jos, pe scara în spirală. „Ei bine, hai să mâncăm. Mi s-a făcut foame de la toate scuturăturile alea.” Mi-am zornăit cheile şi am deschis uşa; taman atunci începu să sune telefonul. L-am ignorat. „Probabil că e ceva legat de Glue. O să răspundă robotul.” După patru ţârâituri, robotul preluă legătura, iar noi eram deja pe jumătate ieşiţi. Cel ce sunase a închis, şi imediat a sunat din nou. Katie se uită la telefon cu aceeaşi privire speriată, devenind neliniştită. Am ridicat din umeri şi ea luă receptorul din furcă. Îi tremura vocea când rosti „Alo, aici reşedinţa Tucker Rain.” Când interlocutorul său rosti primele cuvinte, umerii şi faţa lui Katie începură să se relaxeze, încetul cu încetul. Se sprijini de tocul uşii şi ascultă. După un minut, spuse: „Aşteptaţi, vă rog, o clipă.” Duse receptorul la piept. „E cineva pe nume Wagemaker.” Am luat repede telefonul. „Alo?” „Tucker, sunt Gilbert Wagemaker.” „Gibby?” 240

„Tucker, Mutt a dispărut. Lipseşte de douăzeci şi patru de ore.” „Cum s-a întâmplat?” „S-a strecurat afară pe fereastra salonului. Nu avem nici cea mai vagă idee unde se află acum.” Tonul lui Gibby părea a anunţa începutul unei poveşti neplăcute. „Un chelner de la Clark's l-a identificat după o poză pe care iam arătat-o şi ne-a spus că Mutt a mâncat un munte de mâncare, destul cât pentru trei oameni, însă de acolo, iam pierdut urma. Habar n-am unde este.” Am închis ochii şi mi-am trecut degetele prin păr. Katie s-a apropiat şi şi-a pus mâna pe braţul meu. „Ajung acolo mâine dimineaţă la prima oră.” „Tuck?” „Mda?” „Efectul medicaţiei o să treacă în aproximativ douăzeci şi patru de ore.” „Şi ce înseamnă asta?” Cunoşteam deja răspunsul. „Mutt e o adevărată bombă cu ceas şi nu ştiu sigur ce-o să facă, cum o să se manifeste în momentul exploziei.”

241

Capitolul şaisprezece Când eram de zece ani, Mutt şi cu mine aveam două jocuri favoriteasta în afară de baseball. Pentru noi, baseballul era jocul cu J mare, şi tot aşa e şi acum. Însă, când nu jucam baseball, ne plăcea să facem alte două chestii destul de sinistre. Prima era să ne jucăm de-a şocul electric. Se procedează în felul următor: Îţi faci vânt şi aluneci – încălţat cu şosete – pe o duşumea de lemn tare, înmagazinând astfel electricitate statică, apoi atingi prima persoană care-ţi iese în cale. Cred că ne-am electrocutat unul pe altul de vreo zece mii de ori. Miss Ella nu ne lăsa să-i facem şi ei chestia asta, aşa că nu ne aveam decât unul pe celălalt, pe post de victimă. Cel de-al doilea joc se numea „Hrănirea ciorilor de pe păşune.” Doar că foloseam alt soi de mâncare pentru păsări. Mai exact, foloseam tabletele efervescente AlkaSeltzer, şi ne plăcea la nebunie să stăm şi să ne uităm cum ciorile le mănâncă. Înghiţeau vreo trei tablete, după care îşi luau zborul către turnul de apă, ca să bea câteva înghiţituri; se ridicau apoi iarăşi în văzduh, simţindu-se probabil uşoare şi pline de energie; reacţia chimică se petrecea de obicei după ce păsările străbăteau cam jumătate din păşune. La o depărtare de patruzeci de bătăi de aripi de turnul de apă, se umflau deodată şi plonjau 242

către sol, ca şi cum ar fi fost Baronul Roşu 16. Se izbeau de pământ cu o bufnitură înfundată, după care noi aşezam undeva la vedere alte câteva tablete, pentru următorul stol. Ştiam că Miss Ella nu ne-ar fi dat voie să jucăm jocul cu păsările pe veranda din spatele casei, aşa că într-o zi ne-am furişat până la băcănia din colţ, am cumpărat vreo cinci cutii de Alka-Seltzer, i-am spus casierului că Rex avea indigestie şi apoi am tulit-o repede pe drumul pietruit şi ne-am strecurat pe sub gardul din partea de nord a păşunii. Ne-am înşirat tabletele împrejurul unui animal călcat de maşină, din câte se părea, un oposum. Cu cele patruzeci de ambalaje goale umplându-ne buzunarele, neam strecurat înapoi pe sub gard şi, când stolul de ulii ateriză, cu greu ne stăpânirăm chicotelile. Trebuie să precizez că nu ne aşteptam la ulii. Până în acel moment, adversarii noştri fuseseră ciorile. Prin urmare, prezenţa uliilor reprezenta o adevărată lovitură de stat. Păsările mari, negre şi urâte înfulecară pe nerăsuflate tabletele, de parcă ar fi fost cubuleţe de zahăr. Vreo cinci minute nu s-a întâmplat absolut nimic; ne bătea deja gândul că poate Alka-Seltzer nu funcţionează şi la ulii. Apoi însă, au început să facă spume la gură şi să cadă laţi, ca muştele. Era cel mai extraordinar lucru pe care-l văzuserăm vreodată. Băteau din aripi, împroşcau în toate direcţiile spumă de Alka-Seltzer şi umblau bezmetici, ca Rex după vreo zece-douăsprezece pahare. Vreo douăzeci 16

Baronul Roşu: porecla baronului Manfred von Richthofen, pilot german de elită în timpul Primului Război Mondial – n.tr. 243

dintre ei şi-au luat zborul şi au dispărut pentru că, din fericire pentru ei, erau cei mai plăpânzi din stol şi nu apucaseră să înghită şi ei tablete, pe când cei puternici căzuseră primii în capcana mortală-o răsturnare dramatică a regulii „cel mai puternic supravieţuieşte.” Când s-a potolit toată agitaţia, opt ulii morţi împestriţau zona de nord a păşunii. Peste doar câteva clipe, Miss Ella sună clopoţelul ce ne anunţa masa de seară, şi deodată ne-am dat seama că intraserăm într-o mare belea. M-am uitat la Mutt şi i-am zis: „Suntem în rahat până la gât!” Între timp, nici eu nu ştiu exact când anume, devenisem „un dur” şi învăţasem să înjur, când ştiam că Miss Ella nu m-ar fi putut auzi. Mutt dădu din cap, încuviinţând, şi arătă cu degetul spre câmp. Cu niciun chip n-am fi putut îngropa opt ulii înainte de cină, aşa că am luat hotărârea să-i lăsăm acolo până dimineaţă, când aveam să ne furişăm din nou aici, cu o lopată, şi să acoperim cu pământ atât păsările, cât şi ambalajele de la tablete. Am sărit repede pe biciclete şi am luat-o pe drumul pietruit. Între timp începu să cadă o ploaie măruntă, aducătoare de ceaţă. Când mai aveam câteva sute de metri până la poarta de la Waverly, ne-a ajuns din urmă un Cadillac alb, ce-şi semnaliza intenţia de a intra în parcarea băcăniei, aflată de partea cealaltă a şoselei. Rulând haotic, maşina a trecut pe lângă Mutt, însă eu am început să pedalez mai repede. Crezând că întrecusem Cadillac-ul, am întors capul şi am văzut cum maşina aceea mare şi 244

lungă îi tăie calea lui Mutt. Mutt călcă cu putere frânele Bendix din dotare, însă nu reuşi decât să alunece. Glisă pe o parte şi intră cu partea din faţă a bicicletei direct în aripa maşinii. Zbură apoi peste ghidon şi peste acoperişul decapotabil al maşinii, din pânză albă, groasă şi ateriză, cu faţa în jos, pe un capac de canal, la vreo doi-trei metri de mine. La impactul cu solul, capul său ricoşă de la izbitură, plesni ca un balon roşu şi alunecă pe suprafaţa capacului de canal. Şoferul ambală tare motorul, roţile i se înfierbântară de începu să miroasă în jur a cauciuc ars, fundul maşinii derapă puţin într-o parte, apoi o luă din loc şi se făcu nevăzut. M-am uitat în jos, la Mutt. Avea ochii închişi şi nu se mişca deloc. Zăcea cu trupul contorsionat, ca o grămadă flască de mâini şi picioare. Am aruncat la o parte bicicleta, am alergat la magazinul din colţ şi i-am spus omului de după tejghea ce se întâmplase, însă el deja suna la ambulanţă. Când m-am întors la Mutt, era ghemuit ca un bebeluş, cu ochii larg deschişi şi tremura din toate încheieturile. Era roşu, din cap până-n picioare şi zăcea într-un amestec de sânge şi urină. Echipajul de urgenţă a sosit în câteva minute. Le-am povestit ce se petrecuse şi le-am dat numele şi adresa lui Mutt. Apoi l-au urcat în ambulanţă. În doar şaizeci de secunde, sunetul sirenei dispăru în depărtare, ca şuieratul obsedant al unui tren de noapte, iar eu am rămas în picioare, singur în ploaie, întrebându-mă ce îi voi spune lui Miss Ella. 245

Ştiind că trebuie să mărturisesc totul şi că ar fi bine să o fac cât mai curând, am sărit iute pe bicicletă şi m-am îndreptat către casă, pedalând cât de repede mă ţineau picioarele. Am străbătut aleea lungă de jumătate de kilometru, apoi m-am îndreptat în goană către uşa din spate, ud leoarcă şi ţipând: „Mama Ella! Mama Ella!” Ea ieşi din casă în fugă şi când mă văzu pe mine singur, fără Mutt, înşfăcă cheile vechiului Dodge Power Wagon al lui Rex. Mă împinse în maşină şi călcă pedala de acceleraţie până în podea, împroşcând noroiul de pe alee. Pe drum iam povestit ce se întâmplase. Inclusiv micul episod cu păsările. Nu avea niciun rost să o mint, aşa că i-am spus tot adevărul, adevăr care o făcu să strângă din buze, să apese şi mai tare pedala şi să strângă volanul, de i se albiră încheieturile. La un moment dat ştiu că am aruncat o privire la vitezometru şi acul trecuse de o sută patruzeci de kilometri la oră. Am ajuns la spital, iar doamna de la ghişeul de informaţii şi-a consultat tabelele. Ne-a spus că într-adevăr internaseră pe cineva cu numele Matthew Mason, dar că trebuia să mai aşteptăm, până când medicii aveau să termine investigaţiile. Când Miss Ella întrebă „Pot să-l văd?”, femeia i-o reteză cu un „Nu” scurt şi dispăru repede după colţ. Am aşteptat o oră. În tot acest răstimp, Miss Ella stătu cu spatele la fereastră, cu poşeta în poală, cu ochii pe ghişeu, în aşteptarea vreunui semn de viaţă şi molfăindu-şi buza de jos. Văzând că nu apare nimeni, se ridică în picioare, îşi atârnă pe umăr poşeta mare şi 246

neagră, mă apucă de mână şi păşi hotărâtă către ghişeul de informaţii, târându-mă şi pe mine după ea. Fără un cuvânt, se întinse peste marginea biroului şi apăsă pe un buton mare, roşu ce opera cele două uşi automate. Acestea se deschiseră şi intrarăm amândoi. La capătul primului hol zăcea o negresă grasă, imensă aş putea spune, acoperită toată de sânge şi înconjurată de o echipă de medici ce se agitau de zor. Miss Ella îmi acoperi ochii şi o luarăm la stânga, pe un alt hol, însă priveliştea nu era mai plăcută nici aici. Doi puşti cam de vârsta mea stăteau întinşi în salonul următor, înconjuraţi de tot atâţia doctori câţi se aflau şi în jurul negresei. În a treia încăpere zăcea un bărbat alb corpolent, lat în umeri, cu burtă mare de tot. Cineva îi tăiase salopeta de lucru şi o aruncase pe podea, într-o grămadă dezordonată de haine pline de noroi. Doctorii tocmai îi acopereau faţa cu un cearşaf. Miss Ella văzu gestul şi exclamă: „Doamne Isuse, ai milă!” Într-un final, am dat iarăşi colţul şi am luat-o înapoi, pe un alt culoar, spre intrare. Am trecut pe lângă un mic depozit de produse medicale, ticsit cu seringi, bandaje şi sticle de toate formele, dimensiunile şi culorile. Acolo într-un colţ am zărit o targă, împinsă lângă perete, pe

care

se

afla

un

băieţel

ghemuit,

ce

tremura

incontrolabil. Am tras-o tare de mânecă pe Miss Ella, iar ea m-a repezit: „Ce-i, băiete?” I-am arătat. „Vai, Matthew, iubitule...” Intră în încăpere şi se îndreptă spre el. „Îmi pare atât de rău...” Miss Ella îşi trase un scăunel mic pe rotile, ca cel pe care-l 247

folosesc doctorii când se învârt în jurul tău, în timpul consultului medical. Alunecă pe el până aproape de pat şişi plecă capul, ca să se poată uita pe sub grilajul de protecţie. În felul acesta, ochii îi erau la numai zece centimetri de ai lui Mutt. El tremura tare de tot. Între timp, eu rămăsesem în picioare lângă pat, uitându-mă la ei cum se priveau în ochi. Mutt era acoperit cu un cearşaf subţire, însă avea pielea rece. Era palid şi cineva îi tăiase toate hainele, în afară de chiloţii cu Spiderman. Miss Ella îşi întinse mâna spre pat şi îi apucă degetele albe cu care îşi ţinea strâns genunchii. În timp ce lacrimile începură să i se prelingă încet pe obraji, îşi petrecu cealaltă mână pe sub ceafa lui. „Matthew? Matthew, mă auzi, scumpule?” Mutt dădu din cap că da, şi tremurăturile se mai domoliră, sub efectul vocii lui Miss Ella! Ea mă apucă strâns de mână şi mă trase mai aproape. „Tucker, acum o să ne rugăm pentru fratele tău.” „Da, sigur.” „Doamne, băiatul ăsta e speriat. Cu toţii suntem speriaţi. Însă Tu nu ne-ai dat un duh de teamă, ci ne-ai dat un duh de tărie, de dragoste şi de chibzuinţă.” Îşi puse mâna pe capul lui. „Îl aşez pe Mutt la picioarele Tale şi Te rog să-l învălui cu prezenţa Ta. Ţine-l în căuşul dreptei Tale puternice.” Mă trase şi pe mine mai aproape şi continuă. „Ţine-i pe amândoi, Doamne.” Atunci am ştiut că gata, o terminasem definitiv cu atitudinea de tip dur şi cu tabletele Alka-Seltzer. „învăluie-i în protecţia Ta pe aceşti 248

doi băieţi. Fă Tu ceea ce eu nu pot face. Fii scutul lor, apărătorul lor. Stai Tu de strajă împrejurul acestor copii iubiţi.” Apoi deschise ochii, încercă să zâmbească şi ne strânse mâinile. „Amin?” „Amin,” am răspuns amândoi. Eu unul am spus-o chiar tare, pentru că voiam ca Miss Ella să ştie că mă pocăisem pentru înjurăturile rostite şi pentru uciderea acelor păsări. Mutt deschise ochii şi rosti: „M-M-Mama Ella?” „Da?” „Nu cred că-mi plac spitalele. Pot să merg înapoi acasă?” Ea-i puse degetul pe nas şi zise: „Nici mie nu-mi plac şi da, poţi să te întorci acasă.” Şi dădu să plece, moment în care o femeie tânără, blondă, cu un halat lung şi stetoscop la gât intră în încăpere. Avea în mână câteva radiografii. „Doamnă?

Sunteţi

cumva

Ella

Rain?”

Întrebă

doctoriţa cu o voce blândă, ca şi cum nimic înfiorător nu s-ar fi întâmplat în salonul vecin. „Da, eu sunt,” răspunse Miss Ella, cu o expresie care cerea să i se spună adevărul în faţă, fără ocolişuri. „Acestea sunt radiografiile lui Matthew. Nu s-au produs leziuni permanente. Doar câteva copci şi o lovitură zdravănă la cap. O să supravieţuiască.” Doctoriţa zâmbi. „Niţică odihnă şi o îngheţată i-ar face bine.” Miss Ella răsuflă uşurată şi privi afară, pe uşă. „Pare-mi-se că aţi fost cu toţii foarte ocupaţi.” 249

Doctoriţa dădu din cap, aprobator. „Şoferul unui camion pentru tractarea autovehiculelor a suferit un accident vascular cerebral, a pătruns pe contrasens şi a intrat în plin într-un Lincoln Town Car în care se aflau o bunică şi cei doi nepoţei ai ei. Toţi sunt în stare gravă.” Miss Ella ne-a luat pe amândoi de mână şi împreună ne-am îndreptat către ieşire. Pe la jumătatea drumului s-a oprit, a dat din cap, a mormăit ceva, ca pentru sine, apoi a făcut cale întoarsă către saloane-mai exact, către salonul în care se afla femeia întinsă pe masă. Miss Ella s-a apropiat de uşă şi s-a uitat înăuntru: chirurgii suturau partea de sus a abdomenului pacientei. Am întrebat-o: „Miss Ella, doctorii îi cos locşorul pentru oameni?” „Da, copile,” Îmi răspunse, „îi cos la loc locşorul pentru oameni.” Apoi Miss Ella îşi plecă capul şi se rugă: „Doamne, e nevoie de Tine şi aici. Este loc destul la picioarele Tale, aşa că Te rog să faci ceea ce faci Tu cel mai bine, şi anume s-o vindeci pe femeia aceasta. Şi începe cu inima ei.” Apoi ne-am îndreptat spre salonul unde se aflau cei doi copii. Miss Ella se apropie şi se uită pe geam. Copiii zăceau cu ochii închişi, fiecare pe câte o masă, înconjuraţi de asistente şi de un doctor. Miss Ella îşi lipi mâna de uşă: „Şi în salonul ăsta, Doamne.” În cele din urmă, am păşit către uşa încăperii unde se afla bărbatul cel alb şi corpolent, care purtase salopetă. Nu mi-am dat seama dacă pe masă era tot el, sau altcineva, pentru că persoana respectivă avea capul 250

acoperit cu un cearşaf. Mâna stângă a omului cu pricina era parţial dezvelită şi am văzut că pe inelar avea o verighetă simplă. Miss Ella îşi plecă iarăşi capul şi spuse: „Doamne, avem nevoie de Tine şi aici. Şi, poate chiar mai important, avem nevoie ca Tu să fii acasă la el, cu cei care vor afla vestea aceasta.” Niciodată nu am mai văzut o persoană atât de scundă care să degajeze atâta măreţie. Miss Ella avea doar un metru cincizeci, însă în ziua aceea mi s-a părut mai înaltă decât Rex. Am ieşit din spital, iar Miss Ella ne-a condus de mână prin parcare şi apoi ne-a spus să ne urcăm în maşină. Am pornit-o spre casă, cuibăriţi unul într-altul. Nu ne-a spus absolut nimic despre păsări sau ambalaje, însă a doua zi dimineaţa au avut parte toate de o înmormântare cum se cuvine. Cu rugăciune şi tot tacâmul. Am presărat şi nişte mâncare specială pentru păsări, pentru cele care aveau să mai vină.

* În timp ce îmi căram sacul de marinar către camionetă, această amintire, şi mai ales imaginea aceea cu Mutt tremurând de unul singur pe masă, puseseră cu totul stăpânire pe gândurile mele. Nu voiam ca, la sosirea în Jacksonville, să mă lovesc de aceeaşi imagine. Am deschis uşa din spate a camionetei şi am dat peste Katie, aşezată alături de Jase pe bancheta din spate. 251

„Ce faceţi aici?” i-am întrebat. „Mergem cu tine.” „Katie, nu am timp să mă cert şi, în plus, tu nu ştii nici jumătate din ce se petrece. Cred că ar fi cel mai bine pentru toată lumea ca voi doi să vă odihniţi aici vreo câteva zile. Sunteţi bineveniţi, iar Mose va mai trece din când în când, să vadă ce mai faceţi, însă asta” – şi am arătat către camionetă – „asta-i o treabă în care nu cred că ai vrea să te implici.” Ea făcu semn către scaunul din faţă şi-mi zise: „Hai, condu!” Nu aveam timp de discuţii în contradictoriu. Mă aşteptau cinci sau şase ore de şofat. În plus, trebuia să mai fac şi o oprire în Abbeville. Dacă mă grăbeam, puteam să duc la îndeplinire ceea ce-mi propusesem, apoi să mă întorc la maşină, să pornesc la drum şi să ajung la Jacksonville înainte de răsărit. Astfel, aveam să dispun de o zi întreagă pentru căutări. Şi s-ar putea să am nevoie de toată ziua. Dacă Mutt era bun la ceva, ei bine, se pricepea de minune să se ascundă. Avea multă experienţă la capitolul ăsta. De fapt amândoi aveam, iată de ce eu eram persoana cea mai potrivită să meargă să-l caute. Dacă nu voia să fie găsit, nimeni în afară de mine nu avea să-l găsească vreodată. M-am uitat la Katie şi am clătinat din cap. Doream ca ea să mă însoţească. Doar că nu ştiam cum să i-o cer.

252

Capitolul şaptesprezece Zidul de cărămidă ce înconjura cimitirul bisericii St. Joseph împiedica pătrunderea cailor, dar şi a tractoarelor, aşa că toate mormintele erau săpate cu mâna. Cu toate că era destul de neobişnuit, unii dintre bătrânii locului doreau să fie înmormântaţi lângă rudele lor, lângă soţie, soţ, copii sau părinţi. La fel se întâmplase şi săptămâna trecută, când Franklin Harbor, un bătrânel de nouăzeci şi şapte de ani, se stinsese după ce o viaţă întreagă se bucurase de o sănătate de fier. Cum nu se putea intra cu tractorul în cimitir decât dacă se dărâma zidul, exista o singură cale de a-i săpa groapa – cu târnăcopul şi lopata. În ultimul deceniu, Mose fusese cel care săpase fiecare groapă – în medie, fusese cam una pe lună. Cum înmormântarea era programată pentru ziua următoare, ştiam că aveam să-l găsesc aici. Am ocolit cu maşina biserica St. Joseph şi am dat de Mose săpând în cimitir. „Mose?” l-am strigat, aplecându-mă deasupra gropii. Mose îşi ridică privirea; picuri de sudoare i se prelingeau de pe faţă. La optzeci şi unu de ani era doar piele şi os, însă mai putea încă să mânuiască târnăcopul şi lopata. Chiar straşnic. Pentru săparea unei gropi era nevoie de trei ore şi jumătate de muncă asiduă şi 253

neîntreruptă. Îşi agăţase un reflector undeva deasupra capului, deci se părea că avea de gând să rămână acolo destul de mult. „Mutt a dispărut.” Am dat cu piciorul în pământul din faţa mea, prăvălind un bulgăre de lut. „Sau, mai bine zis, a evadat. Mă duc să văd dacă pot să dau de el. Vrei, te rog, să ai tu grijă pe aici în lipsa mea?” „Cred că ai destulă minte ca să ştii că nu mai e nevoie

să-mi

ceri

asta,”

Îmi

răspunse,

săpând

în

continuare, fără a se uita la mine. „Da, ştiu, dar totuşi...” Mose dădu din cap, îşi sprijini amândouă mâinile de târnăcop şi zise: „Glue lucrează mâine; de fapt toată săptămâna. Un tip din Albany aduce câteva iepe.” Am făcut semn către fundul gropii. „Vezi să nu te faci prea comod aici, nu vreau să mă întorc peste câteva zile şi să te găsesc cu degetele reci, încleştate pe lopata aia.” „Tucker, când m-oi duce eu, am să te pun pe tine sămi sapi groapa.” Făcu un semn cu mâna către cimitir. „Eu am săpat îndeajuns. E timpul să înveţi şi tu cum s-o faci.” „Îmi aştept rândul.”

* Complexul de locuinţe pentru vârstnici Rolling Hills era cea mai infectă instituţie de acest fel din toată Alabama. De la un capăt la celălalt, mirosul de urină pusese stăpânire pe fiecare centimetru pătrat al clădirii. 254

Rolling Hills era un azil de bătrâni ce adăpostea cu preponderenţă

pacienţi

suferinzi

de

Parkinson

şi

Alzheimer. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, era de fapt un spital de boli mintale, de unde pacienţii, o dată intraţi, nu mai ieşeau niciodată. Am parcat camioneta, am lăsat motorul pornit şi i-am şoptit lui Katie: „Doar zece minute. Trebuie să văd ce mai face Judele.” Nu aveam timp să-i explic adevărul. Când am intrat în încăpere, Judele cerceta atent uşa. „Hei, băiete! Pe unde ai fost? De cinci săptămâni sunt în sevraj şi tremur.” Am rămas în picioare lângă patul de spital şi i-am făcut semn cu capul: „Ţi-am lăsat vreo câteva în sertarul ăsta.” „Doar ştii că asistentele nu mi-ar da voie în ruptul capului să fac aşa ceva. Iar tatăl tău – Dumnezeu să-l binecuvânteze, matahală bătrână şi mută ce este – nu ar putea aprinde un chibrit nici dacă i-ar fi viaţa în joc. Aşa că uită-te şi tu: stau aici, la un metru de fericire şi nu pot să ajung la ea.” Când mi-am îndreptat privirea spre el, Rex n-a reacţionat în niciun fel, verbal sau vizual. N-o făcea niciodată. Stătea în colţul lui, uitându-se pe fereastră, la fel cum îl găsisem şi ultima dată când trecusem pe aici, în urmă cu şase săptămâni. Scaiul de la pantofi îi fusese prins neglijent, nasturii de la cămaşă îi avea descheiaţi, la fel şi fermoarul de la pantaloni, era nebărbierit şi cu părul nepieptănat. 255

„Pare a fi o problemă personală,” i-am zis, zâmbind. „N-o face pe deşteptul cu mine, mucosule. Oi fi eu imobilizat în patul ăsta” – şi făcu semn cu capul către diafragma pentru gură, plasată la doar câţiva centimetri de buzele sale – „însă telefonul ăsta nu e.” Judele nu putea să se mişte deloc, de la gât în jos. Trupul lui era o masă de carne diformă. Degetele de la mâini şi de la picioare îi erau încovoiate, corpul îi zăcea inert în aşternuturi, punga de colostomie îi dădea adesea pe dinafară iar cateterul urinar i se infecta şi el de multe ori, aşa că patul lui băltea mereu. Însă Judele se încăpăţâna pur şi simplu să nu moară. Aşa că pe parcursul ultimilor şase ani, el şi cu Rex fuseseră colegi de cameră. Şi în tot acest răstimp, Rex nu fusese în stare nici măcar o dată să poarte o conversaţie. Nu-şi aducea aminte cum să-şi lege şireturile, unde să urineze, sau cum să-şi golească intestinele într-o toaletă. Prin urmare, îşi petrecea ziua întreagă încălţat cu tenişi prevăzuţi cu nişte benzi late de scai şi purta scutece pentru adulţi, ce foşneau de fiecare dată când Rex îşi schimba poziţia. Salonul lor era dotat cu nenumărate deodorante de cameră. La fiecare priză erau ataşate dispozitive de împrospătare

a

aerului,

de

lamelele

ventilatoarelor

fuseseră agăţate odorizante şi fiecare bec era înconjurat de recipiente cu uleiuri parfumate, ce se încălzeau când se aprindea lumina şi-şi răspândeau mirosul prin cameră. Pe podea, în spatele televizorului, se afla un ştecher cu protecţie pentru suprasarcină; într-o priză era băgat cablul 256

de la televizor, iar în celelalte cinci, odorizante electrice pentru cameră. În funcţie de direcţia din care bătea vântul, salonul lor era fie cel mai frumos, fie cel mai urât mirositor din toată clădirea. Am scos două trabucuri din sertarul de sus, i-am plimbat unul pe sub nas, după care i-am tăiat vârful şi lam aprins. Am ţinut chibritul aprins mult timp, răsucind trabucul pe toate părţile, pentru a-l aprinde uniform. Apoi am tras lung, adânc, câteva fumuri, sugându-mi obrajii mai-mai să se atingă. În tot acest timp, Judele îşi lingea colţurile gurii, scuturându-şi capul şi părând pe punctul de a-şi pierde controlul. „Hai, hai, băiete, nu te lăcomi. Pentru numele lui Dumnezeu, fie-ţi milă.” I-am suflat în faţă o gură de fum şi i-am vârât capătul trabucului între buzele de pe care se scurgea saliva. Imediat l-a prins ca într-o menghină între dinţii din faţă şi a inspirat adânc, umplându-şi pieptul. Trase atât de tare, că obrajii chiar i se atinseră între ei. Vreo două minute, Judele nu făcu decât să pufăie şi să inhaleze. În cele din urmă, când ochii i se înroşiră, dădu din cap, şoptind satisfăcut: „Mulţumesc.” Simţind că pluteşte, datorită dozei mari de nicotină, Judele închise ochii şi completă, tot în şoaptă: „Ahhh, e aproape la fel de bun ca sexul.” Am pus trabucul jos pe măsuţă, am deschis fereastra şi am îndreptat ventilatorul înspre exterior, pentru a elimina fumul. „Ce-ai zice să dăm drumul la ventilator?” am sugerat, făcând semn cu capul în direcţia 257

respectivă. El trase de două ori din diafragmă, suflă de trei ori şi apoi mai trase o dată. Maşinăria aceea micuţă bipăi, iar în replică, ventilatorul începu să se învârtă cu viteză mică. Cu ajutorul gurii şi al computerului de cincisprezece mii de dolari, controlat de diafragmă şi amplasat deasupra patului său, Judele putea să controleze fiecare dispozitiv electric şi termostatic din încăpere. Până şi alarma de incendiu şi telefonul. Mi-am ridicat picioarele şi le-am aşezat pe patul lui, apoi l-am întrebat: „El ce mai face?” Înainte ca Judele să aibă timp să răspundă, am ridicat trabucul şi i l-am ţinut în dreptul buzelor. „Tuck,” Îmi răspunse, trăgând iarăşi un fum, „nu-i prea bine. Nu poate să-şi controleze nici intestinele, nici vezica urinară şi nici limba. O dată la câteva zile începe să strige cât îl ţin plămânii cele mai urâte obscenităţi. Mult mai urâte ca cele pe care le spun eu. Chestii scârboase. Şi cam asta-i tot ce spune. Nu sunt adresate cuiva anume. E ca şi cum ar vorbi cu nişte oameni care nu sunt prezenţi. Poate că au fost pe aici la un moment dat, dar eu unul nui văd. Nu cred că se întâmplă prea multe acolo, la el la mansardă.” M-am uitat la Rex, care stătea rezemat de fereastră, cu saliva picurându-i de pe buza de jos, care îi tremura. Judele mai trase un fum şi zâmbi. „Cred că e cam sărit de pe fix.” Am rămas tăcuţi vreo zece minute, timp în care Judele şi-a devorat pur şi simplu trabucul. La un moment dat o infirmieră care trecea pe acolo şi-a băgat capul pe 258

uşă. Văzând-o, el a întrebat: „Ce? Crezi că asta o să mă ucidă?” „Nu-mi pasă ce-ţi face, atât timp cât dai telefonul ăla şi mă scapi de amenda pentru viteză.” „Delores, iubito,” Îi răspunse Judele, din spatele unei dâre de fum alb, „m-am ocupat deja de problema asta. La fel şi de cea cu numerele expirate. Aşa că acum nu mă mai cicăli şi lasă-mă să-mi savurez singura plăcere ce mi-a mai rămas pe lumea asta.” Ea zâmbi, îi trimise o bezea şi-şi continuă rondul. „Mă iubeşte,” zise Judele, cu ochii încă aţintiţi la uşă. „Mereu vine să vadă ce mai fac, iar... dacă n-aş fi imobilizat în patul ăsta, poate că i-aş salva reputaţia, luând-o de nevastă.” „Judele,

trebuie

să

plec.

Sunt

în

drum

spre

Jacksonville.” Expresia ochilor i se schimbă şi chipul său jovial lăsă locul unei mine concentrate, ca a atleţilor gata să pornească în cursă. „Ai de lucru pe acolo, fiule?” „Nu, fratele meu a dispărut. Trebuie să încerc să-i dau de urmă.” „A păţit ceva Mutt?” Judele îşi întinse buzele către diafragmă. „Vrei Să dau câteva telefoane?” „încă nu ştiu. Am să-ţi dau de ştire. Poate.” „Ei bine, vezi să nu aştepţi alte şase săptămâni. Efectul ăstuia de azi o să mă ţină vreo trei zile, apoi iarăşi am

să

încep

să

transpir

şi

să

tremur

din

toate

încheieturile.” 259

„Păi mai este şi Delores prin zonă, nu?” „Nu.” Şi Judele aruncă o privire pe fereastră. „Nu cred că mă iubeşte chiar aşa de mult. Se foloseşte doar de mine ca să o scap de consecinţele maniei ei pentru viteză.” I-am dus trabucul la gură, iar el trase iarăşi în piept. „Pe curând, Jude.” M-am îndreptat spre ieşire. Din uşă mam întors şi l-am privit pe Rex, care se uita pe fereastră, cu ochii pierduţi. Nici măcar n-a clipit.

260

Capitolul optsprezece Mutt renunţase la liceu încă din primul an. Se plictisea, era absent. Nu ştiu prea bine ce anume îl împiedica să relaţioneze cu lumea din jur, însă cert este că n-o făcea; iar după expresia feţei sale, îmi dădeam seama că în cap i se învârteau mult mai multe gânduri decât exprima verbal. Indiferent ce aş fi făcut, nu reuşeam cu niciun chip să-l scot din ale lui. Şi am încercat de toate. Lam dus la limita epuizării, l-am lăsat să se odihnească, iam găsit o ocupaţie, l-am îmbătat, într-un cuvânt am încercat totul, în afară de a-l zvânta în bătaie – asta n-am făcut niciodată – şi tot nu am reuşit să pătrund în mintea lui. Mutt se retrăgea pur şi simplu în carapace. La Waverly, timpul său era ocupat în întregime cu munca şi cu născocirea a fel de fel de lucruri, orice ţi-ai putea imagina. Transformase o boxă nefolosită din grajd într-un atelier improvizat şi-şi petrecea acolo cea mai mare parte a zilei şi cam jumătate din noapte, creând, distrugând şi apoi făurind la loc. Dacă mintea sa plăsmuia un anume obiect, atunci cu siguranţă mâinile sale îl puteau construi. Şi cu toate că lemnul era materialul pe care îl prefera, la urma urmelor nu prea conta. Dacă putea face rost de o unealtă care să taie, să îndoaie, să înmoaie, să lustruiască sau să manevreze materialul, atunci o folosea. 261

Când Miss Ella a împlinit şaizeci de ani, Mutt a duso în pădurea de lângă cariera de piatră. I-am urmat şi eu, împins de curiozitate. Soarele apunea şi lumina abia mai răzbătea printre pini. A luat-o de mână şi a condus-o pe o cărare acoperită cu ace verzi de pin, pe care le presărase anume pentru ea. Sub cupola copacilor bătrâni de patruzeci de ani, i-a spus: „Miss Ella, mi-ai zis odată: «Unde nu-i cruce, nu-i nici coroană.»„ Ea încuviinţă din cap, iar în privirea sa se citea nedumerirea. „Miss Ella, nu am avut aur, aşa că am construit asta pentru tine.” Şi arătă undeva la dreapta sa. Acolo, mai jos, pe cărarea presărată cu ace de pin, se afla o cruce împlântată în pământ, înaltă de vreo patru metri şi lată de doi. Construite din lemn impregnat cu răşină, şlefuite manual, lustruite şi apoi finisate să strălucească, atât stâlpul cât şi grinda transversală erau pătrate în secţiune, cu latura de douăzeci şi cinci de centimetri, şi nu se vedea nici-o urmă de îmbinare între ele. Ca şi cum copacul ar fi crescut aşa, iar Mutt doar l-ar fi lustruit. Lui Miss Ella nui venea să-şi creadă ochilor. Se repezi într-acolo şi-şi împreună mâinile; lacrimi mari îi inundară privirea. Îşi sprijini palmele pe crucea de lemn, temându-se parcă să o atingă şi apoi privi în sus. Rămase aşa, în aceeaşi poziţie, preţ de câteva minute, lipită de lemn de parcă ar fi atârnat într-adevăr un trup pe el. Când lacrimile începură să-i picure de pe bărbie, căzu în genunchi şi se plecă în faţă. 262

Timp de câteva minute îmbrăţişă strâns crucea, se minună şi rosti ceva în şoaptă, doar pentru sine. „Matthew,” zise apoi, ţinându-i ambele mâini în mâinile sale, „îţi mulţumesc. Mereu mi-am imaginat că aşa ar arăta. Tu ai creat crucea care era în mintea mea. Este cel mai frumos lucru pe care mi l-a dăruit vreodată cineva.” Mutt încuviinţă din cap şi dădu să plece. „Matthew?” El se întoarse, iar Miss Ella se ridică în picioare şi băgă mâna în şorţ, ca să ia ceva de acolo. „Am rugat pe cineva să facă asta pentru tine. Doar că aşteptam momentul potrivit.” Îşi întinse mâna şi-i puse în palmă un fragment plat de granit negru ca onixul, cam de mărimea unei pietre de râu. Pe bucata aceea de piatră rugase să i se cioplească, cu litere adânci, de tipar, un cuvânt: „Matthew.” El o rostogoli în palmă şi pipăi cu unghia fiecare literă. „Mutt.” Miss Ella îşi puse palma pe obrazul lui. „Pentru atunci când vocile te mint. Ca să-ţi aduci aminte.” Mutt dădu din cap, strânse piatra în mână şi o strecură în buzunar. Începând din ziua aceea, Miss Ella îşi petrecu mult timp la piciorul crucii. După episodul cu pricina, povestea lui Mutt e oarecum învăluită în mister, pentru că nu prea l-am mai văzut. Eu jucam baseball cât era ziua de lungă, iar fratele meu dispăru. Aveam să descoperim, ceva mai târziu, că-şi petrecea mult timp călătorind cu trenul. Hoinărind. Din informaţiile pe care am izbutit să le adun, cred că mersese din New York la Miami, apoi la Seattle şi înapoi fără a-şi 263

cumpăra

vreodată

bilet.

Bănuiesc

că

aceasta

era

modalitatea lui de a vedea lumea, fără a fi văzut. Şi gândindu-mă mai mult la lucrul acesta, am ajuns la concluzia

că

ţăcănitul

ritmic

al

roţilor

trenului

şi

schimbarea continuă a peisajului îi linişteau mintea. Nu prea ştiu cum de am ajuns să fiu atât de diferit de Mutt. Am meditat mult la acest subiect. Premisa majoră e că eu mă deosebesc fundamental de Mutt. Însă nu sunt chiar aşa de sigur de asta. Când am împlinit patru ani, Miss Ella mi-a făcut cadou o minge şi o bâtă de baseball. Nu văzusem niciodată până atunci o bâtă, aşa că nu ştiam ce este. „Ce-i asta?” Aşa că mi-a arătat. Am prins mişcarea destul de repede. Din ziua aceea, în fiecare dimineaţă, după-amiază sau seară, începeam: „Miss Ella, vrei să-mi arunci mingea?”, „Miss Ella, putem să lovim cu bâta?”, „Miss Ella, putem să...” Poate părea surprinzător, dar ea chiar se juca cu mine. Mult. „Copile, dacă aşa reuşesc să te scot din casă, ca să nu mai tot aduci înăuntru noroi şi mizerie, atunci sunt gata sa arunc mingea cât e ziulica de lungă.” Cum nu aveam decât o singură minge, iar Miss Ella trebuia să mai şi muncească, Mutt şi cu mine am făcut nişte improvizaţii. Luam de pe jos şisturi de piatră şi le loveam, trimiţându-le peste carieră. Nu era chiar cel mai bun tratament pentru o bâtă de lemn, însă asta ne ţinea afară din casă şi, în plus, puteam lovi de dimineaţa până seara, şi tot nu rămâneam fără mingi. În scurt timp, Mutt începu să-mi arunce dintr-o parte, şi astfel am învăţat să-i 264

imprim mingii direcţia dorită. De exemplu, puteam să aleg s-o trimit spre partea dreaptă sau stângă a terenului. Prin clasa a şaptea, ajunsesem să crap pietrele pe care le loveam. În clasa a opta-le fărâmiţam în bucăţele mici. În clasa

a

noua

am

făcut

praf

şi

pulbere

o

piatră,

literalmente. Încă îmi amintesc norul de praf care m-a acoperit cu totul şi zâmbetul de pe chipul lui Mutt. „Sper că n-o vrei înapoi,” mi-a spus. „Căci dacă o vrei, o să ne trebuiască şi altceva, în afară de Superglue.” Noi voiam să ne jucăm zi şi noapte, aşa că Mutt a montat nişte reflectoare în grajd şi ne-am fixat home plateul17 în mijloc, iar movila aruncătorului-lângă peretele din spate. N-a durat mult până să încep să fac găuri în scândurile din fundul grajdului. După prima lună, lemnul arăta ca o bucată zdrenţuită de şvaiţer. Când a văzut peretele, Rex s-a înfuriat tare de tot. S-a întins pe vârfuri, a rupt o bucată de lemn de chiparos, m-a pus să mă îndoi de la mijloc, aplecat peste un jgheab unde se punea nutreţ pentru cai, şi m-a bătut de mi-a făcut băşici pe fund. Dar nu-mi păsa; merita să sufăr durerea. Am continuat să lovesc cu bâta. În vacanţa de vară dintre clasa a noua şi a zecea, revista Southern Living a auzit de Waverly Hali şi a plănuit un articol amplu, pe opt pagini, intitulat: „Renaşterea plantaţiei din Sud”. Titlul mi s-a părut ciudat, dat fiind că Waverly nu semăna deloc cu descrierea făcută. Lui Rex îi 17

Home plate: la jocul de baseball, a patra bază, sub forma unei dale pentagonale de cauciuc – n.tr. 265

plăcea la nebunie să i se dea atenţie, aşa că a venit cu avionul, şi-a instruit personalul, le-a impus tuturor un formalism ceremonios şi a pozat, cum îi era obiceiul. Pe când mă aflam în grajd, balansând bâta şi încercând să stau cât mai departe de casă şi de el, unul dintre fotografi a observat peretele din spate al grajdului. Eu eram singur şi loveam o minge pe care o legasem de o sfoară, petrecută pe după unul dintre căpriori. Fotograful m-a văzut, a văzut şi găurile din spatele grajdului, a pus lucrurile cap la cap şi m-a întrebat: „Tu ai făcut asta?” Am încuviinţat doar din cap, căci nu voiam să fac conversaţie şi eram foarte fericit aşa, fără companie. El însă îşi instală trepiedul în grajd, undeva în centru, la mare distanţă de home plate şi începu să măsoare lumina. Am lăsat din mână bâta, m-am căţărat în şură şi de acolo am început să-l studiez, cu priviri curioase. Îmbrăcat cu o haină care semăna cu o vestă de salvare, din cauza multitudinii de aparate şi dispozitive pe care le purta asupra sa-avea la el tot ce ţi-ar fi trecut prin minte-foto graful se plimba încoace şi încolo, măsurând lumina şi căutând unghiul potrivit. Surprinse câteva instantanee, folosind aproape o rolă de film, însă după vreo treizeci de minute începu să se arate frustrat, căci găurile din perete îi denaturau rău de tot măsurătorile. De fapt, lumina nu umplea interiorul grajdului, ci se rotea, ca un vârtej, de jur împrejurul lui. El nu a băgat de seamă acest lucru, eu 266

însă, da. Cred că în ziua respectivă am început de fapt să observ felul cum lumina creează imagini. Miss Ella a ieşit din bucătărie şi s-a îndreptat spre grajd. S-a sprijinit de uşă, ştergându-se pe mâini. Câţiva ani mai târziu mi-a spus că acela a fost momentul când şia dat seama că am un talent, mai mare decât toate celelalte talente ale mele, inclusiv decât mânuirea bâtei de baseball. Aveam capacitatea de a vedea şi a măsura lumina. Grajdul oferea un spaţiu îngust, unghiurile erau incomode,

iar

fotograful,

pe

măsură

ce

surprindea

instantanee, devenea tot mai confuz şi mai Ilustrat. Arăta de parcă tocmai ar fi încercat să se aşeze comod în fotoliul său favorit, însă boxerii i se ridicaseră şi îl jenau, făcând imposibilă atingerea unei stări de confort. Eu găsisem soluţia deja de vreo treizeci de minute, însă nu eram conştient de asta, aşa că nu am spus nimic. Când am văzut că frustrarea sa atinge cote maxime, m-am căţărat printre căpriori, m-am târât într-un colţ, am privit în jos, către el şi i-am spus: „Ce-ai zice să aşezi camera aici?” Tipul mi-a alungat spusele cu mâna, ca pe un ţânţar nedorit, apoi s-a uitat în sus şi s-a scărpinat în cap. Când a apărut articolul, în numărul din luna iulie al revistei, perspectiva sugerată de mine era surprinsă în fotografia din capul paginii. Atunci, Miss Ella a mers la casa de amanet, de unde s-a întors acasă cu un Canon A-1 uzat, cu un manual de instrucţiuni şi şase role de film. Nu ştia nimic despre aparatele de fotografiat, însă mi-a spus: 267

„Uite, foloseşte-le pe astea şi apoi am să-ţi mai cumpăr.” În curând, viaţa mea gravita în jurul a două activităţi: mânuirea bâtei de baseball şi a camerei foto. Pe la sfârşitul celui de-al doilea an de liceu, rareori puteam fi văzut fără bâta de baseball într-o mână şi aparatul în cealaltă. Dacă găseam pe cineva care să-mi arunce mingea, jucam din clipa când terminam şcoala şi până când suna clopoţelul, anunţând cina. Şi apoi din nou, după cină. Miss Ella se săturase de mult să mai alerge după mingile de baseball, aşa că, văzând că n-am de gând să renunţ la joc, îmi comandă prin poştă o maşină automată de aruncat mingi şi o plăti cu banii alocaţi pentru cumpărături de la băcănie. Mutt deschisese cutia şi instalase aparatul pe culoarul central al grajdului. Am mutat home plate-ul, din centrul încăperii unde era iniţial, mai în spate, către capătul opus al grajdului, departe de ceea ce noi ajunseserăm să numim Peretele Sfânt. Mutt a desprins câteva reflectoare de pe unul dintre zidurile Waverly-ului şi le-a instalat în grajd. Acum, puteam să lovesc cu bâta oricât îmi doream, atâta timp cât eram dispus să adun mingile şi să le torn în cuva de deasupra maşinăriei. Nu era ceva neobişnuit s-o surprind pe Miss Ella privindu-mă, aşezată confortabil pe găleata ei de

douăzeci

de

litri,

cu

rochia

sumeasă

deasupra

genunchilor şi cu şosetele căzute în jurul gleznelor. „Tuck,” Îmi spunea adesea, clătinând din cap, „vezi că ţii picioarele prea apropiate. Mută-te mai înspre aruncător.” Sau: „Ţine capul mai jos, copile. Nu poţi să loveşti mingea dacă nu te 268

uiţi la ea” şi „N-o mai mângâia atâta. Balansează bâta aia, băiete. Dacă tot ţi-ai pus în gând să rămâi acolo, balanseaz-o cum trebuie. Vreau să te aud icnind şi să simt cum vâjâie aerul.” Lui Miss Ella îi plăcea la nebunie să stea pe găleata aia, să bată în ea cu un băţ, ca într-o tobă şi să se uite la mine cum lovesc mingea. De multe ori ne-a prins noaptea pe toţi trei stând în grajd, sub reflectoare şi jucând o Cupă Mondială imaginară sau participând la Home Run Derby, alături de cei mai buni din branşă. Dacă Waverly era închisoarea noastră, atunci grajdul era mormântul gol. Şi de fiecare dată când deschideam uşile acelea, dădeam parcă la o parte piatra de pe mormânt. În vara de dinaintea ultimului an de liceu am descoperit mişcarea perfectă. Îi tot dădusem târcoale în ultimele şase luni, însă, datorită exerciţiilor regulate din grajd, precum şi muncii constante de curăţare a boxelor, reparare a gardurilor, îngrijire a livezilor şi unui întreg şir de astfel de îndeletniciri ciudate, încheieturile, braţele, spatele şi şoldurile îmi deveniseră mult mai puternice. Dacă adăugaţi la asta darul unor mâini rapide, rezultă şi mai multe scânduri rupte. Într-o zi, în arşiţa lunii august, pe când Miss Ella şedea pe găleată, am prins o lovitură puternică şi i-am imprimat mingii o direcţie aproape orizontală,

pe

deasupra

aparatului.

Mingea

a

lovit

scândurile de chiparos care alcătuiau peretele din spate al grajdului şi le-a smuls cu totul din grinzile de care erau prinse. Miss Ella s-a ridicat de pe găleată, şi-a îndreptat 269

rochia şi şorţul şi a zâmbit. Reuşisem, până la urmă, şi amândoi ne-am dat seama de asta. M-am întors şi i-am zâmbit la rândul meu. Ea dădu din cap, se rezemă cu spatele de uşă şi începu să se scobească între dinţi cu un pai. Antrenorul meu din liceu le-a spus celor care căutau să recruteze jucători cu un viitor promiţător că sunt un talent înnăscut. În vara dinaintea plecării mele în Atlanta, am întins o plasă în faţa peretelui din spate al grajdului. În primul an de facultate, la Tech, am început în sfârşit să cresc. La cei 1,88 metri şi 92 kilograme ale mele, puteam să lovesc mingea cum voiam. Atunci a devenit baseballul distractiv. Până să intru în anul al doilea, ajunsesem deja al patrulea hitter18, trimisesem câteva mingi la peste 130 metri şi aveam drept ţintă turneul College World Series, din Omaha. Miss Ella şi Mutt au venit şi ei cu avionul şi au asistat la fiecare meci din competiţie. Când am trimis o minge – ce-mi fusese aruncată din lateral – departe, peste gardul din centru-stânga, aducându-mi astfel echipa în avantaj cu trei puncte, în cel de-al şaptelea meci, am trecut prin toate bazele, am atins home plate-ul, iar apoi m-am uitat în sus, către Miss Ella, care ieşea în evidenţă în mulţime datorită pălăriei de un roşu strălucitor. Îşi agita mâinile în aer, iar faţa îi era luminată de cel mai larg

18

Hitter: În baseball, jucătorul care încearcă să lovească cu bâta mingea aruncată de pitcher – n.tr. 270

zâmbet pe care l-am văzut vreodată. După terminarea meciului i-am dăruit ei mingea respectivă. Într-o bună zi, în aceeaşi vară, balansam bâta întruna

din

acele

cuşti

speciale,

din

plasă,

pentru

antrenamente, înconjurat fiind de jucători profesionişti. Nu făceam nimic deosebit. Pur şi simplu mă balansam, aşa cum o făcusem de zece mii de ori până atunci. Am simţit deodată cum mi-a pocnit ceva, în zona bazinului, şi m-a lovit o durere ascuţită, la mijlocul spatelui. După alte două mişcări de balans, durerea mi s-a dus în jos, pe piciorul drept. După alte câteva, mi-a învăluit partea dreaptă a mijlocului. Până să ajung înapoi în camera de cămin, şchiopătam şi abia puteam să mai merg. M-am băgat în pat, spunându-mi că era doar o întindere musculară, însă în realitate aveam destulă experienţă încât să-mi dau seama ce mi se întâmplase de fapt. A doua zi dimineaţă am luat şase aspirine ca să mă pot ridica din pat şi în clipa aceea am ştiut că n-aveam să mai joc baseball în Major League. Medicul echipei mi-a făcut o serie de douăsprezece radiografii şi apoi un examen RMN. Când s-a întors, cu filmele în mână, avea o figură mohorâtă şi clătina din cap. Nu-mi aduc aminte tot ce a spus, însă un lucru îmi aduc aminte: „N-o să mai loveşti niciodată cu bâta de baseball.” Poate părea ciudat, dar încă îmi amintesc mirosul din cabinetul lui. Mirosea a popcorn şi undeva, în fundal, una

din

asistentele

lui

povestea

despre

întâlnirea

romantică pe care o avusese în seara precedentă. M-am 271

întors la cămin, traversând campusul pe jos, mi-am făcut bagajele, m-am oprit mai întâi pe la biroul antrenorului şi apoi m-am suit în maşină şi am plecat. Am făcut o singură oprire, la Varsity, ca să-mi cumpăr un Sprite, şi apoi am luat-o spre sud, pe autostrada I-75. Cu fiecare kilometru parcurs, mă simţeam tot mai amorţit. La miezul nopţii mă aflam deja pe veranda lui Miss Ella, şi nu-mi mai simţeam faţa deloc. În ciuda obiecţiilor ei vehemente, am renunţat la şcoală şi am încercat să plec cât mai departe posibil de baseball şi de Waverly. După ce am condus vreo câteva zile, m-am trezit înapoi în Atlanta şi m-am angajat la Atlanta Journal, unde aveam sarcina de a surprinde în fotografii diverse aspecte legate de fenomenul judiciar. Poate că încercam să văd dacă reuşesc să fiu cu un pas înaintea lui Rex. Începuturile mele ca fotograf nu au fost chiar extraordinare, însă m-am aruncat cu capul înainte, încercând să uit durerea pricinuită de baseball. La interviul de angajare, m-au întrebat mai întâi: „Ce ştie un jucător de baseball despre fotografie?” Mulţumită lui Miss Ella, păstrasem câteva din cele mai bune lucrări ale mele. Le-am scos dintr-o mapă şi le-am aruncat pe biroul tipului respectiv; şi, ca să-mi pună la încercare pasiunea şi zelul, m-au angajat. Am acceptat fiecare însărcinare pe care mi-o propuneau, ceea ce însemna că eram pe drumuri mult timp. 272

Cred că Miss Ella a văzut în acele călătorii ale mele, precum şi în lungile perioade de absenţă, inerente lor, un semn de răzvrătire şi, conştientă fiind că aveam nevoie de spaţiu, mi-a dat drumul să plec. La fel ca Rex, şi eu eram plecat mult timp; prin urmare, ea a rămas acolo, să străbată singură coridoarele reci şi umede ale Alcatrazului. Nu i-a spus nici măcar lui Mose, decât atunci când era prea târziu. Mă aflam în New York pentru a-i duce nişte negative lui Doc, pentru a-mi cumpăra de acolo un aparat foto nou şi a mi se aloca următoarea sarcină de lucru. Atunci am primit telefonul. La celălalt capăt al firului era Mose. M-am urcat în primul avion, am intrat pe uşă şi am găsit-o pe Miss Ella în pat, acoperită cu toate păturile din casă; faţa îi era brăzdată de durere. Am încercat să o duc la spital, însă ea refuza categoric, scuturând din cap. Mose şi cu mine am chemat acasă un oncolog din Montgomery, dar na folosit la nimic. Cancerul se răspândise prea mult, prea profund. Doctorul îşi închise geanta, îşi scoase stetoscopul de la gât şi rosti cele mai urâte patru cuvinte pe care le-am auzit vreodată: „Nu mai e mult.” Mi-am lăsat jos aparatul de fotografiat, mi-am tras un scaun şi am ţinut-o de mână, pur şi simplu, rugându-L pe Dumnezeu să mă ia pe mine în locul ei. Ultimele trei săptămâni au fost cele mai grele. Miss Ella avea dureri foarte mari şi era prea încăpăţânată ca să ia mai multe medicamente. Am încercat să i le strecor în supă sau în ceai, în orice lichid în care s-ar fi dizolvat, însă învăţasem 273

şmecheria asta chiar de la ea, aşa că n-a durat mult până să se prindă. A clătinat doar din cap. „Copile, n-am nevoie de pastile.” Apoi a bătut uşurel cu mâna paginile uzate şi subliniate ale Bibliei ei. „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care-i scris aici. Citeşte.” Aşa am şi făcut. Am început cu Psalmii şi am citit toate pasajele subliniate, de acolo şi până la Apocalipsa. În ziua înmormântării, frunzele vibrau în culori vii. Portocaliu, roşu şi galben împestriţau peisajul, ca pistruii de pe faţa lui Miss Ella. Mose săpă groapa, se îmbrăcă în singurul costum negru pe care-l avea şi-şi îngropă sora lângă tatăl lor, lăsând câţiva metri liberi de cealaltă parte, pentru mormântul său. După aceea făcu un gest înspre locul unde se odihneau Miss Ella şi Anna, soţia lui, şi spuse: „Am să mă alătur şi eu vouă peste puţină vreme”. Ca din pământ apăru Mutt, răsărind dintre copaci. Unde fusese şi de unde venea acum-nimeni nu ştia. Însă, după înfăţişarea sa, se vedea clar ce anume nu făcuse în tot acest timp. Îi crescuse barba, părul îi era încâlcit şi răvăşit, hainele îi erau rupte iar pantofii îi lipseau cu totul. Nu făcuse duş de ceva vreme. Rex nu s-a arătat. Vreo trei săptămâni Mutt şi cu mine ne-am tot învârtit prin casă, fără a vorbi prea mult unul cu altul. Ca uleiul şi apa, ca răsăritul şi apusul. Colegi de cameră ce nu aveau prea multe în comun. În cea de-a patra săptămână a făcut una din crizele lui. Acum sunt ceva mai bine informat cu privire la boala sa, însă pe atunci nu 274

aveam nici cea mai vagă idee ce se întâmplă. A stat treaz opt zile la rând şi starea i s-a deteriorat treptat, chiar sub privirile mele. Am ascultat conversaţiile şi bolboroselile care-l ţineau treaz toată noaptea, i-am văzut grimasele feţei şi contorsiunile trupului; în cele din urmă am decis că suportasem destul. Şi aşa mă confruntam cu propriii mei demoni, nu-mi lipsea să port de grijă unui maniac. Aşa că am căutat pe Internet şi am găsit informaţii despre Spiraling Oaks, am condus până în Jacksonville şi l-am lăsat pe Mutt în faţa uşii lui Gibby. Cel mai rău a fost că nu m-am uitat nici-o clipă înapoi. Poate că toate acele imagini fuseseră prea mult pentru mine. Rex, Miss Ella, Mutt. Însă oricare ar fi fost motivul atitudinii mele, cert e că l-am lăsat pe Mutt în urmă şi mi-am pus la încărcat telefonul mobil. Dacă răul exista în inima mea, atunci cu siguranţă a ieşit la suprafaţă în acea zi. Am intrat pe podul Fuller Warren şi am oprit pe banda de urgenţă. Chiar în faţa mea, la baza podului, autostrada I-95 o lua spre nord, iar I-10 o lua spre vest. Cu camera în poală, la 25 de metri deasupra râului St. Johns, m-am hotărât. Am format prefixul New York-ului iar Doc mi-a răspuns la telefon trăgând dintr-o ţigară şi cu o ceaşcă de cafea în mână. „Doc?” Omul aproape că s-a înecat de uimire. „Tucker! Pentru numele lui Dumnezeu, unde ai fost până acum? Te tot sun de două luni. Mai că aş fi luat avionul să vin după tine, însă nu am găsit Clopton pe hartă.” 275

Nu am rostit decât câteva cuvinte: „Trimite-mă undeva, oriunde”. Şi a făcut-o, vreme de şapte ani.

276

Capitolul nouăsprezece Era întuneric şi linişte în cabina camionetei. Îl auzeam pe Jase respirând calm, tihnit, pe bancheta din spate; părea genul acela de somn la care majoritatea adulţilor doar visează. Mi-am scărpinat braţul stâng şi mam foit, ca să-mi găsesc o poziţie mai comodă. Katie se întoarse şi trase pătura mai sus, acoperindu-l pe Jase până la urechi, precum şi cele trei animăluţe de pluş – gest pe care Miss Ella îl făcuse de mii de ori faţă de mine. Big Bubba şi Lil' Bubba erau doi cai, unul mare şi unul mic, iar Thumper era un delfin. Toţi trei erau îndesaţi sub braţul stâng al lui Jase, iar el stătea întins de-a latul pe bancheta din spate a maşinii. Katie făcu semn în spate, către Rolling Hills. „Un vechi prieten?” „Mda,” am răspuns, indicând şi eu aceeaşi direcţie. „Judecătorul Faulkner. M-a scos dintr-o belea, la un moment dat.” Eram conştient că minţeam, dar era şi un sâmbure de adevăr. Pur şi simplu nu eram pregătit să-i spun tot adevărul. „E tetraplegic, nu are familie, nu are pe nimeni cu care să stea de vorbă. Vin pe la el din când în când. Mintea îi funcţionează bine, trupul însă, nu.” „îi plac trabucurile?”

277

Mi-am mirosit cămaşa şi am întrebat: „E chiar aşa de rău?” „Destul de rău.” „îmi cer scuze. Are o pasiune pentru trabucurile cubaneze şi eu sunt singurul dispus să i le ţină la gură. Încerc să trec pe aici când sunt în oraş.” Am lăsat baltă subiectul, fără a menţiona nimic despre Rex. Ea se descălţă şi-şi urcă picioarele pe bord, apoi începu să privească pierdut pe geamul din dreapta. Pe gleznă avea lipit un plasture. „Te-ai tăiat în timp ce te epilai?” „Îhî.” Îl dezlipi şi verifică starea tăieturii. „Am avut noroc că nu mi-am secţionat vreo arteră. Am tocit două aparate de ras, ca să defrişez pădurea mea tropicală.” Capacitatea de a râde de ea însăşi-asta suna a Katie cea de demult. Minutele se scurgeau, iar eu aveam privirile aţintite pe şosea şi mintea în altă parte. Ea începu să-şi învârtă o şuviţă de păr în jurul degetului şi-şi lăsă capul pe spate, sprijinit pe tetieră. N-am întrebat-o la ce se gândeşte, însă dacă m-ar fi pus cineva să ghicesc, aş fi spus că la Trevor şi la cât timp îi va lua acestuia până să găsească Volvo-ul. Pe când intram în Jacksonville, soarele se înălţase sus pe cer şi ne privea prin parbriz. Din cauza unui accident, traficul era blocat pe I295. Katie voia să meargă la toaletă, aşa că am tras pe dreapta, iar ea a fugit repede într-acolo. Jase încă dormea buştean pe bancheta din spate, făcut covrig sub pătura de 278

stofă cadrilată, alături de menajeria sa de animale de pluş. Am aşteptat-o în tăcere pe Katie, bătând uşor darabana pe volan, aruncând din când în când câte o privire în spate, la Jase şi întrebându-mă oare cât timp trecuse de când nu mai dormisem aşa de profund. Katie ocoli zidul care masca toaleta publică şi se îndreptă

către

camionetă,

oprindu-se

mai

întâi

la

automatul de băuturi răcoritoare. Cu o Coca Cola fără zahăr în mână, s-a aşezat pe scaun, lângă mine, şi-a îndoit un picior sub ea şi mi-a zis: „Parcă aveai de gând să-mi povesteşti despre tatăl tău.” „Tatăl meu?” Katie încuviinţă din cap. „A, da, tatăl meu.” Arătând înspre ochiul său, îmi spuse: „Ştiu cum e să te minţi pe tine însuţi atunci când cineva apropiat te abuzează fizic.” Am inspirat adânc, umplându-mi plămânii, m-am asigurat că Jase încă mai dormea şi m-am întrebat în sinea mea cât de mult să-i dezvălui din toată povestea. „O parte din poveste o ştii şi tu. După ce ai plecat, Rex a continuat să se poarte destul de dur cu noi.” Mi-am frecat bărbia. „Miss Ella obişnuia să ne spună că puterea lui stă în băuturile spirtoase. Iar când ajungea la fundul celui deal cincilea pahar, căpăta putere. Prea multă, de cele mai multe ori.” După o altă privire fugară în direcţia lui Jase, am continuat. „Într-o zi, pe când se întorcea acasă cu bicicleta, 279

Mutt a fost lovit de o maşină. Rex a aflat de întâmplare şi a apărut acasă chiar în noaptea aceea. Era în toane proaste. A trezit-o din somn pe Miss Ella, şi până ca Mutt şi cu mine sa auzim ţipetele şi să reuşim să ajungem la ea, deja o bătuse, lăsând-o inconştientă, şi plecase. Miss Ella zăcea pe veranda căsuţei ei, cămaşa de noapte îi era acoperită cu pete de sânge, majoritatea de la rănile de pe faţă, iar gura îi era zdrelită rău, pentru că Rex îi spărsese vreo opt dinţi. El plecase, lăsând-o acolo, aşa că noi doi am fugit prin spatele casei şi am aşteptat ca el să intre înăuntru. Apoi am târât-o de pe verandă în căsuţa ei. Toată priveliştea aceea l-a afectat profund pe Mutt. Se tot uita la gura i i şi din când în când îşi abătea privirea în altă parte, pentru că faţa i se Umfla din ce în ce mai tare. L-am sunat pe Mose, el a venit într-o fugă, iar după câteva minute, Miss Ella şi-a revenit în simţiri. Avea dureri mari, dar încerca să se poarte aşa încât noi să nu observăm acest lucru. Rex îi rupsese şi câteva coaste – am aflat despre asta ceva mai târziu. Când umflăturile s-au retras, medicul stomatolog ia scos majoritatea dinţilor din faţă, pentru că erau prea multe fracturi şi prea aproape de rădăcină.” Am clătinat din cap. „Protezele au fost gata în două săptămâni. Niciodată nu i au plăcut, însă era mai bine cu ele, decât fără. „De

atunci

înainte,

Mose

a

supravegheat-o

îndeaproape pe Miss Ella, iar în următorii opt ani, Rex n-a atins-o deloc. Odată, în ultimul an de liceu, întorcându-mă acasă de la un antrenament de baseball, am luat o carafă 280

cu lapte din frigider şi deodată, l-am auzit pe Rex ţipând la etaj, apoi un zgomot de sticlă spartă. Nu mai era nevoie să mi se spună ce se întâmplă. Îmi amintesc că, luând-o la fugă

pe

podeaua

din

bucătărie,

am

simţit

cum

crampoanele metalice ale încălţămintei speciale, de joc, se împlântau în lemn, lăsând în urmă crestături adânci. Am deschis uşa debaralei, trântind-o de perete şi am înşfăcat primul obiect pe care mi-au picat ochii. O puşcă Greener de calibrul doisprezece, încrustată cu aur. Era preferata lui Rex. Am luat dintr-o cutiuţă două gloanţe numărul cinci, cu cartuşul din alamă, le-am încărcat pe ţeavă şi am zburat în sus pe scări, urcând câte trei trepte deodată. O dată ajuns sus, am alergat către camera lui Rex. L-am găsit aplecat într-un genunchi şi lovind-o pur şi simplu. Iar şi iar şi...” Am înghiţit în sec şi am inspirat adânc. „Pumnul îi era acoperit de sânge, julituri şi urme de dinţi. Miss Ella îşi pierduse de mult cunoştinţa şi atârna în mâna lui, ca o păpuşă de cârpe. Rex şi-a ridicat iarăşi mâna dreaptă şi în acel moment... ei bine, îmi amintesc că am auzit cum i a pocnit osul maxilarului, când a lovit-o. Faţa lui Rex era roşie ca focul, iar venele de la gât păreau gata să explodeze. De o săptămână ochii îi erau mereu aşa, injectaţi. Ţipa ceva de genul că era o ignorantă...” Am simţit cum mă părăsesc puterile. S-a scurs cam un minut. „Miss Ella zăcea sub el, toată dezarticulată parcă, pe podea. Un ochi îi era desfigurat iar protezele erau împrăştiate bucăţi-bucăţi, pe duşumea. 281

„Rex a dat cu ochii de mine şi a zâmbit, afişând rânjetul acela inexpresiv, nefocalizat asupra a ceva anume, pe care-l purta douăsprezece ore pe zi. Am făcut trei paşi, l-am înşfăcat de gât, l-am smucit în sus, de nu mai atingea pământul decât cu vârful degetelor şi i-am înfundat în gâtlej vreo cincisprezece centimetri din ţeava armei. Când am făcut asta, dinţii din faţă i s-au făcut ţăndări, pur şi simplu, şi...” Mi-am aţintit privirea undeva departe, pe şosea, şi observând

că

încheieturile

mi

se

albiseră,

mi-am

descleştat mâinile de pe volan. „Cu mâna stângă îl apucasem de gât, tăindu-i respiraţia, iar ţeava puştii din mâna mea dreaptă, lungă de patruzeci şi cinci de centimetri, îi bloca gura în întregime. «Hai, apasă pe trăgaci,» a reuşit Rex să articuleze. Mi-am lăsat degetul să lunece uşor pe garda trăgaciului şi atunci am simţit că cineva mă trage de gleznă. Miss Ella se târâse până lângă noi, lăsând în urma sa o dâră de sânge, pe podea. «Tucker, nu merită.» Vocea îi era gâtuită şi din adâncul pieptului său răzbătea o huruială înfundată. «Să ştii că răul n-o să piară când apeşi pe trăgaci. O să cutreiere pământul şi o să-şi facă sălaş în inima ta, întunecându-ţi lumina pentru totdeauna.» „Am înfundat ţeava şi mai adânc, astfel încât nu mai putea respira deloc. Faţa i se făcu albastră, mâinile i se încleştară pe scaunul tapisat cu catifea roşie iar ochii păreau cât pe ce să-i sară din orbite. În acel moment, am început să urlu...” Am aruncat iarăşi o privire în direcţia 282

lui Jase şi mi-am coborât vocea, până deveni o şoaptă joasă.,,«O iubesc pe femeia asta! O iubesc mai mult decât îţi iubeşti tu băutura. Mai mult decât însăşi viaţa. Dacă o mai atingi vreodată... am să apăs pe blestematul ăsta de trăgaci.» Fie din cauza băuturii, fie a lipsei de oxigen, Rex leşină. I-am dat drumul din strânsoare, l-am izbit de perete, iar el se prăbuşi pe podea, grămadă. Am deschis apoi culata, am aruncat cartuşele la întâmplare, prin cameră, iar puşca am azvârlit-o pe pat. „Miss Ella s-a ridicat în genunchi şi abia atunci am văzut de-a binelea ce-i făcuse Rex. Ochiul drept îi era tăiat. Crestătura mergea de-a lungul corneei. Rex folosise pentru asta o bucată de sticlă. Din globul ocular se prelingea un lichid. În plus, părea dezumflat şi arăta tare rău. Am încercat s-o ajut să se ridice în picioare, dar era prea stâlcită în bătaie. A căzut înapoi în genunchi şi am auzit-o spunând: «Doamne, nu lăsa ca duşmanii să mă biruiască.» Nu putea să meargă, aşa că am îngenuncheat ca s-o iau în braţe, şi atunci am simţit foarfecele. În buzunarul şorţului avea o pereche de foarfeci lungi de cincisprezece centimetri şi două ace de croşetat. M-am uitat la ea şi am întrebat-o: «De ce nu le-ai folosit?» A clătinat din cap şi din gură i s-a scurs un firicel de sânge: «Nici lumina mea nu vreau să se întunece.» „«Dar, Miss Ella...» „A dat din cap şi a continuat, cu o privire obosită: «Ce am păţit eu nu-i nimic în comparaţie cu cele petrecute cândva, într-o după-amiază de vineri.»„ 283

Am rămas tăcut câteva clipe, rememorând imaginea ei-aşa cum stătea, în genunchi, dar totuşi dominându-mă, ca o turlă de biserică. „Când am ajuns la spital, m-am întâlnit cu Mose, care s-a consultat cu doctorii de acolo, însă după o singură privire ştia deja ce aveau să-i spună. I-au eviscerat ochiul şi după trei săptămâni i-au făcut măsurătorile necesare pentru a-i confecţiona o proteză. Când au adus-o înapoi în salon, cu ochiul acoperit cu un bandaj alb, gros, m-a prins de mână şi mi-a zis: «Du-te şi caută-l pe fratele tău.» Am părăsit spitalul pe la trei dimineaţa şi m-am întors acasă, unde l-am găsit pe Rex dormind aplecat peste bar, cu o sticlă goală de Johnny Walker Black în mână. „Bâta mea Louisviile Slugger sta rezemată de perete, în colţul încăperii. Am apucat-o strâns de mânerul lipicios – de la terebentina cu care fusese uns – m-am apropiat de el, am întins bâta şi l-am ciocănit cu ea pe frunte. Niciun răspuns. L-am ciocănit din nou, iar de data asta capul i sa legănat înainte şi înapoi, de parcă ar fi fost din jeleu. Am rămas acolo câteva minute, imaginându-mi cum i-aş crăpa capul cu bâta. „Apoi, înainte de răsărit, m-am întors la căpătâiul lui Miss Ella şi am ajutat-o să mai înghită două aspirine. «Unde ai fost?», mi-a şoptit. I-am dat încă o înghiţitură de apă şi am răspuns: «Acasă.» Ea îmi împinse cana la o parte şi rosti aproape nedesluşit: «Vrei să întorci rău pentru rău?» Am clătinat din cap: «Nu, doamnă.» îmi strânse mai tare mâna. «Uită-te în ochii mei când îmi spui asta.» 284

Văzuse ceva în ochii mei, atunci când îi îndesasem lui Rex ţeava puştii pe gât. Voia doar să se asigure. «Nu, doamnă.» Apoi se lăsă biruită de somn, iar eu m-am îndreptat cu maşina spre casă. Era cam 9 dimineaţa, iar Rex plecase. Spălase putina. Dispăruseră maşina, valizele, totul. Chiar şi câteva sticle, ceea ce însemna că nu avea să se întoarcă prea curând. L-am găsit pe Mutt câteva ore mai târziu. Ghemuit în jurul crucii pe care i-o dăruise lui Miss Ella de ziua ei. Am încercat să-l conving să intre în casă sau să meargă la spital, dar el clătina întruna din cap. Nu voia să meargă s-o vadă şi nu voia să se apropie de casă.” Katie privea încruntată, în timp ce mâinile sale răsuceau pe toate părţile bădicul gol de suc. „Puţini ştiu despre

ochiul

ei

artificial,

pentru

că

a

învăţat

să

compenseze handicapul, însă adevărul e că Miss Ella a murit purtând un ochi de sticlă. Cred că asta o deranja mai mult decât problema dinţilor. Se simţea stânjenită şi adesea îşi întorcea faţa, ca oamenii să n-o privească, în special după ce pielea începuse să i se încreţească, în jurul ochiului artificial, iar machiajul nu mai acoperea defectul. Câteva săptămâni mai târziu am surprins-o uitându-se în oglindă. A încercat atunci să pară că nu-i pasă, că nu dă mare însemnătate problemei, spunândumi: «Am fost eu urâtă toată viaţa, dar cu siguranţă ceea ce mi-a făcut el nu m-a ajutat.»„ Am privit iarăşi înainte, la drum. „Miss Ella a fost cea mai frumoasă persoană creată vreodată de Dumnezeu. Iar dacă nu m-ar fi tras de picior în clipa aceea, aş fi apăsat pe trăgaci.” Am scuturat din 285

cap şi m-am foit în scaun. „Nu l-am mai văzut vreo doi ani după întâmplarea cu pricina.” Katie s-a uitat să vadă ce mai face Jase, apoi m-a întrebat şoptit: „Şi Mutt?” „Mutt şi cu mine am luat-o pe două drumuri total diferite. Eu aveam o supapă. Baseballul. Ori de câte ori pitcher-ul sau maşinăria aceea îmi arunca mingea, în mintea mea o vedeam venind cu încetinitorul şi-mi imaginam faţa lui Rex între cusăturile mingii. La orice aruncare, indiferent din ce direcţie venea, dacă vedeam faţa lui Rex pe minge, o loveam. Aşa că mi-am găsit refugiul în exersarea loviturilor, până m-am epuizat cu totul. Între timp, n-aş putea să-ţi zic exact când, am pierdut adevărata semnificaţie a jocului de baseball.” M-am aplecat în faţă, m-am întins şi am schimbat într-o viteză mai mică, pentru a mă adapta vitezei traficului din zonă. „După ce m-am accidentat la spate, am înlocuit pur şi simplu un drog cu altul. De fiecare dată când apăsam pe butonul declanşator al aparatului foto, îmi întipăream în minte o imagine nouă, şi înlocuiam astfel imaginea lui Rex, care-mi fusese parcă însemnată cu fierul roşu înăuntrul pleoapelor, în seara aceea.” Am rămas tăcut următorii câţiva kilometri. „Şi astăzi, tot la fel e. Însă anumite imagini... chiar nu vor să dispară.” Am schimbat iarăşi viteza. „Miss Ella spunea că dragostea învinge totul, însă...” Am ridicat din umeri şi am ridicat într-o mâna Canon-ul. „Baseballul şi apoi fotografia au devenit narcoticul meu.” 286

Mi-am dat la o parte părul de pe faţă şi am inspirat adânc. „Nu ştiu toate amănuntele cu privire la Mutt, dar ştiu că a hoinărit destul de mult. Ştiu că a călătorit şi mai mult cu trenul. A devenit cu adevărat un vagabond. Mai ştiu că a lucrat pe o barcă de pescuit creveţi în Charleston, într-o mină de cărbune în Virginia de Vest, în livezile de portocali din Florida şi Texas şi nici până în ziua de azi nu ştiu cum a aflat de moartea lui Miss Ella. Modul cum şi-a făcut apariţia la înmormântare îmi depăşeşte puterea de înţelegere. De atunci a rămas aici, iar Gibby” – şi am arătat undeva înaintea noastră – „adică dr. Wagemaker, l-a îndopat cu un cocktail de tot soiul de medicamente. Sincer să fiu, nici măcar nu ştiu dacă am să-l recunosc.” Am condus în tăcere până când la orizont s-a profilat

oraşul Jacksonville. Când pe obraz mi s-a

rostogolit o lacrimă, care apoi mi-a picurat de pe bărbie, eram prea pierdut în amintiri, ca să-mi dau seama de asta. Katie s-a întins către mine şi mi-a şters-o cu mâneca ei. Am coborât podul, apoi am luat-o spre sud, pe bulevardul San Marco. „Cât despre Rex, Miss Ella mi-a spus: «Diavolul a pus stăpânire pe el de mult, aşa că urăşte-l pe diavol, nu pe Rex.»„ Am clătinat din cap şi am ridicat din umeri. „Nu m-am descurcat foarte bine la treaba asta.” În timp ce străbăteam San Marco, Jase şi-a tras pătura de pe faţă, s-a frecat la ochi şi a întrebat: „Mama, Donnamackles?” 287

M-am uitat la Katie, nedumerirea citindu-mi-se în ochi. Ea nu mi-a răspuns, aşa că Jase mă trase de mână şi-mi

spuse:

„Unchiu'

Tuck,

putem

să

mergem

la

Donnamackles?” Katie se frecă la ochi şi zise: „Să ştii, Jase, că sună bine ideea ta.” Apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Ceai zice de un sandviş Egg McMuffin?” „Oh,” am dat din cap, „McDonald's.” Câteva minute mai târziu, muşcam dintr-o chiflă cu carne de vită şi-mi sorbeam cafeaua. Jase stătea lungit pe bancheta din spate, mâncându-şi cel de-al doilea Egg McMuffin. Katie ronţăia marginile unui sandviş cu ou. Rămăsese tăcută de când trecusem pe la linia de servire drive-through19. „Mi se pare că vrei să-mi spui ceva,” i-am zis. S-a gândit câteva clipe, apoi a clătinat din cap, semn că nu dorea. N-a mai spus nimeni nimic, cât am condus pe Şoseaua Statală 13, apoi prin San Jose-ul cu importanţă istorică şi în cele din urmă prin Mandarin, îndreptându-ne către Julington Creek. Când ne-am oprit la un semafor, Jase m-a tras de mâneca de la cămaşă şi mi-a zis: „Unchiu' Tuck?” M-am frecat la ochi, m-am uitat pe geam la soarele care tocmai răsărea şi mi-am dat seama că puştiul se agăţase şi de o altă parte din mine, nu numai de mânecă. „Da, amice.” 19

Drive-through: restaurant fast-fbod unde clienţii comandă şi primesc mâncarea fără a coborî din maşină – n.tr. 288

„Tatăl tău a fost foarte rău?” „Păi,” – am căutat eu o cale de a îndulci adevărul – „să spunem că s-a purtat ca şi cum mi-ar fi mâncat toată prăjitura.” Jase a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi mi-a spus cu convingere: „Unchiu' Tuck, eu sunt exact ca tine.” „A, da, amice? Cum aşa?” „Şi pe mine mă bătea tata.”

289

Capitolul douăzeci La ora 7 dimineaţa am parcat maşina în faţa complexului spiraling Oaks, iar Gibby a ieşit să ne întâmpine. Nu îmbătrânise câtuşi de puţin, era acelaşi bărbat nepieptănat, şleampăt, cu figura bleagă, pe care îl cunoscusem cu şapte ani în urmă. Şi acum, ca şi atunci, ar fi fost un subiect grozav de fotografiat. „Bună, Tucker,” mă salută, întinzând mâna. „Salut, Gibby! Aş vrea să-ţi fac cunoştinţă cu... doi prieteni

de-ai

mei.

Ea

este

Katie

Withers,”

–

am

îngenuncheat – „iar cowboyul ăsta mic se numeşte Jase.” Gibby s-a îndoit de la mijloc, a scuturat mâna lui Jase şi pe urmă şi pe a lui Katie. Nu am pierdut prea mult timp cu flecăreala. Tonul lui Gibby îmi dădea de înţeles că puteam să ne ocupăm de asta şi mai târziu. Ne-am aşezat cu toţii în biroul lui, iar Gibby ne-a zis: „Tuck, uite ce cred eu. Dacă Mutt va respecta tiparul ultimilor şapte ani, atunci va intra în curând într-unul din episoadele sale preponderent obsesive. Am observat că, de la o vreme, era tot mai neliniştit şi insomniac, mai compulsiv, că verifica orice lucru de nu ştiu câte ori, chiar mai mult ca de obicei, însă n-am anticipat că avea să facă aşa ceva. Recunosc: dacă am făcut vreo greşeală în ultimul timp, în cariera mea profesională, poate că asta este. Acum aproximativ 290

treizeci şi şase de ore, una dintre asistente s-a dus, după cină, să vadă ce mai face Mutt. A găsit fereastra salonului său deschisă, mâncarea fusese aruncată la toaletă, iar Mutt dispăruse. După câte se pare, a luat cu el tabla de şah, câteva calupuri de săpun şi dispozitivul meu de confecţionat muşte artificiale.” „Săpun?” l-am întrebat. „Ţine de progresia bolii lui. Mutt are obsesii, iar una dintre cele mai recente e legată de igiena propriilor mâini, de fapt de igienă, în general.” Am dat din cap a încuviinţare. „În ultimul timp avea probleme cu somnul: nu reuşea să adoarmă, iar odată adormit, se trezea frecvent. În decursul ultimelor câteva luni începuse să se îndoiască de asistentele care-l îngrijeau şi, bănuiesc eu, se temea că acestea complotează împotriva lui. Ani de zile Mutt a crezut că, oriunde s-ar duce, oamenii se holbează la el şi, în plus, ştii şi tu de vocile lui. Ce s-a schimbat de când l-ai văzut tu ultima oară e volumul vocilor – cred că au devenit aproape asurzitoare. Când ajung extreme de gălăgioase, poţi să citeşti asta pe faţa lui. De asemenea, vocile au început să-l acuze, să-l ameninţe şi să se certe cu el.” „Mutt nu are relaţii stabile, suferă de paranoia tot mai accentuată, de alterarea delirantă a gândirii, are halucinaţii auditive mai urâte ca niciodată şi, în ultimul timp, s-a tot plâns că-l necăjesc tot soiul de vise. Mai exact, visează că e îngheţat, paralizat şi incapabil să sară în ajutorul unei persoane dragi, aflate în nevoie. Până 291

acum n-a fost combativ şi n-a dovedit tendinţe suicidale, însă cred că, foarte probabil, el e cel mai chinuit om pe care l-am întâlnit vreodată. Indiferent ce i-am administrat, sau în ce cantitate, nici-o intervenţie – de natură chimică, electrică sau oricum altfel – nu poate smulge din rădăcină acel ceva care reprezintă cauza bolii lui. Şi, după opinia mea de profesionist în domeniu, în timp ce ceilalţi pacienţi ai mei sunt cu adevărat nebuni, nebunia lui Mutt este un fel de produs secundar al unei anumite probleme pe care nu o poate depăşi. Vreun demon îngropat adânc în trecutul lui, pe care niciun fel de exorcizare nu-l poate înfrânge.” Nu ştiu sigur la ce mă aşteptasem, dar cu siguranţă nu la cuvintele pe care le auzeam acum. Gibby continuă spunând: „Obsesiile lui Mutt, excentricităţile lui, ca să mă exprim politicos, sunt multe. Se spală pe mâini de trei ori în timpul fiecărei mese a zilei, îşi ţine sandvişul sau tacâmul cu un şerveţel, apoi aruncă şerveţelul după fiecare muşcătură. Poartă mănuşi de cauciuc 90 la sută din timp, salonul lui e plin de sticle cu substanţe pentru igienizare, spală până şi săpunul, pentru a ucide germenii de pe el. Dacă-i cumpărăm săpun lichid, pulverizează mai întâi dezinfectant pe muştiucul acela pe care trebuie să apeşi. Şi o face purtând mănuşi de cau ciuc. Mânerele uşilor din salonul lui nu mai au poleiala aceea de alamă, pentru că s-a dus de la atâta lustruire. Poartă mereu cu el, în buzunar, dezinfectantul pentru mâini şi-şi taie 292

unghiile întruna. Fără nici-o îndoială, e omul cel mai curat, cel mai aseptic pe care l-am întâlnit vreodată.” M-am uitat afară, pe geam, lăsându-mi privirea să zboare spre râu. Gândul că Mutt era alt om decât atunci când îl lăsasem aici îmi provoca o durere vie în suflet. Ca şi când cineva ar fi înşfăcat o sabie, m-ar fi înjun ghiat în spate şi, ţinând-o de mâner, ar fi răsucit-o în mine ca pe un tirbuşon. Dacă înainte de a ajunge aici credeam că locşorul pentru oameni doare, când Gibby termină de vorbit, locşorul acela îmi zvâcnea nebuneşte. „Ai vreo idee încotro s-a dus?” Gibby se ridică în picioare şi se îndreptă spre fereastră; i-am urmărit degetul cu care îmi arăta traseul, peste râu, către Clark's. În spatele meu, Katie îl ţinea pe Jase pe genunchi. N-aş fi putut spune la ce se gândea, însă, orice ar fi fost, părea absorbită cu totul de subiect. Jase sugea o acadea Tootsie Pop şi se uita la undiţele de pescuit la muscă şi la mosorelele lui Gibby; nu-şi dădea seama de încărcătura conversaţiei. Gibby arătă Către Clark's. „A luat cina acolo, consumând după câte se pare o cantitate considerabilă de mâncare şi a dispărut, printre ceilalţi oameni de pe doc.” Date fiind cunoştinţele lui despre mersul trenurilor, se prea putea ca Mutt să fie deja în Dakota de Nord. M-am îndreptat şi eu către fereastră, am văzut localul Clark's, mi-am lăsat privirea să hoinărească de-a lungul apei şi am observat portul. „A fost vreodată acolo, în port?” 293

„De câteva ori, angajaţii au închiriat nişte canoe şi iau dus pe câţiva dintre pacienţi în sus pe râu, vreo câteva sute de metri. Însă nu atât de departe încât să piardă din vedere docul.” „A fost şi Mutt în vreuna din excursiile astea?” „De fiecare dată când se organiza aşa ceva.” „Cât de bine îl cunoşti pe proprietar?” „Destul de bine cât să închiriez o barcă de-a lui.” „Hai să mergem să discutăm cu el.” Pe când mă îndreptam către uşă, Gibby m-a oprit: „Încă ceva: ţi-am spus la telefon că Mutt e ca o bombă cu ceas, ce stă să explodeze.” „Crezi că va deveni violent?” Gibby dădu din cap, afirmativ. „Dar Mutt n-a fost violent niciodată, de când e el.” „Ştiu, Tuck, dar am sentimentul că aşa va fi. Avea o privire ciudată... ca o pisică ce stă încordată, gata să se năpustească asupra ta. Şi când o va face...” Clătină doar din cap. „E ca şi cum ar fi stat ghemuit în poziţia aia, gata să sară, vreo cincisprezece ani, iar acum nu-şi mai poate înfrâna saltul.” „Ce te face să spui asta?” „Deteriorarea continuă a capacităţii sale de a raţiona logic.” „Adică?” „Mintea lui îl minte acum mai mult ca niciodată. El nu poate face diferenţa între un gând nebunesc şi unul sănătos. Sau, chiar dacă poate, alege să n-o facă. De mult 294

timp este sub medicaţie, şi încă în doze mari. Când efectul ei va dispărea, Mutt va deveni confuz. Schizofrenia, tulburările bipolare şi tulburarea schizoafeclivă sunt afecţiuni cronice, cu evoluţie pe termen lung. Din păcate, aceste afecţiuni au un prognostic nefavorabil. Nu merg spre bine. Când pacienţii nu-şi mai iau medicamentele, se decompensează, devin psihotici şi au nevoie de spitalizare. Nu ştiu ce anume te aştepţi să găseşti aici, dar aş vrea să te avertizez: nu e ca şi cum l-ai fi lăsat aici acum şapte ani, cu o rană trupească ce între timp s-a vindecat, lăsând în urmă doar o cicatrice. E ca şi cum l-ai fi lăsat suferind de cancer, care acum s-a răspândit în fiecare colţişor al trupului său. Dacă dai de el, cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, şi cu cele mai mari şanse de reuşită, ar fi să-i dai asta.” Gibby scoase din buzunar o cutie de plastic, transparentă, ce conţinea două seringi; le luă şi mi le întinse, în palmă. „Fiecare dintre ele conţine trei sute de miligrame de Thorazine. Dacă nu reuşeşti să te întorci aici cu el în decurs de o oră, administrează-i şi a doua doză.” Gibby îmi apucă braţul şi strânse între degete muşchiul din partea exterioară a umărului. „Ca pe un vaccin antigripal.” Am luat cutia, i-am analizat conţinutul, mi-am puso în buzunarul jachetei de lână şi am tras fermoarul. „Gibby, în caz că-l găsesc, ce opţiuni va avea de aici încolo? Aş vrea să-mi prezinţi ambele variante: cea mai bună şi cea mai rea.” 295

„Dacă-l găseşti, am putea să-l trimitem în nord, la un spital «mai sigur», adică unul cu pereţi capitonaţi şi unde, la un moment dat, va muri de bătrâneţe.” „Dar ce părere ai de ideea de a-l lua acasă?” „Nu te-aş sfătui şi, oricum, nu e cu putinţă.” „De ce nu?” „Să ţi-o spun fără ocolişuri?” Am dat din cap că da. „Pentru că dacă faci asta, o să treci prin iad.” Am privit pe fereastră, lăsându-mi ochii să înoate de-a lungul râului, către Clark's. „Cu tot respectul, aş vrea să-ţi spun că noi acolo ne-am născut, în iad, aşa că suntem oarecum obişnuiţi cu el.”

296

Capitolul douăzeci şi unu Proprietarul portului nu s-a arătat prea încântat săl vadă pe Gibby. Nici pe mine, la drept vorbind. Se dusese vorba despre cele întâmplate, iar oamenii care locuiau de-a lungul cursului de apă erau neliniştiţi; nu le plăcea ideea că un nebun era în libertate, fără perspectiva de a fi prins prea

curând.

Clark's

angajase

un

ofiţer

de

poliţie

pensionat, care lucra sub acoperire şi avea sarcina de a supraveghea zona docurilor, atent la orice ar fi dat de bănuit. ,,'Neaţa!” salută proprietarul, întinzând mâna fără nici-o tragere de inimă. „Steve Baxter.” „Tucker Rain.” „Eşti rudă cu băiatu' ăla care a evadat?” „E fratele meu.” „Ei bine, nu vreau să te jignesc, dar sper să-l prindeţi înainte să-şi iasă din minţi şi să facă vreo nebunie. Umblă vorba că liftul lui nu prea reuşeşte să urce până la ultimul etaj.” Am ridicat din umeri. „Da, poate că-i adevărat. Sau poate că pur şi simplu preferă să urce pe scări.” „De ani de zile le tot spun celor de la Primărie să mute naibii casa aia de nebuni, până nu se ajunge să fie

297

rănit cineva. Poate că acum, când unul dintre cuci a zburat din cuib, o să mă asculte.” Nu avem chef să fac conversaţie, aşa că am schimbat subiectul. „Aş vrea să închiriez o canoe. Dacă se poate, una cu fundul plat şi cu motor de cinci cai-putere. Aveţi aşa ceva?” Dădu din cap afirmativ. „Am să ţi-o împrumut chiar pe a mea. E un Old Town de cinci metri lungime, cu motoraş Honda de cinci cai care ar trebui să te ducă fără probleme în susul râului, şi înapoi.” M-am întors către Gibby. „Te superi dacă te rog să ai grijă de Katie şi de Jase cât sunt eu plecat?” „Deloc.” Şi-a pus mâna pe umărul lui Jase. „Eu şi cowboy-ul aici de faţă aveam oricum de gând să pescuim niţel la muscă.” „O să ne descurcăm,” zise Katie, ridicându-l în braţe pe Jase şi sprijinindu-l pe şoldul său. Băiatul era cam jumătate cât ea, iar picioarele i se bălăbăneau în dreptul fluierelor picioarelor ei. Molfăia băţul de la acadeaua Tootsie Pop şi părea a fi de-al ocului. Baxter îşi trase canoea la ţărm, se dădu jos din ea şi o ţinu nemişcată cât eu mă căţărai înăuntru. Era curată, stabilă şi silenţioasă. Perfe;tă pentru vânătoarea de raţe, peşti sau oameni. Mam uitat în sus, spre dec şi mi-am dat seama cât de micuţă era Katie. Dar statura n-o făcea să fie moale, lipsită de vlagă. Mi-am făcut vânt, îndepărtându-mă de doc şi am simţit cum locşorul meu pentru oameni se deschide, iar ei doi alunecă uşurel înăuntru. 298

Nu am încercat să-i opresc.

299

Capitolul douăzeci şi doi Apa întunecată părea caldă, pentru perioada anului în care ne aflam. Am pornit motorul şi am alunecat pe lângă Clark's, dar imediat după aceea m-am lovit de o problemă. Râul se despărţea în două. Cum era abia opt dimineaţa, m-am hotărât să o iau metodic. Am urcat pe braţul stâng, mai mic, şi i-am urmat cursul şerpuitor, sinuos. Malurile erau pline de broaşte ţestoase, aligatori mici şi câţiva ratoni, iar frunzele late şi groase de nufăr punctau marginile apei precum pistruii, braţele unei roşcate. Din fericire, ţânţarii erau suportabili. La zece şi jumătate am oprit motorul şi m-am hotărât să vâslesc. Râul se îngustase până la o lăţime de vreo doisprezece metri şi m-am gândit că, dacă Mutt era prin zonă, s-ar putea să am nevoie de elementul-surpriză. Pe la prânz, un lamantin ieşi la suprafaţă, lângă canoe, perforând, cu răsuflarea lui, suprafaţa lină a apei; apariţia lui mă sperie de moarte. Era lung de doi metri şi jumătate şi lovi partea din spate a bărcii cu coada lui lată, masivă. Am vâslit pe lângă el, mi-am trecut mâna peste spatele acela acoperit de crustacee şi i-am văzut cicatricile lăsate de motorul unei bărci de care nu se ferise la timp. „Hei, amice,” i-am spus, „dacă rămâi în zona asta, n-o să mai ai de-a face cu elicele alea tăioase.” Dintr-un salt, se scufundă şi, când 300

ieşi din nou la suprafaţă, era deja la cincisprezece metri distanţă de mine. „Dar dacă aş fi în locul tău, şi eu aş vrea să ajung acolo, în apa aceea mare. Să ai grijă de tine.” Suflă încă o dată şi apoi dispăru. Pe la orele prânzului, deşi eram dezamăgit de faptul că nu descoperisem nimic, mi-am dat totuşi seama că-mi făcea plăcere vâslitul acela liniştit, cadenţat şi alunecarea domoală a canoei. Pe la jumătatea amiezii am ajuns întrun punct în care râul se răsfira, ca un evantai, în nenumărate cursuri mici, care păreau că se îndreaptă în toate direcţiile posibile. Mi-ar fi fost mai uşor să găsesc proverbialul ac din carul cu fân. Mi-am împlântat vâsla în apă, ca pe o lopată pentru cârmuit, am întors barca, m-am minunat de coronamentul arborilor ce acopereau acum râul ca o cupolă şi am pornit motorul. Am apucat manşa, am mărit turaţia motorului, iar canoea alunecă înapoi, pe dedesubtul cupolei. Pe la trei şi jumătate eram înapoi la Clark's, de unde se putea vedea docul de la Spiraling Oaks. Neobosit, Gibby îl învăţa pe Jase arta aruncării undiţei, în timp ce Katie stătea jos pe platformă, citind ceva prin ochelarii de soare. De la distanţă părea liniştită. Poate era pentru prima oară când se simţea împăcată, după mult timp. Am întors, i-am făcut cu mâna lui Jase, care mi-a zâmbit cu gura până la urechi, am dat din cap către Katie care mi-a zâmbit şi ea din spatele ochelarilor de soare, apoi am luat-o în sus, pe braţul drept al râului. Am încercat să gândesc aşa cum ar fi făcut-o Mutt, însă am 301

ajuns la concluzia că mi-era imposibil. Nu eram sigur că evadarea

lui

ţintise

un

anumit

scop

sau

fusese

premeditată. La fel de uşor ar fi putut alege să o ia fie pe un braţ, fie pe celălalt, fără vreun motiv anume. Râul era mai lat şi cu apa mai adâncă decât cel pe care călătorisem de dimineaţă, însă la fel de frumos. Un univers aparte. Un bâtlan mare şi albastru îmi trecu pe deasupra capului, în zbor planat, slujindu-se doar de una sau două bătăi din aripi, apoi ateriză rapid şi-şi găsi loc într-o zonă plină cu frunze de nufăr, unde peştişorii argintii tulburau luciul apei. Cam la un kilometru şi jumătate în susul râului, am dat de un chiparos bătrân, acum uscat, în care, cu câţiva ani în urmă, nişte puşti amatori de distracţie agăţaseră o frânghie cu care să se legene, sus, pe o creangă, la vreo cincisprezece metri de pământ. Folosind ca platformă un copac vecin, un copil ar fi putut să-şi facă vânt şi să sară de acolo, să se prindă de frânghie, să se legene până la mijlocul râului şi apoi să plonjeze în apa întunecată, ce părea să aibă în jur de cinci metri adâncime. Frânghia era acum putrezită, acoperită cu un mucegai verde şi probabil nu fusese folosită de ani de zile. Dat fiind aspectul uzat al platformei şi numărul de noduri de pe frânghie, de care se ţinuseră copiii când se legănau, bănuiam că locul acesta fusese, altădată, plin de chiote şi râsete. Mi-a amintit de cariera de piatră. La ora cinci am schimbat rezervoarele de benzină şi am început să mă gândesc la cină. Nu mâncasem nimic 302

toată ziua şi, tot încercând să gândesc ca Mutt, mi se făcuse foame. Mirosul de la Clark's plutea, purtat de vânt, în susul râului şi mă trăgea de nas într-acolo, aşa că am împlântat pe fundul apei lopata pentru cârmuit. Am ajuns la

docuri

cu

vreo

jumătate

de

oră

după

lăsarea

întunericului şi am urcat canoea pe mal, printre ferigi. Lam găsit pe Gibby lucrând în biroul său, iar pe Katie şi Jase, jucând ping-pong într-o sală de jocuri, altminteri goală. Mirosul de acolo îmi aminti de Rolling Hills. Gibby îşi ridică privirea şi, văzându-mă fără Mutt, mă întrebă: „Ţi-e foame?” „Mda, aş mânca ceva.” „Bine. Cred că şi prietenilor tăi le e foame. M-am oferit să le dau ceva de mâncare, dar Katie mi-a zis că preferă să te aştepte şi pe tine. Cred că ştiu locul potrivit.” Era foarte aglomerat la Clark's când am ajuns noi, dar timpul de aşteptare era de doar patruzeci de minute, aşa că am băgat o fisă în automatul cu hrană pentru broaşte ţestoase şi l-am lăsat pe Jase să se distreze hrănindu-le. Era curios. Era sensibil. Absorbea totul ca un burete. Puţine lucruri îi scăpau neobservate. Când au rostit numele „Rain” la difuzor, mi-a spus: „Unchiu' Tuck, ăştia suntem noi.” Am străbătut restaurantul, ocolind

toate acele

suporturi cu animale de pluş şi stivele de farfurii. Jase făcuse ochii mari, ca nişte monede. Ne-am aşezat la o masă din interior, lângă fereastra ce dădea înspre râu. Secţiunea în care ne aflam noi era suspendată direct 303

deasupra apei, ceea ce ne oferea o perspectivă înaltă, ca de salvamar, asupra râului. După ce chelnerul ne-a adus băuturile, mi-am plecat privirea înspre Jase: sugea laptele cu un pai, concentrat cu totul asupra apei. Am sorbit şi eu din ceai, lăsând ca vârtejul acela dulce să-mi inunde toată gura. Prin încăpere sclipeau ici-colo sticle maronii de bere Budweiser,

aducând

un

plus

de

farmec

ambianţei

localului. Le-am povestit pe scurt despre expediţia mea; între timp, Gibby comandă pentru toată lumea creveţi, somn, cartofi prăjiţi, chifle din mălai prăjite şi budincă de brânză. Chelneriţa aşeză un castronel cu budincă în faţa lui Katie, care însă îşi întoarse nasul şi îi făcu vânt la o parte cu furculiţa. M-am întins peste masă şi l-am împins înapoi, în faţa ei. „Se consideră o insultă la adresa bucătarului, dacă nici măcar nu guşti.” Am luat o înghiţitură din castronul meu şi i-am zâmbit. Jase o urmări cu privirea, în timp ceşi afundă şi ea furculiţa în budincă. Îşi duse apoi furculiţa la gură şi-şi strânse buzele în jurul pastei aburinde, de culoarea brânzei. După o clipă de nesiguranţă, ridică din sprâncene, plăcut surprinsă, dădu din cap şi luă o a doua înghiţitură, de data asta mai mare. În ciuda timpului petrecut în New York, Katie nu se schimbase prea mult. Jase îi observă zâmbetul, îşi afundă şi el lingura în budincă, excavă cam o jumătate de castron şi şi-l îndesă în gură. 304

„Partea cea mai frumoasă,” am zis, uitându-mă la Katie şi la Jase, „e când o împroşti printre dinţi.” Katie îşi acoperi ochii, iar eu presai cu limba budinca de brânză, făcând-o să-mi iasă printre dinţi. Jase îşi umplu lingura, şi-o vârî în gură şi, urmându-mi exemplul, împroşcă cu budincă peste tot, pe el şi pe masă. Am mâncat cu toţii şi, din cauza urechilor minore ce ne ascultau, Gibby ne-a relatat varianta „cu acordul părinţilor” a poveştii lui Mutt. În ciuda subiectului în discuţie, mâncarea a fost extraordinară. Nota de plată a achitat-o

Katie,

şi

asta

printr-o

alianţă

secretă

cu

chelneriţa, încheiată în timpul unei vizite la toaletă. Apoi Gibby ne-a condus la capătul docului, unde ne-a explicat motivele dispariţiei lui Mutt, aşa cum le percepea el. Luminile din cabinele ambarcaţiunilor presărate dea lungul râului sclipeau în apa liniştită, netedă ca gheaţa. O briză rece bătea înspre amonte şi-mi răcorea faţa. Undeva în întuneric un peştişor fusiform sări de vreo şase ori, apoi dispăru. În depărtare ţipă o bufniţă, iar înspre apus, în direcţia râului, se vedea ultima fărâmă de lumină din soarele care chiar atunci asfinţea deasupra Texasului. „Unde o să staţi?” ne întrebă Gibby. Nici măcar nu mă gândisem la subiectul ăsta. Katie mi-o luă înainte şi interveni, înainte de-a avea eu ocazia să spun ceva. „Avem o cameră la Courtyard Marriott, e foarte aproape de aici.” M-am uitat la ea pierdut cu totul. Gibby luă de bun răspunsul ei, iar eu am 305

rămas

să

mă

lupt

cu

expresia

pe

care

tocmai

o

pronunţase: „Avem o cameră.” „Bănuiesc că o luaţi iar la drum, mâine dimineaţă la prima oră, nu?” mă întrebă Gibby. „Cum se crapă de ziuă,” veni răspunsul meu. Am străbătut cu privirea întinsul apei, întrebându-mă dacă mai era încă în viaţă, dacă nu cumva se înecase sau dacă se mai afla pe teritoriul Floridei. Eram conştient că întrebările n-aveau niciun rost. L-am lăsat pe Gibby la Spiraling Oaks şi apoi am luat-o cu maşina spre nord, îndreptându-ne spre Marriott. Jase zări o gelaterie Basking-Robbins la sud de autostrada I-295, aşa că am oprit acolo şi am încercat să par entuziasmat de îngheţată, în timp ce, în realitate, mintea mea întorcea pe toate părţile acel „Avem o cameră.” Am păşit pe tărâmul celor treizeci şi una de arome, moment în care Katie şi-a strecurat braţul pe sub al meu. „Nu-ţi fă griji. E vorba de un apartament. Tu poţi să dormi pe canapeaua extensibilă din living.” Am comandat două globuri de ciocolată pentru mine, unul de cafea pentru Katie şi trei pentru Jase – şerbet de zmeură, aromă de gumă de mestecat şi caramel cu unt de arahide, toate acoperite din belşug cu sirop de ciocolată şi cu feliuţe de banană. Până să ajungem în cameră, se făcuse ora nouă şi jumătate, iar Jase era deja toropit de somn. L-am luat în braţe, l-am cărat până în cameră şi am făcut semn cu capul, către dormitor. Katie a tras repede cuvertura la o 306

parte iar eu i-am scos pălăria, i-am tras cizmele din picioare şi l-a întins uşurel pe pat. Katie l-a îmbrăcat în pijamaua de flanel, i-a tras fermoarul până sus, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe obraz. Fără a rosti vreun cuvânt, Jase se întoarse pe o parte şi adormi instantaneu. Katie ieşi din cameră. Am urmat-o, îndreptându-mă şi eu spre sufragerie. Însă am auzit din spate o şoaptă obosită, blândă şi liniştită: „Unchiu' Tuck?” Mi-am vârât capul înapoi, pe uşă. „Da, amice.” „Nu m-ai îmbrăţişat de noapte bună.” M-am întors lângă patul lui şi am îngenuncheat. Jase îşi încolăci braţele în jurul gâtului meu şi mă strânse tare. Mă sărută pe obraz, îmi spuse „Noapte bună, Unchiu' Tuck!” şi se întinse la loc. Până să ajung la uşă, deja respira adânc şi visa la undiţe şi la peşti mari de tot. Am închis uşa după mine şi i-am zis lui Katie: „Nu ştiu prea multe despre fostul tău soţ, dar ăsta e un copil extraordinar.” „Da,” Îmi răspunse, scotocind în geanta mică de voiaj, în căutarea pastei de dinţi. „Chiar este, în ciuda lui Trevor.” Am rămas cu privirea aţintită afară, prin uşile culisante de sticlă, iar între timp Katie ieşi din baie. Cum silueta i se reflecta în sticlă, am văzut că purta un costum de trening, cu bluză şi pantaloni, lucru pentru care m-am simţit recunoscător. Se aşeză turceşte pe canapea, în timp ce eu mă uitam la doi puşti ce săreau în jacuzzi, apoi ieşeau repede afară şi o luau de la capăt. 307

„Tucker,” Îmi spuse, frecându-şi mâinile agitată. „Nu am fost pe de-a-:ntregul sinceră cu tine. Însă după ziua de azi...” Privi peste umăr, către uşa lui Jase. „Ei bine, sunt câteva chestii pe care ar trebui să le ştii.” M-am aşezat pe podea, faţă în faţă cu ea şi mi-am sprijinit capul de perete. Katie privea în jos, studiindu-şi mâinile şi continuă. „Am primit pe cale legală custodia asupra lui Jase şi am un ordin de restricţie împo triva lui Trevor, dar pentru el hârtiile astea au prea puţină însemnătate. Câţiva dintre clienţii lui lucrează pentru guvern, pentru FBI şi aşa mai departe. Cred că o să apeleze la ei ca să dea de mine. Şi când se va întâmpla asta...” Clătină din cap. „Mă întreb dacă nu cumva... ei bine, am câţiva prieteni în California, care m-ar lăsa să stau la ei vreo câteva luni, fără să-mi pună prea multe întrebări. Iar altă bicicletă pot cumpăra oricând.” Îşi ridică privirea, iar ochii îi sticleau din cauza lacrimilor. „Poate că ar fi bine să luăm cât mai repede autobuzul într-acolo.” Mi-am întors ochii spre fereastră şi, privind afară, am inspirat îndelung, din adâncul plămânilor. Copiii plecaseră şi afară se aşternuse liniştea. Tucker? Îmi imaginasem eu că avea să-şi facă apariţia cât de curând. Nu suporta să stea departe, când pe aici se petreceau atât de multe lucruri. Şi ca să fiu cinstit, chiar aveam nevoie de un sfat. Tucker? Mi-am plecat capul şi am ascultat-o, conştient că avea să urmeze o scurtă predică. Nici chiar 308

Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. Mi-am îndreptat iarăşi privirea spre Katie. Greutatea răspunsului meu parcă o apăsa. Se vedea clar că era prinsă la mijloc; nu voia să plece, dar nici nu voia să mă implice pe mine într-o chestie care ar fi putut lua în orice clipă o turnură negativă. Ochiul îi era încă vânăt în partea de jos, dar acum părea mai mult un semn al lipsei de somn, decât urma unui croşeu de dreapta. „Miss Ella obişnuia să ne spună, lui Mutt şi mie, că fiecare zi aduce cu sine suficiente necazuri şi că n-ar trebui să ne îngrijorăm de ea înainte să sosească. Aşa că în clipa asta, hai să ne îngrijorăm doar de ce se întâmplă azi. Pentru lucrurile de mâine, o să ne îngrijorăm mâine.” Din colţul ochiului drept i se prelinse o lacrimă, ce-i alunecă apoi de-a lungul nasului. Şi-o şterse cu mâneca şi se ridică de pe canapea, încercând să-mi zâmbească. Voia să plângă, dar n-o făcu. „Sunt obosită. Ne vedem mâine dimineaţă.” Dădui din cap aprobator, iar ea se strecură în camera lui Jase, închizând uşa în urma sa. Am ascultat atent, dar n-am auzit-o răsucind cheia. Am stat întins pe pat mult timp; după miezul nopţii încă mă uitam să văd cât e ceasul. Eram obosit, dar, mai mult decât orice alt sentiment, simţeam acea durere surdă în dreptul buricului. Doar că, de data asta, Miss Ella nu mă putea trage sus la ea, prin fereastra deschisă. 309

Capitolul douăzeci şi trei Soarele străpunse fereastra şi mă trezi din somn pe la şase şi jumătate. Eram supărat pe mine însumi că dormisem aşa de mult, dar în momentul când am deschis ochii, am îngheţat. Fire de păr negru, mătăsos îmi gâdilau obrazul. Mi-am ridicat încet capul, l-am văzut pe Jase cu ochii închişi, dormind adânc şi am simţit mirosul curat, uşor transpirat, de băieţel. Pijamaua lui moale îmi învelea braţul, iar mâna îi era încolăcită pe sub a mea. O potrivire perfectă. Am încercat să mă strecor afară din aşternuturi, însă chiar atunci Jase şi-a schimbat poziţia mâinii, aşezând-o

de-a

curmezişul,

peste

pieptul

meu.

În

momentul acela am simţit mirosul de cafea. Mi-am ridicat privirea şi am dat cu ochii de Katie, care stătea pe un scaun la capătul canapelei, ţinând cu amândouă mâinile o cană de cafea. Şi-a apăsat buzele cu degetul şi mi-a şoptit: „Sssst. M-am trezit acum vreo oră şi nu mai era lângă mine. Am fugit repede încoace să te trezesc şi l-am găsit aici.” Zâmbi. „Nu ştiu dacă-ţi dai seama, dar cred că ţi-ai făcut un prieten.”

310

Am dat din cap, încuviinţând spusele ei, am ridicat cu blândeţe braţul lui Jase, m-am strecurat încetişor afară din aşternuturi şi l-am acoperit bine cu pătura. Tocmai mă pregăteam să intru sub duş, când Katie întredeschise uşa doar atât cât să încapă o ceaşcă de cafea. Mi-o aşeză pe suportul de sub oglindă şi închise uşa fără zgomot. Duşul cu apă fierbinte mi-a produs o senzaţie plăcută. M-am îmbrăcat, mi-am sorbit cafeaua şi, câteva minute mai târziu, am ieşit din baie. Jase încă dormea, aşa că mi-am tras pe mine jacheta şi m-am îndreptat către uşă. „Voi mai rămâneţi şi leneviţi aici. Am să-i spun lui Gibby unde sunteţi.” „Nu-ţi fă griji,” Îmi răspunse Katie, făcându-mi semn cu mâna că pot să plec. „Am văzut nişte magazine prin zonă. Mă gândeam să mergem la cumpărături.” „Foarte bine,” i-am zis. „Sau, dacă vrei, poate să vină Gibby să vă ia de aici şi să mergeţi la pescuit sau ceva de genul ăsta.” O să ne descurcăm noi.” Se întoarse şi se uită la Jase. „Dacă nu te deranjează, cred că o să fim tot aici când te întorci.” Am dat din cap, i-am făcut cu mâna şi am închis uşa după mine. Canoea nu se clintise, faţă de cum o lăsasem noaptea trecută. Scaunele îmbrăcate în pânză groasă, precum şi vâslele erau acoperite de rouă, aşa că am măturat apa cu mâna şi am pornit motorul. Am alunecat 311

astfel în josul râului, până la bifurcaţie şi am luat-o din nou pe braţul drept, refăcând traseul din ziua precedentă. Până să se facă ora nouă oprisem deja motorul şi vâsleam, încreţind oglinda întunecată a apei. Soarele era puternic, aşa că mi-am lepădat jacheta; în jurul meu se învolburau mirosurile

desăvârşite,

înţepătoare,

ademenitoare

ale

mlaştinii. Am navigat pe lângă mal, pe sub craca groasă de care era prinsă vechea frânghie şi apoi tot mai departe pe cursul râului, până în locul unde devenea şi mai îngust. Apa curgea din două direcţii. Cea mai mare parte provenea din râu, dar mai exista un curent, mai mic, un fel de şuvoi ce venea dinspre mlaştină. Am vâslit de-a lungul acestuia din urmă şi am observat că apa devenea tot mai limpede. După încă vreo sută de metri mi-am dat seama că dădusem de fapt peste un izvor. Pârâul se sfârşea la fel de brusc cum şi apăruse, într-un izvor ce bolborosea dedesubtul şi împrejurul rădăcinilor unui chiparos. În jurul meu, mlaştina se întindea pe sute de metri, oriunde-ţi întorceai ochii. Văzând că ajunsesem într-o fundătură, am întors barca, izbindu-i capetele când de un mal, când de celălalt şi am luat-o înapoi, către cursul principal al apei. Odată ajuns acolo, am zâmbit, căci apa limpede îmi adusese aminte de cariera de piatră. Îmi adusese aminte de cea mai frumoasă zi dintre toate. Am continuat să vâslesc în apa întunecată şi, dintr-o dată, mi-a picat fisa. Cea mai frumoasă zi. Dacă izvorul 312

îmi amintise mie de ziua aceea, poate că şi lui Mutt îi trezise aceleaşi amintiri. Am întors din nou canoea şi am luat-o în susul pârâului cu apă limpede. Atunci am văzut bulele. Mici – aproape că puteau trece neobservate, dacă nu le căutai anume – bule de săpun aninate de rădăcinile de la malul apei. Am tras barca lângă tulpina chiparosului şi am ridicat câteva crengi, ca să mă pot strecura pe sub ele. Mam întins pe fundul bărcii şi am trecut pe sub ramuri, ca printr-un tunel. Când m-am ridicat din nou barca se oprise într-un loc ce părea a fi o fundătură. Apa izvora din pământ chiar sub mine. Uitându-mă în jos, puteam vedea până la o adâncime de vreo cincisprezece metri, unde o groapă întunecată, cu diametrul de aproximativ un metru se pierdea în nisipul şi pietrele de dedesubt. De jur împreju rul meu malul era noroios, acoperit de buruieni, irişi violeţi şi crini albi. Din nămol se revărsa o tufă imensă de amarilis, roşie, ce-şi cufunda în apă frunzele uriaşe. Un colibri ateriză pe una din frunzele având forma tuburilor de oxigen folosite la scufundări, frunză ce luase naştere în vârful unei tulpini nou răsărite, se vârî în ea, apoi îşi luă zborul din nou. Locul fremăta de viaţă. În stânga mea se odihnea o canoe trasă pe mal. Pe scaun zăcea un set de şah, cu jocul rămas neterminat; jumătate din piese erau încă în picioare pe tablă, în timp ce celelalte stăteau în şiruri ordonate pe fundul bărcii. Am parcurs cu privirea urmele paşilor, până la bancul de nisip acoperit cu viţă-de-vie, unde acestea dispăreau cu totul. 313

Am cercetat cu atenţie zona, căutând vreun semn care să indice prezenţa lui Mutt, dar n-am dat de nimic. Am urcat şi eu canoea pe mal şi m-am dat jos, în apa rece de izvor ce-mi ajungea până la genunchi. Am tras mai sus barca, mi-am aşezat vâsla înăuntru, fără zgomot şi m-am târât către bancul de nisip. Înăuntrul acestuia fusese săpat un mic adăpost, suficient de larg încât cineva să se strecoare înăuntru, cu genunchii strânşi la piept. Am tras la o parte viţa-de-vie şi am dat de o pereche de ochi ce mă priveau cu încordare dintre straturile de noroi gros, întărit, care-i acoperea trupul în întregime. Din masa aceea întunecată, ochii lui Mutt s-au aţintit asupra mea. Singurele părţi vizibile în acea masă întunecată erau albul ochilor săi şi două mâini extrem de curate. Părul îi era încâlcit şi cleios; tremura, de fapt aproape că dârdâia din toate încheieturile. M-am târât prin noroi, până lângă bancul de nisip şi m-am sprijinit de butucii de viţă, fără a rosti vreun cuvânt; în minte mi se ivi întrebarea: oare să fie ăsta începutul, sau sfârşitul? Mutt nu şi-a luat o clipă ochii de la mine. După trei-patru minute, îşi desfăcu pumnul drept: În palma sa se afla o bucăţică mică de săpun, rămăşiţă minusculă a săpunului răpus de atâta folosinţă. Mâna stângă o ţinea încleştată la piept, nemişcată. Îşi întinse braţul drept şi ridică săpunul către mine. M-am întins încet şi l-am luat, după care Mutt şi-a tras repede mâna înapoi, cu o mişcare aproape mecanică. 314

Faţa sa părea umflată de la muşcăturile de ţânţari, la fel şi mâinile sale curate. Nu rosti niciun cuvânt. Niciodată nu-l văzusem într-o stare atât de deplorabilă. De fapt nu văzusem pe nimeni într-o stare atât de deplorabilă, era un obuz în carne şi oase. „Hei, amice,” am şoptit. Nici nu clipi măcar. Mi-am spălat mâinile. „La ce te gândeşti?” S-au scurs aşa câteva minute, după care el îşi ridică privirea şi se uită la mlaştina din jur. Cu o şoaptă răguşită, aproape inaudibilă, îmi răspunse: „Cum să înghesui undeva razele de soare... să călăresc pe un nor... să adun ploaia cu o greblă.” Îşi întinse mâna şi făcu un semn spre natura ce ne înconjura. „Oare este loc pentru doi pe norul acela?” Medită la ceva câteva clipe, se uită în jos, în mâna sa stângă, la obiectul pe care-l ascundea. Deschise doar puţintel pumnul, îl închise repede la loc şi dădu din cap aprobator. „Hai, vino încoace,” i-am şoptit. Am rămas aşa, în întuneric, cam o oră, fără a mai rosti vreo vorbă. Deodată, fără niciun preambul, Mutt se uită la mine şi mă întrebă: „îţi aminteşti cum Miss Ella obişnuia să ne citească din Biblia ei?” Am dat din cap că da, surprins de un gând aşa de coerent. Mutt continuă. „Am stat aici şi m-am tot gândit la Avraam, cum ţinea cuţitul deasupra lui Isaac.” „Da... şi?” l-am întrebat. 315

„Crezi că până la urmă ar fi făcut-o?” „Mda.” Am dat din cap. „Cred că da, ar fi făcut-o. Mă gândesc că şi Dumnezeu a crezut la fel.” Mutt dădu şi el din cap şi rosti sentenţios, ca şi cum ar fi fost vorba de un adevăr infailibil: „Cred că ai dreptate. Şi eu cred că ar fi făcut-o.” Am mai rămas aşa câteva clipe, timp în care întunericul ne împresura tot mai adânc. „Aş putea să te duc înapoi, dacă vrei.” Mutt scutură din cap. „Nu în salonul tău,” am precizat, întărindu-mi spusele printr-o scuturare a capului. „Acasă.” Mutt îşi ridică privirile şi sprâncenele i se apropiară una de alta. „Şi Gibby e de acord cu asta?” „Nu va avea de ales.” Se uită în depărtare, de-a lungul pârâului şi dincolo de el, de parcă ar fi văzut aievea coridoarele din Spiraling Oaks. „Gibby e un om bun.” Am încuviinţat din cap, m-am îndreptat către canoe şi am revenit cu jacheta în mână. Am scos din buzunar cutia de plastic şi am ridicat-o mai sus, ca s-o vadă şi el. Nici măcar n-a clipit. „Trebuie să-ţi administrez, asta.” Mutt se uită la umărul său stâng, apoi la mine. Am răsucit căpăcelul de plastic, am apăsat pe piston pentru a scoate bulele de aer, i-am ridicat mâneca şi am înfipt acul prin tot noroiul acela întărit, în muşchiul moale din partea superioară a braţului său. Apoi am apăsat, injectând doza de Thorazine, am aruncat seringa departe, în mlaştină şi 316

am vârât cutia de plastic înapoi în buzunar. În tot acest timp, Mutt nici măcar n-a clipit. Se ridică în picioare, din adăpostul său, iar statura lui m-a luat prin surprindere. Era mai mare decât atunci când îl părăsisem, dar în niciun caz mai greoi. Tot slăbănog rămăsese, doar că se mai împlinise pe alocuri, îşi îndesă în buzunar mâna stângă făcută pumn şi o ţinu acolo. Am făcut un pas înapoi, l-am cercetat de la o distanţă suficient de mare încât să fiu în siguranţă şi n-am mai spus nimic. Îşi trase mâna afară şi mângâie uşurel, cu palma, buzunarul. „Mă ajută să-mi aduc aminte.” O porni spre canoea lui, îşi strânse setul de şah, îl îndesă în borseta cu fermoar şi apoi intră în barca mea. Se uită mai întâi la locul din faţă, dar se hotărî să nu se aşeze acolo. Aşa că se aşeză la mijloc, îşi strânse genunchii tare la piept şi se făcu ghem. Am împins canoea de pe mal şi am început să vâslesc pe sub crengile copacilor, am ocolit apoi chiparosul şi am ajuns la apa cea întunecată. Ştiam că o să dureze mai mult, dar intenţionat n-am turat prea tare motorul Honda. Am ajuns la docuri pe la zece şi jumătate. Am tras barca pe uscat şi am zărit lumina aprinsă în biroul lui Gibby. Am bătut uşurel cu degetul în geam şi, un minut mai târziu, îl văzui alergând înspre noi. Ocoli digul, se strecură printre ferigi şi se apropie de barcă. I-am făcut semn să se uite înăuntrul acesteia şi mi-am apropiat 317

degetul de buze. Gibby îngenunche, îl văzu pe Mutt şi-şi puse blând mâna pe creştetul lui. Îl mângâie de două ori, apoi se uită la mine. Am scos cutia de plastic şi i-am arătat seringa rămasă, iar Gibby încuviinţă din cap. L-am cărat pe Mutt înăuntru, pe braţe, l-am aşezat în patul lui, am stins lumina şi am închis uşa. I-am relatat lui Gibby întreaga poveste, dar de fapt nu mă interesa prea mult discuţia cu el. Mintea mi-era la Marriot. Am pus mâna pe telefonul lui Gibby şi am format numărul camerei noastre. După ce am lăsat să sune de nouă ori, am pus receptorul înapoi în furcă şi m-am aşezat jos; dezamăgirea mea era cât se poate de evidentă. Gibby îmi zise: „Nu sunt acolo.” Mi-am ridicat privirea către el, zăpăcit. „Am sunat azi dimineaţă,” Îmi explică, „să-i întreb dacă vor să meargă cu mine la pescuit, dar doamna de la recepţie mi-a zis că înainte de prânz chemaseră un taxi şi plecaseră, cu tot cu bagaje. N-am primit nici-o veste de la ei, toată ziua.” „Ne

vedem

mâine

dimineaţă.

Şi...

mulţumesc,

Gibby.” Am străbătut coridorul, am trecut pe lângă uşa lui Mutt şi am ieşit din instituţie pe uşile glisante. Când am ajuns la Marriot şi am deschis uşa camerei, paturile erau făcute iar geanta mea de sibir stătea, aranjată frumos, pe canapea. Am căutat pe noptieră, în baie, pe măsuţa de cafea; nu era niciun bileţel. 318

Restaurantul şi barul erau goale, cu excepţia barmanului şi a unui comis voiajor care-şi slăbise nodul la cravată şi încerca să-şi înghesuie burdihanul într-un separeu, în colţul sălii. Într-o mână avea o bere – ancora ce-l lega de acest pământ –iar cu cealaltă îşi arunca alune în gură. Pe podea, sub el, erau împrăştiate cojile de la vreo două boluri de alune. Cu un ochi pe televizor, la un meci pe care de fapt nu-l urmărea, strângea în mână paharul şi se uita cum, pe măsură ce lichidul acela de culoarea urinei se rotea ca-ntr-un vârtej, bulele şi spuma dispăreau încetul cu încetul. Molfăi alunele, mai aruncă nişte coji pe podea şi răsuci paharul, făcând ca spuma să se ridice până la buza lui, într-o mişcare circulară. Făcând abstracţie de faţa individului, aveam sub ochi fantoma lui Rex. Un om şi băutura lui. Blocat undeva între propriii demoni şi nădejdea întregii umanităţi. Barmanul lustrui tejgheaua şi mă întrebă: „Aş putea să vă ajut cu ceva?” „Caut o doamnă atrăgătoare, înaltă cam de un metru şaptezeci şi cinci, însoţită de un puşti de vreo cinci ani.” „O doamnă frumoasă cu părul scurt? Şi un puşti drăguţ, ce purta curea cu două tocuri de pistol?” „Da, despre ei e vorba.” „Au luat masa de prânz aici, dar asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă. Nu i-am mai văzut de atunci.” „Mersi.” 319

Nemaiavând unde să-i caut, mi-am schimbat hainele şi am început să alerg de-a lungul unei şosele şerpuitoare, paralele cu râul. Drumul era mărginit pe ambele părţi de stejari imenşi, cu crengile răşchirate, ce drapau şoseaua asemenea unor luminiţe de Crăciun. Crestăturile adânci, proaspete şi cicatricile vechi, alterate de intemperii de pe crengi trădau contactele accidentale cu camioanele de marfă de prin partea locului, care dispăruseră mai apoi de la locul faptei. O oră mai târziu, am revenit în camera de hotel, însă nu reuşisem să scap de singurătate. Era nevoie de mai mult de o oră pentru asta. Am sărit în jacuzzi, mi-am închis ochii şi am lăsat bulele de aer şi căldura să mă învăluie. Şi dacă nu se duseseră la cumpărători? Dacă erau deja la jumătatea drumului spre California? Dacă...? Bulele clipoceau în jurul gâtului meu, în timp ce jeturile de apă îmi perforau parcă spatele şi picioarele. Nu mă mai simţisem aşa de singur de la moartea lui Miss Ella. Era foarte probabil să fi luat un taxi până la aeroport, iar acum să se afle deja la patru state distanţă de Florida. Am stat în apă până când pielea mi s-a încreţit toată, şi abia atunci am simţit mirosul de lavandă. Ea îşi petrecu mâinile în jurul capului meu şi-mi acoperi ochii, iar apoi auzii o pleoscăială zgomotoasă, semn că Jase plonjase în jacuzzi. M-am

întors

şi

am

dat

cu

ochii

de

Katie,

îngenuncheată lângă mine cu trei prosoape în mână şi îmbrăcată într-un costum de baie albastru deschis, dintr-o 320

singură piesă. „Nu mai erau bilete la staţia de autobuz, şi” – continuă, păşind în apă, în timp ce Jase îmi sări în poală –

„în

plus,

doar

nu

puteam

face

cumpărături

cu

autobuzul.” „Hei, amice!” „Hei, Unchiu' Tuck, am mers la cumpărături, iar mama mi-a luat un rucsac cu Tigger. Ţi-a cumpărat şi ţie ceva, dar e surpriză şi nu am voie să-ţi spun despre ce-i vorba.” „Da, mi-a luat şi mie ceva?” L-am săltat pe genunchi, ca şi cum ar fi şezut călare pe cal şi m-am uitat la Katie. Faţa sa era învăluită într-un nor de aburi, iar de pe vârful nasului şi lobii urechilor îi picura apă; lumina de pe fundul căzii de jacuzzi îi lumina chipul, amintindu-mi de fetiţa care dansa odinioară prin carieră. Clipi de câteva ori, se lăsă pe spate, rezemându-se de plăcile de faianţă şi-mi zâmbi, în timp ce aburul care se ridica din cadă îi îmbrobonea faţa. „Nu mai puteam să suport

hainele

cumpărate

din

parcarea

pentru

autocamioane.” Făcu un semn, peste umăr, către Spiraling Oaks. „Gibby ne-a spus de Mutt.” Am privit în apă şi am remarcat bretelele costumului de baie şi felul cum i se unduiau şoldurile, ca o nălucire în apa învolburată. Era izbitor contrastul între fetiţa din amintirile mele şi femeia din faţa mea. Îl săltă pe Jase în poală, îşi petrecu braţele în jurul lui, îşi frecă obrazul de al copilului şi-l sărută, lăsându-i 321

pe frunte o urmă de ruj. Era o mamă bună. Faţa lui Jase îmi spunea asta. Miss Ella? Da, copile? Simt că mă aflu pe pământ nisipos. Cum aşa? Nu prea ştiu cum să-ţi spun... Ce, te referi cumva la băieţelul ăla? Am meditat câteva clipe. Da. Ce te face să crezi că eşti mai bun decât mine? Ce vrei să spui? Tucker, nici tu nu erai al meu, şi totuşi am avut grijă de tine. Nu m-am gândit niciodată în felul ăsta. Tucker, nici-o mamă nu şi-a iubit vreodată copilul aşa cum te-am iubit eu pe tine. Dar nu ştiu cum să mă comport cu un băieţel ca el. Te-am dus odată la film, mai ţii minte? Când anume ţi-am dat biletul? Atunci când am ajuns la taxator, iar tipul de acolo nea zis: „Biletele, vă rog.” Copile, Domnul îţi dăruieşte ce ai nevoie, chiar în momentul când ai nevoie.

322

Capitolul douăzeci şi patru A doua zi dimineaţa ne-am îndreptat cu maşina spre spiraling oaks. Jase stătea pe bancheta din faţă, înghesuit în mine. Îşi proptise picioarele de o parte şi de alta a cocoaşei schimbătorului de viteză şi părea gata să se ia la trântă cu soarele. Ori de câte ori schimbam viteza, îşi punea mâinile deasupra mâinii mele, lua o înfăţişare foarte serioasă şi trăgea sau împingea maneta, după cum era nevoie. Când am ajuns la destinaţie, Gibby ne aştepta deja în biroul său. Ne-am îndreptat către salonul lui Mutt şi am deschis uşa. Personalul de serviciu îl ţinuse sub observaţie toată noaptea şi ne-au zis că dormise fără a scoate vreun sunet şi fără a se foi prea mult. „E efectul Thorazinei,” ne explică Gibby. Am intrat; Mutt stătea întins, odihnindu-şi capul pe pernă şi uitându-se la mine. Am rămas în picioare la capătul patului şi l-am ciupit de degetele de la picioare. „Vreau să merg acasă,” mi-a şoptit. „Ce înseamnă «acasă» pentru tine?” l-am întrebat. „Nu ştiu sigur, dar cred că acasă e oriunde te afli şi tu.” „Fă un duş, apoi ne vedem afară.”

323

Am intrat în sala de aşteptare şi Gibby m-a prins de braţ cu blândeţe. „Admir mult ceea ce faci, dar trebuie să ştii la ce te înhami.” „Gibby, îţi datorez multe, însă nu-l mai pot lăsa pe Mutt aici, şi asta din nenumărate motive.” „Dacă suferi de un complex de vinovăţie, nu...” „Gibby, mă simt într-adevăr vinovat, dar nu asta mă împinge să fac ceea ce fac.” Gibby încuviinţă din cap. „Bine, bănuiesc că ai tu motivele tale.” „Da, le am.” Mă trase apoi lângă fereastră. „De multă vreme am ajuns la convingerea că, în cazul lui Mutt, dacă reuşeşti să găseşti rădăcina suferinţei sale, poţi începe procesul de vindecare. Dar trebuie să găseşti mai întâi rădăcinile. Spre deosebire de trandafiri, la el o simplă curăţare a crengilor uscate nu va fi de ajuns.” Am dat iarăşi din cap, arătând că înţeleg, moment în care l-am zărit pe pacientul din salonul vecin cu al lui Mutt ieşind din camera lui şi intrând în a lui Mutt. Închise uşa după el şi peste treizeci de secunde ieşi din cameră, trăgându-şi fermoarul de la pantaloni. Gibby continuă. „Dă-mi voie să-ţi explic în ce te bagi. Dacă nu se va întâmpla ceva – adică o minune – personalitatea lui Mutt va continua să se deterioreze. După câte-mi dau seama, Mutt suferă de ceea ce s-ar putea numi schizoafectivitate, o combinaţie între pacientul schizofrenic şi cel afectiv. Imaginează-ţi un ceas. Între orele 324

douăsprezece şi trei, ai gândirea sau tulburările de tip schizofrenic. Între trei şi şase ai tulburările afective, cum ar fi schimbările de dispoziţie ce dau naştere unor modificări drastice sau alternanţe emoţionale. Pacientul râde, iar în minutul imediat următor, plânge. Între orele şase şi nouă ai tulburările comportamentale cum ar fi plimbatul continuu pe sub un bec sau refuzul de a face baie ori de a păşi peste crăpăturile din sol. În fine, între nouă şi douăsprezece ai tulburările de percepţie, aşanumitele tendinţe psihotice, care includ halucinaţii vizuale şi auditive, o minte foarte agitată, alertă şi lipsa somnului. Spre deosebire de majoritatea pacienţilor mei, Mutt se regăseşte

în

toate

cadranele

ceasului,

dar

cu

preponderenţă, îşi duce viaţa la ora trei. Este amotivaţional şi asocial. Din când în când devine hiperactiv şi agitat, entuziasmat, după care urmează imediat un episod de paranoia şi alterare delirantă a gândirii: este convins că toată lumea are ceva împotriva lui. Atunci vede lucruri care de fapt nu sunt acolo, aude vorbe nerostite, simte că cineva încearcă să-l omoare şi dacă groaza pune stăpânire pe el, s-ar putea chiar să riposteze violent.” „Se va plimba agitat, ca un leu în cuşcă, va privi în permanenţă speriat în jurul lui şi s-ar putea să devină foarte suspicios, la modul iraţional; să creadă, de exemplu, că cineva îi toarnă gaz pe sub uşă, ca să-i facă felul. Se prea poate să nu mai vrea să iasă din casă, de teamă că trupul îi este controlat de undeva din spaţiul extraterestru sau că intestinele îi sunt mâncate de viermi. Fără absolut 325

niciun motiv evident, poate începe să răcnească, să urle, să lovească şi să se ia la trântă cu orice îi iese-n cale, de la uşa frigiderului până la cablul de la veioză. Orice ai face, el gândeşte în termeni foarte concreţi, adică dacă-i spui să nu mai bată apa-n piuă, va lua o cârpă să şteargă apa vărsată. Dacă-i spui să nu-şi taie singur craca de sub picioare, îţi va răspunde: «Sigur că nu, altfel o să cad.» Dacă vede un semn de circulaţie pe care stă scris «Copii mici în zonă: reduceţi viteza», se va opri şi va începe să caute cu privirea copiii care trebuie să reducă viteza.” „Dacă-i spui să-şi păzească spatele, o să se aşeze între două oglinzi şi o să facă exact ce i-ai spus. Pentru a întârzia apariţia episoadelor de acest gen sau pentru a le rări, trebuie să te asiguri că îşi ia în permanenţă medicamentele astea.” Gibby îmi întinse două recipiente cu pastile şi-mi spuse: „Câte una din fiecare, de două ori pe zi. Când se termină, sună-mă şi-ţi mai trimit.” Cu cealaltă mână îmi întinse o cutie de plastic, care de data asta conţinea şase seringi. „încearcă să nu-l mai laşi să ajungă în starea în care se afla noaptea trecută. Fă-i o injecţie, sună-mă şi sar cât pot de repede la volan. Dacă nu se va simţi «acasă» alături de tine, să ştii că are oricând o casă aici, la noi.” Am dat din cap şi mi-am vârât în buzunar cele două borcănele şi cutia de plastic. „Şi încă ceva. Poate că ar trebui să te gândeşti să-i dai ceva de făcut, ca să aibă mereu mâinile ocupate. Mâinile îi conduc mintea; pune-l la lucru, pune-l să facă ceva. Dar lasă-l pe el să-şi dea seama ce anume ar vrea să facă; tu doar sugerează-i nişte 326

variante şi lasă-l pe el să aleagă. Orice activitate mecanică.” Mutt ieşi din cameră cu părul ud, nepieptănat, dar îmbrăcat din cap până-n picioare, cu fermoarul ridicat până la jumătate; avea ochii sticloşi din pricina somnului, şireturile îi erau legate şi ţinea în mână borseta, plină doldora. Gibby se uită la el, apoi ne privi în ochi pe Katie şi pe mine. „însă sub nici-o formă să nu-l lăsaţi singur cu cineva, în special nu cu băieţelul. Nu-l lăsaţi să se apropie de copii mici. Indiferent sub ce motiv. Pe de o parte, nu cred că Mutt ar face rău nici unei muşte, dar pe de altă parte, sunt «vraci» de mai bine de patruzeci de ani.” Mă bătu pe umăr şi-mi mai zise: „Nu-ţi dau nici unu la sută şanse ca starea lui să se îmbunătăţească, dar te admir pentru ceea ce încerci să faci. Însă nu-ţi fă speranţe prea mari. Din experienţa mea, indiferent cât de bune ţi-ar fi intenţiile, explozia este iminentă. Întrebarea nu este când se va produce, ci unde, cât de urâtă va fi şi pe cine va afecta. Acum un an a lovit un asistent medical. I-a rupt vreo doi dinţi şi l-a tăiat la mână, în dreptul încheieturii. Nu aş fi crezut aşa ceva, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei.” Gibby se uită la Mutt şi şopti, mai mult ca pentru sine: „Din punct de vedere fizic, este sănătos ca un taur, însă mintal – cine ştie. După patruzeci de ani de carieră, nu pot spune mai mult decât atât: suntem cu toţii oameni căzuţi, într-o lume căzută. Doar că Mutt a căzut mai jos decât alţii. Când am să ajung în faţa lui Dumnezeu – şi în mod 327

normal ar trebui să ajung înaintea voastră – o să am câteva întrebări pentru El.” „Şi

eu,”

i-am

răspuns,

privindu-l

pe

Mutt.

„Mulţumesc, Gibby.” Mutt îi înmână lui Gibby o pungă de plastic, plină cu vreo cincizeci de muşte, toate modele diferite. „E şi una nouă, undeva la fund.” Ochii lui Gibby se luminară deodată. „Un Cluster?” Mutt confirmă cu o mişcare a capului. „Mulţumesc,

Matthew.”

Mutt

se

întinse

peste

pupitrul paznicului şi apăsă pe un buton mare şi roşu aflat dedesubt. Apoi îşi îndreptă spatele, în timp ce cele două uşi culisante începură să se deschidă. După ce se deschiseră complet, trecu printre ele cu pas încet, aruncând câte o privire la fiecare dintre ele şi ajunse afară, la soare, strivind sub tălpi ghindele împrăştiate la nimereală pe trotuar şi prin parcare. Odată ajunşi la camionetă, am deschis uşa din faţă, ca să urce Mutt, însă el se întoarse şi se uită la Katie şi la Jase. Îşi întoarse apoi ochii spre mine şi, fără un cuvânt, se îndreptă către portbagajul maşinii, se căţără în el şi se întinse. Gibby ne urmărea cu privirea din pragul uşii; dădu din cap aprobator, ne făcu cu mâna, după care ne urcarăm cu toţii în camionetă. Treizeci de minute mai târziu eram pe autostrada I-10, mergând în direcţia est, iar Jase se ridică în genunchi pe bancheta din spate şi se uită, prin geam, la Mutt, care dormea liniştit sub cerul liber, mângâiat de adierea vântului şi de efectul Thorazinei. 328

Capitolul douăzeci şi cinci Am ajuns la Waverly după-amiaza târziu. Soarele mângâia fugar vârfurile verzi, fibroase ale fânului, care se unduiau, parcă în ritm de vals, sub briza răcoroasă. Valurile

de

vegetaţie

începeau

dintr-un

colţ

şi

se

răspândeau mai apoi asemenea nisipului presărat de o mână nevăzută, schimbându-şi culoarea din galbenul asfinţitului, în verde primăvăratic, apoi în roşul maşinilor de pompieri şi, în cele din urmă, în portocaliul miezului zilei. Mutt sări jos din spatele camionetei şi studie, de la distanţă, Waverly-ul. Grădiniţa din faţa casei era năpădită de buruieni; gărduleţul, odată alb, era acum verde din cauza mucegaiului şi trebuia vopsit; multe dintre scânduri trebuiau înlocuite. De-a lungul zidurilor şi în dreptul ferestrelor creştea în voie viţa-de-vie, olanele acoperişului şi burlanele de cupru pentru scurgerea apei erau parcă ornate cu muşchi, iar din jgheaburi se revărsau frunze şi rămurele. Arăta mai mult a casă bântuită de fantome, decât a una locuită de oameni. Mutt o luă prin spatele clădirii, trecu pe lângă căsuţa lui Miss Ella şi se opri să adulmece aerul. Intră în grajdul cel vechi, îl studie pe Glue şi se îndreptă apoi către colţul unde, sprijinită de perete, acoperită de praf şi pânze 329

de păianjen, se odihnea maşinăria de aruncat mingile de baseball. Dădu la o parte pânzele şi-şi trecu degetele peste tubul lucios de metal, pe unde se încărca aparatul. Îşi plimbă privirile de jur împrejur, prin tot grajdul, poposind asupra găurilor ce perforau peretele din spate, încă nereparate, şi asupra fânului proaspăt pe care Mose îl împrăştiase pentru Glue, dis-de-dimineaţă. Ieşi apoi afară, rămase în picioare lângă turnul de apă şi privi în sus, la pântecul rezervorului, studiind scara de lemn şi metal ce ducea sus, în vârf. Apucându-se de treapta cea mai de jos a scării, se ridică în mâini şi-şi petrecu apoi piciorul peste prima bară de susţinere. Se ridică în picioare pe bară, apoi păşi pe scara propriu-zisă şi urcă cele douăzeci de trepte, până în vârf. Odată ajuns sus, se strecură între scară şi rezervor şi se întoarse să privească peisajul ce se desfăşura pe toată întinderea păşunii, peste biserica St. Joseph şi apoi în jos, către carieră. Îşi deschise borseta, scoase o punguţă de plastic de unde luă un calup de săpun şi se pregăti să-şi cufunde mâinile în rezervor, însă se opri brusc când dădu cu ochii de apă. Cum nu mai fusese schimbată de câţiva ani buni, în apa întunecată pluteau nestingherite alge şi bacterii. Îşi băgă la loc săpunul în borsetă, coborî scara şi sări pe sol. Se îndreptă către o valvă prinsă cu buloane de unul din cei şase stâlpi de susţinere ai rezervorului, o apucă strâns cu amândouă mâinile şi se lăsă pe ea cu toată greutatea. Mormăi ceva printre dinţi, iar valva scârţâi. După o rotire completă se desţepeni şi Mutt reuşi s-o învârtă până se 330

deschise de tot. Prin ţeava cu diametrul de opt centimetri ţâşni deodată apa, care începu să se împrăştie pe sol, în jurul pantofilor săi. Era neagră din cauza sedimentelor şi a algelor. În scurt timp, se formă o mică mlaştină, după care apa începu să se prelingă şi mai apoi să curgă şiroaie, dinspre grajd către galeriile de mină. Mutt îşi vârî mâinile în buzunare şi trecu, printre barele transversale ale gardului, pe păşune, unde mângâie cu vârful degetelor firele de iarbă înalte până la brâu. L-am urmat şi noi, la o oarecare distanţă. Străbătu păşunea, ajunse la marginea ei, apoi o luă printre pini şi coborî către cariera de piatră. Ajunse la stânca ce servea drept platformă şi, cu manivela, trase în sus mânerele tirolienei. Erau ruginite, blocate de tot, nici nu se clinteau. Privi atent în jos, peste buza stâncii, apoi ochii săi cercetară cariera, de jur împrejur şi rămaseră aţintiţi asupra bărcii Jolly Roger a căpitanului Hook, ce se odihnea pe fundul apei. Luând-o înapoi spre casă, printre copaci, o coti spre nord-vest, printre pinii mai înalţi şi ocoli păşunea, mergând în direcţia abatorului. Pe la jumătatea drumului, până să ajungă la păşune, dădu de crucea pe care o făcuse pentru Miss Ella. Era exact aşa cum o lăsase, singuratică, veghind ca un turn asupra peisajului din jur, năpădită de tufe de iasomie înflorită. Katie văzu şi ea crucea, se uită la mine cu ochii mari de uimire şi se aşeză jos, printre acele de pin, ţinându-l pe Jase în poală. Mutt îşi frecă mâinile de lemnul neted, mirosi iasomia şi rămase în tăcere câteva minute. Pinii din jurul 331

lui crescuseră, ajungând la o înălţime de douăzeci de metri sau chiar mai mult, iar lumina puternică pătrundea printre ei ca printr-un filtru. Văzându-l pe Mutt, aveai impresia că stătea singur, între zidurile unei măreţe catedrale gotice. O buruiană se răsucise în sus, printre ramurile de iasomie şi se căţărase pe cruce. Cu migală, o descolăci din jurul tulpinilor de iasomie, atent să nu deranjeze bobocii, şi o smulse din rădăcină. Mutt aruncă la o parte buruiana, apoi ieşi dintre pini şi, traversând păşunea, se îndreptă către St. Joseph. Odată ajuns lângă cimitir, sări gardul şi dispăru din raza noastră vizuală. I-am condus pe Katie şi pe Jase prin intrarea îngustă şi l-am găsit pe Mutt curăţând frunzele de pe mormântul lui Miss Ella. După ce ieşi din cimitir, Mutt o luă pe fâşia de pământ bătătorit de lângă gard şi urcă treptele din spatele casei, către statuia lui Rex. Rămase în picioare lângă ea preţ de un minut, timp în care studie cu deferenţă calul şi călăreţul. Făcu un tur împrejurul ei, se scărpină în cap şi apoi se întoarse spre Katie, căutându-şi cuvintele. Nici măcar nu fu nevoie să întrebe. Katie îşi deschise poşeta şi scoase o sticluţă destul de mărişoară, cu lac roşu de unghii. Mutt reveni lângă cal şi-i pictă nasul cu grijă. Jase îl urmărea, cu nasul în vânt, tot mai curios, şi la un moment dat alergă la mama sa. „Mami, îmi dai şi mie?” Ea scoase din poşetă încă o sticluţă şi i-o înmână. Jase fugi repede lângă Mutt, care-i făcu semn către copitele calului. 332

Câteva clipe mai târziu, cei doi şedeau în genunchi, pictând picioarele calului cu roşu aprins. Am auzit atunci o şoaptă estompată. Dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor. M-am uitat la Katie şi am arătat cu capul către poşetă. „Mai ai vreuna acolo?” Ea clătină din cap şi-mi zâmbi: „Îmi pare rău, s-a terminat stocul.” Mutt îi dădu înapoi lui Katie sticluţa goală, apoi se întoarse şi scrută cu privirea Waverly-ul. Studie casa câteva minute, îşi îndesă mâinile în buzunare şi se întoarse în grajd. Până să urc şi eu scara, în şură, el deja întinsese o pătură de lână şi-şi aşezase tabla de şah alături, pe fân. Aproape că adormise. Luna îşi făcu apariţia

devreme,

strecurându-şi

lumina

printre

crăpăturile din Peretele Sfânt, şi-şi arunca razele pe faţa palidă a lui Mutt, brăzdând-o asemenea zăbrelelor unei închisori. Pleoapele îi erau închise, iar venele din jurul ochilor pulsau întunecate, profunde. Parcă era mort. M-am aplecat şi i-am simţit respiraţia atingându-mi faţa. „Sunt aici,” mi-a şoptit. „Gibby mi-a zis că ai lovit un asistent medical.” Mutt dădu din cap, confirmându-mi spusele. „O merita?” Mutt dădu iarăşi din cap, fără vreo altă explicaţie. „Vreau să-mi promiţi ceva.” Îşi întoarse privirea spre mine; albul congestionat al ochilor îi înconjura irişii de 333

smarald, cu pupilele dilatate. „Aş vrea să-mi promiţi că de acum încolo o să vii mai întâi să-mi spui, când vei vrea să loveşti sau să faci rău cuiva.” Mutt medită un minut şi dădu din cap pentru a treia oară, fără a-mi pune întrebări suplimentare. „Nu m-ai minţit niciodată. Matthew Mason nu şi-a călcat niciodată cuvântul.” „Rain. Matthew Rain.” Am zâmbit. „Deci ne-am înţeles?” „Ne-am înţeles.” Mutt închise ochii şi-şi încrucişă mâinile peste stomac. „A, şi ar trebui să iei şi pastilele astea două.” Deschise gura şi eu îi aruncai înăuntru câte una din fiecare borcănaş. Le înghiţi fără prea mare efort, apoi inspiră adânc, lăsând ca mirosul păturii, al grajdului, al fânului şi al lui Glue să-i inunde mintea. I-am lăsat borcănaşele lângă pernă şi i-am spus: „Câte una din fiecare, dimineaţa şi seara.” Mutt dădu din cap, semn că înţelesese. Doar i se mai făcuse instructajul ăsta şi cu alte ocazii. „Noapte bună, amice!” Mai clipi o singură dată, apoi ochii i se închiseră şi nu mai mişcă un deget. Stomacul i se ridica şi cobora ritmic, cu fiecare respiraţie. Sub turnul de apă, lichidul rău mirositor ţâşnea şuvoi, înnegrind buruienile şi ţărâna. Mormolocii, aruncaţi acum pe uscat, se zbăteau şi se răsuceau pe toate părţile sub razele lunii. Dată fiind dimensiunea rezervorului, apa avea să se scurgă toată noaptea, o bună parte a zilei de mâine şi poate chiar şi poimâine, până să se golească de tot. 334

La ora 2 dimineaţa mi-a sunat celularul. Am apăsat pe butonul pentru încheierea convorbirii, ca Bessie cu telecomanda ei. După trei secunde sună din nou. „Da!” „Tucker?” „Poftim?” „Mutt la telefon.” „Serios? Ce faci?” „Păi...” Făcu o pauză, evident ca să se uite în jur. „Stau în grajd, lângă filtrul de cafea şi vorbesc la un telefon agăţat pe peretele de lângă afişier.” Poate că n-ar fi trebui să-i pun aşa o întrebare concretă. „Mutt...” M-am scărpinat în cap şi de data asta am încercat să formulez cât mai bine întrebarea. „De ce mai sunat?” „Ţii minte, când m-ai luat cu maşina azi-dimineaţă, am atins mânerul de la uşa camionetei tale. Ei bine, să ştii că e murdar. Aş vrea să-l curăţ. Avem undeva materiale pentru curăţenie?” Nu aveam timp să mă cert cu el sau să-l fac să se răzgândească. „Uită-te în dulăpiorul de sub filtrul de cafea. Mose are câte ceva pe-acolo. Iar în spatele tău, în celălalt dulap, sunt nişte cârpe şi alte chestii de genul ăsta.” Fusesem ţâfnos şi expeditiv – eram conştient de asta. Am închis telefonul ştiind ce va urma. Copile, ăla e fratele tău! Ţi-a pus o întrebare pentru că îi era teamă să cureţe camioneta fără permisiunea ta. 335

Am înhăţat rama cu poza ei şi am întors-o cu faţa în jos, deasupra Bibliei sale. La ce bun să faci asta? „Pleacă!” am spus cu glas tare. „Am nevoie de o săptămână întreagă de somn.” Nu înainte să recunoşti că ceea ce-ţi zic e adevărat. M-am ridicat în capul oaselor, am aprins lumina şi am luat în mână fotografia. „Da, ai dreptate. Dar nu putem rezolva problema asta mâine dimineaţă?” Tucker, Mutt se confruntă cu aşa ceva în fiecare clipă a fiecărei ore, a fiecărei zile. Nu scapă niciodată. Dacă tu eşti obosit, atunci Matthew cum ofi? Am lăsat poza jos, mi-am tras pe mine jeanşii şi tricoul şi am urcat scările, cu paşi apăsaţi. Afară se făcea tot mai răcoare. Mutt îmi împinsese camioneta până în uşa grajdului şi deschisese toate reflectoarele. Când am intrat, deja o spălase, o uscase şi începuse să o ceruiască. Mânerul de la uşa din dreapta era oricum decolorat, însă acum avea nişte urme adânci, de la frecatul cu peria, evident mai recente. Mutt îmi aruncă o privire, în treacăt; faţa îi era pătată din loc în loc cu dâre de săpun şi urme de ceară. Privirea sa era inexpresivă. Am clătinat din cap, m-am uitat la ceasul de la mână şi am luat un prosop. Lam rupt în două, am îngenuncheat lângă Mutt şi m-am apucat de lucru în urma lui. El aplica ceara, eu o îndepărtam. Am terminat tocmai când la orizont se ivea prima geană de lumină. Îmi Minţeam ochii grei şi nu voiam 336

altceva decât să-mi întind picioarele în pat să-mi pun capul pe pernă. Mutt aruncă o privire lungă la camionetă, înşfacă recipientul cu ceară şi începu pe dată să aplice al doilea strat – ceea c nu i se întâmplase niciodată camionetei mele. Nu aveam nici-o şansă să-l conving să renunţe, aşa că am pornit filtrul de cafea şi am mai luat un prosop. O oră mai târziu, primele raze de lumină s-au revărsat asupra camionetei mele albe şi s-au oglindit în ea, făcând-o să strălucească asemenea unei semiluni. Era dea dreptul frumoasă. Mutt aplicase şi un strat subţire de ulei 30 W pe părţile laterale ale cauciucurilor. Maşina arăta nou-nouţă. În jurul nostru zăceau împrăştiate pe pământ rămăşiţele a aproape douăzeci de prosoape, trei role de şervete de hârtie, patru bidonaşe goale de plastic şi trei cutii metalice cu ceară pentru automobile. Mutt adună totul într-o pungă de gunoi, iar eu adusei două ceşti cu cafea. „Nu, mulţumesc,” mi-a zis. Ne-am rezemat de peretele grajdului, contemplând camioneta, fără a rosti vreun cuvânt, însă cu un sentiment de satisfacţie. Mulţumit, Mutt se căţără înapoi în şură şi se întinse. L-am auzit vorbind, dar nu cu mine.

337

Capitolul douăzeci şi şase La ora 7 dimineaţa, katie ieşi pe veranda căsuţei lui miss ella. Din punctul unde mă aflam, în colţul de nordvest al păşunii, situat la înălţime faţă de ea, mi-am fixat în direcţia ei obiectivul de 300 milimetri, special pentru fotografierea la distanţă şi am privit-o. Îşi arcui spatele, îşi întinse braţele şi căscă. Apoi simţi mirosul de cafea veche de trei ore, ce se ridica, purtat de vânt, din filtru. Coborî de pe verandă, parcă plutind, o luă pe aleea acoperită, intră pe uşa din spate şi, câteva minute mai târziu, ieşi ţinând cu grijă, cu ambele mâini, o cană aburindă. Când începu să o frigă la palme, îşi trase în jos mânecile hanoracului şi-şi ascunse degetele înăuntru. Cum stătea aşa, în picioare, la vreo doi metri de camioneta mea, observă că de cealaltă parte a acesteia îi parcasem Volvoul. Făcu o tură de jur împrejurul maşinii şi păru mulţumită de calitatea manoperei, dar nu fericită. Precaută la fierbinţeala cănii, se lăsă pe spate, rezemată de gard, îşi ridică privirea şi străbătu întinsul păşunii, apoi cercetă atent linia orizontului. Observă astfel cărarea pe care o lăsasem în urma mea, prin fânul acoperit de rouă şi o urmări cu privirea până ajunse la locul unde stăteam eu şi o pândeam ca Tom cel din

338

legendă20. Îşi făcu mâna streaşină la ochi, ferindu-se de soare, îşi întinse gâtul şi apoi se strecură printr-o spărtură din gard. „Bună dimineaţa,” mă salută, după ce traversă păşunea în pas de plimbare. Mi-am scos capul din obiectiv, mi-am îndreptat şapca de baseball cu sigla Georgia Tech şi am încercat să afişez o alură de profesionist, ca şi cum nu tocmai fusesem prins trăgând cu ochiul. „Bună!” Ea aruncă o privire la cameră, îşi duse cana la buze şi sorbi. Pe marginea cănii atârna firicelul de aţă de la un plic de ceai. „Ce faci?” „Mă uit, doar atât.” Dădu din cap, bănuitoare. „Ai prins vreo poză bună?” „Nu,” i-am răspuns, privind spre casă şi încercând să evit contactul vizual. „Ei haide,” Îmi spuse cu un zâmbet. „Ce fotografiezi tu acolo?” Apăsând pe un buton, am deschis uşiţa de la locaşul care, în mod normal, adăposteşte rola de film. Locaşul era gol. Nici-o urmă de film. Păru confuză şi mă privi cu suspiciune. „Dacă stai în spatele unui astfel de aparat prea mult timp, el devine fereastra ta către lume.” 20

Referire la legenda lui Lady Godiva, care se spune că s-a plimbat goală prin cetate pentru a-l convinge pe soţul ei să scadă birurile. Un bărbat pe nume Tom s-a uitat la ea şi a orbit pe loc – n.tr. 339

Dădu din cap, semn că a înţeles, dar umbra aceea de suspiciune nu i se şterse de pe chip. Am făcut semn cu mâna în direcţia păşunii. „Obişnuiam să vin aici cu mult, mult timp în urmă. Îmi instalam un aparat pentru poze alb-negru pe un trepied, cam ca ăsta, şi fotografiam câte un cadru sincronizat, la fiecare cinci minute, în decursul ultimei ore de răsărit sau de apus. Apoi developam negativele şi studiam contrastele.” Am ridicat din umeri. „M-a ajutat să învăţ unghiurile şi lumina.” Apoi, ciocănind uşor vizorul camerei, am continuat: „Când am nevoie sămi schimb obiectivele, o fac aici.” Trecu în spatele meu şi privi în depărtare, peste pini, în direcţia carierei de piatră. „Aş vrea să vorbesc cu tine despre ceva.” Tonul cu care vorbise şi schimbarea bruscă a atitudinii dădeau de înţeles că era ceva serios. „Bine,” i-am zis, aşezând camera între noi. „Vreau să vorbesc cu tine despre subiectul de care ne ferim să vorbim.” „Ok,” am încuviinţat, fără a şti prea bine despre ce anume ne feream să vorbim şi încotro se îndrepta discuţia noastră. Katie se plimba în jurul meu, în cerc, ceea ce mă făcea să mă simt oarecum încătuşat şi pus sub microscop. „Acolo, undeva în lumea largă, se află un bărbat foarte mânios că i-am luat fiul – cu toate că niciodată nu prea i-a păsat de el – şi am nevoie de un loc sigur unde să stau vreo...” Făcu o pauză. „O vreme.” Se întoarse, făcu doi paşi 340

în direcţia mea şi-şi ridică privirea. Când vorbea, îi simţeam răsuflarea pe faţă. Era călduţă şi dulce şi mirosea a ceai Darjeeling. Miss Ella îşi făcu apariţia ca din senin şi începu să ţipe la mine. Pesemne că nici ea nu dormise prea mult, căci era groaznic de prost dispusă. Tucker! Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti micuţi, Mie mi-aţi făcut. „Nu prea-ţi place să laşi lucrurile nespuse, nu-i aşa?” „Aşa-i, dacă depinde de mine, nu le las nerostite.” „Eu...” Vocea mi se sparse şi a trebuit să tuşesc, ca să-mi dreg glasul. „Cred că pe Miss Ella nu ar deranja-o absolut deloc.” Katie făcu un pas mai aproape şi invadă balonul invizibil al spaţiului meu personal. Am făcut un pas înapoi, ca şi cum m-ar fi împins cineva, iar ea înaintă iarăşi, apropiindu-se şi mai mult. Îşi ridică arătătorul mâinii drepte şi îmi împinse uşurel în sus cozorocul şepcii de baseball, ce-mi acoperea ochii. „N-am întrebat-o pe Miss Ella. Te-am întrebat pe tine.” „E în regulă şi pentru mine.” „Doar «în regulă»?” Am ridicat din umeri, am dat iarăşi înapoi şi mi-am aşezat o mână pe aparatul de fotografiat, proptindu-mă mai bine pe picioare. 341

Ea îşi puse mâna în şold şi îşi luă o mină serioasă. „Să ştii că n-am de gând să plec de aici cu un răspuns evaziv. Am nevoie de mai mult. Trebuie să ştiu dacă eşti de acord ca noi doi să rămânem aici câteva săptămâni. Ar fi cumva o problemă?” Arătă înspre căsuţă, iar cuvintele câteva săptămâni îmi răsunară în urechi. Am dat din cap. „Da, sunt de acord.” Apoi, clătinând din cap: „Şi nu, nu e nici-o problemă.” Începu

iarăşi

să

se

învârtă

în

jurul

meu.

„Mulţumesc.” Mai parcurse o jumătate de cerc, apoi continuă: „Pot să plătesc.” Tucker, dacă iei un singur cent din banii femeii ăsteia, eu, personal, am să te bat de-o să-ţi sune apa-n cap. Dacă înainte, când eram pe pământ, credeai că rugăciunile mele pot aduce cerul acolo, jos, stai să vezi ce pot face acum, de-aici de sus. „Nu, nu cred că Miss Ella vrea banii tăi.” „Eşti sigur? Vreau să zic, eşti sigur să putem rămâne aici?” „Sunt sigur.” Rămase aşa, cu capul plecat, şi îşi reluă traseul circular, călcând pe urmele propriilor paşi, teşind la pământ iarba, ca un cal într-un ţarc rotund. „Spune-i te rog lui Miss Ella «Mulţumesc!» din partea mea.” Am ridicat din sprânceană. „Cunoscând-o pe Miss Ella, nu cred că e necesar. Avea un ochi la ceafă şi-ţi putea auzi gândurile chiar şi atunci când le şopteai doar în sinea ta. Iar faptul că acum e acolo, sus” – şi am arătat înspre 342

cer – „nu schimbă cu nimic situaţia. Doar că acum e bionică.” „Dacă o să fii iarăşi chemat să faci poze la aligatori, nu te superi dacă Jase şi cu mine rămânem acolo, în căsuţă, nu?” „Văd că îţi place ca lucrurile să fie bătute în cuie.” „Ştii, dacă ar fi vorba doar de mine... Însă,” adăugă, privind înspre căsuţă, „nu întreb de dragul meu. Ci de dragul lui. Are nevoie să ştie că mă îngrijesc şi de ziua de mâine. Şi de săptămâna viitoare. Din acelaşi motiv i-am spus să te strige «Unchiu' Tuck».” Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. „Da,” i-am spus repede, „indiferent unde mă aflu sau ce fac, sunteţi bineveniţi. Şi puteţi să-l călăriţi pe Glue cât doriţi. Dar în ce priveşte călătoriile mele, nu văd cum aş putea să plec prea departe, avându-l pe Mutt prin preajmă. Faptul că e aici are să schimbe mult mai multe lucruri decât mi-am imaginat. Noaptea trecută am învăţat lecţia asta.” Katie îşi puse mâna streaşină la ochi. „Camioneta arată foarte bine, însă de acum încolo o să ai ceva bătaie de cap.” Mi-am întors şi eu privirea înspre grajd, cu ochii mijiţi. „Cam aşa ceva.”

343

Capitolul douăzeci şi şapte A doua zi, alergarea obişnuită de dimineaţă m-a purtat în jurul păşunii, pe la locul de îngropăciune a uliilor, în sus printre pini şi apoi pe şoseaua asfaltată. Am văzut însă ceva ce mi-a tăiat elanul. Pe partea sudică a drumului – proprietatea noastră – nişte urme proaspete de cauciucuri dovedeau că o maşină de dimensiuni mari sau o dubiţă staţionase pe acostament. În iarba înaltă din şanţ am găsit câteva mucuri de ţigară şi un pahar mare de plastic, în care fusese cafea. Orice maşină aflată în trecere s-ar fi putut opri să facă un popas aici; nu era nimic neobişnuit. Însă când mi-am ridicat privirea, am simţit brusc cum mă cuprinde îngrijorarea. Urmele de paşi duceau de la maşină, prin pădure, către gard. Din locul respectiv un ochi bun, ajutat de un obiectiv foto sau de un binoclu, ar fi putut vedea atât spatele casei de la Waverly, cât şi veranda din faţă a căsuţei lui Miss Ella. M-am aplecat peste gard şi am văzut vreo zece chiştoace de ţigară, călcate în picioare în noroi. Cineva stătuse aici azidimineaţă, şi cred că stătuse suficient de mult încât s-o vadă pe Katie străbătând la pas păşunea şi învârtindu-se în jurul meu, ca un cal într-un ţarc rotund. Mi-am dat seama că până la ora asta ştirile probabil că ajunseseră deja la New York. 344

Când m-am întors în grajd, Mose făcea cafea. Îmi turnă şi mie o ceaşcă şi-mi cercetă chipul. „Te supără ceva?” Am rămas pe gânduri câteva clipe, apoi i-am răspuns: „Cred că de acum trebuie să fim cu ochii-n patru.” Mose ridică din sprâncene. Făcu semn cu capul spre căsuţa lui Miss Ella şi-şi ridică bărbia, întrebător. Am continuat: „Am găsit azi dimineaţă nişte mucuri de ţigară, de-a lungul gardului dinspre şosea. Cineva a stat acolo mai devreme.” Mi-am ridicat privirea, uitându-mă pe deasupra ceştii de cafea. „A stat mult timp, aş zice.” Mose privi în depărtare, dincolo de păşune şi sorbi o gură de cafea. „Vrei să suni la poliţie?” mă întrebă. Am clătinat din cap. „Fostul soţ al lui Katie are prieteni în FBI şi peste tot în Guvern. Cred că, dacă informez autorităţile locale în legătură cu prezenţa ei aici, informaţiile vor ajunge repede în nord, dacă n-au şi ajuns deja. Bănuiesc că ei se şi aşteaptă să procedăm aşa.” Mose dădu din cap, cum că era de acord cu mine şi adăugă: „Atunci mai bine să păstrăm tăcerea şi să fim în stare de alertă.” Mi-am lăsat jos cana şi am intrat în casă, gândindu-mă să nu uit ca mai târziu să verific dacă sunt ceva gloanţe în dulapul de arme al lui Rex. Mutt se trezi pe la ora zece şi dădu cu ochii de mine şi de Jase stând în capul scării şi uitându-ne la el. Jase îl pişcă de deget şi-i scutură piciorul. „Bună, d-le Mutt.” 345

Mutt se uită în jur, apoi îşi trase pătura de lână în sus, până la gât. „Bună!” Jase arătă înspre mâna dreaptă a lui Mutt, pe care acesta o ţinea strânsă, făcută pumn. „De ce ţii piatra aia în mână?” Mutt îşi deschise palma şi studie bucata de granit negru, lustruit. „Mă ajută să-mi aduc aminte cum mă cheamă.” „îţi uiţi numele?” Mutt dădu din cap. „Uneori. Dar după ce citesc ce-i scris aici, îmi aduc aminte.” „Pot să mă uit şi eu la ea?” Mutt se uită la piatră, apoi iarăşi la Jase şi-şi întinse mâna, cu palma deschisă. Din vârful scării, Jase se aplecă în faţă şi se uită atent. „Poţi să-mi faci şi mie una aşa?” Mutt o trase înapoi la piept, o ascunse sub pătură şi încuviinţă cu capul. Jase coborî prima treaptă, apoi urcă înapoi. „D-le Mutt, eu nu ştiu cum se scrie numele meu. Tu ştii cum se scrie numele meu?” Mutt dădu din cap. „A, bine atunci. Pen' că dacă nu ştiai, puteai s-o întrebi pe mama mea, sau pe Unchiu' Tuck.” Mutt dădu iarăşi din cap. Jase coborî două trepte cu spatele, apoi din nou urcă înapoi. „Ţi-e foame?” Mutt dădu din cap, ca şi cum nu ar mai fi făcut gestul acesta încă de patru ori până atunci. „Unchiu' Tuck 346

şi mama mea o să pregătească ouă, pâine prăjită, şuncă şi biscuiţi. Şi mai era ceva, dar nu-mi aduc aminte.” Numără pe toate cele cinci degete, dar răspunsul tot nu veni. Mutt îşi înălţă capul de pe pernă şi ridică din sprâncene, întrebător. „Nu cumva budincă?” „Ce-i aia budincă?” Mutt se uită în jurul său, aruncă la o parte pătura, îşi băgă piatra în buzunar, înşfăcă în grabă borseta şi coborî din şură. O luă înaintea noastră pe cărarea ce ducea la căsuţă şi deschise uşa din spate. Katie bătea ouăle, amestecândule cu caşcavalul ras. Mutt se îndreptă către cuptor, adulmecă mirosul budincii şi aşeză pe masă tabla de şah; mă execută repede, în doar câteva mutări. Rămase tăcut pe tot parcursul mic-dejunului, iar la final, zgâriind cu furculiţa fundul farfuriei goale, îmi zise: „Vreau să merg la biserică.” „OK, la care anume?” Mutt ridică din umeri. „La cea din colţ.” Am înţeles ce voia să spună, deşi nu prea avea logică. „Cred că ar fi o idee bună să faci baie, mai întâi.” Mutt îşi mirosi subsuorile şi mâinile. „Avem ceva bani?” „Da.” „îmi dai şi mie?” „Da.” „îmi dai şi cheile de la camionetă?” 347

I-am făcut semn către cârligul fixat lângă uşa din spate. Mutt se ridică în picioare, luă cheile şi deschise uşa să iasă. Era deja afară, când se întoarse şi-mi zise: „Banii.” Am arătat spre portofelul de pe tejghea. „cardul Visa. Cel pe care scrie, undeva jos, «Rain LLC.»„ Mutt extrase cu grijă cardul şi-l băgă în celălalt buzunar decât cel în care ţinea piatra. Treizeci de secunde mai târziu porni motorul, iar camioneta dispăru pe alee, cu tot cu remorca ataşată în spatele ei. Nu ştiu exact cât timp a trecut de când plecase, însă la un moment dat, când m-am uitat pe fereastră, l-am văzut conducând pe mijlocul drumului. Se întoarse pe la prânz şi începu să descarce conţinutul portbagajului şi al remorcii. Ambele erau pline ochi cu vreo patru sute de litri de dezinfectant şi câteva cutii mari cu materiale pentru curăţenie. Îmi înmână trei chitanţe şi dispăru în grajd. Când am făcut socoteala sumelor trecute pe chitanţe, una de la Walmart, alta de la un magazin cu articole de menaj, iar ultima de la un magazin cu produse pentru curăţarea piscinelor, cifra totală se ridica la peste două mii opt sute de dolari. Katie se uită peste umărul meu, citi şi ea chitanţele şi exclamă în şoaptă: „Doamne mare!” Le-am vârât în buzunar şi i-am răspuns: „ Oricum, e mai ieftin decât când era internat la Spiraling Oaks.” Mi-am petrecut următoarea oră ţesălându-l pe Glue, cu toate că nu avea nevoie să fie ţesălat. De fapt doream să aflu ce avea de gând să facă Mutt cu atâta dezinfectant şi 348

cu toate produsele din cutii. Cum încăperea unde ţineam de obicei harnaşamentul era acum ticsită cu dezinfectant, al cărui iniros umplea grajdul, l-am scos pe Glue afară, pe păşune, apoi am stat şi m-am uitat la Mutt cum se căţăra pe turnul de apă, având agăţate de curea patru bidoane de dezinfectant, a câte patru litri fiecare. Odată ajuns în capul scării, goli conţinutul bidoanelor în rezervor, apoi dispăru iarăşi în depozitul de harnaşament. Se întoarse încălţat cu cizme de cauciuc înalte până la genunchi şi echipat cu o mască chirurgicală cu filtru, fixată strâns în jurul gâtului şi al gurii; ducea cu el două perii rigide şi un mop de dimensiuni industriale. Îşi îndesă mânerele periilor în buzunarele de la spate, ca pe nişte pensule, iar mopul şi-l aruncă pe umăr. Îşi aranjă mai bine masca şi urcă scara. În decursul următoarelor câteva ore, de acolo, de sus nu am auzit decât cum freca, peria, mormăia şi se bălăcea într-un strat de câţiva centimetri de lichid. O dată la câteva minute zburau de sus, din rezervor depuneri de zgură amestecate cu alge şi cu mormoloci. La ora patru fără un sfert, Mutt îşi făcu apariţia în capul scării, negru din cap până-n picioare, cu hainele acoperite de alge verzi şi pete albe. Coborî treptele, se aplecă peste roata imensă care permitea alimentarea rezervorului cu apă din cariera de piatră şi aşteptă ca apa să urce prin ţeava cu diametrul de cinci centimetri. Pompa nu mai fusese pusă în funcţiune de ani întregi, însă mintea lui Mutt încă nu se focalizase asupra acestei probleme. 349

Văzând că nu venea niciun strop de apă, se gândi numaidecât la pompa ruginită de lângă grajd, ce zăcea de mult fără viaţă, sub o prelată albastră, mucegăită şi fărâmicioasă. Aruncă o privire asupra ei, după care îşi dădu la o parte masca prin care respirase până atunci, îşi scoase cizmele, se urcă în camionetă şi dispăru. Reveni după o oră cu o pompă nouă, de un cal-putere şi vreo duzină de ţevi şi fitinguri. Înlocui vechea pompă cu cea nouă, alimentă circuitul cu ajutorul unui furtun tras din casă şi porni mecanismul. După câteva secunde de bolboroseală şi după eliminarea aerului, conducta cu diametrul de cinci centimetri gâlgâi şi apoi începu să vibreze de la sunetul apei care o străbătea. Mutt îşi trase din nou cizmele în picioare, îşi fixă masca facială şi urcă scara, cărând cu el un cablu de racord, de care era fixat un reflector. La 10:30 seara îmi picau pur şi simplu ochii de somn, aşa că l-am lăsat singur şi am intrat în casă. M-am trezit, la prima geană de lumină, într-un fotoliu, în faţa şemineului din bucătărie; mă dureau toate încheieturile şi muşchii îmi erau înţepeniţi. Am luat două tablete de Advil, cu trei înghiţituri de suc de portocale şi mi-am preparat o ciocolată caldă, pe care am sorbit-o în drum spre turnul de apă. Nu era nici urmă de Mutt acolo. Camioneta era la locul ei, cu motorul rece şi părea să fi fost curăţată din nou, căci sclipea pur şi simplu şi era înconjurată,

asemenea

petalelor

unui

trandafir,

de

prosoape uzate şi sticle cu pulverizator. 350

Am căutat şi în şură, însă patul era gol. Pompa de apă funcţiona, însă peste tot acel zgomot, am desluşit nişte pleoscăituri. Asemănătoare celor făcute de un puşti care înoată. M-am căţărat pe scară şi m-am ridicat cu ajutorul braţelor până la buza rezervorului. M-am frecat la ochi, ca să-mi alung somnul şi am privit înăuntru, cu pleoapele întredeschise, ferindu-mă de soarele ce-mi bătea în faţă. Mutt înota în rezervor, în apa limpede ca cristalul, între pereţii lustruiţi, fără de pată. Parcă zburda, făcând tumbe asemenea unui delfin la Sea World. Era gol puşcă, acoperit cu clăbuci, iar în fiecare mână ţinea câte un calup de săpun. Am clătinat din cap şi am dat să cobor treptele înguste ale scării. „Tuck?” Mi-am înălţat capul peste marginea rezervorului şi mi-am întins bărbia întrebător. Mutt arătă cu degetul undeva, în spatele meu, apoi îşi reluă înotul. Razele soarelui se strecurau printre pini şi alungau roua, care se evapora în înalt, aşa încât păşunea semăna cu o oală care mocneşte pe o plită fierbinte, la foc înăbuşit. Undeva în depărtare se contura o pată distinctă, aşezată deasupra altei pete, mai mari, ce străbătea cu repeziciune păşunea. Treizeci de minute mai târziu, Katie se întoarse la grajd. În ciuda aerului răcoros al dimineţii, atât ea cât şi Glue erau transpiraţi şi respirau precipitat. „N-am ştiut că te pricepi la călărit,” i-am spus, luând frâiele. „Nu m-ai întrebat,” mi-a răspuns, coborându-se din scări. 351

„Din câte am văzut, ai mai făcut asta şi altădată.” „Da, o dată sau de două ori.” Am dezlegat şaua, am cărat-o în boxă şi am tras frâul de piele de pe botul lui Glue, timp în care Katie îşi frecă nasul de al calului. „Mă duc să mă spăl, înainte să se trezească Jase.” „Mă ocup eu de restul; du-te.” În timp ce îl ţesălam pe Glue, ea se îndreptă către verandă şi-şi lăsă în jos mânecile suflecate ale cămăşii. Deschise uşa căsuţei lui Miss Ella, iar Jase o zbughi afară, gătit ca un cowboy. Trecu în fugă pe lângă Katie, o salută cu un „Bună, manii!” şi se repezi direct la mine, prinzându-mă de piciorul stâng. Era foarte entuziasmat şi vorbea repede de tot. „Unchiu' Tuck! Unchiu' Tuck! Pot să călăresc şi eu? Pot să călăresc şi eu?” Aveam de gând să îl sun pe Doc şi să-i spun despre planurile mele, însă a fost de ajuns să arunc o singură privire spre Jase, ca să-mi dau seama că Doc putea să mai aştepte. L-am înşeuat din nou pe Glue şi l-am scos în uşa grajdului. Mutt stătea sub turnul de apă, cu braţele încrucişate, întors cu spatele la noi, gol-puşcă şi ud leoarcă. Nu era chiar priveliştea pe care mi-o doream dimineaţa, la prima oră. De fapt la orice oră, dacă e s-o spun drept. Alb ca brânza, pe fundalul câmpului cu piersici uscaţi, Mutt stătea în picioare, nemişcat, iar muşchii spatelui şi ai feselor îi atârnau fleşcăiţi după anii lungi de medicaţie şi de sedare forţată. „Mutt?” 352

Îşi ridică privirea din pământ, însă nu-mi răspunse. Privea undeva în depărtare, peste livadă şi apa continua să picure de pe corpul său. „Te simţi bine?” „Îhî.” L-am lăsat pe Jase în grajd şi m-am îndreptat spre Mutt, trecând în faţa lui. „Ce faci?” Îşi privi mâinile şi picioarele. „Mă usuc.” Am făcut un semn cu capul înspre casă. „Vrei să-ţi aduc un prosop?” Mutt îşi roti privirea în stânga şi-n dreapta, apoi, peste umăr, dădu din cap aprobator. I-am dat hăţurile lui Jase şi i-am zis: „Nu-ţi fă griji. Glue n-o să se mişte de aici decât dacă îi poruncesc eu s-o facă. Vezi doar să nu-l loveşti cu călcâiele în coaste.” Jase luă frâul, zâmbi şi-şi trase şapca pe ochi, cu o atitudine teatrală. În timp ce Mutt stătea în continuare în costumul lui Adam, privind la livadă, am alergat la căsuţa lui Miss Ella şi am ciocănit în uşă, însă Katie nu mi-a răspuns. Am împins uşa uşor şi am rostit întrebător: „Katie?” În continuare, niciun răspuns. Gândindu-mă că între timp intrase probabil în casa cea mare, ca să ia micul dejun, săşi bea cafeaua sau mai ştiu eu ce să facă, am deschis uşa de la baie. Katie stătea îndoită de la mijloc, ştergându-şi părul cu un prosop, iar de pe şolduri i se ridicau aburi ce zăboveau în colţurile băii. Se îndrepta de spate, moment în care m-am auzit şoptind: „Doamne Dumnezeule!” Katie 353

dădu cu ochii de mine, trase calmă aer în piept şi-şi ridică prosopul la piept. Acesta acoperea totul, în afară de conturul siluetei sale. Apa îi picura de pe umeri, urmărea linia

coastelor,

îi

traversa

talia

subţire,

undui

rile

pelvisului, apoi cobora, brăzdându-i partea anterioară a coapselor-o imagine de acum douăzeci de ani. Puştiul din mine ar fi vrut să rămână aici, învăluit în amintirea zilelor de odinioară, însă bărbatul din mine voia să o ia la fugă şi, într-un fel ciudat, să o protejeze pe Katie de toţi oamenii-inclusiv de mine însumicare ar vedea în ea mai puţin decât fetiţa care fusese odată sau care i-ar lua un lucru, oricare ar fi acela, pe care ea nu l-ar fi oferit de bunăvoie. Câteva clipe am rămas înţepenit, studiindu-i cu atenţie cutele din jurul ochilor. „Katie, îmi cer scuze.” Miam acoperit ochii cu mâna dreaptă. „Credeam că eşti... adică...” Am întredeschis ochii şi mi l-am acoperit doar pe cel stâng, ca să pot face semn cu dreptul spre uşă. Eram conştient că scuza mea suna jalnic, aşa că am tăcut şi am aşteptat să fiu muştruluitatât de Katie cât şi de vocea ce avea să-şi facă apariţia imediat. Indiferent cum se ajunsese aici, nici-o explicaţie, nici-o justificare nu mă putea ajuta în momentul respectiv. În tot acest timp, Katie nu s-a clintit. Stătea în faţa mea, pur şi simplu. Am înghiţit în sec şi am închis ochii, în timp ce inima-mi bătea tare, nebuneşte. Într-o şoaptă înăbuşită, i-am zis: „Mutt are nevoie de... un prosop.” Am arătat cu degetul în direcţia curţii. „Pentru Mutt.” 354

Am auzit-o făcând un pas către mine şi trăgând un prosop uscat de pe raft. M-am întins după el, iar mâna ei a cuprins-o pe a mea. Era caldă, udă, mai mică decât a mea şi puternică. Limbajul ei nu era unul sexual, ci familiar. Îşi deschise palma şi o lăsă aşa, odihnindu-se peste dosul palmei mele; în jurul nostru aerul era călduţ, ca ceaţa ce se ridica deasupra apei în cariera de piatră. Îmi răsfiră degetele şi le acoperi cu vârful degetelor sale. Cu o mişcare domoală, îmi conduse mâna pe sub prosop şi-mi trecu degetele peste cicatricea de la operaţia cezariană de pe abdomenul său, ca şi cum ar fi citit cu ele un text în limbajul Braille. Îmi apăsă palma pe pielea sa; era caldă, moale şi se mişca în ritmul constant, regulat al respiraţiei. Am parcurs cicatricea de doisprezece centimetri de pe pântecele său şi am simţit cum pielea i se făcea ca de găină. Mi-am întredeschis nn ochi şi am văzut-o zâmbind exact ca fetiţa aceea care m-a sărutat în carieră. Katie fusese totdeauna gâdilicioasă, aşa că nu m-a surprins când a început să chicotească sub atingerea mâinii mele. Îmi acoperi iarăşi ochii şi aşa, în întuneric, îmi apăsă mâna pe abdomenul său, cu palma-mi lipită de acea cicatrice. „Tucker,” Îmi şopti, „sunt tot eu”. Îşi apăsă palma deschisă pe dosul palmei mele. „Aici, înăuntru, se află fetiţa care te-a sărutat în carieră. Cea care te-a ţinut de mână când nu ne vedea nimeni. Cea cu care făceai schimb de bileţele în pauze şi care ţi-a făcut cu mâna la despărţire şi ţi-a trimis o bezea de pe bancheta din spate a maşinii 355

tatălui ei.” Îşi înfăşură prosopul strâns în jurul trupului, iar eu mi-am deschis ochii, în timp ce ea inspiră din nou, la fel de degajată şi calmă. Făcu un pas către mine şi, cu amândouă mâinile, îmi aşeză mâna în dreptul inimii, apăsând-o tare pe pieptul său. „Doar că am ceva mai multe cicatrici decât aveam atunci.” Făcu o pauză. „Asta e valabil pentru noi toţi.” Nu ştiu câtă vreme am rămas acolo. Un minut. Poate două. Uitându-mă la ea, şi totuşi fără s-o privesc. Pierdut într-un loc de care fugisem şi întrun timp pe care-l uitasem. Am înghiţit iarăşi în sec, am ridicat încetişor prosopul lui Mutt de pe podeaua băii şi am dat să mă întorc. Aş fi vrut s-o iau de mână, să fugim împreună la cariera de piatră, să stăm de vorbă sub stele şi să reluăm lucrurile de unde rămăseseră. Să fiu iarăşi acel băiat care iubea şi era iubit, pentru prima dată. Katie stătea în faţa mea ca un copil: sinceră, dreaptă, ascunzând doar puţine lucruri şi nesfiindu-se de nimic. M-am întors şi am mai aruncat o privire la ea, căutând răspunsuri la nişte întrebări pe care nu le mai pusesem de mult, iar când am început să aflu răspunsuri pe care nu eram sigur că le pricep, m-am întors spre uşă. Am intrat în grajd, i-am înmânat lui Mutt prosopul, l-am coborât pe Jase de pe Glue, am urcat scara turnului de apă şi am plonjat în rezervorul ce dădu pe dinafară, plin ochi cu apă rece ca gheaţa din carieră. M-am scufundat, împingând din picioare pentru a atinge fundul 356

bazinului; am lăsat ca răceala apei să mă înghită cu totul, şi mi-am amintit de carieră, de plăcerea pe care o simţisem privind cum barca aceea îşi ia zborul de pe creastă şi se duce la fund, de sentimentul pe care-l aveam când mă ţineam de mânerele bărcii şi de cât de mult duceam dorul acelei zile. Când, două minute mai târziu, mi-am scos capul din apă, perforându-i suprafaţa

netedă,

am expirat

profund, încercând să scot şi ultimul dram de aer din mine, sugându-mi burta cât de tare puteam, eliminând fragmente şi reziduuri dintr-un trecut dureros şi absorbind tot ce era nou. După câteva minute am coborât scările şi am dat cu ochii de Jase, care mă privea neîncrezător şi părea că vrea să mă întrebe ceva, dar cu toate astea n-a deschis gura. Mutt coborî şi el din şură, îmbrăcat într-un costum de poliester cu dungi roşii, la trei nasturi, vestă şi pantofi albi de piele întoarsă. Habar n-am de unde făcuse rost de toate astea. „Gata, sunt pregătit să merg la biserică,” mă anunţă. Am înşfăcat prosopul atârnat de treptele scării, miam şters faţa şi am aruncat o privire către căsuţa lui Miss Ella. „Mda, şi eu. Şi eu sunt gata.”

357

Capitolul douăzeci şi opt Mutt avea deja primele simptome. Eram pe punctul de a-l suna pe Gibby, însă, cântărind mai bine lucrurile, m-am răzgândit. Mai bine să aştept să văd ce se întâmplă. Nu ştiu dacă era vorba de speranţă, sau mă complăceam în starea aceea. Mutt devenise mai introspectiv, adesea chipul îi era contorsionat, diform, ca şi cum ar fi fost prins într-o luptă – pierdută dealtfel – cu propriii muşchi. În afară de faptul că făcea baie, lăsase baltă igiena personalăunghii, păr, barbă, dinţi-aşa că mi-am petrecut dupăamiaza singur şi am cumpărat un deodorant, o forfecuţă pentru unghii, un aparat de ras şi o periuţă de dinţi. Singur în drogherie, mi-am dat seama că în ultima perioadă nu prea avusesem timp pentru mine însumi. Iar în ultimii şapte-opt ani, avusesem mereu parte de aşa ceva; chiar din belşug. Era un lucru pe care-l preţuisem mereu, şi de care aveam nevoie. Nu că nu mi-ar face plăcere prezenţa oamenilor, căci îmi face. Doar că aveam nevoie de un timp de gândire, iar după toată activitatea febrilă de la Waverly, mi-ar fi prins bine o săptămână de lucru într-o locaţie îndepărtată. M-am întors la Waverly, i-am aşezat obiectele de toaletă lângă aşternuturile pe care şi le rulase la căpătâi şi m-am îndreptat către biroul meu, unde era o dezordine 358

nemaipomenită. Claie peste grămadă zăceau aruncate nenumărate chitanţe şi corespondenţă nedeschisă, veche de câteva luni de zile. Trebuia neapărat să îl sun pe Doc, însă, cum ştiam că nu aveau să îi placă spusele mele, amânam momentul cât mai mult posibil. Subsolul, proiectat ca o imagine în oglindă a primului etaj, consta într-o încăpere vastă, plină cu etajere pe care stăteau înşiruite mai mult de două sute de sticle vechi, prăfuite, precum şi cu mobilă nefolosită, acoperită cu nişte cearşafuri pline de praf. Singurele obiecte de mobilier, în afară de acestea, erau patul meu, de o singură persoană, lipit de perete şi acoperit cu câteva pături de lână, o noptieră pe care aşezasem Biblia lui Miss Ella şi o fotografie cu ea şi, la câţiva paşi distanţă, biroul meu. Acesta din urmă era una dintre creaţiile proprii, la care funcţionalitatea

prevala

cu

siguranţă

în

defavoarea

aspectului. O uşă netedă, de doi metri şi jumătate lungime, fixată deasupra a două dulapuri mici, pentru acte. La etaj, împrăştiate prin casă, erau vreo trei sau patru birouri frumoase,

îmbrăcate în piele;

Rex le

cumpărase în ideea de a umple fiecare ungher, fiecare firidă din Waverly, însă nu-mi doream nici cât negru sub unghie să le folosesc, căci în ultimii zece ani şi mai bine, pentru mine devenise mai uşor să trăiesc aici, sub Waverly, decât în el. M-am

aşezat

la

birou,

am

făcut

ordine

prin

corespondenţa din ultima lună, mi-am plătit facturile, am aruncat la gunoi pliantele publicitare şi am încercat să îmi 359

alung din minte amintirea aburului emanat de pielea ei, care înceţoşa oglinda din baie. Într-un final, am ridicat receptorul. Sperasem să las doar un mesaj vocal, dar ştiam din experienţă că nu va fi aşa. Doc era întruchiparea termenului workaholic21. Mi-a răspuns pe la jumătatea primului ţârâit al telefonului. „Bună, Doc.” „Tucker!” Am auzit cum îşi mută trabucul dintr-un colţ al gurii în celălalt, după care urmă o expiraţie profundă. „Pentru numele lui Dumnezeu, ce mai faci? Pozele cu Whitey sunt absolut superbe. Ţi-am spus eu că va fi ca o vacanţă. Acum însă, suie-te în primul avion către Los Angeles şi...” „Doc.” Urmă un moment de tăcere. Mă ştia de-acum destul de bine, iar tonul vocii mele îi dădea de înţeles că nu aveam de gând să merg la Los Angeles. L-am auzit ridicând capacul brichetei Zippo, învârtind rotiţa şi scăpărând cremenea. Urmă o inspiraţie scurtă, apoi zgomotul sec al brichetei, când o închise lovindu-şi-o de pulpă şi vârând-o la loc, în buzunarul de poliester. Un sunet absolut delicios. Probabil că acum tocmai scutura primele fire de scrum în cana cu cafea neagră, rece şi se uita pe geam, pe străzile Manhattan-ului. Se sprijini de spătarul fotoliului şi lăsă ca fumul să-i iasă încet pe nas şi să plutească în jurul ochilor. Lui Doc îi plăcea să fumeze mai mult decât personajului din reclama la Marlboro. „Povesteşte-mi, ce s-a întâmplat?” 21

Workaholic, din engl.: dependent de muncă – n.tr. 360

„E complicat.” „E cumva amestecat şi fratele tău?” „Da.” „E şi vreo femeie la mijloc?” „Da.” Doc se entuziasmă, şi am auzit cum scârţâi arcul fotoliului său, când îşi îndreptă spatele, ros de curiozitate. „E vorba de stewardesa aia cu picioare lungi despre care mi-ai povestit? Cea care-şi zornăia cheile de la uşă?” „Nu.” Doc se lăsă înapoi pe spate, dacă era să mă iau după scârţâitul arcului revenit la poziţia anterioară. Nu părea prea impresionat. „E măritată?” „Da. Sau, mai degrabă, a fost. S-au căsătorit, apoi au divorţat, însă de curând au încercat să cârpească cumva lucrurile.” „Lasă-mă să ghicesc. Colac peste pupăză, are şi un copil.” Am făcut o pauză, dorindu-mi din tot sufletul să fi accesat mesageria vocală. „Da.” „Ai dreptate, e o situaţie complicată. Cum ai reuşit să te vâri în toată tărăşenia asta?” „E o poveste lungă.” „Te ascult.” Aşa că i-am istorisit varianta scurtă şi rapidă, mai puţin partea cu revolverul. Ascultându-mă pe mine însumi vorbind, chiar şi mie mi se părea că sună oarecum nebuneşte. 361

„Vrei să spui că în prezent fratele tău Mutt, proba nr. 1 din cuibul de cuci22 locuieşte acolo, cu tine?” „Da.” „Şi mai e şi femeia asta, Katie nu – ştiu – cum, care e însoţită de fiul ei de cinci ani şi fuge de un soţ abuziv, soţ care probabil că trăieşte, munceşte şi ia masa la câteva străzi de mine şi ai cărui tovarăşi de pahar lucrează pentru guvern?” „Cam aşa ceva.” „Dacă aş fi în locul tău, i-aş duce pe toţi trei la cea mai apropiată autogară, iar eu aş lua primul avion către Los Angeles.” „Doc, nu pot să fac asta.” „Nu poţi sau nu vrei?” „Doc, fratele meu e într-un hal fără de hal, iar femeia asta, ei bine...” Doc mă întrerupse. Vorbea ca Thomas Magnum23: „Este ceva în vocea ta, ce nu am mai auzit niciodată până acum.” „Mda, păi...” „Habar nu ai ce faci şi în ce te bagi, nu-i aşa?” „Aşa-i, n-am nici cea mai vagă idee.” „Nici eu, şi am fost căsătorit de patru ori. Femeile! Nu poţi trăi cu ele, nu poţi trăi cu ele.” 22

Referire la romanul lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, a cărui acţiune se desfăşoară într-un spital de boli psihice – n.tr. 23

Thomas Magnum: personajul principal al serialului TV american, de factură poliţistă, Magnum P.I. – n.tr. 362

„Doc, am nevoie doar de ceva timp. O lună. Poate două. Nu ştiu exact.” „Ai destui bani, cât să supravieţuieşti?” „Pentru un timp, da. Nu că aş putea să mă pensionez

deja,

dar

cred

că

ne

putem

întreţine

deocamdată.” „«Ne» putem întreţine?” Am făcut o pauză. „Da, ne putem.” „Ştii, ai putea ajunge în eşalonul superior. Eşti cu un picior acolo, deja.” Doc credea cu convingere, fără umbră de îndoială că am potenţialul de a deveni un mare fotograf. „Ce înseamnă exact acest «acolo», unde spui tu că o să ajung, la un moment dat?” „în vârf, Tucker.” „în vârful cui? Doc, pe vârful Everestului nu e loc decât pentru un singur om. E frig acolo, te simţi singur şi culmea aceea ucide pe mulţi din cei care o urcă. Tatăl meu mi-a fost dovada vie în privinţa asta.” „Bine, Rain” – bricheta Zippo se deschise şi pocni la loc, cu zgomot – „Fă ce ai de făcut, dar nu mă fă să vin acolo la tine să-ţi dau un picior în fund. Eşti prea bun ca să te dai bătut. Tu vezi ceea ce alţii nu văd. Ai făcut-o dintotdeauna.

Să

ţii

minte

asta.

Pune-ţi

la

punct

harababura din jur şi nu amâna prea mult să pui mâna pe telefon.” „Mulţumesc, Doc. Ţinem legătura.” 363

Doc închise, şi mi-am dat seama că-l dezamăgisem. Pe de altă parte, el ştia de la mine anumite fragmente din poveste şi îşi dădea seama că oala stă să dea-n clocot, cât de curând. Adesea e mai bine să deşurubezi puţin supapa de ventilare, decât să priveşti neputincios cum capacul sare în aer. M-am stropit cu apă pe faţă, mi-am şters ochii şi am ieşit pe uşa din spate, fără a mă îndrepta în vreo direcţie anume. Dând ocol căsuţei, fără ţintă precisă, mi-au atras atenţia nişte urme de paşi: erau mari, cam de aceeaşi dimensiune cu cele pe care le zărisem pe şosea, lângă gard, orientate cu vârful înspre locul în care ne aflam Katie şi cu mine. Am răscolit ţărâna cu piciorul şi, când am luat în mână mucul de ţigară, am băgat de seamă că era rece, fumat până la filtru – cineva îl savurase cu nesaţ – iar vârful mirosea excesiv a apă de colonie bărbătească, ieftină.

364

Capitolul douăzeci şi nouă De miercuri până sâmbătă, starea lui Mutt a continuat să se deterioreze. De fiecare dată când folosea toaleta din grajd, risipea un sul întreg de hârtie igienică şi prin urmare înfundase closetul în fiecare zi, de când sosise aici. Mâinile îi erau uscate, crăpate şi sângerau în mod frecvent, de la apa dură şi de la prea mult săpun. Încă nu despachetase articolele de toaletă pe care i le adusesem, iar faţa îi era în permanenţă contorsionată. Însă, în toate aceste deviaţii comportamentale, observasem un progres ciudat – dacă se poate numi aşa. Sâmbătă dimineaţa m-am trezit la zgomotul unui motor pornit; mai distingeam însă un alt zgomot ascuţit, pe care nu puteam să-l identific. Suna a maşină de tuns iarba sau a cărucior de copii. Am urcat scările şi am ieşit în curte, pe uşa din spate. Instantaneu, m-am trezit învăluit

într-o

ploaie

măruntă,

alcătuită

din

apă

amestecată cu dezinfectant. Peretele lateral al casei era ud leoarcă. Mutt stătea pe marginea verandei, purtând ochelari de protecţie şi dopuri galbene de urechi şi ţinea strâns, cu ambele mâini, cea mai mare pompă de presiune pe care o văzusem vreodată. Îşi proptise picioarele de un pilastru şi arăta de parcă ar fi ţinut în mână un aruncător de flăcări. 365

La picioarele sale se afla un motor Honda de treisprezece cai-putere, pe rotile, conectat la un fel de pompă, care alimenta dispozitivul cu apa adusă printr-un furtun presurizat, lung de mai bine de treizeci de metri, ce şerpuia pe lângă verandă. Dintr-o laterală a pompei ieşea un furtun mic, transparent, care absorbea dezinfectantul dintr-un bidon de patru litri, pe care-l aşezase în apropiere. Mutt pulveriza lichidul pe pereţii exteriori ai casei, cu mişcări ample de sus în jos şi avansase deja considerabil. Acoperişul, ferestrele, burlanele şi pereţii laterali se scăldau în dezinfectant, mirosul era puternic, iar

zgomotul-asurzitor.

Nimic

ce

să-ţi

doreşti

să

experimentezi dimineaţa la prima oră. Mi-am ridicat privirea, moment în care în ochi mi-a intrat un val de dezinfectant fin pulverizat, şi am simţit pe dată înţepături. Judecând după atitudinea lui Mutt şi după

presiunea

cu

care

ieşea

lichidul

din

furtun,

amestecul cu pricina ar fi reuşit să exfolieze şi cromul de pe un cârlig de tractare auto. Waverly nu avea nici-o şansă să-i reziste. Algele, mucegaiul şi mizeria depusă pe pereţi vreme de treizeci de ani, toate se prelingeau pe zid în jos, apoi se revărsau şiroaie de-a lungul crăpăturilor clădirii, ca vopseaua udă în ploaie. Până şi mortarul se curăţase. Olanele acoperişului, de mult înverzite şi înnegrite de alge, reveneau

încet-încet

la

portocaliul

originar

şi

chiar

sclipeau. La fel şi cărămizile şi bordurile verzi dimprejurul ferestrelor şi obloanelor. Diferenţa dintre zonele curăţate şi cele care mai rămăseseră era de-a dreptul izbitoare. Sincer 366

să fiu, nu-mi trecuse prin minte că această casă era atât de murdară. Mutt observase acest aspect din prima clipă când dăduse cu ochii de casă. M-am simţit aproape jenat, gândindu-mă la chestia asta. Mergând în jurul casei, am păşit peste băltoacele în care se scălda mizeria dealtădată. În decurs de câteva minute, pământul le-a absorbit pe toate şi s-au făcut nevăzute. Lângă mine, casa se înălţa în toată splendoarea ei, strălucind de curăţenie. I-am făcut cu mâna, iar Mutt mi-a răspuns printrun semn cu capul în direcţia mea şi a continuat să pulverizeze lichidul, ţinând mai departe mâinile încleştate pe furtun. Am intrat în grajd, am aruncat o mână de nutreţ în covata lui Glue – cam cât încape într-o cutie de cafea Maxwell House – şi am început să-i perii coama. Am împrăştiat înjur nişte paie, am scos afară bălegarul, am deschis larg poarta şi i-am dat drumul să se plimbe pe pajişte, în voie. Mă gândeam să fac un duş, aşa că m-am îndreptat spre casă, când Jase îmi sări în cale de pe veranda lui Miss Ella, cu o minge de baseball în mână. Mia luat mai puţin de o secundă să o recunosc. Era mingea cu care reuşisem home-run-ul în College World Series. Am ochit mingea, sperând să n-o arunce, ca să nu cumva să se zgârie. „Hei, partenere!” „Unchiu' Tuck, ai putea să mă înveţi cum să lovesc?” Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, aproximativ în acelaşi loc de pe planeta Pământ, plus sau minus un metru, îi pusesem aceeaşi întrebare tatălui meu. La care el 367

a ieşit din grajd, îmbrăcat cu cei mai buni pantaloni şi cele mai bune cizme de călărie ale sale – tocmai se confruntase pe pajişte cu unul dintre caii săi pursânge – şi a trecut pur şi simplu pe lângă mine. Nici măcar nu mi-a răspuns. Nici măcar nu socotise că îi pusesem o întrebare. M-a lăsat acolo, ţinând în mână o minge, bâta pe care mi-o cumpărase Miss Ella şi o mănuşă veche şi jerpelită, care ar fi trebuit tighelită din nou. A intrat în casă – cu chipul contorsionat de furie, cu mintea la următoarea afacere sau la următoarea secretară – şi-a turnat o palmă de whisky şi a închis în urma lui uşa de la bibliotecă. Gata, discuţia se încheiase. M-am uitat la Jase, cum stătea acolo cu mingea în mână, nevinovat ca un căţeluş şi m-am întrebat cum oare, pentru numele lui Dumnezeu, putuse tatăl meu să treacă aşa nepăsător pe lângă mine. Ce fusese greşit în felul cum îi pusesem întrebarea? Ce fusese altfel decât acum? Unde greşisem? De ce nu-mi răspunsese? Am păşit peste o băltoacă noroioasă, mărginită de bule de săpun, m-am apropiat de Jase şi i-am luat mingea din mână; am început s-o întorc pe toate părţile: sforile cusăturilor erau strânse bine iar într-un loc unde sfoara se subţiase, un pic de noroi uscat atârna din cusătură. Uitându-mă la minge, mi-am adus aminte de aruncarea aceea. Mingea se îndrepta către mine urmând o traiectorie dinspre exterior spre interior. Pe la jumătatea distanţei către home plate, mi-am imaginat mingea apropiindu-se cu încetinitorul, având întipărit chipul lui Rex între 368

cusături, am făcut un pas înainte, m-am balansat şi am lovit

cu

putere,

împrăştiindu-i

creierii

pe

movila

aruncătorului. Până să apuc să înconjor prima bază, mingea deja dispăruse undeva în depărtare, peste partea din centru-stânga a terenului. Jocul se terminase iar tribunele izbucniră în urale frenetice. Îl ucisesem pe Rex Mason pentru a nu ştiu câta oară. Am trecut de home plate şi, pe cuvânt de onoare, dacă aruncătorul mi-ar fi spus: „Hei, amice, mi-a alunecat mingea. Putem să repetăm faza?”, aş fi înşfăcat bâta şi aş fi păşit în boxă, gata să reiau atacul. Am desfăcut mânuţa lui Jase, i-am răsfirat primele două degete pentru a cuprinde mingea şi i le-am aliniat de-a lungul cusăturilor, iar apoi i-am împins cu blândeţe mâna spre spate. „Uite, cam aşa,” i-am zis. „Vezi cum se simte mingea?” Jase dădu din cap. L-am îndreptat cu faţa spre grajd, mai precis spre peretele ciuruit al acestuia. „OK, acum ocheşte, fă un pas şi aruncă.” Jase arătă cu mâna stângă înspre peretele cu pricina, făcu un pas mare şi aruncă spre grajd, aşa cum se pricepe un puşti de cinci ani. Mingea luă o traiectorie oblică, boltită, se izbi de peretele grajdului, ricoşă din acesta şi se opri în fânul bătătorit din mijlocul grajdului. Jase urmări atent cum mingea se rostogolea, până se opri de tot, apoi îşi ridică privirea spre mine. Nu-i puteam da decât un singur răspuns. „Da, amice, am să te învăţ cum să loveşti cu bâta.” „Chiar acum?” „Chiar în clipa asta.” 369

Am intrat împreună în grajd, iar eu m-am aplecat să mă uit sub bancul de lucru, aşezat lângă peretele din stânga. Am dat la o parte pânzele de păianjeni, atent la eventualele cuiburi de şobolani şi am tras afară găleata – cea pe care obişnuia să şadă Miss Ella. Era plină de mingi vechi de baseball; uitasem cât de multe erau. Să fi fost vreo treizeci. Lângă găleată, înşirate la fundul raftului de jos se aflau cam o duzină de bâte de diferite dimensiuni, fiecare marcând o etapă a creşterii mele. Am luat-o pe cea mai mică: prima bâtă pe care mi-o dăruise Miss Ella. Cea pe care o cărasem cu mine când traversasem târâş podeaua, pe lângă camera lui Rex, cu care bătusem uşurel în geamul lui Miss Ella, cu care lovisem mii de pietricele şi, în fine, pe care o ţineam pe umăr în ziua când Rex Mason a trecut pe lângă mine, fără să-mi răspundă. Am tras-o afară şi i-am şters grijuliu capătul rotund cu palma. Era toată ciobită, ciuruită de găuri adâncirezultatul contactului cu pietre prea mari, iar mânerul se înnegrise de la atâta folosinţă. Era o bâtă perfectă: cu puţin mai lungă de 60 de centimetri şi cântărind ceva mai puţin de 500 de grame. La sfârşit am scos de sub bancul de lucru şi suportul pentru minge. Era un tub din plastic dur, ce avea fixat la capăt o bucată scurtă dintr-un furtun de radiator. Am înfipt tubul în pământ, lângă uşa grajdului, iar eu mam aşezat mai la o parte, însă suficient de aproape încât să pot întinde mâna să aşez mingile pe suport. „OK, lecţia numărul unu.” Jase era captivat cu totul de ceea ce 370

făceam. O privire copilăroasă şi extrem de concentrată, în acelaşi timp. Şapca îi alunecase într-o parte, iar ochii îi erau încă înceţoşaţi de somn. „Trebuie să te învăţ cum să stai corect, cu încheieturile apropiate. Primul pas constă în apucarea corectă a bâtei.” Jase îşi ridică bâta, iar eu iam apropiat încheieturile mâinilor, arătându-i cum se ţine corect mânerul. „în al doilea rând, poziţia corpului.” Cu amândouă mâinile pe bâtă, Jase se uită la picioarele sale. „Nu poţi lovi mingea dacă ţii picioarele anapoda. Trebuie să fii orientat înspre suportul pentru mingi. Cam ca un cowboy într-un schimb de focuri. Stai drept!” L-am luat în braţe şi l-am aşezat în boxa imaginară a batter-ului24, apoi am trasat o linie împrejurul lui. „În al treilea rând, ochii.” I-am atins blând cu degetul vârful nasului. Îmi urmări degetul cu privirea, uitându-se cruciş, apoi îşi ridică ochii la mine. În tot acest timp, nu făcu decât să dea din cap; nu rosti niciun cuvânt. „Nu poţi să loveşti mingea dacă nu te uiţi la ea. Ai timp mai târziu să te uiţi încotro o ia; însă acum, hai să te văd cum loveşti.” Am făcut un pas înapoi; Jase ridică bâta înclinând-o doar puţin, după ceafă. „Ultima etapă: fă un pas în faţă şi balansează-te. E o chestie ce ţine de ritm. Întâi faci un pas, apoi te balansezi.” I-am ridicat cotul, i-am aşezat picioarele în poziţia corectă şi i-am înclinat capul într-o parte, spre umăr. „Bine, acum 24

Batter: în baseball, jucător care are sarcina să lovească mingea aruncată de pitcher-ul echipei adverse. Termenii batter şi hitter sunt sinonimi – n.tr. 371

balansează-te, aşa, de încercare. Şi nu uita” – am rostit răspicat, adoptând un ton uniform, sacadat – „păşeşte şi balansează-te.” Jase scrâşni din dinţi, făcu un pas mare, urmat de o mişcare de balans foarte amplă. Capul bâtei lovi cauciucul suportului, cu o pocnitură straşnică. Făcu ochii mari, exprimând din priviri întrebarea pe care o pusesem şi eu de o mie de ori. „A fost bine? Putem să mai facem o dată?” L-am bătut pe umăr şi i-am zâmbit. „Bun, a fost o primă încercare reuşită. Putem merge mai departe. Vreau însă ca de data asta să-ţi ţii ochii pe mingea imaginară. Hai, încă un balans de antrenament.” Jase ridică iarăşi bâta, scrâşni din dinţi, făcu un pas în faţă, se balansă şi privirea îi rămase aţintită pe capătul furtunului de la radiator. Exact ca la carte – pentru un puşti de cinci ani. Am aşezat o minge pe suport; Jase îşi trecu limba peste buze, aşteptând instrucţiunile mele. Îşi întoarse şapca roşie de baseball cu cozorocul la spate – în stilul fanilor din galerie – îşi înfipse piciorul drept în pământ, răscolind ţărâna şi ridică bâta. „OK, nu uita: pas şi balans.” Jase făcu semn că a înţeles, îşi ridică cotul drept şi rămase aşa în aşteptarea comenzii mele; era un ghem de emoţie, în anticiparea semnalului. „Jucaţi mingea!” Se balansă, lovi mingea şi o trimise orizontal, peste capul meu. „Nu-i rău, nu-i rău, puţin prea joasă poate. Încheieturile nu îţi erau apropiate şi, în plus, pasul a fost prea mic, ceea ce te-a făcut să loveşti mingea de jos în sus. Depărtează-ţi picioarele, orientează-ţi buricul în direcţia 372

peretelui de colo şi fă un pas hotărât. OK, hai să mai încercăm o dată.” Jase îşi umezi iarăşi buzele, scrâşni şi mai tare din dinţi şi făcu pasul. Bâta lovi mingea şi o trimise până la linia de demarcaţie a bazei a treia, linie imaginară în scenariul nostru. Mingea se izbi cu un pocnet surd de peretele lateral al grajdului, după care se rostogoli până la peretele – şvaiţer. Ochii îi sclipiră şi arătă cu degetul spre minge. „Unchiu' Tuck, ai văzut?” „Da, am văzut.” M-am aşezat pe găleată şi i-am făcut semn spre terenul de joc. „Cred că acum ar trebui să faci turul bazelor, amice. Oricum mingea a fost afară din teren.” Jase lăsă din mână bâta şi o porni repede, cu paşi mărunţi, în jurul bazelor imaginare din grajd, atingând în trecere boxele de pe partea dreaptă, peretele din spate şi apoi bancul de lucru, pentru ca, într-un final, să calce apăsat pe nisipul de lângă suportul de mingi şi să încheie circuitul bătând palma cu mine. „Putem să mai facem o dată?” M-am uitat la el ca şi cum nu l-aş fi auzit bine. Chiar o spusese. Chiar îi ieşiseră din gură cuvintele cu pricina. Erau aşa de frumoase! Pe chipul lui se citea un amestec de bucurie naivă, încântare pură şi inocenţă copilărească. Tot ce-i bun în viaţa asta, tot ce mi-am dorit vreodată să fiu se afla acum în faţa mea, privindu-mă direct în ochi. „Prietene,” i-am răspuns, în timp ce lacrimile mi se îngrămădeau în colţul ochilor, „putem face asta atâta timp cât ai chef să strângi mingile. Pen' că asta-i înţelegerea: tu 373

le dai, tu le strângi.” Mi-am întins mâna, cu palma în sus, iar el mi-o plesni cu putere: Încheiasem pactul. „Eşti gata?” Jase îşi ridică bâta pe umăr, inspiră adânc pe nas şi dădu din cap că da. După alte treizeci şi trei de încercări lovea mingea corect şi o trimitea drept înainte, spre mijlocul grajdului. Mai era încă mult de lucru până să reuşească să lovească peretele din spate mai la înălţime, dar categoric avea să ajungă şi acolo, la un moment dat. Avea o energie inepuizabilă, aşa că am cules de pe jos toate mingile şi le-am aruncat în găleată; până să mă întorc, el era deja în picioare lângă suport, cu bâta ridicată peste umăr. M-am aşezat jos, am pus o minge pe suport şi am exclamat: „Jucaţi mingea!” Jase se balansă, reuşi o lovitură orizontală, peste capul meu şi privi cum mingea se rostogoleşte în boxa lui Glue. Mutt se apropie de noi, venind din spatele lui Jase; purta cizme de cauciuc ce scârţâiau, împroşcând apă, precum şi ochelari de protecţie, iar în urechi îşi îndesase dopuri speciale. Părea că ar fi vrut să spună ceva, dar n-o făcu. Mi-am ridicat privirea. Mutt făcu un semn spre Jase, la care eu răspunsei dând din cap aprobator. Se aplecă şi îi aranjă încheieturile mâinilor în poziţia corectă, îi ridică cotul drept cu vreo cinci centimetri şi-i înclină capul cu blândeţe, dar ferm, spre umărul stâng. După care, fără vreun cuvânt, se întoarse şi se îndreptă înapoi spre casă, unde porni motorul pompei de presiune. Am aşezat o altă 374

minge pe suport, iar Jase a pocnit-o cu putere, trimiţând-o spre mijlocul grajdului. După încă alte şaizeci de mingi, i-am zis: „Ce-ai spune să ne oprim acum, şi să o luăm de la capăt mâine?” Aruncă din mână bâta, pe care oricum de-abia o mai putea ţine, îmi nnbrăţişă piciorul strângându-mă cu toată puterea şi alergă înspre verandă. „Mamă, ai văzut ceam făcut?” Şi arătă în direcţia grajdului. „Ai văzut?” Katie stătea pe verandă, înfăşurată într-unul din şalurile lui Miss Ella şi se legăna în balansoar. Stătusem mereu cu spatele în direcţia respectivă, aşa că nu ştiam de cât timp era acolo. „Da, am văzut,” Îi răspunse. „Am văzut.” Jase îşi suci şapca invers, sări repede pe bicicletă şi făcu o tură pe alee, pedalând euforic, graţie senzaţiilor experimentate în ultima oră. „De când stai acolo?” am întrebat-o. „De suficient timp.” Îşi împreună mâinile la spate şi se îndreptă spre mine, oprindu-se la doar câţiva centimetri de pieptul meuinvadându-mi

încă

o

dată

spaţiul

personal.

„Îţi

mulţumesc, Tucker Rain.” Dacă se poate spune că frumuseţea are un anumit chip dimineaţa, atunci tocmai mă uitam la el. „Pentru ce?” am întrebat-o, încercând să-mi continui drumul spre casă.

375

Îmi tăie calea şi mă înghesui într-un colţ, cu spatele la gardul de buşteni. „Pentru că l-ai învăţat pe fiul meu cum să lovească mingea.” „A, da, nici-o problemă,” am căutat să mă eschivez. „Şi...” Făcu semn în direcţia băii. „Şi pentru ieri.” „Dar n-am făcut nimic,” i-am replicat, clătinând din cap şi evitând să o privesc în ochi. Katie se ridică pe vârfuri, mă apucă zdravăn de pieptul cămăşii şi-şi apropie abdomenul de al meu. „Exact pentru asta îţi mulţumesc.” „Aa!” Am rămas în tăcere câteva clipe; ea mă împingea în gard, în timp ce silueta lui Glue se profila, singuratică, la orizont, în capătul celălalt al păşunii. Câteva păsărele îi dădeau târcoale fluturând din aripi. „Ai iubii baseballul, nu-i aşa?” mă întrebă. Am dat din cap. „îl iubesc şi acum.” Îmi dădu drumul la cămaşă şi o netezi cu mâna, după care am rămas umăr lângă umăr, rezemaţi de gard. „Ce anume iubeşti la sportul ăsta?” Pentru a răspunde unei asemenea întrebări trebuia să răscolesc lucru rile în profunzime, şi nu eram sigur că doream să fac asta. Mă înecasem deja o dată. Am dat cu piciorul în ţărâna de sub tălpi, împrăştiind cât colo pietricelele amestecate cu argilă şi gunoi de grajd şi i-am spus: „Majorita tea oamenilor văd baseballul doar ca pe un sport unde nişte tipi voinici, cu pantaloni mulaţi şi gura plină cu gumă de mestecat, pe care o molfăie de zor, 376

scuipă mereu, îşi aranjează întruna «socotelile» pe la zonele intime, urlă unul la celălalt, aleargă în cerc şi fac nişte semne ciudate cu mâna. E adevărat, toate astea fac parte

din

baseball,

însă

nu

asta-i esenţa.

Sufletul

baseballului se găseşte în curtea din spatele casei, pe terenul viran din cartier şi pe feţele băieţaşilor ca Jase.” „Vorbeşti din proprie experienţă, mi se pare.” Mi-am întors capul şi am dat de ochii ei, care mă priveau. „Katie, ştiu ce e baseballul pentru că ştiu clar ce nu este.” În clipa aceea, Mutt smuci cu putere furtunul, care plesni sec, la impactul cu marmura udă şi dispăru după colţul casei, ţinând muştiucul furtunului îndreptat spre o fereastră de la etajul al doilea. „Amândoi ştim asta.” M-am

îndreptat

către

veranda

din

spate,

împiedicându-mă de furtunul presurizat al lui Mutt şi am cercetat cu atenţie casa. Transformarea era pur şi simplu senzaţională. La fel de izbitoare ca diferenţa dintre un nou născut care ţipă în sala de naşteri şi un cadavru de la morgă.

377

Capitolul treizeci Duminică dimineaţa, cerul părea că atârnă greu, apăsat sub povara norilor cenuşii ce blocau trecerea razelor de soare. Îmi lăsasem scaunul pe spate, aşa încât se sprijinea doar pe două picioare şi, cu o cană de cafea în mână, priveam în gol de-a lungul păşunii din faţa casei. Dacă Rex m-ar fi surprins făcând asta, ar fi tras un şut în scaun, făcându-l să sară pur şi simplu de sub mine, şi miar fi dat vreo două palme, să mă rostogolesc de-a berbeleacul.

Exact

asta

îmi

şi

era

intenţia.

Dacă,

rezemându-mă cu scaunul de perete, reuşeam cumva să-i rup ambele picioare din spate, însemna că am mai marcat un punct pe lista mea, care prevedea întregirea colecţiei alcătuite din douăsprezece picioare, toate provenind de la scaunele din sufragerie. Mose îşi făcu apariţia de după colţ, mergând agale şi mirosind a motorină şi a iarbă proaspăt tăiată. Îşi scoase pălăria de pe cap, îşi şterse fruntea de sudoare şi se aşeză pe zidul scund de cărămidă din faţa mea, ce mărginea veranda. Privi în lungul aleii şi, cu o voce joasă, încât să nu fie auzit de altcineva în afară de mine, îmi spuse: „Tocmai m-am întors din capătul celălalt al păşunii.” Ceva din tonul lui mi-a dat de înţeles că nu avea de gând să-mi vorbească despre cal. M-am aplecat în faţă, revenind cu 378

toate cele patru picioare ale scaunului pe sol. „Când am ajuns acolo, am simţit miros de fum, de la un trabuc.” Mam aplecat şi mai mult înspre el. „Aşa că am sărit jos, am lăsat tractorul cu motorul pornit şi m-am furişat prin pădure, pe urmele mirosului înţepător.” M-am ridicat în picioare, am traversat veranda şi m-am aşezat lângă Mose. Înălţându-şi

privirile

înspre

mine,

continuă

să-mi

povestească: „Am dat de un bărbat care fuma într-o berlină cu patru uşi. Pe bord avea un binoclu, iar alături-un carneţel şi un telefon celular. În spate se vedeau trei pahare goale.” Se ridică în picioare, îşi propti un picior pe zidul de cărămidă şi se sprijini cu cotul pe genunchi. „Aşa că am bătut în geam.” Mose scuipă. „M-a văzut şi şi-a luat zborul.” „Ai reuşit să vezi numărul de înmatriculare?” „Mda.” Scuipă din nou, fără să se uite la mine. „Chiar crezi că ar trebui să apelăm la cineva ca să verifice cui aparţine maşina?” Am clătinat din cap. „Probabil că nu.” Mose îşi coborî piciorul de pe zid şi se îndreptă spre tractor. „Poate că n-ar fi o idee rea să pleci într-o călătorie, undeva.” Îşi dădu pălăria pe spate şi continuă în şoaptă: „Cu ei cu tot.” Am dat din cap, consimţind la spusele lui şi m-am lăsat pe spate, reze mându-mă de perete. Atunci am auzit zgomotul unei maşini ce se apropia. Am simţit cum mi se ridică părul pe spate şi pe ceafă şi gândul mi-a fugit instantaneu la revolverul Greener, însă următoarele două 379

secunde m-au convins că nu aveam nevoie de el. Pe alee îşi făcu apariţia o camioneta albă de marfă, acoperită cu autocolante şi vopsită în toate culorile curcubeului, ornată cu

trei

faruri

scaunului

portocalii

şoferului

şi

ce

se

învârteau

deplasându-se

pe

deasupra patru

roţi

descentrate. Suspensiile erau făcute praf, prin urmare maşina atârna greoi pe cele patru cauciucuri. Din ţeava de eşapament se revărsa un fum alburiu, parbrizul era spart, iar păienjenişul fisurilor îngreuna vederea şoferului, în timp ce frânele scârţâiau tare, de la frecarea metalului pe metal. În afară de asta, era în stare perfectă. Camioneta înainta încet pe alee, convingându-mă să mă ridic de pe scaun. Era una să vezi o camionetă de îngheţată pe aleea de la Waverly, şi cu totul altceva să vezi o camionetă de îngheţată pe aleea de la Waverly la ora 7:30, duminică dimineaţa. Şoferul făcu de două ori turul aleii, claxonând şi amplificând volumul difuzorului montat în exteriorul maşinii. În cele din urmă, frână cu un scrâşnet metalic la picioarele scărilor din faţa mea. Modifică poziţia schimbătorului de viteză, ca să parcheze, dădu şi mai tare megafonul şi îl îndreptă în direcţia mea, perturbându-mi echilibrul. Omul purta un costum de clovn, cu părul portocaliu, pe faţa albă avea vopsit un zâmbet mare, îşi lipise un nas roşu şi purta pantaloni vărgaţi. Dacă aş fi avut în mână revolverul Greener, personajul cu pricina ar fi fost ţinta perfectă. Lăsă motorul pornit, drept pentru care aerul fu invadat numaidecât de fumul acela alburiu, 380

în timp ce muzica stridentă, care suna precum creta pe tablă, însoţea nişte versuri ce aminteau vag de cântecelele pentru copii. Rămase cu degetele încleştate pe volan, uitându-se întrebător la uşa din faţă. Am

coborât

treptele

poticnindu-mă

şi

m-am

îndreptat spre geamul lateral al maşinii, cu o atitudine şovăielnică, la fel ca atunci când Katie trăsese asupra mea. Şoferul mă văzu venind, sări iute din scaun, îşi aranjă peruca şi nasul şi mă întâmpină pe geam. „Aoleu, măiculiţa mea!” strigă în gura mare. „Cum se cheamă locul ăsta?” M-am uitat chiorâş la el, oarecum bănuitor şi am strigat, la rândul meu: „Oamenii din zonă îi spun Waverly. Noi îi spunem purgatoriu.” „Păi, dacă purgatoriul seamănă cât de cât cu locul ăsta, mă înscriu şi eu. Treceţi-mă pe listă.” M-am rezemat de camionetă şi am arătat către uşa din faţă. „Trebuia să fi văzut cum era aici pe vremea când ardea focul. Cred că asta te-ar fi făcut să te răzgândeşti niţel.” Îşi frecă mâinile. „Cu ce vă pot servi?” Era agitat, dar nu o agitaţie nervoasă, care să-mi dea senzaţia că a dat de necaz, ci o agitaţie productivă, ca şi cum fiecare clipă petrecută făcând conversaţie de complezenţă era irosită, căci ar fi putut-o petrece vânzându-şi produsele prin alte părţi. Dorea să fie suficient de amabil încât să afle ce era în capul meu, sau să-mi ia banii, dar nu într-atât încât să se implice într-o discuţie interminabilă. Degetele îmbrăcate 381

în mănuşi albe şterseră din nou tejgheaua, apoi îşi aranjă nasul, pentru a treia oară. Am arătat spre propriile-mi urechi şi mi-am inijit ochii. La care el întinse o mână undeva deasupra capului şi opri muzica. Puştiul avea vreo optsprezece ani şi parcă-i scria pe frunte cuvântul întreprinzător. Dacă n-ar fi fost costumul de clovn, faţa vopsită cu alb şi zâmbetul exagerat, aş fi putut jura că e plin de coşuri şi că undeva, în vreun buzunar, are îndesat formularul de înscriere la seral. Nu prea ştiam ce să zic, aşa că băiatul umplu tăcerea cu un discurs publicitar, învăţat pe de rost şi repetat înainte, pe care sunt aproape convins că îl compusese el însuşi: „Am îngheţată pe băţ, îngheţată la pahar, îngheţată pentru copii sub formă de rachetă, batoane de îngheţată – cu sau fără orice vrei, după dorinţa fiecăruia.” Aruncă o privire în interiorul camionetei, în căutarea indiciilor vizuale, şi continuă să-mi vorbească: „Am douăzeci şi şapte de feluri de îngheţată pe băţ şi de batoane de suc de fructe îngheţat-acestea din urmă sunt în topul vânzărilor, piureuri de fructe date prin blender, îngheţată la cupă, şerbeturi, bombonele

îngheţată

la 25

pop-rocks ,

cornet sucuri

cu

sau

fără

carbogazoase

zahăr, la

doze

răcoroase” – zâmbi cu gura până la urechi, ca pentru a-mi da de înţeles că pe asta o inventase el însuşi – „gumă de mestecat, lichid pentru făcut baloane de săpun şi, dacă eşti cumva adeptul unei alimentaţii sănătoase – cum e 25

Pop-rocks: un gen de bomboane mici, roz, care pocnesc la contactul cu saliva – n.tr. 382

cazul meu – am câteva iaurturi dietetice, care, dacă le guşti, parcă-s soluţie de uns osiile de la cărucioare.” Îşi frecă mâinile şi făcu ochii mari, aşteptând comanda cu şi mai multă nerăbdare. Mi-am întins mâna şi eram pe punctul de a-l întreba dacă ştie cât e ceasul, când am auzit nişte paşi apropiindu-se. Paşi lenţi, greoi şi hotărâţi. N-a fost nevoie să mă întorc. Mutt dădu ocol camionetei, absorbind fiecare detaliu pe măsură ce privirea îi fugea în toate părţile. Pe mâini îşi trăsese mănuşi de cauciuc, iar din buzunarul de la spate îşi iţea capul o sticlă cu pulverizator, plină cu dezinfectant. Stropi cu ea parbrizul, îl lustrui bine, apoi trecu la geamul lateral, îl stropi şi pe acesta şi începu să-l şteargă cu o cârpă umedă. Puştiul se uită la Mutt şi-i zise: „Mersi frumos, amice. Să ştii că-ţi fac o reducere de cinci la sută.” Mutt ridică spre el un pumn de monede: „Aş vrea două cupe de îngheţată de ciocolată, la cornet; separat, nişte bombonele pop-rocks, două îngheţate pe băţ, cu cremă de banane şi un pachet de Big Red.” Fără să clipească, puştiul în costum de clovn întrebă: „Cornetul să fie simplu sau cu zahăr?” Mutt rămase pe gânduri câteva clipe. „Câte unul din fiecare.” Borseta îi atârna ciudat în jurul brâului şi părea plină până la refuz. Puştiul trânti repede câte o cupă de îngheţată de ciocolată în fiecare tip de cornet, presără deasupra cu zgârcenie o linguriţă de nuci măcinate, le înveli în câte un 383

şerveţel, scoase dintr-un dulăpior de deasupra capului un pachet de bombonele pop-rocks şi unul de gumă şi apoi scormoni în congelatorul din faţă, până găsi îngheţata de ciocolată şi pe cea de banane, între timp, fumul alburiu din eşapament forma vălătuci groşi ce se înălţau în aer, provocându-mi o stare de ameţeală. Puştiul întinse mâinile pe geam, umplându-i braţele lui Mutt cu dulciuri şi, fără ajutorul casei de marcat, al calculatorului sau al degetelor de la mâini sau de la picioare, îi comunică: „Cu tot cu taxe şi cu reducerea de cinci la sută, 7,86 dolari, vă rog.” Mutt lăsă un pumn întreg de monede în mâna clovnului şi-i zise: „îmi datorezi 14 cenţi.” Puştiul băgă mâna în buzunar, scoase o monedă de cinci cenţi şi una de zece şi i le înmână lui Mutt, adăugând: „Mulţumesc, amice.” Mutt făcu doi paşi în spate, se aşeză pe prima treaptă şi începu să lingă, metodic, părţile laterale ale cornetului cu ciocolată. M-am întors spre puştiul care acum zâmbea şi mai larg, sub greutatea celor treizeci şi două de monede şi tocmai când eram pe punctul de a pune întrebarea ce-mi stătea pe limbă, am auzit din nou zgomot de paşi, de data asta venind de la două perechi de picioare. Primii paşi erau mărunţei, agitaţi şi uşori; următorii erau mai lenţi şi mai hotărâţi, dar tot uşori.” Jase ajunse lângă camionetă, sări pe una dintre roţile din spate şi se trase, cu ajutorul braţelor, până în dreptul geamului, unde rămase atârnat, căznindu-se să-şi ridice bărbia deasupra nivelului tejghelei. Spuse: „Aş dori 384

o îngheţată sub formă de rachetă, fără topping, vă rog, şi...” Nu mai putu să se ţină şi căzu pe spate, însă din fericire l-am prins la timp. Din braţele mele, de la o înălţime de şaizeci de centimetri deasupra solului, Jase termină de dat comanda: „...şi o îngheţată pe băţ, cu aromă de cireşe.” L-am lăsat jos, iar el mi-a zis: „Mulţumesc, Unchiu' Tuck!” Katie traversă zona acoperită de iarbă, păşi pe pietriş şi se apropie de geam, cu o bancnotă de cinci dolari în mână. Clovn-ul se întinse pe geam, îi înmână lui Jase cele comandate, apoi se întoarse înspre Katie: „Cu ce-aş putea să vă servesc, doamnă?” „Parcă spuneai că ai lichid din acela pentru făcut baloane de săpun, nu?” Puştiul dădu din cap şi scoase rapid o sticluţă dintr-un coşuleţ de lângă scaunul său. În cele două minute de când stătea acolo, putuse să ajungă la oricare colţ al cabinei dorise, fără a fi nevoit să-şi mişte vreun pic picioarele. Evident, atunci când proiectase spaţiul de deservire avusese în vedere folosirea cât mai practică a spaţiului şi a timpului. Katie îi mulţumi, apoi puştiul se întoarse spre mine: „Vă costă 3,79 dolari, domnule.” „A... da, sigur.” Am căutat într-unul din buzunare; era gol, aşa că mi-am băgat mâna până la cot şi în celălalt, dar şi acela era gol. Kati izbucni în râs, îi dădu puştiului bancnota de cinci dolari şi refuză printr-un gest când el vru să-i dea restul de un dolar şi ceva mărunţiş. În timp ce chipul meu căpăta o expresie din ce în ce mai nătângă, 385

puştiul se întinse sub scaun, scoase de acolo un termos verde, îmi umplu din nou cana de cafea şi mi-o dădu înapoi. „Vă doresc tuturor o zi minunată!” După trei secunde sări în scaunul lui cel scârţâitor, manevră corespunzător schimbătorul de viteză, tură motorul ca să nu se caleze şi plecă, împroşcându-ne picioarele cu pietricele şi intoxicându-ne plămânii cu monoxid de carbon. Ne-am aşezat toţi patru pe treptele din faţa casei, lingând, sugând, sorbind, suflând sau pur şi simplu respirând aerul cu nesaţ. Niciodată de când trăiam eu la Waverly nu văzusem un camion de îngheţată aventurânduse pe aleea noastră, şi cu toate astea, ceilalţi trei se comportau de parcă asta se întâmpla în fiecare zi. Mutt îşi termină îngheţata la cornet şi începu să rupă ambalajele celor două îngheţate pe băţ cu aromă de banane.,,'Neaţa, Mutt!” l-am salutat. Nici măcar nu s-a uitat la mine. Muşcă jumătate din prima îngheţată şi se puse pe mestecat, de parcă era o bucată de friptură; evident, nu-şi dădea seama de efectul asupra dinţilor săi. După ce mestecă de trei-patru ori, o înghiţi cu totul, apoi consumă şi jumătatea rămasă, în acelaşi mod. Când să-şi apropie gura de cea de-a doua îngheţată, Mutt se opri o clipă, privi cu coada ochiului şi-l văzu pe Jase stând lângă el, cu umărul sprijinit pe coastele sale. Îşi întoarse ochii spre mine, apoi spre Katie. Nu zise nimic, dar îşi mută fundul mai la stânga cu vreo zece centimetri, lăsând un pic de spaţiu între el şi Jase. Acesta, care nu 386

băgase de seamă intenţia lui Mutt, se apropie din nou de el, ca de un punct de sprijin şi continuă să lingă ciocolata de pe îngheţata sa în formă de rachetă. Privirea lui Mutt zbură de la Katie la mine şi apoi la Jase, faţa i se schimonosi, căpătând o expresie agitată şi temătoare. În timp ce Jase se mânjea cu ciocolată pe obraji, Mutt se ridică în picioare, păşi peste mine şi se aşeză chiar la capătul treptei, de unul singur. Jase, captivat cu totul de micul dejun, îşi îndreptă spatele şi continuă să-şi înfigă dinţii în straturile de ciocolată. Katie şedea lângă Jase, rezemându-se cu spatele de treapta de mai sus; privi cum clovnul iese de pe domeniul Waverly, apoi îşi înmuie bagheta specială în sticluţa cu lichid pentru făcut baloane. După ce termină cu micul dejun, Mutt se ridică în picioare, cu mâinile pline de ambalaje şi trecu pe lângă noi, ocolindu-ne însă la distanţă. Mirosea a grajd, însă nu prea ştiam cum să i-o spun. „Hei, Mutt, auzi, dacă vrei pot să merg cu tine, să luăm un boiler nou pentru grajd. Oricum am şi eu de cumpărat câte ceva.” Mutt se uită împrejur bănuitor, adulmecă aerul, se mirosi la subsuori, dădu din cap şi o luă pe lângă zidul casei,

cu

gunoiul în mână, scoţându-şi între timp

mănuşile de cauciuc. Nu trebuia să fiu medic ca să îmi dau seama că Mutt era în picaj, că starea sa se deteriora constant, că era tot mai retras pe zi ce trecea şi că teama de pe chipul lui era din ce în ce mai evidentă şi permanentă. Gibby mă avertizase în această privinţă, totuşi nu prea ştiam cum să procedez. 387

Jase îşi isprăvi micul dejun şi o zbughi în căutarea bicicletei. Katie continua să sufle bule de săpun, privindumă suspicioasă. Baloanele pluteau prin aer şi dansau în jurul nostru. Câteva aterizară pe pietrişul din faţa mea, altele se sparseră de picioarele mele, iar una îmi atinse uşurel obrazul după care fu suflată de vânt în ţepii unui conifer pitic din gardul viu. Poate fără să-şi dea seama, Katie începu să murmure un cântecel. Balonaşele pluteau pe deasupra noastră şi se aşterneau peste noi, ca o pătură.

* Nu-l mai văzusem pe Mutt de la micul dejun, aşa că am început să mă îngrijorez puţin. Pe la ora două, m-am îndreptat spre grajd, unde Katie şi Jase se jucau de-a prinselea, dar nici urmă de Mutt pe-acolo. Am petrecut o funie în jurul gâtului lui Glue şi am luat-o la plimbare, chipurile, dând ocol păşunii. Cariera era goală, la fel şi crucea şi biserica St. Joseph. Cum nu mai aveam multe variante la dispoziţie, m-am oprit ca să ascult şi să mă gândesc. La nord-vest de păşune, dincolo de coteţul câinilor, era vechiul abator. Acoperit acum cu viţă-de-vie, cu kudzu26 şi năpădit de buruieni înalte până la brâu, din abator nu rămăsese altceva decât un acoperiş de tablă pe patru piloni, ce adăpostea o covată pentru opărit, de 26

Kudzu: plantă căţărătoare înrudită cu mazărea, originară din Japonia şi China – n.tr. 388

mărimea unei căzi de baie, suficient de mare încât să se întindă un om înăuntru. Fusese montată pe un postament de cărămidă, lat de un metru şi douăzeci, lung de aproape doi metri şi jumătate şi înalt de un metru. Chiar era bună de cadă de baie, dacă nu te deranja gândul la ce fusese odată înăuntrul ei. Postamentul acela susţinea cada deasupra unui mic foc ce înfierbânta odinioară apa pentru opărirea porcilor sacrificaţi, până la 65-70 de grade. Când eram mici, Mutt şi cu mine ne jucaserăm pe aici, dar nu prea des. Indiferent cât de mult ai fi spălat covata, mirosul acela de porci morţi pur şi simplu nu se dădea dus. Presupun că moartea are însuşirea asta, de a rămâne prin preajmă, oricât de insistent ai încerca să o speli, să o îndepărtezi. M-am oprit cu urechile ciulite şi am auzit un sunet inconfundabil: cineva despica lemne. L-am mânat pe Glue în direcţia din care venea sunetul şi m-am întrebat în sinea mea: „Oare acum ce-o mai face?” Tucker, să ştii voi doi nu sunteţi chiar aşa de diferiţi. L-am oprit pe Glue cu „Prrr!”-ul familiar şi am rămas locului, mângâindu-i coama şi cercetând cu privirea întinderea păşunii. Mutt se află acum pe buza prăpastiei, stă chiar deasupra abisului nebuniei şi, dacă vrea să treacă dincolo, va trebui să facă un salt mare de tot. Însă el este în mâinile Domnului. Nu în ale tale. Tu, pe de altă parte, tu stai la marginea vieţii, şi singura cale de a trece dincolo este să nu mai laşi trecutul să-ţi influenţeze viitorul. 389

M-am rezemat de Glue şi, cu glas tare, i-am zis: „Miss Ella, de fiecare dată când reuşesc să-mi adun destul curaj, cât să încep din nou să sper, curajul meu sfârşeşte ţăndări, iar inima mi-e sfâşiată în şi mai multe bucăţi decât era deja. Măcar tu, din toată lumea asta, ar trebui să ştii cum stau lucrurile.” Ştiu că e dureros, copile, însă atunci, în meciul din finală, am văzut cu ochii mei cum ai ratat două lovituri, înainte de a reuşi să loveşti mingea bine şi s-o trimiţi peste gardul terenului. De ce-ţi trăieşti viaţa atât de diferit de felul cum ai jucat baseball? „Pentru că la baseball mă pricepeam.” S-ar putea să descoperi că te pricepi şi să trăieşti, numai

că

pentru

asta

trebuie

să

îngropi

toată

amărăciunea şi să tai odată funiile ce te ţin legat de sicriul pe care-l porţi după tine. „Orice om are nevoie de o ancoră, de nişte repere, Miss Ella.” Iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar să ştii că dacă nu faci asta, tu eşti cel care va avea de suferit. „Miss Ella, eu nu sunt ca tine. Uneori, toate chestiile astea religioase nu-mi par decât vorbe goale.” Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie. „Crezi că ai un răspuns la orice, nu-i aşa?” O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. 390

„Nu mai stau de vorbă cu tine până nu începi să vorbeşti normal, ca toţi oamenii, în propoziţii pe care să le pot înţelege şi eu.” Căci sunt bine încredinţat că... „Ştiu, ştiu. «Nimic nu ne poate despărţi.»„ ...că nici viaţa, nici moartea, nici... Am scuturat vehement din cap, mi-am astupat urechile cu palmele, am început să fredonez ceva şi m-am îndepărtat fără un cuvânt, cu Glue mergând agale în spatele meu. Era absolut fără rost să te cerţi cu Miss Ella când era într-o dispoziţie de genul ăsta. Şi nu trebuia să fii geniu ca să-ţi dai seama că acum era aprinsă rău. N-aş fi fost prea surprins să aflu că eilalţi îngeri au desemnat-o între timp dirijor al întregii oştiri cereşti. Odată ajuns la abator, l-am legat pe Glue de unul din cei patru stâlpi de susţinere, am intrat sub acoperişul de tablă, am sărit peste o tufă destul de mare de viţă-devie, buruieni şi kudzu şi am dat de Mutt: stătea în picioare şi freca de zor la covata pentru opărit. Era înconjurat din toate părţile de baloane de săpun şi de aburul ce se ridica din apă. Uşile de fier ale postamentului de cărămidă erau deschise şi un foc mic, de surcele, se înălţa până la fundul căzii. Mă îndoiesc că apa ajunsese deja la temperatura optimă de opărire a porcilor, însă aburul emanat dintracolo îmi dădea impresia că e un loc plăcut şi călduros. „Eşti în regulă?” Mutt dădu din cap că da. 391

Am înconjurat covata şi mi-am cufundat degetele înăuntru pentru a testa temperatura. Era o senzaţie destul de plăcută. O fi fost el sărit de pe fix, însă în puţinul timp de când se întorsese acasă reuşise să instaleze şi o piscină, şi o cadă cu jacuzzi. Am tras jos un cârcel de kudzu ce se căţărase pe unul dintre stâlpi şi l-am întrebat pe Mutt: „Ai nevoie de ceva?” Clătină din cap că nu, apoi continuă să frece săpunul în mâini. „Atunci ne vedem la cinci şi jumătate?” Mutt dădu iarăşi din cap, se cufundă brusc în apă, cu cap cu tot, se clăti şi apoi începu să se săpunească. Sticla de săpun lichid, acum aproape goală, pe care-o ţinea lângă el şi reziduurile de pe fundul căzii îmi dădeau de înţeles că nu făcea asta pentru prima dată. Lam lăsat la „sterilizat” şi am luat-o înapoi spre grajd; ajuns acolo, m-am căţărat pe scara către şură şi am numărat pastilele pentru a vedea câte lipseau. Am ieşit apoi din grajd, cu gândul să trag un pui de somn, dar m-a oprit Jase: „Unchiu' Tuck?” Katie stătea tolănită pe un prosop, pe gazonul de lângă căsuţa lui Miss Ella. Citea o carte, cu faţa îndreptată spre soare şi picioarele învelite într-o pătură. „Da, amice?” Jase îşi ridică mâna stângă. „Mi-a intrat o aşchie. Mama mi-a spus că tu poţi să mi-o scoţi.” M-am uitat la Katie, care mi-a întors privirea pe deasupra ochelarilor, după care şi-a reluat lectura. „Hai să văd.” Ne-am aşezat jos în iarbă, l-am apucat de mânuţă şi am ridicat-o în bătaia soarelui. Într-adevăr 392

avea o aşchie împlântată adânc în pernuţa de carne moale de la baza degetului mare al mâinii stângi. I-am apăsat uşurel pielea, pentru a-mi da seama cât din aşchie aş putea să apuc fără să-l doară. Nu prea mult. „Ce zici, eşti bărbat?” Cu mâna dreaptă îşi apucă strâns încheietura mâinii stângi, apoi mă privi drept în ochi şi dădu din cap că da. Iam pus mâna în poala mea, mi-am scos briceagul Swiss Army şi am desfăcut penseta din capăt. Îmi urmărea mâinile cu atenţie, însă nici n-a clipit văzând ce fac. I-am luat iarăşi mânuţa într-a mea şi l-am întrebat: „Eşti sigur?” A dat din cap fără urmă de ezitare, cu privirea aţintită asupra vârfului pensetei. Aşchia era înfiptă destul de adânc, aşa că am apăsat, făcând o adâncitură în carne, am prins stratul superficial de piele şi l-am tras la o parte. Jase a tresărit, dând să se tragă înapoi însă şi-a încordat mâna dreaptă, silind-o s-o ţină nemişcată pe cea stângă. „Vrei să te duci la mama ta, să facă ea treaba asta?” Fără a-şi lua ochii de pe mână, a scuturat vehement din cap. Katie s-a uitat iarăşi în direcţia mea, tot peste ochelari, şi a zâmbit. „Mersi. Aşa, lasă-mă pe mine să fiu tipul cel rău!” Am tamponat uşor locul rănit cu mâneca de la cămaşă, pentru a îndepărta sângele. Apoi am prins bine cu penseta vârful aşchiei şi am tras, însă avea probabil o dimensiune considerabilă, aşa că nici măcar nu s-a clintit. Mi-am aranjat mai bine penseta în mână, am apăsat şi am tras din nou. De data asta aşchia s-a urnit, însă mai 393

trebuia trasă niţel. Jase şi-a muşcat buzele şi şi-a încleştat şi mai tare mâna dreaptă pe încheietura celeilalte. Am desfăcut penseta, am prins din nou aşchia, mai strâns, şi m-am uitat în ochii lui, ca să văd ce simţea. Apoi am tras brusc. A ieşit un spin lung cam de un centimetru. L-am ridicat pentru a-l vedea mai bine, în lumina soarelui. „A, era uriaş!” Jase s-a aplecat în faţă. „Vreau să văd şi eu.” I l-am pus în palma deschisă şi am tamponat din nou locul unde se iviseră deja câţiva stropi de sânge. „Să ştii că n-am terminat! Hai cu mine.” L-am luat de mânuţă şi ne-am îndreptat spre căsuţa lui Miss Ella. Am dat drumul robinetului din bucătărie, am lăsat să se încălzească apa şi i-am zis: „Ţine-ţi mâna exact sub jet.” Între timp am scos cutia cu plasturi din dulăpiorul de deasupra chiuvetei, am desfăcut unul de mărime mijlocie, i-am şters mâna lui Jase şi am aplicat plasturele peste mica rană. „Gata. Aşa-i mai bine.” Băiatul îşi ridică degetul împodobit cu acel proaspăt însemn

al

curajului

şi

îl

răsuci

pe

toate

părţile.

„Mulţumesc, Unchiu' Tuck.” „Uite, poftim,” i-am spus, strecurându-i în buzunar încă doi plasturi, de rezervă. „Pentru mai târziu.” Era un gest pe care Miss Ella îl făcuse faţă de mine de vreo sută de ori. Jase s-a bătut scurt cu palma peste buzunar şi a zbughit-o pe uşă ca o furtună, direct către bicicletă. Copile, te-ai descurcat destul de bine. 394

Am avut un maestru bun.

395

Capitolul treizeci şi unu Mutt dorea neapărat să prindă un loc bun, aşa că pe la şase fără un sfert intram deja în parcarea bisericii catolice St. Peter. Situată undeva la periferia oraşului Dothan, proprietatea eclesială se întindea de-a lungul a patru cvartale, străpunse de două străzi perpendiculare şi un semafor. Locuitorii din împrejurimi numeau zona „colţul catolic” – nume care i se potrivea, căci, dacă stăteai sub luminile semaforului, cât vedeai cu ochii, toml aparţinea bisericii. Proprietăţile acesteia erau în continuă expansiune şi, în orice direcţie îţi întorceai privirea, domeniul parohial ajungea din ce în ce mai departe de semafor – era o biserică cu adevărat harnică. În oricare zi a săptămânii, mai mult de jumătate din locurile din parcare erau ocupate şi multe dintre adăposturile pentru oamenii străzii şi spitalele pentru veteranii de război din ţinuturile învecinate primeau fonduri de la St. Peter. Pe terenul bisericii existau un adăpost pentru mamele abuzate de soţi, un orfelinat, o asociaţie de baseball pentru tineri, iar la câteva străzi distanţă, transformaseră o casă părăginită într-un centru de dezintoxicare pentru consumatorii de droguri. În centrul proprietăţii trona un lăcaş de închinare cu adevărat impresionant, care era emblematic, fără a fi însă 396

ostentativ. De fiecare dată când Miss Ella trecea cu maşina pe lângă clădire, lovea uşurel volanul cu palma, îşi trecea limba peste buze şi exclama: „Uite, asta chiar că-i o casă potrivită pentru Dumnezeu!” Apoi îşi plimba degetele peste Biblia aşezată alături de ea pe scaun şi continua: „S-ar putea să nu cădem de acord în toate chestiunile teologice, însă şi ei citesc cuvintele scrise cu roşu, spusele lui Hristos, şi le împlinesc.” În incinta bisericii încăpeau două mii de persoane şi dacă veneai la slujba de sâmbătă seara nu era prea uşor să găseşti un scaun liber. Locul acesta atrăgea oameni de pretutindeni. În punctul central, tavanul avea probabil în jur de douăzeci şi cinci de metri înălţime şi mare parte din interiorul edificiului, cu excepţia băncilor şi a altarului, era construită din marmură şi catifea roşie sau placată cu foiţă de aur. Tuburile imense, de argint, ale orgii acopereau în întregime peretele din spate, iar ventilatoarele enorme, ce generau aerul pentru funcţionarea instrumentului umpleau în întregime două încăperi de la subsol. Din câte îmi aduc aminte, aproape în fiecare an, în ajunul Crăciunului, Miss Ella ne ducea într-un tur al oraşului, cu maşina, pentru a admira casele împodobite cu luminiţe; inevitabil, plimbarea noastră se încheia cu o oprire de douăzeci de minute în parcarea de la St. Peter, în timpul concertului de orgă. Rămânea nemişcată, cu mâinile împreunate,

cu

ochii

închişi,

legănându-şi

aproape

imperceptibil capul şi zâmbind. „Când am să ajung în cer, sper ca o astfel de muzică să răsune şi acolo.” 397

Am parcat, am coborât de pe scaunul şoferului şi mam îndreptat spre spatele camionetei, unde Mutt căzuse pe gânduri,

întrebându-se

pe

care

parte

să

coboare.

Judecând după frământarea care i se citea pe chip, după costumul boţit şi mănuşile de cauciuc pe care şi le trăsese pe

mâini,

după

sticla

cu

pulverizator,

agăţată

de

buzunarul din spate şi rola de şerveţele de hârtie pe care-o strângea sub braţ, era limpede că avea de gând să rămână cât se poate de curat-atât el, cât şi cei din preajma sa. Dacă era să mă iau după numărul de pastile rămase în sticluţe, îşi luase medicaţia cu conştiinciozitate, dar se părea că asta nu prea avea efect asupra musculaturii feţei sale. Jase se urcase în camionetă echipat cu cizmele, pălăria şi centura cu cele două pistoale. Când l-am văzut că se dă jos din maşină şi se îndreaptă spre biserică, i-am şoptit: „Hei, partenere, nu e voie cu arme în biserică.” Atunci îşi scoase pistoalele din teacă şi se întoarse la maşină, unde eu îl aşteptam cu uşa deschisă. Le puse pe banchetă, le mângâie uşor mânerele şi se întoarse la Katie. Dacă făceai abstracţie de aspectul exterior destul de ciudat al lui Mutt, când ne-am făcut intrarea pe uşa principală a bisericii păream de-ai casei. Jase chiar şi-a scos pălăria şi i-a dat-o lui Katie. În tot sanctuarul plutea un miros vag de tămâie, amestecat cu cel al florilor proaspăt tăiate. Fiecare ungher şi nişă din zid era decorată cu cruci şi lumânări, iar în firidele săpate în peretele bisericii erau aşezaţi mai mulţi sfinţi, în racle. Ferestrele împodobite cu vitralii urcau până 398

aproape de acoperiş; lanţuri imense ce atârnau din tavan susţineau câteva candelabre mari, ca nişte clopote; podeaua era placată cu marmură albă; băncile erau de lemn, bogat ornamentate cu sculptori executate manual – tot edificiul îţi insufla o senzaţie de reverenţă şi trăinicie. Se auzea un zgomot înfundat de paşi pe podeaua dură şi rece, zgomot ce-şi trimitea ecoul în toată încăperea: membrii congregaţiei înaintau pe culoarul central al bisericii, îşi plecau genunchii, la fel şi capetele, îşi făceau cruce şi apoi se strecurau în linişte la locurile lor. Ca şi în celelalte biserici în care intrasem înainte, nimeni nu avea un loc prestabilit, dar cu toate astea fiecare enoriaş ştia cu exactitate unde stăteau ceilalţi. Cum voiam să evit orice incident, l-am apucat pe Mutt de poala hainei şi l-am tras spre o bancă plasată undeva în treimea din spate a lăcaşului. El scutură energic din cap şi-mi făcu semn cu degetul să mergem mai în faţă Aşa că am înaintat, în urma lui Mutt, şi ne-am aşezat în rândul al nouălea din faţă. La câteva minute după ora şase, organistul a dat semnalul şi întreaga congregaţie s-a ridicat în picioare şi a început să intoneze un imn, timp în care preoţii şi ajutoarele lor şi-au făcut apariţia, în cortegiu. Primul tânăr purta o cruce mare de lemn, al doilea legăna o cădelniţă, iar preoţii cântau la unison, fără a avea nevoie să citească versurile din cartea de imnuri. După intonarea a cinci strofe, Părintele Bob, un bărbat înalt, chel şi bronzat, cu favoriţi grizonaţi şi umeri 399

laţi, ne-a urat tuturor bun venit. Avea o voce profundă şi mângâietoare – genul acela de voce care te face să te gândeşti că poate spovedania nu e o chestie chiar aşa de rea, la urma urmei – iar zâmbetul îi era sincer. După urările de bun-venit şi-a făcut cruce, apoi a făcut semnul crucii şi înspre noi, de mai multe ori; prin gestul acestami-e şi ruşine să recunosc-mi-a amintit de antrenorul meu pentru baza a treia. Cei doi preoţi care-l ajutau s-au apropiat de podium şi au lecturat atât din Noul, cât şi din Vechiul Testament. Citeau rar, cu bucurie şi convingere, în acelaşi timp; aproape că puteai simţi pe cerul gurii savoarea tâlcului celor rostite de ei. După ce au încheiat lectura, întreaga congregaţie s-a ridicat, iar Părintele Bob ne-a prezentat lecţia din Evanghelie. Prima jumătate a textului a citit-o, iar pe cea de-a doua a recitat-o din memorie. După învăţătura din Evanghelie, cei prezenţi au îngenuncheat şi au rostit crezul apostolic. Surprinzător pentru mine, Mutt îl ştia pe de rost, cuvânt cu cuvânt. Odată încheiată şi această parte, şi-au mărturisit păcatele, apoi s-au rugat pentru tot felul de lucruri, de la biserică, până la membrii bolnavi sau care muriseră şi până la liderii politici ai ţării. Jase şi Katie îngenuncheaseră de o parte a mea, iar Mutt, de cealaltă. Toţi trei stăteau cu capetele plecate, mâinile împreunate şi ochii închişi. Am îngenuncheat şi eu, m-am apucat strâns cu mâinile de spătarul băncii din faţă am cercetat cu privirea în jurul meu, pentru a vedea dacă se mai roagă cineva cu ochii deschişi, ca mine. 400

Jase m-a tras de mânecă şi m-a întrebat în şoaptă: „Unchiu' Tuck, cine r omul ăla cu pălărie?” „E protopopul.” „Ce înseamnă asta?” „El e responsabil de tot ce se întâmplă aici. Ca un fel de antrenor.” „Păi, de ce poartă pălăria aia?” Am ridicat din umeri. „Nu ştiu, amice.” Doamna care stătea în faţa noastră ne-a aruncat o privire, peste umăr, şi-a dus degetul la buze şi s-a încruntat. Jase şi-a ridicat iarăşi ochii către mine. „Crezi că poartă pălăria tot timpul?” Doamna ne-a făcut iarăşi semn să tăcem odată, aşa că mi-am pus mâna la gură şi i-am răspuns lui Jase: „Probabil că o poartă doar aici, înăuntru.” Am terminat rugăciunile şi ne-am aşezat din nou pe bănci. L-am ridicat pe Jase şi l-am aşezat în poala mea. După vreun minut, două, Katie s-a mutat cu câţiva centimetri mai aproape de mine şi şi-a lipit umărul de al meu. În biserică era frig din cauza pietrei şi a marmurei, însă umărul ei şi spatele lui mă încălzeau. M-am aplecat puţin în faţă, mi-am înfundat nasul în ceafa lui Jase şi am tras încet o gură de aer, umplându-mi plămânii fără zgomot. Atingerea părului său moale pe buza de sus şi pe nas mi-au adus aminte de apăsarea buzelor calde şi blânde ale lui Miss Ella, pe obrazul meu. Când îmbătrânise, faţa ei începuse să mă înţepe puţin din cauza firişoarelor de păr ivite în jurul gurii, iar buzele îi 401

tremurau când se întindea să mă sărute. Niciodată nu mam ferit de sărutul ei. Nici măcar o singură dată. Înţepătoare sau nu, voiam să simt pe faţă buzele acelei femei. Când m-am făcut prea mare-atât ca vârstă, cât şi ca înălţime – ca să mă mai bată la fund – şi asta s-a întâmplat cam pe la treisprezece ani – Miss Ella a început să mă mânjească cu cărbune. Dacă minţeam cu privire la teme, sau dacă nu voiam să duc gunoiul, sau nu-mi făceam patul sau dacă în general, nu făceam un lucru pe care ştiam că ar fi trebui să-l fac, Miss Ella mă aşeza pe un scaun, scotea din buzunarul şorţului o bucată de cărbune, mi-o atingea de limbă iar apoi mi-o freca de buze, dintr-un capăt în altul. Asta era consecinţa neascultării mele. Apoi mi-l umezea iarăşi de vârful limbii, după care îmi desena un „t" mare pe frunte. Nn aveam voie să mă spăl pe faţă o zi întreagă. Indiferent dacă trebuia sau nu să merg la şcoală. „Tucker,” Îmi spunea, vârându-şi cărbunele înapoi în şorţ, „să ştii că n-am să încetez să-ţi spun anumite lucruri, doar pentru că tu te-ai plictisit să le auzi. Funinginea asta trebuie să-ţi aducă aminte că sfidarea cu bună ştiinţă trebuie să fie pedepsită fără preget.” „De ce?” „Pentru

că

ea

duce

la

mormânt,

copile.

La

mormânt.” M-am uitat atunci în oglindă, am arătat cu degetul înspre frunte şi am întrebat-o: „Atunci crucea pentru ce e?” 402

„Pentru că mai întâi trebuie să mori, dacă vrei să trăieşti, copile.” Părintele Bob a păşit către amvon, a aruncat o privire peste notiţele pe care şi le făcuse, apoi a decis că mai bine ar vorbi de jos, din faţa altaru lui. Îşi închise carneţelul, coborî treptele până la nivelul nostru, făcu o mătanie, apoi se sprijini de baston şi începu să ne povestească despre cei patru ani petrecuţi la Vatican şi despre motivul şi modul cum devenise preot, cu treizeci şi cinci de ani în urmă. Ne-a mai spus că lucrarea bise ricii nu e „rezervată pentru bărbaţii în robe albe, cu pălării caraghioase; e ceva ce facem fiecare dintre noi”. În timpul discursului său, care semăna nu atât cu o predică, cât cu o conversaţie, Jase îşi vârî în nas aproape două treimi din degetul arătător al mâinii drepte. După treizeci de secunde, îşi scoase degetul subţirel şi-l ridică în lumină, ca să-l studieze mai bine. Cu siguranţă nu era o privelişte prea plăcută. Apoi îşi scutură degetul pe podea, încercând să scape de ceea ce era lipit pe el. Însă se ivi o mică problemă: „obiectul” Îşi rata ţinta. Se desprinse de pe deget, luă o traiectorie arcuită, se învârti în aer, apoi ateriză exact pe spatele doamnei din faţa noastră. Era mare, verde şi se lipise de sacoul ei crem, semănând oarecum cu o omidă ce se târăşte pe un cearşaf. Katie se albi deodată şi făcu ochii mari cât cepele. Scoase repede un şerveţel din buzunar şi încercă să ia de acolo „obiectul”, însă nu reuşi decât să înrăutăţească şi mai mult situaţia. 403

Ajuns la un moment de respiro în relatările sale, Părintele Bob şi-a şters fruntea cu o batistă albă şi mi s-a părut că începe să tremure puţin, însă vocea nu i s-a poticnit deloc şi n-a ezitat nici-o clipă. M-am uitat la ceilalţi preoţi: cel aflat imediat lângă Părintele Bob părea încordat, pregătit să-i sară în ajutor dacă se prăbuşea. Părintele Bob a observat consternarea întipărită pe feţele celor din jurul său şi a exclamat: „Ei, nu vă mai uitaţi la mine cu atâta îngrijorare. Da, chimioterapia m-a slăbit, e adevărat, dar n-o să mă ucidă.” Apoi s-a întors cu spatele la noi şi s-a uitat la crucea agăţată deasupra altarului. „Cred că El nu Şi-a încheiat încă treaba cu mine.” S-a întors înapoi cu faţa către congregaţie, şi-a împăturit batista şi ni s-a adresat tuturor: „Aceşti scumpi fraţi ai mei sunt îngrijoraţi că poate sunt prea slăbit ca să mai predic. Sunt îngrijoraţi că acest cancer, despre care doctorii spun că mă mănâncă de viu, o să mă învingă. Că predica de azi îmi va periclita şi mai mult sistemul imunitar, şi aşa fragil, şi că mă va ucide pe loc.” Zâmbi, se uită la ei, apoi iarăşi la noi şi, în cele din urmă, îşi ridică privirea către cruce. „Dar, vai, cerule! Ce frumos ar fi să plec în felul ăsta!” Cei prezenţi râseră, iar ceilalţi preoţi se relaxară şi se lăsară pe spate, în scaunele lor. Mutt stătea drept, cu privirea înainte şi cu mâinile încleştate pe banca din faţă. Era încordat, gata să ţâşnească, la nevoie. „Şi cu asta ajung la concluzia predicii mele.” Părintele Bob zâmbi, păşi pe culoar, între băncile din primul rând, apoi făcu semn cu bastonul înspre crucea 404

atârnată deasupra altarului. „De multe ori în viaţă ne comportăm ca şi cum El ar fi tot mort. Însă noi toţi am mărturisit astăzi cu gura, de câteva ori, că nu mai e mort. Atunci care să fie adevărul? De ce să spui un lucru cu buzele, iar de trăit, să trăieşti alt lucru? Dacă El e cu adevărat viu, de ce nu trăieşti ca atare? El fie este viu, fie nu, altă variantă nu există. Nici tu nu poţi fi doar pe jumătate viu.” Făcu o scurtă pauză, pentru a-şi aduna gândurile. „Am fost la Ierusalim, m-am plimbat prin Grădina Ghetsimani, pe Muntele Templului, am intrat chiar şi în mormântul

unde

majoritatea

oamenilor

de

ştiinţă

consideră că a fost îngropat Domnul nostru. Nu spun că acolo a fost cu adevărat locul Lui de îngropăciune, nu spun nici că n-a fost. Nu ştiu asta. Şi de fapt nici nu are prea mare importanţă. Însă un lucru ştiu cu certitudine.” Părintele Bob se opri din nou preţ de câteva secunde, iar Mutt se aplecă şi mai în faţă, cu mâinile tremurânde. „Ştiu că El nu mai era acolo.” Zâmbi şi privi absent prin vitraliul de deasupra sa. „Acel coşciug de piatră mi-a lăsat o impresie foarte puternică. Ştiţi de ce?” Făcu o pauză, apoi continuă în şoaptă: „Pentru că şi eu, asemenea Lui, am ieşit de acolo.” Lăsă ca ecoul vorbelor sale să răsune în întreaga încăpere. Când reverberaţiile acestuia se stinseră cu totul, ne întrebă: „Cum de am putut să ies?” Mai făcu un pas printre bănci şi îndreptă bastonul către noi toţi. „Piatra fusese dată la o parte.” Se sprijini iarăşi în baston şi, 405

ridicându-şi ochii, păru a cerceta cu atenţie grinzile clădirii. Continuă, vorbind parcă tavanului: „Însuşi acest fapt cere o reacţie din partea noastră.” Îşi coborî privirile la nivelul nostru şi se concentră asupra stranelor pline până la refuz, unde puţini din cei prezenţi mai stăteau sprijiniţi de spătare. „Putem fie să-L încununăm cu spini, să-L scuipăm în faţă, să-I străpungem coasta cu suliţa” – şi, zicând asta, străpunse şi el aerul cu bastonul – „şi să-l, proclamăm Domn al minciunilor, fie...” – se întoarse spre altar şi se îndreptă şchiopătând într-acolo – „...fie putem să alergăm, renunţând cu desăvârşire la noi înşine, la picioarele aceluiaşi lemn” – Părintele Bob îngenunche cu mişcări greoaie – „...să ne prăbuşim în genunchi” – îşi plecă capul şi şopti – „...şi să-L numim, să-L proclamăm Domn al tuturor.” Câteva clipe se scurseră în tăcere; între timp, Părintele Bob îşi îngropa capul în palme. Într-un final, şopti ca pentru sine: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului.” Un alt răstimp. „Dar El era străpuns pentru

păcatele

noastre,

zdrobit

pentru

fărădelegile

noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Umerii Părintelui Bob se ridicau şi se coborau ritmic, iar mâinile îi apăsau cu putere faţa. „Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Se ridică în picioare şi se întoarse către noi. Acum părea a-şi lăsa şi mai mult greutatea în baston, aşa încât acesta se arcuia uşor la 406

mijloc, iar pe obraz i se prelingea o lacrimă. Făcu semn cu mâna către altar. „Ce veţi alege?” Copile? Da, doamnă. Mi-aş dori să poţi auzi şi tu corul de aici, de sus, care face vocalize, încălzindu-şi vocile pentru a-l primi pe acest om. Ăştia de aici pregătesc o petrecere în cinstea lui, aşa că ai face bine să asculţi bine ce are de spus. Părintele Bob urcă înapoi scările, îl bătu pe umăr pe primul preot şi se aşeză şi el pe un scaun, moment în care organistul începu să cânte blând, ca fundal sonor pentru strângerea colectei. În timp ce uşierii începură să treacă platourile speciale de la o bancă la alta, Jase îmi ceru o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi şi apoi privi în linişte cum platoul îşi urmează circuitul înspre noi. Când ajunse, lăsă să cadă moneda înăuntru, apoi îi lnmână platoul lui Mutt. Mutt îşi goli buzunarele şi puse şi el un ghemotoc de bancnote de un dolar şi cam doi pumni de mărunţiş. Uşierii

strânseră

toate

platourile,

după

care

preoţii

binecuvântară darurile adunate şi apoi pregătiră altarul pentru pâine şi vin. După ce Părintele Bob încheie rugăciunea de benedicţie asupra componentelor împărtăşaniei, povesti pe scurt istoria Cinei celei de Taină şi apoi se mai rugă o dată, uşierii îşi făcură iarăşi apariţia şi începură să-i conducă în faţă pe cei prezenţi. Când omul responsabil de rândul nostru ne-a făcut semn, toţi, în afară de Katie, Jase şi cu mine, s-au ridicat în picioare. Mutt părea concentrat 407

asupra balustradei şi a luat-o şi el după lider. Cu mâna dreaptă se ţinea de reverul costumului, de parcă ar fi fost coarda unei paraşute. L-am tras de coada sacoului. „Mutt!” Făcu un gest cu mâna prin care-mi sugeră să-l las în pace, dar rămase cu ochii aţintiţi asupra balustradei. L-am tras din nou. „Mutt!” Se întoarse spre mine, şi atunci i-am şoptit: „Nu ai voie să te duci acolo, în faţă.” Ridică din umeri. „De ce nu?” „Păi” – îi răspunsei, privind în jur – „trebuie să fii catolic.” „Şi ce-i cu asta?” „Păi, cum să zic... ar fi o lipsă de respect din partea ta.” „Ştiu asta.” „Aaa,” am exclamat şi i-am dat drumul la haină. Rândul din faţa lui Mutt se golise deja, şi acum îl aşteptau pe el. Aşa că mă concedie rapid, îşi aranjă sacoul şi mărşălui hotărât pe culoarul central al bisericii. Katie mă înghionti în picior şi-mi făcu semn către altar. „Nu crezi că ar fi mai bine să te duci cu el?” M-am uitat la balustradă, apoi iarăşi la ea. „Nu e corect ce face.” „Nu asta te-am întrebat.” Am ridicat din umeri şi l-am urmărit cu privirea pe Mutt, cum înainta pe culoarul bisericii. 408

Katie ridică din sprâncene. „Chiar nu crezi că s-ar putea să aibă nevoie de ceva ajutor?” „Nu,” i-am răspuns clătinând totodată din cap. „Am senzaţia că nu e prima dată când face lucrul ăsta.” Copile, aceasta este casa Domnului. Nu ţi-ar fi dăunat cu nimic să mergi acolo în faţă, cu fratele tău. Ştiu, Mama Ella, dar poate că mai întâi am şi eu nevoie să-mi rezolv nişte probleme. Cum ar fi? Absenţa ta. Şi mai ce? Gândul mi-a zburat la Rex. El. Miss Ella rămase tăcută câteva secunde. Gata, ai terminat? Mutt ajunse la balustradă, îngenunche şi-şi întinse amândouă mâinile, ca un om care rătăcise zile întregi prin deşert, fără strop de apă. Avea privirea aţintită asupra Părintelui Bob. Preotul ridică mai întâi farfuria cu pâine, iar Mutt, echipat cu mănuşi de cauciuc şi cu toate celelalte dotări, rupse o bucată uriaşă, suficientă cât pentru a împărtăşi vreo cincizeci de oameni. Şi-o îndesă pe toată în gură, folosindu-şi ambele arătătoare pentru a şi-o împinge către obraji. După care, cu gura plină cu mult mai multă pâine decât putea mesteca, Mutt îi făcu semn preotului să treacă la următoarea persoană, iar el începu să molfăie cu mişcări rapide, făcând tot ce-i stătea în putinţă pentru a termina de înghiţit înainte ca cupa să ajungă în dreptul lui. 409

Înghiţind zgomotos pâinea, îl aşteptă pe Părintele Bob, care, metodic, îşi vedea de drumul lui, de-a lungul balustradei. Preotul se apropie de Mutt şi în loc să se aplece ca de obicei, îngenunche faţă în faţă cu Mutt. „Bună, Matthew!” Îi şopti. Mutt îl salută cu un gest al capului, iar Părintele Bob îi oferi cupa, pe care Mutt i-o luă cu blândeţe din mână. Îşi încleştă degetele pe ea, o întoarse cu susul în jos şi bău tot conţinutul în cinci sorbituri zgomotoase, apoi se şterse la gură cu mâneca sacoului. După ce goli cupa, îşi scoase sticla cu pulverizator din buzunarul din spate, stropi atât vasul cât şi segmentul de balustradă din faţa sa, le şterse pe amândouă folosind patru şerveţele de hârtie, lustrui bine totul cu un al cincilea iar apoi, folosindu-şi amândouă mâinile, îi înmână delicat cupa Părintelui Bob. Acesta zâmbi, îşi puse mâna pe creştetul lui Mutt, şopti o binecuvântare şi apoi se întoarse la altar, pentru a mai lua nişte vin. Enoriaşii din preajma lui Mutt rămăseseră cu gura căscată, cu ochii holbaţi şi pur şi simplu muţi de uimire. Mutt îşi plecă capul, îşi coborî un genunchi în pământ, îşi făcu cruce de patru ori şi urmă traseul procesiunii, îndepărtându-se de balustradă. În timp ce se îndrepta către locul său, ochii majorităţii celor prezenţi erau aţintiţi asupra sa, iar singurul sunet audibil era cel al sticlei cu pulverizator ce i se izbea de picior în timpul mersului. Odată încheiată împărtăşania, organistul dădu tonul imnului de încheiere a serviciului divin, la care ne 410

ridicarăm cu toţii în picioare pentru o ultimă dată. În timp ce doamna din faţa noastră dădea să plece, Mutt îi pescui fără grabă omida de pe spate, cu un şerveţel de hârtie. Femeia nici măcar nu şi-a dat seama. Apoi spălă zona de bancă unde stătuserăm noi şi se îndreptă spre ieşire, ducând cu sine două perechi de mănuşi de cauciuc folosite şi vreo opt sau zece şerveţele de hârtie. La uşă, Părintele Bob l-a oprit, l-a privit drept în ochi şi apoi l-a prins într-o îmbrăţişare strânsă, ca într-o menghină, timp de câteva secunde bune. După care i-a zis: „Prietene, mă bucur mult să te revăd. Am dus dorul conversaţiilor noastre.” Mutt dădu din cap şi încercă să spună şi el ceva, dar nu reuşi, aşa că doar mormăi, ca pentru sine: „Şi eu la fel.” Aruncă apoi gunoiul la coş, sări în camionetă şi se întinse. La rândul meu, am dat mâna cu Părintele Bob, după care am pornit pe urmele lui Katie şi Jase, care se îndreptau şi ei către maşină. Până să ajung acolo, Mutt avea deja ochii închişi, iar pieptul i se ridica şi cobora cu mişcări ample, ritmice.

411

Capitolul treizeci şi doi Se făcuse deja ora unsprezece când Katie stinse lumina în căsuţa lor. Mutt se căţărase în şură imediat după ce ne întorseserăm de la biserică, însă mă îndoiam că adormise. Am urcat şi eu după el şi am aruncat o privire din capul scării. Sacul de dormit nu se zărea nicăieri. Nici Mutt nu era acolo. M-am răsucit şi am rămas aşa, bălăngănindu-mi picioarele deasupra boxei lui Glue. L-am urmărit cum se legăna pe trei picioare, cu ochii închişi. Am stat amândoi în linişte câteva minute, în timp ce razele lunii se revărsau prin peretele ciuruit, luminând ungherele grajdului asemenea unui glob din acela imens, de discotecă, atârnat de grinzi. Eram conştient că ar trebui să plec în căutarea lui Mutt, însă mă sim ţeam tare obosit. Am luat o lanternă din camionetă şi am îndreptat-o către turnul de apă. Nimic. Când am ajuns la cariera de piatră, totul era învăluit în linişte. Chiar şi la lumina lunii se putea vedea barca de aluminiu a lui Rex odihnindu-se pe fundul lacului, la o adâncime de cincisprezece metri, în apa limpede ca cristalul. Deşi nu credeam că Mutt se scălda în covata de opărit porcii, am trecut totuşi şi pe acolo. Apa era rece, la

412

fel şi cărbunii de dedesubt. Mai era un singur loc în care laş fi putut găsi, aşa că am luat-o înapoi, printre pini. Mutt stătea la piciorul crucii, ghemuit ca un prunc în sacul său de dormit, iar sub cap avea o pernă formată din ace uscate de pin. Umărul îi ieşea puţin din sac, aşa că am observat că era încă îmbrăcat în costum. Avea ochii larg deschişi, iar când m-a văzut şi-a tras sacul de dormit până la gât. Am stins lanterna, m-am aşezat alături de el, pe covorul de ace şi mi-am ridicat privirea spre cupola de crengi. Erau nişte pini bătrâni de patruzeci de ani, înalţi de vreo douăzeci de metri. Mi-am împreunat mâinile sub ceafă şi timp de câteva minute am contemplat amândoi braţele crucii ce străluceau în bătaia lunii. Aerul era răcoros şi-mi ieşeau aburi pe gură când expiram. Avea să fie frig de Crăciun anul ăsta. La un moment dat, după miezul nopţii, m-am ridicat şi am scormonit prin ţărână, în căutarea lanternei. Mutt deschise ochii, mă văzu tremurând şi-şi deschise sacul de dormit. Folosind acele uscate de pin pe post de saltea, îşi întinse sacul transformându-l într-o pătură, se acoperi cu totul, inclusiv nasul, cu jumătate de pătură şi închise ochii. Purta încă pantofii de dimineaţă şi mănuşile de cauciuc, iar sticla cu dezinfectant îi era în continuare agăţată de curea. Gândul mi-a zburat la casa în care locuiam, la subsolul umed şi rece şi la băieţaşul cu părul negru, târât de urechi pe scări şi împins brutal pe uşă. „Acesta este 413

Matthew Mason... Se pare că e fiul meu.” Mi-am adus aminte cum se juca cu jucăriile mele, cu castelul din piese Lego, sau cum, din piese simple, construia dispozitive care mai de care mai complicate, cum stătea în poala lui Miss Ella şi zâmbea, în timp ce de pe bărbie i se scurgea îngheţata de vanilie, iar mai apoi i se prelingea pe încheieturile mâinilor, dintr-un cornet pe cale să se topească. M-am gândit apoi la ziua înmormântării, la apariţia lui Mutt, cu părul încâlcit şi cu întreaga înfăţişare trădând lipsa de igienă, precum şi la cele câteva săptămâni ce au urmat. M-am gândit la frustrarea, la mânia mea, la graba cu care l-am dus ca să-l internez la Spiraling Oaks. Şi, mai mult decât orice, m-am gândit la felul cum îl abandonasem la uşa lui Gibby şi plecasem, fără să mă mai uit înapoi. Cum renunţasem la el, pur şi simplu. Mutt era fiinţa cea mai inocentă, cea mai curată din câte îmi fusese dat să întâlnesc şi cu toate astea, adult fiind, în general îl tratasem la fel cum mă tratase Rex pe mine. Aici, sub crucea veche, şlefuită de mâna lui, am înţeles asta. Şi m-a durut. M-am întins lângă el, cu spatele lipit de spatele lui şi cu capul sprijinit de baza pătrată a lemnului. Noapte bună, băieţi! Am închis ochii şi mi-am încrucişat mâinile pe piept. În întuneric l-am auzit pe Mutt şoptind: „Noapte bună, Miss Ella!” Şoaptă pe care o auzisem de mii de ori venind din patul de sub mine, de fiecare dată când Miss Ella ne săruta, la culcare. Aceeaşi pe care o auzisem şi în 414

depozitul de medicamente din spital. În fine, aceeaşi şoaptă pe care o rostise şi la mormântul ei. Lacrimi sărate mi-au inundat ochii, apoi mi s-au rostogolit pe faţă şi, încă o dată, am alunecat pe aripile somnului, învăluit în braţele lui Miss Ella Rain.

415

Capitolul treizeci şi trei Viaţa la Waverly n-a fost niciodată frumoasă. Rex s-a îngrijit de asta. Trăiam cu toţii sub un nor ce nu dispărea nicicând, însă, deşi cu greu mi le aduc aminte, au existat şi zile când lumina străpungea norul şi strălucea asupra noastră. Şi cred că zilele acelea i se datorau lui Miss Ella mai mull decât ne dădeam noi seama la vremea respectivă. Nu spun că ea putea opri soarele din mersul lui, însă cred că de câteva ori i-a schimbat niţel traiectoria. La primele sclipiri ale zorilor m-am trezit şi Mutt nu mai era lângă mine. Peste copaci se aşternuse o ceaţă uşoară, aducătoare de ploaie. Când Mutt avea în jur de zece ani, s-a hotărât să sape o groapă adâncă de tot, care să ajungă până în China. Citise într-o revistă de ştiinţă că, dacă sapi suficient de mult şi de adânc, în cele din urmă dai de picioarele locuitorilor din China. Mutt decupase articolul din revista cu pricina şi-l lipise pe un perete şi, din moment ce Rex făcuse primul pas săpând cariera de piatră, Mutt a ales să ducă mai departe lucrarea deja începută. Aşa încât a cumpărat o roabă plină cu unelte şi şi-a petrecut trei săptămâni din vacanţa de vară săpând un tunel în peretele lateral al carierei. Planul său era să sape în jurul stâncii, apoi să foreze un tunel până în 416

China. La fiecare jumătate de metru de pământ excavat monta grinzi de susţinere şi a instalat chiar şi un cablu de curent, cu mai multe becuri, precum şi nişte ventilatoare care să aducă aerul în galerie. În fiecare seară, când venea vremea cinei, Miss Ella mă trimitea să văd ce face, şi cu fiecare zi eram tot mai uimit. Nădejdea mea secretă era că Mutt va da peste un filon de aur, şi atunci aveam să o ajutăm pe Miss Ella să iasă la pensie, iar lui Rex aveam să-i spunem să-şi ia tălpăşiţa. Însă nu s-a întâmplat aşa şi n-am avut parte de această bucurie. Mutt însă continuă să sape şi să foreze, astfel că tunelul său ajunsese deja la vreo zece metri lungime, când a trebuit să renunţe din pricina reînceperii şcolii. A promis că îşi va duce planul la îndeplinire în vara următoare, însă între timp a citit un articol ce contesta afirmaţiile celui dintâi. Se susţinea că, de fapt, avea să ajungă într-un alt loc, cum ar fi Australia sau Spania, însă nu înainte ca miezul fierbinte al pământului să-l prefacă în cenuşă. Cum Mutt ţinea cu tot dinadinsul la ideea cu China,

aceasta

nemaifiind

posibilă,

îşi

căută

alte

preocupări. I-am strâns sacul de dormit şi, mergând pe urmele paşilor săi, m-am îndreptat către carieră. M-am oprit pe terasa de piatră şi am observat că între timp reparase tiroliana. Cabluri noi, mânere noi, mecanismul funcţiona perfect,

invitându-te

parcă

să

îl

foloseşti.

Undeva

dedesubtul meu am auzit nişte sunete venind dinspre tunelul săpat în stâncă; parcă lucra cineva cu o cazma şi o 417

lopată, deşi loviturile erau dezordonate, fără cadenţă. Suna mai mult a joacă decât a muncă asiduă. Am

coborât

peretele

carierei

până

în

dreptul

tunelului, apoi m-am deplasat, cu paşi adăugaţi, de-a lungul stâncii şi mi-am vârât capul în tunel. Cu ajutorul unui sistem de oglinzi, lumina provenită de la singurul bec din interior reuşea să lumineze întreaga galerie. Era călduţ înăuntru; Mutt pornise un radiator, nu ştiu cum anume, iar un ventilator aducea aer proaspăt în tunel. Îşi scosese cămaşa şi transpira din abundenţă, eliminând în felul acesta atât toxinele, cât şi substanţele care îi fuseseră administrate atâta timp. Părea că începe să-şi recapete forţa de altădată. „Bună dimineaţa!” l-am salutat. Mutt şi-a ridicat ochii şi, fără un cuvânt, a continuat să despice pământul cu cazmaua. „Te simţi bine?” Mutt şi-a aruncat privirea de jur împrejur, ca şi cum aş fi vorbit cu altcineva. L-am privit direct în ochi şi l-am întrebat din nou: „Te simţi bine?” Dădu din cap în semn de încuviinţare, apoi împlântă cazmaua într-o zonă cu pământ moale. Am ocolit sursa de lumină, ca să nu umbresc locul unde muncea. „Ce faci aici?” Mutt se uită iarăşi înjur, apoi în spatele meu, apoi sub vârful cazmalei, după care începu să scormonească prin pământ cu mâinile murdare. „Mă caut pe mine 418

însumi.” Îşi înfipse iarăşi cazmaua în pământ, dădu peste un obiect dur, se lăsă repede în genunchi şi începu să sape de jur împrejur, cu o lopată rotunjită, ruginită. Scoase la iveală o bucată de cuarţ de mărimea unui pumn şi o aruncă cât colo, după care se lăsă pe vine, sprijinindu-se pe călcâie. „Din câte îmi amintesc, în locul ăsta am fost pentru ultima dată eu însumi, aşa că acum caut personajul acela.” Îmi înmână lopata. „Vrei să mă ajuţi?” „Nu... nu.” I-am făcut semn spre gura tunelului, către Waverly. „Trebuie să văd ce fac Glue şi Katie şi Jase. Ştii şi tu...” Mutt încuviinţă din cap. Ar fi fost de acord cu orice răspuns. „Vii şi tu să iei prânzul cu noi?” Îmi răspunse afirmativ, printr-o mişcare a capului şi-şi şterse cu antebraţul transpiraţia de pe frunte. Îndreptându-mă spre ieşirea din tunel mă gândeam că, în ciuda stării sale mentale din momentul de faţă, Mutt părea a fi într-o stare fizică destul de bună. Aproape la fel de bună ca în amintirile mele. Dacă ar fi fost să ne luăm la trântă, ar fi avut mari şanse să câştige. Am ieşit din carieră, mi-am ridicat gulerul ca să mă feresc de ploaie şi mi-am croit drum printre pini, până la păşune. Cu o zi în urmă, Mose legase plugul la tractor şi arase câteva hectare, răsturnând bulgării de pământ. Aceştia emanau în văzduh mirosul proaspăt şi înţepător de bălegar, amestecat cu cel de fân, de gunoi şi de motorină. Am ieşit de sub umbrarul pinilor, iar ploaia a început din nou să cadă, mărunt. Era perfect. 419

Mi-am îndesat mâinile în buzunare pentru a le feri de frig şi am păşit pe pământul moale, proaspăt arat. Dacă ploua în continuare, cu siguranţă aveam să găsesc vreo câteva comori. M-am plimbat pe solul moale, cu capul plecat, cu privirea aţintită în noroi, ca şi cum aş fi investigat o plajă, în căutare de comori, în timpul fluxului. O jumătate de oră mai târziu, aveam deja un pumn plin. Inclusiv câteva bucăţi foarte bune. Katie mă zărise umblând în cerc pe păşune, aşa că alergă înspre mine cu o umbrelă. „Ce faci aici? Cauţi dinţi de rechini?” „Se poate spune şi aşa, într-un fel.” Mi-am întins mâna şi i-am arătat vârfurile de săgeată şi cioburile de vase de lut pe care le descoperisem vreo duzină sau chiar mai bine. „Le-ai găsit pe toate astea aici?” „Îhî.” Şi, arătând spre întinderea păşunii, am continuat: „După ce tu ai plecat, ne-am dat seama că o mare parte din pământurile astea a fost odinioară un sat indian. Mulţi dintre fermieri, pe o rază de câţiva kilo metri înjur, au propriile lor colecţii.” Katie se legănă, pivotând pe călcâie, iar ochii i se luminară când pri cepu ce făceam. „Deci toate borcanele alea de plastic de pe raftul de sus din cămară, care par pline cu pietre, conţin de fapt vârfuri de săgeţi şi fragmente din oale de lut indiene?” „Exact.” 420

Când şi-a dat seama că nu o luam peste picior, începu şi ea să caute cu interes. Bucăţelele strălucitoare de cremene sau de ceramică afumată cu cărbuni deveneau tot mai lucioase şi mai vizibile, cu fiecare strop de ploaie. Katie ţinea umbrela deasupra capetelor noastre şi-şi trecu braţul pe sub al meu. Am mers aşa, umăr lângă umăr, cuibăriţi unul într-altul, cu capetele plecate, poticnindu-ne prin pământul moale, ca nişte îndrăgostiţi pe plajă sau ca doi puşti în căutarea pietrelor strălucitoare, a trecutului sau a păcii. Curând dădu la o parte umbrela şi lăsă pur şi simplu ca ploaia să cadă asupra noastră.

421

Capitolul treizeci şi patru Jase îşi făcu apariţia din căsuţă, cu mâna îndesată până la cot într-o cutie de napolitane cu vanilie. Cum Katie dormea încă, am tras concluzia că băiatul se trezise flămând şi nu găsise altceva de mâncare. Cu gura bur duşită de napolitane, m-a întrebat: „Unchiu' Tuck, nu vrei să jucăm dame?” Am reflectat câteva clipe, apoi am dat din cap. „Ne vedem pe verandă în cinci minute.” Jase se făcu nevăzut, iar eu am răsturnat gunoiul de grajd în găleata mai mare, ce urma să fie golită în curând, apoi am strigat: „Hei, Mutt!” Mutt, acoperit cu clăbuci de săpun, şi-a ridicat capul peste marginea rezervorului de apă. „Te superi dacă împrumut puţin tabla ta de şah?” Se gândi câteva secunde, apoi clătină din cap că nu şi, proptindu-se cu mâi nile de parapetul rezervorului, se împinse spre mijlocul acestuia, ca un delfin. I-am deschis borseta, am scos de acolo tabla şi m-am îndreptat spre verandă, unde mă aştepta Jase, plin de firimituri în jurul gurii. Probabil că era într-o perioadă de creştere, căci mânca absolut tot ce nu era bătut în cuie. Ne-am aşezat turceşte pe verandă, cu tabla la mijloc, între noi. M-am întins către cutia cu napolitane, am scos o 422

mână zdravănă şi am început să aşez piesele pe tablă: pe unele cu faţa în sus, iar pe altele cu faţa în jos, ca să ştim care ale cui sunt. Primul impuls al lui Jase a fost să înhaţe cutia şi să o tragă înapoi spre el, se uită înăuntru şi păru un pic îmbufnat că luasem aşa de multe prăjiturele. Însă când văzu ce am de gând să fac, faţa i se destinse într-un zâmbet larg. Cu tabla plină de napolitane cu vanilie, i-am spus: „Hai, tu muţi primul.” Jase mută piesa din colţ cu un pătrăţel mai în faţă, iar eu l-am imitat, făcând aceeaşi mişcare, din colţul opus. Mută apoi a doua piesă, la fel şi eu. La a treia mutare, chibzui câteva clipe, apoi împinse piesa pe diagonală. Voiam să fie un joc interesant, dar nu exagerat. Doar cât să cresc niţel tensiunea momentului. Am mai făcut o mutare, la care el zâmbi. Fără nici-o ezitare, luă de jos o napolitană şi sări peste două piese de-ale mele, după care şi le vârî imediat în gură. Presărând firimituri peste tot pe tabla de joc, îmi zise: „Îmi pafe să voc bame cu fine.” După ce am încheiat partida, Jase şi-a strâns tot câştigul şi mi-a aruncat şi mie o napolitană, asemenea jucătorilor de poker care îi aruncă bacşiş dealerului după ce câştigă un pot mare. Mi-am ridicat mâna şi, fără un cuvânt, i-am făcut semnul binecunoscut, cu pumnul strâns şi degetul mare ridicat; m-a privit printre gene, nedumerit. Nu prea ştia ce vreau să spun cu asta. Mi-am îndoit braţul, cu mâna încordată, făcută pumn, în semn de victorie şi de data asta pricepu. Îşi întinse şi el mâna 423

stângă,

însă

aceasta

nu

voia

să

execute

comanda

creierului, aşa că se folosi de dreapta pentru a-mi returna gestul. Într-o variantă mai ciudată, e drept, dar însoţită de un zâmbet frumos, printre napolitane. Din gură îi cădeau firimituri, la fel ca în seara aceea când l-am întâlnit la Bessie's. Nu-l mai văzusem pe Mose de miercuri, dar nu era un fapt neobişnuit. Când ştia că sunt şi eu acasă şi am grijă de Glue, venea şi pleca după pofta inimii. Katie ieşi pe verandă în picioarele goale, înfăşurată într-o pătură, cu ochii încă înceţoşaţi de somn. I se vedeau pulpele genunchii şi tivul cămăşii de noapte. Dacă nu ar fi fost băieţelul care stătea în faţa mea, aş fi zis că suntem cu douăzeci de ani mai tineri. Razele soarelui erau foarte puternice pentru o oră aşa de matinală, însă pe faţa lui Katie se citea că dormise mult şi adânc. Era somnoroasă, dar odihnită. Îl zări pe Jase jucându-se cu mine, zâmbi, îşi duse mâna streaşină la ochi şi dispăru înapoi în casă, pe uşa din spate. După câteva minute coborî de pe verandă şi se aşeză lângă mine. „Este ceva ce nu înţeleg,” Îmi zise, cu mâinile ascunse în manşetele hainei. Mi-am aruncat o napolitană în gură şi am ridicat din sprâncene, întrebător. „Tatăl tău, Rex. De ce nu discuţi cu el, pur şi simplu? Suie-te în maşină, du-te în Alabama, staţi de vorbă şi rezolvaţi problema. Îndreptaţi lucrurile. Nu mai fi atât de...” „Atât de cum?” „Atât de... Încăpăţânat.” 424

Am încercat să mă eschivez şi m-am uitat la Jase. „Hei, oameni buni, nu vă e foame? Ce-aţi zice să mâncăm ceva? Ştiu o cafenea grozavă, unde găseşti cea mai bună friptură de pui, cu excepţia celei făcute de Miss Ella.” Jase dădu din cap aprobator iar Katie mă privi frustrată, dându-mi de înţeles că aştepta să-i răspund. Văzând că no fac, exclamă: „Te comporţi ca toţi bărbaţii: preferi să mănânci decât să ai o discuţie serioasă. Iar tatăl tău este un subiect serios.” Am făcut un duş, apoi am apăsat pe claxon. Mutt se uită în jos, peste buza rezervorului de apă şi scutură din cap, ca delfinul Flipper. Şovăiam dacă să-l las sau nu singur, însă apoi m-am gândit că oricum, dacă avea de gând să dispară, nu aveam cum să-l opresc. I-am fixat lui Jase centura de siguranţă şi am ieşit din Waverly. Când am oprit în parcarea de la Rolling Hills şi l-am luat pe Jase de mână, Katie deschise uşa din partea ei şi-mi aruncă o privire suspicioasă. „Când am spus că aş vrea să mergem să mâncăm undeva,” mi se adresă, „nu la asta m-am gândit. Parcă spuneai ceva de o cafenea şi de pui fript.” Am dat din umeri şi l-am luat pe Jase în cârcă. „Mam gândit că ar fi bine să facem un popas pe drum.” Katie făcu doi paşi, apoi se opri. După expresia feţei sale, începuse să priceapă ce se petrece. Deodată se făcu albă ca varul şi îl apucă pe Jase de mână. „Tucker, nu sunt sigură că e o idee bună.” 425

„Ei, haide. I-au smuls şi colţii, şi ghearele şi l-au castrat. N-o să te muşte.” Am rămas în prag şi am aruncat o privire în încăperea

întunecată.

Judele

dormea,

iar

pe

Rex

asistentele îl «parcaseră» în locul obişnuit, de unde putea să privească păsărelele. Am aprins lumina, iar Judele s-a trezit. „O, Tucker! Pentru numele lui Dumnezeu! De când ai plecat, n-am făcut altceva decât să salivez.” L-am împins pe Jase în salon, iar Katie ne-a urmat. Judele ridică o sprânceană şi râse încetişor. „Ei bine, dacă aş fi ştiut că aduci musafiri, aş fi făcut puţină curăţenie pe-aici.” „Jude, aş vrea să-ţi fac cunoştinţă cu nişte prieteni de-ai mei. Katie Withers şi fiul ei, Jase.” Jase se ascunse după piciorul meu şi-şi plimbă privirea prin cameră. Mă trase de cracul pantalonului şi arătă cu degetul înspre punga urinară a Judelui, care era plină cu un lichid de culoarea sucului de fructe. „Unchiu' Tuck, ce-i aia?” Katie se apropie de Rex, dar păstră o oarecare distanţă, de parcă era un şarpe şi trebuia să se ferească de muşcătura sa. Când ajunse în faţa lui, îşi duse mâna la gură şi-şi mută repede privirea. Jase îmi dădu drumul la pantaloni şi se îndreptă spre mama lui. Arătă cu degetul spre

faţa

lui

Rex.

„Mami,

cine-i

nenea

ăsta?”

Ea

îngenunche şi se uită la mine. Judele rămase tăcut şi încetă să-şi mai umezească buzele cu limba. Katie îl luă pe copil în braţe şi se mută mai încolo, astfel încât băiatul să nu mai vadă chipul desfigurat al lui 426

Rex, care tremura şi saliva în continuu. Jase arătă iarăşi spre el. „Mama, cine-i nenea ăla şi de ce miroase aşa?” Ea se îndreptă spre uşă, spunând: „Fiule, e doar un om bătrân şi bolnav. Tu nu-l cunoşti.” Jase se foi ca să scape din braţele ei, apoi fugi înapoi lângă scaunul lui Rex şi, dintr-o parte, îl cercetă încordat, cu atenţie. „Dar, mami...” exclamă arătând spre mâna lui Rex. Pielea acestuia era subţire, aproape transparentă şi până şi cel mai uşor scărpinat îi provoca o rană. Cine ştie cum, în ziua aceea se tăiase la mâna dreaptă şi un firicel de sânge i se prelinsese pe dosul palmei. Din cauza atâtor ani de tratament cu anticoagulante, sângele rămăsese umed, cleios şi continua să picure. Jase arătă din nou spre tăietură şi-mi atrase atenţia: „Unchiu' Tuck, uite!” M-am apropiat şi am dat să-l apuc pe băiat de mână, însă era prea concentrat la tăietura lui Rex. Îşi băgă mâna în buzunar, scoase de acolo unul din cei doi plasturi de rezervă şi-i rupse ambalajul cu dinţii. Rămase lângă Rex, mă privi întrebător şi-mi întinse plasturele. Am îngenuncheat lângă scaun, la distanţă de o lungime de braţ, iar Jase mi-a pus plasturele în mână. Katie rămăsese nemişcată în cadrul uşii, rotindu-şi privirea de la mine la Jude şi înapoi. Judele nu spuse nimic, doar suflă o dată în diafragmă, trase din ea de două ori şi mai suflă o dată, aprinzând astfel o lampă deasupra capului meu. Am dezlipit folia de plastic de pe pansament şi, poziţionându-l deasupra tăieturii, am căzut pe gânduri. 427

M-am uitat la mâna lui Rex şi i-am studiat venele, ridurile, petele pigmentare date de vârstă şi cicatricile estompate. M-am gândit de câte ori mâna aceea o lovise pe Miss Ella, de câte ori ne lovise pe Mutt şi pe mine şi câtă mânie se scursese odinioară prin degetele acelea, acum noduroase şi diforme. Unealta suferinţei mele. I-am lipit rapid plasturele pe mână şi mi-am şters palmele de pantaloni, urmărindu-l pe Jase cum netezeşte marginile pansamentului, pentru a se asigura că s-a lipit bine. După care îşi scoase din buzunar cel de-al doilea plasture, i-l puse în mână lui Rex şi apoi îl bătu uşurel, prieteneşte pe picior: „Pentru mai târziu, în caz că ăsta de acum o să cadă.” M-am ridicat în picioare, iar Jase şi-a strecurat mâna într-a mea. „Unchiu' Tuck, de ce plângi?” „Ştii, amice, uneori şi adulţii plâng.” Cu o privire derutată, mă trase iar de mână: „Unchiu'

Tuck?”

Am

îngenuncheat

lângă

el.

„Da,

partenere.” „Ai şi tu nevoie de un plasture?” Am schimbat o privire cu Katie. „Da... am şi eu nevoie de un plasture.

428

Capitolul treizeci şi cinci Restaurantul Banquet Cafe era un punct de referinţă al oraşului Clopton şi, seară de seară, oferea cel mai bun bufet din toată Alabama. Clădirea era pe jumătate băcănie, pe jumătate restaurant, şi era locul unde puteai afla ultimele noutăţi în toate domeniile. Dacă voiai ca tot oraşul să afle că ai ceva de vânzare, că divorţezi, că ţi-ai înşelat soţia sau că tocmai ţi s-a născut un copil, nu trebuia decât să menţionezi lucrul cu pricina la ieşirea din Banquet Cafe, iar cei de acolo aveau grijă să răspândească vestea, mai ceva ca CNN-ul. Pancarta de la intrare dispăruse de mult, ruginită şi mâncată de vreme, însă nimeni nu se obosea s-o înlocuiască. Nu aveau nevoie de un afiş care să le anunţe existenţa. Toată lumea ştia de localul cu pricina. Restaurantul Banquet Cafe aparţinea unei familii, iar soţul şi soţia găteau undeva în spate, în timp ce câteva femei aflate la ananghie, precum şi un bărbat în vârstă lucrau în faţă, la servire; aceştia îşi asumau, pe rând, când rolul de chelner, când pe cel de amfitrion sau de responsabil meniuri

cu

tipărite

aprovizionarea şi

nu

se

băcăniei.

întâmplase

Nu

existau

niciodată

ca

personalul să preia o comandă de la vreun client; şi asta pentru că ofereau o singură opţiune: bufetul. De obicei, 429

oferta consta în mai multe feluri de legume, cum ar fi varză, cartofi dulci, roşii fierte înă buşit, bame prăjite, piure de cartofi şi spanac. În ce priveşte cărnurile, opţiunile erau: friptură de vită, grătar în sos de oţet, un fel de drob din carne, pui prăjit şi, preferata mea, friptură de pui stropită din belşug cu sos de pesmet. Variantele de desert erau: budincă de banane, tartă de piersici – cu sau fără îngheţată de vanilie – şi prăjitură de ciocolată, îmbrăcată într-un strat gros de glazură. Totul era proaspăt, gătit de casă cu grăsime naturală şi te îngrăşa cât ai clipi din ochi. Trei

terrieri

Jack

Russel

de

pază,

robuşti

şi

hiperactivi mişunau de colo-colo. Se numeau Flapjack, Pancake şi Biscuit şi cerşeau pe la mese, lingeau firimiturile de pe jos şi încălcau orice lege cu privire la igiena alimentară în localurile publice. Chelneriţa noastră, împodobită cu nenumărate piercinguri-inclusiv unul în nas, legat cu un lanţ de argint de cel din ureche-ne conduse la o masă liberă, azvârli în faţa noastră un teanc de şerveţele şi o mână de tacâmuri şi ne informă: „Mâncarea e fierbinte. Farfuriile-s acolo. Serviţi-vă.” Katie era tăcută şi părea să-şi fi pierdut pofta de mâncare, aşa că am luat o farfurie pentru Jase şi l-am ajutat să şi-o ţină, în timp ce el arăta cu degetul spre toate felurile de mâncare din raza sa vizuală, începând cu desertul. Ne-am aşezat înapoi la masă şi Jase şi-a umplut gura până la refuz, în timp ce Katie se juca cu furculiţa prin farfurie, fără să-mi arunce o privire. 430

Chelneriţa noastră se ocupa, singură, de toate cele cincisprezece mese. Erau ocupate toate, până la ultima; clienţii aveau nevoie ba de o nouă porţie, ba de o furculiţă... La o masă din colţ, patru bărbaţi mătăhăloşi băteau nervoşi din picior şi întrebau întruna când o să fie gata următoarea tavă cu pui fript. Dincolo de toate bijuteriile ce-i străpungeau faţa şi de tuşul negru cu careşi tatuase trupul, chelneriţa era doar o fetiţă. Nu cred să fi avut mai mult de optsprezece ani. Era slăbuţă, hainele-i atârnau lăbărţate, avea ochii întunecaţi de la farduri, iar unghiile îi erau vopsite cu negru. Parcă avea scris pe frunte cârpă de şters picioarele şi-mi lăsa impresia unei păsări cu o aripă frântă. Cum nu făceam conversaţie, am terminat de mâncat numaidecât, după care eu am achitat nota de plată. Ai uitat să laşi bacşiş. Dar fata n-a făcut nimic. Nu-mi pasă. Lasă-i bacşiş. Katie îmi făcu semn spre băcănia ce ocupa cealaltă jumătate a clădirii şi-mi zise: „Am nevoie să cumpăr câteva chestii. Nu durează mult.” Ea şi Jase merseră la rafturile cu pastă de dinţi, iar eu m-am întors la masă şi am vârât o bancnotă de un dolar sub farfuria murdară. Nu la bancnota asta mă gândeam. Ştiam exact ce vrea să spună, dar nu aveam de gând să-i las pe masă aşa ceva. Fata cu lanţuri era chiar în spatele meu, cărând o tavă mare, plină cu veselă şi dispăru în bucătărie, de unde răsună imediat un ţipăt 431

înfiorător, un zgomot de farfurii sparte şi apoi strigăte mânioase. În urmă cu vreo şapte ani îmi formasem obiceiul de a ascunde o bancnotă de o sută de dolari într-unul din buzunarele portofelului, pentru cazurile de urgenţă. Din experienţele anterioare învăţasem că s-ar putea să am nevoie de ea şi de mai multe ori chiar aşa se întâmplase. Însă împrejurarea de faţă nu mi se părea a fi o astfel de urgenţă. Mi-am vârât degetele în spatele permisului de conducere, am tras afară bancnota cu pricina şi am lăsato

sub

farfurie.

Între

timp

Katie

plătise

pentru

cumpărături, aşa că am traversat toţi trei parcarea. Ajunşi la camionetă, am deschis uşile şi am aşteptat să urce înăuntru. În timp ce aşteptam să se încălzească motorul, chelneriţa şi-a făcut apariţia pe uşa din faţă a localului şi a început să alerge spre noi, strigând ceva nedesluşit. Traversă parcarea şi-mi făcu semn să opresc, fluturând bancnota în mână. Am coborât geamul, iar fata s-a strecurat pe jumătate înăuntru şi şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu, murdărindu-mi cămaşa. „Domnule,” reuşi să rostească în cele din urmă, „vă mulţumesc!” Mă îmbrăţişă din nou, udându-mi şi celălalt umăr şi repetă: „Vă mulţumesc!” Katie scoase un şerveţel din poşetă şi mi-l dădu, cu o expresie din ce în ce mai suspicioasă. I l-am dat fetei, care se şterse cu el la ochi, îşi suflă nasul, apoi mi-l înapoie. „Domnule, eram pe punctul să plec de acolo, să las totul baltă şi să-mi tai venele.” Îmi 432

flutură iarăşi bancnota prin faţa ochilor. „Dar pe urmă am găsit asta.” Scutură din cap, apoi îşi apăsă bancnota pe piept. „Am o fetiţă şi... aveam nevoie de bani ca să-i cumpăr hăinuţa aceea roz şi... el m-a părăsit... şi...” Se rezemă de uşa maşinii şi izbucni în plâns, ascunzându-şi faţa în mâini. „Ei bine... cel puţin ştiu că nu sunt invizibilă.” Se şterse la ochi, mânjindu-se toată cu rimel negru, îmi zise din nou „Mulţumesc” şi dispăru în restaurant. Am ridicat geamul şi am luat-o din loc, ieşind din parcare. Katie nu-şi dezlipise nici-o clipă ochii de la mine. Îşi puse mâna pe braţul meu şi-mi şopti: „Tucker Rain, eşti un om bun.” Jase sări pe cotiera dintre scaunele din faţă, ţinând cu ambele mâini o punguţă verde pe care o avea de la băcănie. „Unchiu' Tuck, mama mi-a dat voie să cumpăr asta pentru tine. Am luat-o cu banii din puşculiţa mea.” Am aprins lumina de deasupra scaunului şoferului şi am deschis

punga.

Conţinea

o

cutie

de

plasturi

Buzz

Lightyear.

433

Capitolul treizeci şi şase Katie deschise uşa cu plasă contra ţânţarilor, de la intrarea din spate şi păşi înăuntru. Mă găsi aşezat comod în faţa şemineului din bucătărie, în care focul trosnea vesel. Jase era deja în pat, la căldură, învelit bine. Pe Katie o preocupa ceva. „Aş vrea să-mi faci turul casei,” Îmi dădu de ştire. „Turul casei?” Făcu semn spre etaj. „Suntem aici de aproape două săptămâni şi n-am văzut altceva decât bucătăria. Aş vrea să văd ce-ai mai făcut cu casa, ce-ai schimbat.” Îşi roti privirea împrejur. „A trecut ceva timp.” „Păi, ce să zic... nu prea ai ce să...” Mă expedie cu un gest grăbit. „Sunt femeie, iar casa asta a apărut odată în revista Southern Living. Aşadar, vrei să faci pe ghidul şi să-mi prezinţi casa, sau mă duc să fac turul de una singură?” M-am ridicat în picioare şi mi-am împreunat mâinile la piept. „Bine ai venit la Waverly Hali!” Am început de la uşa din faţă, unde Katie şi-a scos numaidecât încălţămintea, după care a început să ţopăie prin casă în picioarele goale, cu tenişii în mână. Era mult mai interesată de podele, tapet, lambriuri şi scafele de pe tavan, decât fusesem eu vreodată. Bucătăria îi plăcuse 434

întotdeauna; sufrageria-o iubea pur şi simplu, mai ales candelabrul

din

coarne

de

elan.

Clătină

din

cap

amintindu-şi cum, odată, mă găsise dormind în şemi neu. Biblioteca i se păru prea ostentativă şi sofisticată. Ca şi cum cineva voia cu tot dinadinsul să creeze impresia că citise toate cărţile alea vechi. Am urcat scările, moment în care m-am simţit cuprins de o stare de nervozitate. Cu şapte ani în urmă, dosisem toate nepreţuitele obiecte de artă ale lui Rex în debarale, despuind pereţii lambrisaţi cu stejar şi mahon. În schimb, începusem să-i tapetez cu lucrările mele, folosind pentru asta piuneze şi bandă adezivă. Cum nimeni nu urca vreodată aici, în afară de acarieni, m-am gândit să-mi creez propriul muzeu. Katie ţopăi în sus pe scări, aşteptându-se să dea cu ochii de vechiul meu dormitor, din copilărie, însă fu întâmpinată de un colaj de articole din ziar şi coperţi de reviste despre vedete, toate răsucite la colţuri de cât de vechi erau şi agăţate pe pereţi cu piuneze multicolore. „Tucker?” Am privit de-a lungul coridorului vast şi, vârândumi mâinile în buzunare, i-am răspuns: „Aici îmi ţin o parte din lucrări.” Şi-a trecut degetele peste câteva dintre fotografii, apoi şi-a continuat plimbarea de-a lungul coridorului. S-a întors spre mine, fascinată. „E uimitor. Tu ai făcut toate astea?” 435

Trebuie să recunosc, eram destul de mândru de realizările

mele.

„Pe

peretele

ăsta”

–

i-am

explicat

rezemându-mă de peretele dinspre spatele casei – „uite, sunt articolele de primă pagină, sau cele de o importanţă deosebită. Iar pe ăsta” – i-am făcut semn către peretele dinspre faţa casei – „sunt toate coperţile de reviste. Acolo, în partea cealaltă,” – am continuat arătând înspre capătul coridorului, unde fusese construită o banchetă sub fereastră, – „sunt titanii. Time, Geographic, Newsweek, People şi chiar şi Southern Living.” Străbătu

coridorul,

atingând

delicat

cu

vârful

degetelor hârtiile atârnate pe pereţi şi întinzând marginile încreţite şi îngălbenite de vreme ale acestora. „Tu ai făcut toate fotografiile astea?” Am dat din cap că da. „însă pentru fiecare fotografie reuşită pe care o vezi aici, a fost nevoie de alte câteva sute mai puţin reuşite.” Odată ajunsă la capătul coridorului, se aşeză pe banchetă, îşi încrucişă picioarele şi rămase cu privirea pierdută asupra pereţilor. Tăietura de la călcâi, pe care şi-o făcuse cu aparatul de ras, se vindecase cu totul, iar gleznele îi erau perfect netede, fără urmă de „mirişte.” „Tucker, este absolut fenomenal. Ai călătorit tu în toate locurile astea?” Am dat iar din cap şi mi-am plimbat privirea pe pereţi, aducându-mi aminte. Katie clătină energic din cap şi contemplă încă o dată toate fotografiile, rând pe rând. „E prea mult pentru mine. Parcă nu pot să cuprind cu mintea tot ce văd. Va 436

trebui să mă întorc mai târziu şi să le studiez, pe fiecare în parte.” M-am îndreptat spre dormitorul meu şi al lui Mutt. „Cum vrei, dar să ştii că nu-s decât nişte fotografii vechi. Majoritatea dintre ele au fost date deja uitării.” Mi-am ridicat mâna şi, din cadrul uşii, am gesticulat spre interiorul

dormitorului.

„Pe

aici

n-am

prea

făcut

degetele

peste

schimbări.” Ea

intră

înăuntru

şi-şi

trecu

balustrada patului etajat. Lemnul prăfuit era tocit şi plin de cicatrici de tot felul: urme de dinţi, mâzgăleli de la creioanele colorate, scobituri făcute cu briceagul şi teşituri provocate de bâta de baseball, pe care n-ar fi trebuit s-o manevrez în casă. Katie remarcă pe podea, lângă pat, două dungi paralele, tocite, decolorate, cam la douăzeci de centimetri distanţă una de alta. Se aplecă şi-şi trecu mâna peste ele. „Uitasem cât de mult timp obişnuia să-şi petreacă timpul în locul ăsta.” Cercetă camera, rotindu-şi ochii de jur împrejur. Apoi se îndreptă spre fereastră, privi în depărtare, dincolo de păşune şi zise: „Priveliştea nu s-a schimbat. Câmpia ţi se desfăşoară sub ochi asemenea unui basm.” „Rex ne-a pus în camera asta pentru că ştia că ne era imposibil să ieşim pe fereastră, atunci când ne încuia înăuntru. Sunt cam opt metri până jos şi nu ne-a lăsat niciodată să purtăm părul aşa de lung.” „Chiar v-a încuiat aici, în cameră?” 437

Am confirmat cu o înclinare a capului. „Dar ce aţi făcut?” Am meditat la răspuns preţ de câteva clipe. „Am respirat. Şi poate că am ocupat prea mult spaţiu în univers.” Am ieşit iarăşi pe hol şi ne-am continuat plimbarea, trecând de uşa camerei lui Rex. Am trecut pur şi simplu pe lângă ea, fără să scot un cuvânt. „Intri vreodată aici?” Am scuturat din cap. Katie intră de parcă ar fi avut invitaţie. Eu am rămas pe hol, rezemat de tocul uşii. Nu mai fusesem în camera aceea din ziua bătăii, şi n-aveam de gând s-o fac nici acum. Katie se îndreptă spre patul acoperit de praf şişi roti privirea prin cameră. Eu scrutam cu atenţie podeaua; încă se mai putea observa urma petelor de sânge. Dacă priveam cu şi mai multă atenţie, puteam să văd chiar şi fărâme din dinţii lui Miss Ella. Iar dacă închideam ochii, îl vedeam pe Rex stând deasupra ei, cu pumnul ridicat. „Ea ţi-a dat asta?” mă întrebă arătând la micuţa verighetă de argint, cât un bănuţ, atârnată pe lanţul subţire, tot de argint, pe care-l purtam la gât. Pesemne că îmi ieşise de sub cămaşă atunci când mă întinsesem să îndrept una dintre fotografii. „Nimic nu-ţi scapă.” „îmi cer scuze,” Îmi zise, retrăgându-şi mâinile în mânecile hainei şi 438

,icoperindu-le bine cu manşetele. „L-am văzut şi în Jacksonville. Eram pur şi simplu curioasă.” Îmi venea tot mai uşor să discut cu Katie. Aproape la fel ca altădată. Iar constatarea asta mă liniştea şi mă îngrozea, deopotrivă. „În noaptea când a murit, Miss Ella trecea prin... nişte dureri înfiorătoare. Cred că o durea până şi să respire. Cancerul se răspândise peste tot şi nu putea să facă nici cea mai mică mişcare, fără ca faţa să i se schimonosească de durere. Mose şi cu mine stăteam la căpătâiul ei. Eu îi citeam Psalmul 25... şi când am ajuns la sfârşit, Miss Ella a scos asta de sub cearşaf şi mi-a făcut semn să mă apropii. M-am aplecat înainte, iar ea mi-a atârnat lanţul la gât, spunându-mi: «Copile, nu te-am crescut ca să-ţi petreci viaţa târând după tine un coşciug. Tu nu ai nevoie de o ancoră, ci de o cârmă.» M-a împuns în piept – artrita îi deformase rău de tot degetele – şi a continuat: «Gata, rupe lanţurile. Îngroapă trecutul. E o greutate care atârnă de tine inutil. Nu poţi s-aduni ploaia cu grebla, să îndeşi lumina soarelui sub obroc sau să ari norii, dar poţi să iubeşti. Iar lucruşorul ăsta»-mi-a zis bătând uşurel cu degetul în inelul de pe lanţ-«o să-ţi aducă mereu aminte că dragostea există. George mi l-a dăruit, iar acum eu ţi-l dăruiesc ţie.» „Am ştiut că venise vremea, pentru că lumina din ochi i se stingea încetul cu încetul. Mi-a mai spus: «Ajutămă să mă dau jos.» N-avea niciun rost să mă cert cu ea, aşa că mi-am întins mâinile pe sub cearşaf, iar Mose m-a ajutat s-o ridic. Slăbise foarte mult. Cred că nu avea mai 439

mult de treizeci şi cinci de kilograme. Am aşezat-o cu picioarele

pe

podea,

însă

era

prea

slăbită

ca

să

îngenuncheze, aşa că s-a lăsat pe călcâie, sprijinindu-se de pat. Nu ştiu de unde făcuse rost de aşa ceva, însă a scos din buzunarul halatului o sticluţă cu ulei şi m-a îndemnat: «Vino mai aproape.» M-am aplecat spre ea şi mia vărsat tot uleiul pe cap, după care mi l-a întins bine pe creştet, cu mâna. «Tucker, ascultă cu atenţie ce-ţi zic. Ţine minte pentru totdeauna. Întipăreşte-ţi cuvintele mele cu fierul roşu în capul ăsta încăpăţânat şi adu-ţi mereu aminte ce-ţi spune acum Mama Ella.» Mă împunse iarăşi cu degetul în piept. «Să nu-l urăşti. Dacă-l urăşti, să ştii că tu pierzi, iar diavolul câştigă. Şi nu vrem ca bătrânul diavol să câştige, nu-i aşa?» „A încercat să zâmbească, însă durerea era pur şi simplu insuportabilă, îi era greu să vorbească, dar totuşi nu mă lăsa să-i mai administrez morfină. A continuat, spunându-mi: «Vrem să rămână în iad, nenorocitul de el, acolo unde totul arde.» întinse mâna, îşi trecu degetele prin picăturile de ulei ce mi se scurgeau de pe cap, îşi puse degetul mare pe creştetul meu şi, cu ultimul dram de putere care îi mai rămăsese, făcu asupra mea semnul crucii. „Cuvintele îi ieşeau de pe buze într-o şoaptă tot mai stinsă. «Voi sunteţi lumina lumii. Lăsaţi dar ca lumina voastră să lumineze înaintea oamenilor, astfel încât să oglindească pe Tatăl vostru...» îşi fixă privirea în ochii mei şi încheie: «...care este în ceruri.» Epuizată, respirând 440

superficial şi evident pradă durerilor, mă trase în jos, la pieptul său şi mă strânse cu putere. Bătăile rare şi dezordonate ale inimii sale m-au speriat. „Aşa slăbită cum era, mi-a ridicat bărbia cu degetul şi mi-a zis: «Tucker, ştiu că n-o să înţelegi asta până când n-o să ai, la rândul tău, un băieţel, dar totuşi ascultă-mă cu atenţie. Păcatele tatălui se transmit fiului. Nu poţi face nimic ca să împiedici lucrul acesta. Fie că-ţi place, fie că nu, o să te lupţi cu el cât trăieşti. Singura alegere care-ţi aparţine este dacă le vei transmite sau nu mai departe, fiului tău? Tu poţi decide să pui capăt acestui lanţ.» închise ochii şi inspiră adânc, apoi urmă: «în altă ordine de idei, pari obosit. Du-te şi te culcă.»„ Katie încercă să zâmbească, însă colţurile gurii i se umpluseră de lacrimi. „Am ridicat-o în braţe şi am depus-o în pat, iar Mose i-a strâns capul la piept cu tandreţe, apoi i l-a aşezat comod pe pernă, lăsând-o să adoarmă. Pe la 2:30 noaptea începu să murmure ceva şi se trezi. Ochii îi era limpezi şi cristalini ca lumina soarelui. S-a uitat direct la mine. «Tucker Rain!» Era pentru prima dată când îmi spunea aşa. «Să nu plângi pentru mine. Ziua asta,» – şi bătu încetişor patul cu mâna – «e cea mai măreaţă dintre toate. O să primesc dinţi noi, ochi sănătoşi, o să scap de artrită, de hemoroizi şi, în sfârşit, slavă Domnului! o să am şi eu voce bună. Şi intenţionez să mă folosesc de ea. Mă pregătesc de pe acum.» îşi strecură mâna într-a mea şi continuă: «Copile, eu mă duc acum acasă, într-o locuinţă 441

veşnică, în comparaţie cu care casa asta pare o biată cocioabă.» Atunci am început să plâng, conştient de ceea ce urma. I-am spus: «Miss Ella, dar eu nu vreau...» «Ssst!» m-a întrerupt, «nu mai e mult. Ascultă-mă bine. Eu am să ajung în ceruri cu mult timp înaintea ta, însă să ştii că aştept să-ţi faci şi tu apariţia acolo într-o bună zi. Înţelegi ce-ţi spun? Totul depinde de tine. Nu am cum să te duc eu acolo. A trecut vremea rugăciunilor mele; gata, s-a isprăvit. În fiecare zi, când îţi deschizi ochii dimineaţa, trebuie să laşi la o parte mânia din tine. Renunţă la ea şi mergi mai departe. Apoi, într-o bună zi, când te vei trezi, o să uiţi pur şi simplu că e acolo, în sufletul tău. Vor rămâne doar urmele ei, atât. Ca o cochilie goală. Însă dacă nu te eliberezi, mânia te va mânca de viu şi o să putrezeşti, ca Rex. Dinăuntru, în afară.» Mă strânse de mână şi închise ochii. «Copile,» îmi zise în şoaptă, «dragostea câştigă întotdeauna.» îmi puse mâna pe cap şi mă trase înspre ea. «Te iubesc, copile. O să-mi fie tare dor de tine, dar să ştii că veghez asupra ta.» Mi-a strâns mâna, iar eu i-am sărutat buzele tremurătoare, aspre, după care şi-a pierdut cunoştinţa. După un minut, a încetat să mai respire.” Lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii lui Katie, de la cât se chinuise să-şi înăbuşe suspinele. În clipa când miam încheiat povestirea, îşi dădu însă frâu liber. Se prăbuşi pe podea şi-şi ascunse faţa în spatele genunchilor şi a hanoracului lăbărţat. Încercă apoi să zâmbească şi să-şi revină, dar vreme de un minut nu reuşi să rostească niciun cuvânt. În cele din urmă îşi recăpătă răsuflarea. 442

„îmi pare rău. Doar că... Doar că...” Clătină din cap şi se şterse din nou la ochi. M-am uitat pe fereastra ce dădea spre livadă şi păşune. „Nu trece nici măcar o singură zi fără să-i aud vocea.” Katie privi şi ea pe geam şi rămase aşa câteva minute. „Şi ce spune despre mine?” „Spune că eşti o mamă minunată, cu un băieţel absolut fantastic. De care ar trebui să fii mândră.” „îmi aduc aminte că o urmăream cum se purta cu voi doi. Se pricepea la băieţi.” Katie făcu turul camerei şi se opri în dreptul măsuţei de toaletă pe care Rex îşi aşeza paharul şi pe care-şi golea buzunarele seara, când venea acasă. „Cum a ajuns tatăl tău în starea actuală? Adică, ce s-a întâmplat cu el?” M-am uitat la ea, lăsând să se scurgă în tăcere un minut sau două. Nu ştiu ce m-a determinat să-i răspund cu

sinceritate.

„Rex

a

început

să

prezinte

primele

simptome de Parkinson şi Alzheimer pe la şaizeci de ani. A cunoscut-o pe Mary Victoria, o dansatoare la bară ce lucra în clubul de la parter şi, la scurt timp după aceea, a ajuns să supravieţuiască exclusiv pe baza unei diete lichide. Cât ai zice peşte, ea l-a ajutat să-şi piardă toţi banii, cel puţin toţi banii de care Rex îi pomenise. De fapt, el nu spunea niciodată, nimănui, tot adevărul. A început să parieze la cursele de cai, să bea cât era ziua de lungă şi, în scurt timp, cele trei sute de milioane s-au transformat în zece milioane, care la rândul lor s-au transformat în, nimic. La 443

fel ca majoritatea beţivilor, Rex şi-a îndreptat mânia împotriva ei şi, la fel ca majoritatea femeilor mânioase care au avut relaţii cu el, Mary Victoria l-a dat pe mâinile Fiscului. În scurt timp i-au confiscat biroul, i-au luat toate dosarele contabile şi i-au scos până şi caii din grajd Doar Waverly n-au putut să i-l ia, pentru că nu era al lui. Ni-l făcuse cadou, lui Mutt şi mie, cu mulţi ani înainte. Avea şi nişte conturi şi afaceri offshore, dar erau ceva mai greu de depistat, aşa că au lăsat-o baltă. Am dat de urma lor acum câţiva ani şi am folosit banii cu pricina ca să-l ţin pe Mutt la Spiraling Oaks.” M-am scărpinat în cap şi mi-am mutat greutatea pe celălalt picior. „Când boala s-a instalat pe deplin, Rex era deja prea afectat ca să mai priceapă adevărul, şi anume că avea datorii aşa de mari în toate părţile, încât nu mai avea cum să remedieze situaţia. În zilele sale de glorie, tot ce atingea se prefăcea în aur, însă între timp îşi pierduse talentul. „Acum cinci ani, pe când avionul în care mă aflam rula pe pista de decolare-mă îndreptam spre Calcutta pentru a face un reportaj foto despre Maica Tereza-am citit în New York Times că Rex fusese pus sub acuzaţie de către Fisc şi, în cel mai bun caz, avea să piardă tot. Iar în cel mai rău caz, să facă pe deasupra şi puşcărie. După trei zile petrecute în Calcutta, eu şi încă doi fotografi împătimiţi ne dădeam peste cap să o surprindem pe Maica Tereza

la lucru. Ştii, voiam o fotografie cu sfânta

aplecându-se, asemenea bunului samaritean, să vindece trupurile

celor

suferinzi.

Ea

a

ieşit

dintr-unul

din 444

numeroasele orfelinate pe care le conducea, l-a luat de mânuţă pe un copil bolnav, numai piele şi os şi, dintre toţi oamenii din preajmă, s-a întors tocmai spre mine. Şi-a ridicat ochii, mi-a cercetat privirea şi mi-a spus: «În lumea asta oamenii sunt mai înfometaţi după apreciere şi iubire, decât după pâine.» „De la moartea lui Miss Ella reuşisem să-mi ţin demonii la distanţă, însă atunci, pe loc, le-am dat drumul din ungherul secret al sufletului. Cred că din clipa aceea am început să aud vocea lui Miss Ella vorbindu-mi în ureche. Am luat avionul spre Londra, i-am trimis lui Doc fotografiile, prin e-mail, i-am spus că am de gând să-mi iau un concediu prelungit şi am străbătut Anglia dintr-un capăt în altul, călătorind cu trenul. Fără altă destinaţie decât următoarea bodegă. Odată ajuns în Scoţia, au început ploile, care m-au udat până la piele şi m-au înfrigurat până în miezul sufletului. Aşa cum mi se întâmpla cu toate celelalte lucruri, de altfel. M-am trezit undeva în Irlanda, ud leoarcă, cu ochii pe spuma din paharul călduţ cu bere Guinness. Ridicând halba, mi-am văzut reflexia în ea şi în imaginea aceea amăgitoare, piezişă din sticlă mi-am zărit pe chip o expresie pe care n-o mai văzusem de când dădusem ochii ultima oară cu Rex. Voma mi s-a ridicat în gât şi apoi mi s-a revărsat pe gură, împroşcând tot harul şi făcând să se elibereze rapid locurile din stânga şi din dreapta mea. După ce mi-am golit stomacul, am fugit afară, în stradă şi, pe un capac ruginit de canal, în văzul întregii lumi, am continuat să 445

icnesc, forţându-mă să vomit, deşi nu mai aveam ce. Cu răsuflarea întretăiată şi lacrimile şiroindu-mi pe obraji, mam forţat din nou. Indiferent cât de mult încercam, tot nu reuşeam să scot afară din mine imaginea de mai înainte. Singurul lucru care persista, cu încăpăţânare. „Două zile mai târziu, am aterizat în Atlanta şi am condus până la cel mai apropiat magazin cu articole sportive.

În drum către apartamentul lui Rex,

am

cumpărat o bâtă Louisville Slugger de optzeci şi şase de centimetri. Când am încuiat în garaj maşina pe care o închiriasem, am lăsat înăuntru aparatul de fotografiat. „Clubul de dans tocmai se deschisese, pentru cei ce doreau să ia prânzul, însă nici urmă de Rex acolo. Nici de Mary Victoria. Am luat liftul până la ultimul etaj şi am intrat direct în apartamentul lui, cu bâta în mână. M-am îndreptat mai întâi spre fereastră şi am privit panoramaAtlanta, cât vedeai cu ochii. Mi-am ridicat bâta pe umăr, am zărit o veioză de cristal şi m-am hotărât pe loc. M-am balansat şi am lovit-o, împrăştiindu-o într-un milion de aşchii

de

cristal,

ce

sclipeau

prin

încăpere.

Parcă

explodase o sculptură de gheaţă. Apoi am atacat barul. Vase de cristal, sticle cu băuturi tari, halbe de bere din argint, fabricate în Germania, pe toate le-am făcut ţăndări sau le-am îndoit, împrăştiindu-le prin apartamentul acela de patru sute cincizeci de metri pătraţi. „Văzând că Rex nu-şi face apariţia, cu înjurăturile-i obscene, am trecut la operele de artă. Apoi la televizoare. La vaze. La cavalerul în armură strălucitoare, pe care Rex 446

îl adusese de la un castel din Anglia. Am salutat în felul acesta orice obiect care stătea, atârna sau decora în vreun fel apartamentul. După un sfert de oră, cum nu-mi mai rămăsese nimic de spart, am rămas locului, gâfâind, cu muşchii spatelui contractaţi, cu încheieturile însângerate şi cu bâta toată zgâriată şi ciobită de la aşchiile de sticlă. Mi-am sprijinit-o pe umăr, am făcut stânga-mprejur şi am dat să plec, însă am simţit deodată dinspre dormitor un miros ce mi-a mutat pur şi simplu nasul din loc. Era mirosul morţii, şi-mi plăcea. Am aprins lumina şi am cercetat încăperea cu atenţie, dintr-un capăt în celălalt. Rex zăcea într-un colţ, rezemat de fereastra ce dădea în strada Peachtree. Alb ca varul, tremurând involuntar din toate încheieturile; buza superioară îi tremura şi ea. Nu mai era decât o umbră a celui ce fusese odată. Aproape că nu l-am recunoscut. Erau efectele unei vieţi de alcoolism, combinate cu bolile Parkinson şi Alzheimer, ambele în stadiu avansat. Nu mai avea nici urmă de burtă, slăbise vreo douăzeci de kilograme, chipul îi era acum supt, schimonosit, iar ochii, înfundaţi în cap, priveau în gol, fără ţintă. Era aproape gol, nu purta decât o pereche de boxeri murdari. În timp am înţeles ce se petrecuse în ziua cu pricina: s-a întors acasă după-amiază şi a descoperit că Mary Victoria îl părăsise, luându-şi cu ea toate bijuteriile şi minuscula sa lenjerie intimă. Fără prieteni, fără familie la care să apeleze, rămas fără nici-o alternativă, a dat-o pe băutură, iar atunci un cheag de sânge i-a blocat circulaţia 447

cerebrală. Când l-am găsit eu, se produseseră deja leziuni permanente, ireversibile. „M-am îndreptat spre Rex ca şi cum aş fi păşit în zona batter-ului. I-am atins ceafa cu bâta, însă n-a reacţionat în niciun fel. L-am ciocănit un pic mai tare, tot nimic. În fine, l-am ciocănit pentru a treia oară, moment în care capul i-a căzut pe o parte. Nu s-a uitat deloc la mine. Privirea i-a rămas pur şi simplu aţintită pe fereastră, în timp ce capul i se bălăbănea înainte şi înapoi. Nu-mi păsa în ce stare se afla sau cât de bolnav era. Am întins bâta, mi-am închis ochii şi am simţit cum lemnul îi apăsa pielea moale, cheală şi zbârcită de pe ceafă. «O singură lovitură,» am rostit cu glas tare. «Doar de-atât ar fi nevoie.» Rex nu răspunse. «O singură lovitură şi o să te trezeşti acolo unde ţi-e locul.» „în clipa aceea am auzit-o pe Miss Ella. Mi-a spus: «Tucker?» „«Pleacă. Asta e între mine şi el.» „«Eşti destul de isteţ ca să nu te laşi păcălit de gândul ăsta.» „«Oare aşa să fie?» Sticla goală a lui Rex zăcea pe pervazul ferestrei. Am izbit-o şi a zburat direct în baia îmbrăcată în marmură, unde s-a sfărâmat în sute de ţăndări. „«Dragostea nu se gândeşte la rău.» „«Ei bine, să ştii că eu m-am gândit.» „«Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.» 448

„M-am uitat la Rex şi n-am simţit nici-o urmă de milă. „«Rex însuşi este propria lui pedeapsă, cea mai grea dintre toate pedepsele. Nu poţi să-i faci un rău mai mare decât şi-a făcut deja el însuşi. Omul ăsta străbate un lung şi lent proces de putrezire dinăuntru în afară. Din fericiresau din nefericire-are gene puternice, aşa că procesul ăsta va dura ceva timp.» „Ocolindu-l pe Rex, m-am îndreptat către fereastră. «Să nu-mi spui că tu nu te-ai gândit niciodată la aşa ceva», i-am spus lui Miss Ella. „«Copile, păcatele mele sunt roşii precum cârmâzul, aşa că Domnul ştie răspunsul: da, m-am gândit şi eu la asta. Aproape în fiecare clipă. Mi-am luat chiar şi o puşcă. Dar a te gândi la un lucru şi a-l înfăptui sunt două chestii total diferite.» „«Păi atunci, Miss Ella, cu mine cum rămâne?» A urmat o tăcere de aproape un minut, după care mi-a vorbit din nou. „«Tu, copile, să fii o lumină. Tu să fii lumină.» „Câteva ore mai târziu, paramedicii l-au întins pe Rex pe o targă şi l-au transportat până la lift. La o săptămână după acel episod, i-am făcut bagajele, l-am suit în camionetă şi l-am dus la Clopton. A fost o călătorie lungă şi tăcută. Niciodată, de când mă ştiu, nu am petrecut atât de mult timp cu tatăl meu, fără întrerupere şi în acelaşi loc. Fiecare stâlp de telegraf pe lângă care treceam era încă o ocazie risipită. Aş fi putut să-l izbesc de 449

unul din stâlpii aceia, şi nimeni n-ar fi ştiut vreodată ce se întâmplase de fapt. Ultima parte a călătoriei am mers cu geamul larg deschis. Din cauza atacului cerebral îşi pierduse controlul sfincterelor, iar acum toate curgeau din el la fel de uşor, cum îi curseseră altădată pe gât băuturile spirtoase. „înainte de a pleca din Atlanta, medicul lui Rex îmi spusese

că

acesta

avea

nevoie

de

supraveghere

permanentă. Nu cunoşteam decât un singur loc adecvat, aşa că, intrând în Clopton, ne-am îndreptat direct către Rolling Hills. Am plătit avansul cerut, după care doi bărbaţi musculoşi, îmbrăcaţi în pantaloni albaştri marca Dickees şi cămăşi maro Carhartt l-au ridicat pe Rex din camionetă, l-au cărat la duşuri şi l-au spălat bine cu furtunul. După ce l-au curăţat, i-au pus un scutec pentru adulţi şi l-au cazat în cameră cu judecătorul Faulkner, un tetraplegic. Când am intrat în salon, Judele se uita la Dr. Phil27. «Salutare, fiule. Ăsta-i taică-tu?» m-a întrebat. «A fost. Pe vremuri.» Judele dădu din cap, îşi trecu limba peste buze şi spuse: «Hmmm, pare-mi-se că voi doi aveţi nişte probleme de rezolvat.» «Da, s-ar putea spune şi aşa,» i-am răspuns scurt. «Şi poate că am face-o, dacă el ar putea să vorbească sau măcar să numere până la zece, dar din moment ce nu poate, se pare că va trebui să trăiesc cu problemele astea toată viaţa.» Judele suflă şi apoi trase din 27

Dr. Phil este un show TV din Statele Unite, în care realizatorul (Phil McGraw) abordează diferite teme de medicină şi psihologie, oferind consiliere invitaţilor din platou – n.tr. 450

mica lui diafragmă orală, care acţiona diferite dispozitive electrice cu ajutorul variaţiilor presiunii aerului. Gesturile acelea, care iniţial m-au dezgustat, au făcut să se stingă televizorul. Îşi linse iarăşi buzele – alt gest care mă îngreţoşa – şi mi se adresă din nou: «Nu cred că Dr. Phil îţi va fi de prea mare folos în situaţia de faţă. M-aş oferi să-ţi dau eu o mână de ajutor, dar uite, nu mi-o pot mişca. Sunt în starea asta din ziua când neisprăvitul ăla m-a înjunghiat în spate cu coute-papierul, chiar în clipa când eram gata să-l eliberez condi ţionat pentru nouăzeci de zile. Însă asta nu-i o scuză pentru proastele mele maniere. Fiule, sunt judecătorul Faulkner. Poţi să-mi spui Jude.» Mam uitat înjur, la cloaca în care mă aflam, şi deodată mi-a picat fisa. Găsisem locul perfect pentru Rex Mason. Am întins mâna către interlocutor, dar mi-am retras-o imediat. «Eu sunt Tucker Rain. Iar acesta» – şi am arătat înspre Rex – «e Rex Mason.»„ Katie privea în zare, în timp ce eu mă cufundam tot mai adânc în amintirile trecutului. „Cinci ani de zile Judele a tot vorbit cu Rex. Întruna.” Am clătinat din cap. „Rex nu suporta să stea în preajma oamenilor care vorbesc încontinuu, iar Judele exact asta face. Vezi, asta înseamnă să se facă dreptate.” După aceste cuvinte, am făcut o pauză; s-au scurs astfel câteva minute, timp în care Katie a continuat să se uite afară, pe fereastra camerei lui Rex, încercând să-mi evite privirea. „În săptămânile care au urmat, am pus iarăşi mâna pe aparatul de fotografiat, iar Doc m-a trimis 451

pe drumuri – eram plecat între patruzeci şi cincizeci de săptămâni pe an – aşa că fotografiile mele au început să apară în reviste de pe tot cuprinsul ţării.” Katie îşi schimbă iarăşi poziţia şi-şi încrucişă braţele. Părea că-i este frig. Am remarcat că pe ceafă avea un puf fin. Părul, tuns în stil Audrey Hepburn, îi crescuse de-acum, iar rădăcinile nu-i mai era blonde, ci brunete. Se rezemă de fereastră şi cercetă păşunea din spatele casei. „Dintotdeauna ai avut sentimentele acestea faţă de tatăl tău?” „La ce sentimente te referi?” „La ură,” Îmi răspunse cu un aer meditativ. „Din câte văd, nu prea te fereşti de întrebările dificile, nu-i aşa?” Clătină din cap, confirmându-mi spusele. M-a bătut gândul să intru şi eu în cameră, dar apoi m-am hotărât să n-o fac, totuşi. „Da,” i-am răspuns, lăsând ca gravitatea macabră a afirmaţiei să îşi facă efectul. „Cred că a existat totuşi o perioadă, cândva” – am continuat plimbându-mi privirea prin cameră – „când eram mai tânăr, când probabil încă mai nutream anumite speranţe. Însă el nu mi-a îngăduit să pierd prea mult timp în acel joc al închipuirii.” Katie m-a privit, fără a rosti nimic. Ochii ei îmi cercetau cu încordare chipul, făcându-mă să mă simt stânjenit. Căuta ceva anume, un lucru pe care nu eram sigur că vreau să i-l împărtăşesc. Am făcut semn cu mâna pe fereastră, în direcţia azilului privat. „Dacă ar putea 452

vorbi, m-ar blestema de moarte pentru că l-am internat la Rolling Hills. Gândul ăsta în sine îmi aduce o mare mângâiere.” Îşi muşcă buza de jos şi-mi studie în continuare chipul. „Vorbeşti despre el ca şi cum nici n-ar fi om. Ca şi cum n-ai avea nici-o urmă de ataşament faţă de persoana lui.” „Dacă lipseşti la un meci de baseball, să spunem că lucrezi din greu ca să-ţi întreţii familia. Dacă lipseşti la două meciuri, poate că ai o slujbă care te ţine departe de casă mai mult timp decât ai vrea. Poate ai un şef arogant şi dificil. Lipseşti la trei meciuri, ei bine, să spunem că lucrezi pur şi simplu prea mult. Dar dacă lipseşti la trei sute optzeci şi şapte de meciuri, eşti un demon din adâncul iadului.” Katie se aşeză jos, pe podea şi mă privi cu ochi întrebători. Am intrat şi eu în încăpere şi m-am oprit exact în locul unde îi îndesasem lui Rex ţeava puştii în gâtlej. Mam întors pentru o fracţiune de secundă înapoi în timp şi l-am văzut parcă aievea, stând în locul acela. Katie privea pe fereastră şi îşi şterse ochii cu mâneca, încercând să oprească rimelul ce i se scurgea pe faţă. Tăcerea era apăsătoare, aşa că am continuat: „Acum câţiva ani, Doc m-a trimis pe o platformă petrolieră în Atlantic, pentru a surprinde pe film o zi din viaţa acelor oameni. La momentul respectiv nu mi-am dat seama, însă îmi zgâriasem cel mai bun obiectiv, care era şi preferatul meu. Cel de 17-35 milimetri, cu deschiderea unghiulară 453

mare. Uitându-mă prin vizor n-aveam cum să văd zgârietura. Era prea superficială. Însă era acolo. Ar fi trebuit să-mi verific mai întâi obiectivul. Ştiam cum se procedează corect, însă mă grăbeam şi mi-am pierdut capul. Când Doc a primit filmul, s-a înfuriat teribil. «Tucker, doar ai destulă experienţă încât să nu faci aşa ceva!» Şi avea dreptate, prin urmare m-a trimis înapoi. Zgârietura aceea mi-a distrus nu doar o singură fotografie, ci rolă după rolă până când, într-un final, am început să fotografiez cu un alt obiectiv. În ultimă instanţă, am fost nevoit să cumpăr un obiectiv nou. Imperfecţiunea sticlei îşi punea amprenta asupra fiecărui instantaneu surprins. Nu aveam cum s-o evit. Ori de câte ori făceam fotografii cu acel obiectiv, pe care l-am folosit în 90 la sută din cazurizgârietura era prezentă.” M-am aşezat pe pat şi m-am uitat la podeaua unde zăcuse Miss Ella, când mă trăsese de cracul pantalonului. „Cred că inima este ca obiectivul acela, iar sufletul, ca rola de film.” După aceste cuvinte, m-am ridicat, m-am îndreptat către fereastră şi am cercetat păşunea ce se întindea dedesubt. „Cred că în copilărie am avut parte şi de nişte clipe foarte frumoase, însă oricât de mult mă străduiesc, nu-mi aduc aminte de prea multe dintre ele. Toate sunt mânjite de sânge, de cuvinte aspre, de amintiri urâte şi de mirosul de alcool. Ăştia sunt ochelarii mei, de culoarea «Rex.» însă viaţa nu e o fotografie. Nu pot să schimb lentilele, şi gata.” 454

Sprijinindu-se de perete, Katie se lăsă pe vine şi se ghemui sub pervazul ferestrei. Îşi strânse genunchii la piept şi-şi odihni capul pe braţe. Poate că îi povestisem prea mult. M-am întors să plec şi am dat peste Mutt care se holba la mine, alb ca varul. Habar n-am de cât timp stătea acolo. S-a apropiat de uşa lui Rex şi s-a oprit în cadrul ei, ezitând. Îşi proptise ambele mâini de tocul uşii, ca şi cum ar fi încercat să-şi recapete echi librul. Făcu un pas înainte, însă picioarele păreau să i se fi lipit pe podea, ca fierul atras de magnet. În cele din urmă intră, mormăind în sinea lui ceva de neînţeles şi se opri în mijlocul încăperii. De acolo merse spre măsuţa de scris a lui Rex, îşi plimbă privirea de jur împrejur, ca şi cum ar fi încercat să-şi găsească nişte puncte de sprijin şi făcu un gest cu mâna. După câteva minute, reuşi să îngaime: „Eu... eram aici.” Am făcut câţiva paşi înspre uşă. „Poftim?” Mutt

arătă

spre

mijlocul

camerei,

pierdut

în

conversaţia cu sine însuşi. „Era aici, în genunchi, curăţând podeaua. M-a rugat s-o ajut să mute biroul mai în spate, lângă perete.” Se mişcă mecanic, aproape ca un robot. „L-am mutat, după care a intrat Rex. Beat mort. Îl trimisese pe Mose la Dothan. I s-a adresat lui Miss Ella: «îţi plac băieţii mei?» Ea i-a răspuns: «D-le Rex, să ştiţi că sunt cei mai buni băieţi pe care i-am întâlnit vreodată. Îi iubesc ca pe propriii mei copii. Ştiu că şi dvs. sunteţi tare mândru de 455

ei.» Fără a rosti vreun cuvânt, a aruncat în ea cu paharul din mână. A lovit-o drept în gură, iar dinţii i-au zburat cât colo. A luat apoi de pe jos un ciob de sticlă şi a pocnit-o cu putere peste faţă, tăindu-i ochiul. Am făcut un pas spre ea, însă Rex şi-a îndreptat degetul către mine, şi i-am văzut privirea, care parcă-i ardea.” Mutt respira greoi, iar mâinile îi tremurau. „Mi-a zis: «Idiot mic ce eşti! Tu nici măcar n-ar fi trebuit să fii în viaţă acum. De ce nu mori odată? N-ai fost nimic mai mult decât o poftă pe care miam împlinit-o. Un schimb de secreţii corporale. Atât! Atât ai fost, şi nimic mai mult! Sămânţă irosită!» Apoi şi-a mutat degetul şi, arătând din nou către Miss Ella, a continuat: «Am să-ţi spun eu când sunt mândru de cineva,» după care a lovit-o în coaste cu botul pantofului. Le-am auzit plesnind...” Mutt rămase ca o stană de piatră în mijlocul dormitorului, apoi începu să se învârtă în sens contrar acelor de ceasornic, de parcă ar fi fost un secundar. Se uită la mine: „Am auzit trântindu-se uşa exterioară, cea cu plasă contra ţânţarilor, apoi zgomotul crampoanelor tale pe lemn şi pe marmură... Ai alergat... aici, şi...” Îşi târî picioarele către locul unde îi îndesasem lui Rex puşca pe beregată. „Degetele tale... au apăsat tare de tot... dar nu suficient de tare...” Arătă apoi pe fereastră, afară. „Ai luato în braţe, ai scos-o de aici, Rex a adormit... iar eu m-am întins acolo, afară.” Mutt se învârtea în mijlocul încăperii. „Eu... el... a lovit-o de şaptesprezece ori înainte să intri tu.” 456

Plângând cu sughiţuri, Katie îşi ascunse faţa între genunchi. S-au scurs aşa câteva minute, după care ea s-a ridicat şi a traversat în fugă holul. Hohotele s-au îndepărtat pe scări în jos şi apoi s-au estompat când Katie se năpusti afară, pe uşa din spate. Mutt încetă să se mai învârtă şi se îndreptă către fereastră. Îşi apăsă nasul pe geam şi privirea i se pierdu în zare, dincolo de marginile pământului. Ajunsese pe marginea prăpastiei. Tucker? De ce nu mi-ai spus? Tot timpul ai ştiut asta, şi nu miai spus! Tucker, băiatul ăsta scump are nevoie să afle că n-a fost vina lui, şi are nevoie să te audă pe tine spunându-i asta. Mutt va muri sau va trăi în funcţie de ce alegi tu să faci mai departe. Trebuie neapărat să afle că nu e vina lui, că n-a fost niciodată! Dar a fost! Tocmai mi-a spus asta. Ar fi putut împiedica să se întâmple ce s-a întâmplat. Copile – i-am simţit degetele prinzându-mă de bărbie şi întorcându-mi faţa spre ea – gata, eliberează-te! E timpul să iei trecutul, să-i faci vânt de pe stâncă şi să-l laşi să se scufunde. M-am târât pe podea, până în dreptul semnului întunecat unde Miss Ella se prăbuşise, am parcurs cu unghia conturul petei purpurii şi am privit cum lacrimile mi se scurg prin crăpăturile lemnului, asemenea unor stropi de aur ce se rostogolesc uşor spre creuzetul pentru topire. 457

Capitolul treizeci şi şapte „Unchiu' Tuck! Unchiu' Tuck! Unchiu' Tuck! Unchiu' Tuck! Am sărit drept în picioare, orbit de soarele amiezii. Jase stătea în cadrul uşii, respirând precipitat, transpirat tot şi arătând cu mâna în direcţia carierei de piatră. „E în apă! E la fund! Nu se mişcă! E la fund!” M-am frecat la ochi, încercând să mă concentrez asupra spuselor copilului. „Ia-o mai încet, amice! Cine e la fundul cui? Cine nu se mişcă?” Jase făcu semn spre o fotografie agăţată pe perete. O fotografie pe care ne-o făcuse Miss Ella mie, lui Katie şi lui Mutt, în care stăteam cu braţele petrecute fiecare pe după gâtul celorlalţi. Era în ziua când Katie plecase în Atlanta. Jase arătă spre Mutt. „El.” Am zburat pur şi simplu pe coridor, apoi în jos pe scări, am traversat bucătăria şi am ieşit tot în fugă pe uşa din spate. Am sărit prin gardul de buşteni, m-am dat de-a rostogolul, mi-am zgâriat tălpile şi am luat-o la fugă cât mă ţineau picioarele peste păşune. Până să ajung la pâlcul de pini mi-am scos cămaşa, iar când am ajuns la marginea carierei n-am ezitat nici-o clipă. Am plonjat de pe stâncă şi m-am cufundat în apă ca un vultur pescar în căutarea prăzii. Am străpuns suprafaţa apei, iar undele iscate s-au 458

împrăştiat până la peretele de stâncă, asemenea unor valuri reci de sticlă, în timp ce eu m-am scufundat după trupul nemişcat din adânc. Pantalonii şi pantofii mă trăgeau înapoi, însă am înotat tot mai adânc, încercând să ajung la Mutt. Urechile îmi pocneau din ce în ce mai des din cauza presiunii crescânde a apei. Soarele era sus pe cer, iar apa-rece şi scânteietoare. Mutt zăcea inert, cu mâinile întinse pe fundul nisipos, la câţiva metri de barca scufundată. Nu se mişca deloc. Funiile legate în jurul picioarelor şi mijlocului său aveau la celălalt capăt nişte greutăţi considerabile, care se odihneau pe nisip. Părul i se unduia încoace şi încolo, purtat de mişcările apei, la fel şi degetele. Am ajuns în dreptul lui, l-am apucat de gulerul cămăşii şi l-am întors cu faţa în sus. Avea ochii larg deschişi, iar gura îi era făcută pungă în jurul capătului unui furtun verde de grădină. Era cât se poate de viu. Nu la priveliştea asta mă aşteptam, să-l văd pe Mutt zgâindu-se la mine, calm ca o adiere de vară. I-am cercetat chipul, pentru a mă asigura că trăieşte. Îmi făcu cu mâna, în timp ce în cealaltă ţinea o sită pentru făină. Am înjurat în gând şi, scuturând din cap, i-am făcut semn în sus. Mutt şi-a dezlegat funiile care-l ţineau legat de greutăţi şi, împreună, am înotat spre suprafaţă. Am început să tremur din toate încheieturile, însă Mutt părea foarte încălzit, de parcă atunci ar fi ieşit din toaster. M-am căţărat pe stânca plată unde obişnuiam să 459

ne jucăm în copilărie şi am tras cu nesaţ aer în piept, după

care

m-am

uitat

cu

suspiciune

la

faţa

sa

contorsionată. Arăta de parcă un doctor dement îi cususe buzele la colţuri. Pe sub haine, purta un costum impermeabil de scafandru. Îşi scoase din gură furtunul şi se uită la mine de parcă tocmai l-aş fi rugat să-mi cumpere un ziar, în drum spre casă. „CE FĂCEAI ACOLO?” Mutt tresări, surprins de strigătul meu şi se uită în spate, întâi peste un umăr, apoi peste celălalt. I-am tras cu putere un dos de palmă peste faţă. „Te-am întrebat CE FĂCEAI ACOLO?” Îşi trecu limba peste buzele uscate, crăpate şi, făcând semn cu degetul în jos, spre fundul apei, îmi răspunse: „Căutam un bănuţ.” „EŞTI NEBUN? ŢI-AI IEŞIT CU TOTUL DIN MINŢI?” Mutt se scărpină la ceafă, îşi descheie fermoarul costumului impermeabil şi dădu din cap: „Da.” „îţi baţi joc de mine, bănuiesc.” „Ba nu.” Scutură din cap. „Gibby mi-a spus că, din punct de vedere clinic, sunt...” M-am rezemat brusc cu spatele de stâncă. „Nu asta am vrut să zic.” Mutt rămase tăcut, însă ochii îi fugeau fără odihnă de la un capăt la celălalt al carierei de piatră. Încerca să înţeleagă ce voiam să zic şi aştepta următoarea lovitură. Mi-am şters faţa şi am încercat să-i pun o întrebare la care să-mi poată răspunde. Am îngenuncheat lângă el şi mi-am aşezat palma pe obrazul lui, cu o 460

mişcare fermă, dar blândă. „Mutt, ce făceai acolo jos, înainte să mă scufund după tine?” Ochii îi fugiră iarăşi din colţ în colţ, însă capul îi rămase nemişcat, „înotam pe fundul apei, legat de nişte greutăţi, cam şaizeci de kilograme, şi respiram prin furtunul ăla. Între timp, cerneam nisipul cu sita asta de făină.” „OK.” Am făcut o pauză. „Dar ce era în mintea ta? Ce aveai de gând să faci, pentru ce atâta efort?” „Încercam să găsesc un bănuţ pe care l-am pierdut aici, mai demult.” „Când l-ai pierdut?” Mutt se scărpină în cap, căzut pe gânduri. „În ziua când am scufundat barca Jolly Roger.” „Şi ai crezut că ai putea să-i dai de urmă aici, pe fundul apei?” Mutt îşi roti privirea de jur împrejur, ca şi când răspunsul era evident şi eu eram cel smintit, în toată povestea asta. „Hmm... da. Vezi tu, în ziua când l-am scufundat pe Jolly Roger, aveam în buzunar un bănuţ de cinci cenţi, cu cap de bizon. Bănuiesc că mi-a căzut pe undeva pe-aici, căci am căutat în toate celelalte locuri posibile.” Arătă cu degetul către adâncul apei. „E acolo, pe undeva.” Mi-am băgat mâna în buzunar şi am scos o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi. „Dacă ai nevoie de bani, să ştii că nu trebuie decât să-mi ceri.” 461

Mutt scutură din cap. „A, nu, eu căutam un bănuţ anume.” „De ce e bănuţul ăla atât de important pentru tine?” „Pentru că” – îmi explică, uitându-se la mine de parcă era perfect logic – „dacă l-aş găsi, dacă mi l-aş pune la loc în buzunar, atunci poate că ziua aceea nu s-ar mai termina niciodată. Poate că m-aş putea întoarce în timp, so iau de la capăt. De unde am rămas. Poate că...” Katie stătea sus pe stâncă, deasupra noastră, cu braţul petrecut în jurul lui Jase. Mutt se uită la mine, fără să bănuiască că tocmai îmi răpise zece ani din viaţă şi că fusesem cât pe ce să fac infarct din pricina lui. M-am căţărat afară din carieră şi m-am întors acasă, unde am intrat sub duş şi am rămas sub jetul fierbinte până când s-a răcit apa. Venise timpul să-l sun pe Gibby, şi eram conştient de asta. Descoperisem rădăcina problemei, dar oricât de mult aş fi încercat să sap împrejurul ei, tot n-aveam cum s-o smulg cu totul, pentru că ramificaţiile ei pătrunseseră deja în stâncă.

462

Capitolul treizeci şi opt Pe la ora trei dimineaţa, Katie coborî tiptil scările la subsol şi mă scutură de umăr, dar nu era nevoie să mă trezească. Oricum nu dormeam. „Tucker,” Îmi şopti, „Tuck, trebuie să vorbesc cu tine, să-ţi spun ceva.” Avea buzele strânse, încordate; i-am simţit răsuflarea pe faţă, iar mirosul de lavandă parcă mă învăluia cu braţe invizibile. Era întuneric şi răcoare în subsol, iar Katie venise în picioarele goale. Ţinea în mână o lumânare şi purta o pijama de mătase care nu reuşea să ascundă faptul că îi era frig. „Nu am fost pe de-a-ntregul sinceră cu tine. Mai este ceva de zis.” Îşi strecură mâna pe sub a mea, mi-o luă şi mi-o apăsă tare pe abdomenul ei, apoi mi-o strânse cu toată puterea, de parcă i-ar fi fost teamă să n-o iau la fugă. „Când am mers în Colorado... Trevor şi cu mine... am încercat să luăm totul de la capăt. Nu sunt sigură” – din colţurile ochilor începură să-i curgă lacrimi – „însă cred că... sunt însărcinată.” Se ridică în picioare şi se întoarse, dând să plece. „Îmi pare rău.” Ieşi, la fel de silenţios cum intrase. O vreme se auzi foşnetul îmbrăcămintei de mătase, apoi se făcu linişte. Tucker? Acum ce mai vrei de la mine?

463

Aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra unei anumite chestiuni. Cred că sunt destule lucruri care mi-au atras atenţia în ultimele douăzeci şi patru de ore. Ştii şi tu că nu e bine să te preocupi de prea multe lucruri deodată, nu? Copile, vreau doar să-ţi amintesc un lucru. Da, doamnă. Ce anume? Mi-am petrecut jumătate din viaţă îngrijind doi copii din flori.

464

Capitolul treizeci şi nouă Am urcat scările, m-am îndreptat spre dulapul cu arme, am înşfăcat aceeaşi puşcă Greener şi am desigilat o cutie de cartuşe. Am vârât două cartuşe numărul cinci în camera de încărcare, iar restul cutiei l-am luat cu mine pentru

orice

eventualitate.

Am

mers

mai

întâi

în

dormitorul lui Rex şi am ţintit portretul său, ce trona deasupra şemineului. Am apăsat pe trăgaci şi i-am zburat capul de pe pânză, apoi m-am întors spre patul unde obişnuia să doarmă. Glonţul de oţel s-a împlântat chiar în mijlocul acestuia, împrăştiind un nor de pene prin toată camera. După care i-am ţintit biroul, făcând blatul ţăndări. În cele din urmă, m-am dezlănţuit împotriva măsuţei de toaletă, cea pe care-şi golea buzunarele şi unde-şi aşeza paharul. După ce am măcelărit camera lui Rex, am aruncat arma pe pat şi am coborât scările în bucătărie. Katie veni în fugă, albă la faţă ca o stafie. Mă văzu, se feri din calea mea, iar eu am coborât scările, spre crama lui Rex. Crama aceea extraordinară, teribil de scumpă, teribil de inutilă. Am luat bâta Louisville Slugger lungă de şaizeci şi şase de centimetri de lângă perete şi mi-am ridicat-o pe umăr, în poziţia binecunoscută. Mi-am imaginat chipul lui Rex, mam balansat şi am lovit. Vin, praf, lemn, sticlă, toate au 465

explodat, împroşcând pereţii cu şase nuanţe diferite de roşu, de la şase producţii diferite. Mi-am reluat poziţia „de luptă”, am făcut un pas în lateral şi am lovit din nou. Am continuat aşa până când toţi pereţii fură înecaţi în roşul acela sângeriu. Rafturile de lemn fuseseră, la rândul lor, făcute ţăndări; vinul curgea şiroaie înspre gura de evacuare din podea, răsunând mai apoi de-a lungul ţevilor de canalizare. M-am aşezat pe jos; eram lipicios tot, din cauza stropilor de vin, şi acoperit din cap până-n picioare cu cioburi de sticlă. Simţeam cum spasmul muscular îmi coboară în picior. În clipa aceea mi-au ajuns la urechi nişte sunete. Acorduri ce veneau de la pianul cu coadă al lui Rex. Se răspândeau prin toată casa şi parcă mă luau pe sus, chemându-mă afară din cramă. M-am îndreptat spre sufragerie, de unde se auzeau sunetele. Arătam de parcă fusesem împuşcat cu piure de struguri. Am găsit-o pe Katie aşezată în faţa pianului, atingând clapele cu vârful degetelor. Nu ştiu ce anume cânta, însă, după vocea lui Miss Ella, era cu certitudine cel mai frumos sunet care răsunase vreodată în casa noastră. Mutt îşi făcu şi el apariţia, cu o cheie ciudată în mână, ridică capacul pianului şi se aplecă înăuntru, ascultând cu atenţie. La fiecare câteva secunde, se întindea peste corzi şi strângea sau dădea puţin drumul la câte una, cu gesturi calme, de parcă ar fi reparat un carburator. Apoi se aşeză lângă Katie şi-i urmări cu atenţie degetele ce zburau peste clape. Am lăsat bâta într-un colţ al încăperii, m-am aşezat pe 466

podea şi am început să-mi culeg din păr cioburile de sticlă; simţeam pe buze gustul amărui al vinului. Tăieturile de pe faţă mă usturau, iar gustul acela înţepător îmi ardea parcă gâtlejul. Katie a continuat să cânte până când primele raze ale dimineţii au început să ne bată în geam. Nu ştiu câte piese au fost. Poate o sută. Şi toate, din memorie. La fiecare câteva clipe, Mutt se ridica, se ducea de cealaltă parte a pianului, meşterea ceva la o coardă, apoi se aşeza la loc, lângă Katie. El, în costumul de poliester cu dungi, ea în pijamaua de mătase, iar eu-scăldat în vin, sticlă, aşchii de lemn, amărăciune şi frumuseţe.

467

Capitolul patruzeci Pe la jumătatea dimineţii stăteam înfăşurat într-un prosop, cu părul ud şi îmi turnam o cană de cafea, când Mutt intră în bucătărie, cărând într-o mână o drujbă, iar în cealaltă, un baros. Mărturisesc că priveliştea aceasta mi-a stârnit curiozitatea. Însă, ţinând cont de cele petrecute în ultimele douăzeci şi patru de ore, orice era posibil. „Bună dimineaţa,” l-am salutat, însă Mutt dispăruse deja. Captiv în propria-i lume, ieşise din încăpere fără ca măcar să-mi remarce prezenţa. Capul îi era aplecat înainte, iar mersul greoi parcă nu putea păstra ritmul, de parcă plimba un câine uriaş şi nu-l putea ţine în frâu. Am coborât în subsol şi am început să mă îmbrac, când am auzit prima trosnitură. Ca să fiu cinstit, nu-mi păsa nici dacă distrugea toată casa, din temelii. Orice schimbare ar fi adus o îmbunătăţire. Cu toate acestea, am luat-o repede pe scări în sus cu speranţa că acţiunile distructive ale lui Mutt aveau să slujească şi unui scop constructiv, cât de cât. Am rămas în cadrul uşii şi, ţinând cu grijă ceaşca de cafea, am urmărit cum Mutt se străduia din răsputeri să împingă măsuţa de toaletă a lui Rex pe fereastră afară. Reuşi s-o ridice pe pervaz, o scoase afară pe jumătate şi 468

apoi îi făcu vânt cu un deget, privind-o cum se prăbuşeşte şi se sfarmă în zeci de bucăţi, la impactul cu granitul ce pardosea terasa de la parter, îşi puse pe ochi ochelarii de protecţie, porni motorul drujbei, tăie în două patul lui Rex şi-l ucise în acelaşi mod violent şi glorios, zdrobindu-l de granit. Apoi azvârli pe fereastră rămăşiţele biroului lui Rex, urmate, asemenea unui disc de Frisbee, de portretul rămas fără cap, ce atârnase până atunci deasupra poliţei şemineului. Dislocă şi poliţa, cu o singură lovitură puternică de baros, scoase din ţâţâni uşa dormitorului şi le aruncă pe amândouă peste mormanul de lemne ce zăcea dedesubt. Odată golită camera, Mutt îşi strânse uneltele, dădu din cap încântat şi ieşi din casă. Începu să adune lemnele zdrobite şi să le stivuiască pe un petec de iarbă din faţa verandei. Glue, care hoinărea pe păşune, îşi îţi capul peste gard, uitându-se la el plin de curiozitate. La fel de curioşi îl priveau Katie şi Jase, care până atunci şezuseră pe verandă, contemplând „artificiile”. Mose

curăţa

gunoiul

din

grajd,

însă

expresia

întipărită pe chipul său îmi spunea că se aşteptase la asta. De asemenea, îmi mai spunea că savura din plin ceea ce se petrecea. Mutt întoarse grajdul cu susu-n jos în căutarea unui bidon cu gaz lampant, însă nu găsi. Mi-am ridicat un deget. „Am eu exact ce-ţi trebuie.” Am înhăţat de sub patul meu cele două borcane pe care le primisem de la Whitey. Mutt le-a turnat pe amândouă peste grămada de lemne. „Aţi face bine să vă daţi mai în 469

spate,” Îi avertiză pe Jase şi pe Katie. Aruncă un chibrit aprins, care provocă mai întâi un fulger alb, iar apoi flăcările izbucniră cu violenţă şi se înălţară la vreo şase metri în văzduh, emanând o dâră de fum negru, din cauza aracetului şi materialelor textile. Mutt intră în bucătărie, se spălă pe mâini, luă din congelator o cutie cu îngheţate pe băţ, scoase una cu aromă de banane şi-i desfăcu ambalajul. Cu băţul de la îngheţată în gură, îmi oferi şi mie cutia. Am refuzat scuturând din cap şi arătându-i cana cu cafea. Îndreptă spre mine vârful îngheţatei şi spuse: „Nu înţeleg de ce ar mânca cineva o altă îngheţată decât cea de banane.” Am privit împreună cum flăcările înghiţeau ce mai rămăsese din portretul lui Rex. Mai întâi se încreţi, ca o folie de plastic pe cuptorul încins, apoi se făcu cocoloş, se înnegri şi în cele din urmă se dezintegră cu totul, prefăcându-se în cenuşă. Mutt linse îngheţata până nu mai rămase decât băţul, pe care îl aruncă în foc şi începu să scoată din casă şi restul obiectelor de mobilier care-i displăceau. În scurt timp mi-am dat seama că orice obiect de care îl lega vreo amintire neplăcută sfârşea inevitabil în foc. Trei scaune din sufragerie, câteva rânduri de cărţi, două seturi de instrumente pentru curăţarea şemineului, vreo şase lămpi, două scaune înalte, de bar, de fapt aproape tot barul, două canapele, trei fotolii mari, mai multe măsuţe, un glob pământesc, toate hainele şi pantofii lui Rex, mai bine zis toată garderoba acestuia, o carpetă mică, în stil oriental, 470

covorul dintr-una din băi, cincişase tablouri, o chiuvetă de baie, toate fotografiile lui Rex pe care i-au picat ochii, masa din sufragerie, pe care a scos-o din casă pe bucăţi, cea mai mare parte din draperii, dacă nu chiar toate, un ventilator de tavan, câteva pernuţe de şezut, toate aşternuturile şi, în cele din urmă, puşca Greener. Pe aceasta o luă în mână şi coborî scările; ajuns jos, îmi aruncă o privire întrebătoare. Am dat din cap a încuviinţare, iar Mutt aruncă arma de cinci mii de dolari chiar în vârful grămezii. Era un foc plăcut, prietenos. Scump, dar liniştitor. Mose ieşi din grajd, cu o furcă într-o mână şi o cană de cafea în cealaltă. Se rezemă de gard, zâmbi şi ridică înspre mine cana. Katie coborî de pe verandă şi-mi spuse: „Tuck, n-ai de gând să-l opreşti?” „De ce aş face-o?” „Păi,” Îmi explică, arătând spre casă, „oare n-aţi putea să faceţi ceva bun cu toate lucrurile astea?” „Cum ar fi?” „Să le vindeţi.” „Mda, dar cu banii pe care i-am câştiga de pe urma lor nu am putea plăti un psihoterapeut mai bun decât focul. Mă gândesc să-mi iau nişte bomboane, câteva batoane de ciocolată Hershey şi să-mi trag un scaun mai aproape.” Când flăcările s-au înteţit şi mai tare, m-am aşezat pe jos, cu picioarele încrucişate, încălzindu-mă la focul strălucitor. Jase coborî în fugă de pe verandă, îmi sări 471

drept în poală şi mă întrebă: „Unchiu' Tuck, crezi că lui Unchiu' Mutt i-ar face plăcere să bea nişte bere cu noi?” Şedinţa noastră de psihoterapie a ars ore în şir, însă cutia de plastic din buzunar şi dispariţia rapidă a lui Mutt mi-au reamintit că inevitabilul se apropia. Poate că era doar calmul dinaintea furtunii. Oare ce avea să facă după stingerea focului? Mai târziu, în cursul acelei după-amiezi, am format numărul. A apucat să sune o singură dată. „Gibby, Tucker la telefon.” „Tucker, mă bucur să-ţi aud vocea. El ce mai face?” „Când, cum. În unele zile, sesizez un oarecare progres. În alte zile are un comportament anormal. Însă...” „Tucker, care-i baiul?” „Cred că am descoperit rădăcina problemei.” „De unde ştii?” „E o poveste lungă. Îţi aminteşti când Mutt ţi-a povestit de visul acela, în care se făcea că era pitit sub un birou sau sub o masă şi nu putea să sară în ajutorul cuiva care avea nevoie?” „Bineînţeles.” „Ei bine, povestea asta chiar s-a întâmplat. În urmă cu aproximativ cincisprezece ani. Am fost martori amândoi la acea scenă, dar eu n-am ştiut asta până aseară. Mă... mă simt derutat. Uitându-mă la el, am impresia că e posibil ca starea lui să se îmbunătăţească încetul cu încetul, dar e la fel de posibil să se prăbuşească dintr-o dată.” 472

„Poimâine e Crăciunul. Am să-ţi trimit cu poşta rapidă o altă medica ţie, şi ar trebui să ajungă pe douăzeci şi şase. Asta înseamnă peste trei zile Ce crezi, te descurci până atunci?” Pierdusem cu totul noţiunea timpului. Nici nu-mi dădusem

seama

că

mai

era

o

zi

până

la

ajunul

Crăciunului. „Cred că da. Poate. Nu ştiu. Nu ştiu dacă fitilul lui arde rapid, lent sau nu mai arde deloc.” „Ai folosit injecţiile acelea? Thorazine?” „Nu, nu încă.” „Ţine-le pe-aproape. Dacă starea lui e măcar pe jumătate atât de gravă pe cât mi-o descrii tu, s-ar putea ca ele să-ţi fie singura salvare.” Avea dreptate Gibby, însă acum mă confruntam cu două probleme – pe de-o parte, Mutt, iar pe de altă parte, ce să le cumpăr lui Katie şi lui Jase de Crăciun.

473

Capitolul patruzeci şi unu Când eram copil, majoritatea prietenilor mei visau să se lupte cu flăcările, să-i împuşte pe băieţii răi, să înscrie un home-run, care să le aducă trofeul, să o salveze pe prinţesă sau chiar să primească un sărut. Visele mele însă n-aveau nimic de-a face cu pompierii, cu infractorii şi poliţiştii, cu fetele sau cu trofeele sportive – toate astea au venit ceva mai târziu. Primele mele vise, cel puţin cât îmi mai aduc aminte din ele, se învârteau în jurul lui Rex: Îmi imaginam că se întoarce devreme de la serviciu, îşi lasă la o parte servieta, ia în mână o mănuşă de baseball – nu paharul de băutură – şi-mi aruncă mingea. Iar dacă se putea să facă toate astea fără să ţipe la mine sau să mă lovească, cu atât mai bine. Visam cu ochii deschişi că într-o bună zi Rex avea să coboare din Lincoln-ul sau Mercedes-ul său negru, îmbrăcat în cămaşa sa albă şi apretată, din bumbac egiptean, cu manşete franţuzeşti şi broderie, transpirată toată şi lipită de spate, cu cravata legănându-se dintr-o parte în alta la fiece mişcare şi, zâmbind, avea să mă încurajeze: „Hai, că-i bine aşa, ţine-ţi cotul sus. Ocheşte, fă un pas înainte şi aruncă. Loveşte ţinta pe care ţi-ai fixat-o. Aruncă prin mănuşă.” Sau îmi imaginam că, pentru a-mi dovedi cât sunt de important pentru el, Rex se 474

grăbea să ajungă acasă, în timpul unei ploi torenţiale de vară, şi aruncându-mi mănuşa, mă îndemna: „Hai, grăbeşte-te, până nu se opreşte!” Însă cum aşa ceva nu s-a întâmplat, mi-am aruncat singur mingea, m-am prefăcut şi am inventat tot soiul de scuze, pentru a-i justifica absenţa. După o vreme am rămas fără justificări. În scurt timp, mi-am dat seama că baseballul nu se regăsea printre preferinţele lui Rex, aşa că mi-am făurit alte vise. Visam că mă invita să stau alături de el, indiferent cu ce s-ar fi îndeletnicit. Îmi spuneam că este ocupat, puternic, influent, că are multe pe cap. Apoi îmi imaginam că Rex mă roagă să-l ajut să scoată bălegarul din grajduri, să tundă iarba, să-şi cureţe armele, să gătească micul dejun, să crape lemne, să facă focul, să ţesale caii, visam că mergem la pescuit sau conducem tractorul împreună – m-aş fi mulţumit cu orice – însă Rex nu făcea nimic din toate astea. El plătea oameni care să le facă în locul lui, pentru că nu-i păsa de chestiile astea nici cât negru sub unghie. În felul acesta avea timp să alerge nestingherit după bani sau după secretara sa, sau să ruineze o afacere de familie din Decatur, pentru care generaţii la rând munciseră din greu. Nu sunt atât de înverşunat împotriva lui încât să nu recunosc că Rex se pricepea de minune să facă bani. Tot ce atingea, se prefăcea în aur. Însă secretul acesta, talentul de a face bani era cu siguranţă ultimul lucru pe care Rex mi l-ar fi împărtăşit. Era secretul său şi numai al 475

său, pe care bucuros l-ar fi dus cu el în mormânt – cum se va şi întâmpla, de altfelpentru că eu reprezentam pentru el un adversar. Scopul său era unul cât se poate de simplu. Rex îl angajase pe tatăl lui Katie ca să scape de ea, pentru că atunci când o aveam prin preajmă, eram fericit. Iar dacă el nu era fericit, nu lăsa pe nimeni altcineva să fie. În cele din urmă, visele mele s-au micşorat şi mai mult, până n-a mai rămas din ele decât simpla dorinţă de a fi apreciat ca persoană. Dacă Rex n-avea de gând să joace mingea cu mine, prin ploaie, putea măcar să mă ia de mână, să intrăm împreună în turnul său zgârie-nori, să mă bată prieteneşte pe umăr şi să spună: „Bună ziua, d-le Cutare. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe fiul meu.” Apoi să-mi dea voie ca, ridicat pe vârfuri, să apăs butonul liftului care să ne ducă la ultimul etaj. Îmi imaginam că defilează cu mine prin birou, o roagă pe secretară să-i aducă o cafea, iar mie, o ciocolată caldă cu topping de bombonele fondante, pe care le cumpărase, chipurile, special pentru mine. Şi mă lasă să stau lângă el în timp ce dă câteva telefoane, participă la întâlniri de afaceri sau face alte lucruri importante. Din moment ce mă indusese în treburile lui atât de importante, asta însemna că şi eu sunt important. În schimb, pe Miss Ella n-a fost nevoie s-o întreb vreodată dacă mă iubeşte sau nu. Ştiam, pur şi simplu. Îmi spunea asta în fiecare zi, însă rareori folosea cuvinte. De când aveam cinci ani, Miss Ella m-a învăţat cum se scrie dragoste, şi niciodată n-am uitat. 476

Se scrie T-I-M-P. Un lucru despre care Rex nu ştia absolut nimic.

* Expresia de pe chipul lui Jase îmi dădea de înţeles că avea şi el aceeaşi problemă. Se plictisea. La ora 9 dimineaţa făcuse deja vreo două sute de ture cu bicicleta, de la un capăt la celălalt al aleii şi chiar începuse să-şi aşeze singur mingile de baseball pe suport. Avea nevoie de o activitate. Mutt, pe de altă parte, avea nevoie de o curăţenie generală, însă nu ştiam cum să i-o spun. Barba sa mai avea puţin şi aniversa două săptămâni de existenţă, dar Mutt tremura atât de tare, încât n-ar fi putut nici măcar să tragă o linie dreaptă. Aşadar, nu voiam să-i sugerez să se bărbierească singur, de teamă să nu-şi taie gâtul. Ca nu cumva să îl jignesc, am încercat să-l iau pe ocolite. M-am suit la el în şură şi l-am surprins în timp ce se îmbrăca. „Mă gândeam să merg azi să mă tund. Ce zici, ai chef să mă însoţeşti?” De jos, de la baza scării, Jase m-a auzit şi a spus: „Da! Vreau să merg şi eu!” Mutt mi-a aruncat o privire în care se citea curiozitatea. „La ce oră?” Am scuturat din cap şi i-am răspuns: „Oricând.” Mutt îşi roti privirile prin grajd, ca şi cum şi-ar fi verificat agenda interioară, apoi se uită la încheietura 477

mâinii stângi, unde nu purtase niciodată ceas şi încuviinţă din cap. „În cinci minute e bine?” „Te aştept în maşină.” Am zornăit cheile în direcţia lui Katie care, zâmbind, îşi trecu degetele prin părul tuns scurt: „Nu, mulţumesc, consider că deocamdată nu e nevoie ca cel mai bun stilist din Clopton să se atingă de podoaba mea capilară.” „Vrei să-ţi aduc un tub de vopsea?” Drept răspuns îşi dădu ochii peste cap.

* O veche zicală sună cam aşa: „Să nu te laşi niciodată tuns de un frizer chel, pentru că s-ar putea să înceapă să te invidieze.” Peppy Parker e chel ca becul, şi aşa a fost de când îl ştiu, dar cu toate astea, locuitorii Cloptonului, fără excepţie, s-au perindat prin scaunul său. El este o emblemă a Cloptonului. Ca să nu mai spun de frizeria pe care o deţine. De când îmi aduc aminte, Peppy a purtat mereu proteze ce păreau prea mari pentru gura lui şi-l făceau să şuiere printre dinţi. Nu-l prinzi niciodată fără tutunul de prizat la el, iar când te tunde şi se învârte în jurul tău, mută întruna cu piciorul – ca pe o minge de fotbal – o scuipătoare de alamă, aşezată pe podea, sub scaun. La vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, mâinile-i mari, ca nişte labe de urs, mânuiesc briciul cu iscusinţă. E ca un valet care ştie numele tuturor şi nu s-a grăbit 478

niciodată. Însă nici nu a stat degeaba. „Timpul înseamnă bani,” e replica sa favorită, iar când rosteşte cuvintele astea, se referă la banii tăi, nu la ai lui. Peppy a lucrat toată viaţa câte cincizeci de săptămâni pe an, efectuând patruzeci de tunsori pe săptămână, fiecare dintre acestea încheiată cu o strângere de mână şi cu fraza: „Mi-a părut bine să te văd din nou. Transmite familiei tale cele mai bune urări şi mai vino şi cu alte ocazii.” Aşadar, mai mult de o sută de mii de tunsori, strângeri de mână şi urări. L-am cunoscut pe Peppy în urmă cu douăzeci şi şase de ani, când, într-o bună zi, Rex şi-a îndreptat degetul spre Miss Ella şi i-a poruncit: „Stai acolo lângă el şi spunei lui Peppy să-l tundă scurt, periuţă.” Ceea ce s-a şi întâmplat; prin urmare, din ziua aceea şi până când am plecat la facultate, la Georgia Tech, mi-a fost mai mereu frig la cap. De atunci încoace mi-e puţin mai cald. Când îmi lăsam părul ceva mai lung, Rex îl cataloga drept „răzvrătire”, însă lui Miss Ella îi plăcea să-şi treacă degetele prin el. Presupun că Peppy m-a tuns, în medie, de opt ori pe an şi de fiecare dată aşteptam cu nerăbdare următoarea vizită la el. Îngrijindu-se de creştetul majorităţii locuitorilor din Clopton, Peppy ştia o sumedenie de lucruri despre aceştia. Dacă voiai să afli vreo bârfă, te duceai la Banquet Cafe, însă dacă voiai adevărul-adevărat, te duceai la Peppy. Mutt, Jase şi cu mine am intrat în frizeria Parker puţin după ora 9, la scurtă vreme după deschidere. „Neaţa, Peppy,” l-am salutat. 479

„Bună dimineaţa, Tucker! Ce mai face hoinarul nostru?” Peppy instală scăunelul pentru copii deasupra scaunului pentru adulţi şi-l şterse de praf cu şorţul cu care era încins. „Iar tânărul acesta, cine-i?” „Peppy, aş vrea să ţi-l prezint pe Jase Withers. Un bun prieten de-al meu.” „Ei bine” – Peppy îl mângâie pe Jase pe genunchi, dându-i o gumă de mestecat Double Bubble – „toţi prietenii lui Tucker sunt şi prietenii mei.” Jase îi zâmbi şişi îndesă guma în gură. Peppy se uită la mine. „Cum îl vrea tuns?” Înainte de a apuca să-i răspund, Jase sări: „Unchiu' Tuck, vreau să mă tundă ca pe tine.” „Cum adică?” „Ca în poza aia de deasupra şemineului.” „Aaa...” M-am uitat chiorâş la el, cu gândul la consecinţele unei asemenea decizii. „Uite, amice, nu sunt convins că mamei tale o să-i placă una ca asta.” „Dar ţie o să-ţi placă.” Peppy ridică din sprâncene spre mine şi zâmbi: „O să crească la loc. Fiecare băiat trebuie să facă la un moment anumite lucruri tipic băieţeşti. Face parte din viaţă.” „Da, domnule, aşa-i. Şi va creşte la loc.” L-am privit pe Peppy. „Mărimea 1, te rog.” Peppy fixă lama numărul 1 la un aparat de tuns vechi, placat cu crom, şi apăsă butonul de pornire. Maşinăria scuipă, sughiţă, tuşi şi-şi dădu duhul. „Păi da, 480

după paisprezece ani, era şi timpul,” comentă Peppy ridicând din umeri. Îl scoase din priză, înfăşură cablul în jurul aparatului şi-l aruncă în coşul de gunoi. Fără nici-o ezitare, desprinse de pe perete aparatul mai nou, în vârstă de doar şapte ani, şi începu să reteze părul lui Jase. Mutt mă bătu încetişor pe umăr cu mâna îmbrăcată într-o mănuşă de cauciuc, făcu semn către buzunarul meu şi întinse mâna, aşteptând parcă ceva. I-am dat briceagul meu Swiss Army şi scoase din gunoi maşina de tuns. În timp ce Peppy bâzâia de zor, Mutt meşterea de zor. Patru minute mai târziu, toate firele de păr de pe capul lui Jase măsurau exact un centimetru în lungime şi parcă auzeam deja ţipătul îngrozit al lui Katie, când avea să dea cu ochii de fiul său. O imagine de neuitat. Peppy opri maşina de tuns, îşi trecu degetele pe sub aparatul fixat pe perete, ce încălzea spuma de ras, şi începu s-o întindă pe ceafa lui Jase. „Jase, să stai nemişcat,” i-am spus, punându-i mâna pe umăr. „D-nul Peppy o să te chinuie puţintel.” Peppy îşi trecu de vreo trei ori briciul peste curea, apoi rase delicat puful de pe ceafa copilului. După care scoase mantaua pe care o înfăşurase în jurul lui Jase şi ridică oglinda, ca acesta să se poată admira. Jase zâmbi cu gura până la urechi – urechi ce erau acum mult mai vizibile – iar pieptul i se umflă de mândrie. Mutt se aşeză, la rândul său, pe scaunul lui Peppy, care aproape că nu-l recunoscu. Nu era nevoie să-i relatez eu cum stau lucrurile. Cunoştea mai toată povestea. Peppy 481

îl tunse, îl rase pe gât şi pe faţă. Când îşi termină treaba, Mutt arăta mult mai bine decât arătase în ultima vreme. Peppy îşi umezi degetele cu o cantitate generoasă de aftershave Clubman's şi o întinse pe gâtul şi obrajii lui Mutt, masându-l uşor cu palmele. Jase mă trase de cracul pantalonului. „Unchiu' Tuck, ce-i aia?” „Oh, asta-i chestia cea mai tare. Se cheamă Clubman's. Probabil că şi ţie ţi-ar trebui aşa ceva. Cred că mamei tale o să-i placă mult de tot.” Ştiam că nu-i adevărat şi că tocmai spusesem o minciună mare cât roata carului, pentru că nici unei femei din istorie nu-i plăcuse vreodată aftershave-ul Clubman's. Doar bărbaţilor le plăcea, însă am considerat că nu era nevoie ca Jase să afle acest detaliu şi că, odată ce Katie avea să-şi revină din şocul provocat de tunsoarea fiului său şi de aspectul lui de Dumbo, avea să se împace şi cu asta. Peppy îi tamponă gâtul şi faţa cu mâinile înmuiate în after-shave, ba chiar i le trecu puţin şi prin păr. Am aruncat o privire înspre Mutt, care era captivat cu totul de măruntaiele maşinii de tuns, împrăştiate pretutindeni pe podea. „Tuck.” Peppy mătură părul de pe scaun cu şorţul, după care îndepărtă firele rămase cu ajutorul foen-ului. „Ei, ce zici? Ţi-ai venit în fire?” „Mă gândeam să te las să mi-l scurtezi puţin.” „Da, îmi închipuiam eu. Tot răzvrătit, nu?” „Cam aşa ceva.” 482

„Ia loc.” Peppy mă tunse şi pe mine, reuşind să se ţină de regula privind „scurtatul.” În timp ce achitam nota de plată, Mutt fixă la loc şi ultimul şurub, apoi se îndreptă spre zona de lucru şi băgă maşina în priză, stropindu-i partea din spate cu spray dezinfectant. Apăsă butonul de pornire şi şi-o duse la ureche. Arăta şi suna de parcă ar fi fost nou-nouţă. I-o înmână lui Peppy şi încercă să dea glas cuvintelor ce i se învârteau prin minte. După un minut de luptă

tensionată

cu

propriile-i

buze,

spuse:

„P-p-

paisprezece ani.” Poppy zâmbi. „Mutt, să ştii că întotdeauna am preferat-o pe asta. Îmi place cum se simte în mână. Mulţumesc!” Apoi îşi lăsă mâna pe umărul lui Mutt. „Chiar mă bucur să te revăd, să ştii asta.” Mutt clipi de mai multe ori, apoi privirile începură să-i fugă prin încăpere. Îşi frământă mâinile, dădu din cap şi, într-un final, îşi băgă mâna stângă în buzunar, apucând strâns un anumit obiect, care se afla acolo. Bănuiam eu despre ce era vorba. Din localul lui Peppy, am ieşit tustrei afară, la soare, iar Jase s-a întins şi ne-a prins pe amândoi de mână. Mutt ţinea mâna copilului în faţa sa, ca pe un pahar cu apă, temându-se parcă să nu verse din el. Din sens invers se apropia de noi, mergând şontâc-şontâc între două cârje, o doamnă mai în vârstă, să fi tot avut până în şaptezeci de ani, îmbrăcată cochet cu o fustă purpurie până la genunchi şi o bluză albă, cu un portofel negru în mână. Cârjele se asortau cu fusta şi cu pantoful. Zic „pantoful” 483

pentru că aceasta era trăsătura sa distinctivă: avea un singur picior. Jase a urmărit-o atent cu privirea până când a ajuns exact în faţa lui. Atunci ne-a dat drumul la mâini şi a rămas locului, exact în calea doamnei. Aceasta s-a oprit şi i s-a adresat: „Bună ziua, tinere!” Jase s-a aplecat puţin în faţă şi, cu paşi mărunţi, s-a apropiat încetişor de femeie, după care s-a lăsat pur şi simplu pe vine, ca să i se uite sub fustă. Lucru care a părut să n-o deranjeze câtuşi de puţin. „Dacă-mi cauţi piciorul, să ştii că nu-i acolo,” râse ea. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. „Păi atunci” – Jase se uită din nou – „ce s-a întâmplat cu el?” Doamna se uită la el şi zâmbi. „S-a îmbolnăvit şi a trebuit să-l taie doctorii.” „Şi o să crească înapoi?” Atunci am intervenit. „Doamnă, îmi pare foarte rău. Are doar cinci ani şi...” Femeia se legănă în cârje, căutându-şi echilibrul, apoi îşi lăsă blând mâna pe braţul meu. „Fiule, mi-aş dori ca toţi să fim la fel de direcţi ca el.” Apoi îngenunche cu grijă şi, lăsându-se jos pe singurul său călcâi, îl privi pe Jase drept în ochi. „Nu, n-o să crească înapoi, dar nu-i nimic. E-n regulă, mai am unul.” Jase dădu din cap. „A, da. Păi, bine atunci.” M-am aplecat, am ajutat-o pe doamnă să se ridice în picioare şi am clătinat din cap în timp ce se îndepărta. 484

Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu vă veţi face ca unul dintre aceşti micuţi... L-am ajutat pe Jase să urce în maşină, apoi am turat motorul, sperând să acopere glasul lui Miss Ella. Tucker, e tare curajos băieţelul ăsta. Nu se teme de adevăr. Presimt că vrei să ajungi undeva cu asta. Mă întrebam doar dacă ştii ce faci. Nu prea. Ei bine, de aici, de unde mă uit eu, mi se pare că predai o lecţie de ortografie. Am parcat maşina lângă grajd şi l-am urmărit cu privirea pe Jase, care alergă către căsuţa lui Miss Ella, lăsându-mă în urmă. „Hai, du-te, amice,” l-am încurajat în şoaptă. „O să-i placă la nebunie.” Jase intră în fugă înăuntru, trânti uşa după el şi, două secunde mai târziu, am auzit un ţipăt înfiorător. Numaidecât am început să mă retrag înspre casă, mergând cu spatele. Katie ţipă din căsuţă: „Tucker Rain! Şi dacă trăiesc până la o sută de ani...” N-am mai aşteptat să ascult continuarea. Am sărit de-a dreptul prin gard, m-am împiedicat şi, înainte să mă dezmeticesc, Katie era deasupra mea. Cât era de subţirică, m-a copleşit cu o ploaie de lovituri iuţi şi puternice, spre surprinderea mea. Am început să râd atât de tare, că nu mai puteam rosti un cuvânt. Katie îmi ţintuise mâinile pe sol, iar genunchii ei îmi împungeau toracele. „Tucker, naveai niciun drept să faci aşa ceva.” 485

„Păi, tu n-aveai de gând s-o faci. Cineva trebuia să ia iniţiativa.” „De ce?” Jase îşi făcuse apariţia pe verandă şi lovea cu pumnul în mănuşă. „Unchiu' Tuck, hai să ne jucăm cu mingea.” „Acum,”

i-am

spus

lui

Katie,

care

stătea

tot

deasupra mea, cu faţa roşie ca racul, „te rog să mă scuzi. Trebuie să mă duc să mă joc cu puştiul ăla arătos, tuns soldăţeşte.” „Tuck, să ştii că n-am încheiat discuţia pe tema asta.” „Uite cum stă treaba, Katie, dacă vrei, poţi să creşti un băieţel simpatic, frumuşel. Dar, mai devreme sau mai târziu, trebuie să-i dai voie să devină un băiat adevărat.” Katie izbi cu piciorul în pământ. „Şi cârlionţii lui?” „Ei bine” – am arătat în direcţia lui Jase – „în locul lor a apărut un puşti zâmbăreţ, cu o tonă de urechi.” „Tucker!” Katie îşi puse mâinile în şolduri. „OK, OK, îmi pare rău. De fapt, nu prea-mi pare, dar dacă simţi nevoia să mă auzi spunând asta, uite, îmi pare rău.” Am luat-o de mână şi am tras-o către verandă. Îi aruncă o privire lui Jase şi izbucni în râs. „Nu-mi vine să cred ce i-ai făcut fiului meu. Şi ce-i cu mirosul ăsta păcătos?” „Katie,” i-am spus, trecându-mi braţul pe sub al ei şi conducând-o pe verandă, „aici s-au petrecut mult mai 486

multe, decât un simplu tuns.” „Zău, şi ce anume, mă rog?” „Îl învăţ pe Jase să scrie pe litere.”

487

Capitolul patruzeci şi doi Frigul ascuţit se furişa în josul scărilor, spre subsol, şi mi se vâra sub aşternuturi. Am deschis ochii şi am remarcat că respiraţia mi se transforma în aburi. Nu sunt măcelar, dar cred că temperatura mi-ar fi permis să păstrez hălcile de carne aici. Aburii răsuflării mele m-au trimis cu gândul la Doc, pe care-l neglijasem în ultimul timp, dar presupuneam că mă înţelegea. M-am învârtit prin bucătărie, am pus cafea în filtru şi am ascultat prognoza meteo la tranzistorul lui Miss Ella. Prin singura boxă a acestuia, şi ea crăpată, prezentatorul anunţa: „Este cea mai rece dimineaţă de Crăciun din ultimii cincizeci de ani. -11 grade Celsius! Crăciun fericit!” Două cuvinte din anunţul lui mi-au atras atenţia: „unsprezece” şi „Crăciun.” Am aşezat lemnele în toate cele trei şemineuri de la parter, am turnat deasupra lor un litru de motorină, am scăpărat un chibrit şi l-am aruncat înăuntru, după care am aşteptat să se încălzească tot parterul. Răceala, umezeala

şi

întunecimea

specifice

Waverly-ului

au

dispărut, încetul cu încetul, mai întâi din colţurile încăperii, tot mai firave şi în cele din urmă s-au pierdut de tot în foc. În locul lor, din şemineu a izvorât o strălucire caldă, ce se întindea peste duşumele şi se căţăra pe pereţi, până ce şi din tavan păru să picure lumina aurie. Casa 488

mea se transformă astfel într-un loc pe care nu-l mai recunoşteam. Lipsea totuşi ceva. O singură privire mi-a fost de ajuns ca să-mi dau seama ce anume. Mi-am tras pe mine aproape toate hainele pe care le aveam şi am pornit-o spre grajd, clănţănind din dinţi. Mutt stătea întins în patul său. Dormea, acoperit şi învelit în aşternuturi asemenea unei omide. Nu l-am trezit pentru că era pentru prima dată, în ultima săptămână, când îl vedeam dormind. L-am înşeuat pe Glue, am legat un lasou de cornul şeii, am scormonit prin lada cu unelte până am dat de un fierăstrău ruginit şi de o pânză de protecţie, pentru împachetat, după care am luat-o spre est. Am străbătut livezile, am ocolit cariera de piatră şi apoi am urcat spre o pădure sălbatică. Unii dintre pini crescuseră înalţi de douăzeci de metri, iar stejarii aveau diametrul cam cât capota camionetei mele. Am găsit un brad de trei metri înălţime, împodobit cu nişte muguraşi roşii şi l-am tăiat cât mai aproape de rădăcină, trudind de m-au luat toate transpiraţiile. După ce am cioplit capătul de jos, am aşezat copacul pe pânză, l-am legat bine şi am început să-l car înspre casă, folosind cornul şeii pe post de cârlig de remorcare. Roua îngheţase bocnă şi pe pământul de sub picioarele noastre se aşternuse un strat subţire de gheaţă. Nu suficient încât să-i pună probleme lui Glue, dar destul cât să permită alunecarea lină a copacului, fără prea mult efort din partea noastră. Am băgat bradul în casă, pe uşa principală şi l-am ancorat în sufragerie, faţă în faţă cu 489

şemineul, folosindu-mă de o proptea veche de fier, peste care dădusem în grajd, prăfuită şi uitată de vreme. Alegerea cadourilor potrivite a fost o mare problemă, până când mi-a venit ideea să dau o tură prin pod. Am coborât de acolo un cufăr mare din lemn de cedru, suficient de încăpător încât, copil fiind, să mă fac ghem şi să intru cu totul în el. Parcă era desprins din poveştile cu piraţi. L-am spoit rapid, aplicându-i un strat de ceară de mobilă, l-am aşezat sub brad şi l-am ornat cu o fundă mare. Dintotdeauna îmi plăcuse la nebunie mirosul acelei cutii. Filtrul de cafea încetase să gâlgâie, aşa că mi-am umplut o cană şi am început să ceruiesc pianul cu coadă al lui Rex. Odată isprăvită treaba, l-am înfăşurat de jur împrejur cu o panglică, i-am făcut fundă, după care am mai aruncat nişte lemne pe foc şi m-am întins pe canapeaua de piele, privind la tăciunii ce se sfărâmau după grilajul de fier. O oră mai târziu, uşa de la intrarea din spate se auzi scârţâind, apoi trântindu-se, şi nişte picioruşe mici, învelite în tălpile pijamalei întregi, alergară mărunt prin bucătărie. O luară apoi la goană în jos pe scări, spre subsol, iar după câteva clipe de linişte urcară înapoi şi începură să caute prin casă. Când ajunse în sufragerie, îl întâmpinai: „Hei, partenere!” „Unchiu' Tuck!” Jase îşi flutură entuziasmat mâinile şi începu să ţopăie. „Azi e Crăciunul!” „Ştiu. Parcă nici nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa?” 490

Câteva secunde mai târziu apăru şi Katie, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte din flanel şi un halat din frotir, peste care îşi înfăşurase şi o pătură. Era încă somnoroasă, i se citea pe ochi, iar la ceafă o şuviţă de păr îi stătea drept în sus, ca o tulpină de lucernă. Am aruncat o privire spre ea şi, făcându-i semn în direcţia respectivă, i-am zis: „Filtrul. E fierbinte.” Dădu din cap, căscă şi se îndreptă către bucătărie. Jase îmi sări în poală şi mă anunţă: „Am o surpriză pentru tine.” „Serios? Ce anume?” Se şterse la nas cu dosul palmei. „Nu pot să-ţi spun. Altfel n-ar mai fi surpriză.” „Ei bine, şi eu ţi-am pregătit o surpriză,” i-am spus, arătând spre cufăr. Jase făcu ochii mari de uimire. „Uau! Ce-i aia?” Sări iute de pe canapea şi se învârti în jurul cutiei, plimbânduşi mânuţele peste muchiile ei şi cercetând-o în amănunt. Intră şi Katie şi se aşeză lângă mine, pe canapea. Cu fiecare înghiţi tură, în ochi i se citea o uimire tot mai mare. „Bună!” şopti. „îmi place bradul. L-ai comandat special?” „Promite mult, dar cu decoraţiunile stă mai prost, aşa că m-am gândit să-l lăsăm pe Jase să se ocupe de asta.” „Hei, mami,” intră Jase în vorbă, bătând cu palmele în capacul cutiei, „Unchiu' Tuck mi-a pregătit o surpriză. Pot s-o deschid?” Katie se uită la mine, iar eu clătinai din cap, încuviinţând. 491

Jase ridică încet capacul, iar mirosul îmbătător de lemn de cedru se răspândi în jurul nostru, umplând toată încăperea. Mă copleşiră amintirile: cutia aceea cuprindea toate obiectele care-mi fuseseră dragi în copilărie. „Uau, mami, uite!” Jase scoase din cufăr centura mea cu un toc pentru pistol şi o ridică, s-o vedem şi noi. Pielea era cam uzată, dar totuşi în stare bună. Se încinse cu ea şi desfăcu arma din toc. Mânerul acesteia, confecţionat dintr-o imitaţie de fildeş, era unsuros şi trăda şi el semne de folosinţă îndelungată. După care scoase din cutie pălăria şi eşarfa mea cea roşie. Apoi cizmele, o pungă cu pietricele pentru jocul cu bile, colecţia de maşinuţeaproape o sută la număr – buştenii Lincoln Logs pentru construit căsuţe în miniatură, o altă punguţă cu aproape două sute de soldăţei verzi, două pistoale ce foloseau drept muniţie dopuri de cauciuc, o sabie de pirat şi o pereche de aripi sclipitoare, care i s-ar fi potrivit de minune unei fetiţe. Jase îşi înşiră prada pe podea, în formă de cerc şi se aşeză în mijloc. Katie observă aripile, se uită la mine şi începu să clatine din cap, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Jase îmi sări în braţe, mă cuprinse cu braţele de gât şi-mi spuse: „Mulţumesc, Unchiu' Tuck!” „Mă bucur că-ţi plac, partenere. Sunt ale tale.” „Toate?” „Până la ultima.” Apoi m-am întors înspre Katie. Ea luă de jos aripile şi le contemplă. „Nu-mi vine să cred că ai păstrat toate astea.” 492

„M-a ajutat cineva.” Am luat-o de mână şi am întrebat-o: „Eşti pregătită să-ţi primeşti şi tu cadoul?” „Când ai avut timp să-mi iei ceva?” „N-a fost nevoie să-mi fac timp. Închide ochii.” Katie şi-a lăsat la o parte cafeaua şi şi-a închis ochii, după care am învârtit-o de opt ori. Pe când încerca să-şi recapete echilibrul, am condus-o de mână la scaunul din faţa pianului şi am ajutat-o să se aşeze. „Deschide ochii.” Katie

deschise

ochii

şi

văzu

pianul

desfăcut,

împodobit cu o fundă imensă, prinsă deasupra. Rămase cu gura căscată şi, instinctiv, şi-a răsfirat degetele pe clape. „Tucker,” Îmi zise, scuturând din cap, „nu pot să primesc.” Am ridicat mâna, oprind-o. „Mai bine îl iei tu, înainte să cadă pe mâna lui Mutt. N-aş suporta să văd ce i-ar face cu drujba aia. În plus, pianul ăsta sună bine doar când stai tu în faţa lui.” Zâmbi, mă trase alături de ea, pe scaun şi îmi cuprinse obrajii în palme. Am îngăimat, asemenea unui copil a cărui faţă a fost prinsă între uşile autobuzului şcolar: „Este din partea mea, a lui Mutt şi a lui Miss Ella.” Katie îmi apropie faţa de a sa, şopti: „Mulţumesc, Tucker Rain!” şi mă sărută pe buze. Ale ei erau calde, moi şi fragede. Am simţit cum mă străbate un fior din creştetul capului până în vârful picioarelor. În burtă, în spatele buricului, durerea mi se intensifică. 493

Katie îşi aşeză mâinile pe claviatură şi cântă toate colindele pe care le auzisem vreodată, de care-mi aduceam aminte sau care-mi veneau în gând. Absolut toate, de la Silent Night, Frosty the Snowman, Rudolph şi The Little Drummer Boy, până la O Holy Night. Şi, pentru a doua oară de când intrase cu maşina în şanţ, între pereţii casei noastre au răsunat cele mai vesele sunete pe care le auzisem de la moartea lui Miss Ella. Mutt intră şi el în sufragerie, îmbrăcat în pijama, cu fermoarul din faţă descheiat. „Crăciun fericit!” Păru nedumerit, aşa că i-am arătat bradul. „Crăciun fericit!” „E Crăciunul?” „Mda.” Se îndreptă spre fereastră şi se uită pe pajiştea din faţa casei. După ce privi cu atenţie câteva secunde, decretă: „Nu e Crăciunul.” „Ei bine, dacă e să ne luăm după aproape toate calendarele din lumea asta, să ştii că astăzi e Crăciunul.” Mutt arătă afară, pe geam şi scutură din cap. „Nu e Crăciunul.” Îşi miji ochii şi ieşi la fel de repede cum intrase, după care se făcu nevăzut, în grajd. Cinci minute mai târziu, am auzit un sunet de motor, iar Mutt apăru în faţa casei, ţinând în mână mânerul pompei de presiune şi trăgând după el furtunul. Se opri pe verandă, setă aparatul la o presiune mai mare, montă cea mai îngustă duză pe care-o găsi şi apăsă maneta de declanşare, împinsă cu o presiune echivalentă cu aproape două mii de kilograme, apa ţâşni până la vreo cincisprezece metri în 494

aer, după care căzu ca o burniţă şi îngheţă sub forma unor picături minuscule. În ora următoare, Mutt îşi flutură bagheta magică asupra Waverly-ului şi polei casa cu zăpadă şi gheaţă. Înăuntru, Katie cânta la pian, Jase îşi scosese pistoalele şi-şi trimisese soldaţii să mărşăluiască pe podeaua sufrageriei, în timp ce eu, cu o mână încleştată pe cana de cafea şi cu cealaltă apăsată în dreptul buricului, încercam să-mi ascund lacrimile ce se încăpăţânau să mi se rostogolească din colţul ochiului. Mutt, păşind ţanţoş printr-un strat de zăpadă gros de vreo şapte centimetri, mulţumit că acum venise cu adevărat Crăciunul, îşi duse pompa înapoi în grajd şi apoi se

căţără

în

pod.

Câteva

clipe

mai

târziu

coborî,

scărpinându-se în cap, şi mă bătu uşurel pe umăr. „Oare aş putea să-ţi pun o întrebare?” „Bineînţeles.” Am urcat împreună în pod, iar Mutt mi-a făcut semn către un obiect aşezat într-un colţ, acoperit cu un cearşaf prăfuit. „Îmi dai asta înapoi, te rog? Aş vrea să i-o dăruiesc băiatului.” Am ridicat un colţ al învelitorii şi ochii mi-au căzut pe castelul din piese de Lego, pe care Mutt mi-l dăruise în urmă cu aproape douăzeci şi cinci de ani. Am dat din cap, consimţind. „Da, Mutt. Cred că i-ar plăcea tare mult.” Ne-am chinuit să-l dăm jos, l-am aşezat deasupra cufărului din lemn de cedru – gol acum – l-am dezvelit şi am aruncat în foc cearşaful prăfuit, îngălbenit de vreme. Jase rămase încremenit, ca un copil în faţa castelului din 495

Disney World. Katie traversă camera în vârful degetelor, îl luă pe Mutt de mână cu blândeţe şi-l sărută pe obraz. „Mulţumesc, Mutt!” Ar fi ieşit o poză extraordinară. Mai târziu, Katie a făcut clătite, iar eu m-am uitat cum Jase îi dădea pupici lipicioşi, unşi cu sirop, care-i lăsau urme de buze pe obraz. În ziua aceea, am râs în faţa focului din şemineu, ne-am bătut cu bulgări de zăpadă, ne-am jucat de-a armata, am eliberat-o pe prinţesa captivă în turnul castelului, ne-am luptat cu aligatorii din şanţul cu apă ce împrejmuia cetatea şi am cântat toate cântecele pe care le ştiam. Când s-a făcut noapte, l-am luat în braţe pe Jase, obosit după o zi întreagă de jucat în zăpadă şi de apărat prinţesa şi l-am aşezat pe patul lui Miss Ella. L-am învelit bine, până la gât şi i-am urat: „Noapte bună, amice. Somn uşor!” Jase îşi întinse braţele, mi le încolăci în jurul gâtului şi-mi zise: „Unchiu' Tuck?” Ochii îi erau limpezi ca cristalul, pătrunzându-mi drept în inimă. Fără reţineri, fără ziduri, fără cicatrici, fără vreun sicriu de care să te împiedici. „Te iubesc, Unchiu' Tuck!” Glasul lui a răsunat limpede. Un tril dulce, pe care-l ştiusem odată, demult, dar pe care-l uitasem între timp. Acum mi-l aduceam din nou aminte. Mi-am plecat ochii spre el, mi-am trecut degetele prin părul lui moale, l-am sărutat pe obraz şi am îngăimat: „Eu... şi eu te iubesc, Jase.”

496

Am ieşit din camera lui Miss Ella şi Katie a venit după mine. M-a luat de mână, m-a tras pe canapea şi şi-a lipit umărul de al meu. E o senzaţie plăcută, nu-i aşa? Nu i-am răspuns. M-am lăsat pe spate, Katie şi-a pus capul pe pieptul meu, şi-a trecut picioarele peste ale mele şi şi-a aşezat mâna pe inima mea. Am stat astfel, încolăciţi unul în jurul altuia, ca doi lăstari de viţăde-vie şi ne-am scăldat în lumina focului ce-şi arunca umbrele dănţuitoare pe pereţi. Mireasma ce se răspândea din părul şi pielea lui Katie îmi umplea plămânii şi mirosea a îmbrăţişare. Crăciun fericit, copile!

497

Capitolul patruzeci şi trei În următoarele trei zile nu l-am mai văzut pe Mutt. Am remarcat urme ale prezenţei lui – lipsea săpun, dispăruseră nişte unelte, motorul camionetei era cald, cu toate că eu nu umblasem cu ea şi se vedeau urme de paşi în noroiul din preajma grajdului – dar nu l-am văzut la faţă. Asta m-a cam pus pe gânduri şi am început să-mi fac griji, pentru că Mutt nu era de găsit în niciunul din locurile unde îl căutasem cu alte ocazii. Nu înota în cariera de piatră, nu-şi săpa tunelul, nu-şi făcuse tabără la piciorul crucii, nu făcea baie în covata pentru opărit porcii, nu se scălda în turnul de apă, nu juca şah în şură şi nici nu distrugea casa. Dispăruse pur şi simplu, fără vreun cuvânt. Sosi şi ajunul Anului Nou, iar Katie mi-a citit îngrijorarea de pe faţă. „Crezi că ar trebui să sunăm pe cineva?” Am scuturat din cap. „Nu ştiu. S-ar putea să fie în regulă, dar e posibil şi contrariul. Pur şi simplu nu ştiu ce să cred.” „Care sunt locurile unde nu l-ai căutat încă?” M-am rezemat de bufetul din bucătărie şi am privit pe fereastră, la veranda din spate, la statuia lui Rex şi la păşune. „Care

498

o fi locul acela special unde s-ar duce Mutt? Un loc sigur, unde mintea lui şi-ar găsi pacea?” „Katie, nu ştiu. Am căutat peste tot. S-ar putea să fie în tren, la opt sute de kilometri depărtare.” Katie îşi aşeză mâna pe ceafa mea şi mă masă cu blândeţe. „Unde s-ar duce Miss Ella?” Cu fiecare zi, atingerea lui Katie pătrundea tot mai adânc înlăuntrul meu. M-am uitat din nou pe fereastră. Îi simţeam degetele pe gât. Mă scărpină apoi uşurel pe spate cu unghiile. Maica Tereza avea dreptate. Aş fi renunţat bucuros la pâine, în schimbul dragostei. În clipa aceea mi-a picat fisa. Nu ştiu de ce nu mi-a trecut prin minte mai devreme. Era atât de simplu. M-am întors către Katie şi i-am zis: „Stai aici. Mă întorc.” „Unde te duci?” „După Mutt.”

* Am dat la o parte, cu piciorul, cărămida spartă aşezată în faţa uşii, apoi am desprins cârceii viţei-de-vie. Uşa, odată eliberată, se întredeschise câţiva centimetri, aşa că am reuşit să-mi strecor mâna înăuntru. Mă copleşi mirosul de dezinfectant, vopsea, baiţ şi aracet, ce se revărsa dinăuntru. Am intrat în biserică şi pur şi simplu n-am mai recunoscut locul. Băncile fuseseră şlefuite cu şmirghel şi băiţuite. Pereţii, gletuiţi, finisaţi şi văruiţi într499

un alb imaculat. Grinzile acoperişului fuseseră înlocuite cu nişte bârne pătrate, din lemn de pin, cu latura de vreo cincisprezece

centimetri.

În

locul

vechiului

acoperiş

vedeam acum unul nou, de aluminiu, însă cuiburile porumbeilor rămăseseră neatinse. Câţiva porumbei graşi stăteau tolăniţi la căldură sau zburau de colo-colo, prin ferestrele proaspăt călăfătuite, acum deschise pentru a se aerisi

înăuntru. Podelele

fuseseră

şi ele şlefuite

şi

străluceau de sub cele câteva straturi de poliuretan. Pernuţa vişinie mucegăită şi îmbibată cu apă fusese aruncată, la fel şi cartea de rugăciuni cea mâncată de gândaci. Grilajul era şlefuit şi băiţuit, după ce porţiuni întregi din el fuseseră reparate sau înlocuite cu totul. La fel şi altarul cu aspect de butuc de măcelar. Statuia lui Isus fusese îndreptată, iar capul, genunchii şi braţele fuseseră şi ele curăţate şi revopsite. Isus strălucea acum de parcă ar fi fost uns cu ulei de in. Amprenta lui Mutt răzbătea din fiecare strat de vopsea, din fiecare aripă de porumbel. Între toate lucrurile pe care le făurise vreodată cu propriile-i mâini, aceasta era capodopera lui. Mutt era întins pe podea, sub grilaj, încovrigat în sacul său de dormit, cu faţa spre altar. Nu îmi dădeam seama dacă era viu sau murise. Era acoperit din cap până-n picioare cu rumeguş, pastă de gletuit şi vopsea. Mam îndreptat spre el, l-am privit şi am văzut că clipeşte, cu pupilele extrem de dilatate, mari ca nişte bănuţi; ochii i se 500

învârteau

în orbite,

căutând lumina. Chipul îi era

schimonosit şi dârdâia, îmbrăţişându-şi genunchii la piept. Am scos din buzunarul jachetei cutia de plastic, iam rupt sigiliul, am tras de capacul primei seringi şi am apăsat pe piston, ca să scot aerul. Când i-am ridicat mâneca şi i-am înfipt acul, braţul îi era rece. Mutt îşi întoarse capul şi încercă să-şi fixeze privirile asupra mea. „Tuck?” „Da, prietene,” i-am răspuns, cu degetul mare pe pistonul seringii, gata să apăs. „Nu am vrut să-l las s-o lovească. Pe cuvânt de onoare. N-am vrut s-o lovească.” „Mutt, nu-i vina ta. N-a fost niciodată vina ta.” „De ce inima mea nu poate să te creadă?” „Pentru că, la fel ca a mea... e zdrobită.” Mutt păru să murmure nişte cuvinte, dar de pe buze nu-i ieşi niciun sunet. Se ghemui la loc şi, într-un târziu, reuşi să vorbească. „«Iubirea este o alegere. E o decizie pe care o iei.» Ea ne-a învăţat că «Dragostea se revarsă ca un râu în, prin şi din fiecare om. Dacă încerci să-i pui oprelişti, va continua să şerpuiască până va da de o altă inimă, şi tot va răzbate.» Rex n-a luat niciodată această decizie. A construit un baraj pe care nici chiar trupele speciale nu l-ar fi putut dărâma. Acum n-a mai rămas din el decât noroi, praf şi oase goale, şi ar fi nevoie de un Ilie ca să le readucă la viaţă. Însă,” continuă Mutt, înghiţind cu noduri, „Miss Ella avea dreptate; dragostea s-a tot învârtit, până a găsit-o pe ea. Femeia asta avea dragoste 501

cât pentru zece oameni, pe când Rex n-avea niciun strop. El era Marea Moartă, iar ea, cascada Niagara.” Umbrele nopţii începură să se furişeze pe podea, iar la orizont îşi făcură apariţia nori joşi, grei, ce întunecară luna şi din care începură să cadă picături răzleţe pe acoperişul lui Mutt. De mult timp nu mai auzisem sunetul acesta, ca un cântec de leagăn. Începu încetişor, gingaş, după care se amplifică, asemenea unei simfonii, până se prefăcu într-un huruit monoton, liniştitor. Mutt aţipise, respirând adânc, iar ochii i se odihneau liniştiţi, sub pleoape. M-am uitat la ac, la seringa care încă aştepta mişcarea degetului meu. Strângând din pleoape cât puteam de tare, am şoptit: „Unde să-şi găsească omul vindecare, când e zdrobit şi rănit în atâtea locuri? Cum să găsească dragostea printre ruinele şi cioburile sufletului său, năpădite de buruieni?” Chiar aici, copile, chiar aici. Am scos acul din umărul lui Mutt, am aruncat seringa deoparte şi am urmărit-o rostogolindu-se sub una dintre bănci. Am vârât un colţ al sacului de dormit sub capul lui Mutt, improvizând o pernă, apoi m-am întors şi m-am uitat la grilajul altarului. De acolo mă priveau cele două dungi paralele lăsate de genunchii lui Miss Ella. Mam aşezat pe jos, lângă ele, rezemându-mă de grilaj. Ce te supără, Tucker? „Treizeci şi trei de ani de viaţă.” Copile, prefer să urli de furie decât să te închizi în tine. 502

Deasupra mea, porumbeii gângureau, fâlfâiau din aripi

şi

zburau

de

colo-colo.

Am adulmecat

aerul,

încercând să desluşesc mirosul cremei Cornhuskers şi mam căznit să-mi aduc aminte cuvintele. „Miss Ella, nici nu ştiu de unde să încep. Totul este întors pe dos, şi asta de multă vreme. Mă uit uneori la Jase şi mă doare, pentru că odinioară am fost şi eu ca el -atât de curios, atât de încrezător în oameni, uimit de orice, atât de sincer, de transparent, gata să iert, râzând la toate nimicurile, dispus să-mi pun inima în joc, de dragul iubirii – iubirii unui tată.” Şi ce s-a întâmplat? „Rex.” Atunci poate că e timpul să începi cu Rex. „Ce vrea să însemne asta?” Dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. „Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui.” Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. „Ce legătură are asta cu mine?” Tucker, tu întotdeauna ai avut un Tată. 503

Capitolul patruzeci şi patru Am închis uşa după mine şi, prin ploaie, am luat-o pe alee, îndreptându-mă către grajd. Am luat de pe bancul de lucru bâta cu care jucasem în College World Series, un Easton de aluminiu, de optzeci şi şase de centimetri şi, cu ea pe umăr, m-am dus la maşină. Drumul până la Rolling Hills a fost scurt, iar parcarea instituţiei era goală. În camera lui Rex era întuneric. Judele zăcea nemişcat, sforăind, contopit parcă cu patul său, iar Rex era la fereastră, prăbuşit în scaun. Pijamaua îi era pătată cu mâncare şi salivă, însă scutecul mirosea a curat. Avea ochii deschişi şi părea mânios. Încerca din răsputeri să vadă ceva afară, pe fereastră, iar gâtul îi era brăzdat de vene tumefiate şi tendoane ce urcau spre capu-i zbârcit, contorsionat, întruchiparea chinului, a agoniei. M-am oprit în faţa scaunului său. Şi-a ridicat brusc privirile spre mine. Buza de jos îi tremura, cea de sus era inertă şi ochii îi erau îngustaţi ca nişte fante. Bolborosea ceva pe un ton poruncitor, dar nu reuşea să articuleze niciun cuvânt. În mintea lui, el era Regele Arthur, iar corbul care prinsese săgeata trasă de el continua să zboare sus, în înălţimi. Am îngenuncheat şi, pentru a doua oară în ultimii cinci ani, l-am atins pe tatăl meu, de data asta punându504

mi mâinile pe genunchii săi. Plasturele era ud şi trebuia înlocuit; şi-a aţintit ochii asupra mea, cu privirea pierdută, inexpresivă.

„Rex,

cât

valorez

eu?

Zece

milioane?

Cincizeci? Cu alte cuvinte, când voi ajunge să fiu demn de timpul tău? Valorez măcar un dolar? Faptul că ai muncit în dauna mea e de-a dreptul bolnav. Anormal.” I-am aşezat bâta în poală. „Mare parte din copilărie am încercat să lovesc cu asta în aşa fel încât să-mi aducă laude din partea ta. Cum nu mi le-ai dăruit niciodată, am început să lovesc cu alt scop, şi anume să şterg orice urmă de amintire despre tine. Dar cum nici asta n-a dus la rezultatele pe care le sperasem, m-am gândit că, dacă-mi umplu capul cu suficient de multe fotografii, voi putea să alung imaginea ta. Problema e însă că nu poţi să imprimi imagini noi peste o inimă rănită.” M-am oprit pentru o clipă şi am încercat să-i captez privirea. „Nu mi-am dorit nimic mai mult decât... să te joci cu mine cu mingea, prin ploaie, sau, cel puţin, să mă iei la tine la birou, să-mi faci cunoştinţă cu secretara şi să o rogi să-mi aducă o ciocolată caldă şi o carte de colorat. Sau poate chiar să mă duci la o şedinţă şi să zici: «Doamnelor şi domnilor, daţi-mi voie să vi-l prezint pe fiul meu, Tucker.»„ Rezemându-mă de perete, m-am lăsat să alunec pe podea. „Tot ce ştiu eu despre dragoste am învăţat de la o negresă mititică şi bătrână, din sudul Alabamei, de la un puşti pe nume Jase, de la o fată pe nume Katie şi de la un băiat pe nume Mutt. Şi tot ce ştiu despre ură, am învăţat de la tine. Tu distrugi, tu nu zideşti. Preferi să goleşti, decât să umpli. Să-i înghiţi 505

pe alţii, decât să le astâmperi foamea. Şi, mai rău decât orice, ne-ai sacrificat pe toţi pe altarul închinat ţie însuţi. Miss Ella tot încearcă să mă convingă că singurul mod de a înlătura cicatricile este să-ţi spun că te iert... şi chiar să simt ce zic. Îmi zice mereu că trebuie să rup lanţurile care mă ţin legat de coşciug. Poate că la asta se referă, la ceea ce fac chiar acum. Nu ştiu. Uneori, nu înţeleg o vorbă din ce zice femeia asta. Aş minţi să spun că te iert cu adevărat, dar poate că dacă buzele mele o vor spune, inima le va călca pe urme. Habar n-am cât va dura procesul acesta – trecerea de la nivelul minţii, la cel al inimii. Poate că asta e acea «călătorie fără de sfârşit» despre care vorbea mereu Miss Ella. Însă oricum ar fi, iată că astăzi, în locul ăsta, ţi-o spun cu buzele. Şi am s-o spun în fiecare zi, de-acum înainte. Pentru că miza e mult mai mare decât viaţa ta şi a mea.” Mi-am pus degetul pe geam şi am desenat nişte linii în condensul produs de răsuflarea mea. „A intrat în viaţa mea o fată, şi ea are un fiu.” Am râs. „Poate doi fii şi, în caz să te întrebi, nu sunt tatăl niciunuia dintre ei, dar asta nu are importanţă. De ce?” Am făcut o pauză şi, ca pentru mine însumi, am continuat, în şoaptă: „Pentru că dragostea a reuşit să-şi croiască drum printre stânci.” M-am ridicat în picioare şi m-am rezemat de fereastră, cu spatele la Rex. „Tu eşti rădăcina răului din mine.”

Am

lăsat

bâta

într-un

colţ

al

încăperii

şi,

aplecându-mă asupra lui Rex, i-am spus: „Aici se opresc păcatele tatălui... şi începe dragostea mea.” 506

M-am îndreptat spre patul Judelui şi i-am tras cuvertura mai sus, până la gât. Sub sclipirea fluorescentă a luminii de veghe, îşi întredeschise ochii. Îmi şopti: „Sunt mândru de tine, fiule.” Am deschis sertarul, am scos unul dintre trabucurile cubaneze, l-am aprins şi apoi l-am sucit pe toate părţile, ca flacăra să-l cuprindă uniform. L-am aşezat pe urmă între buzele Judelui, care a tras fumul în piept, încet şi adânc. I-am ţinut trabucul o oră întreagă, până îl inhală pe tot, învăluindu-ne într-un nor de nicotină. Satisfăcut, clătină dincap, iar eu am stins mucul fumegând în scrumiera de la capul patului şi am îndreptat ventilatorul spre el. În jurul orei două dimineaţa am dat să ies din salonul lui Rex, cu mâinile goale. „Tucker?” Ochii congestionaţi ai Judelui zăriră bâta, rezemată de perete, într-un colţ. „Dacă laşichestia aia aici, infirmierii vor fi tentaţi să-mi dea cu ea în cap şi până dimineaţă voi fi mort. Eşti sigur că vrei să faci asta?” M-am uitat la bâtă, apoi laRex şi am confirmat, printr-o mişcare a capului. „Mda, eu mi-am terminat treaba cu ea.” Judele închise ochii, îşi înălţă nasul pentru a prinde ultimul iz de fum de trabuc şi zâmbi. Ieşind, am trecut pe lângă recepţie, unde dormea un infirmier, salivând pe o carte cu benzi desenate. Când mam apropiat de el a tresărit puternic, împroşcând în jur cu scuipat, ca un taur la rodeo. I-am făcut semn cu mâna; sa şters la gură cu mâneca de la cămaşă, s-a uitat la ceas şi mi-a zis: „La mulţi ani, domnule!” Am pornit motorul, am 507

cuplat în viteza întâi şi gândul de a trăi încă un an nu m-a deranjat absolut deloc.

* Până să trag maşina în spatele casei şi să parchez lângă gard, ploaia s-a oprit. Ceaţa mi se aşternuse pe parbriz, însă luna nouă reuşise să străpungă norii şi îşi arunca ici-colo, pe păşune, razele de lumină. Aşchii negre şi lucioase de cremene poleiau iarba, ca o pătură de diamante false. Mi-am ridicat gulerul, m-am strecurat prin gard şi, târându-mi picioarele prin noroi, am început să caut şi să culeg vârfuri de săgeţi. Când am ajuns pe la mijlocul păşunii, aveam deja pumnul plin. M-am

uitat

împrejur,

în

timpce

lumina

lunii,

împletindu-se cu picăturile de ploaie, îmi scălda umerii. Ajuns la marginea păşunii, mi-am ridicat privirea spre pâlcul de pini, printre care crucea lui Mutt se înălţa ca un far maritim. Între timp pământul se zvântase şi se lăsase frigul nopţii. Păşeam fără zgomot peste acele uscate de pin, iar aerul mirosea a răşină. Ajuns la liziera pădurii, am dat la o parte acele de pin şi mi-am afundat mâinile adânc, în noroi. Era rece, nisipos şi umed. M-am apropiat apoi de cruce, pe sub cupola coroanelor de pin. După ce i-am dat ocol de două ori, mi-am întins mâinile şi am cuprins braţele crucii. Noroiul îmi ţâşni printre degete, ca printr-o sită şi se împrăştie înjur. Mi-am strecurat apoi degetele pe 508

sub plasa de cârcei de viţă şi am simţit atingerea netedă, minunată a lemnului de dedesubt. Fibra sa verticală, întunecată pornea din negura de sub ochii mei şi se ridica unduind, asemenea fumului de lumânare, spre luna de deasupra. I-am urmărit traseul cu degetele. Întinzândumă tot mai sus, m-am prăbuşit deodată şi mi-am lăsat fruntea pe bârna de lemn. Cum nu ştiam de unde să încep sau ce să spun, am şoptit doar: „Atinge-mi buzele cu cărbunele aprins, luminează-mă şi lasă ploaia să cadă peste mine.”

509

Capitolul patruzeci şi cinci Lumina zilei mângâie vârfurile copacilor şi alungă încet-încet ceaţa. Soarele răsări, străpunse norii şi mă găsi cu privirile pierdute înspre el. Razele sale mă încălzeau – o senzaţie plăcută, după aşa o noapte rece. Împrejurul meu lumea se trezea la o nouă dimineaţă. La răsărit ţipă o bufniţă, dinspre apus îi răspunse un curcan sălbatic, la miazănoapte se auzi un câine lătrând şi undeva la miazăzi cântă un cocoş. Am tras cu nesaţ aer în piept. În spatele casei se auzi un scârţâit de cauciucuri, Katie ţipă, după care urmă zgomotul unui motor de mare capacitate, turat la maxim şi un vehicul porni în viteză pe aleea ce da în şosea. Singurele sunete ce acopereau zgomotul motorului erau ţipetele lui Katie: „Nuuuuu! Nu copilul meu!” Odată ajuns la capătul aleii, şoferul nu o putea lua decât în două direcţii, aşa că, sprijinindu-mă de cruce, am sărit în picioare, am dat cu banul în sinea mea, am fluierat, m-am aruncat în spatele lui Glue şi i-am dat pinteni, gonind spre marginea păşunii. Calul s-a oprit lângă gard, iar eu mi-am făcut vânt peste acesta şi am luat-o la fugă către est, pe lângă gard, spre ieşirea la şosea. Dădeam la o parte spinii, mă înţepam în acele pinilor şi, înlăturând din calea mea crengile, îmi croiam 510

drum prin pădure cât de repede îmi îngăduiau plămânii. Maşina mai avea de străbătut vreun kilometru şi jumătate, iar eu cam trei sute de metri. Am auzit din nou scârţâitul acela pe care îl scot cauciucurile la viraje, la fel şi geamătul motorului, şi mi-am dat seama că trecuseră de poartă. Maşina mai avea deci vreo opt sute de metri, iar eu-maxim o sută. Am ajuns la gardul de sârmă ghimpată, m-am strecurat pe sub el târându-mă pe burtă, am străbătut,

murdărindu-mă

din

cap

până-n

picioare,

papura de pe marginea drumului, după care am urcat panta până la şosea. Odată ajuns sus, am început să ţopăi cât de tare îmi îngăduia durerea de la spate. Nu-mi aduc aminte clipa când m-a lovit maşina, iam spart parbrizul şi am zburat înapoi, peste gard. Nu-mi aduc aminte să fi auzit cum autovehiculul a scăpat de sub control şi s-a învârtit până a intrat în gardul vecinului, împroşcând cu noroi, cum se întâmplase şi cu Volvo-ul lui Katie. Eram însă suficient de conştient încât să-mi dau seama că maşina respectivă nu mai putea pleca nicăieri. Şoferul, îmbrăcat în negru, formă un număr pe telefonul celular, îl trase pe Jase, care ţipa şi se zbătea, afară din maşină şi îl târî după el pe şosea şi apoi în pădure. Am încercat să mă ridic în picioare, dar am simţit pe umăr o mână ce mă împingea cu blândeţe înapoi, la pământ. Mutt stătea lângă mine cu o bâtă de baseball sprijinită, în poziţie de joc, pe umărul stâng şi se uita în direcţia în care plecase răpitorul. Niciodată nu-i văzusem 511

ochii atât de limpezi. Mă bătu uşurel pe umăr: „Mai ţii minte că mi-ai zis să te anunţ, dacă am de gând să fac rău cuiva?” „Da,” i-am răspuns, ţinându-mă de coastele rupte. „Ei bine, acum te anunţ.” Mutt făcu un salt peste mine, ţinând bâta de parcă ar fi fost o suliţă şi, tupilându-se prin tufe sau pitindu-se pe după copaci, îşi croi drum prin pădure, asemenea ultimului Mohican.

Se făcu

nevăzut

printre

copaci,

ghidându-se după gemetele chinuite şi strigătele înăbuşite ale lui Jase. Agăţându-mă de un stâlp cioturos din gard, am reuşit să mă ridic. Mi-am sprijinit capul de lemn, ca să-mi menţin echilibrul şi am ascultat, cu urechile ciulite. Dacă aş fi ştiut cu precizie unde se afla copilul, aş mai fi avut încă suficient timp. Două secunde mai târziu, am auzit un zgomot de oase zdrobite, urmat de urletul înfiorător al unui om în agonie. Am pornit-o împleticindumă în direcţia sunetului, temându-mă de ce aveam să găsesc acolo, şi am dat de Mutt, care se îndrepta înspre mine, cu Jase în cârcă. Avea o expresie neutră, de parcă tocmai s-ar fi dus să cumpere o pâine. Cu capul îngropat în umărul lui Mutt, Jase tremura din toate încheieturile, suspinând. Pe jos zăcea un bărbat, cu piciorul stâng îndoit grotesc şi pradă unei dureri înfiorătoare. Rotula îi fusese răsucită pur şi simplu într-o parte şi fluierele picioarelor îi erau rupte amândouă, aşa încât acum avea parcă o articulaţie în plus. Mutt, respirând calm, fără urmă de 512

sudoare, făcu semn spre bărbatul cu pricina, de parcă era un câine. „Trevor.” Jase îşi descolăci braţele din jurul gâtului lui Mutt – de care până atunci se agăţase cu disperare – şi se lăsă să alunece în braţele mele. „Unchiu' Tuck!” Suspinele îl împiedicau să vorbească. „Nu vreau să plec. Vreau să stau aici, cu tine. Nu-l lăsa să mă ia. Te rog, nu-l lăsa să mă ia.” L-am strâns tare în braţe, întrebându-mă ce fel de om l-ar abandona pe băiatul acesta. De fapt, pe orice băiat. I-am ridicat faţa mânjită de lacrimi şi secreţii nazale de pe umărul meu şi i-am cuprins obrajii cu mâinile. „Hei, partenere, nimeni n-o să te ia de la mine, să ştii asta. Nici azi, nici altă dată. Ai înţeles?” Jase arătă înspre Trevor. „Şi cu el cum rămâne?” M-am uitat la Trevor, care scurma pământul cu degetele, încercând să scape, târându-se, de sub privirea vigilentă a lui Mutt. „Acolo unde se duce el, copiii nu au voie.” Chipul

lui

Jase

exprima

suspiciunea

şi

neîncrederea. „Dar, Unchiu' Tuck, eu vreau să stau aici, cu tine. Nu vreau să plec. El” – arătă iarăşi spre Trevor – „mia spus că trebuie să merg cu el.” „A minţit, Jase.” „Ei bine,” continuă copilul, trecându-şi o mână pe după gâtul meu şi aşezându-se mai bine la mine în poală, „tu mă minţi?” „Jase, hai să facem o înţelegere. Chiar în clipa asta, noi doi o să încheiem un pact. Eu n-o să te mint niciodată 513

şi tu, la rândul tău, n-o să mă minţi niciodată. Batem palma?” Jase dădu din cap aprobator. Mi-am scuipat în palmă şi i-am întins mâna. Îmi aruncă din nou o privire bănuitoare şi se întoarse în direcţia de unde venea un zgomot de paşi uşori apropiindu-se de noi. Katie îngenunche lângă el, îl sărută pe frunte şi-l îndemnă: „Hai, Jase, dă-i drumul!” Apoi mă privi drept în ochi şi-l înconjură pe Jase cu amândouă braţele: „Dacă Unchiu' Tuck îţi spune ceva, trebuie să-l crezi pe cuvânt.” Jase îşi scuipă şi el în palmă şi-mi strânse viguros mâna. Când îmi cuprinse degetele cu degetele sale subţirele, scuipatul se prelinse şi picură pe pământ. Katie îl prinse pe Jase şi-l ţinu strâns în braţe câteva clipe. Atunci toate grijile acumulate săptămâni de-a rândul răbufniră în suspine de uşurare. Iam înşfăcat lui Trevor telefonul celular şi am apelat numărul de urgenţă. Bărbatul obiectă, însă Mutt îl împunse în picior cu capătul bâtei. Jase se desprinse de gâtul lui Katie şi, trăgându-mă de cracul pantalonului, mă întrebă: „Unchiu' Tuck, deci nu mă duc cu el, nu?” Mi-am petrecut braţele în jurul lui şi l-am strâns cât de tare puteam fără să-l rănesc. „Nu, niciodată.” „Promiţi?” L-am aşezat pe un picior şi am încuviinţat din cap: „Din tot sufletul.” Trevor îşi făcu curaj să se ridice într-un cot şi să-mi zică, rânjind: „Crezi că ai toate răspunsurile, nu-i aşa? 514

Povestea asta nu s-a încheiat. Oi fi fost tu mare şi tare la un moment dat, dar nu ştii nimic despre baseball şi în mod sigur nu ştii nimic despre ce înseamnă să fii tată.” În timp ce, cu o expresie arogantă, Trevor îmi dădea de înţeles că are prieteni suspuşi, am simţit în mine dorinţa de nestăvilit de a-l lovi peste faţă; fie cu pumnul, fie cu bâta, fie cu amândouă. Însă Jase era chiar lângă mine şi el nu trebuia să mă vadă lovindu-l pe Trevor. Avea nevoie de altceva. Am făcut un pas înspre el şi mi-am pus mâna pe piciorul său mutilat. „Dă-mi voie să-ţi spun ce ştiu despre baseball.” Am întins mâna, iar Mutt mi-a dat bâta. Cu cealaltă mână l-am cuprins pe Jase şi i-am şters lacrimile. Când am început să vorbesc, m-am adresat lui Jase, nu lui Trevor. „De fapt, baseballul e un joc simplu. Se joacă aşa: un băieţel cu părul zburlit, cu picioarele pline de vânătăi şi cu faţa transpirată balansează un băţ mare şi loveşte cu el o chestie rotundă de piele. Aceasta zboară până dincolo de tatăl lui şi apoi se rostogoleşte prin iarba mare, care trebuia tunsă de vreo două zile. Apoi băieţelul aleargă la prima bază-adică la un prosop aruncat în colţul terenului. Apoi la a doua – în timp ce tăticul lui încearcă să-l prindă. Râzând, puştiul trece şi prin baza a treianimic altceva decât un petec rotund de pământ, unde nu creşte iarbă – şi se îndreaptă către «casă» – o găleată întoarsă cu susul în jos. Şi în tot acest timp, băieţelul e urmat de tatăl lui, un tată copleşit de uimire că Dumnezeu i-a încredinţat un astfel de copil. Gâfâind, lipicios de la 515

transpiraţie, băiatul loveşte «home plate»-ul, scoţând strigăte de bucurie. Dar încă nu s-a terminat, căci copilul se uită la tatăl său, aşteptând aprecierile acestuia. Privirea tatălui înseamnă începutul şi sfârşitul. Şi asta pentru că” – am îndreptat blând bărbia lui Jase înspre Trevor – „în clipa aceea, el întreabă de fapt: «Am făcut bine, tăticule? Eşti mândru de mine? Îţi place să-ţi petreci timpul cu mine, tăticule? Vrei să mai jucăm o dată?»„ M-am uitat la Jase, apoi din nou, la Trevor. „Gândeşte-te bine de tot, înainte să răspunzi la aceste întrebări, pentru că ceea ce spui s-ar putea să determine destinul sufletului acestui copil.”

M-am

aplecat,

apropiindu-mi

faţa

la

câţiva

centimetri de a lui Trevor şi i-am şoptit: „Orice alt răspuns în afară de «Da», este...” M-am ridicat în picioare şi l-am luat pe Jase de mânuţă. „Este o crimă împotriva oricărui băieţel de pe lumea asta.” M-am aplecat din nou deasupra lui Trevor şi l-am bătut uşurel peste picior. „Asta înseamnă de fapt baseballul. Dar, cel mai important, asta este miza, în toată povestea.” Maşina poliţiei s-a îndreptat şi ea spre spital, pe urmele ambulanţei. Ofiţerii au promis că se vor întoarce a doua zi, ca să ne ia declaraţiile. Jase, Katie şi cu mine neam îndreptat înspre casă, fără un cuvânt. Am traversat păşunea, prin iarba înaltă până la brâu, presărată cu păpădii.

Paşii

noştri

culcau

plantele

la

pământ,

răspândind în văzduh smocuri de puf ce dansau pe deasupra capetelor noastre, apoi se îndepărtau, purtate de vânt. Am inspirat adânc, am strâns-o de mână pe Katie şi 516

mi s-a părut că, printre pufii de păpădie, am desluşit o mireasmă

de

Cornhuskers.

Mă

durea

tot

trupul,

şchiopătam şi mi-ar fi prins bine câteva aspirine, dar, cu toate astea, mă simţeam mai bine ca oricând. Mutt mergea în spatele nostru, legănându-şi bâta pe umăr şi fluierând cântecul lui John Appleseed. Nu ştiu cum, dar parcă părea mai mare ca înainte, parcă umbla mai semeţ. „Unchiu' Tuck?” mă trase Jase de mână. „Da, prietene.” „Oare poliţiştii o să-i taie lui tata ştii – tu – ce?” „Nu prea cred, prietene. Mai întâi, vor încerca alte chestii.” Păru mulţumit de răspuns şi mă trase iarăşi de mână. „Unchiu' Tuck?” „Da, amice,” i-am răspuns, întâlnind privirea lui Katie. „Vrei să te joci cu mine de-a aruncatul mingii?”

517

Capitolul patruzeci şi şase Buuuuună dimineaţa!” ţipă puştiul de pe scaunul şoferului, după care sări repede la geamul de pe cealaltă parte. Auzisem difuzorul încă de când intrase pe aleea din faţa casei noastre. De fapt, cam tot sudul Alabamei îl auzise, aşa că am ieşit din birou şi i-am venit în întâmpinare la baza scărilor. „Un pic cam devreme astăzi, nu-i aşa?” l-am întrebat. Era ora 7 dimineaţa. Îşi frecă mâinile, ca şi cum ar fi avut de gând să facă focul şi-mi răspunse: „Nuu, niciodată nu e prea devreme pentru îngheţată. Unde-i familia dumneavoastră?” Îmi plăcea cum sună aceste cuvinte. „Încă dorm, înăuntru.” Aruncă o privire în spatele meu: „Ba nu, nu mai dorm.” Jase trânti uşa din faţă, coborî în fugă treptele şi se repezi la geamul camionetei, repetând spectacolul învăţat data trecută. Între timp, Mutt se plimba în cerc, cercetând cu atenţie camioneta şi mai ales părţile mecanice. Mintea i se învârtea în cap. Mai bine zis, calcula ceva. Katie rămăsese în capul scărilor, ţinând cu grijă o cană de cafea; îmi făcu semn să-i cumpăr lui Jase o sticluţă cu lichid pentru făcut baloane. 518

M-am întors spre puşti. „Cât ceri pentru toată hardughia asta?” Şi mi-am fluturat mâna în direcţia camionetei, captând atenţia lui Mutt. Puştiul încercă să pară surprins, dar adevărul era că de la bun început îi încolţise ideea asta. „Poftim? Vreţi să-mi cumpăraţi camioneta? Să-mi cumpăraţi afacerea? Să cumpăraţi singurul meu mijloc de a-mi câştiga existenţa?” Se cam întrecea cu măsura, nu se dădea în lături să joace un pic de teatru. „Vreau de fapt să cumpăr absenţa ta de pe aleea casei mele.” I-am zâmbit. „Şi dacă va fi să devin noul posesor al camionetei, vreau să-mi garantezi că nu-ţi mai faci apariţia pe aici în niciun mijloc de transport.” Ochii puştiului zburară dintr-un capăt în celălalt al camionetei, ca şi cum şi-ar fi făcut nişte socoteli. Dar nu mă putea prosti. Ştia exact ce sumă să-mi ceară, înainte de a intra pe alee. „Nu mai puţin de cinci miare.” „Cred că visezi. Îţi dau trei şi-ţi plătesc tot ce ai pe inventar, plus 20 la sută din valoarea mărfii.” Puş;iul îşi miji ochii, în semn de dispreţ faţă de propunerea mea. „Crezi cumva că o să primeşti o ofertă mai bună pe ziua de azi?” Se aplecă pe geam, spre mine. Parcă-l auzeam deja gândindu-se cum să investească banii obţinuţi. Îşi dădu jos peruca, se scărpină în cap şi, scoţându-şi mâna pe geam, îmi zise: „Batem palma.” Am arătat spre veşmintele de pe el. „Şi costumul?” „E al dumneavoastră.” 519

„Dă-te mai încolo.” Spre uimirea lui Katie, care făcu ochii mari cât cepele, Jase, Mutt şi cu mine ne-am suit tustrei în camionetă şi am străbătut oraşul, spre locuinţa puştiului. I-am scris un cec pentru suma de trei mii cinci sute de dolari, am înscris maşina pe numele lui Mutt şi iam înmânat acestuia cheile. „Haide, condu tu.” Ochii i se luminară, de parcă tocmai descoperise Sfântul Graal. Îşi puse peruca roşie, îşi fixă nasul cel rotund şi roşu, apăsă butonul de pornire a megafonului şi ridică uşor piciorul de pe ambreiaj. Şi de-ar fi fost numai pentru zâmbetul acela de pe chipul lui, tot meritase să dau 3500 de dolari. Ne-am plimbat cu camioneta toată dimineaţa. Mutt declama la megafon: „S-a schimbat proprietarul! Astăzi, toată îngheţata e gratis!” Anunţ ce a captat atenţia oamenilor cât ai pocni din degete. Înainte să se facă ora zece împărţisem deja toată marfa pe care nu apucase s-o mănânce Jase. Ajunşi înapoi pe aleea casei noastre, Jase sări jos, alergă la Katie şi, arătând către maşină, îi zise: „Uite, mami, avem un ştrand pe roţi, numai al nostru.” Trecuseră deja două săptămâni de la incidentul cu Trevor, şi între timp petrecusem suficient timp cu Jase, încât să-i pot pricepe majoritatea cuvintelor. Însă ăsta chiar m-a depăşit, iar Katie remarcă uimirea ce mi se citea pe chip. Îi şterse lui Jase îngheţata rămasă pe buze şi-mi explică: „S în loc de ş, apoi renunţă la r.” „Ahaaaa...” 520

Capitolul patruzeci şi şapte Katie depuse plângere împotriva lui Trevor, iar judecătorul de la tribunalul regional îl condamnă la cinci ani de închisoare, dar mai întâi trebuia să-i execute pe ceilalţi treizeci şi cinci, la care fusese condamnat în New York pentru fraudă, delapidare şi evaziune fiscală. De când Mutt se întorsese la Waverly, casa se transformase cu totul. Exteriorul casei scânteia în lumina soarelui, ca cel al unei clădiri nouconstruite. O spălase cu clor, apoi o clătise cu pompa de presiune, şi încă de două ori. Chiar şi mortarul dintre cărămizi se curăţase. Acoperişul de ardezie lucea şi el, iar jgheaburile de cupru arătau de parcă fuseseră lustruite manual, bucată cu bucată. Lambriurile ce îmbrăcau parţial exteriorul casei fuseseră în mare parte înlocuite, grunduite, chituite şi vopsite. Tencuise din nou veranda din faţă, răzuise şi apoi chituise majoritatea ferestrelor şi înlocuise multe dintre uşile exterioare, pentru că lemnul din partea de jos se umflase din cauza ploilor. De asemenea, Mutt instalase noi corpuri

de iluminat

în afara

casei, inclusiv

câteva

reflectoare în copacii din jur. Înlocuise în întregime balustrada ce mărginea veranda din faţă, recondiţionase mobila de pe verandă şi o vopsise cu un lac de exterior semilucios, ce strălucea sub roua dimineţii sau sub razele 521

lunii. Apoi, habar n-am cum, folosindu-se de tractor şi de un sistem de scripeţi şi manivele, reuşise să îndrepte poarta de la intrare, aşa încât acum nu mai semăna cu un cort de circ. Plantase camelii, reparase aspersorul ce şerpuia de-a lungul aleii, udând astfel sălciile plângătoare şi stejarii şi curăţase chiparoşii Leyland din apropierea aleii. Lustruise până şi ciocănelul de alamă, în formă de cap de leu, cu care băteai în uşă. A spune că înăuntru, în casă domnea curăţenia ar fi o subestimare a realităţii. Puteam mânca de pe fundul coşului de gunoi... Fiecare colţişor al casei fusese spălat, şters de praf şi, dacă Mutt considerase necesar, şlefuit, băiţuit, revopsit sau reparat. Diverse corpuri de iluminat, ventilatoare, încuietori de uşă sau arzătoare care nu mai funcţionaseră de zece ani, acum funcţionau din nou. Miam dat seama că Mutt făcuse reale progrese atunci când, pentru prima dată după un deceniu, vechiul orologiu zgudui casa din temelii la ora 7 dimineaţa. Nici lui Mose nu i-a venit să-şi creadă ochilor. S-a plimbat dintr-un capăt în altul al casei, clătinând din cap, mormăind ceva în sinea lui şi zâmbind. Apoi m-a privit lung şi mi-a spus: „Tuck, sora mea n-ar fi crezut că se întâmplă toate astea.” Când se crăpă de ziuă, Mult coborî la mine în subsol şi mă zgâlţâi. „Tuck, Tuck, trezeşte-te.” M-am frecat la ochi, întrebându-mă în sinea mea de ce o fi purtând frate-meu costumul de clovn la ora 6 dimineaţa. „Da, ce-i amice?” 522

„Am avut un vis.” „N-ai putea să mi-l povesteşti dimineaţă?” „Păi e dimineaţă.” Se aşeză pe jos, îşi scoase peruca, îşi îndreptă nasul cel roşu şi începu să frământe peruca între degete. Gibby concepuse o nouă combinaţie de medicamente, care părea a-l menţine pe Mutt în stare de funcţionare. Suişurile şi coborâşurile erau mai moderate. Consecinţa fu aceea că, de la episodul cu mlaştina din Jacksonville, Mutt nu a mai primit nici un miligram de Thorazine. Începu să-mi povestească: „Se făcea că mă aflam la intrarea unei catedrale imense, de dimensiuni absolut uriaşe. Mai mare decât o sută de biserici puse laolaltă. Am bătut la uşile acelea vreme de ore în şir şi, într-un final, ele s-au deschis. Am intrat împleticindu-mă, dar înăuntru era gol. Nu era nici-o bancă. În interior, catedrala era lungă de un kilometru şi jumătate, poate chiar mai mult. Podeaua era asemenea unei table de şah, cu pătrate din sidef sau fildeş şi din granit negru, iar colţurile erau în unghi drept, absolut perfecte. De la o anumită înălţime, pe pereţi erau instalate un fel de tribune din granit lucios, care se înălţau până la câteva sute de metri în văzduh, atât de sus încât nu se mai zăreau. Tribunele acelea, ca şi grinzile tavanului, erau pline de îngeri. Sute, mii de îngeri. Poate milioane. Şi toţi cântau în cor. Uneori nu se auzea decât un murmur, în surdină; alteori răsunau cântece clocotitoare, pline de viaţă, cu versuri pe care nu le-am auzit niciodată. Apoi mai erau şi 523

cântece ca acelea pe care ni le cânta Miss Ella – deşi în vis sunau mai bine decât în interpretarea ei. „în celălalt capăt al culoarului, la un kilometru şi mai bine depărtare de locul unde mă aflam eu, se vedea un scaun. Semăna de fapt mai mult cu un tron, dar era destul de simplu, nu avea nimic somptuos. Pe el stătea un ins. Nu-i puteam vedea faţa, dar tot trupul lui emana lumină, ca soarele, strălucind mai tare decât ţi-ai putea imagina. Asta nu e ca povestea cu vrăjitorul din Oz, ci totul era cât se poate de real. Am făcut un pas înainte şi deodată, tribunele de îngeri au amuţit; se lăsă o tăcere de moarte. Liniştea se aşternu pretutindeni, singurul sunet ce mai răzbătea din când în când era câte un fâlfâit de aripi. Nu prea ştiam de ce mă aflu acolo, dar ştiam că îmi doresc cu ardoare să intru şi, mai mult decât atât, că vreau să stau de vorbă cu insul de pe scaun. Cu fiecare părticică din mine doream să înaintez şi să-i vorbesc. Să mă aşez la picioarele lui. Însă picioarele mele pur şi simplu nu voiau să se mişte. Parcă erau ţintuite de podea. M-am întors şi am văzut cum o mie de funii mă ţineau legat de peretele din spate şi, ca o pânză de păianjen, mă trăgeau către podea. „Bărbatul îmi făcu semn să mă îndrept spre el, dar n-o puteam face. În ciuda tuturor eforturilor mele, în ciuda tuturor încercărilor de a tăia plasa, tot nu mă puteam elibera. Şi, mai rău decât atât, nu puteam nici măcar să-i vorbesc, nu-i puteam spune ce mi se întâmplă, pentru că plasa de păianjen îmi acoperea şi gura. Tuck, oricât 524

încercam, nu puteam ajunge la el.” Cu fiecare propoziţie rostită, Mutt devenea tot mai însufleţit şi mai surescitat. „O dată cu trecerea timpului, plasa continua să crească. Mi se înfăşurase în jurul gâtului, încât nu mai puteam respira. Nu mai avea la dispoziţie decât un minut sau două. Plasa mă strângea tot mai tare şi simţeam că ochii îmi erau pe punctul de a-mi ieşi din orbite. Tocmai când mă gândeam că n-o să ajung niciodată acolo şi când trăgeam în piept, cu greutate, ultimele guri de aer, el se ridică în picioare, îşi puse mâna streaşină la ochi şi-mi făcu semn din nou. Dându-şi seama că n-aveam cum să ajung la el, din locul unde mă găseam, sări repede de pe tronul său şi se îndreptă spre mine, cu paşi grăbiţi. În scurt timp, alerga cu toată viteza, străbătând distanţa ce ne despărţea asemenea unui atlet de performanţă. Ar fi trebuit să-l vezi şi tu alergând. Genunchii sus, pasul lung, călcâiele abia-i atingeau pământul, coatele i se mişcau ritmic, dinainte înapoi, de la lobul urechii până la şold. Pe măsură ce se apropia de mine, începeam să îmi dau seama cine era.” Mutt făcu o pauză; ochii îi erau larg deschişi. „Era El. Spinii din coroană erau lungi de cinci centimetri şi i se înfigeau adânc în pielea-I subţire de pe cap. Pe faţă I se rostogoleau stropi de sânge. Mâinile şi picioarele îi erau străpunse; prin găurile acelea se vedea pe partea cealaltă. Din înţepătura din coastă îi curgea sânge şi apă. Se opri lângă mine, dar nici măcar nu gâfâia. Ca şi cum ar fi 525

alergat de multe ori dintr-un capăt în altul şi ar fi fost obişnuit cu acea cursă. „Apoi apucă păienjenişul de funii cu o singură mână, iar pe cealaltă o întinse, strânse pumnul şi din el începu să picure sânge, ca şi cum ar fi stors un burete. Sângele Lui îmbibă funia ce mă ţinea legat şi o roase întocmai ca un acid. Plasa se topi, dispăru, iar eu am fost eliberat. Îmi ridi cai privirile, şi iată că toţi îngerii fâlfâiau din aripi. Ca şi cum milioane de albine ar zbura împrejurul cupolei Superdome-ului28, strălucind asemenea licuricilor. Şi cântecul acela... Era atât de plin de speranţă, de încurajator. Ca şi cum aş fi făcut, în sfârşit, un lucru bun. Mi-am privit mâinile, nu mai erau prinse în funii. Păienjenişul acela nu mai exista. Gata cu legăturile care mă ţineau. Eram liber. Deasupra capului meu, cântecul răsuna tot mai puternic şi, cu toate că nu îl mai auzisem niciodată, ştiam deja cuvintele.” Mutt se ridică în picioare şi gesticulă prin cameră, de parcă ar fi zugrăvit. „N-am ştiut ce să-I dăruiesc, aşa că mi-am deschis borseta, am scos sandvişul cu unt de arahide şi jeleu şi I l-am dat. A rupt doar un colţişor din el, aşa cum făcea de obicei Miss Ella, apoi ne-am aşezat chiar acolo, pe podea şi am mâncat din sandviş. El şedea pe un pătrat din fildeş, eu pe unul de granit. În curând, au început să bată şi alţi oameni la uşă. Băteau cu toată 28

Superdome-ul din New Orleans, Louisiana, este o arenă sportivă, cunoscută datorită cupolei sale pe structură fixă (cea mai mare din lume) – n.tr. 526

puterea şi, cum nu voiam să par nepoliticos, m-am ridicat să plec, însă El S-a întins şi m-a apucat de mână. Am privit în jos şi am văzut că-mi prinsese la încheietură o brăţară de argint. Nu avea nici început, nici sfârşit, şi nu mai putea fi scoasă niciodată. Am întors-o pe dos: În interior era scris Numele Său.” Mutt îşi ridică mâna şi-mi arătă brăţara argintie, dintr-o singură bucată, care-i încercuia încheietura dreaptă. „N-am vrut să uit visul, aşa că mi-am făcut asta.” Îşi apropie încetişor faţa de a mea. „Tuck, vrei să mergem să lovim nişte pietre?” „Mutt...” Arătă

înspre

grajd.

„Luminile

sunt

aprinse.”

Expresia de pe chipul său îmi dădea clar de înţeles că navea de gând să accepte un refuz din partea mea, aşa că am coborât din pat şi mi-am tras jeanşii. Când am intrat în grajd, Mutt mă aştepta deja. Am luat bâta în mână, iar el a îngenuncheat de partea cealaltă a home plate-ului, de unde putea să-mi arunce pietricelele încetişor, de la mică distanţă. „Vreau să loveşti una singură.” Îşi vârî mâna în buzunar şi scoase piatra aceea rotunjită, unsuroasă, lustruită manual pe care o purtase la el atâta amar de vreme. „Eşti sigur?” Mutt dădu din cap afirmativ, apoi aruncă piatra în direcţia mea, peste home plate. Am urmărit-o – cu ochii minţii o vedeam învârtinduse cu încetinitorul – şi am văzut-o intrând în zona de lovire, cu numele lui Matthew, inscripţionat pe ea, rotindu527

se iar şi iar. Am făcut un pas în faţă, mi-am rotit şoldurile, mi-am întins braţele şi am balansat bâta. A fost o lovitură bună. Fragmentul de granit negru fu pulverizat pur şi simplu, lăsând în urmă o pulbere fină ce se răspândi în aer ca un norişor. Câteva secunde, nici Mutt, nici eu n-am scos o vorbă, până când tot praful pluti afară din grajd. După ce aerul s-a limpezit, mi-a trecut prin minte, fulgerător, gândul că de data asta nu mai văzusem chipul lui Rex întipărit pe piatră. În loc de micul dejun, ne-am urcat toţi patru în camioneta cu dulciuri a lui Mutt, acum sănătoasă din punct de vedere mecanic şi care nu mai scotea pic de fum, şi am pornit spre Rolling Hills. Pântecul lui Katie se cam rotunjise, aşa că m-a rugat să-i dau voie să ia una dintre cămăşile mele de flanel, încheiate cu nasturi în faţă. Mi s-a încălzit sufletul s-o văd aşa. Înainte să coborâm din maşină, Mutt îşi umplu braţele cu o grămadă de dulciuri, după care am luat-o cu toţii pe coridor, către salonul lui Rex. Jase conducea plutonul. Judele se obişnuise deja cu vizitele noastre aproape zilnice, cum se obişnuise şi cu îngheţata Chocolate Rocket „cu de toate” a lui Mutt. M-am aşezat lângă Jude, ţinându-i trabucul „de după îngheţată”, iar Jase mi se cuibări în poală şi privi cum doi masculi de pasăre-cardinal se băteau pentru mâncarea din dispozitivul de hrănire, amplasat în faţa geamului. Mutt se aşezase pe un scaun în faţa lui Rex şi-i băga îngheţată în gură, cu o lingură de plastic pentru copii. Nu ştiam dacă lui Rex îi plăcea sau nu, pentru că nu 528

s-a deranjat niciodată să ne spună. Însă ne-am gândit că era mai bună decât nimic, iar, pe deasupra, dacă nu-i plăcea, ar fi putut oricând s-o scuipe. De două săptămâni încoace, continua să o înghită.

529

Capitolul patruzeci şi opt Într-o bună zi, spre sfârşitul după-amiezii, cântecul pe care-l fredona Mose m-a făcut să mă ridic de pe veranda din spatele casei şi m-a atras, de-a lungul gardului,

către

cimitir,

unde

târnăcopul

şi

lopata

acompaniau perfect glasul său. Sudoarea i se prelingea de pe sprâncene, îi ocolea gura întinsă într-un zâmbet şi-i acoperea pieptul. Deasupra noastră, norii se adunau, acoperind parţial soarele, iar briza răcoroasă aducea cu sine mirosul acela dulce. „A cui groapă e?” „A mea, dacă târnăcopul ăsta nu devine mai uşor.” „O, termină. Tu eşti mai sănătos ca mine.” Mose se opri din mişcarea sa ritmică şi mă cântări din cap până-n picioare. „Ei, ai terminat pregătirile?” „Da, Katie s-a ocupat de toată organizarea, a decorat totul, de la pridvorul bisericii până la altar, iar mâine plecăm cu Jase într-un concediu de două săptămâni, undeva în vest. Ne-am gândit că ar fi frumos să vedem munţii înalţi şi orăşelele de mineri părăsite.” „îţi iei cu tine şi aparatul de fotografiat?” „Da, Doc m-a pus să mă uit după nişte chestii. Poate că o să strecor şi activitatea asta, printre celelalte.” „Iar Mutt?” 530

„Gibby îl ia într-o excursie de pescuit la muscă. O săptămână în Maine. Apoi vor sta aici până ne întoarcem noi.” „Gibby e un doctor bun.” Am dat din cap, încuviinţând. Mose îşi înfipse iarăşi târnăcopul în solul dur, la un metru adâncime. Făcu semn înspre mormântul surorii lui şi continuă, fără să-şi ridice ochii. „Le-ai spus tuturor despre treaba asta?” „Nu.” Mi-am trecut degetele prin păr şi am aruncat o privire către biserică. „Ei bine, mai este o oră şi jumătate până va trebui să-ţi pui fracul. Cred că ai suficient timp.” Am arătat spre groapă. „Vezi să nu mori aici. Avem nevoie de tine la ceremonie.” „Dacă mă mai baţi mult la cap s-ar putea să dau ortu' popii, doar ca să-ţi fac în ciudă.” M-am

plimbat

împrejurul

bisericii,

uimit

de

transformarea pe care o vedeam. Mutt îndepărtase toată viţa-de-vie, înlocuise scândurile putrezite, refăcuse uşa principală, iar în locul vechilor mânere de lemn montase unele strălucitoare, de alamă. Uşile erau acum deschise, ferestrele, de asemenea. La fel ca mine, biserica respira din nou. Mi-am îndreptat privirile către altar. Dintr-acolo mă priviră cele două dungi paralele lăsate de Miss Ella. Am păşit agale printre bănci şi, după câteva clipe de gândire, 531

m-am aşezat lângă dungile cu pricina, rezemându-mă de grilaj. Afară, Mose cânta lin, cu voce dulce. Am chibzuit puţin şi apoi am început. „Astăzi mă căsătoresc. Asta numai dacă ne dai tu voie. Peste o oră, Mutt se va duce să-i ia pe Rex şi pe Jude şi-i va aduce aici, unde Mose, cot la cot cu Judele, va face onorurile. Nu mă aştept ca Rex să-şi dea seama ce se petrece, dar m-am gândit că ar fi bine să-l invit şi pe el. Iar când l-am rugat pe Jude să participe şi el la ceremonie, a început să plângă. Prin urmare, cred că în privinţa asta am făcut treabă bună. Azi-dimineaţă când m-am trezit, a trebuit sămi reamintesc mie însumi ce am de făcut, adică să-mi spun în sinea mea că-l iert pe Rex. Bănuiesc că ăsta-i un semn bun. Poate că încet-încet, durerea va dispărea undeva în plan secund şi cred că ăsta-i începutul. De o lună încoace Katie se agită de colo-colo, telefonându-le prietenilor, făcând tot soiul de pregătiri, luminoasă ca zâna Tinkerbell de odinioară, care îşi dădea drumul în jos pe tiroliană. Şi nu pot s-o ţin nici-o clipă departe de pian. Cât despre Jase, ei bine, el loveşte fiecare minge pe care i-o arunc, îmi zice tot «Unchiu' Tuck», azi va duce inelele şi vrea să ştie dacă la recepţie vom bea bere. I-am spus că da. Sper că nu te superi.” Mi-am trecut degetele peste canelurile din lemn. „Dacă privesc în urmă, cred că accidentul din seara aceea, când Volvo-ul s-a înţepenit în şanţ, are legătură cu tine mai mult decât am crezut eu la început. Indiferent ce ai făcut atunci sau ce faci în prezent, te rog, nu te opri. Noi 532

toţi, inclusiv Mutt, avem nevoie de siguranţă şi suntem mult mai în siguranţă când tu veghezi asupra noastră. Am trecut

prin

treizeci

şi

trei

de

ani

de

suferinţă

şi

amărăciune, un adevărat iad, dar ai avut dreptate. Biciuită, bătută şi călcată-n picioare, dragostea a străpuns totuşi stânca. Nu ştiu cum anume, dar s-a întâmplat. Cred că ăsta e cel mai mare mister.” M-am uitat împrejur, minunându-mă de măiestria cu care Mutt lucrase la partea de dulgherie şi am încercat să rezum, pe cât posibil, ceea ce aveam în minte. „Vreau să te rog ceva.” Statuia de lemn a lui Isus strălucea ca o minge de baseball lustruită cu răşină, iar deasupra mea porumbeii fâlfâiau din aripi, uguiau şi se pregăteau să-şi ia zborul. Un porumbel purpuriu, mare şi robust îşi luă zborul din cuibul său, dintre grinzile bisericii, plană deasupra altarului, lansă o bombă alburie de mărime considerabilă

exact

în

mijlocul

acestuia,

după

care

descrise în zbor un arc de cerc, printre grinzi, şi se întoarse înapoi pe stinghia unde stătuse cocoţat. Mi-am ridicat privirea, în bătaia razelor de soare. „Uite care-i problema; am nevoie să mă ajuţi să fiu bărbatul care crede puştiul ăla că sunt. E atât de plin de speranţă, de uimire, de tot ce este bun în om, încât îmi doresc să-i hrănesc aceste porniri. Să le fac să crească. Poate că dacă o să crească în el, o să crească apoi şi în mine. Vreau să fiu pentru el ceea ce Rex n-a fost niciodată pentru mine şi, date fiind experienţele prin care am trecut, gândul acesta 533

mă sperie de moarte.” Am arătat înspre Waverly. „Miza e mult prea serioasă.” M-am apropiat de altar, apoi m-am întors şi, cu degetul ridicat în aer, am continuat: „A, şi mai e ceva... te rog să-i spui lui Miss Ella că o iubesc. Spune-i că mi-e dor de ea. Şi... spune-i că am rupt lanţurile ce mă ţineau legat de coşciug.” Am ieşit din biserică, iar Mose s-a căţărat afară din groapa sa. Vârful lopeţii lucea, uşor îndoit, iar coada îi era înnegrită, după zece ani de săpat. Îmi înmână unealta. „Uite, ţine.” „Ce să fac cu asta?” Îmi făcu semn spre groapă. „Umple-o.” „Dar... nu-i nimic înăuntru.” Dădu din cap şi-şi şterse fruntea cu o batistă. „O să fie, când vei fi terminat treaba.” Mose îşi aruncă târnăcopul pe umăr şi aruncă o privire înspre mormântul lui Miss Ella. „De data asta, surioară, am făcut ce mi-ai cerut, însă data viitoare, îl pun pe el să sape. De-acum sunt prea bătrân ca să mai sap mormintele altora.” Mose se îndreptă spre grajd, fluierând „Here Comes the Bride”29, iar eu coborâi în groapă. Am tras pământul înăuntru, peste pantofi, cu mişcări lente, ritmice. Nu mă grăbeam deloc şi era o muncă uşoară. Partea mai grea fusese

deja

făcută.

Treizeci

de

minute

mai

târziu,

bătătoream ultimul strat de pământ. Am rotunjit movila, 29

”Iată, vine mireasa”, în engl. – n.tr. 534

după care m-am sprijinit de lopată, cum îl văzusem pe Mose făcând de zeci de ori. Încununarea muncii groparului. Cât timp am stat acolo, cu mormântul lui Miss Ella în stânga şi cu al meu în dreapta, o briză răcoroasă şi umedă a adus nori joşi, bogaţi în ploaie. Câteva minute rămaseră aşa, atârnaţi parcă în vârful copacilor, întunecaţi şi grei, după care, ca şi cum s-ar fi deschis deodată un chepeng invizibil, se desfăcură, dând drumul unui potop dulce de primăvară. A fost o ploaie caldă, cu stropii mari şi grei. Tipică pentru luna martie. Poate că Dumnezeu plângea deasupra Alabamei. Însă nu totdeauna lacrimile exprimă suferinţa. Uneori ele ţipă de bucurie. Experienţa copilăriei mă învăţase că astfel de nori – care îşi dau drumul atât de repede şi de abundent – nu au puterea să reziste mai mult de cincisprezece minute. Iar apoi, după ce-şi vor fi descărcat toată muniţia, după ce-şi vor fi golit bine măruntaiele, soarele îi va străpunge şi va opri ploaia, lăsând aerul jilav şi lipicios. Mi-am ridicat capul, am închis ochii şi am lăsat ca ploaia să-mi spele faţa, umerii şi sufletul. Am simţit, totodată, cum rana din inimă începe să se închidă. „Miss Ella, trebuie neapărat să fac un lucru.” Am dat din cap. „Cred că tu mă vei înţelege.” Am lăsat lopata, am sărit peste gard şi am luat-o la goană spre Waverly. Întârziasem la prima aruncare din sezonul acesta. Jase stătea pe jos, în sufragerie, salvând o domniţă aflată în primejdie, în turnul castelului său din 535

piese Lego – care devenise mult mai mare de când Mutt îi adăugase încă trei cutii de piese. Am înşfăcat repede mănuşile, şepcile şi o singură minge de baseball – cea care avea o bucăţică de noroi între cusături. Katie era la pian, cântând domol „Canon în Re minor” şi zâmbind, cu gândul la ceea ce avea să se întâmple în cursul după-amiezii. Am deschis uşa, i-am aruncat lui Jase mănuşa şi i-am spus: „Hai, repede, grăbeşte-te până nu se opreşte ploaia.” Jase se ridică de pe podea, îşi îndesă şapca pe cap, scoţându-şi urechile afară. Îşi vârî mâna în mănuşă şi sări de pe verandă direct în iarbă. Rămase în aşteptare, lovindu-şi mănuşa cu mâna cealaltă şi mutându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt. Katie ridică mâna, în semn de protest şi-mi zise: „Tucker, tocmai s-a spălat. Nu are nevoie de încă o baie. Aş prefera să-l văd curat când vine la altar cu inelul.” Mi-am dus mâna la inelul agăţat de lanţul de la gât. „Nu-ţi fă griji. E în siguranţă. Şi în plus, puţin noroi n-a făcut rău nimănui.” Se ridică în picioare şi-şi puse mâna în şold. „Tucker Rain.” „Katie, e vorba de mai mult decât de un simplu joc cu mingea, între tată şi fiu.” Zâmbind, ea veni la uşă şi-şi puse mâna pe pieptul meu. „Despre ce anume e vorba?” I-am aruncat mingea lui Jase şi am urmărit-o cum se învârte şi alunecă prin ploaia torenţială. „Despre T-I-MP.” 536

Tucker? Da, doamnă. Să n-o uiţi pe Mama Ella. Ai de gând să pleci undeva? Cred că e timpul să te las să-ţi trăieşti viaţa. Katie n-o să fie prea bucuroasă. Spera că astăzi vei fi aici. Numai Katie spera? Ei, ştii bine ce vreau să zic. Perfect, mi-am cumpărat deja pălăria. Aşa mai merge! Bine că nu trebuie să mergem cu liftul. Nu te obrăznici cu mine. Mama Ella, eşti o mare figură. Cum te mai simţi, cu stomacul? Mă cam doare. Cum? Ca şi cum s-ar mări. Ca şi cum s-ar face loc ca să adaug şi alţi oameni. Vezi, ţi-am spus eu. Mi-ai spus tu multe lucruri. Iar mă iei peste picior? Nu, doamnă, am vrut doar să-ţi spun că am ascultat tot ce mi-ai spus, de-a lungul timpului. Tucker? Nu i-am răspuns. Ştiam deja ce dorea. Tucker Rain? Asta mi-a captat atenţia şi, pentru o clipă, am simţit aroma de Cornhuskers. 537

Da, doamnă? Copile,

până

la

urmă...

dragostea

câştigă.

Întotdeauna. Şi mereu aşa va fi. Da, doamnă. Acolo, în grădina din faţa casei, mi-am ridicat mănuşa. Jase îşi luă avânt, îndreptă spre mine mănuşa, făcu un pas uriaş în spate şi aruncă cât putu de tare. Mingea descrise un arc de cerc şi se rostogoli prin ploaia care de-acum se înteţise, învăluindu-ne din toate părţile. SFÂRŞIT

538

Mulţumiri De fiecare dată când calc pragul unei librării şi văd pe raft una dintre cărţile mele, nu fac decât să clatin din cap. Sunt uimit. La fel ca prietenii şi membrii familiei mele. Ei îmi spun adesea: „Ai reuşit!” Ori de câte ori aud lucrul acesta, privesc peste umăr şi simt nevoia să mă fac mic de tot. Am destulă minte încât să-mi dau seama cum stau lucrurile, în realitate. Aportul meu este modest, în cel mai bun caz, iar dacă am reuşit în vreo privinţă, ei bine, am reuşit să ajung la linia de start. Adevărul e că mă simt ca un alergător care este condus de un oficial al competiţiei de la locul său din tribune, printre mulţimile de spectatori, până pe pista de curse. Omul îmi indică culoarul ce îmi revine şi îmi face semn spre cel care ţine în mână pistolul cu care se va da startul alergării. „Acesta este culoarul tău. Succes! Într-un minut se va da startul.” Privind din perspectiva alergătorului, am învăţat multe lucruri. Cel mai important este acela că nu am ajuns aici prin propriile puteri. Da, e adevărat că am muncit din greu, dar mulţi alergători se antrenează asiduu şi mulţi mă pot depăşi. În concluzie, am fost ajutat să ajung pe pistă.

539

Lui

Allen,

directorul

editurii

care

îmi

publică

lucrările şi lui Jenny, editorul meu: vă mulţumesc amândurora pentru susţinere, pentru încurajări şi pentru că m-aţi ajutat să scot la iveală poveştile care mocnesc înlăuntrul meu. Echipei de la Thomas Nelson: vă sunt cu adevărat îndatorat. Nici nu mi-am închipuit vreodată că aţi putea face aşa ceva cu povestirile mele. Sealy, sper ca într-o bună zi să ajung să merit timpul pe care Chris îl cheltuie cu mine. Îţi mulţumesc pentru că ai riscat. Chris, hai să mergem la pescuit, undeva unde să pescuim la muscă şi drumul până acolo să fie o aventură captivantă. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că exişti şi-ţi sunt recunoscător şi ţie, ca impresar şi prieten, deopotrivă. Davis, pentru mine eşti o sursă permanentă de încurajare; continui să fixezi ştacheta sus, iar prietenia ta este o binecuvântare pentru mine – îţi mulţumesc pentru toate cele amintite. Herb, îţi mulţumesc pentru toate câte m-ai învăţat, pentru grija pe care i-ai purtat-o bunului nostru prieten şi pentru râsul tău – e de-a dreptul molipsitor. Lonnie, mulţumesc pentru Clopton, pentru că l-ai împărtăşit cu mine. Eşti aproape de inima mea. Şi de a lui Dumnezeu. Dave, mulţumesc pentru o viaţă întreagă de alergat cot la cot cu mine. Mai bine doi decât unul singur. Mi-a prins tare bine. Gracie,

Annie

şi

Berry,

Johnny

şi

Michael,

mulţumim pentru dragostea pe care ne-o arătaţi, nouă şi băieţilor noştri. Suntem binecuvântaţi că vă avem. 540

Tată, am pus numele mamei pe prima pagină a acestei cărţi, dar nu cumva să te simţi jignit. Mama n-ar fi ceea ce este, fără tine. Cu toţii ştim asta. O să vină în curând şi cartea ta. Charlie, John T. şi Rives, într-o zi, cât de curând, o să facem rost de barca potrivită să ne ţină pe toţi trei, să ne ducă până la Clark's şi înapoi, să ne ajute să prindem peşte şi să nu se scufunde când se înteţeşte vântul, sau când valurile trec de treizeci de centimetri. Însă până atunci, să ne bucurăm că avem la îndemână docul. Mă rog ca Dumnezeu să vă dea picioare puternice, plămâni puternici şi inimi puternice. Şi mă mai rog ca, pe măsură ce primiţi toate aceste binecuvântări, să învăţaţi să alergaţi şi s-o faceţi cu totală lepădare de sine, iar organizatorul cursei să vă dea şi vouă un culoar, numai al vostru. Atunci când o va face, să alergaţi până la capăt! De-a lungul vieţii am avut tovarăşi de cursă mai buni decât mine. Însă niciunul n-a fost mai bun decât soţia mea. Christy, îţi mulţumesc că ai alergat alături de mine, că ai fost mereu cu ochii pe linia de start, mi-ai legat rănile, m-ai îndemnat să-mi folosesc la capacitate maximă picioarele, plămânii şi inima şi ai crezut mereu că vom ajunge la linia de start, chiar şi atunci când nici măcar nu o mai zăream. Multe se pot întâmpla de acum şi până la linia de sosire. Pot să fur startul, să ies din limitele culoarului meu, să mă împiedic, să obosesc, să scap ştafeta sau... sămi duc alergarea până la capăt. Doamne, îţi mulţumesc că 541

mi-ai dat şansa să alerg şi că mi-ai dăruit parteneri de antrenament mai buni decât mine. Ajută-mă să alerg astfel încât să-Ţi fiu Ţie pe plac aşa încât viaţa şi arta mea să Te reflecte pe Tine – şi să-i încurajez pe alţi alergători, asemenea mie, să-şi continue cursa, să se ridice atunci când cad la pământ, să rămână în cursă şi să ajungă la linia de sosire – pentru că premiul care îi aşteaptă merită orice durere.

542

Despre Miss Ella Şoseaua River Road şerpuieşte de-a lungul malului sudic al râului St. John's, din Jacksonville, statul Florida şi străbate oraşul din centru până în San Marco. Casa în care am crescut eu este situată chiar în centru. Sau, cel puţin, aşa era pe vremuri. Anul trecut, cineva care tocmai se mutase în oraş a cumpărat casa, împreună cu terenul din jur şi a ras totul la pământ cu buldozerul. Ultima dată când am văzut-o nu mai rămăsese aproape nimic din ea, decât scara veche de cupru, de care m-am lovit o dată şi miam făcut praf bărbia, în copilărie, precum şi digul de beton, unde prindeam o mulţime de peştişori, chiar şi bibani. Or fi dărâmat ei casa, însă amintirile au rămas neatinse. Dacă ieşi de pe aleea noastră şi o faci la dreapta, după vreo sută de metri, şoseaua River Road o ia din nou la dreapta, respectiv spre sud şi apoi merge drept înainte preţ de vreo opt sute de metri, până la intersecţia cu şoseaua River Oaks Road. Dacă vii din direcţia cealaltă şi treci de casa mea, aflată pe stânga, ajungi drept pe pajiştea din faţa casei unde odinioară, în copilărie, locuia unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Bryce. Într-o după-amiază, pe când aveam nouă sau zece ani, Bryce şi cu mine stăteam în camera de la etaj şi 543

treceam în revistă cele treizeci şi şase de canale TV, unul mai grozav decât altul, când, deodată, am auzit scârţâitul unor cauciucuri, urmat apoi de mugetul unui motor şi de scrâşnetul roţilor. Sunetul devenea tot mai puternic pe măsură ce se apropia de casa noastră. Cum locuiam întrun cartier destul de apatic, ştiam amândoi că nimeni nu şi-ar tura motorul în halul acela şi nici nu şi-ar scârţâi cauciucurile, ca să ia curba. Era cineva la care nu-i păsa nici de maşină, nici de şosea. Ne-am năpustit la fereastră şi, cu ochii mari cât cepele, am urmărit cum Porsche-ul devenea tot mai mare, transformându-se dintr-o pată roşie, într-o rachetă de toată frumuseţea. Cocoţaţi la fereastră, deasupra acoperişului verandei, ne-am dat destul de repede seama că, dacă Porsche-ul model 924 nu lua curba la timp, avea să zboare peste peluză şi să demoleze camera de sub noi. Era o aventură mai palpitantă decât cele din filmul The Dukes of Hazard. A trecut multă vreme de atunci şi nu pot afirma cu certitudine, însă cred că a intrat în curbă cu mai bine de o sută de kilometri pe oră. Cauciucurile din faţă au explodat, iar maşina a fost catapultată în aer. Şi, la fel ca automobilul lui Bo şi Luke Duke, a zburat împroşcând iarbă, noroi şi beton. Singurul lucru ce ne mai despărţea de bolid era un palmier înalt şi solid. „Meteoritul” se izbi de copac, cam la doi metri deasupra solului, zguduindu-l violent. Nenumărate cioburi de sticlă s-au împrăştiat pe peluză, acoperind-o ca un strat de îngrăşământ, apoi sub capota maşinii se produse o mică explozie şi, dacă-mi aduc 544

bine aminte, claxonul sună în continuu preţ de câteva secunde. După explozia de energie, maşina se prăbuşi pe iarbă, împrăştiată în bucăţi. Singurul sunet ce se mai auzea era o muzică neinteligibilă ce zbiera din difuzoarele maşinii. O muzică stridentă şi plină de furie. Îmi amintesc că în clipa aceea m-a străbătut gândul că părinţii mei nu m-ar lăsa niciodată să ascult aşa ceva-nu că mi-aş fi dorit s-o fac. Bryce şi cu mine am tulit-o în jos pe scări, am zburat pur şi simplu pe uşă şi am înconjurat epava, uitându-ne înăuntru de la o distanţă rezonabilă. Voiam neapărat să asistăm la eventualele faze sângeroase, cum ar fi fost ca şoferului să i se rostogolească capul afară din maşină, ca o bilă de bowling. Dar nu voiam să-l şi atingem. Ne-am apropiat apoi de palmierul care încă se clătina. Fragmente de fibră de sticlă roşie şi cioburi de sticlă din parbriz rămăseseră înfipte în coaja copacului. Bărbatul din maşină abia mai respira şi trupul îi era de-a dreptul ciopârţit. Avea ochii închişi, uşa din partea sa era parţial deschisă, iar geamurile se făcuseră ţăndări. Sângele picura de pe faţa şi de pe mâinile sale, precum şi de pe bord, iar anumite părţi din îmbrăcăminte îi erau ude. Niciodată nu mai stătusem atât de aproape de o persoană care părea moartă. Nu era mai palpitant decât filmul The Duk.es of Hazard. Apoi şi-a mişcat mâna. Ne-am aplecat ca să vedem mai bine, iar bărbatul a îngăimat ceva, însă nu l-am putut auzi din cauza ţipetelor smintite ce năvăleau din cele opt 545

boxe de lângă el. Bryce şi cu mine amuţisem, ascunzândune unul după celălalt, timp în care s-a adunat o mulţime de vecini, care veniseră să se asigure că nu fuseserăm şi noi răniţi. Aşteptam cu toţii sosirea ambulanţei. Formam un cerc de spectatori înflăcăraţi, însă nimeni nu s-a apropiat de maşină şi absolut nimeni nu l-a atins pe omul respectiv. Zăcea acolo singur, sângerând şi gemând, conectat la o pereche de picioare ce păreau răsucite în podeaua maşinii. Aflată acasă la noi, cu două case mai încolo, mama mea auzise şi ea zgomotul impactului. Ieşi în fugă pe uşa din faţă, îşi scoase şorţul, trăgându-şi-l peste cap, îl aruncă la o parte, pe trotuar şi apoi, ridicându-şi fusta mai sus de genunchi, o luă la fugă pe River Road. Îmi amintesc cum, alergând pe mijlocul străzii, genunchi i se mişcau în sus şi-n jos, ca două pistoane albe. Ne văzu şi, după ce înregistra, mental, faptul că eram teferi, îşi îndreptă privirile către maşină. Fără nici-o ezitare, îşi făcu drum cu coatele prin mulţime, îngenunche lângă maşină şi îşi aşeză mâna peste mâinile însângerate ale bărbatului. Se întinse apoi spre interiorul maşinii şi-şi puse cealaltă mână pe piciorul lui sau pe volan, nu ştiu sigur. Şi chiar acolo, în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor celor prezenţi, începu să se roage. Mama mea nu poate să se roage fără să plângă. Imediat ce închide ochii o podideşte plânsul, aşa că şi de data asta, de îndată ce-şi plecă încet capul, de pe vârful nasului începură să-i picure lacrimi. În timp ce plângea, 546

bărbatul îşi întoarse capul spre ea. Ochii îi fugeau în toate părţile, incapabili să se focalizeze într-un punct anume, însă mama nici măcar n-a tresărit. Continua să lăcrimeze, iar bărbatul bolborosi ceva ce doar ea putea să audă şi degetele sale le strânseră tare pe ale ei. Cred că şi Dumnezeu asista la scena cu pricina, căci la un moment dat El a stins radioul. În clipa aceea s-a lăsat o tăcere mormântală, de puteai să auzi cum cade un ac. Doar vocea mamei se auzea. Am avut la dispoziţie douăzeci de ani ca să întorc întâmplarea pe toate părţile şi sunt convins că a fost mâna lui Dumnezeu la mijloc, pentru că nici şoferul, nici mama nu a atins aparatul. Poate că Dumnezeu S-a săturat pur şi simplu să asculte acea muzică. Un lucru care m-a uimit în ziua aceea, şi mă uimeşte şi azi a fost faptul că, în momentul în care s-a plecat pe genunchi, mama părea că se înălţase deasupra noastră, a celor prezenţi, dominându-ne pe toţi. Uneori, când mă gândesc la ea, cu toate că e încă în viaţă şi plină de energie, imaginea care-mi vine în minte e cea din ziua aceea, când se ruga lângă maşină. Cred că în clipa aceea am avut prima viziune cu Miss Ella. De atunci s-au perindat multe altele. Într-o noaptesă fi avut vreo opt sau nouă ani-aveam febră mare şi eram la un pas de moarte, sau cel puţin aşa credeam eu. Mi-am ridicat ochii din găleata în care vomam şi am văzut-o pe mama îngenunchind pe scările ce urcau spre camera mea. 547

Acum, dacă o aşez pe mama pe un piedestal, ca pe o sfântă, să nu credeţi că tatăl meu nu se ruga şi el. Se ruga, şi încă o mai face, însă în clipa aceea el îmi ţinea găleata şi se străduia să prindă în ea tot ce ieşea din mine. Apoi, a mai fost şi ziua aceea când ne-a dus la spital pe Lewis şi pe mine, şi ne-a lăsat sub panoul pe care scria „Vă rugăm nu lăsaţi copiii nesupravegheaţi!”. A intrat în salonul în care zăcea tatăl meu, foarte bolnav, şi l-a ţinut de mână. (Nici el n-a murit.) Au mai fost multe alte ocazii, ca de pildă atunci când sora mea a fost atacată de un câine ciobănesc german, în noaptea de Halloween, sau atunci când un puşti pe care nu-l mai văzusem niciodată şi nu l-am mai văzut nici după aceea, mi-a furat bicicleta chiar de sub nas. Sau atunci când m-am întors de la facultate accidentat, dărâmat psihic, ştiind că n-o să mai pot juca niciodată fotbal. Mama a aşteptat să mă trezesc, lângă patul meu, m-a salutat cu „Hei, prietene” şi apoi s-a rugat cum n-o mai auzisem nicicând înainte. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit. Toţi cei care m-au cunoscut pe când eram copil vă pot spune că aveam în mine o doză de răutate. Conştienţi de asta, părinţii mei au luptat – s-au apropiat de mine, miau apucat mâna însângerată şi s-au rugat. Nu-mi amintesc ca, vreodată, în familia noastră pregătirea pentru culcare să nu fi început cu o rugăciune. Părinţii mei fie îngenuncheau lângă pat, fie se urcau în pat, alături de mine, seară de seară. Şi chiar după ce ei se ridicau, mă 548

sărutau de noapte bună şi stingeau lumina, nu dormeam niciodată singur. Cum Dumnezeu are un foarte dezvoltat simţ al umorului, toţi cei trei băieţi ai noştri au moştenit acea doză – şi-a căpătat fiecare partea, în mod echitabil. Asemenea părinţilor mei, Christy şi cu mine ne luptăm şi ne rugăm-făcând bătături la genunchi, nu la pumni. Uneori, stau şi mă întreb cum ar fi fost oare viaţa mea dacă părinţii mei ar fi procedat altfel. Aş mai sta acum în faţa calculatorului, în timp ce soţia mea şi cei trei băieţi dorm în cealaltă cameră, înveliţi bine? Poate acum aş fi fost la închisoare, departe de casă. Sau, chiar mai rău, poate aş zăcea, rece, sub o piatră funerară, pătată de lacrimile mamei. Însă ei s-au rugat şi, de aceea, sunt aici unde sunt. Dungile paralele, de lăţimea unui genunchi, de la picioarele patului meu sunt cât se poate de reale, şi datorită lor, precum şi datorită firului cu plumb din buzunarul de la şorţul mamei, n-am să ştiu niciodată ce sar fi întâmplat fără rugăciune.

549

550