Ce-cred-la-21

1

CE CRED LA 21 Stefana Suciu

2

Nota autorului Pentru a scrie această carte, m-am bazat pe jurnalele mele personale, am cercetat faptele când am putut și m-am consultat cu mai mulți oameni care apar în carte. Mi-am amintit de aceste evenimente și de aceste momente din viața mea. Am schimbat numele unora, dar menționez că nu tuturor, iar în unele cazuri am modificat și detalii legate de identitate pentru a păstra anonimatul. Nu există caractere sau evenimente inventate în această carte, ci doar povestite detaliat. Am renunțat ocazional la oameni și evenimente, dar numai atunci când nu au avut niciun impact asupra substanței povestirii. „Avea o dorință nebună să vadă toată lumea, să călătorească cât vede cu ochii pentru a se cunoaște pe ea”.

3

PRIMA ZI DE CURS Era 6 noiembrie 2017, ziua mea de naștere. Împlineam 19 de ani. Tocmai fusesem admisă la cursurile de pregătire ca și stewardesă la o companie aeriană din Germania, pe curse transoceanice. Toată viața mi-am dorit să zbor. De mică eram interesată de avioanele care brăzdau cerul pe deasupra Sibiului. De curând urmasem, din dragoste pentru cer, cursuri de parașutism. Voiam să plec, mă sufocam în micul oraș de la poalele Carpaților, voiam să văd lumea. Voiam să evadez. Eram foarte fericită ca am primit acest curs gratuit de la companie. Deși știam că va fi greu de la un bun prieten de-al meu, care lucra deja ca însoțitor de zbor. Totul era nou, familia era puțin îngrijorată de faptul ca o sa fiu mult plecată de acasă. Mereu am fost un spirit liber. Am fost crescută cu un grad mare de libertate și am fost lăsată să risc. Am avut tot felul de experiențe nebune și diferite, una dintre ele fiind jobul pe un vas de croazieră și participarea la un show controversat de televiziune. Eram rebelă și non-conformistă, poate chiar un pic inconștientă de ceea ce făceam. Era o perioadă de căutări, o perioada de descoperire de sine. Citisem deja cărți de dezvoltare personală și știam că viața presupune riscuri, dar nu mă așteptăm ca totul să se schimbe atât de brusc. Eram studentă la ASE București, la distanță. Nu aveam mulți bani la mine și totul era nou. Mă simțeam ca și cum aș fi intrat la propriu și la figurat în altă lume. Totul era gri și rece… Ce început, asta da zi! Nedumerită de ce se va întâmpla în ziua aceea, îmi puneam o grămadă de întrebări în minte și îmi răspundeam singură la ele. Era un monolog „Dacă nu o să mă placă?“ „Nu mă plac, asta e. Am mai trecut prin asta, nu e prima dată!“, îmi răspundeam la propriul gând. „Da, dar atunci erai acasă, acum ești departe, la 1671 de km de casă și după ce pleacă Max, rămâi complet singură!“ Știu, nu eram prea optimistă. Iubesc schimbările, dar îmi este și frică de ele. Mi-am pregătit un mini-ghiozdan în care aveam pixuri, cărți și mâncare. 4

– Te conduc până la sediul lor și după aceea mă întorc să plătesc la recepție, zice Max, umplându-și încă o farfurie de mâncare. – Mă descurc și singură, am zis, deși în sinea mea, nu voiam să mă lase singură. Tot timpul vreau să par puternică pe cont propriu, deși, de fapt, cred cu tărie în proverbul african „Dacă vrei să ajungi repede, mergi singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergeți împreună”. – Sper să fie ok, și sper să înțeleagă tot ce vorbesc. N-am mai vorbit germană de aproape 4 ani, eram îngrijorată. – O să fie mai mult decât ok, o să vezi zicea Max liniștit. El e mereu cel optimist dintre noi doi. În capul meu însă, nu știam ce se întâmpla. Era un amalgam de emoții, entuziasm și frică. – Mergem? Nu vreau să întârzii încă din prima zi. Am plecat împreună către sediu, faptul că îl aveam pe el cu mine era singurul lucru care mă liniștea, dar nu mai știu de ce nu-i ziceam acest lucru. – Știi care e dușmanul principal al creierului?, mă întreabă Max – Nu, care?, eram curioasă de ce mai zice acum. – Rutina, se uită el la mine. – Da, rutina omoară prematur creierul, ne pierdem ideile și totodată și pofta de aventură. Radiam, luminată de acest răspuns. – Păi eu de asta am plecat de acasă, fiindcă îmi era frică de rutină, voiam să am propria mea poveste, nu una care durează de la 9 la 5 în fiecare zi, de luni până vineri. – Atunci, azi începi un drum nou, spunea el. – Vreau să mă trezesc în fiecare săptămână pe altă plajă, cu alți oameni și să explorez neîncetat, spuneam eu. – Înainte de a-ți începe călătoria, s-ar putea să nu vezi semnificația ei spirituală, se poate să-ți fie frică de necunoscut și de ceea ce aduce el. La urma urmei, o călătorie este o deturnare temporară. Deseori, nu vezi destul de clar răsplata pe care o promite, continuă Max. Zâmbeam în sinea mea și mă gândeam că în zbor nu sunt drumuri. Asta mă ducea mai mult cu gândul la libertate și la tot ce-mi putea aduce ea. Voiam să înceapă, dar în același timp, să se termine, să pot prinde aripi, și la propriu și la figurat. Nu aveam idee despre ce o să însemne cele 2 luni pentru, dar voiam să aflu.

5

Eram cu telefonul în mână și mă orientam cu Google Maps unde trebuia să ajung. Îmi înghețau mâinile pe telefon. -Am ajuns, oare nu poți intra cu mine?, încercam să fiu drăgălașă, știind deja că nu o să intrăm împreună. – Ha-ha, din păcate nu. Dar fii liniștită, o să fie perfect, o să vezi, zicea și el ca să-mi șteargă fața plouată. M-a pupat în fața ușii și a plecat în timp ce îmi făcea cu mâna. – Pusi, ne vedem la patru!, și am intrat în clădire. Era o masă rotundă la care erau patru oameni ajunși deja acolo. Nu știam de ce mă aflu acolo, fiindcă nu era clădirea unde se ținea cursul, nu știam cine sunt oamenii care ajunseseră înaintea mea acolo, dar am dat să mă apropii de ei. – Pot să stau cu voi?, întrebam eu, cumva ezitând. – Da, normal, stăm toți împreună, au răspuns câțiva, părând foarte veseli. Care toți, mă gândeam eu, câți suntem și cine mai vine? În stânga mea era o tipă asiatică, cu pielea ciocolatie și corp ca de clepsidră, puțin mai scundă, cu o energie de mai rar întâlnești. Fața ei exprima bunătate. Anita. În fața mea era o tipă de vreo 28 de ani, înaltă, blondă, lucrată bine la sală, cu un chip de rusoaică, care semăna cu Cameron Diaz. Ea era Beny. În dreapta, un tip foarte interesant. Dacă ați văzut „Crazy rich asians”, el părea tipul acela bogat, modest și cu multe gadgeturi la el. Avea ultimul model de telefon și scria pe tabletă, nu ca noi pe foi sau caiete. Era bine îmbrăcat la cămașă și sacou. În picioare avea snackerși. Cel mai greu era să-i estimez vârsta. Tipul era Chan. În ultimul moment, intră o tipă cu geantă LV, ochelari de soare Gucci, machiaj impecabil și incredibil de frumoasă. Zâmbea larg, se vedea că era foarte sigură pe ea. Părea genul ăla de tipă care are părinți bogați, a muncit la viață ei, dar nu prea, caută un tip frumos, de preferabil un doctor și weekendurile și le petrece prin Dubai. Decha. – Știți cumva, rămânem aici?, am întrebat, mai mult să mă bag în seamă. Ei vorbeau atât de repede germană și aveau accente atât de diferite, încât nu înțelegeam aproape nimic. Ștefana, acum e-acum. Dacă așa vorbesc ei, nu-i înțelegi nici până la Paștile Cailor.

6

Eram extrem de tăcută, fiindcă încercam să descifrez mai mult despre ce vorbesc. Am învățat germană la școală, dar nu era deloc asemănătoare cu ceea ce vorbeau ei aici. Puneau altfel accentul, foloseau cuvinte de care nu auzisem niciodată și viteza lor era mult mai mare decât cea cu care eram eu obișnuită. și nu vă gândiți că-s ardeleancă și vorbesc lent, pentru că nu e cazul. Dimpotrivă Intrasem de 15 minute în încăpere și observasem că aveau două cuvinte pe care le foloseau excesiv. Când era ceva rău, ziceau ‘krass’, când era ceva de bine, ziceau ‘geil’. În capul meu, krass = nasol, geil= super. – 'Hai că nu e așa rău Ștefana, în 2 luni te înțelegi și tu cu ei, mă gândeam. – De unde ești?, întreabă Beny. În germană, desigur. Niciun răspuns. Mintea îmi era în ală parte. – Hei, de unde vii?!, repetă Beny pe un ton mai ridicat. – Scuze, din România, răspund eu, amețită. – Nu, de unde vii din Germania, nu unde te-ai născut., mă întrebă din nou, ca și când nu aș fi înțeles întrebarea. – Păi, vin din România, nu vin din Germania!, am răspuns încrezătoare. – Stai să înțeleg, nu locuiești aici?, întrebă din nou, ca și când aș fi venit de pe alt continent. – Nu, am venit pentru cursul acesta special în Germania, dar nu am locuit niciodată aici. Când am terminat propoziția mi-am dat seama că fețele lor se schimbaseră. – Foarte tare, și unde ai învățat germană? Păreau toți surprinși de povestea mea și voiau să afle mai multe. – La școală, dar după cum observați nu vorbesc la fel ca voi, continuam eu. – Vorbești foarte bine, bravo! Nu știam că acolo învățați germană la școală, spune Beny. Când am văzut că mă laudă, am prins mai multă încredere în mine. Cumva cred că atunci când ceva e scris să ți se întâmple, se întâmplă. Nu ai cum să schimbi asta. Știam că la prânz am să primesc ecusonul „Ștefana Suciu – însoțitor de bord” și lângă nume va fi data de azi, 6 noiembrie 2018. Doamne, cât de frumos, și cât de real. Eram la un pas distanță. Ok, un pas și încă 2 luni, dar totuși… 7

Dacă acesta nu este un semn, atunci chiar nu știu ce altceva ar putea fi. – Hei, azi e ziua mea și am adus ciocolată, dacă vreți vă rog să vă serviți! Am luat 2 cutii de ciocolată din ghiozdan, le-am deschis și leam pus pe masă. Mereu aduceam ciocolată când era ziua mea. La școală, oriunde. Așa zicea mama că e frumos. Și avea și dreptate: să fim serioși, cine refuză ciocolată?! – Ăsta e semn bun, în prima zi de curs să fie ziua ta, spuse o tipă care tocmai intrase în cameră. Nici n-o observasem, era în spatele meu. Eu avusesem impresia că suntem mult mai puțini în sală, dar aceasta aproape că se umpluse între timp. – La mulți ani!, spuneau câțiva. – Geil, Schokolade!, exclamau alții. Mă mai liniștisem, așa că am încercat să intru mai mult în discuție cu ei. Nu voiam ca limba să fie un obstacol. – Tu eșți profesoara noastră de la primul curs?, întreb eu către Beny. Câțiva au început să râdă – Nu, sunt și eu la curs, la fel că tine, răspunde ea. – Aaa, păreai atât de matură, am crezut… și am lăsat o pauză lungă, speram să schimbe cineva subiectul. – Următoarea!, se aude o voce din cealaltă cameră. – Tu ești, Ștefi! Te cheamă să intri la probă, zice Anita către mine. Acum înțelesesem de ce suntem aici. Trebuia să probăm uniformele. – Au înnebunit? Ne dau uniformele din prima zi?!,vorbesc eu singură în timp ce mă îndreptam spre camera de lângă. Mă sufoca gândul acesta. De ce ne dau uniformele din prima zi, ca să ajung la hotel și să stau să mă gândesc că dacă nu trec toate examenele, toate probele din simulator și testul din apă, atunci va trebui să returnez tot? Pe bune? Am intrat în încăpere și o doamna serioasă la vreo 38 de ani mă întrebă: – Bună, ce mărime porți? M-a luat tare din prima. – Bună ziua, mărimea 34 sau 36, depinde! – Probează cămașa asta și după aceea hotărăște-te ce doreșți!, a zis ea, arătând cu degetul către un dulap fără să se obosească să-și ridice capul din laptop. M-am dus, am probat și am ales mărimea potrivită.

8

– M-am hotărât, vreau cămașă mărimea 34, tip body, cu mânecă lungă, vă rog!, încercam să fiu drăguță, îi zâmbeam, părea puțin iritată. – Câte vrei?! Două, șase, n-ai citit că-ți poți alege?, deja ridicase tonul. – Trei cu mânecă lungă, trei cu mânecă scurtă, habar nu aveam de ce am cerut așa, doar că părea nervoasă și nu voiam să o deranjez mai tare. Cred că era rutină la ea, exact ce spunea Max astăzi. Nu cred că era fericită, nu cred că făcea asta cu plăcere, dar era într-o rutină continuă și cred că a deranjat-o simplul fapt că am scos-o din zona ei de confort cu întrebările pe care i le-am pus sau poate doar cu simplul fapt că am intrat în cameră. Am dat comandă pentru toată uniforma. Cămăși scurte, lungi, pantaloni, fuste, mănuși, sacouri și multe altele. Singura grijă pe care o aveam era să nu trebuiască să le trimit înapoi, dacă nu trec toate testele. După aceea, am mers către clădirea în care urma să avem cursurile în săptămânile ce aveau să vină. Am intrat și am văzut că mesele din sală erau aranjate în formă de U. Pe ele erau în total vreo 19 ecusoane. Patru dintre nume le cunoșteam deja, la probă. Pe ceilalți eram curioasă să-i cunosc, eram curioasă să le știu povestea. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să spunem pe rând câteva cuvinte despre noi înșine. Îmi părea că suntem toți atât de diferiți! – Am terminat informatică, dar mi-am dat seama că nu pot sta în fața unui calculator 8 ore pe zi, așa că vreau să zbor. – Am fost asistent medical în armată și am vrut să fac altceva. Dacă o să mai fie nevoie să fiu asistent, vreau să ajut în zbor, nu pe pământ. – Am 54 de ani și după ce fiicele mele s-au căsătorit, am spus că nu mă mai leagă nimic să stau acasă. Am decis așadar să plec să-mi îndeplinesc visul, a spus o doamnă hotărâtă. – Am lucrat ca însoțitor de tren în Germania doi ani și m-am gândit să trec de pe șine, în nori, a spus alt tip râzând. „Vin dintr-un orășel mic din România, pasiunea mea este călătoritul și fiindcă nu aveam bani să călătoresc, m-am gândit să vin aici”, gândeam eu, dar m-am prezentat altfel. 9

Toți veneam cu un pachet, cu povestea noastră, cu visele noastre. Niciun pachet nu semăna cu celălalt. În școală nu e așa. Toți suntem împreună, dar aspirăm către lucruri diferite. Aici, toți eram împreună și aspiram către același lucru, asta ne unea. Când mai mulți oameni luptă și muncesc pentru același lucru se creează o echipă, o familie. Toți eram atât de diferiți, dar eram acolo fiindcă aveam același scop – să călătorim. Să descoperim lumea, în timp ce ne descoperim pe noi. După ce ne-am prezentat toți, a venit o doamnă în vârstă, dar cochetă și a vorbit despre firmă. Ne-a prezentat apoi clădirea și cam atât. Mă uitam la ceas, era imediat ora patru și de abia așteptam să ne spună că suntem liberi. Voiam să fug și să-i povestesc totul lui Max. Se întâmplaseră așa de multe în doar șase ore. Imediat ce am putut pleca acasă, m-am dus spre hotelul unde eram cazați. Toți cei care nu locuiau în Köln stăteam împreună în același hotel. Am intrat valvârtej în cameră, eram nerăbdătoare să povestesc tot. – A fost super, oamenii sunt de treabă, mi-au spus că vorbesc bine germană, am probat uniforma, am povestit mult și lumea mi-a urat la mulți ani. Mâine mergem de la 9.00 și stăm tot până pe la 4.00. Cam acesta o să fie programul, așa au zis, trăncăneam eu în timp ce mă dezbrăcam. Se uita la mine, încântat de ce auzea. – Știam că așa va fi, mereu îți faci griji din nimic. – Poate, fiindcă mă implic mult și pun suflet în orice, răspund eu. – Știi în ce aș pune eu acum suflet?. Aștepta să răspund eu. – În ce? eram prea obosită să ghicesc. – Într-un sushi! Mergem să mâncăm la cel mai bun restaurant din Köln, am făcut rezervare. Era tot ce voiam să aud. Pe lângă faptul că muream de foame, toată ziua stătusem înăuntru, așa că propunerea lui venise tocmai la fix. – Te iubesc atât de mult. Mulțumesc că ai grijă de mine!, am continuat eu. – și eu te iubesc. Acum îmbracă-te la loc, plecăm!, a răspuns. Nu știam cât putea Max să rămână cu mine, dar știam că îmi face viața mai ușoară cât îmi este aproape. Când începi ceva nou, de mult ori trebuie să renunți la altceva. Eu nu voiam să renunț la el, dar știam că distanța ar putea fi fi dușmanul nostru.

10

Cam asta s-a întâmplat în prima zi, mai aveam 39 de zile de curs. Așa începuse un nou capitol în viața mea. Un capitol la care acum câteva luni nici nu aveam curajul să visez. Eu, o fată simplă din Sibiu, să plec în altă țară și să-mi găsesc curajul de a nu mă mai uita în spate. Asta da provocare pentru mine. Înainte, drumurile lungi le făceam prin țară, iar acum o să le fac trecând oceane? Voiam mai mult și știam că nu o să găsesc nimic nou la mine acasă, așa că am plecat în căutare de aventură, de nou și, în principal, am plecat să mă descopăr pe mine. Cine crede că la 19 ani ai putea să ai viața pusă la punct, visează. Eu nu știam la 19 ani dacă trebuia să fiu stewardesă sau manager sau organizator de evenimente. Nu știam care este vocația mea și încotro să mă îndrept. Tot ce puteam face era să experimentez în continuare, și asta făceam. Am încercat chiar și să aplic pentru un job la birou, dar după ce am fost refuzată la 2 din 3 companii din cauză că nu știam destul de bine germană, am decis să plec. Bănuiesc că vezi ironia… Să pleci din țara ta, fiindcă nu știi destul de bine germană și să te angajezi în Germania. Dar acela a fost momentul meu de „AHA!” sau „Evrica!”, depinde cum vrei să-l numești. Sunt sigură că mulți dintre cei care vor mai mult de la viață, pleacă din orașele lor ca să iasă din zona de confort, să dea tot ce pot, să își depășească condiția și să caute aventura. Aventura poate fi orice te face să zâmbești - pe termen scurt sau lung (poate că nu vei zâmbi acum, dar dacă vei supraviețui, o vei face!). Eu caut adrenalina, tot ce este mai nebun și mă face să simt că trăiesc. Chiar dacă prietenii mei erau siguri în ce domeniu vor să studieze, acest lucru nu era și cazul meu, eu nu eram persoana care să dea la medicină sau inginerie. Nu mă înțelege greșit, am un respect foarte mare pentru cei care pot face aceste meserii, doar că știam că nu acolo îmi este locul. Voiam să mă joc cu creativitatea mea și să evadez din locul acela. Zona aceea de confort în care mă aflam mă ducea la stagnare. Acesta era începutul vieții mele, acesta era începutul aventurii care va urma.

DUPĂ 2 SĂPTĂMÂNI DE CURS

11

Trecuseră deja 2 săptămâni. Programul era același. Mic dejun la 7, drumul până la sediu, orele de curs până la 4, drumul înapoi la hotel, învățat, somn. De fel, sunt relativ dezorganizată (și, ca să fiu sinceră, și dezordonată) și nimerisem chiar într-un mediu german, recunoscut pentru rigurozitate. Cu atât mai mult cu cât era vorba despre aviație. Erau extrem de punctuali și disciplinați, totul mergea ca la carte. Clar, programul nu era preferatul meu, dar știam că dacă vreau să ajung stewardesă, nu aveam altă cale de urmat. Mă consolam imaginându-mi vizual cum mă plimbam pe insule în bikini și beam apă de cocos. Singurul lucru care mă motiva erau destinațiile în care urma să zbor, pe care le vedeam de fiecare dată când ajungeam la curs de pe un panou mare: Jamaica, Mauritius, Barbados, Bangkok, Las Vegas, Cuba și multe altele. Mă gândeam mereu: “Deseară voi fi cu o zi mai aproape de visul meu”, și intram în sală. – Ne vedem mâine de la 9.00, să învățați cele 65 de pagini, fiindcă o să dați examen din ele, spunea profesoara de la curs. Mi-am împachetat lucrurile cu încetinitorul și am plecat spre casă. Nu mai aveam motiv să mă grăbesc, Max plecase în dimineața aceea. Ne luasem rămas bun la 8.00 dimineața în fața hotelului și o luasem amândoi în direcții opuse. Ca în filme, știi? In dimineața aceea, când mă trezisem, am plâns. Nu voiam să mă lase singură, nu îmi găsisem locul și eram cu psihicul la pământ. Colegii erau foarte drăguți cu mine, dar îmi lipseau multe. Îmi era dor de familie și de prieteni. Mă simțeam ca o carte cu pagini rupte, mă simțeam incompletă. Când mă întorc de la curs, să intru în hotel, un tip îmi taie calea. – Au!! Ai grijă!, exclam. – Mă grăbesc, îmi cer scuze!, spune un tip cu 3 cutii în brațe și fuge la mașină. „Max, oare pe unde ești…!“, gândeam tristuță. Nu aveam mulți bani în perioada aceea. Țin minte că atunci când a trebuit să-mi iau biletul de avion către Germania, pentru interviu, mam împrumutat să îl cumpăr. Chiar m-am gândit mult dacă are rost să investesc banii într-un bilet să vin la interviu și poate să nici nu fiu acceptată. Pentru mine era un gol în portofel mișcarea asta. M-am bucurat în schimb că s-a terminat cu bine și m-au luat la curs. 12

Întorcându-mă obosită de la curs, așteptam cu ochii pe jumătate închiși liftul. Mi-am tras picioarele după mine până în cameră în timp ce îmi făceam planul în cap: ce trebuie să învăț, ce trebuie să fac pentru mâine. Deschid ușa și dintr-o dată simt un fior din vârful degetelor până în stomac. Aveam ochii înlăcrimați. Simțeam că tremur și zâmbeam de fericire. – NU POT SĂ CRED! Nu te-ai urcat în avion?, încercam să-mi leg cuvintele printre lacrimi. – Nu, mi-am spus că nu te pot lasă singură!, răspunde Max în față mea cu bagajul lângă el. – și ce ai făcut? – Am ajuns la aeroport și am stat pe gânduri, știam că ajung în România, dar casa mea rămânea aici, nu simțeam că mă duc acasă. Așa că am decis să mă întorc. Mă uitam prin el și nu îmi venea să cred. – Am următorul avion în 4 zile, mi-a răspuns. – Mulțumesc că te-ai întors!, m-am dus și m-am aruncat la el în brațe. ÎN URMĂTOARELE ZILE Am mers la cursuri și am luat primele examene. În fiecare zi, în pauză de masă, mergeam la cantina de lângă. Acolo vorbeam de cursuri, de examene, dar sincer mai mult de destinațiile în care voia să ajungă fiecare. – Eu vreau să ajung în Miami, sora mea lucrează în firma asta deja de 2 ani și își cere toate zborurile în Miami, zicea încrezătoare Daisy, în timp ce împingea tava la cantină. – Paste sau orez?, întreabă bucătăreasa. – Paste, vă rog!, răspund eu, dar mă uit la Daisy fiindcă eram prea curioasă să continue discuția. – Dar de ce Miami, ce e atât de special acolo?, întreb eu pierdută. – Petreceri, dragă!, exclamă Chanu râzând și dându-și mâna prin păr. – Păi are timp să meargă în cluburi când are escală acolo?, îl întrerup eu. Nu făcusem cunoștință cu viața de noapte din destinațiile acelea luxoase.

13

– Cluburile sunt nasoale. Sora mea îi știe pe cei mai șmecheri promoteri din Miami. De fiecare dată când merge acolo, o duc direct pe iahturi cu cele mai cunoscute vedete din LA. Au totul gratis, îmi povestea ea cu o voce puțin superioară. – Ah, tare!, răspund eu sec, dar zâmbind. Nu mă născusem ieri, dar nu voiam să pun mai multe întrebări, mă lămurisem singură. – Pe lângă asta, noi avem noroc cu compania în care suntem, pentru că avem mereu escală 3-4 zile și asta ne dă libertatea să facem ce vrem noi când ajungem în locațiile acelea. Să nu mai spun că uneori putem avea chiar și 7-8 nopți escală. Asta prin Mauritius, continuă Chan. – Abia aștept să mergem împreună în destinațiile acestea! Este totul ca un vis!, zicea Beny în continuarea discuției noastre. Beny cu Daisy erau cele mai bune prietene și aplicaseră împreună. Partea tare este că le-a luat și pe amândouă. Era așa frumos că se aveau una pe alta... Să fii mereu cu prietena ta cea mai bună peste tot; asta da distracție! – Dragă, eu o să cer doar zboruri în Bangkok!, se bagă Chan în discuție în timp ce se uită în oglindă și râde la fiecare propoziție pe care o zice. – Haha, m-am prins eu, Chan, de ce vrei tu în Bangkok!, îi răspund și îi fac cu ochiul, după care râdem amândoi. – Păi da, pentru că în Bangkok, găsești cea mai nebună viață de noapte din Asia! Cam asta era gașca. Noi patru - cumva ne-am atras de la început. Ne povesteam mereu ce aflăm din firmă, vorbeam de destinații și, când făceam rost de subiectele care trebuiau să vină la examene, le rezolvam împreună. Nu aveam despre ce altceva să vorbim, asta aveam toți în comun. Cam așa decurgeau diminețile și după-amiezile. Speram mult ca după ce terminăm cursul să zburăm împreună, dar șansele mereu sunt mici în situațiile astea. Trecuseră deja 4 zile și în dimineața asta trebuia să prindă Max al doilea avion. Era 6:45. – Bună dimineața, îi spun eu – Bună, iubire!, îmi zice el cu ochii întredeschiși. Ne-am uitat unul la altul pentru zece secunde adânc, după care am zâmbit. Am simțit. Pentru mine era clar. 14

Nu avea să prindă nici acest avion și eu nu aveam de gând să insist. O privire, ne-a fost de ajuns. Așa e în iubire, nu prea poți da multe explicații. Ori te prinzi, ori nu. În ziua aceea, am făcut ceva diferit la curs, am vorbit despre accidente aviatice. Cred că cei de la curs au vrut să ne sperie puțin încă din primele săptămâni, punând accent pe responsabilitatea pe care o avem pentru siguranța pasagerilor. Ne atenționau câte lucruri se pot întâmpla. Tom era cel mai tare profesor pe care l-am avut vreodată. Era serios și pasionat; îl interesa un singur lucru: să plecăm pregătiți în zbor. – Astăzi o să povestim puțin despre accidente și situații neobișnuite din aviație, a început Tom lecția. Se ridică în picioare și începe: „Dacă nu ați auzit deja de zborul Aloha Airlines Flight 243, era și cazul. În 28 aprilie 1988, un Boeing 737 cu 89 de pasageri și 5 membri de echipaj la bord trebuia să aterizeze în Honolulu. După decolare, când avionul a atins altitudinea normală de zbor, 10.000 m, ghiciți ce s-a întâmplat?“, a întrebat el pentru a face lecția mai interactivă. – O decompresie explozivă, a spus Chan în următoarea secundă. Era sigur pe el, știa aproape tot legat de aviație și mereu se interesa în avans. – Corect, ai aflat de caz?, răspunde surpins profesorul. – Da, m-am uitat la un mini documentar legat de poveste, zice Chan. – Vrei să continui, să ne-o spui tu?, îl întreabă Tom. – Cu drag. După ce s-a decompresurizat avionul, pilotul și copilotul,amandoi femei, au observat instant și au început coborârea. Atunci când s-a întâmplat explozia s-a descompus tot acoperișul avionului, zburau practic într-un avion decapotat”, râdea Chan. – Poți continua, o spui mai bine decât mine! Tom voia să-l noteze pe Chan și i se părea amuzant modul în care povestește. Ii plăcea să fie în centrul atenției. – Au avut o aterizare de urgență pe aeroportul Kahului din Maui, unde, din fericire, doar o singură persoană a decedat. O stewardesă care a fost suptă afară de curenți la explozie. În rest, toți ceilalți au supraviețuit, dar au suferit diferite răni, spuse Chan. „Mai erau câteva detalii de precizat, dar în mare parte, așa s-a întâmplat. Bravo!”, spuse Tom încântat. 15

Se așează jos și spune: „Vedeți, acesta a fost unul dintre cazurile fericite!”, pusese accent pe fericite. V-am spus cum încerca să ne sperie? Știa că dacă o să abandonăm școala, era mai bine mai devreme, decât mai târziu. Asta pentru a nuși mai pierde timpul cu noi. O colegă nu a făcut față, a picat la un examen și a fost eliminata. Toate poveștile acestea pe care le auzeam despre pericole și accidente aviatice te făceau să te gândești de două ori dacă ai vrea să fii în aer într-o asemenea situație. Nu mă speriau poveștile acestea. Din contră, mă făceau să realizez cât de important este prezentul și că este singurul lucrul pe care îl avem și care contează cu adevărat. Trecutul și viitorul sunt o iluzie pentru mine. Trebuie să fim 100% prezenți în moment și mai presus de toate, sa fim fericiți. De multe ori, facem lucruri în prezent care nu ne fac fericiți și nici măcar nu realizăm asta. Viața este foarte scurtă. Scopul meu este să mă bucur din plin de ea și să fac tot ce simt. Eu știam că vreau în aer, voiam să experimentez toate trăirile acum când nu am nicio altă grijă înafară de a mă bucura de viață și de a învăța cât mai multe din ea. Pe la pauza Anita a venit la mine să-mi spună că are raspunsurile de la un test. – Am primit pozele acestea, nu sunt sigură dacă-l primim exact pe același, dar merită încercat, vorbea ea pe hol de față cu toți colegii. – Ești nebună!, țip la ea și o trag de mână să o scot afară. Tu nu înțelegi că dacă te aude cineva și spune mai departe, suntem amândouă eliminate! Săraca era așa o ființă bună și naivă, uneori cred că o speriam. Dar știam cum merg lucrurile în situațiile astea. Fiecare e pe cont propriu, ca în junglă. – Eu voiam să arăt doar grupului nostru, nu și celorlalți, continuă ea. Se referea la Chan, Decha, Beny și mine. – Ok, fac un grup de Whatsapp și îi bag doar pe ei. Acolo discutăm mai multe, dar nu pe hol. Nu trebuie să faci spectacol acolo. Mă uit la ceas, mai aveam 9 minute pauză. „Ia ghiozdanul meu și găsește-i pe Chan și pe Beny, eu fac grupul de Whatsapp și o caut pe Decha. Mai avem 9 minute, dacă ne grăbim

16

putem rezolva testul în mașină toți 5. Ne vedem jos în parcare în maxim 2 minute”. Zis și făcut. Am plecat în direcții opuse. Era o presiune pe noi, unu la mână fiindcă nu mai aveam mult timp și începea testul, iar 2, dacă ne prindeau ce făceam, eram exmatriculați. Nu am mai fi putut niciodată să devenim stewardese la compania aceasta. Am intrat toți în mașina lui Decha, un Volvo mai mare, și am mers să parcăm undeva în spatele clădirii. – Ești cea mai tare! Te iubim!, exlama Beny. – Cum ai făcut rost de test? Chan nu înțelegea mai nimic, dar fiindcă ne plăcea personalitatea lui și era inteligent l-am luat în grupul nostru de la început. Nu știa nimeni de unde a făcut rost Anita de test, dar nici nu ne interesa. – Oameni buni, ne calmăm? Zic și eu. Mai avem 5 minute pe ceas și începe examenul. Decha, deschide cartea, Chan, uite-te pe cerințe. Sunt două variante de test, A și B. Noi 3 vom scrie. Rezolvăm ambele variante și fugim sus, dădeam eu indicații. – Nu mai fă pe șefa, eu am rezultatele, spuse Anita. Era un stres atât de mare, încât noi ne concentram pe noi, în loc să fim prezenți acolo și să ne îndeplinim obiectivul. După ce într-un final am rezolvat testul, am mers sus și ne-am cerut scuze că am întârziat 4 minute. Lucrurile acestea nu se scuză în aviație, dar cred că era într-o stare bună proful așa că ne-a lăsat în pace, fără nicio observație de data asta. Am dat testul și la sfârșit ne-am făcut cu ochiul ca în comediile acelea penibile ale lui Adam Sandler. Apoi, am plecat din sală fericiți. Fericiți că aparțineam de ceva, aveam grupul nostru, eram noi 5 și eram uniți. Nu vă gândiți că așa se întâmpla la fiecare examen, am fi vrut noi. Acesta a fost singurul caz fericit în care nu ne-am chinuit să învățăm 2 zile pentru un test de 2 ore. La sfârșit, când coboram scările liniștită cu ceilalți, mi-am auzit numele: – Ștefana Suciu este încă aici?, a țipat doamna de la secretariat. Aveam un nod în gât, nu știam dacă să mă întorc sau să fug, până la urmă tot aici mă întorceam mâine. M-am uitat la cei 4 fantastici și ei la mine. N-am spus nimic și m-am întors să urc scările, dar în gândul meu era: ”Putem renunța la 17

comedia lui Adam Sandler și să fim pentru 5 minute muschetarii? Toți pentru unul și unul pentru toți. Da, de unde...” – Dacă pe mine mă prinde că am copiat, vă băgați cu mine. Nu mă lăsați pe dinafară, nu? Nu eram în starea mea, asta e clar. Am ajuns sus la secretariat și am întrebat: – Am uitat ceva? – Nu, doar că din păcate ne-am uitat peste actele pe care le-ai trimis, iar fiindcă tu nu ai domiciliul în Germania, practic nu te poți angaja, răspunse ea pe un ton calm, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. În 2 secunde îmi căzuse lumea în cap. Doar de 2 secunde a fost nevoie. – Cum adică nu mă pot angaja?, întreb eu. – Dacă în 3 zile nu îți găsești o locuință, nu mai poți să faci cursul și din păcate, trebuie să pleci acasă. – Eu stau la hotel momentan, nu mi-am găsit încă o chirie. – Asta nu este problema noastră. În actele acestea trebuie să stai în Germania“. – Păi și ce putem face în legătură cu asta?, a întrebat Decha din spate. M-am întors și i-am văzut pe toți 4 în spatele meu. Ochii mi s-au mărit și zâmbetul la fel. Înghițisem în sec, nu îmi venea să cred că au venit cu mine. Dacă era să fim prinși că am copiat, eram toți împreună. În momentul acela am simțit că am câștigat 4 prieteni. – Trebuie să meargă la primărie și să spună că locuiește undeva în Germania, altfel nu poate să lucreze aici, ne explică doamna de la secretariat. Eu eram singurul caz de acolo care venea din altă țară, dar totuși eu eram singura care nu avea niciun domiciliu în Germania, ceea ce era o problemă. Nu îmi luasem chirie undeva, fiindcă voiam să stau la o prietenă și făceam jumi-juma cu ea la cheltuielile de chirie. – Ok, dar o să găsesc o soluție!”, am răspuns eu puțin panicată, fiindcă nu știam ce se poate întâmpla în situația în care eu nu o să pot să am domiciliul legal undeva. – E cam târziu, ai 3 zile! – Am înțeles, am să iau în considerare lucrul acesta și am să rezolv problema până la sfârșitul săptămânii. Super... încă un stres în plus, mă gândeam că am destule săptămâna asta. Le-am mulțumit celor 4 fantastici că s-au întors după mine și 18

am plecat spre hotel singură. Ceilalți nu stăteau la Hotel, erau toți din Köln și Chan era din Frankfurt. În drum spre hotel, mereu aveam căștile în urechi, fiindcă era prea frig să țin mâna pe telefon. Am sunat-o pe mama să-i spun că trebuie să rezolvăm problema cu domiciliul, nu aveam nicio idee cum să fac asta, dar din păcate nu răspundea. În față mea erau doi colegi de la curs împreună, de mână. „Ce repede s-au găsit ăștia mici“, mă gândeam eu. Eram puțin geloasă. și eu voiam să mă plimb cu Max așa de mână. Din păcate, el plecase de ceva timp. În aeroport îmi spusese că ne vedem de Crăciun acasă. Gândiți-vă că era noiembrie, nu suna deloc bine... În timp ce gândurile îmi zburaseră departe, la Max, a sunat mama: – Doamne ce mă bucur să te aud!, răsuflu eu ușurată. – Cum a fost azi la curs?, întrebă ea. Am făcut o pauză lungă pentru a mă gândi dacă are rost să-i spun că am copiat toți 5 ca nebunii într-o mașină în spatele clădirii astăzi, dar am ezitat și am decis să trec direct la subiect. – A fost bine, mi-e dor de casă, iar fiindcă nu am una aici, am probleme, serioase cu actele. – Și nouă ne este dor de tine. Ce s-a întâmplat cu actele? Nu se poate găsi o soluție? Tata mereu a fost cel care m-a motivat să fac lucruri și să mă dezvolt. Tata este mentorul sau coach-ul meu să zic așa, iar mama a fost lângă mine și m-a ajutat să rezolv fiecare obstacol care mi-a stat în drum. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte norocoasă că îi am lângă mine. După ce i-am explicat, mi-a spus că încearcă să sune la toate prietenele ei din facultate și liceu să vadă dacă mă poate ajuta careva care locuiește în Germania. Ideea era deci să merg la primărie și să spun că sunt cazată la una dintre ele, chiar dacă nu stăteam acolo. Îmi trebuia neapărat actul acela, deci bineînțeles că am fost foarte stresată zilele acelea. Dar măcar aveam o soluție în minte, deci eram mai liniștită puțin.

19

20

CU PUȚIN ÎNAINTE SĂ SE TERMINE CURSUL Peste câteva zile trebuie să mergem în Frankfurt la ambasada Americii pentru viza de însoțitor de bord. Fiindcă mașina lui Decha se stricase și noi, restul, nu aveam, am discutat toți să mergem cu un tip Patu, un fițos. Nu puteam să comentez nimic, eram fericită că mă luase cu el. Până la urmă, altă soluție nu aveam. Chan era deja acolo în Frankfurt. În mașină eram eu, Decha, Anita și Beny, și, desigur, milionarul la volan. Patu nu era o persoană rea, avea intenții bune, doar că părinții îi dăduseră totul pe tavă de când era mic. Nu avea respect pentru femei, doar el conta și avea un ego mai mare decât mașina lui. Cum am spus, nu era favoritul meu. Politicoasă, intru în mașină. – Hei, Patu, mulțumesc că m-ați luat și pe mine, altfel chiar nu știam cu ce aș fi putut să ajung!. Gata, destulă comunicare, mergem, rezolvăm viza și ne întoarcem. Dacă vrei să fii stewardesă pe curse lungi, îți trebuie pe lângă viza normală de turist în America și o viză specială pentru echipaj de bord. După ce am ajuns la Ambasadă, am intrat unii după alții și neam pus în rând să așteptăm. Aici aveam alt obstacol. Dacă nu primeai viza, nu puteai să zbori. Adio, aviație! În timp ce așteptam să ajungem la ghișeu, povesteam între noi: – Ce vreți să facem după ce rezolvăm cu viza?, întreb eu plictisită. – Cred că Patu vrea să se întoarcă, așa că noi nu avem altă soluție dacă am venit cu el, îmi răspunde Beny. – Poate dacă merge mai repede coada asta, reușim să ajungem și noi la ghișeu până se închide ambasada, vorbea Anita deja nervoasă. – Așa vreau să terminăm cu actele astea, asta mă enervează cel mai tare, acte, semnături, spun eu și mai înaintez 2 pași. – Bună ziua!, îmi spune tipa de la ghișeu uitându-se în computer. – Bună ziua!, răspund eu sec, sperând să se miște mai repede.

21

Femeia ori era confuză, ori obosită, dar nu prea avea chef de noi. Același personaj blocat în rutină. Aștept să-mi verifice actele, mă uit în sus și în jos, iar după 7-8 minute, deja îmi făceam griji. -Nu puteți primi viza, deoarece prima dată când ați făcut o viză pentru America, ați făcut-o în România și nu ați completat ceva la formular. Din păcate, eu nu pot intra în sistem să văd, spuse ea. Eu deja pierdusem firul. Am venit până aici în Frankfurt, termin cursul în câteva zile și nici nu primesc viza?!? Nu, nu se poate așa ceva! – Nu se poate, am completat tot ce era de completat, am verificat, mam uitat de mai multe ori, vă rog încercați să vedeți acolo!, nu știam unde să vadă sau ce, dar voiam să se rezolve, nu se putea să mă lase fără viză. – Doamnă, ce nu înțelegeți, nu merge, eu nu am cum să modific ceva dacă nu pot intra în sistem să modific, răspunde ea iritată. – Vă înțeleg, dar știți, eu sunt stewardesă și va trebui să zbor în 2 săptămâni, iar dacă nu am viza, o să am probleme la companie. Îmi venea să plâng, simțeam cum toate problemele mele mă înăbușesc. În fiecare săptămână era ceva ce mă făcea să fiu mai departe de primul zbor, o problemă care apărea în fața ochilor, neașteptată. Nu se mai uita la mine, își vedea de treaba ei, a strigat doar o dată, tare și răspicat „Următorul!”, pentru a se asigura că mă dau din drum. Am ieșit afară și m-am așezat pe bordură. Era frig afară și ud peste tot, fiindcă plouase. Viața mea mergea din ce în ce mai rău, nu știam ce poate să fie mai rău de atât. Le-am explicat celor 4 fantastici povestea, au stat cu mine, dar din păcate, nu se mai putea face nimic. Trebuia să merg la hotel, să întru iarăși în sistem și să modific tot, să sun la ambasada Americii din România și să o iau de capăt. Era ultimul lucru pe care mi-l doream, dar nu aveam altă opțiune. – Hai, ridică-te, atâta mai trebuie acum, să răcești!, îmi spuse Beny din spate. – Ați primit, nu?, îi întrebam tristă, știam că primiseră, fiindcă le auzisem vocile mai înainte, dar am vrut să-mi confirme. – Noi da..., au răspuns ei ca niște miei blânzi. – Ok, eu nu mai vreau să facem nimic, putem pleca acasă…

22

Mai erau 4 zile de școală, în care aveam examene scrise și examene orale în simulator, super, eu va trebui să mă ocup de viză, nici nu știu dacă am timp să învăț. În mașină, atmosfera a fost mai energică. Era și normal, ăștia 4 erau pregătiți de zbor, cu vize cu tot. Ar fi fost culmea să nu fie veseli. Așa aș fi fost și eu în locul lor. Am început să povestim, cu ce ne mai ocupăm în timpul liber, ce fac părinții, dacă avem iubiți/iubite. Așa trecea timpul mai repede, oricum mai aveam doar vreo 15 minute până acasă. Aproape tot drumul nu am zis nimic, voiam să fiu acasă la Sibiu. – Am fost în Dubai în weekend și … a început Daisy. – Stai, că pe asta chiar nu o pot înțelege!, mă bag eu peste ea. – Vineri am terminat la 2.00 cursurile, tu ai plecat pentru doar 2 zile jumate în Dubai?, eram mai mult decât șocată. – Oricând prinde bine Dubaiul, chiar și pentru o tură scurtă, zise ea. – Nu ai dat mult pe bilete?, întrebam eu curioasă. – Sora mea e stewardesă și am zburat stand-by, așa că nu au fost scumpe deloc, zice Daisy. Acum vă dați seama că voiam din ce în ce mai mult să primesc contractul acesta. Călătoria acesta către succes și cunoaștere nu este doar un ritual de obținere a actelor de domiciliu și ambalarea valizelor pe la ambasade. Mai degrabă, este practica permanentă de a căuta și de a învăța, de a face față temerilor și de a schimba obiceiurile, de a cultiva o nouă fascinație cu oameni și locuri. Este un proces prin care testați întâi apele care vă vor atrage spre locuri minunate, noi. – și ce ai făcut în Dubai?, doar nu era să las discuția în aer. – Păi am cunoscut un șeic, doamne și am fost în cele mai frumoase locuri, râdea ea. – Haha, îmi imaginez, ce nu avea? Sunt sigură că avea tot ce îți dorești, răspund eu. Am aflat tot felul de povești și știu cum merge treaba prin Dubai. Când vin fete frumoase din Europa la ei, încearcă să le impresioneze, uneori și să le păstreze. Eu nu sunt genul care să mă entuziasmez de distracția asta, dar mă bucuram pentru ea. Cine sunt eu să judec oamenii, cine sunt eu să spun ce e bine și ce e rău. Mă bucuram 23

împreună cu ea, fiindcă vedeam că vrea să ne spună mai multe și era fericită de ce i se întâmplase. – Da, tipul are și un jet privat, are hoteluri, e super, continuă ea. – Presupun ca ai pus mâna pe un milionar, mă uit la ea să văd cum reacționează, iar în clipa a doua se aude țipând. – Ești o materialistă și o profitoare!, răspunde Patu în timp ce oprește mașina. – Eu?, întreb confuză, nu înțelegeam cu cine vorbește. Nu înțelegeam de ce aș fi eu persoana aceea. – Da, tu! Cum poți să spui că „a pus mâna“, ca și când doar asta contează, să aibă bani, așa sunteți toate femeile, vă pasă doar de bani și nu iubiți bărbații, țipă el și era roșu la față. Ok, în situațiile de genul acesta te gândești de două ori cum să reacționezi, credeam că mai stă 5 secunde și mă bate. Era clar că avea o frustrare în el și s-a declanșat acum, o ancoră din trecut în care o femeie s-a folosit de el și nu l-a iubit sau o problemă din copilărie. Nu aveam cum să-i explic asta și m-am activat și eu când mi-a spus că „așa sunteți toate”, dacă e să sar în apărarea cuiva, atunci clar sunt acolo pentru femei. Drepturile femeilor și tot ce are legătură cu egalitatea între sexe. Așa că am sărit și eu puțin atinsă de subiect. – Tu vorbești, despre asta?! În timp ce ai povestit de toate fostele tale pe drumul înapoi fără să te întrebăm nimic și ai jignit-o pe fiecare în parte, spunând că doar bani căutau la tine?! Poate fiindcă ești misogin și nu te deschizi să oferi și altceva. Ok, n-am spus-o prea frumos, dar am spus-o. Nu mai puteam să tac. Toată lumea se uita șocată la noi. Reacția lui a fost simplă, și în urma discuției dinainte, aș fi putut să mă aștept la asta. A tras pe dreapta și mi-a spus să mă dau jos din mașină. – IEȘI AFARĂ!, a țipat ca un dement. – Dar ești în mijlocul drumului! – IEȘI AFARĂ!, repetă el. Nu cred că mai aveam altă opțiune în momentul acela… așa că asta am și făcut. Am rămas șocată, nu mi se mai întâmplase una ca asta niciodată. În sfârșit, eram pe marginea autostrăzii și mă îndreptam spre casă. Dacă am plâns? Încontinuu. Eram cu psihicul la pământ și fizic eram nedormită de câteva zile, fiindcă învățam și îmi căutam 24

domiciliu pentru acte, iar problemele veneau pe rând și constant, încât nu reușeam să le rezolv în timp util. Pierdută și singură, mă îndreptam spre casă. Partea bună era că nu mai aveam mult până acasă, partea proastă? Erau prea multe, așa că am încercat să nu mă mai gândesc la ele. Plângeam și mă întrebam de ce sunt singură aici și cu ce greșesc atât de mult, încât nimic să nu funcționeze. Poate acesta nu era destinul meu, poate trebuia să fac altceva și eram într-un loc greșit. Poate cineva voia să-mi dea un semn, cum că nu ar trebui acum să fiu aici, în domeniul aviației. Nu mai știam și eram confuză. Încercam să fiu cât de pozitivă puteam, dar nu mai rezistam. Erau toate lucrurile la pământ. Nu aveam domiciliu în Germania, nu aveam viză, eram singură, în afara Kölnului și mergeam pe jos pe autostradă spre casă. Pe GPS scria că am doar 25 de minute și că ajung. Mai aveam 5% baterie, așa că l-am sunat pe Max, dar nu îmi răspundea. „De ce în cele mai dificile momente din viață dispare toată lumea, nu înțeleg!”, urlam eu în sufletul meu. Când m-am apropiat de hotel, mi-a sărit în ochi afișul concertului Hurts, era în seara asta. Ajunsesem în lobby, obosită, plânsă și înfrigurată, am mers în cameră și i-am sunat pe ai mei. Le-am povestit prin ce trec, cât mă ținea sufletul de mult, dar de la un punct nici nu voiam să-i îngrijorez atât de mult. Știam că a fost decizia mea să plec, și în același timp voiam să fie mândri de mine. Cred că majoritatea dintre noi ne dorim ca părinții să fie mândri de acțiunile pe care le facem și deciziile pe care le luăm. M-am dus în baie să fac duș, dar am observat că nu mai erau prosoape. Așa că a trebuit să ies din duș și să-I rog pe cel de la recepție să-mi aducă. L-am sunat și l-am rugat dacă mă poate salva cu 2 prosoape, și-am închis. În exact aceeași clipă, sună la ușă. „E imposibil, nu se poate să fi ajuns atât de repede, cu ce se mișca omul acesta, levitează?“, mă întreb îndreptându-mă spre ușă. Deschid și am un déjà vu. Era el, în fața mea. – Nu poate fi real!, spun uitându-mă în ochii lui. 25

– Ce, credeai că nu mergem împreună la Hurts, la concert?, îmi răspunde Max cu un buchet de flori și ciocolată în mână. – Nu ești normal!, îi spun cu ochii mari și mă dau din fața lui să poată intra în cameră. – Iubirea noastră nu e normală!, râde și se aruncă pe pat. – Cu ce ai venit?, întreb eu. – Cu pe jos-ul … cu ce să vin?, râde el și mă ia în brațe. – Ok, când ai avut avionul?, continui eu. – Am ajuns acum 2 ore și am așteptat până ai ajuns în cameră, eram în recepție după colț la o masă, dar nu m-ai văzut când ai intrat. La ce tristuță erai, nici nu mă mir. Eram la capătul puterilor până să vină el la mine. Nu îmi venea să cred ce norocoasă eram că există ființa aceasta și că vrea să trăiască împreună cu mine. Ce să vă spun că am fost la concert în seară aceea? Că a fost una dintre cele mai frumoasă seri din viața mea? Da, vă spun fiindcă e adevărat și așa a și fost. Am dansat toată noaptea de mână și am urlat în gura mare versurile melodiilor lui Hurts. „Cause all my life I’ve felt this way ,But I could never find the words to say stay,stay”. Mă gândeam de ce nu-i spun naiba în față să nu mai plece și să nu mai fac eu pe puternica aici, să-i spun ce s-a întâmplat și că vreau să rămână cu mine. Auzeam una dintre melodile mele preferate și ne apucam de mână cântând “Don’t let go, never give up it’s such a wonderful life”, imaginându-mi că toată partea asta urâtă o să treacă și după aceea o să-l iau cu mine în zboruri și o să cucerim fiecare continent împreună. Simțeam că așa va fi, doar că nu știam cum o voi scoate la capăt.

ULTIMA ZI DE CURS În ultima zi, am mers toată echipa cu Tom la Frankfurt. Acolo urma să avem ultima probă, după care începea cu adevărat aventura. Ședeam în mașină, așteptam să ajungem la destinație. Inima îmi pompa mai repede, nu dormisem cu o noapte înainte și abia țineam 26

ochii deschiși. Îmi tremurau picioarele, eram un pachet de stres combinat cu o emoție puternică de a reuși, azi mai mult ca niciodată. Când m-am ridicat din mașină simțeam că merg pe ace sau că băusem o întreagă cisternă de vin cu o zi înainte, dar nu era niciuna din cele două. Era frica. Frică de a nu pleca acasă cu coada între picioare spunând la toți cei dragi că nu am reușit. „Nu am ajuns atât de departe doar ca să mă întorc acasă. Sunt la granița între a vedea lumea și a începe o viață nouă plină de aventură, și a mă întoarce acasă și a continua cu rutina aceea”, îmi spuneam eu, motivândumă singură. Examenul însemna o activitate în simulator în care fiecare stătea la ușa lui și simulam o problemă la sol/în aer sau mai multe cazuri de evacuare (pe uscat, pe apă). După, examenul final presupune 35 de întrebări grilă, la care trebuia să răspundă fiecare cu succes. Dacă aveai sub 80%, picai. Nu suna ușor, dar eram destul de pregătită. Era 9.00 dimineața și noi ne apropiam de clădirea pe care scria imens Lufthansa. Când spun noi, bănuiesc că știți deja la cine mă refer: la cei 4 fantastici cu mine, plus enervantul de Patu, care nu avea cu cine să stea. Eu, buna samariteană, îl invitasem cu noi, după toate cele întâmplate. Eu eram împăcată cu mine și mă gândeam că trebuie să stea și el cu cineva. – Este imensă clădirea aceasta!, spune Decha cu ochii mari, în timp ce toți 5 ne învârteam pe lângă intrare să vedem pe unde putem intra în clădire, deoarece erau un gard mare și doi oameni de la pază. – Oauu, zici că este un resort!, se miră Chan și se uită în sus. – Când te gândești că sediul unde era clădirea noastră nu era nici un sfert din ce vedem noi aici…”, răspund eu și merg să întreb portarul pe unde putem intra. – Haideți aici! Trebuie doar să ne scanăm cardurile și ușa se deschide automat, spune Anita, grăbindu-se să intre înăuntru. Eram curioși să vedem cum este, și adevărul este că era total altceva. Când am intrat, am văzut un centru de informație în mijlocul clădirii, iar dacă te uitai în sus era un gol mare unde atârna un candelabru imens. Liftul era transparent și peste tot erau puse plante exotice și palmieri reali. „Ok, asta e prea de tot, voi vedeți cum arată cantina?”, ne zicea Beny de după colț. Cantina era ca un sky-bar. Era extrem de luminos 27

înăuntru, fiindcă nu erau pereți, ci doar geamuri mari care lăsau lumina să intre, iar canapelele erau vișiniu închis, din piele. Ce era de mâncare? Tot ce se poate mai bun. Aveau Germnknödel, care este un fel de gălușcă în sos de vanilie, pe care eu o ador. O găsești doar în Austria și Germania (uneori, nu mereu). Aveau mousse de ciocolată, paste de toate felurile și pizza, care erau întinse pe mese lungi. Tu îți alegeai ce voiai și se plătea la casă. Mirosea a tot felul de delicii. Cred că v-am convins, era altceva față de cantina noastră comunistă din Köln. Am ajuns în sala unde urma să dăm examenul, ne-am lăsat lucrurile și am plecat direct către simulator. În simulator, Tom ne-a explicat pe rând că fiecare va intra cu câte o grupă, o să fim 4 împreună și o să primim o probă, iar în situația pe care o primim va trebui să reacționăm rapid și perfect în funcție de ce trebuie să rezolvăm. – Cine vrea să între în prima tură?, a întrebat Tom relaxat de zici că am fi intrat să cumpărăm pâine și era normal să țipăm toți, „Eu, ba nu, eu!“, când de fapt, noi făceam pe noi de emoții. – Nimeni? a continuat el. Ok, atunci aleg eu patru persoane”, a spus și a început să rostească nume. Nu mai țin minte exact ce s-a întâmplat, știu doar că am auzit numele meu și codul ușii. M-am dus spre ușa mea, m-am așezat acolo și miam pus centura. Singurul lucru de care mai eram conștientă a fost că am văzut-o pe Decha, exact în fața mea, la cealaltă ușă. Practic, eu eram în echipă cu ea. – Cine greșește o dată, este dat afară, nu se mai discută!, așa a încheiat și am început să auzim zgomotul motorului. Practic, noi eram într-un simulator de Airbus 330, susținut cumva în aer, așa încât să ne dea senzația că am fi într-un zbor real. La geamuri nu era sticlă, ci erau televizoare unde se reflecta exact ce sar întâmpla în situațiile cu pricina. Colegii noștri stăteau ca și pasageri și noi care dădeam examenul în simulator eram stewardese sau stewarzi la locul de muncă. „Sună super, nu? Dacă pic, pe lângă faptul că plec acasă după ce 2 luni am studiat și am plâns în singurătate, mă mai fac și de rușine în fața la 29 de oameni“, gândeam eu în timp ce îmi transpirau palmele. Nici la Bac n-am avut emoțiile astea!

28

A început să se miște aeronava, urma să decolăm. Simulatorul vibra și pe geamuri se vedea cum ne deplasăm pe pistă. Decolarea era simulată perfect. Eram extrem de concentrată, mintea și trupul erau în perfect sincron cu tot ce se întâmplă, asta nu mai era joacă. Era acum sau poate niciodată. – Începem service-ul, îmi zice colega de pe partea cealaltă. Am luat trolly-ul și am început să servim lumea, nu se întâmpla nimic. Ne tot uitam să nu ardă ceva, să vizualizăm totul, eram atenți toți 4 la orice. După ce am făcut service-ul, ne-a spus că aterizăm. Am pus lucrurile la loc, am verificat pasagerii și mi-am legat centura, eram sigură că acum la aterizare o să fie o evacuare de urgență. Am aterizat și încă mai mergeam pe pistă, nu ne oprisem. Când neam oprit, în primele 2 secunde a apărut pe ecranul de la ușa mea foc, vedeam flăcări. Am luat telefonul și am sunat direct în cabina piloților: – Ștefana, 1 R văd în fața ușii mele flăcări mari și fum. A urmat o pauză de 10 secunde în care nimeni nu știa ce facem și s-a auzit vocea trainerului: „Evacuarea”! – Deschideți centurile, lăsați toate lucrurile, ieșiți afară, țipau două fete în cor, iar eu blocasem ușa mea deoarece nu poți evacua prin același loc în care arde. Practic am procedat perfect. Totul a ieșit atât de bine, trainerul m-a felicitat fiindcă am acționat cel mai repede și am strigat comenzile cel mai tare și răspicat. Am fost foarte sigură pe mine și totul a decurs ca la carte. Noi oamenii tindem să trăim în viitor, făcându-ne atâtea gânduri despre cum o să fie și cum va fi, încât uităm să trăim în prezent, iar prezentul este tot ce contează și tot ce avem. Noi, acum. Mi-am făcut atâtea gânduri despre tot ce putea să se întâmple în momentul acela, m-am încărcat cu informații care existau doar în capul meu. Iar în final, totul a decurs atât de ușor. Ne-au felicitat și când ne-am întors în sala de clasă, știam că aici este finalul și în același timp începutul unui nou capitol. – Am să pornesc proiectorul și am să afișez câteva imagini din perioada în care ați fost elevii mei, mi-a făcut mare plăcere să fiu trainerul vostru. Vă doresc doar zboruri line și aterizări fericite, a spus puțin emoționat și s-a așezat pe scaun, după ce a dat play la video.

29

Erau imagini cu noi, puse pe muzică în fundal, din perioada cursului, când dădeam examen, din simulator, când am făcut simulările de incendiu. În timp ce vizualizam imaginile, jumătate din clasă era cu zâmbetul până la urechi, iar toți ceilalți erau cu ochii în lacrimi. La fel și eu, mai sensibilă de fel, erau cascade sub ochii mei. Nu eram tristă că se terminase, nicidecum. Doar că eram fericită că am trecut prin asta și am ajuns la luminița aceea de la capătul tunelului. Auzeam deja „boarding” în capul meu. Nu cred că suferința e ceva de rău, cred că trebuie să suferi ca să te dezvolți, și când spun „suferi” nu mă refer la o durere fizică sau psihică, mă refer să depui efort. La fel ca un sportiv de performanță care lucrează în fiecare zi peste 8 ore ca după aceea să ajungă să fie campion olimpic și să ia aurul. La fel ca un medic, care doar după 8 ani de muncă și mii de cursuri și examene reușește să ajungă în poziția lui. În orice domeniu ești, trebuie să te zbați înainte, iar dacă stai să compari cele 2 luni ale mele, au fost incomparabile față de recompensele care vor veni de acum înainte. În seara aceea, am petrecut toți în cameră, ne-am întâlnit și am dat o petrecere supriză unei colege. – Cursul a început cu ziua ta în 6 noiembrie și s-a terminat de ziua mea de naștere, haha!, îmi zise ea mie în seara aceea. – Poate acesta a fost un semn pentru amândouă, mai știi?, îi răspund. După ce i-am adus tortul, am cântat, am ciocnit pahare, am râs și am povestit până dimineața. Cam așa s-au încheiat aceste două luni cu bune, cu grele, dar cu un final fericit. Acum începea cu adevărat aventură.

30

PRIMUL ZBOR JAMAICA Eram în aeroport, voiam sa intru în camera de sedinta, pentru primul meu zbor. – Cum se deschide ușa asta?, bolboroseam eu în timp ce trăgeam puternic de ea și simțeam că mi se ridică fusta la spate. – Vrei să ti se rupa fusta, dragă, ce încerci să faci aici, îmi răspunde o fată din spate, îmi ia id card-ul de la gât și îl lipește de un senzor de lângă ușă. – Așa se face, e mult mă simplu!, râde și mă ajută să-mi strâng lucrurile de pe jos. – Tu ești sora lui Daisy, fosta mea colega de la curs, așa-i?, întreb eu sperând să fie așa. Voiam să mă bazez pe cineva, care să-mi explice

31

cum stau lucrurile în timpul zborului, iar dacă în Daisy aveam încredere, sigur și sora ei trebuia să fie la fel ca ea. – Chiar eu, și știu deja de tine, Ștefi. Mi-a povestit Daisy tot”, râde în timp ce își trage bagajul mare cu ea în camera de ședință. Buzz - se auzea ușa cum se deschide. – Mersi de ajutor…, răspund eu ușurată – Este primul meu zbor, mă bucur că ești și tu cu mine!, zâmbesc și dau să intru în încăpere. Îmi pun geamantanul într-un colț, mai stau 5 secunde pe loc, mă uit în gol. De fapt, urmăream totul în jurul meu. Eram la fel de pierdută ca Alice în Țara Minunilor. Mă simțeam ca într-o piesă de teatru, toată lumea își știa rolul, în afară de mine... Totul se derula ca la carte. „Ok, Ștefana, care sunt pașii, ce trebuie să faci?”, încercam să-mi aduc aminte ce învățasem din manual. „Te rog, nu te face, chiar și acum de rușine”, vorbeam din nou cu mine însămi. „Primul pas este să mergi la calculator, să te loghezi și să îți faci check-inul, după care să scoți foile de zbor. Asta dacă ești prima. Apoi, te așezi și aștepți până începe ședința“, vorbea adultul cu copilul din mine. „Ok, ok! Și…sunt prima?“, întreba copilul, distras de noua încăpere. „Nu, nu ești prima… Mai bine stai jos și fii atenta la ce fac ceilalți din jurul tău!“ „Doar atât?” Da, vorbesc cu mine însămi, acum să vă spun sincer: nu sunt eu cea mai normală tipa. De asta poate v-ați dat seama de la începutul cărții. Ce fată lasă tot și pleacă singură în lume, doar de dragul călătoritului. Sunt de fel mai nonconformista și consider că este o insultă la adresa mea să-mi spună cineva că sunt normală. Dar vreți să vă spun un secret? Cei mai tari oameni din lumea asta sunt mai nebuni și mai au și puterea să recunoască asta. Doar asta susținea și pisica din Alice în Țara Minunilor: „Aici toți suntem nebuni”. După ce am făcut cunoștință cu cei din încăpere, mi-am verificat numărul pașaportului pe o listă, mi-am pus eticheta cu codul aeroportului la bagaj „MBJ-Jamaica”, și așteptam cuminte să văd ce urmează. 32

“Oare câte pot face eu în 24 de ore cât timp stăm în Jamaica?” mă gândeam eu în timp ce colegii mei șușoteau diverse bârfe din firmă. – Începem ședința? a întrebat șefa de cabină, care nu era nici prea organizată și nici prea strictă, nu era nici prea atentă, nici prea… Era ca pătrunjelul în supă, dacă știi vorba aceea. Nici nu ajută, dar nici nu strică. – Astăzi zburăm către Jamaica, din păcate avem doar minimum rest (asta însemna că ramânem doar 24h acolo). Sper că sunteți cu toții pregătiți de zbor. Ați dormit bine? – Perfect odihniți! răspund eu tare entuziasmată. Cred că se auzea din tonul vocii mele că este primul meu zbor. – După cum ați observat, suntem 9 însoțitori de bord azi. Ștefana are zborul de adaptare și ne va însoți. Vă rog să îi arătați tot ce știți, să o învățați din experiența voastră ce credeți că e necesar. – Ștefana, te rog să pui cat mai multe întrebări, a încheiat ea scurt, dar simpatic. Am zâmbit, încercam să extrag cât mai multe informații pe parcursul ședinței, dar îmi pompa sângele cu putere în mine de fiecare dată când auzeam Jamaica așa că nu excelam în a-mi păstra concentrarea. După ce s-a încheiat ședința, ne-am strâns lucrurile și ne-am urcat într-un microbuz care ne-a dus până în fața avionului. Nu sunt timidă, din contră. Sunt prietenoasă și vorbăreață. De data aceasta însă, analizam situația și mă concentram pe ce trebuia să fac în avion. “Când vom fi în aer, voi comunica cu ei”, îmi spuneam. Era destul că îmi fugea gândul cum mă voi scalda în valuri în Jamaica, nu mai voiam sa fiu distrasa de la job-ul în sine. Știam că va trebui sa mă concentrez, fiindcă într-o săptămână urma să zbor singură pe poziția mea, iar atunci chiar că nu mai aveam alt ajutor. Când am ajuns în avion, sora lui Daisy mi-a arătat cât de cât ce și cum trebuie să fac. Ding Ding - suna telefonul suspendat de peretele avionului – Răspunde, ce faci!? țipă Briana la mine din partea cealaltă. -Eu?, mă uitam nedumerită, de parcă eram o pasageră în avion, nu membru de echipaj. – DA! Răspunde acum, nu după ce trecem oceanul! a țipat din nou Briana, de data asta puțin iritată. – Ștefana, 2L, alo. Mă simțeam că fac legătura între astronauți dintro racheta cu cei de la NASA. 33

– Ștefana, perfect, chiar de tine voiam să dau! Te rog hai la noi în cabină înainte să decolăm, mi-a spus căpitanul și a închis. Nu știam dacă e de rău, dacă e de bine sau dacă era normal, dar oricum nu aveam de ales. M-am dus în cockpit. – Bună Ștefană, numele meu este Mark și el este Michel, mi-au zâmbit amândoi formal – Mă bucur să vă cunosc, răspund eu drăguț, în timp ce mă uit la toate butoanele din jurul meu. – Voiam să te întrebăm dacă nu vrei să stai la decolare și la aterizare în cockpit aici cu noi, pe scaunul de rezervă. – Poftim? credeam că nu am auzit bine. De fapt, eram sigură că nu am auzit bine. – Azi ai zborul de acomodare și în asemenea situații, dacă dorește căpitanul, te poate primi pe scaunul de rezervă la decolare și respectiv aterizare pentru a experimenta cum se vede din cockpit. – Nu știam nimic de asta, vorbiți serios? La curs nu ne-a menționat absolut nimic de asta, eram total șocată, dar cu zâmbetul până la urechi. – Nici nu trebuia să știi, hai ramai cu noi Eram uimita de multitudinea de butoane colorate, luminițe, manete, gheamuri de jur-împrejur, semăna cu un studio de înregistrare. Parca făceam parte dintr-un film. Se discuta în engleza cu turnul de control și după câteva momente, un zgomot puternic de motoare cu reacție, ne-a împins avionul în tromba pe pista luminata și în câteva secunde, ne-am înălțat de la sol .Era pentru prima data când decolam cu uniforma de stewardesa. Prin multitudinea de gheamuri din cockpit se vedeau casele Kolnului, care se făceau din ce în ce mai mici. Zborul a fost exact cum îmi imaginam. Am urmărit tot ce făceau colegii. Eram interesată să învăț cât mai multe informații, pe zborul acesta. Din păcate, stewardesa șefa nu era atât de interesată dacă învăț eu, era obosita. Nu părea meticuloasa cum sunt nemții, în general. O pătură pe ea, sticla cu apă fierbinte și mâncare de acasă, uneori și o carte, cam așa se relaxau cei care își permiteau. Seniorii în mod special. Ceilalți munceau mai mult. Desigur, asta nu era la fel de fiecare dată.

34

Timpul a trecut repede. Dupa 11 ore de zbor deasupra oceanului Atlantic, am fost chemată în cockpit de către căpitan din nou. – Ești pregătită de aterizare? Ce se întâmplă în spatele nostru? mă întrebă căpitanul întorcându-se către mine. După 2 luni de curs, în sfârșit, văd acțiune! Trăiesc ceva! Eram exaltată că urma să aterizez în cel mai exotic loc în care ajunsesem vreodată. Metaforic, sufletul meu s-a plimbat mult prin lumea asta, dar corpul meu a rămas blocat în același Sibiu, orășelul istoric, pentru 19 ani. – Să înțeleg că îți place. Asta e doar prima parte, așteaptă să vezi plaja și hotelul, după aceea discutăm mai multe, îmi răspunde căpitanul în timp ce se uită la co-pilot ca și când doar ei știu despre ce vorbesc. Nu le puteam urmări discuția, tot ce făceam era să mă uit cum se spărgeau valurile de țărm. Știi cum e să vezi doar mari din Europa și apoi să te trezești în cockpit deasupra coralilor de la 10000 de metri? E ceva mirific, mă simțeam mai aproape de măreția acestei planete. -Bună ziua dragi pasageri, mă bucur că v-am însoțit pe zborul către Jamaica. Vom ateriza în 20 de minute, s-a auzit prin difuzor. Mă uitam pe geam și vedeam cum ne apropiam de mare de parcă intram în ea. Nu exista altă distragere atunci, eram doar eu și cu mine în clipa aceea. Eram acolo, prezentă în moment. Țin minte fiecare val și fiecare munte pe care l-am văzut în cele 10 minute de aterizare. Mă uitam la tot ce mă înconjoară și mi s-au prelins lacrimi pe obraji, eram atât de fericită încât plângeam de bucurie. Bucuria că ajunsesem la un nivel în care puteam experimenta asemenea lucruri în viața mea. Nu știam dacă e real sau visez. Dacă eu, o fată de 19 ani, zburam deasupra insulei Jamaica în cockpit. Toată viața mea se schimbase complet. Mi-am dat viața peste cap în 2 luni de zile. Am simțit cum s-au izbit roțile avionului de pista aeroportului și oamenii din cabină au început să aplaude. Când ești în cockpit și din spate se aud doar aplauze, lumea dintr-o dată începe să surâdă și să vorbească mai puternic, este un sentiment pe care îl pot compara doar cu un concert simfonic. Este la fel ca cele 5 secunde după ce se termină piesa, când toată lumea este cu sufletul la gură iar încăperea pare una vidata, în care toți își țin respirația. Apoi, se aude un ultim sunet și dintr-o dată sare toată sala în aer. Simți acea energie, o auzi, dar nu o vezi, fiindcă ai reflectoarele direct pe tine. Da, cam așa este și cu 35

aterizarea. Toată lumea este atentă, ochi și urechi, prezentă acolo în moment, se uită unii în ochii celorlalți, se țin de mâini și le bate inima mai puternic, iar după ce simt pământul sub picioare încep să aplaude și să umple încăperea cu energie pozitivă. Nu mai trăisem un sentiment asemănător până atunci. După ce au coborât pasagerii și am terminat într-un final zborul, am ieșit din aeroport și m-a lovit un val de căldura tropicala. – Este ca într-o saună umedă aici, incredibil cum se simte, îmi trăgeam de cămașă în timp ce îmi dădeam jos sacoul. – Bun venit în Caraibe, baby! Se vede că ești pentru prima dată aici, spuse o colegă, și ea obosită după zbor. Își târâia bagajul înspre autocar. După ce ne-am cazat, am primit fiecare o cameră cu două paturi duble, jacuzzi pe balcon, baie cu o cadă imensă. Eram băgată în priză. După ce m-am schimbat, am făcut un maraton prin întregul resort Jamaican. Am vizitat fiecare restaurant (din cele 5 pe care le avea), fiecare zona de plajă, fiecare piscină. Nu mă mai puteam opri, deși eram nedormită de aproape 28 de ore. Era mai luxos de cat miam închipuit. Meseria de stewardesă nu este ușoară. Până acum, ați auzit doar părțile frumoase. Să ne prefacem că am uitat experiențele neplăcute de la curs sau măcar să le excludem. Lacrimi de fericire, plaje exotice și hoteluri de lux, totul sună minunat. Dar vrei să spun cum eram eu fizic? Trebuie, dacă vreau să păstrez toată povestea asta reală. Aveam ochii mici și roșii, buzele umflate de la zbor, mâinile crăpate de la aerul uscat și faptul că am lucrat lângă cuptorul unde se încălzea mâncarea din avion și abia mai mergeam de oboseală. Puteam adormi și în fața hotelului, eram extenuată. Cu toate acestea… “I was not giving a fu** about that.” ERAM FERICITĂ! A DOUA ZI, 4:30 DIMINEAȚA „Am dormit doar 7 ore, este imposibil, sa pot să zbor azi înapoi... daca vom avea probleme și va trebui să evacuăm, am să le zic să mă lase înăuntru, nu cred că o să am energie nici să mai ies afară”, mă gândeam eu în timp ce mă uitam la ceasul de lângă televizor.

36

Nu sunt un fan al somnului, mă bucur prea mult de viață ca să dorm, deși eram obosită, eram plina de dopamină și nu, nu “fumasem” nimic în Jamaica. M-am ridicat și am mers la răsărit pe plaja, era o clasa de yoga, iar apoi am luat micul dejun. Am mâncat mangosteen și fructul pasiunii, pe care nu le găsesc la noi și sunt unele dintre fructele mele preferate. Cu burta plină de fructe, mi-am luat o carte și am mers la plajă să mă relaxez. Nu ai cum să nu te relaxezi în așa atmosferă, jamaicanii sunt niște oameni extrem de prietenoși. Te salută chiar dacă sunt în celălalt capăt al hotelui și îți urează o zi frumoasă. Sunt plini de viață, sălbatici într-un sens bun, dansează, râd și vor să știe mai multe despre noi. „Noi“- europenii, care venim mai rar pe la ei decât americanii, cu care ei sunt obișnuiți. „Suveniruri jamaicane, am de toate!!”, se auzea o voce printre versurile reggae de pe plajă. Era un barbat la vreo 45 de ani, presupun eu, cu pielea foarte închisă la culoare. Cred că nu am mai întâlnit pe nimeni așa ca el: barbă căruntă și păr în dreaduri, era pe un kayak mai mare, fuma și glumea cu oamenii de pe plajă. Era ceva diferit, nu vezi așa ceva în fața hotelurilor la care mergi. De obicei, aceia care au suveniruri nu vin cu barca în fața hotelului și te servesc de acolo. De obicei, mergi tu la ei pe la tarabe, dacă vrei să cumperi câte ceva. Normal că nu puteam sta departe, fiindcă mă omora curiozitatea, așa că am mers să văd ce face acolo. – Bună ziua, frumos kayak, frumoase suveniruri... nu am mai văzut genul acesta de comerț pe apă, râd. Mă uitam curioasă printre suveniruri. Erau sculptate din lemn și pictate în culori la fel ca steagul jamaican în verde, galben și negru. Tablourile erau foarte diversificate și obiectele mărunte îți atrăgeau privirea, se vedea clar că acela care a muncit la ele este foarte pasionat și migălos. – Mulțumesc, acestea le-am făcut de curând, lemnul e tăiat și sculptat de mine și soția mea le-a pictat, spune el mândru, uitându-se la ele. – Impresionant! Dumneavoastră vă ocupați de tot de la A la Z. Eu sunt Ștefana, îmi pare bine! – Mulțumesc ,Peter, încercăm să facem treabă bună și de calitate!. – Dar eu nu cred că veți câștiga așa mulți bani în felul acesta, ar trebui, mai degrabă, sa va vindeți produsele printr-o rețea de magazine, în felul acesta veți vinde mai mult și veți face un profit mai mare. 37

– Păi cât reușesc să vând pe aici, îmi ajunge pentru mine și familia mea, a răspuns el umil, zâmbind. – și în timpul liber, cu ce vă ocupați?, întreb eu curioasă de ce fac jamaicanii pe insula asta frumoasă. – Mă trezesc pe la 6.00 să mă bucur de răsărit. Avem o căsuță micuță pe un deal de unde se vede foarte frumos răsăritul, apoi merg să tai lemne pentru tablouri. Când mă întorc acasă, îmi sărut soția de dimineață și până duc eu copiii la școală, ea începe să picteze pe bucățile de lemn sculptate de mine. Îi place să picteze în vârful dealului, de acolo se vede o părticică din mare și ea zice că e mai inspirată când stă pe deal. Eu o cred. Când mă întorc, terminăm un tablou împreună, poate două și eu plec cu kayakul pe mare, iar seara mă duc și beau cu prietenii, cântăm la chitară sau ne întâlnim pe o plajă la foc cu mai multe familii, răspunde el. Si brusc mi-am adus aminte de povestea pescarului, care trăia fericit cu familia lui și la care a venit un corporatist occidental prezentândui o strategie de dezvoltare și de marketing. Astfel încât sa se îmbogățească urmând ca bogat fiind sa poată trai fără nicio grija cu prietenii și cei dragi alături. El a răspuns ca asta face chiar în acel moment. Am cumpărat un souvenir de la el, i-am făcut câteva poze și apoi leam povestit colegilor care erau pe plaja discuția noastră. A fost un început bun, pentru prima mea experiență de zbor.

38

39

DE CRĂCIUN ACASĂ Mai aveam 3 zile până să ajung acasă, nu mai fusesem acasă de peste 3 luni. Nu a existat niciodată o perioadă atât de lungă în care să nu îmi văd părinții, fratele, orașul... și desigur, pe Max. Eram deconectată de viața pe care o aveam înainte. De Crăciun, a fost cel mai frumos sentiment. Toți m-au așteptat, am adus cadouri de unde am fost și mi-am dat seama că oriunde aș fi, cel mai bine tot acasă mă pot simți, cu oamenii mei dragi. Îmi era frică de cum urma să se termine povestea asta. Ce va fi cu mine și Max, după ce voi pleca de la el din nou... și dacă o să rămânem împreună. Ne iubeam ca doi nebuni, dar cu distanța și cu lipsa de comunicare, deveneam tot mai reci. Când m-am întors în Sibiu, lumea mă întreba cum este la job, cum mă descurc, cum este în Jamaica, unde mai zbor, și multe altele. Mă strigau „Jamaica girl” când ne întâlneam, deși eu fusesem doar o singură dată acolo. Erau curioși să audă de mine și de povestea mea, dintr-o dată eram mai interesantă în ochii lor. Pauza a fost foarte scurta urmând sa mă întorc în aer mai devreme decât as fi vrut, chiar în momentul în care se apropia revelionul, sărbătoare importanta la romani. REVELION în BANGKOK Aveam stand-by de revelion. Practic trebuia sa stau în camera pe toata tura mea și sa fiu pregatita în caz ca ma apeleaza sa ajung în mai putin de o ora la aeroport în camera de sedinta. în uniforma, machiata, aranjata. Îmi era atât de frică să nu rămân singură în camera de hotel în timp ce toți prietenii mei erau împreună și toți colegii mei de zbor undeva pe o plajă stropindu-se cu șampanie. Nu aveam de ales, așa că tot ce puteam să fac era să aștept și să mă las surpinsă de ce urma să se întâmple. Era 29 decembrie și urma să plec în 30 decembrie în Puerto Plata sau să nu mai plec niciunde. În aviație totul este spontan, doar 30% este plănuit și sigur. 29 DECEMBRIE 11:3O PM

40

BUZZ - îmi vibra telefonul pe noptieră. Un mesaj necitit. Simțeam deja fluturi în stomac, simțeam că e ceva de la firmă. Oare unde mă trimit acum? E un sentiment de nesiguranță și aventură în același timp, nu știi la ce să te aștepți. Ai putea să-ți petreci noaptea dintre ani în Las Vegas, într-un club sau poate pe o plajă în Caraibe sau poate pe străzi prin Asia, făcând ce știi ce nebunie sau puteai să afli că s-a amânat zborul tău și urmează să-ți petreci revelionul cu cei din recepția hotelului. Asta e magia la job-ul de stewardesă, trăiești mereu în suspans. Pentru unii asta e ceva insuportabil, dar alții trăiesc pentru adrenalina aceasta. BUZZ – încă un mesaj. Pun mâna pe telefon și văd 2 mesaje nepreluate de la “Crew Control”. Întorc telefonul cu fața în jos, îmi pun mâna pe inimă și mă rog să fie o destinație animata. Voiam ceva anormal. Ceva ce n-am mai trăit până acum. Întorc telefonul, introduc parola. Simt că a durat 5 minute să scriu 4 cifre, intru în mesaje și citesc: „Bună, dragă Ștefana, programul tău s-a schimbat, ai fost activată pentru Bangkok, 30.12-02.01”. „THAILANDAA!!!!!! AAAA, SOSESC!”, cred că m-au auzit vreo 3 etaje când am început să țip și să sar prin cameră. Citesc restul mesajului și încep să tremur. ”Te rugăm, intră în program să dai ok-ul. Check-inul este mâine la ora 7 am”. „MÂINE? LA 7 DIMINEAȚĂ? Mâine e în câteva minute!!” Începeam să mă panichez. Ca să înțelegi, bagajul meu era aruncat prin toată camera, era deja 11:45, eu nu aveam uniforma călcată. Era și primul meu zbor când eram SINGURĂ pe o poziție. Poate când îți povestesc nu pare mare scofală, dar crede-mă este incredibil să faci un zbor de 13 ore pentru prima dată singură pe zona ta din avion. Eram extrem de emoționată și nu am putut să dorm toată noaptea. Am luat pastile de somn dar pe la 5.00 dimineața miam dat seama că nu am nici o șansă să adorm, așa că am schimbat tehnica. M-am dus jos și mi-am luat o cafea. Nu eram pregătită, asta era clar. Nici fizic, nici psihic, nici profesional. Eram nedormită și 41

uniforma nu era călcată la ora 5:30 dimineața când trebuia să fiu deja plecată de la hotel. Eram emoționată, confuză și bulversată, mă simțeam nesigură pe mine. Nu-mi prea aminteam multe de la primul zbor. După cum am menționat, șefa de cabină a stat tolănită tot zborul și nu mi-a explicat prea multe. Situație de urgență, ce pot face? Îl sun pe Ovidiu, era colegul meu, prieten foarte bun din copilărie, care m-a adus în aviatie. La momentul acela și singurul. Zis și făcut. Sună telefonul – Am să sar direct la subiect, nu am dormit deloc toată noaptea, nu am închis un ochi de ieri și într-o oră trebuie să fiu la aeroport. Ajută-mă, nu știu ce să fac! Am o criză de stres, îmi vine să mă urc pe pereți! și chiar nu glumeam cu criza... credeam că toată oportunitatea asta o să-mi scape printre degete și am să fiu trimisă acasă cu primul avion. – Neața, îmi răspunde el adormit după vreo 5 secunde. – Te rog grăbește-te și spune-mi ce am de făcut, sunt pur și simplu pierdută în momentul acesta, și în întârziere, pe deasupra. Nu vreau să o dau în bară de la primul zbor, răspund eu stresată din cale afară. Eram atât de obosită încât mă durea capul de durere și aveam niște cearcăne până la genunchi. Conștientizam că nu trebuie să zbor, de fapt tot corpul meu țipa: „Nu te urca în avionul acela!“, dar nu puteam să stric tot visul acesta de la al doilea zbor. Nu puteam să sun la companie și să zic că nu pot să zbor, fiindcă am stat toată noaptea trează de emoție și m-am panicat. Lucrurile acestea sunt perfect normale în aviație, iar dacă nu te poți obișnui cu ele, atunci poți pleca acasă. Dacă spuneam asta la firmă era clar că nu eram pregătită să fac asta. Iar eu eram în perioada de probă, nu trebuia să am astfel de discuții cu cei din firmă. -Te simți în stare să zbori 12-13 ore și să lucrezi în același timp? mă întrebă Ovidiu. – NU! Tocmai asta îți spuneam, că nu mă simt în stare și voiam sămi spui să nu merg, fiindcă nu e ok, mai ales pentru siguranța pasagerilor în avion! Țipam de stres la săracul băiat, care nu știu cât mă înțelegea în momentul acela. – Păi atunci fă asta, nu zbura în Bangkok, dacă nu te simți în stare, îmi răspunse el calm. 42

Ce crezi că am făcut? – Bună, eu sunt Ștefana și acesta este primul meu zbor după cel de acomodare. Sper să mă descurc cât mai bine în avion, să nu vă încurc și pe lângă asta, sper să ne distrăm de revelion în Bangkok și să avem un layover frumos. Da, asta era vocea mea în camera de ședință, prezentându-mă colegilor cu care urma să zbor în minunata destinație. Asta desigur dacă nu urma să adorm până să intru în acel avion. – Hallo, Ștefana, ne bucurăm! Sper să avem un zbor liniștit. Noi am rezervat în seara de revelion pentru tot echipajul o excursie pe un vas de croazieră pe râu. Fiindcă ai fost activată de curând, vrem să te întrebăm dacă vrei să vii cu noi. Trebuie să mutăm o rezervare pe numele tău, mi-a spus șefa de cabină de față cu toți. Nu mai știam cum să reacționez la nimic, eram ca și sedată, dar dacă mi-a spus Bangkok și vas de croazieră în aceeași propoziție cred că se presupunea să spun: – Da, clar, vin cu voi, zâmbesc “Hai, Ștefana mai trebuie să reziști maxim vreo 16 ore până în camera de hotel.” În zbor am fost pe poziția 3R. Într-un Airbus 330, asta înseamnă că trebuie să te ocupi de multe în service, dar nu ai cele mai importante responsabilități. Trebuie să stai mai mult prin bucătărie unde sunt toți colegii, să servești mâncare, băuturi, să strângi și să faci duty-free-ul. Asta diferă desigur la fiecare firmă.

43

DUPĂ 8 ORE ÎN TIMPUL ZBORULUI Undeva deasupra Indiei – Tu chiar nu înțelegi că trebuie să tragi perdeaua de fiecare dată când pleci de pe poziția ta? Crezi că poți ține măcar atâta minte? a țipăt la mine 4L. Fiindcă toate poveștile acestea sunt 100% reale, nu vreau să pronunț niciun nume, așa că am să mă folosesc direct de poziția pe care le avea fiecare pe acel zbor pentru a păstra anonimatul și a explica situația (1,2,3,4 L sau R). Fiecare poziție îi corespunde unui/ei steward/ese. – Ok, nu țipa la mine, îmi cer scuze. Este primul meu zbor, tu ai experiență de 10 ani în domeniu, îi răspund și încerc să clarific lucrurile. Își dă ochii peste cap, îmi întoarce spatele și pleacă cu tava spre client. În același timp îi șoptește colegului nostru „doof” în șoaptă. „Doof”, însemnând proastă. M-am abținut să-i spun că l-am auzit, nu ar fi schimbat oricum situația. Am continuat să-mi fac service-ul în continuare, dar observam că eram dată la o parte de colegi. În sensul că nici măcar nu se uitau la mine. Recunosc, nu eram cea mai bună în ceea ce făceam, fiindcă eram extrem de obosită. Nu mă puteam concentra prea tare, dar îmi dădeam tot interesul să-mi iasă serviceul perfect, chiar dacă îl făceam pentru prima dată în viața mea. – Bună ziua, ce băutură ați dori să serviți? întreb un pasager mai în vârstă. – A... îmi puteți spune ce am inclus în pachetul meu? întrebă el confuz. – Desigur, îmi puteți arăta biletul vă rog, să vă spun? – Îl aveam pe aici pe undeva. I-am cerut biletul sa vad ce fel de servicii are inclus în zbor (smart/ basic). – Uite, l-am găsit! răspunde domnul după 4 minute de așteptare. – Mulțumesc! Vă pot oferi sucuri, cafea, ceai, apă și apă minerală. Alcoolul nu este gratis și aveți o băutură inclusă, următoarele trebuie plătite, răspund eu calmă, pe dinafară, dar pe dinăuntrul meu luam foc. Știți ce enervant este când o stewardesă stă de peste 9 ore în picioare și de obicei are de servit 50 de pasageri singură, să stea la fiecare și să aibă aceeași discuție cu el? Mai durează și 10 minute să discuți cu fiecare pentru a face o analiză pe băutura pe care urmează 44

să o comande. Este așa ușor să se uite fiecare în meniu sau pur și simplu pe trolley să vadă ce este deasupra. – Ok, aș dori o cafea, te rog, îmi răspunde. ‘'Într-un final v-ați hotărât’' mă gândesc. Zâmbesc drăguț și continui: – Lapte, zahăr, doriți la cafea? – Da, aș dori ambele, te rog, îmi răspunde încet și uitându-se în altă parte. Îi pun cafeaua pe măsuță și dau să plec. – Mai pot avea una pentru soția mea care doarme, vă rog? – Desigur! Trag trolley-ul înapoi și pun a doua cafea. În momentele acelea chiar îmi doream să fie lumea scurtă și la obiect cu mine. – Poftiți cafeaua, v-am pus și zahăr și lapte lângă, pentru soția dvs! răspund calm și zâmbind și dau să plec din nou. Poate acum am noroc și scap. – Domnișoară …, aud vocea domnului în vârstă și mă întorc. ‘'Ce naiba mai poate să vrea acum, de ce durează 10 minute până să-mi spună ce dorește.’' – Da, mai doriți ceva? răspund din nou. – Cred că soția mea dorea mai bine un ceai verde, fiindcă acum ia niște medicamente din câte îmi aduc aminte… – Ceai, da, vă dau acum! l-am întrerupt și am luat cafeaua de pe masa lui, am pus-o pe măsuța de la trolley-ul meu și am început să torn ceaiul. – Poftiți ceaiul, vă rog aveți grijă că este fierbinte, mai doriți altceva? punând accent pe altceva și uitându-mă în ochii lui. Deja nu mai eram domnișoara drăguță. – Dacă tot ați întrebat, un pahar cu apă mi-ar prinde bine, mi-am terminat cafeaua și știți cum e, râdea el așa încet. Cred că el nu conștientiza că deja întrecuse măsura. Rămăsesem ultima la service și îi vedeam pe colegii mei cum se uită din spatele perdelei după mine și îmi făceau semne. „Super, iar o să mă certe fiindcă am fost prea lentă sau că nu am împăturit șervețelul în formă de lebădă așa cum își doreau ei sau alt detaliu irelevant în momentul acesta. Ăsta da început prost“ mă gândeam eu. Mă uitam la ei, încercând să înțeleg ce vor să-mi spună, dar nu puteam părăsi trolley-ul și să mă duc în bucătărie. Așa că am hotărât să rămân acolo și să servesc rapid ceilalți pasageri care mi-au mai rămas pe culoar.

45

– Bună ziua, ce ați dori să beți? o întrebasem pe următoarea pasageră. – Un pahar cu apă, te rog, răspunde în scârbă și își băga nasul în telefon. Nu te agita, poate au ei astăzi ceva, nu are rost să te consumi din cauza asta, încercam eu să mă calmez. Îi torn apă în pahar și mă întind să îl dau: – Poftiți, vă rog... – AUUUUUU, ești nebună, ai ochii la spate?!!! țipă ea și ridică mâinile în aer. Într-o secundă, totul s-a transformat în show. Mai țineți minte cafeaua pe care nu a mai vrut-o domnul acela în vârstă și am pus-o pe trolley. Mda, acea cafea era acuma complet pe ea. M-am speriat, nu știam cum să reacționez, era pentru prima dată când serveam în avion, prima dată când vărsasem cafea pe cineva și chiar atunci, toată lumea mă analiza. – Îmi cer iertare, nu am vrut să fac asta, este o greșeală, sunt așa amețită. Vă rog lăsați-mă să aduc șervețele să șterg, continuam eu învârtindu-mă ca un pește în acvariu, încercând să rezolv situația până nu realizau și colegii. Nu mai voiam încă o problemă. Mă duc în spate, să iau mai multe șervețele și trag de perdea. – Nu ești bună de nimic pe zborul ăsta! Poate e și ultimul, nu doar primul tău zbor, se bagă 4R cu umărul puțin în mine și pleacă spre pasageră. – Vă rog înțelegeți că a fost o greșeală, știți că nu aș face așa ceva intenționat, e aiurea... încercam să le explic, dar nu știu cât le păsa. Eram extrem de obosită, abia mă mai puteam ține pe picioare. Din păcate nu puteam să le spun asta, nu puteam să le spun cât de obosită sunt, fiindcă asta ar fi însemnat că trebuia să rămân acasă și să nu zbor. Erau multe lucruri la mijloc, dar datorită faptului că eu mi-am asumat să vin să fac zborul acesta, era și vina mea dacă nu duceam lucrurile până la capăt. Iar toți se uitau la mine de parcă aș fi omorât pe cineva. Speram să se termine cât mai repede și să aterizăm, mă simțeam prinsă cu niște colegi deloc simpatici între 4 pereți pentru 12 ore, iar la cât de obosită eram, credeam că o să adorm în picioare. – Eu nu cred că tu te potrivești pentru job-ul acesta. Ai putea să încerci altceva, acesta nu este singurul job din lume, îmi spuse 4L răstit la mine.

46

– Dacă tu concluzionezi că din cauza faptului că am întârziat cu service-ul și am vărsat o cafea nu sunt bună pentru job-ul acesta, greșești. Nu îmi venea să cred că mi se întâmplă asta acum. Cei doi erau porniți împotriva mea. – Nu faci nimic bine. Ai uitat de perdeaua aceea de 3 ori. Nu zâmbești, nu ești veselă, zici că ești supărată, îmi răspunse 4L. Normal că nu zâmbeam, la cum se comportau cu mine. – Vă rog înțelegeți, că nu sunt așa de obicei, sunt emoționată, buimăcită, uneori se întâmplă să greșesc, dar nu sunt eu persoana aceasta. Mai acordați-mi o șansă și o să vedeți pe zborul de întoarcere că sunt mult mai bună! Deja tremuram de stres și oboseală, simțeam că nu mai rezist în tensiunea aceea. – La ce ai făcut azi, eu cred că scriu un raport și îl trimit la firmă, a spus 4L pe un ton mizerabil. Nu înțelegeam cum poate face cineva asta de la primul zbor, să fie așa de dur și de rece. Parcă voia atenție și în același timp se ura pe el însuși. Mă simțeam ca un pui de căprioară într-o cușcă cu hiene… nu înțelegeam ce voiau de la mine. Poate să mă jupoaie de vie. – Te rog nu fă asta...! atât am mai apucat să spun și am fugit până în baie plângând. Vă dați seama că în situațiile de genul acesta, nimeni nu stă să negocieze cu tine dacă să te raporteze sau nu. Dar să facă asta de la primul tău zbor, el având experiență de peste 10 ani, nu era frumos deloc. Eram la o săptămână distanță de zborul din Jamaica, acolo unde vărsam lacrimi de bucurie. Aici era exact opusul situației. Îmi cădea cerul în cap și ochii în picioare. Simțeam că nu rezonez cu nimic și că oamenii aceștia chiar nu mă voiau cu ei acolo. Am plâns în baie, apoi mi-am revenit. Zborul acela a fost un întreg show, cred că toată compania știa deja de mine. Mai bine spus, am intrat prea brusc, și din păcate, nu cred că am făcut o impresie bună, deoarece aceea nu era adevărata Ștefana.

47

ÎN BANGKOK Aveam patru zile de petrecut în Bangkok și, cel mai important, revelionul. Patru zile cu niște persoane care nu mă voiau acolo. Mam gândit că nu are rost să îmi pierd timpul gândindu-mă la asta, așa că mi-am propus să mă bucur de Bangkok. Ce știi când urma să mă întorc din nou aici. După ce m-am trezit, cu jetlag (diferenta de fus orar), pe la vreo 6 dimineață, am mers la micul dejun, unde vă spun sincer că aveam o priveliște superbă și mâncare cât cuprinde. Erau multe fructe, în Thailanda e plin de fructe exotice și cel mai important lucru este că sunt foarte gustoase, chiar mai gustoase decât cele din Caraibe. Erau câteva feluri de mâncare tradițională asiatică de-a lor, dar și supă miso care de fapt este din cultura japoneză. Aveau ou posat, care e specific londonez, așa că aveai din ce alege. Aveai foarte multe opțiuni. Am mâncat singură, în timp ce stăteam pe telefon și vorbeam cu Max. Îi simțeam lipsa și îmi era tare dor de el chiar dacă trecuseră doar câteva zile de la Crăciun. Speram mult ca experiența pe care o aveam aici să nu ne distrugă relația, ci, din contră, să o întărească. Din păcate, nu aveam cum să controlez asta și nu eram nici Nostradamus încât să pot vedea care vor fi urmările. Cel mai important era să mă bucur de prezent. – Ce face iubirea mea? începe Max cu valul lui de energie, din prima secundă după ce răspund. – Ce mă bucur să te aud, face bine acum... dar nu a fost chiar atât de bine, continui eu. – Hai, spune-mi, ce s-a întâmplat? era atât de cald în voce, mă liniștea orice spunea. – Am avut probleme cu colegii… dar e ok momentan, prefer să evit să mă gândesc la asta. Am greșit și eu, dar nu mă așteptam să mi-o iau atât de tare în cap cu ce s-a întâmplat, am spus eu în timp ce mai înfulecam câte ceva de pe masă. – Mă baby, ești în Bangkok de revelion, realizezi cât de norocoasă poți fi? În locul tău eram deja pe afară și exploram temple și piețe, de asta îți arde ție, că au fost ăia nesimțiți? Sunt sigur că ești destul de înțeleaptă, încât să rezolvi problema cu ei pe zborul de întoarcere.

48

– Dar nu e doar despre asta, vreau să mă integrez, să vadă că pot și că sunt bună la asta. Să le dovedesc că pot face și eu service-ul perfect. – O să faci și asta, a fost primul tău zbor. Nu poți să ai aceeași experiență ca ei, e normal. Plus de asta nu erai odihnită. Cred că și Max realiza prin ce am trecut. – Ei nu știu că nu eram odihnită. Practic eu trebuia să fiu. Trecând peste asta, cred că era și un frustrat ăla care m-a făcut să plâng. – CE?! Cine te-a făcut să plângi? – Nu mai contează asta... pun prea mult la suflet. Asta este, o să-mi treacă, răspund și merg să-mi mai umplu o farfurie. Cred ca este un obicei că cei mai vechi, cu senioritate, să se ia de cei cu putina experiență, un fel de bullying. – Ții minte ce îmi spui tu mereu atunci când vezi că cineva este inapt să înțeleagă anumite situații din jurul lui?, întreabă Max. – Max…aici e altceva. – SPUNE! Repetă ce spui tu mereu în situațiile astea! – Că nu ai cum să-i explici unui prost în 5 minute, ce nu a înțeles el în toată viața lui. Era o glumă între noi, care de multe ori e adevărată. Îmi era deja extrem de dor de el, dar preferam să nu intru în detalii acum, fiindcă mă emoționam rapid. – Bravo. Dacă observi că nu rezonezi cu oamenii, detașează-te de problemă și bucură-te de moment. Cred că tot ce voia era să mă audă cum surâd la telefon. Dacă nu o făceam fizic, psihic sigur. La mine în suflet era deja o primăvară de când îi auzisem vocea. – Te iubesc și sunt atât de fericită că te am! – Hahaha, aud un zâmbet acolo. Hai, mergi și distrează-te! – Asta am să fac. I love you matcha, matcha. Am mai stat câteva secunde și am închis. Eram pregătită de mers în oras, schimbasem ceva bani în moneda locala, aveam un plan cât de cât făcut. La ieșirea din hotel îl văd pe căpitan cu soția și copilul lui. Oare să mă leg de ei ca un breloc astăzi ca să nu explorez singură orașul sau să rămân pe cont propriu? Cu colegii nu m-aș duce nici plătită să vizitez orașul, dar ei îmi par simpatici, m-aș duce să-i cunosc mai bine. Zis și făcut, m-am lipit de ei și am povestit cu copilul lor de 16 ani toată ziua despre jocuri video și ce face el la școală. Nu mă interesa prea mult, dar eu 49

eram fericită. Căpitanul știa toate locațiile frumoase din Bangkok, stând cu ei puteam doar salva timp și mergeam la sigur. în general am observat ulterior ca între căpitani și stewarzi, era o deosebire mare și am rezonat mereu mai bine cu pilotii, decât cu stewarzii. Am vizitat o piață mare, de unde am cumpărat boluri din nuci de cocos la 1 euro bucata și apoi am mâncat multe fructe bune direct de pe stradă, tăiate. Ne-am plimbat cu trenul suspendat și cu taxiul, apoi ne-am înghesuit 5 oameni într-un tuk-tuk. Da, 5. La sfârșitul zilei neam dus la un restaurant tradițional de-al lor și am mâncat orez curry în ananas și mango cu orez în lapte de cocos. A fost o zi foarte frumoasă și am vizitat multe locuri, dar în următoarea zi m-am dat la o parte. Mă gândeam că poate soția lui vrea puțină intimitate în familie, așa că i-am lăsat singuri. A doua zi, am stat pe lângă hotel și am mers la un singur templu. Am vizitat eu singură anumite zone, cafenele vegane și un local roz plin cu unicorni, iar la sfârșit, m-am dus la masaj thailandez, unde a fost senzațional. 31 DECEMBRIE , 19:3O PM În 30 de minute trebuia să fiu jos și nu îmi găseam nimic cu ce să mă îmbrac. Eram disperată. Alergam prin cameră și aruncam cu bagajul meu în sus și în jos. – Haide, ia o rochie pe tine și mergeți să vă distrați! îmi spuse mama la telefon. – O să iau o rochie pe mine, dar n-am pantofi, fiindcă am fost activată din stand-by și nu mă gândeam că o să ajung să-mi petrec revelionul pe un vas de lux în Thailanda, am spus eu fericită și puțin disperată în același timp. – Vezi ce norocoasă ești, mereu am crezut că atragi orice îți dorești, îți spun eu că ce ai tu e ceva special! – MAMA, nu pot merge acolo în șlapi. O să vină toți colegii care au ceva cu mine îmbrăcați la 4 ace, fiindcă ei și-au planificat zborul acesta în Bangkok și eu în rochie și în șlapi. Ce o să zică de mine? Eram cumva nesigură dacă o să mă judece, dacă o să avem discuții acide din cauza la ce se întâmplase în avion și îmi doream să nu fie așa. – Ștefana, dacă tu ești corectă și îți vezi de treabă, nu are ce să se întâmple. Uite-te până unde ai ajuns la 20 de ani! Bucură-te de 50

aventura asta și dovedește contrariul față de ce au zis ei pe zbor. Au trecut 3 zile de atunci și tot cu gandul la zbor ești. Îi spusesem o parte din poveste, dar n-am intrat în detalii. N-am spus că am dat cafea pe oameni și că am fost atât de amețită cu perdeaua aia. Chiar nu voiam să dezamăgesc pe nimeni. Nu mai voiam să le cer bani sau mai rău să mă întorc în România spunândule că am eșuat. Visul meu era să ajung să-mi permit să-i scot pe ei din țară, voiam să vină cu mine să mă vadă cum reușesc și să fie mândri, voiam ca și ei să experimenteze ceea ce trăiesc eu. Ajunsesem în recepție și erau toți aranjați la maxim, parcă nici nu îi mai recunoșteam. Fără uniformă erau alte persoane. Erau toți 8 stewarzii, plus cockpit și familia căpitanului. Eram destul de mulți, am ocupat un autobuz întreg. După ce ne-am dat jos din autobuz, am așteptat la o coadă unde ne-am urcat direct pe vas. Am avut o masă la etaj undeva în aer liber. Nu am mai trăit niciodată așa un moment. Eu nu ieșisem niciodată de Anul Nou din țară. Era destul de scump, așa că rămâneam mereu pe lângă oraș, mergeam la vreo petrecere, cabană sau ceva ce nu costa foarte mult. Acum de revelion eram pe un vas de lux, cu program, mâncare și băutură all inclusive. Era un șoc, nu înțelegeam cum pot trăi așa ceva dintr-odată. Viața mea se schimbase la 180 de grade. – Să ciocnim pentru perioada intre zboruri (layover-uri) la fel de frumoase mereu, spune căpitanul și ridică paharul cu șampanie în aer. Toată lumea zâmbea și era așa entuziasmată, parcă eram într-un cadru de film. Eram toți la o masă lungă împreună și aveam șampanie și lumânări pe ea. În piept fiecare avea câte o orhidee primită la intrarea pe vas și pe masă, farfurii pline cu mâncare. – Noroc și aterizări fericite! a răspuns o stewardesă. – Așa să fie!, rostește altcineva, și multe alte voci se auzeau pierdute în muzică și râsete. Am mâncat și am dansat toată seara, era o energie puternică în aer. Am văzut cele mai frumoase artificii și ne-am împrietenit cu alte grupuri de pe vas. După câteva ore de râsete și dansat, mă uit la ceas și văd că este 23:58. Mai aveam două minute până să trec în următorul an. M-a străfulgerat un rezumat al anului precedent, miam văzut toate momentele frumoase și mai puțin frumoase adunate în câteva secunde prin fața ochilor. Am început să văd totul în ceață, ochii mei erau plini de lacrimi. Eram atât de recunoscătoare unde pot 51

fi, iar gândul că voi intra într-un nou an cu zeci de zboruri pline de aventură și călătorii nebune mă făcuse să plâng de bucurie. În depărtare aud un zgomot puternic. Show-ul începuse. Era fix. Am închis ochii, am strâns tare din pumni și mi-am pus o dorință: să ajung în toate destinațiile în care zboară compania, să mă bucur de toate și să nu mă opresc până nu văd toată lumea.§ Așa mi-am propus să încep Noul An, plină de entuziasm și extaz. Pe la ora 1.00, vasul a ajuns înapoi și în microbuz ne gândeam ce să facem mai departe. Nu voiam să mergem acasă în ziua de revelion de la ora unu, așa că cineva a propus să mergem într-un club. Nu un simplu club, cel mai mare club din Bangkok. Când sunt 5 bărbați și 4 fete, noi eram în minoritate, așa că au decis ei unde să mergem. Am ajuns în Club și eram șocată de cât de mare putea fi. Era pe 3 etaje și pe fiecare etaj erau măcar 3 camere, iar în fiecare încăpere era muzică diferită: pop, rock, reggae, latino. Aveau o comunitate imensă în Bangkok, acum înțelegeam ce zicea Chan legat de „raiul din Bangkok”. Am dansat puțin, dar nu mă simțeam în largul meu cu oamenii aceia care fuseseră atât de duri cu mine la început. După câteva ore în care au băut ei în continuu, a venit 4L la mine. Da, cel care se luase tare de mine în avion să-mi propună ceva. și să vezi încotro putea să se îndrepte discuția: – Hei, am nevoie de ajutorul tău. Nu ți l-aș fi cerut dacă aș fi avut la cine să apelez, dar în situațiile acestea de stres, nu am nicio soluție, iar toți ceilalați sunt beți – Spune direct ce vrei. Chiar nu voiam să-l ajut vă zic sincer, după ce suferisem din cauza lui. Eram oricum foarte șocată că îmi ceruse mie ajutorul. – DECI, ce dorești? am continuat eu. – Vreau să stai cu soțul meu o jumătate de oră, până mă întâlnesc eu cu cineva la hotel și apoi mă întorc în club, îmi spuse el cu lejeritate. – Vrei să stau cu SOȚUL tău în club, să-i distrag atenția până te duci tu să te intalnesti cu alt tip? Eram mai mult decât șocată. – Este și asta un fel de a o spune, vreau foarte mult să faci asta pentru mine, spuse el ca și când nimic neînregulă nu se întâmplase între noi. Înțeleg persoanele care nu sunt monogame, le accept și nu le judec. Dar asta era prea mult! Să apeleze la mine, după ce făcuse bullying

52

cu mine! Să mă roage să mint și să mă pună să ascund lucruri față de soțul lui? CE? Era deja mult prea mult…! Eu cred că toți oamenii se nasc frumoși și buni la suflet, fericiți și împăcați. Cei pe care îi considerăm a fi oameni „răi” au suferit traume în copilărie pentru a ajunge în starea de a vrea să facă rău altcuiva. Cred că acei oameni sunt cei răniți sau frustrați de diferite evenimente nefericite. Mereu când văd o persoană rea, mă gândesc prin ce a putut săraca/ul să treacă ca să acumuleze energia aceea negativă. Am încercat să ignor acest moment și i-am spus clar și răspicat. – Imi pare rau nu pot sa fac asta. Comunică tu cu soțul tău și vezi ce rezolvați împreună. Vorbim de o familie de gay, niciodată nu am avut idei preconcepute, niciodată nu i-am judecat înainte sa-i cunosc, eu fiind heterosexuala. Am avut și am prieteni gay pe care îi respect și pe care i-aș ajuta pentru drepturile lor. Mai ales în Romania, cred ca exista discriminare din cauza moștenirii comuniste, când era penal și făceau închisoare și atitudini bisericii ortodoxe, care a incriminat minoritățile sexuale. Am plecat în fugă de la Club, nu mai voiam alte discuții. Erau 2 km de mers pe jos, iar în ziua de revelion nu e chiar ok să te plimbi pe străzi noaptea în fustiță scurtă prin Bangkok. Așa că am fugit ca un ghepard pe străzile întunecate. Îmi bătea inima ca unui pui, când îl iei de lângă mamă. Într-un final am ajuns în siguranță la hotel. Apoi mi-am dat seama că de fapt orașul nu este atât de periculos. E posibil ca totul să fi fost doar în capul meu. ULTIMA ZI ÎN BANGKOK Mai aveam 24 de ore în acesta metropola agitata, centrul mondial al desfrâului, așa că m-am gândit să profit la maxim și să merg la unul dintre cele mai înalte baruri din lume: skybarul Lebua. Acesta se află la etajul 63 al hotelului Lebua și este un „must see” dacă mergi în Bangkok. Acolo a fost filmat și filmul Hangover 2. Am luat-o pe o tipă din echipajul meu, ne-am gătit, ne-am aranjat și ne-am pus tocurile în ghiozdănele. Nu te lăsa să intri dacă nu erai pe tocuri sau foarte aranjată, iar bărbații trebuiau să aibă măcar cămașă, din câte mai țin eu minte. Îți trebuia o ținută business sau elegantă. 53

La etajul 63, s-au deschis ușile și totul arăta de parcă am fi intrat în altă lume. Jos, în fața hotelului, erau oameni care vindeau mâncare pe stradă, în mizerie. La tarabe era gălăgie și în aer mult praf. Odată ce s-au deschis ușile liftului, te simțeai teleportat în altă dimensiune. Totul era din sticlă și sclipea în jurul tău, oamenii îți deschideau fiecare ușă și te conduceau până la bar. De sus, priveliștea era incredibilă. Totul era ca într-o poveste. Singurul lucru care se auzea pe fundal era trupa care cânta la instrumente muzicale în surdină. – Acum înțeleg de ce un suc este 18 euro aici, zise colega mea. – Aici nu ne dau doar un suc, ne oferă o experiență, o poveste, continui eu. Ne-am împrăștiat amândouă în mulțime, să facem poze. Eram curioase să vedem ce fel de „personalități” mai sunt pe acolo. După ce mi-am luat o limonadă de la bar, m-am dus într-un colț să mă bucur de priveliște. Cu o limonadă în mână am admirat panorama extraordinara a orașului, gândindu-mă la Revelioanele petrecute la Păltiniș, unde stratul de zăpadă era 1,5m. Erau în jur de 3O de grade Celsius și ma gandeam ca prietenii mei din Sibiu, petreceau la ski la -2O de grade. Ma cuprinse dorul de casa. Minute în sir m-am uitat în gol, ma bucuram de priveliște și desi eram singura, mulțumeam Universului că m-a adus aici. – Este superb, așa-i? spuse o bătrânică cochetă către mine. Mă uit spre ea și realizez că vorbea cu mine. Toată lumea din jur avea această energie care emana bucurie și opulență. – Este un cadou, că ne aflăm toți aici. Suntem în vârful lumii, spun eu. Apoi, din nou liniște. Auzeam doar un violoncel în fundal. Mă întorc către bătrânică și o întreb: – Dacă ați avea un microfon în momentul acesta și ați știi că vă aude o lume întreagă, ce i-ați spune? – Hmm, bună întrebare! A stat pe gânduri aproape un minut și apoi a răspuns. – Imaginează-ți că ești decedată în momentul acesta. Lumina ta s-a stins. Nu știam încotro vrea să ducă discuția aceasta. – Aceasta a fost viața ta. Acum tot ce se întâmplă este un „bonus” pe care îl poți adăuga ca și dorință după moarte. Ai trata toate lucrurile diferit în momentul acesta așa-i? 54

– Da, aș trata lucrurile și oamenii diferit, desigur. – De ce ai face asta? – Fiindcă aș ști că sunt ultimele mele dorințe înainte să fie iarăși întuneric – Exact! Atunci de ce nu facem tot ce ne dorim acum? Intrăm pe “mod autopilot” și uităm că viața asta este limitată de timp – Fiindcă ne este frică? o întreb nedumerită. – Nu cred că este vorba de frică. Noi oamenii luăm totul de-a gata și nu realizăm ce cadou important este viața și că trebuie să avem o destinație, nu să călătorim în cerc – Destinație? întreb eu confuză. – Da, trebuie să știi ce vrei în viată. Noi oamenii avem nevoie de un scop, să știm încotro ne îndreptăm și să ne menținem direcția, spuse ea cu o profunzime aparte. Făcuse o pauză și privea îndelung orașul în care se aflau milioane de suflete. – Mulți avem un scop. Întrebarea este dacă vrem să-l atingem și daca luptam pentru el. Dintr-odată s-a întors la mine și cu o privire care m-a lovit direct în suflet, m-a întrebat: – Tu ai un scop? Am simțit cum toată ființa mea a vibrat la spusele ei. Corpul îmi tremura, inima îmi bătea mai tare și mintea îmi fugea în nenumărate direcții. Femeia aceasta tocmai îmi calibrase busola inimii mele. Nu știam cum să-i răspund. Bătrânica observă că nu pot lega câteva cuvinte, cred că era atât de înțeleaptă încât mă citea ca pe o carte deschisă. Parcă înțelegea greutatea sfatului pe care mi-l dăduse și m-a lăsat să cuget. – Draga mea, nu te speria, toate lucrurile se vor lega. Continuă să cauți! Apoi, a plecat. Am rămas minute bune, gândindu-mă la cele spuse de către înțeleaptă. Erau bucăți dintr-un puzzle, pe care încă nu le pusesem cap la cap. Eu credeam că scopul meu era să călătoresc, însă discuția de dinainte mă făcuse să realizez că nu este de ajuns doar să călătorești, trebuie să știi destinația. Nu destinația în care călătorești, destinația sufletului tău. Carpe diem... Să facem tot ce dorim acum? Sa sărim cu parașuta? Fără frică? Sa sărutăm bărbatul de care suntem îndrăgostite și să îi spunem că îl vrem? Fără frică? Sa aspirăm la cariere importante? Fără frică? 55

Fricile noastre imaginare sunt provocate de ancore din trecutul nostru sau al altora, evenimente, care ne afectează starea de panică în prezent. Conștientizarea fiecărei frici este extrem de benefică deoarece ne ajută să devenim conștienți de o dorință lăuntrica. Dacă lăsăm fricile să ne oprească din acțiunile pe care vrem să le facem, ne întârziem propria evoluție. Unul dintre cele mai amuzante lucruri despre viață este că noi credem că suntem nemuritori. Credem că ne putem amâna planurile pentru că există întotdeauna timp și alte oportunități. Aceasta este una dintre cele mai mari iluzii ale vieții. Cerul era plin de stele, căldură tropicala, prietenii, familia, departe, revelion atipic... PESTE O LUNĂ CU UN AVION PRIVAT SPRE BARBADOS – OK, tu chiar nu glumești, chiar zburăm cu un privat-jet de lux din Jamaica în Barbados? Eram într-un șoc. – Ștefi, vorbim după aterizare. Știi că nu e frumos să discutăm în română de față cu pasagerii, fiindcă ei nu înțeleg ce zicem, spuse Ovi. – O să fim ca niște vedete? O să ne servească cu șampanie și caviar și o să fie la dispoziția noastră tot zborul? – Ești culmea… – Nu te ascunde, știu că ești la fel de entuziasmat ca și mine. Vrei sămi zici că tu te gândești doar la cum să dai cafea și ceai pe tot zborul? Sau cumva te visezi plutind pe norișori pufoși într-un jet privat mega șmecher? Hai, nu te mai preface că nu îți pasă. Ovidiu, amicul meu din grădiniță, lucra deja la companie de un an și jumătate. Cititorule, dacă ești steward/esă, o să te gândești acum: “Cum se plimbau, fără sa muncească cu privat jetul în timp ce erau plătiți?” Păi simplu, compania avea nevoie de noi în Barbados, dar avioanele din München nu zburau acolo, așa că eram stewarzi pe ruta MUCMBJ (Montego Bay). Apoi, ca să nu ieșim din “duty-time”, ne trimiteau rapid în Barbados. Cam asta ar fi explicația pe scurt. După 12 ore peste ocean, în care ni s-au uscat mâinile, am ajuns. – Cred că o să fie foarte ușor să mă obișnuiesc cu căldura asta și cu palmierii, spun cu centura încă legată. 56

-Problema este că îți va fi greu să te dezobișnuiești de hoteluri de lux și insule tropicale, spuse Ovi. -AH! și tu te prefaci că nu îți pasă, aproape uitasem, răspund eu. Am simțit cum s-au lovit roțile avionului de sol. – ”Welcome to Jamaica!” Vă rog să vă păstrați centurile de siguranță până când luminile din fața dumneavoastră se sting! spuse șeful de cabină în difuzor. ‘'Cabin crew, all doors în park and cross check.’' După ce ne-am verificat amândoi ușile unul celuilalt, eu și Ovi am dat să plecăm. E amuzant că eu am fost la grădiniță cu Ovi, și din clasa întâi până în a 8-a la școală, iar acum eram colegi de birou. Glumesc, nu de birou, de avion și de plaje și de călătorii în jurul lumii. Este impresionant că viața ne-a păstrat prieteni o perioadă atât de lungă. Am ieșit din aeroport, ne-am urcat în microbuz, cum practic facem de fiecare dată când ne ducem la hotel. Dar de data aceasta, nu neam dus la hotelul din Jamaica, ci la un mic aeroport din apropiere. Acolo aterizau și decolau doar avioanele private. Când am ajuns, am trecut printr-un un control foarte scurt de securitate, fără cozi, fără să aștepți deloc. După ce treceai de securitate, intrai direct într-o cameră unde aveai absolut tot ce visai. Eram răsfățați. – Chipsuri, alcool, ciocolată, avem chiar și jeleuri. Asta da lobby de așteptare, zise Ovi. – Acesta nu este lobby, este o cameră din rai, doar acolo cred că poți lua orice fără să plătești nimic. – Și aici, dacă ești steward la compania noastră, râde Ovi și începe să facă poze prin jur. Vă dați seama că dacă ne știam de la grădiniță, eram mereu noi 2 împreună. Pălăvrăgeam, ne făceam poze, râdeam. Acestea erau zborurile mele preferate, când zburam cu oameni dragi mie. Dacă mergi în aviație, cel mai frumos lucru din lume este să mergi cu un prieten și să te ai unul pe altul. – Dacă știam că avem atâta mâncare aici, nu mai mâncam în avion. – La ce mâncare este în general în avione, sunt mai multe șanse să pățești ceva de la mâncare nu de la zborul în sine. – Oare este adevărat că majoritatea piloților nu mănâncă aceeași mâncare ca și copiloții, pentru a evita riscul unei posibile otrăviri sau toxiinfecții alimentare? îl întreb pe Ovi. 57

– Normal, așa ar trebui să fie. Dar crezi că m-am uitat eu vreodată ce înfulecă ei în cockpit? Comandat, livrat și eu de aici mi-am făcut datoria. – Gașcăăă, ne îmbarcăm! spuse șeful de cabină pe un ton de pasăre lovită în aripă. De data asta chiar nimerisem cu un șef de cabină ciudățel. Părea simpatic în prima fază, dar voia să iasă mereu în evidență și era foarte feminin. Mult mai feminin decât mine. – Este imens avionul acesta! Și mergem doar noi cu el! Este incredibil, abia aștept să filmez tot și să postez pe canalul meu de youtube. Vreau să trăiască toată lumea experiența asta împreună cu mine, îi spuneam lui Ovi în timp ce ne apropiam de avion. Nu cred ca îi păsa prea mult, era fermecat de avionul în sine.El era pasionat de avioane din copilarie, este o enciclopedie vie a aviatiei. Am intrat și totul era în nuanțe aurii și plin de marmură. Era cel mai luminos avion pe care l-am văzut vreodată. Tot echipajul s-a așezat pe canapelele și fotoliile de piele și am decolat. Am zburat 2 ore deasupra Caraibelor și, să vă spun sincer, chiar am fost tratați ca niște prinți și prințese. Am primit ciocolată belgiană, brânzeturi din Franța și șampanie scumpă. Da, să călătorești cu un avion privat chiar este un lux. – Tu realizezi că firma plătește pentru luxul pe care îl avem aici? Realizezi cât de norocoși suntem? – Nu mai realizez nimic în momentele acestea, la 20 de ani să fac asta…. Continuam eu și exact în momentele acelea vedeam pe Whatsapp că dragii mei colegi sunt la facultate și eu eram aici între nori. A DOUĂ ZI ÎN BARBADOS M-am trezit dimineața pe la 6.00 într-un apartament cu bucătărie mare, balcon spre mare, baie cu jacuzzi. Ok, să vedem ce am în frigider. – Frigiderul era gol! Vorbeam cu Ovi la telefon, eram lihnită de foame. – Ne întâlnim la masă în 15 min? Este un restaurant pe plajă. – Spune-mi ca avem all inclusive!?

58

– Avem doar mic dejun aici, așa că pregătește-te să dăm mulți bani pe mâncare. Barbados este una dintre cele mai scumpe insule din Caraibe. – Mergem și mâncăm cât pentru toată ziua. Voiam să vizitez cât mai multe obiective de pe insula aceasta. Casa Rihannei, fiindcă după cum bine știți ea s-a născut în Barbados, toate plajele care sunt absolut superbe și nu în ultimul rând, după plimbarea prin Bridgetown, voiam să merg la Nikki Beach. Înțelesesem că este unul dintre cele mai șmechere baruri din lume. – Erau puține lucruri de mâncat, doar fructele sunt cât de cât ok, îi spusesem lui Ovi. – Uite cine vine spre masa noastră – Bună dragilor, ce faceți în ziua asta însorită? Întreabă șeful de cabină. – Hei, ne-am gândit să stăm la plajă și poate să mergem … Ovi îmi dăduse un picior pe sub masă. Cred că asta însemna să tac din gură. – Și poate după mergem la volei, continua Ovidiu – Oh și eu am crezut că ieșim în oraș, ce plictisitori sunteți. Dacă ieșiți undeva, și eu vreau să vin cu voi. – Păi da, te chemăm dacă ne răzgândim și facem ceva, răspunse repede Ovi. În prima fază nu am înțeles exact la ce se referea, dar aveam încredere în el că știe toate personajele din firmă mult mai bine. Miam dat seama că ar fi bine să fiu mai discreta, așa că mi-am continuat masa și am tăcut. – Ștefi, ești naivă. Povestești tot ce faci, e mai bine așa, crede-mă. îmi spuse el. – Hei, dacă te aude…. – Putem vorbi în siguranta, a plecat pe plajă... tu fă ce vrei, eu te avertizez doar, îmi spuse el, după care schimbă subiectul Pentru mine era de neînțeles personajul acesta și de ce trebuie să mă feresc de el. Părea amuzant, simpatic, dar totuși preferam să ascult de Ovi. După ce am terminat masa, am mers pe plajă să vorbesc cu mama pe face-time. Șeful de cabină se apropie de mine… – Bună dragilor, ce faceți? Spuse el către mine și mama și își bagă capul pentru a se vedea și pe el în ecranul mic al telefonului. 59

– Uite povesteam despre cum este aici și că am echipaj ca lumea, continuam eu fără să-i arăt că mi se pare complet deplasat că reacționează așa. – I-ai spus mamei tale că tu ești iubita mea?! Râde în timp ce își pune degetul arătător puțin pe buză. Mama și-a dat seama din momentul acesta că e doar o glumă proastă și evita să-mi facă probleme în firmă, a râs. – Haha, ce vă distrați voi acolo. După ce s-a mai dat puțin în spectacol, a plecat și am putut vorbi liniștită cu ea. – De ce se comportă așa? mă întrebă mama. – Cred că doar vrea atenție și nu știe de unde să o ia. Pe lângă asta, are o aplicație secretă unde își pune poze să caute parteneri și e foarte creativ în costumul de baie. Umblă pe plajă doar pe vârfuri, cântă Britney Spears și își face selfie-uri non-stop. Apoi, când se îmbrăca în uniformă, parcă era total altă persoană. Este un om special în felul lui, spun eu. – Hahaha, ăsta da personaj. Tu mergi și distrează-te, eu și mama lui Ovidiu râdem că noi suntem la birou și voi împreună pe plajă. – Te iubesc și îți mai scriu zilele astea, salut-o și pe mama lui Ovi din partea mea. Merg înapoi pe șezlong și mă pun lângă Ovi, care avea deja un cocktail cât capul meu în mână. – Ai văzut faza? – Mda, este un adevărat show ce se întâmplă aici. Bun venit în aviație! spune Ovi și râde. – Egal… am să-l ignor, răspund și intru pe Instagram. – Ovi, nu îmi vine să cred ce s-a întâmplat! Ghici de la cine am primit mesaj! M-am ridicat de pe șezlong și am început să țopăi pe plajă. – De la mama ta, îți spune să te retragi din aviație după faza de dinainte? zise el sarcastic. – Ascultă aici! Cei de la Nikki Beach Barbados mi-au trimis mesaj pe Instagram să merg la ei să mănânc și să beau, asta desigur pentru câteva stories pe Instagram, spun eu șocată. – CE? Pe gratis? Ștefi, mai zburăm împreună.

60

– Păi ne-au spus să mergem azi dacă vrem, e o petrecere. Cred că mau găsit fiindcă am pus locația pe Instagram. Dar ce contează, hai să mergem! – Ar trebui să îi spunem și șefului să vină cu noi? Din păcate mi-a zis că îmi dă invitație doar pentru 2 persoane… – Hai mai repede iti faci prea multe griji… mergem fara nebunul ăsta. E destul pentru mine că tu ești o aeriana și trebuie sa am grija de tine, zise Ovi râzând. După ce am plecat de pe plajă, m-am dus în cameră, am editat vreo 2 ore videoul din avionul privat și l-am postat pe youtube. Am mers la Ovi și am luat autobuzul către celălalt capăt al insulei. Era un drum de vreo 2 ore până acolo, dar nu ne permiteam să dăm 50 de dolari pe un taxi. Cred că eram singurii de pe insulă care mergeau cu busul la Nikki Beach, dar nouă nu ne păsa. După o oră petrecută în autobuzul acela fără climă au intrat niște copii care sigur veniseră de la școală după uniforma pe care o purtau. Pe ei nu i-a deranjat căldura, au cântat și au dansat până la destinația finală. Ca să îți imaginezi scena, autobuzul era plin ochi, stăteam toți unii peste alții. Eu cu Ovidiu arătam de parcă venisem de pe altă planetă. Eram cei mai deschiși la culoare și eram îmbrăcați la costum și rochie. Toți ceilalți erau îmbrăcați lejer și dansau fără să le pese de restul lumii. Am dat din fund cu ei, am cântat muzica lor, am râs și ne-am înghesuit toți prin autobuz de parcă acolo ar fi fost petrecerea, doar nu era să ne lăsăm mai prejos. Cred în autobuz mi-a plăcut mai mult decât la Nikki, dar asta e partea a doua. Înainte să ajungem, șoferul autobuzului a făcut concurs cu celălalt șofer din autobuzul de lângă noi, care ajunge primul la destinație. Vă dați seama că ne simțeam ca niște sardine într-o conservă și aveam impresia că se joacă cineva fotbal cu noi. Nu era prea sigur transportul acesta în comun și nu cred că auzise nimeni de centură vreodată, toată lumea era în picioare sau poate chiar în picioare pe scaune. Când ne-am dat jos, arătam ca tipii din filmul „Hangover”. Ziceai că eram mahmuri de doua zile. Hainele erau șifonate, noi eram transpirați, dar eram cu zâmbetul până la urechi. – Ștefi, eu m-am distrat deja cât pentru toată seara, zise Ovi în timp ce își aranja cămașa. – A fost o nebunie, mai vreau o dată cu autobuzul! 61

– Acum, să vedem cum intrăm în club. Ce, vrei să le spui că ești vedetă din România și că intri pe gratis? – Termină, sigur e cineva la intrare și discut cu ei. Am ajuns...Nikki Beach Barbados era ca un colț de rai. Piscina, barul, canapelele, toate erau albe. Fiindcă era golden hour, lumina se reflecta superb peste tot. Oamenii dansau. Am reușit să intrăm. Ovi era în lumea lui. El se simțea bine, eu mă simțeam bine, îl sunasem pe Max să-i arăt tot și să povestesc cu el. Era un moment pentru care și acum sunt foarte recunoscătoare. Mă uitam la cei din jurul meu și erau toți care mai de care, îmbrăcați elegant. – Mă duc să-mi iau ceva fără alcool de la bar, rămâi tu cu lucrurile? îl întreb pe Ovi care aprobă din cap că da. – Deschide, te rog, o sticlă de Armand de Brignac, spuse o tipă tare drăguță care era în fața mea la rând. Tocmai ceruse o șampanie de 2 mii de Euro. Ah, o nimica toată. Salariul meu de stewardesă pentru toată luna. – În 2 minute ți-o aduce colegul meu din spate. Tu ce dorești? Mă întreabă pe mine barmanul. – Un cocktail fără alcool, ceva cu ananas dacă ai, mersi! Barmanul pleacă să ne pregătească băuturile, tipa era lângă mine dansa, Ovi făcea poze. – Asta da încălzire, de unde ești? O întreb cu speranța să ducem o conversație de câteva secunde. Oricum era un moment mort, fiind singurele care așteptam acolo. De fiecare dată când călătoresc, vreau să aflu cât mai multe despre oamenii care merg în locațiile acelea, de ce o fac, ce lucrează. Sunt mereu curioasă și consider că atunci am șansa să mă conectez cu ei, fiindcă sunt intr-un mediu diferit și așa există mai multe șanse să se deschidă. – Hei, scuze, trebuie să vorbești mai tare! răspunde ea. – De unde vii? – Acum din Bahamas și dacă te referi de unde provin, sunt din Australia. Tu? mă întreabă înapoi pe un ton modest. – Eu sunt din România și vin din Germania, acolo lucrez – Dar tu, lucrezi în Australia? – Da, acolo am două companii și fac ce îmi place cel mai mult – Nu știu exact ce faci, dar observ că o faci foarte bine! – Sunt de părere că nu contează atât de mult „ce faci”. Este mult mai important dacă duci acest ceva către perfecțiune. 62

– și dacă nu știi exact în ce direcție să mergi? Aveam în cap discuția din Bangkok cu femeia aceea care îmi spunea că trebuie să-mi găsesc direcția. – Imaginează-ți cum vrei sa fii peste 20 de ani și scrie asta. Întotdeauna începe cu ce ai vrea să ai, creează-ți realitatea pe care vrei să o ai și după aceea vei ști încotro să mergi! zise ea. – Hmm… nu cred că am înțeles ideea ta... – Uite, fie scriem sfârșitul pe care îl dorim și apoi creăm o viață care să ne aducă cât mai aproape de visul nostru, fie o să ajungem să trăim până la final povestea altcuiva și după aceea o să avem un sfârșit diferit în comparație cu cel pe care l-am fi vrut pentru noi înșine… Este simplu! mi-a răspuns ea în timp ce își turna șampanie în pahar. – Ok, am înțeles acum ce vrei să spui, dar e de ajuns doar să scriu asta? Apoi ce fac? deja începuse să îmi placă discuția asta. – Normal că nu este de ajuns, trebuie să găsești pe cineva care a făcut, a văzut sau a experimentat ceea ce vrei și tu să faci, apoi trebuie să vezi și să experimentezi și tu asta. – și după? După ce aflu toate informațiile acestea ce fac cu ele? întreb eu. – După o să ai zece pași în fața tuturor celor care vor să ajungă și ei acolo, și în principal o să sari peste multiple obstacole și o să înveți din greșelile lor. Poți câștiga mult timp făcând asta, răspunse ea. ‘'Iar timpul este incredibil de important’', gândeam eu. – Și asta funcționează mereu? întreb eu umilă. – Tu ce crezi? îmi zâmbește, ridică paharul de șampanie ca într-o scenă din Great Gatsby și merge spre masa ei. – Stai! De ce folosești în fiecare propoziție cuvântul sfârșit atunci când vorbești de scopul în viață? o întreb repezită. – Este un paradox, fiecare sfârșit este de fapt, un nou început, iar orice călătorie este, de fapt, o evoluție continuă către sinele tău. Povestea noastră nu are niciodată un sfârșit, noi suntem niște spirite libere, iar ele nu au sfârșit. Să ai o zi frumoasă! Îmi zâmbește și pleacă. Nu înțelegeam de ce, când se aprofundează discuția despre scopul vieții, lumea se dă la o parte. Presupun ca își dau seama că nimeni nu știe mai bine decât tu însuți unde îți este locul, așa că te lasă să îl cauți, iar ei se retrag.

63

Cred că mulți dintre noi ne naștem cu un scop, dar suntem pierduți o parte a vieții, diferența între oamenii fericiți și de succes, iar ceilalți, este că unii își găsesc scopul în viață mai repede, iar alții chiar deloc, deși caută o viață întreagă. Partea cea mai tristă este că unii nici măcar nu îl caută, așteaptă să fie folosiți de către alții care și-au găsit scopul în viață către îndeplinirea visului lor. Așa se trezesc muncind la îndeplinirea visului altcuiva. Timp de mii de ani, oamenii fiind foarte religioși aveau principalul scop a ajunge în rai, în zilele noastre influenta religiei a mai scăzut și oamenii au rămas fără o direcție. Intre timp lucrurile s-au schimbat și oamenii au alte scopuri. Trist este ca unii nu mai au niciunul. ÎN MÜNCHEN PESTE 2 SĂPTĂMÂNI Mă trezisem de dimineață cu un mesaj lung și plin de înjurături în care eu eram avertizată că dacă nu șterg videoul de pe Youtube în care am filmat în privat jet, o să mă dea în judecată și o să mă raporteze la firmă făcând tot posibilul ca să fiu dată afară în câteva zile. Bănuiesc că știți despre cine e vorba: personajul, șeful de cabină creativ din Barbados. L-a deranjat că i se vedea jumătate de față în video… dar pe toate celelalte aplicații putea să se prezinte cum voia el în ipostaze nebune. Trecând peste asta, îți dai seama că am șters imediat, nu voiam să am probleme, deși în perioada aceea era cel mai vizualizat video al meu de pe youtube și sincer, m-a durut puțin. Acum înțelegeam de ce mia spus Ovi să am grijă cu el. Eram rezervă pentru câteva zile și nu voiam să stau deloc acasă. Nu luasem jobul acesta pentru a sta într-o încăpere tristă și rece din München. Mai multi colegi din firmă eram intr-un grup de whatsapp unde puteam sa discutam în general și mai puteam să facem și sa ne inlocuim pe zboruri din când în când, în funcție de programul pe care îl aveam. Acolo îl găsisem eu pe un italian simpatic care avea chef să stea acasă și m-am gândit să-l conving să facem schimb de zbor. L-am rugat să-mi dea zborul lui spre Oman și să ia el rezerva mea de 5 zile. ‘'Doamne, cine rezistă 5 zile în suspans, să vadă dacă e chemat sau nu la muncă.’' Eu voiam să zbor! 64

Zis și făcut, a fost mai simplu decât credeam și în 4 ore, după ce am completat două chestionare, știam că trebuie să-mi fac bagajul, fiindcă următoarea mea destinație era Oman. ÎN OMAN Am zburat doar 7 ore până în Oman. După ce ești obișnuită pe curse lungi de 12-13 ore, 7 ore este mai nimic. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul și am ajuns. Hotelul era incredibil de mare, de frumos, arăta ca un palat. Nu văzusem niciunde marmură care strălucea atât de puternic, camere atât de curate și aranjate, primeai chiar și deodorant de cameră pe noptieră, un fel de spray cu lavandă. Pot spune doar cuvinte de laudă pentru întregul personal. Până și micul dejun era sublim. Plin de legume, fructe, varietăți de sucuri și smoothie-uri, curmale proaspete și multe alte bunătăți. Acel oraș era o întindere de case într-un deșert cât vezi cu ochii. Era o căldură puternică, dar uscată, ceea ce se simțea de 10 ori mai plăcut comparativ cu căldura umedă din Caraibe. Dar în schimb, preferam atmosfera de pe insulă decât pe cea de aici. Oamenii erau mai duri și puțin reci, dar pot spune că erau mult mai aranjați și miroseau a parfumuri selecte. Cu plusuri și minusuri, era o țară totuși interesantă. Nu știam prea multe despre Oman, dar știam că este o țară unde criminalitatea este aproape inexistentă. Nu se găsește coca-cola în toată țara, iar dacă nu ai licență pentru a cumpăra alcool, riști să faci închisoare. Mie nu îmi sună deloc rău, deoarece nu îmi place și nu consum niciuna dintre cele discutate mai sus. Singurul lucru pe care l-am auzit și îl consider dezgustător este kebabul din carne de dromader. Odată ajunși în zbor am cunoscut-o pe Melinda. Era vegană, minimalistă, se bucura de viață din plin și îi plăcea să călătorească și în afara jobului. Era clar că iubea jobul de stewardesă. De asta ne-am înțeles noi atât de bine, practic semănam foarte mult, aveam aceleași principii, voiam să explorăm lumea și eram amândouă mereu vesele. Am povestit despre toate lucrurile în care credeam fiecare, de ce facem asta, sfaturi să o facem mai bine, cum reușim și așa mai departe. 65

– și de când nu mai mănânci carne? o întreb eu pe ea în timp ce mergeam să ne umplem farfuriile cu mâncare. – De când eram mică am decis să nu mai fac asta, la început a fost un șoc pentru ai mei, după aceea pentru prieteni, iar după aceea pentru tot corpul meu, fiindcă ghici ce, m-am simțit din ce în ce mai bine. spuse Melinda. – Tot mai bine în ce sens? continuam eu să întreb. – Mai multă energie, mai puțină acnee pe față, mai multă stare de bine, mai puține răceli. – Ești prima persoană cu care pot povesti despre asta, toți mă consideră o excentrica când încep discuțiile și eu nici măcar nu sunt vegană în totalitate, sunt pescariană. Mai mănânc pește, dar încerc să reduc treptat. Continui eu și merg spre masa din colț, de pe terasă. – Stai liniștită, nu te judec. Cel mai greu în a fi vegană este să le explici tuturor de ce faci asta, nu să o faci cu adevărat. Acolo e partea ușoară. – Am văzut că pe Instagram ai vorbit și despre minimalism, îmi place atât de mult subiectul acesta, așa că vreau să-ți aud mai mult părerea. Mă uit la ea și aștept să-mi vorbească. Iubesc oamenii pasionați de ceea ce fac și care au principii solide în viață. – Oh, sunt atât de multe de discutat pe subiectul acesta, nici nu știu cu ce să încep. Cumva am început când mi-am abandonat o parte din lucruri. Practic le-am donat la persoane care aveau mai multă nevoie de ele decât mine. – Și după aceea te-ai simțit mai liberă, așa-i? – Exact, simțeam cum nu mă mai sufoc în... -Dragelor, vă ascult deja de peste 15 minute și vreau neapărat să vă invit la masă cu noi. Asta venise parcă de nicăieri. Doamna care ne întrerupsese avea undeva pe la 45 de ani. Mă uit la Melinda, ea se uită la mine. A fost așa spontană introducerea asta. – Nu vă faceți griji, vreau doar să îmi dau și eu cu părerea despre discuția voastră, eu și soțul meu chiar ne doream parteneri la micul dejun. – Dar știți ceva despre subiectul acesta? întreba Melinda confuză. – Despre minimalism? 66

De mult nu am mai discutat subiectul acesta, dar știu multe. Eu am fost producătoare de reclame și cunosc industria asta de publicitate tare bine. Vă spun apoi care este legătura între ele, între minimalism și domeniul meu. spuse ea în continuare. – Oau, asta sună impresionant! răspund eu. – Vreau să vă fac cinste cu niște cafele și curmale mai speciale. continuă ea vrând să mergem la masă cu ea. – Hai, Melinda, nu putem refuza curmalele. Râdeam în timp ce ne trăgeam amândouă scaunele și ne mutam la masa de lângă noi, unde stătea ea cu soțul ei. Era aproape lipită de masă noastră, nu mă mir că auzise tot ce vorbisem. Habar nu aveam despre ce voia să ne povestească, dar aveam 4 zile înainte și nu voiam să stăm cu tot echipajul, așa că ne-am lăsat purtate de val. – Vă pot întreba și pe voi cu ce ocazie în Oman? ne întrebă doamna. – Suntem stewardese și avem aici “layover” 4 zile, răspund eu. – Oh, atât de tinere și munciți deja, am crezut că sunteți cu familia în vacanță. Tare mă bucur să aud că tinerii din generațiile actuale sunt în plină dezvoltare și că experimentați deja atât de multe, spuse doamna. – Mulțumim frumos, acum suntem curioase ce voiați să discutați cu noi. – Da, vă rog, începeți! spuse și Melinda. – Dragelor, vă uitați la televizor, citiți reviste sau pur și simplu dați scroll pe Instagram zilnic? ne întrebă. – Mda, uneori fac asta! spuse Melinda. – Cred că toată lumea face asta. Uneori ore întregi pe zi. – Vedeți voi, agenții de publicitate au știut de mult că dacă se joacă cu temerile și dorințele noastre, ne pot motiva să cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie. Exact opusul minimalismului, dar ajung aici imediat. Dacă te poți juca cu temerile și dorințele omului, îl poți face să cumpere orice sau să folosească orice serviciu. Chiar dacă tu de fapt nu ai deloc nevoie de acel lucru, după ce o să vezi reclama aceea, o să crezi că ai. și acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii nu se opresc din cumpărat lucruri, spuse ea. – Îmi poți da te rog, un exemplu de reclamă în felul acesta? Nu prea înțeleg. Voiam să aflu deja mai multe.

67

– Sigur ai auzit măcar câteva reclame în care focusul este pus pe „Tu să fii fericit” sau „Să te simți mai sigur pe tine” sau „Dacă ai produsul acesta, viața ta va fi mai bună!”. – Cred, dar nu sunt sigură de asta. răspund eu. – De obicei, companiile vor să-ți inducă asta, dar în așa fel încât tu să nu fii conștient. Deci dacă nici măcar nu îți aduci aminte, e clar că ei și-au făcut treaba bine. Dar noi cei care lucrăm în domeniul acesta, știam lucrurile acestea, spuse ea. – Ok, păi scopul final este vânzarea produselor, dar până acolo care mai este? întreb eu. – Scopul este să te facă pe tine să realizezi că tu poți ajunge la împlinirea sufletească, la fericirea supremă doar cu produsul acela. De exemplu, a cumpăra o geantă de ultimă generație de la un brand de lux îți poate aduce înțelegere în viață, dacă iubitul tău îți dăruiește acest diamant, gestul său înseamnă mulțumire sau dacă cumperi mașina aceasta găsești sensul vieții. Aceste mici, dar esențiale mesaje din reclamă te fac să crezi că ai nevoie de lucrurile acelea și problema este că te fac nefericit dacă nu le cumperi. Îți conferă o stare de disconfort gândul că nu le ai, iar asta doresc ei să se întâmple. Te fac să te simți neîmplinit până ajungi în final să le achiziționezi. – Ok, dar asta înseamnă că o să-mi aducă totuși fericirea? Sau nu înțeleg bine? întreb. – Este adevărat, dar această stare de fericire este una temporară, nu una de lungă durată, răspunse. – Dar ce spuneți dumneavoastră este să nu mai cumpărăm nimic toată viață, nu sună puțin extrem și practic imposibil? – Nu, îți poți cumpăra ce vrei tu atâta timp cât știi că îți doreșți acel lucru cu adevărat. Dar nu vreau niciodată să cădeți în capcana ‘'dependenței de cumpărături’' fiindcă este un lanț fără sfârșit. Dacă crezi că un lucru te va face fericită, atunci o să mai cumperi și o să cumperi din nou, până când nu o să mai știi ce să faci cu ele. Unii oameni au înțeles lucrul acesta, de asta au mers spre minimalism. – Dacă o să sfârșim în a cumpăra tot ce ne arată mass marketingul că trebuie să deținem, o să ajungem în situații în care suntem nefericiți, și nici nu mai avem bani pentru lucrurile care chiar contează, spuse Melinda.

68

– Va recomand sa vizionați filmulețul de pe youtube “Rat Race-A short film story”, care face o analogie despre modelul occidental despre viață și consum – Mda, cred că încep să înțeleg acum, spun eu. – Îmi permiteți să intru puțin în detaliu? Nu vreau să vă rețin dacă aveți treabă. – Nu, vă rugăm continuați! am spus eu și Melinda aproape simultan. – De la o vârstă foarte fragedă credem că împlinirea noastră vine din obiecte. – Și nu este așa, nu ? – Exact, dar problema cea mai mare este că pentru a cumpăra lucrurile acestea avem nevoie de bani, așa că ne angajăm undeva unde nu ne place, doar pentru a păstra acest standard înalt. Asta ne aduce de fapt nefericire și instabilitate financiară, deoarece banii pe care îi câștigăm îi băgăm din nou în lucruri. Când ajungem în situația unde cumpărăm doar pentru a deține lucruri, de multe ori nici măcar nu o mai facem pentru noi, ci pentru ca ceilalți să vadă că o ducem bine și suntem fericiți. Ajungem într-un final cu datorii, plătind taxele și ratele lucrurilor pe care le-am cumpărat, iar acest lucru duce la mai puțin timp și la mai multă muncă – Ce trist sună dacă analizăm situația în ansamblu. – În jurul nostru, toată lumea vorbește despre perioada perfectă când o să ne pensionăm și o să fim liberi, când o să avem siguranță financiară și o să putem face tot ce ne dorim cu adevărat. Dar problema este că ar trebui să o facem de acum, nu să așteptăm toată viața momentul acela. – Discuția asta o să mă facă să văd lucrurile cu total alți ochi, spuse Melinda. – Eu cred că am înțeles mai bine minimalismul. – Așa văd eu minimalismul… să-ți cumperi DOAR lucrurile de care ai nevoie și care chiar îți folosesc. Nu cumpăra pentru suflet, pentru suflet călătoreșți, iubeșți, râzi, experimentezi, dansezi, faci dragoste și acestea sunt cele mai frumoase lucruri din viață! – Să înțeleg că acum nu mai lucrați în domeniul publicitar? întrebă Melinda. – Dacă lucram acolo, rămâneam nefericită, fiindcă nu era ceva ce să funcționeze cu scopul meu în viata, așa că am devenit mai minimalistă și am mers acolo unde m-a dus sufletul: în lume. Toți

69

banii pe care îi dădeam pe lucruri inutile, am început să-i pun deoparte și să mă bucur de ei acum. – și ai început să călătorești…. -Oh, dragilor, am făcut copii, copiii au crescut și ei au mers către scopul lor, iar eu în continuare către scopul meu. Știam că trebuie să văd lumea și să mă bucur de tot ce se întâmplă în jurul meu și asta am început să fac. – Chiar am să schimb multe în viața mea când am să mă întorc acasă, spun eu, în timp ce mă uit la ei doi și mă văd pe mine și pe Max plimbându-ne prin lume. – Gata, Ștefi, punem și noi asta în acțiune? Planul nostru către minimalism? se uită Melinda la mine plină de energie și speranță. – Cred că o să mai avem multe de povestit zilele astea, îi spun. – Fetelor, mă bucur că am luat micul dejun împreună și nu uitați, faceți ce vreți voi atâta timp cât sunteți sigure că duce la împlinirea și la evoluția voastră și desigur, cel mai important, că vă face fericite. A zâmbit finuț și ne-a luat în brațe. Chiar dacă nu mi-a plăcut Oman în mod extraordinar, m-a învățat încă o lecție. M-am relaxat, a fost frumos și am tot dezbătut discuția pe care am avut-o în prima zi cu Melinda timp de câteva zile, cât neam relaxat pe acolo pe plajă. Am văzut delfini în mare, am fost și neam jucat cu dromaderi prin deșert și am mâncat tot felul de specialități arăbești: de la baclavale la mâncăruri extravagante, dar desigur, fără carne. Așa mi-am petrecut un alt layover pe care cu siguranță nu-l voi uita mult timp de acum încolo. Melinda a fost incredibilă și am legat o prietenie strânsă cu ea, era atât de veselă și optimistă, exact de genul acesta de persoană aveam nevoie în jurul meu. Am putut discuta cu ea despre ce probleme aveam, pentru că nici ea nu se integra perfect în companie. și ei îi era foarte dor de casă fiindcă nici ea nu era din Germania. Am mers apoi și am făcut poze pentru noi, pentru Instagram, a fost unul dintre layover-urile mele preferate. Eu eram genul de persoană care nu cumpără niciodată suveniruri, nu am văzut vreodată ceva mai nefolositor decât mulți magneți de frigider sau alte prostioare din plastic, pe care lumea nu le folosea la nimic. Acum, după discuția cu doamna, cu atât mai puțin. Dar în schimb, îmi place să imortalizez momente, să creez video-uri și să mă bucur în prezent de clipele pe

70

care nu le-aș mai fi putut recăpăta, iar partea bună este că aceste lucruri erau și sunt pe gratis. – Cele mai frumoase lucruri și momente în lumea asta sunt gratis. Următoarele, sunt extraordinar de scumpe. Asta nu am spus-o eu ci Coco Chanel, dar am zis să o las aici. ÎNAPOI ÎN MÜNCHEN După ce m-am întors, am vizionat câteva documentare despre minimalism, am citit o carte legată de asta și m-am pus să-mi fac curățenie în tot dulapul. Nu mă mai plimbam cu bagajul de cală; bagajul mic și geanta îmi ajungeau. Am înjumătățit toate lucrurile pe care voiam să le iau cu mine. Am simplificat outfiturile la maxim: îmi luam mereu 2-3 rochițe pe care trebuia să le pozez pentru Instagram și în rest tricouri albe/negre și pantaloni scurți/lungi. În felul acesta, nu mai pierdeam timp dimineața concentrându-mă cu ce o să mă îmbrac și astfel nu mai consumam energie pe lucrurile acestea minore. Timpul trecea, iar eu învățăm și evoluam extraordinar de mult. În fiecare zi simțeam că sunt altă persoană față de cum eram ieri și altă persoană față de cum urma să fiu mâine. În fiecare zi eram supusă la noi încercări și noi situații. Cred că asta este școala vieții: să pleci în lume și să explorezi totul pe propria ta piele. Îmi plăcea mult ceea ce făceam și simțeam că asta este vocația mea: să călătoresc și să învăț, iar apoi să dau asta mai departe. Un lucru mai știam sigur. Călătoritul este mult mai distractiv în doi, iar mie îmi lipsea Max enorm. Este altceva când te bucuri de minunățiile acestei lumi cu oameni dragi din viața ta. Deja trecuse mai mult de o lună de când nu ne văzusem. Aveam de ales ori, mă obișnuiesc cu ideea, ori o să schimb ceva. Nu era o alegere grea. Știam. Ceva trebuia să se schimbe. În program, următorul meu zbor era „Las Vegas”. Doamne, ce nebunie. Eram atât de curioasă cum arată această fantezie, unde totul este ca într-un parc de distracții pentru adulți ”Faboulous Sin City”.Mi-am făcut bagajul în câteva minute, după noul plan, dar de data asta am aruncat și o pereche de tocuri în valiză în situația în care poate m-aș putea strecura într-un club, deși aveam doar 20 de ani. CĂTRE VEGAS 71

– Bună ziua, dragi pasageri, vă vorbește căpitanul Markus Campucio, astăzi vom călători din München către Las Vegas. Durata zborului va fi de 12 ore…. se auzea din cockpit. – Doamne, facem 12 ore. Bine măcar că putem face pauză, nu mai rezist cu zborurile astea. continuam eu deja cu centura pusă. – Servim repede pasagerii și după aceea mergem în galley și ne plănuim ce facem în Vegas, spuse colega mea din dreapta. – Știi că am 20 de ani, nu? Mai bine încearcă să-ți faci planuri cu altcineva. Cu mine în Vegas nu poți bea nici măcar un pahar de prosecco. ‘'Cabin crew 10 min to departure’', se aude din nou din cockpit – Ok, hai să ne concentrăm la decolare și povestim după. Mereu era important pentru mine ca în cele 15 minute de decolare și aterizare să fiu concentrată la fiecare lucru care se întâmpla în avion. Orice mișcare, orice sunet sau dacă vedeam fum sau ceva neobișnuit, trebuia raportat instant la căpitan. Secundele salvează vieți în momentele acestea. Cele mai importante perioade dintr-un zbor sunt categoric decolarea și aterizarea, pentru că 80% din toate incidentele se întâmplă atunci. Odată ce ești în aer, șansele să se întâmple ceva sunt aproape nule. – Gata, hai că ne putem da centura jos și să ne apucăm de service. – Trebuie să verific prima dată băile și vin, răspund. Am început să facem service-ul, am servit băuturile și mâncarea, iar când eram aproape gata, mi se părea că aud ceva familiar. Cineva vorbea română. Nu îmi venea să-mi cred urechilor, așa că i-am spus colegei mele. – Poți continua tu service-ul, te rog? Trebuie să verific ceva și mă întorc într-o clipită. Merg după colț și mă bag în seamă: – Nu îmi spuneți că am dat de un grup de români pe aici? mă uit la ei și toți pufnesc în râs. – Așa ceva nu se poate, dacă și stewardesa e româncă! se uită și râd puternic. – Îmi spune și mie cineva de ce râdem? întreb eu nedumerită în timp ce râd desigur și eu împreună cu ei. Se râdea în hohote în colțul acela, încât îmi era rușine să nu vină vreo stewardesă să ne spună ceva. Nici măcar nu știam motivul, dar râsul lor era molipsitor. Poate aveau niște motive bune să râdă, poate 72

e doar spiritul românului atunci când vede români prin alte țări străine. – Totuși? am continuat eu cu un rânjet pe față. Mă bucuram extrem de tare că aveam un grup de români pe zbor, îmi era atât de dor de casă… – Jumătate din avion este plin cu români, mergem toți la o conferință în Las Vegas și ne-am întâlnit aici. – Îți dai seama că suntem puși pe șotii, doar ce putem să facem 12 ore. Mai o horă, mai o glumă. – Ștefana, îmi pare bine. Doamne ce fericită sunt că v-am găsit. Întind mâna să-i cunosc, să știu și eu care mi-s pasagerii. Vorba vine, că de obicei nu mă interesa deloc. – Paula, îmi pare bine. îmi răspunde prima tipă. – Ah, ca pe mama! Cu ce ocazie în Vegas? întreb mai departe. – Merg să țin un discurs la o conferință. – Tare! În calitate de…? – Business coach și expert în programare. – Oau! Vreau să-mi spui mai multe despre asta… dar mai întâi trebuie să termin treaba. Hai după în față și mai povestim, te servesc cu o cafea. Deja ați început să mă cunoașteți și observați cât de deschisă eram să cunosc oameni noi și să învăț de la fiecare câte ceva. După ce am rezolvat ce trebuia în avion, mi-am planificat pauza în așa fel încât să povestesc cu ea. Nu puteam să dorm, era un zbor de zi, și dacă tot aveam 3 zile prin Vegas, mai bine mi le petreceam cu cineva de la care chiar aveam de învățat ceva. – Hei, vrei să vii la o cafea în față sau un pahar de prosecco? o întreb după ceva timp. – Da, chiar te rog, nu mai rezist să stau jos, vreau să mă întind puțin. – Cât stai în Vegas? am întrebat-o în timp ce îi turnam o cafea în pahar. – Aproape 11 zile. După ce termin cu conferința, mai rămân câteva zile să mă pot bucura de oraș. – Poate dacă ai timp în primele zile, am putea ieși. Aș prefera să stau cu voi. – Cred că e posibil, deoarece conferința începe doar în 4 zile. Pe la ce oră mâine? Își scoate telefonul din buzunar și deschide o agendă online unde erau planificate activitățile pe ore și minute.

73

– Oau, ești destul de organizată! spun eu în timp ce îmi pierdusem ochii la ea în telefon. Nu mai văzusem așa ceva niciodată. – Dacă nu aș fi așa organizată, nu aș reuși să țin pasul cu tot ce fac! M-aș pierde în multe lucruri pe care nu mi-aș dori să le fac, lucruri mărunte. Aici mi-am adus aminte puțin de ce a spus tipa din Bangkok. „Niciun vânt nu este favorabil unei corăbii fără port de destinație”. Ea avea o destinație clară. – și cum ai reușit să fii așa organizată, eu am o probleme în domeniul acesta din păcate. – Cred că secretul este să investești în tine, spuse ea. – Să investesc în mine? Cum vine asta? Financiar vrei să zici? întreb eu nedumerită. – Haha, categoric, nu. Mă refer la a investi timp în tine. – Nu m-am gândit niciodată la asta. – Hei, Ștefana, nu vrei să faci pauză? întreabă șefa de cabină. – Nu, mulțumesc de întrebare, sunt prinsă într-o discuție. Poți sta mai mult în locul meu dacă vrei. – Așa, revin. Vrei să spui să-mi acord eu timp mie însămi? o întreb. – Da, exact, este extrem de important să ai niște obiceiuri. Job-ul tău este foarte spontan, iar dacă nu ai grijă de tine, o să te pierzi. Ar trebui să ai un echilibru. spune Paula. – Tu cum îți creezi timp pentru tine? – și eu am un program extrem de încărcat, dar dacă vrei, îți pot divulga câteva secrete pe care le am. – Te rog, m-aș bucura mult și, în plus, mai avem DOAR 6 ore de zbor! – Programul meu este destul de complex, dar ți-aș sugera să începi cu o oră pe zi în care să faci schimbări majore în viața ta. Dacă vrei să începi în forță, o să-ți recomand să-ți acorzi o oră pe zi pentru mintea, corpul și sufletul tău. Sunt 6 exerciții pe care le poți face într-o oră care îți pot schimba complet starea ta de spirit pe tot parcursul zilei. – Ok, nu mai aștepta, doar spune-mi ce am de făcut! – Sunt mai mulți pași, am să-ți scriu când merg la loc și am să-ți dau apoi foaia. – De ce mă ții în suspans aici? râdeam, și totuși nu era râsul meu. Aveam cea mai interesantă discuție pe care o avusesem cu cineva pe un zbor și nu voiam să se termine aici. 74

– Foaia pe care am să ți-o dau eu este doar un mic început la ce va trebui tu să faci. Dacă simți că investești prea mult timp în compania aceata, poate nu e locul tău aici. M-a lăsat mută. De unde știa o străină pe care o cunoscusem cu 15 minute înainte dacă locul meu este aici sau nu. Cum putea ea să vadă ce este în sufletul meu? – De unde știi dacă locul meu este aici sau nu? – Cred că sufletele care vibrează în aceleași direcții se simt între ele. – Abia aștept să văd ce scrie pe foaia aceea. Te rog nu uita să mi-o dai. Trebuie să plec fiindcă se uită colegii la mine, cred că au terminat pauza, spun eu și dau să plec. Te rog nu uita să scrii numărul tău de telefon pe foaia aceea, mi-aș dori să păstrăm legătura. – Nu uit, mersi de prosecco!

75

În Vegas, am ramas 4 zile în care am explorat orașul, am stat la piscină, dar nu în ultimul rând, m-am concentrat să urmez pașii notați de Paula cu grijă pe bilețel. Am citit, am meditat, am vizualizat lucrurile pe care voiam să le am. Din păcate, nu mă duceau într-o direcție anume, fiindcă eu eram pierdută și problemele mele deveneau din ce în ce mai mari. Măcar mă linișteau, ceea ce era oricum mult mai bine. Fiind mai mereu singură, începusem să postez pe Instagram și să fiu foarte deschisă cu job-ul pe care îl am, cu experiențele pe care le trăiesc. Acesta era colțul meu de fericire atunci când eram plecată și mă simțeam singură. Discutam cu prietenii mei virtuali despre job, le spuneam cum este, ce trăiesc atunci când sunt plecată și mulți rezonau cu mine. Problema era că în timp ce făceam asta, mă expuneam la multă lume și în special la personalul din firmă care nu era atât de încântat că îmi fac poze în uniformă și că arăt viața mea tuturor. Asta am observat mai îndeaproape în dimineața când am ajuns în Vegas când, la masă, au început discuțiile. – Hello, la toată lumea, pot sta cu voi? îi întreb eu pe ceilalți colegi care erau deja la masă. – Desigur, faceți loc și Ștefanei, spuse unul dintre colegi. – M-am trezit mai târziu, după zborul de ieri. – Știu, ai postat în uniformă și ai povestit despre zborul pe care l-am avut. Eu eram deja în pijama de mult., spuse un coleg. – Am văzut și eu asta, mă și gândeam cum mai reziști să trăncăni pe Instagram, spuse altcineva. – CE? Mă urmăriți pe Instagram? am întrebat eu surprinsă. – Dragă, aproape toată lumea din firmă te urmărește. Înghițisem în sec. Nu realizam dacă asta este un lucru bun sau rău, dar sincer chiar dacă îmi doream să-mi extind audiența, nu voiam să o fac cu oamenii din firmă. Voiam ca lumea de aici să mă cunoască pentru cine sunt cu adevărat. Nu voiam să aibă deja o impresie formată despre mine. Din păcate, multe persoane care mă cunosc doar din online au o impresie despre mine sau pun o etichetă ca și când m-ar cunoaște. Meseria de stewardesa pe lângă lucrurile foarte bune descrise mai sus, legate de calatorii, experiente frumoase, am avut și situații 76

neplăcute legate de colegi frustrați, egoiști și mai puțin dezvoltați personal. Nu toți, erau și colegi extraordinari, dar oricum din cauza unora am suferit și aveam senzația de bullying. Poate ca eram mai diferită, venind din Romania, cu accent, mai tânără și implicată și de alte lucruri, cum ar fi dezvoltare personală, mediul online etc – Mersi, cred! spun eu și continuam bolul cu fructe. – Eu nu consider că e prea ok cum te afișezi în uniformă. Deja eram cu ochii în tavan, eram sigură că se ajunge la ceva de genul. – Și cum mă afișez în uniformă? întreb zâmbind. Nu am voie să mă prezint? Știam că acum se va înfierbânta toată lumea. – Tu practic, prin ce postezi, doar te folosești de firmă ca să-ți faci ție reclamă, spuse ea încercând să fie simpatică. Nu îi prea ieșea. – EU îmi fac reclamă mie prin companie? Cred că te înșeli, dacă ai știi de câte ori am recomandat compania, câți oameni vor să aplice la compania noastră doar fiindcă am lăudat-o eu de multe ori, ai fi surprinsă. Nu am vorbit niciodată rău de companie. Din contră, ma mandresc că lucrez aici. Unul dintre colegi se gândi că trebuie să intervină și începu să spună. – Ce cred eu că vrea să spună este că mereu în uniformă pari prea personală și ar trebui să fii mai formală și să nu mai spui ce se întâmplă pe zbor. – Stai! Scrie undeva că nu am voie să discut pe Instagram despre trăirile mele? În momentul acesta îți închipui că nu mai aveam deloc chef să mănânc sau să rămân la masă cu ei. Erau rai și invidioși. – Nu cred că este în regulă să postezi atât! spuse el din nou. Eram deja nervoasă și nu mai puteam să tac. – Aceia dintre voi care au și altceva de făcut în afară de aviație sunt sigură că nu își pierd timpul analizându-mi poveștile de pe story sau postările. Eu nu am timp să fac asta, încerc să-mi ocup timpul cu lucruri care mă fac fericită, cred că asta ar trebui să faceți și voi. Apoi m-am ridicat și am plecat. Eram sigură în momentul acela că o să mă vorbească mai departe și că am creat mai mult fum, în loc să sting focul, dar eram tristă. Îmi lipseau persoanele dragi și oricât de mult încercam să creez legături cu oamenii de acolo, era o barieră care mă oprea și nu înțelegeam de ce. Nu vorbeam despre faptul că îmi plăcea să fiu activă cu comunitatea mea de pe Instagram sau faptul că postam pe Youtube sau că scriam 77

la noua mea carte „Cum devii stewardesă”. Nu vorbeam despre nimic, doar fiindcă voiam să mă considere una de-a lor, să mă considere la fel ca ele. Asta se pare că nu prea funcționa, fiindcă eu voiam mai mult. Nu voiam să vorbesc despre alți oameni sau despre ce au făcut alții în zboruri, să-i bârfesc și să analizez comportamentul lor. Voiam să ne simțim bine, să ne bucurăm de locația în care suntem, să ne distrăm. După ce am văzut că nu mă pot apropia de nicio persoană din echipaj și că păream un dușman pentru ei, am decis să sun la numărul pe care l-am primit în avion de la Paula. Am chemat-o pe „Strip” strada principală din Vegas - să mergem să bem un fresh. – Hello, sunt stewardesa cu prosecco. Te deranjez? – Bună, Ștefana! Mă bucur că ai sunat, suntem pe strip la hotelul Caesar’s Palace. Mâncăm aici, te așteptăm. Și așa mi-am petrecut câteva zile în Vegas, cu alt grup, alte personae, alt mediu. Era clar că ceva între mine și viața de stewardesă nu funcționa sau poate eram eu de vină că nu știam cum să rezolv lucrurile, eu eram și sensibilă și îmi puneam tot sufletul în ceea ce se întâmpla în avion. Eram rigidă, fiindcă ei mă respingeau. Unul dintre defectele mele este ca sunt o persoană directă și sinceră, iar eu credeam că toți ceilalți erau la fel. Din păcate, nu era cazul. Cu cât sufeream mai mult, cu atât deveneam mai rigidă și cu atât comunicam mai puțin cu grupul. După ce am plecat din Vegas, pe zborul de întoarcere, am avut o situație foarte amuzantă. Eram pe culoar și serveam oamenii cu băuturi. Mai aveam undeva la 9 ore până la München și încercam să terminăm repede cu service-ul, să putem face o pauză. Toate zborurile de întoarcere erau de noapte și ești complet debusolat dacă nu te relaxezi puțin înainte de aterizare. – Mai ai cafea? îl întreb eu pe colegul care mă ajuta pe tură. – E aproape goală, mă duc să aduc din față, spuse el. – Nu stai aici, mă duc eu! Plec să aduc cafea și când mă întorc îmi face un semn disperat. Vin mai aproape de el și întreb: – Ce? Nu înțeleg…! – Întoarce-te ACUM! Mă întorc și nu văd nimic. 78

-Nu știu la ce te referi, crezi că ai putea să-mi dai mai multe detalii? – UITE-TE! repetă. – Nu am de unde să visez ce ai văzut tu în spatele meu, îi răspund puțin enervată de situație. – Hai mai aproape că nu pot țipa, se stingherise el și făcuse câteva semne să mă apropii de el. – Spune o dată… trebuie să continuăm sevice-ul...! – Deci… cred că în spate, erau o doamnă și un domn și… – Dacă nu spui în clipa asta, merg la șefa de cabină și îi spun că stai în mijlocul avionului blocat și nu împarți băuturi și nici nu vorbești cu mine ce se întâmplă, mă răstesc la el cu o privire serioasă. – SE FACE SEX ÎN TOALETĂ, țipă fără să își dea seama. Mă pufnește râsul, un râs isteric. – Ce show, nu cred, haha… – Ștefana nu mai râde, nu-i putem lăsa acolo să se joace jumate de zbor, răspunde el. – Asta ar putea fi o soluție, dar nu cred că le trebuie jumate de zbor – Poți fi măcar de data asta serioasă? se agită din nou. – Sunt, dar nu știu ce să fac, găsește o soluție, îi spuneam eu. – Du-te și bate la ușă! îmi spuse. – Nu, du-te tu! Nu vreau să mă bag în treaba lor. Ok, nu cred că ai trăit vreodată o situație de genul, dar îți spun de acum că este penibilă. Trebuie să reacționezi, fiindcă asta ți-e meseria, dar crede-mă că nu ai vrea. Nu dorești să fii pus în situația asta. Motivul principal pentru care trebuie să „evacuăm” toaleta nu este fiindcă făceau ei ceva in, ci pentru că trebuie să verificăm din 15 în 15 minute dacă nu cumva se fumează în toaletă, dacă nu miroase a ars și multe alte lucruri. Totuși, faptul ca trebuie să deranjezi oameni, nu era un lucru plăcut nici pentru ei, nici pentru tine. – Bună ziua, vă rog frumos să-mi deschideți, trebuie să fac verificarea la toaletă, bate el tare și vorbeste răspicat. Dintr-o dată, nu se mai auzea nimic, pasagerii erau pe silent, cred că au înțeles și ei momentul penibil al celor doi porumbei. Cât despre cei din toaletă, ce să zic... cred că de rușine voiau să sară pe gemulețul de la baie. Nu se auzea nimic și asta era o problemă. – Vă rog, deschideți Niciun sunet. – ACUM să ieșiți afară!!

79

Urlă încât cred că și căpitanul auzise, care era în cockpit cu ușa închisă. Brusc se deschise ușa și tipul dinăuntru îl întrebă direct pe coleg. -Hei! Ai un prezervativ?! Colegul meu se albi la față și răspunse – Mda… da, dar în geamantan! S-au uitat unii la alții pentru 4 secunde și după aceea am văzut cum se trântește ușa la loc. Am râs tot zborul despre situația asta și l-am cicălit pe coleg cu glume. ‘'Da, dar în geamantan’'. După vreo 5 minute au ieșit afară și mie îmi era și rușine să mă uit în ochii lor. Eram doar puțin curioasă dacă erau cuplu sau poate ceva membri ai clubului acela High Club. Dacă nu știi de Miles High Club, nu ai pierdut nimic. Este doar un club în care oamenii se întâlnesc în aeroport după ce au discutat pe site și hotărăsc să facă sex în avion. Da, acesta este scopul. Sună total aiurea, dar dacă știi câți sunt înscriși și doresc să experimenteze asta… La sfârșitul zborului, m-am bucurat că a fost doar asta. Mai bine ai 3 băi închise cu nebuni, decât să ai o problemă medicală în zbor. 3 SĂPTĂMÂNI ÎN MUNCHEN Era o situație din ce în ce mai complicată. München-ul nu îmi plăcea deloc. Îmi plăcea să zbor și să călătoresc, dar nu să locuiesc în München. În plus, nu îl văzusem pe Max de aproape două luni. Când puteam eu să vorbim, nu putea el și invers. Eram într-un conflict interior extrem de puternic. Îmi doream pe de-o parte să merg la el în România și să renunț la tot, dar pe altă parte să pot explora mai departe această aventură. Cu fiecare cursă pe care o făceam, realizam că de fapt, nu acesta este scopul meu, că ceea ce credeam la început că o să-mi aducă fericirea era doar o iluzie temporară. Care este cu adevărat vocația mea? De ce am venit eu pe această lume? Realizam că vreau mai mult decât doar să vizitez locuri frumoase singura și să-mi fac poze în locații exotice. Voiam să aduc oamenii cu mine în excursii, să le arăt viziunea mea, să ne dezvoltăm împreună și, cel mai important să lucrez pentru mine însămi, nu pentru alții. Să clădesc eu, să pun eu cărămidă cu cărămidă la fundația carierei mele. Gândeam departe și pe termen lung și asta mă 80

făcea să nu îmi găsesc rostul în companie. Nu găseam soluția la întrebările pe care mi le adresam singură. Știam că am să călătoresc mai departe și că nu vreau ca această etapă din viața mea să se încheie, dar îmi lipsea partea socială, în care eram aproape de oameni. Singurul meu refugiu era Instagramul. Acolo puteam să mă deschid și comunitatea mea mă lua așa cum sunt, mă iubeau așa cum sunt. Datorită sprijinului lor am reușit să fac multe. Nu puteam pleca în România, aveam zbor a doua zi și trebuia să stau 8 zile în Mauritius. Tot ce voiam eu de fapt era să fiu cu Max. Cu fiecare călătorie pe care o făceam, aveam asta în cap: „Nu contează unde ești, contează să fii cu oameni dragi!” Când văzusem în program că mergeam în Mauritius 8 zile, sărisem în sus de fericire și visasem cum o să fie cu Max pe plajă, ținându-ne de mână și explorând insula. Din păcate, acesta fusese doar un vis frumos. El nu putea veni, și nici nu ne permiteam atunci o evadare de genul acesta. El era în lumea lui, muncind la fundația pe care o înființase, iar eu eram în lumea mea. Lumea lui era plină de vedete și oameni cunoscuți, artiști mari și evenimente. El regiza. Lumea mea era plină de avioane, agitație și destinații exotice. Eu zburam. Doi oameni care voiau să fie împreună, dar fiecare zi ce trecea îi trăgea mai departe. Eram dezorientată, ca o busolă stricată ce se învârte spre toate direcțiile și mă gândeam dacă oare era acesta începutul sfârșitului nostru. Urma să plec în zbor și încercam să dau de el. Nu prea putea să răspundă la mesaje, fiindcă era mereu ocupat. Asta voiam să cred și eu despre mine, dar cu cât timpul dintre mesajele noastre era mai lung, cu atât îl simțeam pe el mai departe de mine. Pasagerii s-au asezat, ușile s-au inchis, „Cabin crew prepare for departing”. și niciun răspuns de la Max… MAURITIUS Ajunsesem la hotelul de 5 stele după un zbor de 12 ore. Hotelul era pe malul mării și era într-adevăr superb, dar nu îmi păsa asta. Tot ce voiam eu era să prind wifi, să dau de Max. Credeți-mă, acesta era mereu un moment interesant după zbor. Fiind pe zboruri lungi care 81

erau de 12 ore, nu aveam acces la telefon. Nu aveam acces nici cu 2 ore înainte să ne îmbarcăm, nici cu 2 ore după ce aterizam, fiindcă atât dura până ajungeam de fiecare dată la hotel. Am mers direct la receptie: – Bună ziua, îmi puteți da vă rog parolă de la wifi? – Așteaptă până îți vine cardul de la cameră, acolo ai și parolă! spuse recepționera. Nu mai puteam de nervi. Eram blocată pe insula aceasta 8 zile și voiam să pot comunica măcar. O parte din mine urla de nervi și cealaltă parte încerca să mă calmeze cu gândul că o să vedem locuri minunate pe insulă. După ce am făcut rost de parolă, am pornit netul. Ca să prezint tabloul vizual, toți plecau spre camerele lor și eu rămâneam mereu în lobby, deoarece acolo era cea mai bună conexiune. O fată brunetă, răvășită puțin după zbor, cu telefonul și laptop-ul în mijocul hotelului, în uniformă, încercând să ia legătura cu cei de acasă. Nu eram ok, cu siguranță. Eram destabilizată emoțional. – Hei, de ce nu mergi să te schimbi? Nu vrei să vii la cină cu noi? mă întreba copilotul, care era deja schimbat. Copilotul era un fel de Don Juan în compania noastră. Era destul de înalt, bine făcut și destul de amuzant. Mitul acela că toți piloții sunt sexy este o vrăjeală. Dar în cazul lui, era cu totul adevărat. – Am de răspuns la câteva mesaje, am să mănânc mai târziu. Mersi! sigur mă credea mai trăsnita. – Te găsesc tot aici și după cină? La cât de focusată ești… spuse el râzând. Nu eram focusată, eram deprimată. Dar ce știa el, poate încerca să ajute sau poate doar se plictisea. – Cred că am să plec, poftă bună! am fost scurtă, voiam să plece, să pot vorbi cu Max. „Beep”… „beep”… și răspunde un chip atât de drag și de familiar. Am povestit în seara aceea, dar puțin. Era la un concert și desigur nu prea avea timp. Vorbea frumos cu mine și îmi arăta cât de mult contez, dar cred că fiindcă eram într-o situație delicată, nici nu aveam curajul să-i spun exact ce simt. Să spun că sufăr, că am nevoie de el. Era departe și nu-i puteam vedea reacțiile. Nu voiam nici să-l sufoc, așa că preferam să tac și să-mi ascund mai mult stările și trăirile. Doar că acest lucru putea doar să meargă înspre rău. Într-o relație, când nu există comunicare, relația se îndreaptă spre sfârșit. 82

M-am trezit de dimineață și mi-am propus să-mi las telefonul în camera de hotel. Dacă eram cu el toată ziua în mâna, mă gândeam mereu: „De ce nu răspunde?“ sau „De ce nu îmi scrie?“. Știam sigur că o să îmi scrie până ajung eu seara înapoi în cameră și atunci poate o să își facă el griji de ce nu am răspuns. „Ai o mentalitate de 12 ani, Ștefana!”, gândeam atunci. Plecasem într-un parc de aventură aproape tot echipajul. Nu eram foarte interesată, dar decât să stau acasă și să nu am activitate, m-am hotărât să merg și eu cu ei. Cum erau mai multe zile de layover, multe persoane și-au luat iubita, bunica, mătușa, fratele și purcelul cu ei în Mauritius. Ceea ce aș fi vrut să fac și eu cu Max, dar nu s-a putut. Când am plecat spre parc, căpitanul și copilotul erau singurii care nu aveau însoțitori cu ei, așa că am mers împreună cu ei spre parc. Erau haioși și măcar mai trecea timpul. Ne-am dat pe niște tiroliene extrem de lungi și a fost destul de distractiv. Credeam că ieșirea asta va fi doar o simplă activitate care să îmi ia gândul de la propriile griji, dar se transformase în mult mai mult. Când am ajuns acolo, fiindcă eram peste 13 oameni, normal că fiecare voia să facă altceva. Unii voiau să meargă pe tiroliene, alții să meargă pe atv-uri, ceilalți voiau să facă niște tururi și în 10 minute, ne-am împărțit toți și am plecat la drum. Tirolienele erau cele mai mari pe care le văzusem vreodată. Treceai prin cascade, mergeai aproape și câte 1 km suspendat. După câteva portii de adrenalină, ne-am relaxat și am început să facem glume și să ne distrăm. Când am ajuns acasă, am citit mesajele pe care mi le dăduse pe parcursul zilei. Erau destul de multe, dar când am încercat să-l sun, mi-a închis și mi-a spus că nu poate vorbi pentru că era la o întâlnire cu cineva. Comportamentul meu era incontrolabil și nu era deloc normal. Plângeam de 2 ori pe zi și nu știam unde o să mă ducă asta. Vorbeam, dar destul de rar și eu am încercat cât de cât să mă bucur de plajele din Mauritius și de activitățile pe care le făceam pe acolo.Imi era teama ca am sa-l pierd. Imi era teama ca se va sfarsi relatia noastra. – Azi mergem cu un iaht pe o insulă mică din apropiere! îmi spune o colegă. – Drăguț, distracție faină să aveți! răspund eu. 83

– Vrei să vii cu noi? – Da, poate. De fapt, sincer, nu știu dacă să vin! – Ești în vacanță acum, doar nu o să stai toată ziua în camera de hotel! Spunea ea care era cu mama ei și își sărbătorea ziua de naștere. Mă bucuram pentru ea, dar nu puteam să mă bucur pentru mine. În final, am mers cu ei și a fost distractiv. Am dansat, am făcut scufundări și am comunicat mult cu localnicii, ceea ce m-a făcut să mă simt că trăiesc acolo în prezent cu ei. Când m-au întrebat de unde sunt, am spus mândră „România”, cum o fac de fiecare dată, deși nam așteptări mari să știe multe despre noi. În schimb, cei din Mauritius știau de Transilvania, ceva de Ceaușescu și multe, multe despre fotbalul nostru. Când am ajuns înapoi, copilotul și căpitanul erau pe plajă cu încă câțiva și mi-au făcut semn să merg și eu la ei. – Hello, cum a fost azi? Ești mai bine? mă întreabă copilotul. – Da… sunt... M-am gândit că nu e ok să intru în subiectul acesta așa că m-am adunat și i-am întrebat: – Lăsați asta, voi ce faceți în seara asta? – Bem, povestim. Stai cu noi! Am trecut prin toate subiectele, era ca o seară de vară fără griji, eram pe șezlonguri în fața mării și soarele apunea frumos sub mare. Noi ne vedeam printre palmieri, era o atmosferă liniștitoare. Ne-a povestit căpitanul că soția lui era gravidă. Ea era copilot și mereu zburaseră împreună în cockpit. Mă impresiona foarte mult povestea lor și se potriveau atât de bine. -Viitor tătic, mai băgăm o bere? întrebă copilotul. – Am putea, noaptea este destul de lungă. Ștefana, spune-ne despre tine!” – Mai exact? – Ce vrei tu, noi suntem aici să ascultăm! au spus ei simpatic. Sunt din România, în aviație de câteva luni, în Germania de când am intrat în compania aceasta și sunt împreună cu Max. Spusesem eu mândră. Cred că acolo și voiam să ajung. – Păi, spune-ne acum despre iubitul tău, dacă ai început”, continuă copilotul. – Stă în București, este regizor. 84

Și mă ignoră de vreo 2 săptămâni, voiam eu să continui, dar am gandit-o doar. – Vrem să-l vedem, cum arată? Știați că bărbații sunt de multe ori mai curioși decât femeile? Am scos telefonul și am arătat câteva poze cu el. – Oh, arată ca James Dean! spuse copilotul râzând. – Da, chiar seamănă, sunteți frumoși împreună, continuă căpitanul. Mda, împreună, dacă o să mai fim împreună. și după 10 minute am plecat spre camera mea unde l-am sunat pe tata. Tatăl meu este persoana care mereu înțelege ce simt, poate și fiindcă semănăm mult. I-am spus ce era în sufletul meu și că urma să mă despart de Max la nervi, fiindcă dacă nu, credeam că o va face el. Era aiurea cum gândeam și nu eram deloc stăpână pe situație, nu eram eu însămi de fapt. Voiam să-l am aproape și dacă știam că nu se poate și nu este perfect, nu mai voiam nimic. Eram o lașă, nu puteam să sun și să-i spun ceea ce simt, fiindcă eram nesigură de ce o să creadă sau dacă o să-l intereseze că am eu criză de dor la 8.000 de km distanță. Așa că nu l-am sunat, i-am spus doar că am petrecut o seară plăcută și că mă înțeleg cu cei din cockpit. Mi-a răspuns așa: – Mă bucur că te înțelegi cu ei, abia aștept să termin treaba aici, mai am puțin și după aceea o să putem vorbi liniștiți. „Mai am puțin“, am tradus în: „după ce o să treacă Crăciunul, am sămi fac timp și pentru tine”. Chiar dacă poate nu asta voia să însemne, nu vrei să știi ce era în capul meu atunci. Eram departe de sufletul meu… A doua dimineața – Hello, iubita lui James Dean, a spus copilotul râzând, a doua zi dimineață. – Ați mâncat deja? – Nu, acum am ajuns, stai cu noi. Doar nu vrei să stai cu fetele. Ok, nu prea înțelesesem care era faza cu fetele, dar poate trebuia să aflu. Ei erau amuzanți, așa că am rămas cu ei. – Ce vrei să faci azi, ai vreun plan? 85

– Eu nu am avut niciun plan de când am ajuns aici, singurul lucru în plan era zborul de întoarcere. – Măi, ce rigidă ești, spuse căpitanul. – Așa e de când a ajuns, noroc cu noi! – Ce vreți să aflați? Dacă o să stau în cameră? – DA, îmi răspunseseră aproape în cor și se uitară la mine de parcă eram un animal bolnav într-o cușcă – Nu am ceva în plan, am răspuns sec. – Noi mergem la o cursă de cai și dacă ești simpatică, poate te luăm cu noi! îmi răspunse copilotul. Nici nu îmi trecea prin cap în momentul acela că poate i-ar fi putut plăcea de mine. Eu mă uitam la orice bărbat și tot pe Max îl vedeam în fața ochilor. – Simpatică sunt din 97’, ce facem acolo? Călărim? – Nu încă, mergem să pariem pe cai, urlăm prin tribune, mâncăm. De fiecare dată când am venit în Mauritius, m-am dus. – Ok, hai să mergem atunci! era pentru prima dată când o spuneam cu veselie în glas. Am pariat pe cai și am stat în suspans să vedem al cui câștigă. A fost palpitant și pentru o perioadă uitasem de el. Asta desigur pentru câteva ore. Seara când ne-am întors la hotel, am stat puțin pe plajă la povești. – Mă simt de parcă m-ați adoptat și mă cărați cu voi peste tot! – Bea și tu o bere și o să te simți ca un bărbat printre noi, o să fim ca frații. – Mai bine nu, nu beau alcool. Dacă aș bea m-aș ameți imediat și nu vreau asta. Știam că apoi aș fi plâns toată noaptea din dragoste, nu doar jumătate de oră când m-aș fi pus în pat. – Nu are ce să ți se întâmple de la o bere, continuă copilotul. – Vă las vouă mai multă, lăsați-mă cu berea voastră! – Mai facem ceva mâine? întreb pentru a schimba subiectul. – Mâine mergem la windsurfing în capătul celălalt al insulei, dar din păcate nu te putem lua fiindcă mergem cu motorul și am doar un loc, a zis copilotul. – Scuze, dar eu după 6 zile de activități, cedez. Mâine e zi de pauză. Trebuie să rezolv și câteva lucruri pentru nevastă-mea acasă, știți că urmează să nască. Așa că pas! spuse căpitanul. – Ok, atunci facem mâine ceva. S-a eliberat un loc și singurul! 86

– Dar n-am mai fost niciodată la windsurfing, am spus eu cu gândul că poate nu e ok să merg doar eu cu el. – Perfect, o să pot să te învăț! a răspuns. – Mă gândesc și am să-ți spun mâine, acum merg la somn, că sunt praf după ziua asta. Mâine la 7.00 dimineața am să plec din față recepției. Dacă vrei, să fii acolo, dimineață sunt valurile mai bune. Nu știam dacă este o soluție bună să merg cu el acolo, dar până la urmă, voiam să fac wind-surfing și chiar începeam să mă distrez. Atitudinea mea se schimbase. Nu mi-am pus ceasul. Dacă era să mă trezesc, mergeam. Dacă nu, însemna că nu trebuia să merg. Cu fusul orar m-am cam trezit destul de devreme în fiecare zi, așa că exista o posibilitate mare să mă trezesc și de data aceasta. Eram trează și încă mă gândeam dacă să merg sau nu, nu eram hotărâtă. M-am ridicat din pat și mi-am luat costumul de baie pe mine, m-am hotărât în ultimul moment și am plecat spre recepția care era la aproape 1 km distanță de camera mea de hotel. Ar fi trebuit să iau o mașinuță de golf să ajung acolo la timp, dar nu am luat. Dacă era să fie acolo când ajung, ok, dacă nu, mergeam la micul dejun direct și stăteam la piscină. Când am intrat în recepție, nu era acolo. Nu mai trebuia să mă întreb dacă să merg sau nu, era plecat. Ce bine! M-am dus către sala unde era micul dejun și când dau să intru, – Aici erai! M-am uitat după tine, m-am gândit că întârzii. Hai, mergem? m-a oprit copilotul din drum. – și eu care mă gândeam că ai plecat! spun eu și înghit în sec… Am plecat cu o motocicleta, faptul ca nu aveam un acoperiș deasupra mijlocului de transport dădea o senzație de libertate, insula Mauritius este superba. Are multe microclimate și am străbătut-o de la Nord către Sud. Ma simțeam descătușata, am trecut printr-o ploaie calda și am început sa inteleg de ce unii sunt inebuniti dupa motociclete. Ajunși în capătul celălalt al insulei, am realizat cât de departe eram de cazare. – A fost cel mai lung drum cu motocicleta din viața mea, am spus eu în timp ce mă dădeam jos de pe motor.

87

– Dar a fost superb. Ploaie, vânt, soare, curcubeu, apoi din nou ploaie. – Ce facem aic? Nu văd nimic., întreb eu curioasa După colț o să vezi o mulțime de oameni care fac windsurfing, nu îți face griji. Nu te răpesc. Am mers și am închiriat echipament, care să-ți spun sincer nu era atât de ieftin precum credeam. – Stai că nu înțeleg. Îmi trebuie minim 5 ședințe pentru a intra în apă? întrebam eu șocată pe toată lumea. – Da, trebuie să faci toate exercițiile la sol și după aceea poți intra în apă. – Uitați, haideți să vă explic ceva. Eu învăț foarte rapid, așa că poate putem trece astăzi peste 5 ședințe și să facem direct și băița. Nu venisem până în capătul insulei degeaba, dacă nu puteam măcar să încerc să fac wind-surfing, ce căutam aici? După ce i-am amețit de cap pe săracii oameni de acolo, au cedat și mi-au spus: – Uite cum facem, noi o să facem tot antrenamentul cu tine și în situația în care ești pregătită, te lăsăm să intri în apă. – Ce mai așteptăm, eu trebuie să intru în apă azi! Antrenorul meu era un profesionist, explica foarte bine. A avut răbdare cu mine pentru primele 15, hai 30 de minute, după care mi-a spus: – Eu am cedat, când vrei intrăm în apă spune-mi și continuăm acolo. M-am descurcat foarte bine și mi-a spus că nu a mai avut niciodată o femeie care de la prima ședință să se ridice pe placă în apă. În timp ce încercam eu să rămân cât mai mult în picioare pe placă, îl pierdusem pe copilot pe plajă. Nu îmi prea păsa asta, dar voiam să mă întorc nevătămată la hotel. După ce am terminat ședința, m-am așezat pe plajă și așteptam să termine și el să putem pleca. Mă gândeam la Max. Nu înțelegeam de ce de ieri seară, din nou nu dăduse niciun semn. Pe de o parte, credeam că nu o să mai fie nimic și că așa s-a terminat povestea noastră. Tot ce mai aveam era însă un fir de speranță care voia ca totul să se rezolve cu bine. M-am lăsat pe spate și observam în depărtare cum se vedeau toate parapantele deasupra apei ca un de dans deasupra mării. Nu erau valuri, soarele strălucea puternic și dacă te uitai în stânga vedeai

88

munții. Climatul din Mauritius seamănă puțin cu cel din Hawaii, deoarece ai munți și mare, dar și zone mai secetoase. E interesant. După ce am făcut o pauză și a venit și copilotul de la tura lui, am mers să mâncăm. Acolo ne-am întâlnit cu 4 fete stewardese din echipajul nostru care veniseră într-o mașină să mănânce la un restaurant din apropiere. – Hei, ce ați făcut până acum? întreabă o colegă, de parcă nu era evident de unde veneam. Eram în costume și complet uzi cu plăcile în mână. – Venim de la pescuit, nu vezi? răspunde copilotul. Mă uit la el și râd, nu înțeleg ce îi veni să fie așa sarcastic, dar îmi era egal. Oricum fetele acestea nu erau prea drăguțe. – și ce vreți să faceți astăzi? întreb eu simpatică și încerc să discut cu ele. – Am vizitat câteva locuri pe insulă și am auzit că erați în drum, așa că ne-am oprit aici să mâncăm și apoi mergem mai departe. – Mă puteți lua și pe mine înapoi la hotel cu voi? continui eu. – Nu mai avem loc din păcate. A spus-o râzând, ca și când se bucura. Am decis în momentul acela că această conversație nu duce niciunde așa că m-am dus la încă o tură de wind-surfing. – Am să vă las, mă duc la încă o tură. Tu rămâi aici cu ele? îl întreb pe copilot. – Vin cu tine. – Te-au enervat, așa-i? întrebă apoi când am ieșit din raza lor vizuală. – Tu ce crezi? – Știi ce au spus fetele înainte să ajungi? – Au mai comentat și înainte? întreb fără să mă mai mire ceva. – Au spus că tu vrei doar să ieși în evidență, că mergi la windsurfing să impresionezi și să te dai în spectacol. Mai sunt multe altele, dar nu cred că are rost să redau tot ce au zis. În momentul acela voiam să dispar de pe insulă și să mă sui pe un pelican care să mă ducă până acasă în România. Toți erau plini de invidie și parcă eram într-un concurs și ne băteam pe ceva. Zici că primeam un bonus „Stewardesa lunii” și eram concurente. Eram blocata intr-o cutie neagra cu niste persoane antipatice. – Prefer să nu mai discut asta, dar îți mulțumesc că mi-ai spus. Voi avea mai multă grijă cu cine mă înconjor, nu mai vreau să stau acum

89

în mediul acesta toxic. Mai bine mai plătesc 100 de dolari sau cât a fost și merg la încă o ședință de windsurfing în apă. – Putem să mai stăm dacă vrei, oricum valurile sunt bune. – Perfect. Zis și făcut, intrasem din nou în apă și încercam să perfecționez abilitățile învățate în ziua aceea. Vă dați seama că eram ca un pește pe uscat, dar îmi dădeam silința și făceam progrese rapide. După tura pe care am făcut-o, m-am întâlnit cu copilotul pe plajă. Primul lucru pe care îl aveam în cap după atâtea ore în care nu vorbisem cu Max era: „De ce, până acum, tot nu a încercat să mă contacteze”. Am fugit așadar spre geantă să-mi verific telefonul. Aveam din nou tot felul de gânduri prin cap. Ce face dacă nu îmi scrie deloc? Poate pur și simplu nu-i pasă? Sau poate chiar el se gândește să ne despărțim. Când deschid geanta, îmi iau telefonul în mâna și observ că în tot acest timp telefonul meu a fost descărcat. Uitasem ieri noapte să-l pun la încărcat și poate Max își făcuse griji în tot acest timp. Poate el mă căutase și eu eram cea inaccesibilă deoarece telefonul nu sunase deloc toată ziua. În momentul acela, voiam să plec cât se poate de repede la hotel, să pot lua legătura cu el. Am început să tremur și îmi venea să plâng, mă gândeam doar la cele mai urâte scenarii. Nu mai vedeam clar, aveam o ceață în fața ochilor și în rest… marea. Care mai era rostul să fiu aici în Paradis, dacă Paradisul pentru mine însemna total altceva. M-am dus la copilot puțin agitată și l-am luat tare: – Trebuie să plecăm, am o problema și trebuie să ajung la hotel cât mai repede. El tocmai ce ieșise din mare cu parapanta și placa în mână. – Asta aveam de gând oricum, se întunecă și mai avem vreo 2 ore până acasă. Mă schimb și vin, ne întâlnim la motor. – Te rog încearcă să te grăbești, este important pentru mine să ajung cât mai repede acasă, am spus cu glasul tremurând. – Ești ok? Pari foarte agitată, nici când au comentat fetele de tine nu erai așa. – Am să fiu ok dacă o să te grăbești și ajungem la hotel cât de curând, spun și fug la motor încercând să strâng toate lucrurile și să pregătesc totul astfel încât să plecăm mai repede. Peste 15 minute îl văd că vine spre motocicletă. – NU VREA, spuse sec fără nicio logică. 90

– Nu știu ce nu vrei tu, dar eu nu vreau să încep acum discuția asta, dacă e să-ți explic am să o fac, dar… – NU, tu nu înțelegi. Nu vrea să pornească. Se întoarse la mine serios. – Motorul, motorul nu vrea să pornească, nu eu. Am văzut negru în fața ochilor, și am crezut că sar în mare. – Glumești, nu? Spune-mi te rog că asta este o glumă fiindcă mă vezi agitată și știi că vreau să ajung la hotel. – Mi-aș dori și eu să fie o glumă, crede-mă. Dar din păcate nu știu ce are motorul. NIMIC. Motorul nu dădea niciun semn. Eram la capătul răbdării – Spune-mi cum putem să rezolvăm asta cât mai repede, zi-mi ce trebuie să fac ca să o putem șterge rapid de aici. Nu vreau să-mi petrec noaptea în dubița cu echipamentele lor de surf. – Stai aici, încerc să-i fac niște teste, spuse el. – Poate e inecat motorul. – M-am uitat deja, nu este asta. După vreo 30 de minute de încercat, în care motorul se auzea doar pe jumătate la cheie, rămăsesem fără baterie la motor. „Perfect, este exact ce mi-am dorit. Să ajungem blocați pe partea cealaltă a insulei, să se întunece și să nu avem cu ce ajunge la hotel. Nu mai puteam tolera nimic în momentul acela și eram la sfârșitul puterilor, aceasta fiind cireașa de pe tort în urma experienței mele cu insula Mauritius. – Nu mă lăsa să mă plâng așa, spune-mi ce facem. Cum ajungem la hotel? Suntem la distanță de 3 ore și deja se întunecă rapid. Până a început el să se mai uite dacă poate repara ceva la motor, fugeam la toate mașinile care plecau de pe plajă, întrebându-le dacă ne pot ajuta sau știu un servis în apropiere. Lumea se grăbea, nu avea răbdare să le explic în zona în care eram noi. Erau foarte mulți localnici iar cu ei ne înțelegeam mult mai greu. Într-un final, am găsit pe cineva care a vrut să ne ajute și l-am tras cu mine până unde era motorul. – Hei, am găsit pe cineva, ne ajută cineva! strigam eu în timp ce fugeam spre locul unde era copilotul cu motorul. – Bună seara, ce s-a întâmplat? întrebase domnul localnic, simpatic, încercând să ajute la rezolvarea problemei.

91

– Am încercat să pornim, motorul a sunat înfundat și cred că l-am forțat prea mult și am rămas fără baterie spuse copilotul. – Hmm, complicată situație. Am crezut că este doar o pană și vă puteam ajuta, dar se pare că este puțin mai mult și nu știu cum să rezolvăm asta. În schimb, am un prieten care are un servis, poate este încă acolo. Vă dau numărul lui. Sunați-l din partea mea. Eu sunt cu soția și copiii și trebuie să ajungem undeva, dar se rezolvă! spuse el și plecase. – Nu părea prea convingător că se rezolvă situația. E un fiasco, eu nu mai vreau să stau aici niciun minut! – și eu vreau asta, dar nu tot ce vrem este posibil în momentul acesta! Știi că este o lege a lui Murphy care spune „Dacă ceva rău se poate întâmpla, se va întâmpla!”? – PICURĂ! nu se poate așa ceva. – Dacă picură, se pare că se poate, deoarece se întâmplă. – Faci mișto de mine? Este întuneric și mai și plouă, fă ceva! am continuat eu pe un ton de plângăcilă. – Ok, hai să mergem la filigoria aceea din capăt. Stăm să ne adăpostim de ploaie și încercăm să vedem dacă acolo prind semnal, spuse el încercând să mă calmeze. – și dacă nu prindem, ce ai de gând să faci? Dacă nu se oprește ploaia rămânem aici? Colegii noștri nu știu unde suntem. Suntem izolati. – Poți sta aici să urli și să te cerți cu mine sau poți să vii să rezolvăm situația. Am mers la filigorie, am încercat să sunăm la numărul pe care l-am primit de la localnic, dar a zis că e închis. După, am încercat să sunăm la colegi, dar nu răspundea nimeni. Am început să plâng în hohote și poate sună exagerat, dar eram plină de gânduri și probleme. Îmi era frig și era noapte. Nu așa îmi imaginasem eu layover-ul în Mauritius. – Nu îmi vine să cred în ce situație am ajuns! spuneam stând în fund cu mâinile la cap. – Se va rezolva, o să vezi. Nu ceda așa, suntem în siguranță, iar colegii o să vină după noi. – Tu nu înțelegi cât de important era să ajung la hotel mai repede. Voiam să plec de la ora 15, iar acum este 19, iar noi suntem blocați

92

aici. Tremuram și nu mai știam dacă era de la frig sau de la oboseala psihică. – Ești toată udă pe haine, vrei să-ți dau tricoul meu? Este uscat, spuse el în timp ce își dădea tricoul jos. – Nu vreau nimic! – Nu câștigi nimic dacă răcești acum dintr-o prostie! Avea dreptate, așa că m-am ridicat în picioare și am acceptat. M-am dezbrăcat de ce aveam, deși lăsasem costumul de baie pe dedesubt și luasem tricoul lui pe mine. M-a luat în brațe și a încercat să mă încălzească pe spate cu mâna, în momentul acela m-am gândit doar la Max și cum puteam fi aici noi doi, împreună. Putea fi furtună și cred că nu mai simțeam nimic. – Mersi! Aveam nevoie de acea îmbrățișare. – Ce ai spus? mă întrebă și îmi ridică capul din pieptul lui. – Am spus mulțumesc și scuze că sunt o nesuferită …. În momentul acela s-a aplecat spre mine zâmbind și într-o secundă pe care nu am prevăzut-o m-a sărutat. O căldură m-a cuprins în tot corpul și dintr-odată îl simțeam pe Max pe pielea mea, îl puteam mirosi pe el și tot corpul meu căzuse într-o stare visătoare. Simțeam că pluteam și că tot corpul meu amorțise în momentul acela. Aveam un blocaj. Nu știam să mai gândesc, să mai vorbesc. Eram în transă. Corpul meu era pe o plajă întunecată din Mauritius unde ploua torențial și era frig, dar gândul îmi era în brațele lui Max, undeva cald și luminos. – PLEACĂ! l-am împins într-un colț și am fugit afară din filigorie. – Stai, nu ieși afară! Iartă-mă, așa mi-a venit, nu știu ce a fost în capul meu... Am plâns, mult și constant. Colegii au venit după noi și eu încă mai plângeam. Primul lucru pe care voiam să-l fac când am ajuns la hotel a fost să-l sun pe Max. Vă dați seama câtă emoție îmi trecea prin vene în momentul acela. Inima îmi bubuia în corp și nu știam dacă din cauza umezelii transpiram sau a tensiunii din capul meu. S-a aprins telefonul. 10 apeluri și 25 de mesaje de la el. „Iartă-mă te rog, iartă-mă”, i-am scris. I-am explicat și am spus tot ce aveam pe suflet. În noaptea aceea am stabilit că nu vreau niciodată să se mai repete situația.

93

Nu înțelegeam de ce toate deciziile pe care le luasem mă duseseră într-o situație de genul acesta, nu am realizat unde am greșit sau cum puteam să îndepărtez asta. Că nu am comunicat bine cu Max, că luam decizii bazate pe sentimente de moment și că eu la rândul meu din cauza problemelor pe care le aveam, nu eram echilibrată. Dar asta avea să se sfârșească.

94

ÎNAPOI în MUNCHEN Ajunsă în aeroport, mi-am schimbat uniforma și urma să merg la București, Doamne, nici nu mai știam cum arată. Nici Bucureștiul... nici el. E dificil să-ți schimbi uniforma în baie, dar de obicei cam astea erau condițiile. Nu există un birou în care să fie vreun vestiar sau un loc special pentru stewardesele grăbite care se schimbă prin aeroport. Așa că am intrat în prima baie, m-am dezbrăcat și demachiat. Uram să stau cu machiajul ăla îmbâcsit de 12 ore pe față. Uneori, mă și spălam în băile acelea. Eram ca un om fără casă, doar că eu stăteam mai mult prin cer decât prin oraș. După ce m-am făcut drăgălașă și miroseam frumos, am dat o suma mare pe un bilet de avion, chiar dacă puteam sta doar 2 zile. Nimic nu mă mai putea opri. Voiam acasă, iar el era casa mea. Voiam să-i spun prin ce am trecut, că sunt nefericită și că o să fiu la jumătate de normă și o să ne putem muta împreună așa cum ne doream. Nu știam dacă el era la fel, dacă o să mă simt diferit în preajma lui, nu știam nici măcar dacă trebuia să-i spun că vin spre București sau să-i fac surpriză. Îmi era frică să nu fie prea ocupat pentru mine dacă îl surprind, așa că m-am hotărât să-i spun. „Hei, poate te deranjez și poate e spontan și nebunește, dar nu mai puteam. În 2 ore aterizez pe Otopeni, dacă poți să ne vedem m-aș bucura, dacă ești ocupat cu ceva concert am să înțeleg și pot sta la hotel. Pot rămâne doar 40 de ore în București, după care trebuie să plec în Republica Dominicană.” Nu primisem niciun răspuns. Era greu după 3 luni să te vezi din nou și să te prefaci că nu ai lipsit. M-am dat jos din avion și m-a lovit un frig îngrozitor. Ok, poate nu era așa de frig, dar obișnuită doar prin Caraibe și Asia, România nu este o țară prea călduroasă. Eram schimbată de uniformă, dar încă mai aveam freza de stewardesă și mă târam prin aeroport. Eram nedormită de vreo 30 ore, dar rezistam. Când s-au deschis ușile acelea glisante care despart oamenii care vin din lume de cei care îi așteaptă cu brațele deschise, mi-au trecut vreo 10 “flash-uri” prin fața ochilor cu privirea lui Max ațintită pe mine. Îmi doream să fie acolo, să mă prindă în brațe și să fugim undeva împreună, să nu aud de nimeni altcineva timp de 40 de ore. M-am uitat în depărtare prin crăpătura dintre cele două uși, dar 95

nu vedeam nimic. Mulți oameni, dar nimic important pentru sufletul meu. Era ca la grădiniță când ai serbare și te uiți la toți oamenii din fața scenei, dar ție nu îți pasă de nimeni înafară de mama și de tata. Cred că un sentiment asemănător îl simt și cei care ajung la aeroport și își doresc ca cei dragi să-i aștepte. Este un efort atât de mic, dar un sentiment atât de puternic. Practic, vrei doar atenția celor dragi atunci când te simți pierdut. Degeaba mă tot uitam. Nu era nicăieri. M-am dus să mă așez pe o bancă și mi-am scos telefonul de pe mod avion să văd dacă mi-a scris. Nu primeam niciun mesaj. – Ai crezut că am uitat de tine? Mi-am ridicat capul și de nicăieri am primit un buchet de trandafiri în fața ochilor. În spatele trandafirilor, EL. Aici. Cu mine. Mă uitam în ochii lui la fel cum te uiți la un străin pe care îl iubeai foarte mult și ai uitat cum arată. Îmi curgeau lacrimi pe ambii obraji și îl vedeam în ceață. Îl simțeam atât de drag și tremuram toată. Mi-a luat capul în palme și m-a sărutat. – Unde mergem? îl întreb. – Unde vrei tu, în lume! – Hai, serios acum, unde vrei să mergem? – O să vezi, încă nu vreau să-ți spun! M-a legat la ochii și am plecat spre mașină. M-a ținut de mână strâns timp de 30 minute până am ajuns într-o clădire necunoscută. – Cât timp o să mă mai ții cu asta la ochii? – În câteva secunde e gata, stai! – Mai rezist 10 secunde 9-8-7... – E gata, poți să te uiți. Era o ușă pe care scria „welcome home”. Când am intrat înăuntru am văzut un buchet de flori pe o saltea și în jurul ei doar petale de flori. M-am apropiat să iau buchetul de flori de pe saltea și deasupra era un tablou cu noi doi. – Nu pot să cred! Ai făcut toate lucrurile astea cât timp am fost eu plecată? – De ce crezi că am fost atât de ocupat? Căutam apartament să-l închiriem, flori, tablou și toate astea după muncă. Îmi pare rău, dar va trebui să dormim pe saltea astăzi. – Tu vorbești serios? Nu mai plec de aici decât dacă vii cu mine! – Unde zbori după? – În Punta Cana. Doar nu te gândești să vii cu mine? 96

– Cum ar fi să facem o nebunie de genul? – Vrei să plecăm amândoi? Să mergem împreună? – Ai vrea asta? – Visez la asta! – Atunci ce mai așteptăm? Am strâns puțini bani, hai! Nu mai pot sta departe de tine! Aveam zâmbetul până la urechi și am stat toată noaptea treji, deși eu eram extrem de obosită. M-am gândit doar la cum am putea să călătorim în lume ca păsările cerului. Să avem o călătorie lungă și să ne oprim doar când vrem noi. Călătoria pe termen lung pe care voiam să o fac nu era un act de revoltă împotriva societății. Era un act de eliberare de programul 9-17. Călătoria pe termen lung nu necesita o „sumă mare de bani", era nevoie doar de curajul de a umbla liberi prin lume. În legătură banii știam că vom găsi noi o soluție. Îmi treceau prin minte toate escapadele pe care voiam să le fac împreună cu el și eu știam că dacă aș face nebunia asta, universul îmi va aduce o soluție. Dincolo de călătoria pe care voiam să o facem, stilul acesta de a umbla de nebuni este și el o perspectivă asupra vieții. Este despre căutarea aventurii în viața normală și despre viața normală în aventură. Deschiderea față de natură, față de oameni, locuri și lucruri care fac o persoană un explorator în sensul cel mai real și mai viu al cuvântului. Ceea ce voiam noi să facem nu era un „trend”, era doar o modalitate neobișnuită de a privi viața. Știam de pe atunci că cel mai important lucru din lume e timpul. El contează cel mai mult. Banii vin și pleacă. Așa că am ales să facem asta acum. Știți vorba aceea: „Acum sau niciodată”. Am ieșit afară cu pătura pe mine și mă gândeam la toate locurile în care visam să ajung. M-am așezat pe balcon și mă uităm la stele. – Hei, am dispărut 5 minute la duș și o iei la fugă din nou? spuse Max dinăuntru. – Sunt obișnuită să fiu mereu pe fugă. Fug după avioane, după vacanțe, după tine... – și îți place? – Ca să fiu sinceră, mi-ar plăcea mai mult să fugim împreună! – Putem să o facem, trebuie doar să credem și să muncim în direcția aceasta. – Sper să fie așa cum zici tu, să nu fim blocați toată viața la job-urile noastre. 97

– Termină cu gândirea asta, gândește pozitiv! – Ascultă-mă! Când ne uităm la cer într-o noapte înstelată, cum ar fi acum, ce vedem este sub 0,0001% din stelele din galaxia noastră. Exista miliarde de galaxii. Dacă o prezență divină poate crea toate acestea, poate face ca manifestarea visului tău să devină realitate. – Cât de magic a fost asta! – Nu, este magie, este doar felul meu de a fi. – Deci, asta înseamnă că plecăm în 2 zile în Punta Cana? – Eu credeam că am stabilit deja asta! zise Max și mă luă în brațe râzând. PUNTA CANA Eram foarte emoționată. Urma să-i spun căpitanului că iubitul meu vine cu noi 4 zile în Punta Cana. Ok, stați să o iau cu începutul și să vă explic cum funcționează treaba aceasta. După o perioada de timp de când te-ai angajat la companie, ei îți oferă acces la un id-travel în care poți să zbori cu câteva persoane, puține în cazul meu, în destinații exotice și la prețuri foarte ok. Un bilet München-Punta Cana era cateva sute de euro.. Merita să-l iau pe Max cu mine la hotel și să plătească o sumă mică în plus, tot era mult mai ieftin decât dacă mergeam noi separat în vacanță în Punta Cana. Trebuie la început să anunți căpitanul și șefa de cabină. Dacă îți dau „ok-ul” atunci poți lua cu tine pe cine vrei. Chiar dacă, să zicem, căpitanul și șefa de cabină nu au nimic împotrivă și sunt de acord să mai vină cineva cu tine, tot timpul colegii o să creadă că tu mergi în vacanță, fiindcă ai un însoțitor cu tine și ei nu. Ne-am îmbarcat, am făcut verificarea și așteptam să vină pasagerii. Cred că am salutat 300 și ceva de pasageri până să intre Max. Era ultimul. Ne uitam unul la altul și râdeam în hohote. Îmi era rușine să nu ne vadă cineva. Mă simțeam ca într-un film. Ați văzut Pan Am? Dacă nu l-ați văzut și vă interesează aviația, trebuie neapărat să îl vizionați. – Am crezut că nu mai intri în avion și că plecăm fără tine! – Cei buni sunt lăsați la final! – Treci la locul tău, nu poți sta lângă mine! 98

– Cine zice asta? – Aici în avion eu sunt șefa ta, așa că treci la loc și vin după aceea la tine. Era amuzant. Îmi cam distrăgea atenția de la munca în sine: servit de mâncare și băuturi, dar mă simțeam mult mai bine la muncă, asta cu siguranță. Ne-am tot prostit noi în avion, am râs, ne întâlneam ca în filme în partea aceea despărțitoare la avion și ne sărutam atunci când nu trecea nimeni. Pot spune că am avut fluturași în stomac tot zborul. Când am început service-ul, am ajuns la el și discuția suna cam așa: – Bună ziua, ce doriți să beți? Încercăm să fiu politicoasă, având în vedere că auzea toată lumea discuția pe care o aveam cu un pasager. – PE TINE vreau să te beau! spuse el încet și râzând. – Ai 3 secunde să-mi spui ce vrei, altfel plec și nici nu mai vin la tine tot zborul, răspund eu rușinată. Speram să nu fi auzit nimeni discuția. – Dă-mi te rog o apă, mai avem mult până ajungem! răspunse Max. – Doar 8 ore, au trecut 3. Unde te grăbești așa? – Bine că măcar suntem împreună! – Dacă ai ști că și eu mă gândesc la asta de când am decolat, dar apoi vom sări în marea albastră și 4 zile suntem în vacanță! – Ce job mișto ai! – Sună mult mai frumos acum că ești lângă mine. Trebuie să lucrez, ne întâlnim în față la povești. Dacă mai vrei ceva de mâncare spunele colegilor în spate să-ți dea mâncarea mea pentru echipaj. Când am ajuns în Punta Cana, Max era în continuare mirat de ceea ce se întâmplă. Cât de multă acțiune și energie mai avea toată lumea chiar și după zbor. Cât de organizat era totul. – Totul se mișcă exact ca la carte. Fiecare știe ce să facă și în ce direcție să meargă. E incredibil. – Știu, doar că asta se întâmplă fiindcă suntem instruiți să fim așa și mulți fac asta de ani de zile. Prin repetiție mereu reușești miracole. Am strâns în perioada aceasta scurtă din viață experiențe pe care în orice altă meserie le-aș fi strâns în ani buni de zile. Cumva meseria aceasta m-a maturizat. – Atunci nu înțeleg, de ce ai vrea să renunți? – Nu e vorba de a renunța, nu m-ai înțeles. Este despre a te dezvolta mai mult și a merge mai departe. A nu te bloca într-un singur loc. 99

Poți să schimbi direcția nu fiindcă ceva nu funcționează bine, ci pentru faptul că nu mai rezonezi cu el și vrei să faci o schimbare. Este viața mea și eu sunt la cârmă. Dacă nu iau acum decizii radicale, atunci când? Decizia pe care urmează să o fac nu este un stop pus în fața aventurii mele, din contră. Este un pas într-o direcție mai bună. – Stai, despre ce decizie vorbești iarăși? – Vei vedea, dar momentan oricum nu pot face nimic. Hai, am ajuns la hotel! Hotelul era pe malul mării și avea deschidere la una dintre cele mai frumoase plaje din Caraibe. De fapt, resortul un mic orășel: de la plaje cu întindere pe kilometri întregi la mall-uri, multe cluburi, săli de cinema și de jocuri de noroc, nu văzusem un resort atât de mare. Nu puteai merge pe jos dintr-un capăt în celălalt, fiindcă era mult prea departe. Exista un trenuleț cu mai multe stații dintr-un capăt în celălalt. În locația asta exista mai multă distracție la un loc decât în tot Sibiul meu. – Ce vrei să facem zilele acestea? – Absolut tot ce vrei tu. Am doar o rugăminte la tine: putem să mergem mâine pe plajă mai repede, așa pe la 6 dimineața? Vreau poză cu uniforma. – Bine, dar de ce? – Fiindcă e aproape gata prima mea cartea “Cum devii stewardesa” și îmi trebuie pentru copertă. – NU CRED! Sunt așa mândru de tine, abia aștept să o văd. Mă uitam cu drag și iubire la el, relația noastră de 2 ani de zile, era practic cea mai mare realizare a mea. – Am să-ți arăt tot, abia aștept să o citești, am pus multa munca și pasiune în cartea aceea. A doua zi, ne-am trezit așa cum am spus la ora 5.00 și am mers să facem coperta pentru carte. Cartea „Cum devii stewardesă”, pe care am scris-o prin zborurile mele pe plaje exotice. Este un ghid practic care îți explică pasii pe care trebuie sa-i urmezi pentru a deveni steward/esă, fara a urma un curs în acest sens. Zilele petrecute cu Max în Punta Cana au fost spuma, cea mai buna parte, din perioada aceea. Simteam ca am nevoie sa ma relaxez și cel

100

mai important, aveam nevoie de el. Voiam sa simt ca suntem un întreg, iar ca pe noi nu ne poate dărâma nici timpul, nici distanta. Ne-am plimbat, am povestit și ne-am gândit la toate planurile pe care le putem face după… – Vreau sa-ti arat ceva, haide cu mine.. – Unde mergem?, întrebam eu curioasa și îndrăgostita până în ruptul capului. – Pe plaja, vreau sa-ti citesc ceva. Era romantic totul, noi pe o insula exotica, la apus, alergând pe plajele goale. Ne-am așezat pe plaja, pregătise un loc drăguț și urma sa-mi spună ceva. Va zic sincer eram destul de emoționata, cum ne vedeam rar totul părea ca la prima întâlnire. – Ce urmează sa-mi citești? – Vei vedea, ti-am scris ceva când erai departe și decât să ți-o trimit, am preferat sa fiu cu tine când o vei auzi. Și a început… Nervi de soldat, răbdare de înger, totul e penal Când glasul tău mă face să mă pierd ca Dedal, Ajungând să mă-mbăt ca Icarius dar cu Absint, În final rătăcindu-mă tot la mine-n labirint. În ale mele adâncuri este scris în creion Despre ceea ce cântau și Kings of Leon. De când am vărsat ambii lacrimi pe "Closer", Rațiunea era deja înfrântă și afirma "chose her". Niciun tablou desenat și gândit de Dali, Nici Brâncuși la infinit de te-ar ciopli, De ar mai vrea și Newton cu aritmetica, N-ar putea nici care să-ți exprime estetica. Gaudi ar spune, prin arhitectură de cuvinte Că tot ce-avem în comun se află în minte. Natură, iubire și lumină, pe scurt Panteism, Dar ființa mea se îndoiește, oare ce-i Politeism?

101

Fiindcă muza mea e-un avatar de zeiță, Te rog permite-mi să mai folosesc o cheiță, Să accesez acel nivel utopic de excitație, Încât să mă iluminez cu vreo excogitație. Cum ar fi acest mic buchet intelectual Ca să te îmbogățească nu doar sentimental, Am făurit și contopit în aceste afirmații, Nu doar dragoste, ci și un strop de informații. Rare ori mai apar în plan așa zise puteri Ce mă neliniștesc, dar le aduc la tăceri Fiindcă de 8 martie ar putea niște flori Să iți atragă atenția spre niște așa-ziși actori? Când acest regizor a plănuit de dinainte Să te-apleci spre al lui buchet de cuvinte. – "Bouquet des paroles" Inima imi sarea din piept și lacrimii îmi curgeau pe obrajii roșii. Nu știam cum să mă exprim, la fel de frumos cum o făcuse el înainte. Nu puteam sa-mi închipui ce cuvinte ar fi descris iubirea pe care o aveam în suflet pentru el. – Îți mulțumesc… te iubesc foarte mult și nu mai vreau niciodată să fim despărțiți. – O sa mai fim, dar important este sa rămânem împreună. Am plâns puțin ținându-ne în brațe până a apus soarele, a fost un moment de eliberare. – Hai sa schimbam subiectul.. altfel nu ne mai revenim, spune-mi de carte. – Ce sa-ti povestesc? suspinam printre lacrimii – De ce nu ai vrut să povestești despre carte tuturor? – Fiindcă majoritatea nu ar fi înțeles că o fac pentru oamenii din țara mea, să le explic despre oportunitățile pe care le avem la noi și în alte țări și să ofer o șansă. Voiam doar să deschid ușile către un vis, un vis care este ușor de realizat. Nu știam câți m-ar fi înțeles, iar eu

102

nu voiam să mă laud. Mă gândeam că dacă vor să afle mai multe, mă urmăresc și mă vor întreba, dar nu voi deschide eu subiectul. – Poate ai dreptate, să știi că atunci chiar asta mi-am dorit. M-am uitat la cer și mi-am pus dorința să fii aici cu mine zilele acestea. – Mai stai și gândește-te la ce am discutat. Nu lua decizii pe baza emoției. – Problema este că pentru toate lucrurile importante în viață, timpul niciodată nu e corespunzător. Să pleci ca și stewardesă? Nu este ok, fiindcă ai facultate. Să faci călătoria vieții tale? Poate nu e momentul. Să scrii o carte? Ce va zice lumea? Să-ți începi altă carieră? Dacă o să eșuezi? Același întrebări, venite de la aceiași oameni cărora le este frică să trăiască, eu nu vreau să fiu ca ei. Vreau să-mi aleg singură destinul. – Condițiile nu sunt niciodată perfecte. „Într-o zi voi scrie o carte”. Nu, fă-o acum. „Într-o zi voi face asta, într-o zi o voi face pe cealaltă”, este o boală care îți duce toate visele în mormânt cu tine. – Ai dreptate… te iubesc atat de mult Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, simțeam că va urma ceva în perioada apropiată, dar nu aveam nicio idee ce ar putea fi. Mi-am făcut planuri cu Max, am scris la cartea mea. Am încercat să păstrez distanță între colegi, mai ales pentru că era și Max și poate nu se simțeau în largul lor sau poate le era dor de casă văzând cât de tare mă bucur să-l am pe el alături de mine. Totul se liniștise, cel puțin așa credeam. Totuși, nu eram pregătită de următorul zbor.

Un layover cu tata Mexic După un zbor relativ ușor, în care am și glumit cu piloții în cockpit, în timp ce treceam deasupra Cubei acestia ne spuneau sa nu ne uitam în jos ca ne acuza comunistii de spionaj. Astea desigur fiind glume din aviatie. 103

Am ajuns la Cancun, una dintre cele mai vestite statiuni din Mexic, abia ce ne-am cazat la hotel, și tata mi-a zis: – Hai să mergem la Coco Bongo, să înceapă distracția! Așa era tata mereu, pus pe distracție, aventurier, m-am bucurat mult ca l-am putut lua cu mine, să descopere și el cum este job-ul meu. Din mai multe puncte de vedere Cancunul semăna cu Mamaia, dar la alta scara. Hotelurile și resorturile superbe, se întind pe o fâșie de nisip într-o parte având marea în fată, și în cealaltă parte sunt lacuri cu apa dulce. Este agitatie și viața de noapte ca la Mamaia. In centrul Cancunului sunt multe discoteci, baruri, mulți turiști, și muzică peste tot. Autobuzele și mașinile mergeau cu viteză și aveau geamurile deschise. Din punctul meu de vedere era o agitație mai mare decât în Las Vegas. Animatori de la diverse discoteci te abordau de multe ori interacționând direct și negociind preturi, pentru a te convinge sa intri în clubul lor. Am intrat în Coco Bongo. Coco Bongo este cel mai celebru club din Cancun, cu spectacole live și playback-uri cu formații de dansatori profesioniști. Clubul avea ca și protagoniști acrobați de circ, trupa de balet, pitici și uriași. Pentru efecte speciale erau aruncate confeti, se foloseau lasere și artificii. Înainte de a intra , chiar am vizionat pe youtube filmulețe de la spectacolele dinăuntru. O data ce am intrat am dansat pe mese, ne-am împiedicat de pitici și ne-am distrat copios până dimineața. Cam așa erau zborurile bune, chiar daca erau mai puține, erau pline de distracție și oameni frumoși. A doua zi, am vrut sa înotam cu balenele rechin, dar am ajuns prea târziu așa ca am plecat pe Isla Mujeres. Acesta insula, deși este destul de micuță, are multe oportunități de distracție. Mașinuțe de golf, snorkeling, plaje superbe și multe alte activități. Așa ca am plecat acolo pentru câteva ore. Am înotat cu tata în larg și am văzut cei mai frumoși pești din viața mea. El era puțin speriat, să nu ne pierdem de grup, să nu ne fie furate lucrurile, iar eu cu colega mea ne amuzam copios fiindcă își făcea prea multe griji. Deși el are mai mult decât dublu vârstei noastre, noi aveam mai multa experiență în locurile acelea, mergeam de 2 ori pe luna în Cancun. Vă dați seama ca știam toate locațiile, ca la noi acasă. Dar știi cum sunt părinții până nu se conving ei, nu te lasă în pace.

104

Pe seara am vizitat Tulumul împreună cu el și prietena mea din aviație, am mers cu mașina pana acolo, iar după, am luat biciclete și am explorat zona, ne-am făcut poze și am mâncat cele mai bune smoothie bowls. Mă simțeam foarte liberă, parca eram în vacanța iar fiindcă îl aveam pe tata cu mine eram fericita și mă simțeam în siguranță. E frumos tare în Mexic, ai tot ce vrei de la relaxare, petreceri și natura superba. Când zic de natura, iți pot povesti pagini întregi despre cenotele turcoaz, marea curata, palmierii înalți, balenele din apa, lacuri roz și plaje cu flamingo. A doua zi ne-am îndreptat rapid spre Chichen Iza, una dintre marile minuni ale lumii, așa ne-au spus mexicanii. Cand am ajuns acolo eram tare incantata și mă simțeam recunoscătoare ca pot fi acolo împreună cu tata. Știam că în perioada aceea , doar job-ul acesta ma putea aduce în una dintre cele mai frumoase vacante alături de el.

105

JAMAICA Înapoi în Jamaica, locul acesta era o atracție pentru mine. Este unul dintre cele mai bune hoteluri cu cea mai bună mâncare. După un anumit timp, îți dorești liniște și confort în destinații. Asta desigur depinde și de cât timp zbori, dar și de personalitate. O parte din stewarzi prefera sa zboare în destinații cu nisip și soare pentru relaxare. Iar cealaltă parte prefera destinații animate, cum ar fi Las Vegas și Bangkok unde distracția nu se oprește niciodată. Cum am ajuns, m-am dus să iau prânzul și m-am întâlnit cu doi colegi. Unul dintre ei era cel de la Revelion care îmi făcuse probleme și altul o persoană nouă, simpatică de la primele conversații. Nu știu ce mi-a venit să fac asta, dar m-am dus să mă așez cu ei. – Hei, pot sta cu voi? – Ce vrei să-ți mai zic acum, să te ridici? Da, stai... și zâmbește ironic. Cred că dacă stau să mă gândesc, atunci mi s-a părut amuzant și părea că suntem prieteni, dar după aceea, sincer simțeam că am greșit așezându-mă cu ei. – Despre ce povestiți? întreb eu încercând să mă apropii de ei. De multe ori, crezi că cei cu care lucrezi sunt prietenii tăi, fiindcă îi vezi mereu cu tine la masă, pe plajă, în piscină. Din păcate nu este mereu așa. – Povestim despre Berlin și cum e viața acolo. – Și cum este, presupun că total altfel față de München. – Mda, eu stau în Berlin și pot spune că viața e nebună acolo, weekendurile sunt pline. Niciodată nu stai în casă, toată noaptea mergi doar în cluburi. – și dacă ai zboruri? – Merg între zboruri, nu îmi pasă, spuse el lejer, în timp ce râdea. – Păi, și cum reziști mereu nopților pierdute? – Eh, cum rezist... cu grijă! râdea și se uita la colegul său ca și când doar ei știu despre ce vorbesc. Ideea este că eu nu mă pricep la substante mai mult sau mai putin interzise. – Bănuiesc că iei ceva, altfel nu ai cum să stai atâtea ore treaz și a doua zi, să mergi la zbor. – Uneori, da! 106

– Păi, și ce iei, diferite substanțe? – Mda, dar asta mai rar, iau diferite pastile, depinde ce senzație vreau în seara aceea. Oricum le-am cam încercat pe toate, spuse el relaxat. Nu îmi venea să cred ce aud și nu puteam să înțeleg cum de vorbește atât de lejer despre asta. – Dar nu îți este frică? – Nu, Doamne, deja știu ce și cum să iau. Depinde ce vreau să fac în noaptea aia sau unde merg, ce n-ai înțeles? Eram tot mai șocată, dar preferam să nu arăt. – și nu ți-a fost niciodată teamă de autorități? – Să se prindă? Nu funcționează așa ușor lucrurile. Eram șocată de ce auzeam și nu știam daca glumea sau vorbea serios. Am preferat sa plec și sa pun punct discuției astea. Nu mai dau alte detalii. Era unul dintre personajele negative din firma, ca el mai erau și alții. La fel cum erau și oameni extraordinari în firma. A doua zi, eram în recepția hotelului și urma să trecem oceanul înapoi spre Germania. – Suntem toți? o întreabă căpitanul pe șefa de cabină. – Da, așa se pare! răspunde ea. – Ok, atunci să începem. „Fit to fly” toata lumea? – Daaa, răspund eu și câțiva colegi în timp ce aprobăm din cap. – Astăzi zburăm 10 ore până în Düsseldorf. – Oh, doar 10? se auzeau voci din spatele cabinei. – Vom avea puține turbulențe în a doua parte a zborului. Vă rog să fiți foarte atenți când faceți verificarea avionului, nu vrem să uităm ceva pe sub scaune. Dacă ceva vi se pare în neregulă vizual sau olfactiv, să-mi spuneți. „Da!”, „OK!”, se auzea prin mulțime. – Cam atât am de spus, vă las cu șefa de cabină. Aceasta era o discuție scurtă cu căpitanul înainte de zbor, urmată de o ședință cu șefa de cabină în care discutam diferite cazuri: foc în baie, o persoană care face pre-infarct, probleme cu fumatul, bătăi între pasagerii etc. Acesta este un proces de training care se face înainte de fiecare zbor. Chiar dacă se întâmplă foarte rar, dacă e ceva, echipajul de bord trebuie mereu să știe cum să reacționeze și să facă acest lucru corect și cât mai rapid. Poate am mai spus, dar echipajul de bord nu este acolo doar pentru a servi cafea și a împărți mâncare, este pentru 107

situații de urgență și pentru a salva vieți, ceea ce este mult mai important. – Vă rog să vă grăbiți cu service-ul, a trecut deja jumătate de zbor și voiam să facem o scurtă pauză! țipă colega de pe poziția 4L. – Ne cerem scuze că am stat atât, dar din cauză că am avut întârziere, lumea era flămândă și tot cumpărau mâncare, nu mai avem aproape nimic. – Off, am văzut că ați lucrat mult. Vrei să merg să fac vânzare de produse “duty-free” în locul vostru? continuă ea. – Ești o drăguță, dar strânge de aici și apoi fă o pauză până terminăm noi, eu mă descurc la duty-free, spun eu și încep să împing trolley-ul pe gang. Mereu mergem până în față și ne întoarcem spre spatele avionului până servim pe toată lumea. – Ai chef să strigăm? îl întreb pe un coleg din față. – Hai, dar încet, unii văd că au adormit, continuă el. – Parfumuri, țigări, duty-free, încep eu. – Creme, ceasuri și alte produse cosmetice, continuă el. Era ca un târg pe patru roți. Strigam ce aveam în coș și vindeam la oameni. Diferența între târg și ce făceam noi era că oamenii stăteau jos și noi ne deplasam cu marfa. Când vezi că nu cumpără nimeni, îți fuge gândul în tot felul de direcții, mai ești și obosită. Apoi, îți aduci aminte că dacă vinzi bine primești un procent minuscul din ce ai vândut, așa că începi să strigi din nou. „Parfumuri, țigări …”. Mă întorc la un domn din spatele meu care se uită la mine și crezând că vrea să cumpere îl întreb: – Bună ziua, doriți să cumpărați ceva? zâmbesc și mă uit în ochii lui. Exact în clipa aceea, persoana și-a dat ochii peste cap și a început să tremure. Inima a început să-mi bată mai tare, știam ce se întâmplă. – ARE O CRIZĂ! mă întorc și strig la colega mea. Am încercat să-l întreb ceva, nu știam dacă are medicamente la el sau nu, dar era prea târziu. Am ridicat măsuța din față pentru a nu se lovi și am încercat să-l protejez. Făcea mișcări bruște, își mușcase limba și făcea spume roșii la gură. Nu știam dacă așa ceva este normal, era pentru prima dată când văzusem pe cineva că are o criză epileptică în fața mea. Chiar dacă ești pregătit și ți se spune cum să reacționezi în situațiile respective, uneori rămâi imobilizat. Voiam să fie bine, să iasă totul perfect și să își revină cât mai repede. Aveam sânge pe cămașă, el se mișca și lumea se ridicase de pe scaune să se 108

uite la ce se întâmplă. Pentru câteva secunde, am uitat că sunt într-un avion, scena era înfricoșătoare. Când s-a oprit, tremuram toată. Chiar dacă știi că se va rezolva, îi vrei binele pasagerului. Simți că este în grija ta și că tu ești responsabilă pentru ce se întâmplă. Pentru situații de acest fel există meseria de stewardesă. După ce nu mai mișca, am încercat să-i verific respirația și să acționez, să-l scot din scaun. NU AVEAM NICIO ȘANSĂ. Domnul avea 1,80 și ceva și peste 90 de kg, nu puteam mișca nimic. Mă ridic și mă uit la colegul meu. – Te rog, hai și ajută-mă! am țipat din cealaltă parte a avionul Când a venit colegul meu, l-am scos împreună. Am încercat să-l aducem în poziția de siguranță și să aplicăm tot ce știam și am învățat. Nimic nu mai conta, voiam doar să își revină. Vă spun sincer că a fost unul dintre cele mai puternice momente emoționale din viața mea. Am trăit multe sentimente deodată. Am plecat din avionul acela cu sânge pe camasa și obosită până peste cap. Când am ieșit din avion, am numit cursa aceea „cea mai bună și cea mai rea” pe care am avut-o vreodată. De ce? A fost greu, mi-a fost frică și scenele pe care le-am văzut... nu cred că am să le uit niciodată. În același timp, a fost și cursa la care am simțit că am dat ceva, că am fost eu singură acolo și am ajutat, că am putut face un bine. Omul acela mi-a adus mai multă maturitate, conștientizare și seriozitate în zboruri. Pe lângă asta, mi-a dat o lecție. M-a făcut să realizez cât de scurtă este viața și cât de important este să facem ceea ce ne place cât trăim. Am aterizat eram libera, trebuia sa iau următorul avion spre casa. Era 9.00 dimineața în Düsseldorf și mă grăbeam să prind avionul către München. Eram murdară și abia mai alergam pe tocuri, îmi târâiam picioarele și simțeam că îmi vine să leșin la fiecare pas. Nu știam ce mi se mai întâmplă. Eram buimăcită și voiam acasă. În timp ce alergam, îmi sună telefonul. Îl simțeam cum vibrează în buzunar, dar nu mă puteam opri. Dacă nu prindeam avionul acela, trebuia să mai rămân în Dusseldorf încă 3 ore. Nu voiam să mai adorm pe bănci prin aeroporturi cum făceam de obicei. Eram la securitate și telefonul era în cutie și vibra. Mă uitam la el cum sună și mă gândeam că dacă până ies pe partea cealaltă încă sună, atunci am să pun mâna pe el și am să răspund. Mă gândeam la 109

toate lucrurile pe care le avem în cap și pe care trebuia sa le rezolv. Am fugit sa prind avionul, dar cand ajunsesem deja era prea târziu. L-am sunat pe Max și i-am spus ca am pierdut avionul și ca voi ajunge mai târziu, ca am avut un zbor greu și ca îmi este dor de el și îl iubesc. M-am dus într-o cafenea să ma relaxez. „Which is the next destination?” Scria pe un afiș mare în fața ochiilor mei. O întrebare atât de simplă pentru unii. Daca m-ați fi întrebat pe mine la începutul cărții care este destinația mea, aș fi spus „Caraibe” sau ceva asemănător. Acum, simțeam că destinația este alta. M-am așezat la bar și mi-am comandat o apă. Suflam ușurată de la toate lucrurile întâmplate și în același timp mintea îmi zbura în nenumărate direcții. În momentul acela am auzit o voce din spatele meu: – Stefana, tu ești? întrebase o fată de aproximativ 14 ani cu zâmbetul până la urechi. – Bună, ne cunoaștem? am întrebat eu cu o oarecare ezitare. Eram epuizată și nu prea aveam poftă de discuții. – Eu da.. practic nu.. dar teoretic... te știu de pe Instagram, te urmăresc de câteva luni și ești o inspirație pentru mine, spuse ea bâlbâindu-se. M-am uitat în ochii ei și m-am blocat. Mă făcuse atât de fericită cu o simplă frază. – Ești singură? – Acolo pe banca din colt sunt părinții mei, așteptăm să ne îmbarcăm. – Vrei să stai cu mine? Am pierdut un zbor, deci sunt liberă. – Vreau să stau cu tine și vreau sa fiu ca tine! Vreau să fiu stewardesă! Mă uitam la ea și mă vedeam pe mine. – Nu crezi că o să fiu fericită dacă voi deveni stewardesă? – Nu știu dacă ți se va potrivi meseria aceasta fiindcă nu știu dacă mi se potrivește nici mie. Ceea ce știu este că dacă aș avea din nou 14 ani la fel ca tine, aș căuta încontinuu să-mi găsesc un țel în viață. Eu am avut mai multe obiective, destinații în care voiam să ajung, dar nu ele m-au făcut fericită, ci drumul către ele. – Atunci, eu ce ar trebui să fac? răspunse ea inocent

110

– Ar trebui să înveți să cazi și să pierzi, să nu iți fie frică de eșec. Suntem clădiți să gândim în șabloane, școala ne pregătește pentru rutină, dar în viitor ceea ce va conta este creativitatea. – Și cum ne eliberăm de rutină? – De multe ori, este bine să fii un pic nebun. – Nebun? – Să nu te vinzi. Să îi asculți pe toți, dar să te crezi doar pe tine. Să nu fii o oaie condusă de turmă. Mai bine să fii un lup singuratic. – Și dacă o să pierd fiindcă nu îi ascult pe alții? Dacă o să greșesc în drumul meu? – Nu trebuie să îți fie frică de eșecuri, din eșecuri înveți mai mult decât din victorii. E important să știi să pierzi. Cel mai liber om este cel care nu mai are nimic de pierdut și care nu trebuie să mintă niciodată. – și dacă o să fiu liberă, voi fi fericită? – Libertatea e dreptul de a alege de cine depinzi. Și fericirea nu este o stare continuă, fericirea este o stare de moment. – Și tu la 21 de ani te consideri liberă și fericită? – Nu știu dacă sunt liberă și nu știu dacă sunt fericită, dar iubesc viața cu suișurile și coborâșurile ei. – Am înțeles. Și atunci, înainte să plec spre poartă, tu ce mi-ai sugera sa fac mai departe în viață? – Să nu crezi în ce îți spun alții că trebuie să faci, să-ti asculți vocea interioară. Ia-ți deciziile singură, doar tu știi ce-i mai bine pentru tine. Alege-ți o destinație și bucură-te de drumul către ea. Discuția noastră a durat zeci de minute și mi-am dat seama că întrebările ei sunt, de fapt, și întrebările mele. Întrebări cărora nu leam găsit încă un răspuns clar, pâna la vârsta de 21 de ani. M-am ridicat, mi-am luat rămas bun de la Anabela și am părăsit aeroportul. Era ultima oară când am purtat uniforma de stewardesă și prima oară cand nu știam care va fi următorul ocean pe care o să-l străbat de deasupra norilor.

111

112