Curs De Dans Revizuit.doc

SUPORT DE CURS NOŢIUNI DE TEORIE ŞI METODICĂ A PREGĂTIRII PENTRU

PROFESIUNEA DE DANSATOR (DANSATOARE)

Autor : Georgeta VLĂDUŢU Licenţiat în Educaţie fizică şi sport -specializare Gimnastică Ritmică Sportivă Masterat în Antrenament Sportiv de Înaltă Performanţă

2005

CUPRINS I INTRODUCERE..............................................................................................................................4 1.1. DANSUL – DEFINIŢIE, ÎNCADRARE, ISTORIC ŞI TRADIŢII .............................................................4 1.2. ACOMPANIAMENTUL MUZICAL...................................................................................................7 1.2.1. Noţiuni de agogică.............................................................................................................7 1.2.2. Noţiuni de dinamică muzicală...........................................................................................8 1.3. ECHIPAMENT SPECIFIC ŞI RECUZITĂ............................................................................................9 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ...........................................................................................12 2.1. ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ CU APLICAŢII ÎN DANS..........................................................................12 2.1.1.Particularităţi ale învăţării în dans.................................................................................12 2.1.2.Principii de bază privind dirijarea şi desfăşurarea învăţării..........................................14 2.2. PRINCIPALELE TIPURI DE MIŞCĂRI ŞI COMPORTAMENTE MOTRICE ÎN DANS..............................15 2.2.1. Caracteristici generale.....................................................................................................15 2.2.2. Tehnica corporală............................................................................................................16 2.2.3. Sistematizarea conţinutului tehnicii corporale...............................................................16 2.3. METODICA ÎNVĂŢĂRII, CONSOLIDĂRII, PERFECŢIONĂRII CONŢINUTULUI MOTRIC SPECIFIC DANSULUI........................................................................................................................................17 2.3.1. Stadiile învăţării unui algoritm ......................................................................................18 2.3.2. Lecţia de antrenament în dans........................................................................................19 2.3.3. Particularităţi ale programării şi planificării antrenamentului în dans.......................23 2.3.4. Utilizarea metodelor moderne de învăţare......................................................................26 2.3.5. Noţiuni de coregrafie.......................................................................................................26 2.3.6. Noţiuni de regie şi interpretare artistică.........................................................................28 2.3.7. Realizarea activităţilor pre - spectacol............................................................................28 2.3.7.1. Noţiuni legate de efectuarea machiajului...............................................................28 2.3.7.2. Noţiuni legate de coafură / pieptănătură...............................................................29 2.3.7.3. Normele de igienă generală şi personală................................................................30 2.3.8. Criterii de evaluare şi apreciere a programelor artistice , solistice şi de grup..............31 3. CLASIFICAREA TIPURILOR DE DANS.................................................................................33 3.1. DANS CLASIC............................................................................................................................33 3.1.1. Noţiuni din baletul clasic la centru şi la bara de perete.................................................33 3.1.2. Modele operaţionale şi mijloace de realizare..................................................................33 3.2 DANS DE CARACTER..................................................................................................................37 3.2.1. Dans popular românesc...................................................................................................38 3.2.2. Dans oriental - arăbesc, indian, egiptean.......................................................................39 3.2.3. Dans latino – american şi spaniol...................................................................................40 3.2.4. Dans irlandez...................................................................................................................41 3.2.5. Dansul „country”.............................................................................................................41 3.3. DANS SPORTIV..........................................................................................................................42 3.3.1. Dansuri standard.............................................................................................................43 a. Valsul Lent.........................................................................................................................43 b. Tangou................................................................................................................................44 c. Vals Vienez..........................................................................................................................46 d. Fox Trot..............................................................................................................................46 2

e. Quick Step..........................................................................................................................47 3.3.2. Dansuri latino- americane...............................................................................................48 a). Samba................................................................................................................................48 b). Cha – Cha - Cha...............................................................................................................49 c). Rumba...............................................................................................................................50 d). Paso doble.........................................................................................................................51 e). Jive.....................................................................................................................................52 3.4. DANS MODERN..........................................................................................................................54 a). Dansul disco......................................................................................................................54 b). Dansul retro şi jazz..........................................................................................................55 c). Dansurile acrobatice........................................................................................................55 d). Dansul sexy.......................................................................................................................55 e). Hip – hop, rap, brakedance.............................................................................................57 f). Dansurile mixte.................................................................................................................57 3.5. DANSURI SEXY LA BARA VERTICALĂ..........................................................................................57 3.6. DANS DE GRUP SAU ÎN ANSAMBLU...........................................................................................59 4. CRITERII DE SELECŢIE PENTRU ASPIRANŢII LA MESERIA DE DANSATOR.........60 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................................................62

3

I INTRODUCERE 1.1. DANSUL – DEFINIŢIE, ÎNCADRARE, ISTORIC ŞI TRADIŢII Dansul, conform lucrării “History of the dance in art and education”(16), este o activitate fizică executată de un individ sau un grup de oameni, care se desfăşoară în prezenţa acompaniamentului muzical sau doar a percuţiei. Are la bază combinaţii de mişcări simple şi complexe ale tuturor segmentelor corporale şi ale trunchiului. Dansul are drept scop principal exprimarea de către performer a trăirilor interioare şi a emoţiei, precum şi, un scop social în cadrul unor ritualuri religioase, urmărind asigurarea bunei dispoziţii sau orice alt scopuri. Se poate spune că există de când lumea şi de-a lungul vremii a avut o evoluţie ascendentă continuă, atingând nivelul de artă. Dansul stă la baza multor activităţi fizice, care ulterior s-au constituit în discipline sportive, cum ar fi : gimnastica artistică, gimnastica ritmică sportivă, patinajul artistic(discipline olimpice), precum şi baletul, dansul sportiv, gimnastica aerobică. De asemenea, datorită calităţilor sale recreative constituie un mijloc de relaxare prin mişcare, astfel regăsindu-l în cadru activităţilor de bază din cadrul saloanelor de frumuseţe, a cluburilor de dans, a centrelor de pregătire a tinerilor pentru o nouă meserie, a cluburilor, restaurantelor şi discotecilor. Dansul este bine reprezentat şi în programele de televiziune şi în cadrul unor spectacole de divertisment teatral. În ţările dezvoltate există studiouri de dans unde orice persoană sau cuplu, indiferent de vârstă, pot înscrie în vederea iniţierii în tainele diferitelor stiluri de dans, cu scopul îmbunătăţirii capacităţii funcţionale a organismului şi a eliminării stess-ului cotidian (terapie prin mişcare). În “History of the dance in art education” găsim că se disting două situaţii de desfăşurare a dansului: -dansul efectuat de către oameni, ca activitate de masă sau de către un individ pentru el însuşi, fără a urmării performanţa şi fără audienţă; -dansul care vizează performanţa artistică şi se desfăşoară în prezenţa publicului. În lumina celor mai sus subliniate, John Martin enunţă două categorii: I. Dansul care este realizat în scopul împlinirii emoţionale a unui individ, fără a include neapărat interesul spectatorului, II. Dansul ca activitate ce încântă spectatorul prin evidenţierea unor calităţi motrice deosebite, prin împărtăşirea unei poveşti sau comunicării unei stări emoţionale, având o prezenţă scenică plăcută. Dansul – Istorie şi tradiţii Din cultura primitivă şi până în prezent dansul a fost o formă majoră de exprimare a oamenilor, fiind prezent în ritualurile religioase şi în artă. Probabil a fost unul dintre primele gesturi folosite în comunicare. Multe din dansurile primitive au drept scop invocarea fertilităţii, fenomene ale naturii, lupta dintre bine şi rău, altele sunt dansuri închinate războiului sau astrelor („Dansul soarelui” la indienii din America, la egipteni ş.a.), precum şi ceremonii închinate naşterii, căsătoriilor sau ritualurilor funerare. În Egiptul antic, în timpul civilizaţiilor înfloritoare, dansul se desfăşura în cadrul unor procesiuni religioase de îmbălsămare . De asemenea, tot la egipteni găsim ca dansuri tradiţionale, dansul stelelor bazat pe mişcările sistemului solar şi care era destinat creşterii fertilităţii pământului . Pharaoh însuşi a participat la dansuri rituale. Tot în acele vremuri sunt consemnate dansuri ale profesioniştilor realizate în scop spectacular, pentru menţinerea bunei dispoziţii. 4

În Grecia antică, Platon considera dansul o formă naturală de exprimare a dorinţei celor tineri de a-şi mişca corpul în concordanţă cu trăirile emoţionale şi mai ales în „scopul plăcerii şi încântării”. Grecii din acele vremuri erau instruiţi în arta dansului, încă de la vârste foarte fragede, de către profesori specializaţi. Grecii antici practicau o serie de discipline sportive în şcoli de pregătire numite „Palestre” şi „Gymnasium”. Numeroase fresce descriu activităţile fizice practicate de către grecii în antichitate, printre care şi „ Pyrric dances” – care era un dans ce se putea desfăşura de unul singur (solo), în doi sau în ansamblu. Acesta reprezenta o succesiune de mişcări executate de către trupele de luptători, care mimau scene de război, astfel soldaţilor li se solicita o bună coordonare minte – corp , putere musculară şi disciplină, făcându-i învingători pe câmpul de luptă. De fapt, aceste dansuri au reprezentat primele forme de antrenament pentru formarea reprezentării corecte a mişcării de luptă, fapt pentru care grecii, mai apoi au devenit învingători pe câmpul de luptă. La festivalul Dionysian, ce sărbătorea poetul şi conducătorul, întâlnim unul din principalele dansuri numit „Dithyramb”. În perioada elenistică şi greco-romană pantomima sau dansul pantomimic a devenit foarte popular. Dansatorul purta diferite costume şi măşti pe parcursul prezentării unei poveşti în câteva episoade (scene), fiecare fiind acompaniat muzical diferit. Acest gen de spectacole, de pantomimă, le întâlnim şi în Roma antică. În Grecia vedem o civilizaţie a începutului dansului, care era parte esenţială în cadrul elementelor religioase, dar şi parte importantă în antrenamentul militar. Această activitate a avut rol esenţial, atât în dezvoltarea activităţilor de spectacol, precum şi în dezvoltarea propriu-zisă a dansului. Întotdeauna profund respectat de către greci, dansului i-a fost atribuit una din cele şapte muze ale artei , numită Terpsichore. În filozofia totală greacă , de-a lungul perioadei lui Pericles exista credinţa că integritatea minţii, spiritului şi corpului este menţinută prin practicarea activităţilor artistice şi este esenţială pentru exprimarea spiritului uman. Dansul în Roma antică a fost o activitate mai puţin importantă decât la greci. Romanii educaţi au considerat Grecia ca fiind o sursă de cultură şi civilizaţie, astfel aristocraţii romani vorbeau greceşte, angajau tutori greci şi copiau arta şi literatura greacă. La romani se practicau spectacole susţinute de către sclavi proveniţi din multe naţiuni pe care ei le-au cotropit, dansurile devenind în acea perioadă brutale şi senzaţionale. Tot în Roma antică în cadrul corporaţiei „Salii” ( dans) se desfăşurau dansuri rituale cu diverse arme în scopul purificării câmpurilor de bătălie şi în cinstea zeului Marte (al războiului). În secolul al XIII-lea , apare dansul de curte şi mai apoi dansul de curte în sălile de bal – primul bal fiind menţionat în 1350 la Frankfurt am – Main . Acestea se desfăşurau pe o podea de lemn moale, lustruită şi dată cu lac, ceea ce permitea dansatorilor să efectueze „paşi variaţi şi întoarceri”. În Europa, în epoca de mijloc, dansul a fost puternic dezaprobat de către biserica catolică şi chiar interzis. Mai târziu, în Italia, în secolul al XIV-lea, apare o formă de dans ce se crede a fi fost rezultatul unei muşcături de păianjen „Tarantula” şi care poartă denumirea de „Tarantella”. Şi astăzi în multe provincii italiene este cunoscut, fiind un dans popular tradiţional. Odată cu epoca renascentistă – secolul al XIV-lea în Italia şi Franţa au înflorit toate artele, iar interesul pentru exprimarea artistică au renăscut. La curţile europene, între sec. al XV-lea şi al XVIlea activităţile artistice şi în special dansul se exprimau sub două aspecte: dansuri variate de curte, interpretate de către nobilime, ce făceau parte din educaţie specifică de curte; spectacole artistice (teatru, concerte, pantomimă) şi în special, spectacole de balet. Între secolele al XIV-lea şi al XV-lea, la curtea italiană maeştrii de dans au început să dezvolte o teorie a instruirii în dans care sistematiza o serie de stiluri şi mişcări. De-a lungul acestei perioade 5

la toate curţile europene (Italia, Franţa, Anglia, Spania, etc.) dansul a devenit o activitate de bază, indispensabilă în educaţia nobililor. În 1463, Guglielmo Ebreo (William the Jew) scrie primul text despre calităţile necesare dansatorului: simţul ritmului, simţul spaţiului, graţie şi strălucire, memorie, stil (manieră de interpretare), plasticitate, mister( originalitate ). Primul spectacol de balet este consemnat în anul 1951 şi s-a numit „Ballet Comique de la Reine”, fiind montat la curtea lui Henry al III-lea al Franţei. Termenul balet vine din limba italiană (ballare – a dansa în sălile de bal). Epoca medievală a reprezentat o etapă de dezvoltare majoră în domeniul dansului, astfel în timpul regelui Louise al XIV-lea numit şi „Regele Soare” , baletul a cunoscut un progres imens, regele însuşi fiind un excelent dansator încă de tânăr. Maestrul lui de dans Pierre Beauchamps (1636 – 1719), fiind cel care a înfiinţat prima Academie de Balet la Paris. El a stabilit regulile baletului descriind plasamentul „en dehors” ridicat la rangul de principiu de bază, poziţiile picioarelor şi braţelor descrise de el, fiind cunoscute ca poziţii de bază chiar şi în prezent. Munca lui Pierre Beauchamps a fost continuată de Raul Anger Feillet, care în 1700 publică o primă teorie a unei şcoli de dans academic. După numai jumătate de secol Jean George Noverre reformează baletul realizând scrierile „Lettres sur la dance et sur les ballets” („Scrisori despre dans şi balete”), care reprezintă o remarcabilă analiză, care stabileşte astfel, principiile fundamentale ale baletului şi dansului. Dansul modern se poate spune că a început odată cu Isadora Duncan, care a îndepărtat barierele baletului clasic (pe care îl găsea a fi „artificial şi monoton”) şi a creat o nouă modalitate de exprimare prin mişcare – a dansului inspirat din viaţa contemporană, vitală şi în continuă schimbare. O mare contribuţie în dezvoltarea dansului a avut-o baletul rusesc, care a dat lumii mulţi balerini de succes, maeştrii la curţile regale europene. Dintre aceştia amintim pe Michel Fokine şi Serge Diaghileff, balerini, coregrafi şi profesori, care la sfârşitul secolului al .XIX.-lea au realizat o reformă radicală a baletului, deci putem spune că odată cu ei a început era baletului modern, realizând o combinaţie între coregrafie, pictură şi muzică. Au urmat Vaslav Nijinskz şi Anna Pavllova, care la începutul secolului al.XX-lea formau un cuplu rămas legendar, desăvârşind arta baletului şi fiind cunoscuţi ca unii dintre cei mai buni dansatori din toate timpurile. Baletul din Rusia a influenţat arta dansului din toate ţările, atât cele europene cât şi cele de dincolo de ocean (Continentul American). „Baletele ruse” – revoluţionează concepţia spectacologică a spectatorului de balet. „Stagiunile ruse” ale lui Diaghilev, Relaţiile compozitor – coregraf – dansator - scenograf în viziunea lui Petipa, Fokin, B. Nijinska, V. Nijinska,. Serge Lifar – noua estetică a coregrafiei. În România în arta dansului s-au remarcat Elena Dacian şi Petre Ciortea, Puşa Niculescu şi Gheorghe Cotovelea artişti de valoare creatori de roluri celebre în „Petruşca”, „Călin”, etc. Alţi interpreţi remarcabili români au mai fost: Sanda Orleanu, Irinel Liciu şi Sergiu Ştefanschi, Alexa Dumitrache - Mezincescu şi Sergiu Ştefanschi în opere ca „Floarea roşie”, „Lacul lebedelor”, „Giselle”, etc. În prezent, dansul reprezintă o activitate artistică care se manifestă atât în domeniul profesionist (spectacole de dans contemporan, balet clasic, spectacole de teatru şi circ – divertisment, dans sportiv, dans aerobic, spectacole din cadrul night-club-urilor , etc.) cât şi în cel recreativ (discoteci, parcuri , reuniuni familiale, etc.). 6

1.2. ACOMPANIAMENTUL MUZICAL Particularitatea distinctă a dansului o reprezintă prezenţa acompaniamentului muzical, care implică existenţa unei armonii perfecte între execuţiile artistice specifice dansului şi muzică. Din acest punct de vedere prezenţa acompaniamentului muzical reprezintă şi un procedeu metodicoestetic specific dansului, care asigură însuşirea rapidă şi temeinică a conţinutului deprinderilor motrice specifice paşilor şi acţiunilor în dans. Nu în ultimul rând prezenţa muzicii creează o stare emoţională favorabilă susţinerii efortului fizic prin caracterul mobilizator pe care îl are în efectuarea acţiunilor prin activarea sistemului nervos central. Totodată acompaniamentul muzical optimizează nivelul percepţiei motrice şi prin varietatea ritmurilor ajută la exprimarea artistică corporală de înalt nivel a dansatorilor. Muzica participă la dezvoltarea imaginaţiei creatoare stimulând activitatea independentă şi ajutându-l pe dansator să fie original şi variat. Expresivitatea motrică trebuie să fie în concordanţă cu acompaniamentul muzical sub două aspecte: din punct de vedere al caracterului (coloratura) pieselor muzicale , care poate fi vesel, vioi, săltăreţ, eroic, solemn, liric – senzual; din punct de vedere al specificului mijloacelor de expresivitate muzicală concretizate în agogică şi dinamică. Agogica cuprinde particularităţile sunetelor muzicale, reprezentarea grafică a acestora, măsura muzicală, ritmul şi tempoul muzical. Dinamica este corelaţia intensităţii sunetelor şi anume forma şi frazarea muzicală, melodia şi armonia. Orice dansator pentru a interpreta corect muzica trebuie să aibă noţiuni minime legate de agogica şi dinamica acompaniamentului muzical astfel reuşind să execute adecvat orice tip de dans şi nu în ultimul rând să îmbine armonios programele artistice. 1.2.1. Noţiuni de agogică Sunetul muzical - reprezintă o mişcare de vibraţie transmisă sub formă de undă şi care se propagă în toate direcţiile spaţiului. Se exprimă grafic prin note muzicale şi se notează prin semne speciale înscrise pe partitură. Notele au durată şi valoare diferită reprezentată prin notă întreagă, doime, pătrime, optime. Mai multe note muzicale alcătuiesc măsura muzicală. Măsura muzicală este exprimată prin numărul şi valoarea notelor muzicale cuprinse în intervalul a două bare paralele, perpendiculare pe portativ. În cadrul iniţierii în dans se recomandă să se utilizeze cu precădere piese muzicale alcătuite într-o succesiune metrică egală. Fragmentele muzicale recomandate la grupele de începători sunt: măsura 2 / 4 – piese muzicale având ritm de disco, dance, retro, muzică folclorică (latino, orientală, etc); măsura 3 / 4 – piese muzicale lente cu tentă lirică senzuală: vals, rhythm & blues, retro lent, ş.a.; măsura 4 / 4 – muzică ritmată : marş, tarantelă, jazz, disco şi ritmuri mai nou apărute cum ar fi: house, dance , trance, ş.a. Succesiunea unui număr diferit de măsuri muzicale alcătuieşte o frază muzicală. Fraza muzicală - are un început, o desfăşurare crescândă numită parte ascendentă, un răspuns, parte consecentă şi o încheiere. Poate avea 3,4,5 ... 8 măsuri muzicale în funcţie de intenţia compozitorului. Pentru respectarea continuităţii frazării – o combinaţie de dans trebuie să aibă o succesiune motrică în care partea finală a unei mişcări să constituie parte iniţială pentru 7

următoarea mişcare. Un program artistic trebuie să debuteze simultan cu începerea frazei muzicale, să aibă o desfăşurare logică, fluentă, înlănţuită corespunzător succesiunii măsurilor muzicale şi o încheiere care să fie în concordanţă cu finalul frazei muzicale. Astfel, dansul reprezintă o succesiune pe structuri tehnice corporale şi deplasări variate aflate în coeziune şi armonie desfăşurându-se logic de la început şi până la final. Ritmul în muzică este reprezentat prin două aspecte: I – succesiunea timpilor forte accentuaţi în cuprinsul măsurilor unui fragment muzical, II – durata diferită a valorilor notelor muzicale. Concordanţa acţiunilor din dans cu ritmul muzical este reprezentată prin capacitatea de a efectua înlănţuirile într-o evoluţie spaţială şi temporală simetrică, periodică, accentuată conform particularităţilor ritmice proprii fiecărui fragment muzical. Ritmicitatea muzicală este diferită astfel : în măsura 4/4 ritm de marş accentul tare pe timpul 1 şi semitare pe timpul 3, în măsura 3/4 la ritmul de polcă şi disco accentul cade pe primul timp, în măsura 3/4 ritm de vals de asemeni, este accentuat timpul 1, în timp ce la ritmul de mazurcă accentele cad pe timpii 1 şi 3 . La muzica disco măsura muzicală 2 / 4 ; 4 / 4 sunt accentuaţi toţi timpii prin percuţii (pulsaţii). Tempoul - reprezintă viteza cu care se succed sunetele într-o piesă muzicală şi determină viteza de efectuare a acţiunilor în dans. Orice piesă muzicală scrisă cuprinde indicaţii de tempo care se găsesc la începutul portativului, care pot fi: largo – foarte, foarte rar, adaggio – foarte rar, alegretto – puţin mai repede ( moderat ), allegro – repede ( rapid), vivace – foarte repede, presto – foarte, foarte repede, accelerando – creştere treptată, relandando – mărire treptată. 1.2.2. Noţiuni de dinamică muzicală Dinamica muzicală este reprezentată prin corelaţia intensităţii sunetelor şi schimbarea lor de la cele mai înalte la cele mai joase, precum şi de forma şi frazarea muzicală, adică melodia şi armonia. Intensitatea sunetelor – are diferite nuanţe reprezentate prin gradaţii de forţă şi intensitate (tărie). Se notează prin: pianissimo – foarte încet, piano – încet, mezzo forte – potrivit, forte – tare, puternic, fortissimo – foarte tare sforzzando – accent asupra unui sunet sau grup de sunete, stacatto – sacadat, întrerupt, crescendo şi descrescendo - cu creştere sau scădere treptată a intensităţii. În alcătuirea programelor artistice, aceste particularităţi ale sunetelor se concretizează prin mişcare lină , energică, bruscă, sacadată, încordată, relaxată ş.a. Gradul de intensitate al nuanţelor muzicale are un rol deosebit în efectuarea relaxării şi încordării grupelor musculare, astfel nuanţele de intensitate forte determină contracţii puternice necesare efectuării unor elemente corporale dinamice cum ar fi sărituri şi piruete ,elemente acrobatice libere şi la bara verticală. De asemeni, intensităţile forte pot marca poziţii de menţinere în 8

echilibru sau de susţinere a corpului în poziţii atârnat sau suspendat cu anumite segmente corporale (braţe sau picioare) în combinaţii cu alte elemente mai lente. Nuanţele de intensitate piano presupun o relaxare a grupelor musculare ce se concretizează prin mişcări line de mare amplitudine şi fineţe. Înălţimea sunetelor – impune efectuarea unor mişcări înalte, susţinute corespunzător sunetelor înalte şi a unor mişcări în poziţii joase corespunzător sunetelor joase. Melodia - este o combinaţie ritmată, reprezentând organizarea sunetelor de diferite înălţimi care creează emoţii estetice şi stimulează fantezia. Orice melodie are o temă, un conţinut de idei exprimat prin particularităţile diferite ale notelor muzicale. Armonia reprezintă legarea sunetelor într-un tot organic ce subliniază ideea de bază a piesei muzicale. Melodia şi armonia completează şi întregesc ritmul reprezentând elemente esenţiale ale expresivităţii motrice. Limitarea acompaniamentului muzical numai la ritm fără prezenţa unei linii melodice, a unei idei , care să exprime anumite sentimente prejudiciază conţinutul muzicii , limitează actul artistic şi posibilitatea de exprimare a executanţilor ( dansatorilor ). Forma şi frazarea muzicală - Orice piesă muzicală este alcătuită din mai multe perioade (părţi). Perioadele cuprind fraze şi secvenţe de fraze sau propoziţii. Frazele sunt alcătuite din măsuri muzicale, care la rândul lor sunt formate din note muzicale. Alcătuirea programelor artistice trebuie să corespundă cerinţelor de formă şi frazare muzicală astfel: piesa muzicală aleasă pentru programul artistic propriu-zis, secvenţe ale programului artistic corespunzătoare perioadelor (părţilor) muzicale, structuri (combinaţii) de dans corespunzătoare frazelor muzicale şi elemente tehnice corporale pentru măsuri sau note muzicale. Eşalonarea numerică a acţiunilor motrice efectuate cu acompaniament muzical se realizează într-o metrică egală de 8, 16, 32, 64 timpi motrici. În afară de încadrarea pe timpi, măsuri, fraze şi perioade muzicale un program artistic trebuie să redea prin acţiunile corporale particularităţile de caracter şi conţinut ale acompaniamentului muzical şi mijloacele de expresivitate ale acestuia. Atunci când coregrafia programului artistic nu respectă particularităţile acompaniamentului muzical acesta poartă denumirea de fond sonor. Concordanţa coregrafiei programului artistic cu muzica aleasă atrage după sine creşterea valorii execuţiei tehnice, ridicarea expresivităţii artistice şi a spectaculozităţii gestului. 1.3. ECHIPAMENT SPECIFIC ŞI RECUZITĂ În cadru programul artistic trebuie să imbine perfect gestul motric, muzica şi obiectele de recuzită, toate devenind purtătoare a unor semnificaţii artistice corespunzătoare cu cerinţele spectacolului. Utilizarea corectă a tuturor obiectelor de recuzită respectând succesiunea acestora în programul coregrafic, reprezintă o cerinţă majoră pentru reuşita oricărui spectacol. Recuzita este stabilită în cadrul partiturii coregrafice, fiind în concordanţă cu rolul ce trebuie interpretat. Astfel, prezentarea unui anumit tip de rol indicat, cum ar fi:  prim solist,  solist,  corifeu,  membru în ansamblu. Anumite roluri presupun utilizarea în cadrul programului artistic a diferitelor obiecte de 9

recuzită, cum ar fi:  eşarfe, voaluri,  beţe, bastoane, arcuri, săgeţi, săbii, cuţite (toate din materiale speciale, care nu prezintă pericol),  flori, ghirlande, coroniţe, coifuri metalice, coifuri cu pene,  clopoţei, tamburine, castagniete, etc. Mişcările, elementele corporale şi cele de manevrare a obiectelor de recuzită sunt îmbinate armonios, în perfectă concordanţă cu partitura muzicală, deplasarea scenică este variată şi utilizează toate direcţiile şi planurile:  înainte, înapoi, lateral, diagonal, în sensul acelor de ceasornic, sau invers şi altele,  planul frontal, sagital, orizontal şi cele intermediare, mesajul artistic este perfect perceput de auditoriu, prin utilizarea tuturor formelor de manifestare a expresivităţii. Comparativ cu celelalte discipline sportive de acelaşi gen, dansul drept trăsătură specifică faptul că dispune de o multitudine obiecte de vestimentaţie (garderobă) şi încălţăminte specială. Astfel, este necesar de precizat câteva aspecte legate de încălţăminte, cu referiri speciale pentru dansatoare: - În timpul execuţiei în dansurile clasice, se pot utiliza cipicii specifici din balet, la fel şi în dansurile orientale arăbeşti şi indiene. - Dansurile spaniole şi populare româneşti, precum şi celelalte dansuri folclorice din cultura altor popoare (de exemplu dansul irlandez), trebuie să fie executate în pantofii speciali cu tocul mai lat (uneori cu plachiuri), înalt de aproximativ 5 cm şi foarte stabili, pentru a permite efectuarea de mişcări energice în concordanţă cu coregrafia dansului. - La dansurile contemporane epocii noastre - disco, retro, jazz, şi altele, se folosesc pantofi stabili foarte bine ancoraţi de glezne, cu tocul puţin mai înalt, linia pantofului putând fi mai elegantă. În aceeaşi categorie cu dansurile contemporane se situează, dansurile aşa-zis „de stradă” care sunt: „brake-dance”-ul, „rap”-ul, „flash-dance”-ul, „rhythm & blues”-ul şi altele. Aceste dansuri au fost inventate de găştile dominante din diferite cartiere din America de Nord şi reprezintă o variantă de competiţie prin manifestarea calităţilor motrice ale membrilor fiecărei grupări. Conţinutul dansurilor „de stradă” este extrem de bogat în elemente acrobatice şi pre-acrobatice extrem de spectaculoase, fapt care necesită din partea celor care-l execută ore multe de antrenament asemănător cu cele ale gimnaşilor. Deşi, cei mai mulţi specialişti în domeniu baletului şi dansului, nu recunosc dansurile de „stradă” ca făcând parte din categoria dansurilor moderne ale epocii contemporane, totuşi realitatea obiectivă şi faptul că acestea sunt incluse în programul de spectacol al unor show-uri renumite (decernări de premii MTV, festivaluri de muzică şi dans, concerte spectacole de teatru şi televiziune etc.), relevă că sunt un segment important şi cerut de publicul spectator de diferite vârste, deloc de neglijat în cadrul mass media şi show bussines-ului. Echipamentul de dans este compus din elemente de vestimentaţie şi încălţăminte extrem de comode care permit dansatorilor să execute cu precizie elementele specifice. - Dansurile liric - senzuale (sexy) utilizează în general acelaşi gen de pantofi ca şi cele disco, dar în funcţie de profesionalismul şi experienţa dansatoarei se pot folosi şi sandale cu tocuri foarte înalte, dar şi cizme, în special în dansurile cu acţiune specifică pe bară. Pentru bărbaţi pantoful trebuie să fie comod şi să aibă o linie cât mai aproape de cea a piciorului, talpa fiind flexibilă. La dansurile latino-americane şi irlandeze pantofii bărbăteşti sunt cu toc, pentru a efectua „tap-urile” (bătăile ) specifice.

10

Costumele pentru dansatoare sunt foarte variate, de la fuste ample în dansurile spaniole, flamenco, ţigăneşti etc, la costume cu mărgele montate pe sutien şi pe brâu, în dansurile orientale, şi costume formate din trusă şi sutien în dansurile sexy. La acestea se adaugă diferite accesorii cum ar fi:  pelerine,  fracuri,  jobene,  şaluri „boa” din fulgi de struţ,  eşarfe,  peruci,  capişoane,  pene alegorice (dansurile braziliene),  laţuri,  manşete sau mitene din lac, piele sau elastam (care de cele mai multe ori este parte a costumului propriu zis), ş.a.m.d. Pentru bărbaţi oferta de costume este mai redusă, dar nu neglijabilă, astfel cămăşile strălucitoare, paietate, în culori vii, pantaloni de lac detaşabili, pantaloni scurţi cu lanţuri, sau diferite accesorii în funcţie de scopul programului artistic. După însuşirea în întregime a coregrafiei programului artistic şi a tehnicii de manevrare a obiectelor de recuzită indicate de rol, în cadrul unităţii de „Realizarea activităţilor pre – spectacol” se fac repetiţii parcurgând toate etapele necesare. Pregătirea pentru spectacol include realizarea machiajului, a coafurii/pieptănăturii în concordanţă cu rolul de interpretat (detaliate în capitolul adresat acestora) şi utilizarea elementelor de vestimentaţie, încălţăminte şi recuzită, în scopul asigurării unei prezenţe artistice de înalt nivel.

11

2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ 2.1. ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ CU APLICAŢII ÎN DANS În cadrul disciplinei de dans învăţarea motrică presupune însuşirea, perfecţionarea şi adaptarea unui comportament motor caracterizat prin: mare complexitate a coordonărilor, specificitatea gestului, fineţea controlului neuro-muscular. Deşi operează cu elemente corporale automatizate , acestea înregistrează o evoluţie continuă datorată pe de o parte multitudinii de combinaţii care se pot realiza între diferitele grupe de mişcări (cu implicaţii variate asupra aspectelor spaţio - temporale), iar pe de altă parte modificărilor periodice survenite prin evoluţia continuă a nivelului performanţial, care reprezintă o sursă de inspiraţie chiar şi pentru dansul de spectacol tip „entertainer”(spectacol de bună dispoziţie). Această evoluţie se manifestă în direcţia realizării de noi înlănţuiri de mişcări , cât mai variate în conţinut, din ce în ce mai estetice ca formă, extrem de originale în structura de organizare spaţiotemporală şi artistice din punct de vedere al manierei de interpretare a programului şi a comunicării trăirilor afectiv-emoţionale prin mişcare. În acest context învăţarea se orientează pe două aspecte: I . de condiţionare – cu referiri legate în principal de crearea automatismelor de mişcare , II . acţiuni legate de creativitate şi expresivitate în interpretarea artistică a coregrafiei programului de dans. Învăţarea se organizează într-o dublă dinamică: tehnica corporală reprezentată printr-o varietate de acţiuni executate cu corpul dansatorului, tehnica de acţionare şi utilizare a echipamentului specific şi a recuzitei. Cele două aspecte menţionate se desfăşoară obligatoriu în prezenţa şi în concordanţă cu particularităţile de formă şi conţinut ale acompaniamentului muzical. Prezenţa muzicii influenţează procesul de învăţare atât sub raport perceptiv cât şi organizatoric. Simplificând, putem considera conţinutul motric specific dansului ca un cerc al interacţiunii dintre corp - echipament specific şi recuzită – muzică. Dansul poate fi privit pe de o parte artă şi performanţă în cadrul unor activităţi solistice sau de ansamblu alături de discipline sportive cu tradiţie (gimnastică artistică, ritmică, balet, patinaj artistic), iar pe de altă parte ca făcând parte din activităţile artistice de spectacol. 2.1.1. Particularităţi ale învăţării în dans Din punct de vedere ale teoriei învăţării, se poate considera că activitatea de însuşire a dansului reprezintă o îmbinare a aspectelor de condiţionare cu cele cognitiv – acţionale. Învăţarea în dans, la fel ca în gimnastica ritmică şi balet, angajează procese psihice cu prioritate sfera psiho-motricităţii, fapt pentru care putem utiliza termenul de învăţare psiho-motrică (vezi schema nr. 1, după Thomas – din anexe). Psihomotricitatea are drept obiective specifice: Dezvoltarea neuro-musculară, Formarea corporală a calităţilor motrice, formarea gestuală, dezvoltarea funcţiilor motrice, Stăpânirea mediului şi corpului, Dezvoltarea fizică generală, pregătirea fizică multilaterală, Calităţi fizice de performanţă, tehnica şi cultura mişcărilor, Educaţia mişcărilor şi a performanţei,

-

Dezvoltarea fizică armonioasă şi formarea deprinderilor şi calităţilor motrice de bază şi specifice. Componentele psihomotricităţii sunt: Schema corporală, Coordonarea dinamică a întregului corp şi a segmentelor, Lateralitatea, Coordonarea statică – echilibrarea, Coordonarea perceptiv-motrică, perceperea spaţiului, a ritmului, a mişcărilor proprii, Rapiditatea mişcărilor, Ideomotricitatea, ca sinteză dinamică a schemei corporale şi a coordonării perceptivmotrice. Nivelul de conştientizare în plan psihologic evidenţiază o învăţare în care mecanismele de automatizare a unor deprinderi se coordonează în cadrul unei activităţi de continuă transformare şi combinare cu o activitate inteligentă, imaginativă, creatoare. Efortul în cadrul antrenamentelor pentru pregătirea specifică din dans angajează cu precădere sfera aerobă, dar pe secvenţe sunt implicate şi procese de natură anaerobă (în timpul succesiunilor de sărituri, elemente acrobatice executate la bara verticală, elemente de echilibru pe sol şi suspendate, etc). Programele artistice au durată variabilă de la 3-4 minute pentru dansurile solistice la 25-30 de minute pentru programele de ansamblu, în care apar intrări şi ieşiri de pe scenă succesive, aici efortul prezentând mici descărcări (pauze active), care permit refacerea rezervelor - revenirea până la un anumit nivel, permiţând oxigenara ţesuturilor şi abordarea numărului următor din spectacol la standarde ridicate. Prin urmare efortul specific dansului se poate spune că este mixt, solicitând pe de-o parte sistemul cardio-respirator şi pe de altă parte avem de-a face cu solicitări de ordin neuro-psihic. Acestea angajează sfera corticală prin: solicitarea atenţiei distributive (la acţiunile proprii şi la cele ale partenerilor de dans), simţul anticipaţiei, simţul kinestezic (prin aprecierea distanţelor, a gradelor de contracţie musculară în concordanţă cu execuţia tehnică), coordonarea vizual-motrică, coordonarea acţiunilor corporale cu acţionarea obiectelor de recuzită, curajul, simţul ritmului, perseverenţa, memoria motrică, echilibru (capacităţile coordinative statice şi dinamice), orientare spaţio-temporală, rezistenţă la stress (fiecare spectacol având gradul lui de dificultate, precum şi relaţia cu partenerii din ansamblu), etc. În concordanţă cu cerinţele şi caracteristicile de desfăşurare a spectacolului se va evalua natura efortului şi se vor stabili mijloace de pregătire adecvate. Mecanismele operante au reprezentare complexă care înglobează condiţionarea, imitarea, transferul şi anticiparea. Procesul de învăţare nu rămâne un simplu proces de achiziţionare / asimilare care angajează dansatorul într-o activitate de „acomodare” - proces de tip reproducător, dar şi producător de mişcări. Dansatorul învaţă să construiască structuri de mişcări îmbinate armonios având o formă plastică, elegantă, estetică şi fiind capabil de a realiza o comunicare afectivă publicului. 13

Modul de organizare a materialului de studiu este de tip algoritmic mai ales pentru fazele de asimilare căpătând şi caracteristice euristice, manifestate prin valorificarea variată a cunoştinţelor în sensul favorizării transferului pozitiv de la o mişcare învăţată la una de învăţat care se aseamănă. 2.1.2. Principii de bază privind dirijarea şi desfăşurarea învăţării Cu cât învăţarea se bazează pe o fundamentare informaţională mai largă cu atât repertoriul motric (acţiunile de dans) este mai bogat, iar posibilităţile de adaptare la situaţiile stimul mai eficiente. Formarea de numeroase scheme motorii asigure într-o oarecare măsură rezerva de învăţare, iar aptitudinea de a combina creator şi rapid diversele scheme în concordanţă cu situaţiile ivite devine esenţială pentru calitatea manifestării capacităţii de învăţare (A. Hotz , schema nr. 2 din anexe). În dans aplicarea practică a acestui principiu presupune formarea din stadiile iniţiale ale pregătirii a bazelor generale ale mişcării artistice , gimnice, ale tehnicii corporale şi ale tehnicii de acţionare şi utilizare a obiectelor de recuzită. Aceasta se referă la însuşirea aşa numitelor şcoli: şcoala relaxării reflexe, şcoala săriturii, şcoala turaţiei, şcoala mânuirii etc. Cu cât experienţa motrică este mai bogată şi bazată pe o pregătire polivalentă, cu atât se influenţează pozitiv dezvoltarea facultăţilor coordinative şi a proceselor de memorare. Acestea vor contribui la facilitarea achiziţiilor de noi comportamente şi la utilizarea eficientă a transferului. Transferul pozitiv intervine major în cadrul învăţării unor noi procedee atât la tehnica corporală cât şi la cea de utilizare a recuzitei. Desfăşurarea procesului de învăţare se bazează pe o strategie de acţionare fundamentată pe o concepţie integrativă în care pedagogia modelului va conlucra cu o pedagogie a creativităţii. Conform concepţiei lui Le Camus, aceasta va permite dansatorului să „construiască”, reproducând mişcări pe baza cărora va crea noi acţiuni şi combinaţii de dans (vezi schema nr. 3, după Letzelter – din anexe). Demersul pedagogic va urma o traiectorie spiralată care presupune revenire pe o nouă treaptă de învăţare la programul motor propus, dar cu modificarea sarcinilor de lucru. La nivelul tehnicii corporale însuşirea corectă a bazelor acesteia asigură stabilitatea şi automatismul deprinderilor, modificările intervenind în modul de construire a structurii coregrafice. La nivelul tehnicii de utilizare şi acţionare a obiectelor de recuzită se disting două aspecte: pe de o parte formarea unor priceperi de acţionare variată pentru fiecare din obiectele folosite (tehnica de mânuire a bastonului şi jobenului, tehnica de mânuire a voalului – eşarfei, acţionarea şalului „boa”, a evantaielor, castagnietelor, bastoanelor, manevrarea fustelor bogate – dansuri spaniole, flamenco, purtarea coifurilor, a penelor din cadrul „ansamblurilor alegorice” braziliene, a pelerinelor, etc.), iar pe de altă parte se impune formarea unor automatisme de acţionare în relaţia corp – bară verticală, scaun şi eventual alte accesorii sau obiecte menţionate în partitura coregrafică. Asigurarea calităţii în tratarea informaţiei necesită dezvoltarea şi conştientizarea factorilor senzoriali perceptivi . Este cunoscut faptul că deşi aceştia au o puternică condiţionare genetică prin pregătire, potenţialul lor de acţionare se poate ameliora, adapta şi modifica conform specificului disciplinei sportive. In procesul instruirii, antrenorului îi revine sarcina de a sesiza în ce fel decurge asimilarea cunoştinţelor la fiecare individ şi care sunt preferinţele lui perceptive pentru ca pe baza lor să poată organiza modul de tratare a informaţiei. Se disting mai multe categorii de subiecţi: subiecţi la care evocarea este preponderent vizuală - aceştia redau întotdeauna cadrul unor reprezentări spaţiale, evocarea fiind de natură externă. În dans aceşti subiecţi vor înţelege mai uşor aspecte legate de direcţiile şi sensurile de realizare a unor mişcări 14

(percepţia şi redarea rapidă şi corectă a execuţiilor tehnice corporale cum ar fi piruete, întoarceri, deplasări variate, etc.). Totuşi pot prezenta dificultăţi la nivelul controlului intern cu repercursiuni asupra fazelor finale şi de perfecţionare a învăţării întrucât ei redau precum „maimuţa” (imită dar nu corticalizează, nu înţelege, mişcarea). subiecţi la care evocarea este de natură auditivă şi verbală - aceştia necesită o anumită ordonare în timp a informaţiilor precum şi o repetare a cerinţelor. La această a doua categorie se pot asocia acei subiecţi la care evocarea este de natură tactilo- kinestezică, şi ţine cont de aspectele interioare. Ei sunt mult mai receptivi, mai ales prin raportare la percepţia şi redarea particularităţilor muzicale şi îşi utilizează cu mai multă eficienţă resursele interne. Asocierea muzică – mişcare le permite să analizeze cu mai multă uşurinţă unele mişcări şi mai ales combinaţii de structuri artistice de dans faţă de subiecţii de tip vizual, care vor folosi ca referinţă gestul pur tehnic cunoscut deja şi pe care îl vor asocia mai bine sau mai rău cu acompaniamentul muzical. Condiţia necesară unei execuţii cât mai fidele modelului de mişcare propus constă într-o bună coordonare. Acesta depinde la rândul ei de precizia informaţiilor provenite de la diferiţi analizatori: analizatorul vizual, analizatorul kinestezic, analizatorul acustic, analizatorul stato-dinamic, analizatorul tactil. Specificul comportamentului motor în dans solicită în mod diferit calitatea şi nivelul de implicare al diferitelor planuri perceptive. De asemeni, acestea prezintă mari diferenţe de la un individ la altul sub raportul acuităţii şi al capacităţii lor de antrenare. Ca la orice învăţare motrică şi în dans se urmăreşte calea de la exterior spre interior, punctul iniţial de plecare fiind imitaţia vizuală şi indicaţia verbală (metoda fragmentat – imitativă). Rolul antrenorului – coregraf este esenţial în dirijarea corectă spre scop a procesului prin stabilirea cerinţelor optimale conforme momentului învăţării (stadiul în care ne aflăm) şi particularităţile individuale ale subiectului. Controlul execuţiei se realizează prin intermediul mecanismelor de feed - back alimentate de informaţiile senzoriale stocate în memorie şi selecţionate pe baza experienţei anterioare. 2.2. PRINCIPALELE TIPURI DE MIŞCĂRI ŞI COMPORTAMENTE MOTRICE ÎN DANS 2.2.1. Caracteristici generale Execuţia în dans se evidenţiază prin maniera estetico-artistică de realizare a gestului în directă concordanţă cu particularităţile de formă şi conţinut ale acompaniamentului muzical. Dansatorul urmăreşte de fapt participarea activă a publicului din punct de vedere emoţional mişcarea caracterizându-se prin: eleganţă şi plasticitate, expresivitate corporală şi motrică, unitate şi fluiditate (acţiunea începută la un anumit nivel trebuie să se propage ca un ecou în tot corpul constituindu-se ca un tot unitar), corectă încadrare în spaţiu , dansatorul utilizând o varietate de planuri, direcţii şi traiectorii de mişcare ocupând toată suprafaţa alocată programului artistic (scena), varietate de dinamism în concordanţă cu încadrarea în cerinţele impuse de ritmurile muzicale.

15

Particularităţile deosebite privind locul de desfăşurare a programelor de dans solistice şi de ansamblu în cadrul spectacolelor ce au loc în teatre, cluburi, grădini de vară, cabarete, etc., impun adaptarea continuă a dansatorului la cerinţele mereu variate. Un bun profesionist este necesar să posede un bagaj motric cu un conţinut variat şi complex de elemente tehnice corporale provenind din balet, dans contemporan, gimnastica de bază şi aerobică, gimnastica artistică (acrobatică), gimnastica ritmică sportivă şi o multitudine de paşi din dansul sportiv şi modern. 2.2.2. Tehnica corporală Tehnica corporală reprezintă ansamblul de mişcări executate de către dansator. Modalităţile de realizare sunt în concordanţă cu caracteristicile spaţio-temporale şi specificul dansurilor din punct de vedere al acţiunilor motrice. Caracteristici spaţiale sunt reprezentate de proiecţii ale segmentelor şi ale corpului în spaţiu de acţionare (scenă) şi anume: - direcţii (sensuri) şi traiectorii de mişcare, - planuri şi nivele de lucru, - axe corporale şi unghiuri articulare Caracteristici temporale sunt reprezentate prin duratele necesare şi optime menţinerii sau trecerii corpului şi segmentelor sale prin diferite poziţii şi în subordonare directă cu particularităţile de ritm şi tempo muzical. Caracteristicile specifice ale acţiunilor motrice sunt reprezentate prin particularităţile de manifestare a diferitelor tipuri de contracţie musculară, aceasta fiind definită şi prin fineţea controlului neuro-muscular, care asigură uşurinţă în execuţie, fluiditate de trecere dintr-un element în altul, programul artistic apărând ca un spectacol unitar. Tehnica corporală în dans este sistematizată pe tipuri de acţiuni specifice. 2.2.3. Sistematizarea conţinutului tehnicii corporale a. Deplasări ale centrului de greutate pe verticală şi orizontală:  variante de paşi ritmici (uşor, ascuţit, arcuit, înalt, fandat, etc.),  variante de paşi de dans (săltat, de galop, de polcă, de vals, de mazurcă, etc.),  variante de paşi din jazz gymnastic,  variante de paşi folclorici autentici şi stilizaţi,  variante de paşi din gimnastica de bază,  variante de paşi din balet. b. Mişcări realizate prin acţiune condusă:  elemente de supleţe - cambre-uri în diferite direcţii şi poziţii, mişcări la nivelul trenului superior şi inferior executate în planuri şi direcţii diferite – în arc, în cerc, în opt, din poziţii diferite cu acţiune simultană, simetrică, asimetrică, succesivă, alternativă. c.Mişcări realizate din inerţie:  valuri cu diferite segmente (braţe, trunchi) şi val total de corp (înainte, înapoi, lateral, cu păşire sau fără);  balansări active şi pasive cu diferite segmente şi în diferite planuri executate în arc, în cerc, în opt;  dezechilibrări înainte, înapoi, lateral, din diferite poziţii. d. Consolidări ale echilibrului corpului în poziţii statice:  elemente de echilibru, în stând pe un picior , piciorul liber în diferite poziţii (passe, attitude, arabesque, grand ecart);

16



elemente de echilibru în stând pe un picior cu trunchiul flexat şi piciorul activ în diferite poziţii (grand ecart dorsal – panchee, cumpănă facială şi laterală, cumpănă dorsală, balans cu cambre);  elemente de echilibru pe un genunchi cu trunchiul în poziţie normală sau cambrat cu piciorul activ întins înainte, lateral, în spate. e.Rotaţii ale corpului în jurul axei verticale:  piruete pe un picior cu trunchiul în poziţie normală, piciorul liber în poziţia passe, arabesque, attitude, patinaj, grand ecart facial sau lateral;  piruete pe un picior cu mişcări ale trunchiului şi piciorului activ, desfăşurându-se en dedance (în afară ) şi en dehorse (în interior) şurub; piruete pe un picior de bază cu reluare a sprijinului, piciorul liber executând mişcări de passe develope - pirueta fouette;  întoarceri pe loc şi în deplasare cu învârtire continuă sau sacadate – întoarcere din trei paşi succesivi, prin pas arcuit, prin pas ascuţit, soutenue en tournant (prin învăluire cu încrucişare înainte sau înapoi), fouette, sissoine, pique. f. Proiectări ale corpului în spaţiu :  sărituri cu sau fără elan (săritura „pas”, „jette en tournant”), cu sau fără întoarcere;  sărituri de pe ambele picioare cu aterizare pe ambele picioare (săritura „echer”, „cuib”, cu extensie, grupată, cu întoarcere 180 de grade, etc.);  sărituri de pe ambele picioare cu aterizare pe unul („sissone”înainte, înapoi, lateral);  de pe un picior cu aterizare pe acelaşi („cazac”, săritură verticală cu piciorul liber în diferite poziţii, deschisă, închisă, „passe”, „fouette”, cabriol);  de pe un picior cu aterizare pe celălalt picior (săritură cu forfecarea picioarelor şi întoarcere 180º, săritură în semisfoară, săritura „pisicii, pas, cadet – entre lacee);  săltări (de pe ambele picioare pe ambele , de pe un picior pe altul, ş.a.) g. Mişcări din gimnastica de bază şi acrobatică:  elemente pre-acrobatice – rulări, rostogoliri;  elemente acrobatice – stând pe omoplaţi, cilindru, stând în mâini, roata, răsturnare lentă înainte , răsturnare lentă înapoi, flick-.flack, ş.a. h. Mişcări realizate la bara verticală - elemente fixe şi mobile:  elemente fixe pe sol – demiplie, plie, valuri, mişcări şerpuite şi circulare ale corpului în poziţii fixe, echilibru, cambre, etc.;  elemente fixe suspendate – cu priză la nivelul picioarelor şi cu priză la nivelul braţelor, cu priză mixtă, cu priză la nivelul braţelor şi picioarelor;  elemente de rotaţie ale corpului în jurul axei verticale a barei – piruete în planul barei şi în afara planului barei, întoarceri; elemente pre-acrobatice şi acrobatice realizate în spaţiul de lucru al barei (la sol şi suspendat – atârnat). 2.3. METODICA ÎNVĂŢĂRII, CONSOLIDĂRII, PERFECŢIONĂRII CONŢINUTULUI MOTRIC SPECIFIC DANSULUI Metodica învăţării, consolidării, perfecţionării conţinutului motric specific diferitelor tipuri de dans este de tip algoritmic. Algoritmul cuprinde o succesiune de trepte, stadii metodice, sistematizate în mod raţional, succesiunea exerciţiilor făcându-se în condiţii de interdependenţă prin creştere progresivă a complexităţii în concordanţă cu particularităţile elementului tehnic abordat şi ale individului. 17

2.3.1. Stadiile învăţării unui algoritm Stadiul I. – Structuri de exerciţii pentru dezvoltarea la nivel optim a capacităţii fizice Înainte de începerea procesului de instruire propriu-zis vor fi stabilite cu precizie calităţile fizice necesare abordării materialului propus. Se analizează aspectele biomecanice şi energetice caracteristice procedeului tehnic ales şi se acţionează printr-o serie de exerciţii speciale în vederea prelucrării articulaţiilor, grupelor şi lanţurilor musculare responsabile în realizarea mişcării. La stadiul întâi se acţionează utilizând următoarele:  structuri de exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii în articulaţia humerală şi coxofemurală;  structuri de exerciţii pentru pregătire fizică generală şi specifică ;  structuri de exerciţii pentru pregătirea aparatului cardio-respirator. Mijloace folosite:  metode de stretching ;  dans clasic la bara de perete şi la centru;  programe de gimnastică aerobică cu specific de dans . Stadiul al II-lea – Structuri de exerciţii ajutătoare şi pregătitoare pentru formarea cunoştinţelor şi condiţiilor de realizare a biomecanicii corecte a mişcării. Seriile de exerciţii se structurează pe faze componente ale procedeului ales, respectiv particularităţile mecanice de bază. În cadrul acestor serii vor fi cuprinse acţiuni care asigură aprecierea componentelor spaţiale şi temporale ale mişcării, precum şi gradul specific de manifestare a contracţiei musculare. Cu ajutorul lor se asigură formarea rapidă a reprezentării mişcării şi se uşurează transferul pozitiv de la o mişcare la alta asemănătoare. În funcţie de dificultatea elementului tehnic de însuşit, învăţarea se va realiza în condiţii uşurate (ajutor din partea profesorului, antrenorului, sprijin la bara orizontală sau verticală, etc.), iar mai apoi în condiţii normale. Pot fi utilizate ca exerciţii ajutătoare şi pregătitoare chiar variante uşurate ale procedeului respectiv, precum şi alte procedee din aceeaşi grupă de elemente care prezintă asemănări în structura biomecanică. Exersarea va fi însoţită de acompaniament muzical adecvat structurii artistice de învăţat. Mijloace folosite:  structuri de exerciţii la bara de perete din dansul clasic;  structuri variate de paşi de dans înrudiţi (mijloace / exerciţii ajutătoare);  variante uşurate ale elementului tehnic propriu-zis;  elementul tehnic realizat în condiţii aproape normale. Stadiul al III-lea - Structuri de exerciţii pentru învăţarea propriu-zisă a procedeului ales. Seriile de exerciţii se structurează pe fazele componente ale procedeului ales respectându-se particularităţile mecanismului de bază în raport cu nivelul de dificultate al mişcărilor, învăţarea se va realiza la început în condiţii uşurate apoi în condiţii normale şi în prezenţa acompaniamentului muzical.

18

Consolidarea şi perfecţionarea se realizează tot pe mai multe trepte metodice aflate în relaţie de interdependenţă, mijloacele folosite sunt de fapt procedeul tehnic ales, care trebuie repetat încadrându-se în conţinutul unor legări a căror complexitate creşte gradat astfel: a. repetarea procedeului tehnic în legări directe cu alte procedee din cadrul aceleiaşi grupe de elemente (de exemplu: structuri combinaţii paşi de dans); b. repetarea procedeului tehnic în legări directe sau în combinaţii cuprinzând procedee tehnice din grupe diferite de elemente (de exemplu: structuri combinaţii paşi de dans în legare cu piruete, întoarceri variate, sărituri, etc.); c. repetarea procedeului tehnic în condiţiile punctului b) şi cu varierea pieselor muzicale din punct de vedere al tempoului, măsurii muzicale, caracter, etc.); d. repetarea în condiţiile a), b), c) simultan cu acţionare specifică a diferitelor obiecte de recuzită şi acolo unde este necesar, acţiune la bară verticală. 2.3.2. Lecţia de antrenament în dans Fiecare lecţie de antrenament operează cu obiective curente, în funcţie de care se stabilesc mijloace necesare realizării acestora. Lecţia trebuie să prezinte o mare „elasticitate”, coregraful, antrenorul, sau persoana de specialitate care se ocupă de pregătirea dansatorilor, putând manevra succesiunea sau reprezentarea unor structuri organizatorice, precum şi dinamica evoluţiei mijloacelor şi parametrilor efortului în funcţie de starea şi nivelul colectivului, prin raportare directă la obiectivele propuse. Lecţia de antrenament cuprinde mai multe sisteme de acţionare cu funcţionalităţi variate: I. Structuri de exerciţii pentru educarea esteticii corporale; II. Structuri de exerciţii specifice dansului clasic – studiu coregrafic; III. Structuri de exerciţii pentru dezvoltarea diferitelor forme de supleţe; IV. Structuri de exerciţii pentru învăţare, consolidare şi perfecţionare a tehnicii corporale; V. Structuri de exerciţii pentru învăţare, consolidare şi perfecţionare a tehnicii de acţionare şi de utilizare a recuzitei; tehnica de acţionare la bara verticală şi diferite tipuri de prize; VI. Structuri de exerciţii pentru învăţare, consolidare şi perfecţionare a programelor artistice (solistice şi de grup); VII. Structuri de exerciţii pentru pregătirea fizică; VIII. Structuri de exerciţii pentru scoaterea organismului din efort şi refacere. I. Sistemul structurilor de exerciţii pentru educarea esteticii corporale şi motrice care asigură pregătirea organismului pentru efort (încălzirea) şi urmăresc prioritar: - creşterea capacităţii de mişcare şi educare a orientării spaţio-temporale, - dezvoltarea coordonării generale şi segmentare, - dezvoltarea unor forme de manifestare a vitezei, - educarea ritmicităţii şi muzicalităţii motrice, - educarea ţinutei şi execuţiei artistice la nivelul trenului superior şi prelucrarea specifică selectivă a aparatului locomotor, - dezvoltarea capacităţii de concentrare a atenţiei şi memoriei motrice, - dezvoltarea creativităţii şi a afectivităţii în mişcare. Mijloace de realizare: - structuri complexe cu variaţii de paşi realizaţi într-o mare varietate de forme de deplasare, - paşi ritmici şi de dans în concordanţă cu acompaniament muzical, 19

- înlănţuiri de mişcări şi combinaţii de paşi de dans pentru educarea capacităţii de percepere şi redare prin dans a particularităţilor de formă şi conţinut acompaniamentului muzical, - structuri complexe pentru educarea ţinutei şi execuţiei artistice la nivelul trenului superior realizate simultan cu deplasări ale centrului de greutate prin poziţii diferite, - structuri complexe pentru prelucrarea selectivă specifică aparatului locomotor cu accent pe supleţea generală prin utilizarea mişcărilor cu caracter de forţă, întindere şi relaxare şi mişcări conduse la nivelul diferitelor segmente precum şi, mişcări executate din inerţie (balansări, dezechilibrări). Legările de mişcare vor fi realizate în maniera în care poziţia finală a unei mişcări devine poziţie iniţială pentru mişcarea imediat următoare, iar succesiunea de angrenare a organismului în efort, respectă metodologia clasică de alcătuire a structurilor de influenţare selectivă. În iniţierea în dans acest prim sistem funcţional are o importanţă foarte mare, iar ponderea exerciţiilor este crescută întrucât prin ele se oferă un suport de bază pentru cunoştinţele, care se vor acumula ulterior. II. Sistemul structurilor de exerciţii specifice dansului clasic Elementele corporale din dansului clasic sunt reunite sub denumirea de „studiu coregrafic”, exerciţiile acestei categorii fiind executate atât la centru cât şi la bara de perete. Caracteristici generale ale pregătirii coregrafice ca bază a pregătirii tehnice: - educarea esteticii mişcărilor – formarea ţinutei şi stilului de execuţie specific dansului; - alcătuirea repertoriului motric; - formarea capacităţii dansatorilor de a lega, asocia şi organiza logic şi cursiv mişcările în cadrul diferitelor structuri de elemente tehnice şi acţiuni motrice variate. Mijloace de realizare: - La nivelul membrelor superioare  poziţii de bază la nivelul membrelor superioare (vezi figurile nr. 4 – 11, din anexe): port du bras I, II, III, IV, V şi VI (vezi figurile nr. 33 – 38, din anexe). - La nivelul membrelor inferioare  poziţiile de bază ale picioarelor şi ale corpului în dansul clasic sunt executate din plasamentul „en dehors” al corpului (vezi figurile nr.1, 2, din anexe).  mişcări de bază la nivelul membrelor inferioare - pot fi grupate pe grupe de elemente care cuprind mai multe variante de procedee, la baza acestora există trei structuri motrice definitorii din care derivă întreaga tehnică şi care sunt valabile în orice situaţie, respectiv: - plie-ul, „demi-plie” (semi-flexie cu unghi de realizare de 135º) şi „grand – plie” (flexie completă, cu unghi de realizare de 90º); - releve-ul sur demi pointe (reprezintă o mişcare de ridicare pe vârfuri), - battement –ul tendu (mişcarea de depărtare sau apropiere a unui picior de celălalt pe direcţiile înainte, înapoi şi lateral). Variante de battement tendu: - Battement tendu plie, - Battement tendu dublu. Deschiderea se poate face fără ridicarea piciorului de pe sol – „par terre” – cazul battement tendu – sau cu ridicare la diferite nivele de amplitudine – „en l’air”: 22º , 45º , 90º şi peste orizontală, spre 180º. Acţiunea piciorului activ poate fi:

20

- întinsă – battement tendu, battement tendu jette, battement releve lent, grand battement jette, battement soutenue plie, etc. - îndoită din articulaţia genunchiului – battement frappe, - trecere prin îndoire şi întindere – battement fondu, battement develope. Acţiunea piciorului de sprijin (bază) poate fi: - întinsă – genunchiul rămâne întins, dar poate fi combinat cu releve sur demi pointe; - îndoită – demi-plie – battement tendu soutenue plie, battement fondu,etc. Alte grupe de mişcări la nivelul trenului inferior: - Rond de jambe (o mişcare circulară realizată în articulaţia coxo-femurală, sau la nivelul articulaţiei gambei - rond de jambe en l’air). Rond de jambe par terre, Rond de jambe en l’air - Porte – reprezintă mişcarea de trecere (ducere) a piciorului activ menţinut ridicat prin diferite direcţii. - Cambre – reprezintă mişcarea de flexie a trunchiului pe direcţiile înainte, lateral şi înapoi. - Adaggio – este exerciţiul care dezvoltă plasticitatea şi expresivitatea mişcării; reprezintă combinaţii de mişcări ample lente de mare amplitudine, care angajază complex membrele inferioare, superioare şi trunchiul. - Temps lie – înseamnă o mişcare spre în faţă sau spre înapoi, legată de una spre lateral.  temps lie par terre en dehors (către în faţă),  temps lie en dedans (spre spate). - Saute (sautilles) - reprezintă flexii – extensii cu desprindere de la nivelul solului (sărituri); Saute-urile sunt executate în parte finală a pregătirii coregrafice, când toate articulaţiile şi muşchii sunt bine încălzite. La grupele de începători sistemul I şi II au o durată de aprox. 20 minute şi respectiv 20 – 25 minute. III. Sistemul structurilor de exerciţii pentru dezvoltarea supleţei Cuprinde totalitatea mijloacelor speciale care se adresează dezvoltării supleţei privită ca o calitate complexă (S.Macovei) cu implicaţii deosebite atât în manifestarea simultană a unor aptitudini motrice cât şi în realizarea corectă a tehnicii în mişcările de dans. În acest context, S.Macovei (19) subliniază că există diferite tipuri de supleţe:  supleţe musculo-ligamentară,  supleţe neuro-motrică;  supleţe articulară sau mobilitate articulară. Metodica antrenării supleţei se bazează în principal pe noţiunea de întindere care aplicată grupelor lanţurilor musculare angajează articulaţiile în regim de mare amplitudine. Formele de manifestare ale supleţei sunt pasive şi active, iar cea activă poate fi statică şi dinamică. Supleţea pasivă vizează amplitudinea deschiderilor unghiulare. Supleţea activă priveşte: - amplitudinea şi plasticitatea formelor de mişcare, - fluiditate şi agilitate în execuţie, - adaptabilitate la diferite forme de mişcare. Mijloace de realizare: 21

-

metoda stretching, „pasive lift and hold”,” prolonged stretching” (variantele static şi contracţie – relaxare), tehnici balistice – „balistic and hold”, (exerciţii dinamice care angajează musculatura în mişcări repetate prin care se urmăreşte relaxarea şi cedarea rapidă la întindere a musculaturii antagoniste), tehnici de facilitare neuro-musculară proprioceptivă (F.N.P.) – apărute relativ recent şi derivă din tehnicile de reabilitare neuro-motorie, constând în alternarea unei faze de contracţie cu relaxarea şi întinderea, tehnici de relaxare – întindere pasivă, lentă într-o poziţie extremă însoţită de relaxare indusă prin autocontrol.

IV. Sistemul structurilor de exerciţii pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea tehnicii corporale Procesul de instruire respectă sistemul de acţionare de tip algoritmic în primul stadiu, dar nu numai, utilizându-se metoda „fragmentat imitativă”. În stadiul I se va insista asupra însuşirii tehnicii de bază pe suportul căreia se va putea grefa ulterior un repertoriu artistic variat şi corect însuşit. V. Sistemul structurilor de exerciţii pentru învăţarea , consolidarea şi perfecţionarea tehnicii de acţionare şi utilizare a recuzitei; tehnica de acţionare la bara verticală şi prizele specifice. Asemănător sistemului IV ca model de lucru punându-se accent pe manevrarea separată a obiectelor de recuzită (baston, joben, pelerine, voaluri, eşarfe, fulg „boa”, rochii cu amplitudine mare – dansuri spaniole, ţigăneşti, etc.). La început acţiunile de mânuire se însuşesc separat, după care se integrează cu paşii de dans respectivi sau cu elementele tehnice corporale (întoarceri variate, piruete, săltări, sărituri, echilibru , balansări cu dezechilibrare, etc.). Elementele tehnice corporale la bară se însuşesc global sau prin metoda algoritmică, în funcţie de gradul de complexitate al acestora şi de experienţa motrică a subiectului. Se învaţă diferite tipuri de prize ale mâinilor şi picioarelor. Odată cu însuşirea separată a diferitelor tipuri de mişcări la bara verticală, se trece la realizarea de legări între elemente aparţinând aceleiaşi grupe corporale şi mai apoi cu elemente corporale din alte grupe. VI. Sistemul structurilor de exerciţii pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea programelor artistice, solistic, şi de ansamblu Coregrafia programului artistic începe prin a alege muzica şi a stabili elementele tehnice corporale şi combinaţiile de paşi respective. Astfel, se lucrează pe secvenţe reprezentând câteva măsuri muzicale (4 x 8, l6 x 8), însuşindu-se acţiunile de dans adecvate muzicii alese. După însuşirea corectă a acestora se trece la continuarea programului artistic şi în final la realizarea coregrafiei integrale a dansului. Repetarea acţiunilor învăţate se face atât cu muzică cât şi fără muzică, dar tot timpul pe numărătoare până la integrarea corticală a întregului dans, realizându-se un stereotip dinamic şi în acest moment se poate renunţa la numărătoare. De fiecare dată se revine la partea de program care nu este integrată corect din punct de vedere al execuţiei tehnice şi a corelaţiei cu muzica. Mijloacele de realizare sunt în concordanţă cu partitura coregrafică stabilită fiecărui individ în parte. În cazul programelor de grup, trupă sau ansamblu se utilizează mijloace de acţionare care respectă partitura coregrafică a rolului de executat de către fiecare dansator în parte. VII. Sistemul structurilor exerciţiilor pentru pregătirea fizică 22

La grupele pregătire a dansatorilor în conţinutul acestui sistem intră exerciţii pentru activarea deprinderilor motrice de bază şi formarea deprinderilor specifice dansului. Pregătirea urmăreşte prioritar dezvoltarea multilaterală a capacităţii de efort şi mişcare, dar şi prelucrarea selectivă a grupelor musculare şi articulaţilor. Se utilizează metode de exersare pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice. Mijloace de realizare: exerciţii din gimnastica de bază, exerciţii pentru dezvoltarea vitezei, îndemâmării, forţei, rezistenţei, exerciţii care utilizează aparatele / instrumentele de gimnastică. VIII. Sistemul structurilor de exerciţii pentru scoaterea organismului din efort şi refacere Indiferent de stadiul pregătirii acest sistem nu trebuie să lipsescă din lecţia de antrenament, durata lui variind în funcţie de tipul de solicitare (încărcătură) şi de intensitatea efortului. Metodica de pregătire recomandă creşterea progresivă a încărcăturii din antrenament, reflectată de indicatorii de efort (măsurarea frecvenţei cardiace, a capacităţii aerobe şi anaerobe, etc.), până la atingerea sarcinilor propuse, respectiv a obiectivelor curente, intermediare şi finale. Variaţia şi complexitatea sarcinilor de lucru influenţează dezvoltarea capacităţii motrice, perfecţionarea tehnicii corporale, precum şi capacitatea de acţionare promptă şi rapidă a sistemelor de refacere şi adaptare a organismului. Mijloace de realizare: structuri de exerciţii, coordonate cu mişcări de respiraţie controlate executate pe loc sau în deplasare acompaniate de muzică tempo-lent, intensitate moderată sau piano, cu caracter liric liniştitor. structuri de exerciţii cu caracter de întindere, menţineri de poziţii în amplitudine crescută cu acţiune localizată la nivelul lanţurilor mari musculare în poziţii accesibile care să nu stânjenească respiraţia. manevre variate de automasaj sau masaj în concordanţă cu scopul urmărit (drenaj limfatic, reflexogen terapeutic, somatic pentru tonifiere pentru energizare – activare, somatic pentru relaxare, masaj cu pietre vulcanice), proceduri de împachetare cu alge marine, cu glicerină, duşuri „scorţiene” (pentru îmbunătăţirea circulaţiei periferice şi activarea circulaţiei limfatice), aplicaţii de produse farmaceutice pentru articulaţii şi muşchi (unguente revulsive – „revulsin”, „bengay”, „mobilat”, ş.a. ) sau pentru tratarea hematoamelor („fastum gel”, „lasonil”sau „troxevasin”, etc.). Durata exerciţiilor este recomandată a fi între minim 10 min. şi până la 20 min, iar în cazul utilizării metodelor de relaxare prin saună şi masaj sau a altor procedee de refacere (supravegheate sau aplicate de către specialist), durata creşte ajungând la 1 oră sau chiar mai mult, în funcţie de scopul urmărit. 2.3.3. Particularităţi ale programării şi planificării cursului pentru dansatori În dans, la fel ca şi în celelalte discipline sportive, la nivelul începătorilor pregătirea are un puternic caracter general, dar orientat spre specific. Procesul de instruire este axat prioritar pe: -dezvoltare, din punct de vedere al mişcării, -învăţare şi consolidare, din punct de vedere al pregătirii tehnice. Parametrii efortului evidenţiază un volum de lucru mare, necesar realizării unor acumulări cantitative importante de care vor depinde ulterior viitoarele salturi calitative. 23

Acest volum mare de lucru va asigura şi realizarea unui repertoriu motric variat, dar corespunzător posibilităţilor individuale ale fiecărui cursant. În acest context periodizarea pregătirii şi planificarea antrenamentelor se va concretiza printrun număr de ore mai mare alocat etapei I a pregătirii de bază şi un număr de ore aproximativ egal pentru etapele II şi III, ale pregătirii speciale şi pre - spectacol. Se porneşte de la stabilirea obiectivelor finale sau generale şi corespunzător fiecărei etape de pregătire se stabilesc obiectivele intermediare, care la rândul lor se îndeplinesc cu ajutorul obiectivelor curente, de lecţie. a).Obiective finale sau generale privind noţiunile teoretice şi practice din dans Practicarea meseriei de dansator presupune dobândirea unor competenţe care sunt, pe de o parte, competenţele fundamentale şi generale necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii la locul de muncă şi pe de alta, competenţe specifice ocupaţiei. Competenţele fundamentale vizează: - Comunicarea la locul de muncă, - Desfăşurarea muncii în echipă, Competenţele generale la locul de muncă sunt: - Comunicarea în limbile străine de circulaţie internaţională, - Asigurarea igienei personale şi a stării de sănătate, - Respectara normelor de PM şi PSI. Competenţele specifice ocupaţiei sunt: - Menţinerea formei fizice, - Menţinerea şi îmbunătăţirea performanţei profesionale, - Realizarea activităţilor pre – spectacol, - Executarea dansurilor clasice, - Executarea dansurilor populare româneşti, - Executarea dansurilor de societate, - Executarea dansurilor contemporane, - Executarea dansurilor de caracter. La sfârşitul cursului, absolvenţii vor dobândi o serie de noţiuni teoretice şi practice. În cadrul pregătirii, atât teoretice cât şi a celei practice, se urmăreşte dobândirea următoarelor competenţele specifice ocupaţiei:  Dobândirea unor noţiuni legate de istoria dansului;  Identificarea particularităţilor acompaniamentului muzical; utilizarea aparaturii electronice;  Cunoaşterea obiectelor de recuzită şi modalitatea de manevrare a acestora;  Noţiuni de anatomie şi biomecanica mişcării corpului uman;  Cunoaşterea metodelor de antrenament pentru menţinerea formei fizice generale şi specifice pentru îmbunătăţirea permanentă a performanţei artistice;  Cunoaşterea şi utilizarea terminologiei din balet şi specifică fiecărui tip de dans, citirea şi redarea unei partituri coregrafice;  Cunoaşterea regulilor de bază ale coregrafiei în dans şi dobândirea capacităţii de a crea singur structura dansurilor de executat;  Executarea dansurilor clasice; 24

    

Executarea dansurilor de caracter şi a dansurilor populare româneşti; Executarea dansurilor de societate (de parchet sau sportive, secţiunea standard şi latino – americane); Dansurile contemporane (modern, disco, acrobatic, retro, jazz, liric – senzual, mixt, alte variante nou apărute); Realizarea operaţiilor pre-spectacol (machiaj, pieptănătură/coafură, utilizare costume şi retuşare ţinută), în scopul asigurării unei prezenţe de nivel înalt artistic; Capacitatea de a regiza, utiliza costumul şi machiajul adecvat programului artistic cerut de beneficiar, atunci când este cazul.

b). Pregătirea practică Obiective intermediare ale ETAPEI I –etapa pregătirii de bază I. Dezvoltarea capacităţii motrice generale şi specifice precum şi, a capacităţii de efort a organismului; II. Formarea bazelor generale ale mişcării artistice; III. Iniţiere în tehnica de bază. Mijloace de realizare a obiectivelor intermediare ale ETAPEI I: programe de gimnastică aerobică specifică pentru dans; educarea esteticii corporale şi motrice în concordanţă cu cerinţele dansului – studiu coregrafic la centru şi la bara de perete; educarea ţinutei şi execuţiei artistice şi formarea stilului de lucru specific; educarea capacităţii de percepere şi redare prin mişcare a particularităţilor de formă şi conţinut ale acompaniamentului muzical (educarea ritmicităţii şi muzicalităţii motrice); iniţiere în paşii de bază din dans, însuşirea elementelor tehnice corporale din dans (elemente de supleţe şi val de corp, elemente de echilibru, piruete, întoarceri, sărituri, săltări); pregătire fizică specifică. Obiectivele intermediare ale ETAPEI a II-a – a pregătirii speciale sau specifice I. Dezvoltarea aptitudinilor motrice specifice II. Alegerea repertoriului muzical şi realizarea programelor artistice III. Realizarea programelor artistice în care se utilizează diferite obiecte de recuzită Mijloace de realizare a obiectivelor intermediare ale ETAPEI a II-a: Programe de dezvoltare a coordonărilor fine; Alegerea structurilor de elemente tehnice corporale şi paşi de dans şi repetarea lor în contextul muzicii; Exersarea unor combinaţii originale în concordanţă cu particularităţile de caracter ale muzicii. Obiectivele intermediare ale ETAPEI a III-a – a pregătirii de spectacol I. Cizelarea (şlefuirea) programelor artistice integrale în scopul perfecţionării lor II. Rezolvarea unor situaţii problematice (erori, mici accidente, pierderea sau deteriorarea obiectului ş.a.) în timpul evoluţiei în spectacol şi modalitatea cea mai favorabilă de rezolvare. III. Interpretarea în condiţii de spectacol a programelor artistice parcurgând toate etapele de pregătire (machiaj, pieptănătură/coafură, utilizând costume, pantofii şi obiectele de recuzită sau accesoriile cerute de rol). 25

IV. Recunoaşterea unei piese muzicale şi interpretarea adecvată a acesteia.

26

Mijloacele de realizare a obiectivelor intermediare ale ETAPEI a III-a: Repetarea programelor integrale pregătite aprecierea corectitudinii mişcării, în condiţii de spectacol (asigurare machiaj, piptănătură/coafură, vestimentaţie, încălţăminte şi recuzită specifică), Repetarea programelor artistice în condiţii de îngreuiere şi prevăzând diferite situaţii problematice spre a fi rezolvate (corectarea defectelor apărute, refacere unor mici imperfecţiuni apărute în machiaj, vestimentaţie, etc.); Realizarea regiei şi coregrafiei unei melodii la prima audiţie; Evaluarea competenţelor privind dobândirea cunoştinţelor teoretice din domeniul dansului – test grilă (scris). Obiectivele intermediare ale etapelor de pregătire I, II şi III, se subordonează obiectivelor generale ale cursului de instruire pentru dansatori. Fiecare obiectiv intermediar este îndeplinit cu ajutorul obiectivelor curente, ale fiecărei lecţii. Pe parcursul etapelor de pregătire cursanţii sunt supuşi unor probe de evaluare curentă şi probe de evaluare la final de etapă, pentru fiecare disciplină în parte. La finalul cursului fiecare aspirant va avea o notă pentru parcurgerea şi asimilarea cunoştiinţelor teoretice, deci dobândirea de competenţe de ordin teoretic în domeniul dansului şi o notă pentru competenţele care stau la baza îndeplinirii criteriilor aptitudinale cerute de practicarea ocupaţiei de dansator propriu-zisă. Examenul final se desfăşoară în faţa unei comisii de examinare formată din mai mulţi membrii, care sunt reprezentanţi ai Ministerului Cultelor, Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Muncii Şi Protecţiei Sociale, precum şi alte persoane avizate. Aprecirea dobândirii competenţelor teoretice şi practice necesare pentru meseria de dansator se face în următorul mod: - verificarea cunoştinţelor teoretice din domeniul studiat – test grilă; - verificarea cunoştinţelor legate de terminologia specifică şi din disciplinele studiate în cadrul orelor de teorie - test oral; - verificarea competenţelor practice din domeniul dansului – probă practică. Prin urmare proba de verificare a cunoştinţelor teoretice este orală şi scrisă, iar nota finală la proba teoretică reprezintă media aritmetică a notelor rezultate din cele două probe. La proba practică se acordă o notă. Atât nota de la teorie cât şi nota de la practică, trebuie să fie minim 5 (cinci). Nota finală reprezintă media aritmetică dintre nota obţinută la proba de teorie şi cea de practică. Pentru promovarea cursului media finală trebuie să fie minim 5 (cinci). 2.3.4. Utilizarea metodelor moderne de învăţare În prezent ca urmare a exploziei informaţionale, nu mai reprezintă o dificultate foarte mare dotarea sălilor de studiu cu echipamente audio şi video corespunzătoare. Acestea sunt extrem de utile în momentul desfăşurării procesului pedagogic întrucât facilitează fixarea informaţiei, formarea unei reprezentări corecte a mişcării, elimină monotonia şi oferă variante moderne de lucru utilizate în pregătirea de înalt nivel. Mijloace folosite în demersul pedagogic în cadrul orelor practice sunt:  Casetofonul, CD-player, Md player (sub forma combinelor sau staţiilor audio performante),  Videorecorder şi televizor,  DVD player, 27

 

Aparat foto digital (eventual şi cu funcţie de înregistrare video), Cameră video (pentru înregistrarea programelor artistice sau doar a unor secvenţe şi vizionarea acestora în scopul corectării evoluţiei artistice). În cadru procesului de predare a teoriei se pot utiliza următoarele:  Ilustrate, colaje, planşe, reviste;  Casete, cd-uri, md-uri sau alte suporturi audio;  Filme cu teme din dans sau înregistrări de spectacole pe casete video, CD (format avi- vizionabil pe computer), VCD, SVCD, Div X sau DVD (prezentarea unor imagini din spectacole celebre, sau evoluţii ale cursanţilor). 2.3.5. Noţiuni de coregrafie Coregrafia unui program artistic se exprimă prin varietate în compoziţie şi originalitate. I. varietate în compoziţie - aceasta este o cerinţă primordială, programele artistice trebuie să respecte aspecte legate de diversitate a elementelor alese, de dinamism, de ocupare a planurilor de evoluţie şi a spaţiului alocat, în mod armonios altfel, riscă să devină monoton. Din cele enunţate mai sus rezultă că aspectele legate de compoziţia programelor artistice trebuie să îndeplinească cerinţe privind: a) varietate în alegerea elementelor tehnice şi combinaţiilor de paşi de dans, constituind o diversitate a repertoriului motric utilizat. Astfel, elementele tehnice corporale (piruete, întoarce, săltări, sărituri, elemente preacrobatice şi acrobatice, etc.) combinate armonios, cursiv cu structuri de paşi de dans şi recuzita adecvată. b) varietate de dinamism - dimensiunea şi viteza diferită a mişcărilor , care trebuie să fie atât cu amplitudine mare, deci viteză redusă de execuţie cât şi cu amplitudine mică, deci mişcări scurte, rapide. Dinamismul este evidenţiat şi prin uşurinţa cu care dansatorul execută programul artistic. c) varietate în ocuparea spaţiului concretizată prin utilizarea unor direcţii diferite cu schimbări logice, utilizarea unor traiectorii variate de manevrare a obiectelor de recuzită, utilizarea diferitelor nivele ale spaţiului (nivelul de jos – coborâri la sol, nivelul de mijloc – poziţii stând şi în deplasare, nivelul înalt - sărituri, săltări, căţărări pe bara verticală, etc.). d) structura coregrafică reprezintă ocuparea armonioasă în sensul deplasării pe întreaga suprafaţă alocată programului artistic. Este alcătuit din linii şi figuri geometrice variate, ocuparea spaţială a scenei atrage după sine monotonia, scăderea interesului publicului faţă de spectacolul la care este martor. Spectacole interesante sunt acelea în care prestaţia artistică are un mesaj şi acaparează publicul prin trăirea afectiv emoţională exprimată , acesta la rândul lui simţindu-se implicat in punct de vedere sufleteşte în programul prezentat. Conştientizarea faptului că un program artistic interpretat cu măiestrie tehnică alături de trăire afectivă profundă, de dăruire „trup şi suflet” atrage după sine satisfacţia câştigării atenţiei publicului, deci creşterea popularităţii, a prestigiului spectacolului prezentat şi deci obţinerea de avantaje materiale. II. Originalitate - aceasta este reprezentată de elemente noi, combinaţii inedite, complexe, maniere deosebite de execuţie a elementelor tehnice prin urmare de amprenta personală şi creativitatea dansatorului. Programul artistic trebuie să fie îmbunătăţit şi înnoit permanent pentru a se menţine la standardul de calitate cerut de prestaţia artistică de tip profesionist. 28

2.3.6. Noţiuni de regie şi interpretare artistică Un program artistic pentru a fi pe deplin apreciat trebuie sa stârnească interesul publicului, nu doar prin măiestria execuţiei tehnice şi a coregrafiei, ci şi prin trăirea interioară a dansatorului. Astfel, publicul este atras de pasiunea cu care este prezentat dansul, fiind impresionat şi participând activ la spectacol. Dansatorul trebuie să abordeze fiecare temă muzicală ca pe un mic spectacol, cu subiect din viaţa de zi cu zi. O acţionare pur tehnică, fără o interpretare artistică de valoare, este monotonă, greu de urmărit, neatractivă (posibil să placă prima dată, dar ulterior nu mai stârneşte interesul nimănui). Astfel, un dans trebuie să prezinte o parte introductivă, un început, o parte fundamentală, de desfăşurare acţiunii, numită şi parte consecentă şi o parte finală, respectiv o concluzie a acţiunilor desfăşurate anterior. În dansurile de grup abordarea unui subiect, a unei poveşti este mult mai facilă cu cât numărul membrilor este mai mare (3,4,5 - 8), reuşindu-se realizarea unor mici piese de teatru pe muzică, acestea fiind extrem de atractive pentru spectatori. Fiecare antrenor sau coregraf, în cadrul procesului de învăţare trebuie să prezinte şi câteva teme de interpretare teatrală. Astfel, cele mai obişnuite teme sunt interpretarea unei stări sufleteşti cum ar fi: bucuria, tristeţea, dragostea, trezirea, adormirea, întruchiparea unei vampe, întruchiparea unei persoane rănite, etc. Descriem un model de abordare practică a unui material coregrafic Partea introductivă – în funcţie de regia şi scenariul materialului coregrafic, putem folosi mai multe variante pentru poziţia iniţială, dintre care prezentăm două: - varianta statică – o poză fixă şi anume, dansatorul se află pe scenă în poziţia culcat dorsal (pe spate) acoperită de un voal fluid, muzica începe, poziţia corpului nu se modifică timp de 2 X 8, pe măsură ce creşte intensitatea accentelor muzicale, are loc o uşoară mişcare a corpului , asemănătoare unei treziri, urmează o ridicare prin „cambre”, mişcarea declanşată la nivelul corpului determină alunecarea voalului , care astfel dezvăluie plin de mister faţa şi corpul. - variata dinamică - dansatorul intră pe scenă mergând, încet, senzual, corpul şi faţa fiind acoperită de un voal lung. Partea fundamentală - consecentă - începe odată cu cu alunecarea voalului şi punerea în mişcare a corpului dansatorului. - este cea în care se desfăşoară toate evenimentele, dansatorul „povesteşte” cu ajutorul mijloacelor pe care le are, adică folosindu-se de tehnica corporală şi de toate formele de manifestare ale expresivităţii artistice, pentru a transmite publicului spectator mesajul prevăzut în partitura coregrafică. Finalul dansului - va fi în concordanţă cu părţile anterioare, introductivă şi fundamentală, - reprezintă partea în care artistul rezolvă misterul, trage o concluzie asupra momentelor parcurse anterior. Scopul prestaţiei artistice este să încânte, să trezească emoţie, dar şi curiozitate asupra misterului a cărui „rezolvare” o va regăsii în finalul momentului artistic. Dansatorul trebuie să reuşescă să captiveze atenţia publicului, care va trăi alături de el emoţia, deci se impune o participare afectiv – emoţională, fapt care va determina pe spectatorii să mai revină cu plăcere. 2.3.7. Realizarea activităţilor pre - spectacol În cadrul unităţii privind „Realizarea activitatilor pre – spectacol” se urmăreşte dobândirea competenţei legată de acţiunile pe care dansatorul le desfăşoară înainte de intrarea în scenă. Acestea se referă la realizarea machiajului pentru spectacol, a coafurii/pieptănăturii în concordanţă cu rolul 29

de interpretat, precum şi la utilizarea costumelor, a recuzitei specifice. De asemenea, măsurile de corectură şi retuşuri sunt extrem de importante în asigurarea unei prezenţe scenice şi artistice de un înalt nivel. 2.3.7.1. Noţiuni legate de efectuarea machiajului Cunoaşterea materialelor, a instrumentelor şi accesoriilor specifice de machiaj, respectara ordinii operaţiilor şi a normelor de igienă personală, sunt cerinţe de bază în cadrul echipei de dansatori. Materiale, Instrumente şi Accesorii folosite în machiaj sunt:  Demachiant, tonic,  cremă bază (hidratantă şi bogată în vitamine),  fond de ten, creion corector (anticearcăn), pudră diferite nuanţe,  creioane dermatograf (de ochi) diferite culori, farduri de ochi diferite culori,  fard de obraz diferite nuanţe,  tuş negru, rimel (mascara) diferite modele,  creion de buze (diferite nunţe de roşu şi maro),  ruj de buze diferite nuanţe, lac de buze (dacă este cazul),  sclipici pentru corp (sau gel cu sclipici) şi ochi,  tampoane demachiante, vată de bumbac, pămătuf, pensule, burete pentru aplicarea pudrei sau fondului de ten,  şerveţele demachiante sau tonifiante (dacă este cazul),  ascuţitoare, pensetă, lipici, gene false, latex,  spirt, suport şi gentuţe de păstrare a instrumentelor. Etapele unui machiaj corect sunt următoarele: I. demachierea , pregătirea pentru machiaj – demachiant, tonic, cremă hidratantă; II. aplicarea fondului de ten şi a pudrei, inclusiv pe buze şi pe gât, III. machiajul ochilor – se aplică fardul de ochi, se creionează conturul acestora cu negru, se aplică rimelul; IV. machiajul buzelor - conturarea buzelor, aplicarea rujului şi a lacului de buze , dacă este cazul; V. aplicarea „brush”-ului de obraz, pe zona pomeţilor şi foarte puţin pe bărbie şi pe frunte (estomparea contrastului între faţă şi obraji, înlăturarea aspectului de statuie). VI. Aplicarea de sclipici pe corp, sau a diferitelor tatuaje artistice, măşti, în funcţie de cerinţele rolului. De asemenea, un machiaj adecvat urmăreşte nu doar faţa şi gâtul, ci şi celelalte zone ale corpului, la nivelul cărora se pot aplica creme, fond de ten şi chiar pudră, în scopul estompării sau corectării diferitelor defecte ale pielii sau obţinerii unui aspect cât mai plăcut sub luminile „rampei”. Orice zonă vizibilă a corpului nu trebuie neglijată, fiind bine pregătită pentru spectacol. Alegerea şi utilizarea tipului de machiaj corespunzător efectului urmărit (rolul menţionat), în concordanţă cu fizionomia şi cu gradul de luminozitate al spaţiului de dans, reprezintă de asemenea, o etapă importantă. Condiţiile de luminozitate pot fi:  Lumină naturală / artificială,  Lumină continuă / discontinuă,  Lumină monocoloră / multicoloră.

30

Efectele urmărite pot fi obţinerea unui aspect convenţional, înfrumuseţare sau în funcţie de rolul pe care trebuie să-l interpreteze, şi anume de: „divă”, „înger”, „diavol”, „vampă” etc. Tipul dansului: dans clasic, dans popular românesc, dans de societate, dans de caracter, dans contemporan. 2.3.7.2. Noţiuni legate de coafură / pieptănătură Cunoaşterea stilurilor de coafură/pieptănătură, a elementelor de perucherie şi a tehnicilor de aplicare ale acestora, utilizarea stilului potrivit rolului primit sau tipului de dans reprezintă o cerinţă de bază pentru fiecare performer. Colaborarea cu persoana special desemnată în executarea stilului stabilit de comun acord duce la realizarea unei apariţii scenice de înaltă clasă, în concordanţă cu cerinţele performanţei artistice. Fiecare artist trebuie să cunoască modul în care se execută o pieptănătură/coafură sau se aplică o meşă/perucă pentru un anumit rol sau tip de dans indicat. Stilurile de aranjamente de păr pot fi:  Rusesc,  Japonez,  Rococo,  Coc, etc. Tipuri de dansuri:  Dans clasic,  Dans de caracter - popular românesc, oriental, spaniol, ş.a.,  Dans de societate – categoria dansurilor standard şi latino-americane,  Dans contemporan – modern, disco, liric – senzual ş.a.. Specificul coafurilor diferitelor tipuri de dansuri va fi menţionat în capitolele consacrate acestora. 2.3.7.3. Normele de igienă generală şi personală Igiena generală cuprinde totalitatatea măsurilor igienice care trebuiesc luate în scopul menţinerii stării de sănătate a populaţiei şi a mediului inconjurător în condiţii igienice optime. Igiena specifică mediului artistic se referă la respectarea regulilor de igienă personală, în cadrul pregătirii şi în spectacole, la igiena sălilor de pregătire şi de spectacol, inclusiv a vestiarelor, igiena echipamentelor şi costumelor, a încălţămintei. Regulile de igienă personală includ: - menţinerea igienei propriului corp, cu referire la măsurile privind igienizarea întregului corp prin toaleta zilnică (spălarea mâinilor, a feţei, a dinţilor, urechilor, a picioarelor şi a întregului corp - se efectează duşuri zilnice şi băi, utilizând săpun, şampon, prosop individual pentru faţă, separat pentru corp şi zonele intime, ş.a.); - manevre cosmetice – pentru femei în mod special, dar şi pentru bărbaţi:  epilare la axilă, epilarea picioarelor, a braţelor, etc.;  infuzii cu ceai de muşeţel – pentru îndepărtarea impurităţilor de la nivelul feţei,  diferite tratamente faciale – pentru cuperoză, acnee, ten sensibil, ten gras, ten mixt, tratamente energizante pentru înlăturarea aspectului de „faţă obosită”, etc.;  efectuarea manichiurii şi pedichiurii ori de câte ori este necesară (de regulă, unghiile sunt tăiate foarte scurt la picioare şi lungime relativ redusă la mâini pentru femei şi scurte pentru bărbaţi),  întreţinerea zonelor expuse în cadrul procesului de pregătire – igiena picioarelor, mâinilor, aplicarea de creme contra bătăturilor sau altor boli profesionale şi a cremelor hidratante pentru tălpile picioarelor şi pentru palme, pentru articulaţiile coatelor şi genunchilor. 31

-

menţinerea igienei echipamentului de pregătire (spălare zilnică după fiecare antrenament atât a echipamentului cât şi a lenjeriei intime, aerisirea cipicilor, pantofilor, încălţămintei sport etc.); - menţinerea igienei vestimentaţiei proprii (de zi, de seară – când este cazul); - purtarea echipamentului de protecţie – în cazul executării elementelor acrobatice la sol şi la bară, genunchere, cotiere; - menţinerea igienei costumelor şi respectarea regulilor de întreţinere şi depozitare în stare optimă ale acestora (după fiecare utilizare se aşează pe umeraşe sau în rafturi special atribuite, iar în cazul în care fiecare artist este necesar să-şi întreţină singur costumele se spală respectând temperatura apei de spălare şi detergentul indicat, se calcă la temperatura indicată); - menţinerea igienei încălţămintei de antrenament şi de spectacol – se şterge cu o cărpă umedă, se dau cu cremă specială, se depozitează în locuri aerisite, pe rafturi sau suporturi speciale; - igiena vestiarelor şi a sălilor de spectacol – în afară de măsurile de igienă pe care le efectuează personalul responsabil cu curăţenia, fiecare performer trebuie să menţină curăţenia şi ordinea la locul de muncă. - Alimentaţia raţională – contribuie la menţinerea stării de sănătate proprii şi a celor din jur . Necesarul caloric trebuie să fie în concordanţă cu efortul depus, altfel supra-alimentaţia determină ca excesul să fie inmagazinat în depozite, ţesutul adipos crescând în dauna celui muscular, acesta fiind invadat de grăsime uneori chiar inlocuit. Surplusul alimentar impune o activitate suplimentară de digestie şi metabolism, se produce steatoza hepatică (infiltrarea cu grăsimi a ficatului), sarcina inimii creşte, se reduc funcţiile hepatice, deci apar probleme de sănătate şi în efectuarea efortului (scade capacitatea de efort a organismului), deoarece deplasarea se face mai greu, cu cheltuieli energetice mai mari şi cu randament scăzut. - Regimul de viaţă igienic ţine cont de:  particularităţile individuale ale performerului,  condiţiile de viaţă şi de muncă,  specificul activităţii pe care o desfăşoară – al efortului depus (perioada de antrenament în care se află – pregătire stagiune, stagiune propriu-zisă, perioada de refacere, între două stagiuni, între contracte),  obiceiurile pozitive ale performerului. Păstrarea unui echilibru între efort şi odihnă, reprezintă un mijloc de bază pentru înlăturarea stării de oboseală şi refacerea sistemului nervos central. Persoanele implicate în activitatea de mass media, show bussines sunt extrem de expuse, o multitudine de factori perturbatori şi de stress acţionând în sensul deteriorării stării de sănătate. Numărul de ore de somn (odihnă pasivă) trebuie să fie de 7- 8, dar poate varia în sensul creşterii sau descreşterii acestora în funcţie de particularităţile individuale şi de nivelul de solicitare a sistemului muscular şi sistemului nervos central. Fumatul este strict interzis, consumul de băuturi alcoolice se face cu moderaţie şi în afara programelor artistice, de asemenea, este interzis consumul altor substanţe nocive (exces de medicamente – tranchilizante, antinevralgice, dopinguri – stimulenţi anabolizanţi ş.a.). Odihna activă se referă la petrecerea timpului liber, în acest sens se recomandă plimbările în aer liber, vizitarea de expoziţii şi muzee, de obiective culturale, vizionarea de filme, concerte, lectură, practicarea unor sporturi complementare, excursii, drumeţii etc. Mijloacele moderne de refacere după efort fac parte din pregătirea propriu-zisă (antrenament) şi contribuie la îndepărtarea stării de oboseală a organismului într-un timp mai redus şi refacerea rapidă. Acestea cuprind totalitatea mijloacelor folosite în finalul antrenamentului, cum ar fi : masajul terapeutic, sau masajul 32

reflexogen, sauna, duşurile „scorţiene”, băile calde, etc. Nerespectarea unui regim de viaţă igienic duce la instalarea oboselii cronice şi a supra-antrenamentului, înrăutăţirea stării de sănătate, scăderea capacităţii de efort şi instalarea unui grad ridicat de uzură, cu consecinţe directe asupra reducerii longevităţii artistice. Prin urmare, o pregătire temeinică a dansatorilor constă în asimilarea unor noţiuni de machiaj şi coafură, cunoaşterea şi respectarea noţiunilor de igienă generală şi personală în concordanţă cu specificul locului de desfăşurarea a activităţii. Extrem de importantă este şi dobândirea competenţelor legate de alegerea, utilizarea corespunzătoare a costumelor de spectacol, precum şi cunoaşterea etapelor din cadrul pregătirii pre – spectacol, inclusiv efectuarea de corecturi, refaceri ale unor mici deteriorări de machiaj/coafură/vestimentaţie, precum şi reconstituirea recuzitei personale incomplete. 2.3.8. Criterii de evaluare şi apreciere a programelor artistice, solistice şi de grup Criteriile de evaluare şi apreciere a programelor artistice ţin cont de cerinţele de compoziţie şi de execuţie. Se apreciază pe de o parte tehnica corporală în execuţia paşilor de dans şi elementelor de dificultate (piruete , sărituri, acrobaţii, etc.), iar pe de altă parte latura artistică estetică care ţine de expresivitate, costume, machiaj, ş.a. Pentru programele solo apreciem următoarele aspecte legate de tehnică:  perfecţiunea execuţiei,  stabilitatea mişcărilor în diferite combinaţii şi deplasări de paşi de dans,  stabilitatea mişcărilor în efectuarea elementelor de coordonări dinamice şi statice (piruete şi elemente de echilibru),  coordonarea mişcărilor segmentelor corporale şi îmbinarea armonioasă a elementelor tehnice în combinaţie cu paşi de dans variaţi (coeziunea, unitate, armonie şi continuitate în legările de elemente),  varietatea mijloacelor utilizate - „bagajul motric”  varietatea de dinamism,  varietatea ocupării spaţiului,  varietatea abordării din punct de vedere coregrafic a muzicii şi mişcării,  originalitatea – ineditul, spectaculosul, deci amprenta personală. Din punct de vedere artistic evoluţia solistică a dansatorului, dar şi la dansurile în grup, trebuie să se încadreze în cerinţe legate de:  coeziune şi armonie ,  expresivitate artistică corporală (plasticitate), dar şi trăirea afectivă, redată prin expresia facială, capacitatea de a transmite stări emoţionale,  muzicalitate motrică, alegerea elementelor corporale adecvate muzicii, ca şi când muzica ar fi plecat de la dans şi nu acesta,  costume,  machiaj, etc. La dansurile de grup, în plus faţă de cele enunţate mai sus apar şi cerinţe legate de:  sincronizare între membrii trupei, care presupune o perfectă cunoaştere a rolului propriu şi al rolurilor partenerilor de dans,  anticipaţie şi previzune în ceea ce priveşte momentele de executat prevăzute şi neprevăzute. De regulă, la dansurile de grup se insistă mai mult, număr repetărilor fiind mai mare decât la solistice, volumul de lucru crescând odată cu numărul de dansatori care formează grupul respectiv, 33

dar şi cu complexitatea elementelor corporale şi a formelor artistice de manifestare cerute de partitura coregrafică. Evaluarea programului artistic prezentat va cuprinde o notă acordată execuţiei tehnice şi una acordată execuţiei artistice. Nota finală reprezintă media aritmetică dintre cele două.

34

3. CLASIFICAREA TIPURILOR DE DANS 3.1. DANS CLASIC 3.1.1. Noţiuni din baletul clasic la centru şi la bara de perete Elementele corporale din dansului clasic sunt reunite sub denumirea de „studiu coregrafic”, exerciţiile acestei categorii fiind executate atât la centru cât şi la bara de perete. Caracteristici generale ale pregătirii coregrafice ca bază a pregătirii tehnice: - educarea esteticii mişcărilor – formarea ţinutei şi stilului de execuţie specific dansului; - alcătuirea repertoriului motric; - formara capacităţii dansatorilor de a lega, asocia şi organiza logic şi cursiv mişcările în cadrul diferitelor structuri de elemente tehnice şi acţiuni motrice variate. 3.1.2. Modele operaţionale şi mijloace de realizare Membrele superioare - poziţii de bază la nivelul membrelor superioare (vezi figurile nr. 4 – 11, din anexe):  poziţia I – braţele înainte uşor rotunjite cu palmele orientate spre interior,  poziţia a II-a – braţele ridicate înainte, uşor rotunjite, palmele orientate spre trunchi la nivelul apendicelui xifoid (în „capul pieptului”),  poziţia a III-a – braţele ridicate înainte sus, uşor rotunjite (dacă ochii se ridică sub orizontala privirii să se vadă palmele),  poziţia a IV-a – un braţ rămâne sus, celălalt coboară înainte,  poziţia a V-a - un braţ rămâne sus, celălalt lateral,  poziţia a VI-a – un braţ înainte , celălalt lateral.  Unele variante descriu şi poziţia aVII-a – braţele lateral, uşor rotunjite. - port du bras I, II, III, IV, V şi VI (vezi figurile nr. 33 – 38). Membrele inferioare - poziţiile de bază ale picioarelor şi ale corpului în dansul clasic sunt executate din plasamentul „en dehors” al corpului (vezi figurile nr.1, 2, din anexe):  poziţia I „en dehors” – stând cu călcâiele apropiate, vârfurile sunt orientate lateral ân plan frontal, în unghi de 90º (45º în dansul modern ) faţă de axul sagital; o altă variantă a poziţiei I paralelă, folosită în dansul modern.  Poziţia a II-a „en dehors” – stând depărtat frontal la o lungime de talpă între călcâie, deschiderea vârfurilor de 90º (45º ). Varianta paralelă presupune depărtarea picioarelor cu tălpile paralele în plan sagital. Greutatea corpului trebuie egal repartizată pe ambele picioare, iar proiecţia centrului de greutate să cadă pe mijlocul suprafeţei de spijin.  Poziţia a III-a „en dehors” – stând apropiat una din labele picioarelor este poziţionată înaintea celeilalte astfel încât călcâiul să fie în dreptul boltei plantare a piciorului dinapoi. Deschiderea vârfurilor se păstrează la cele două variante 90º şi 45º.  Poziţia a IV-a „en dehors” – stând depărtat în plan sagital la distanţă de o lungime de talpă, vârful piciorului dinainte trebuie plasat pe aceeiaşi linie cu călcâiul piciorului dinapoi. Proiectarea greutăţii corplui se face în mod egal pe ambele picioare. În dansul modern există varianta paralelă în care tălpile sunt orientate în plan sagital.  Poziţia a V-a „en dehors” – tălpile apropiate se petrec una în faţa celeilalte cu vîrful celei dinainte în dreptul călcâiului celei dinapoi. Evazarea tălpilor trebuie să fie simetrică. 35

Mişcări de bază la nivelul membrelor inferioare Pot fi grupate pe grupe de elemente care cuprind mai multe variante de procedee. La baza acestora există trei structuri motrice definitorii din care derivă întreaga tehnică şi care sunt valabile în orice situaţie, respectiv: - plie-ul, - releve-ul sur demi pointe, - battement –ul tendu. a. Plie – reprezintă o mişcare de flexie- extensie în plan frontal a celor trei articulaţii ale trnului inferior. Pe axa de simetrie a corpului se realizează trei unghiuri la nivelul gleznei, genunchiului şi bazinului (cu punct central de referinţă în articulaţia genunchiului). - mişcarea este esenţială pentru realizarea tuturor acţiunilor la nivelul trenului inferior şi are rol major în realizarea impulsurilor şi finalizărilor de la sărituri şi piruete. - principalele sisteme musculo - tendinoase solicitate sunt flexorii şi extensorii gambei şi coapsei, precum şi tendonul lui Achile. Tipuri de plie – uri: - „demi-plie” – semiflexie cu unghi de realizare de 135º, presupune flexia genunchilor fără a se ridica călcâiele de pe sol. Adâncimea este cu atât mai amplă cu cât capacitatea de extensibilitate a musculaturii gambei şi a tendonului lui Achile este mai mare. - „grand – plie” – flexie completă, cu unghi de realizare de 90º, poziţia picioarelor poate fi de rotare externă sau paralelă, specifcă dansului modern. „Grand – plie-ul” presupune o flexie toatală (până la nivelul maxim de extensibilitate a musculaturii şi tendoanelor gambei), în care călcâiele se ridică de pe sol, iar coapsele se poziţionează în final , paralel cu solul. Coborârea bazinului sub nivelul coapselor nu este recomandată deoarece induce relaxarea la nivelul musculaturii membrelor inferioare. Caracteristica principală a „grand –plie-ului” este faptul că ridicarea călcâiului de pe sol este lentă şi întârziată cât mai mult posibil, în timp ce revenirea se face cât mai rapid prin presarea energică a călcâiului pe sol. b. Releve sur demi poite - reprezintă o mişcare de ridicare pe vârfuri prin rularea tălpii şi poziţionare finală pe degete şi pe capetele metatarsienelor, glezna fiind deasupra degetelor. - este esenţial pentru realizarea sprijinului la elementele de echilibru şi piruete. - în combinaţie cu plie-ul intervine în mecanismul de realizare a tuturor mişcărilor de deplasare. Variatele de paşi, elanul, impulsul şi aterizarea la sărituri implică dubla rulare a tâlpii de la căcâi spre vârf şi invers. - plasarea centrului de greutate deasupra unei baze de sprijin reduse este posibilă datorită ridicării călcâiului şi a capacităţii de extensie a metatarsienelor şi falangelor, precum şi a supleţei bolţii plantare. Menţinerea sprijinului se realizează prin repartiţia egală şi simetrică a greutăţii corpului pe degete(aceste trebiue să rămână intinse pe sol), printr-o bună prelucrare a musculaturii trenului inferior, în special a musculaturii adductoare a coapsei şi gambei. c. Battement tendu: - Reprezintă mişcarea de depărtare sau apropiere a unui picoir de celălalt pe direcţiile înainte, înapoi şi lateral. - Stă la baza tuturor deschiderilor de poziţii care pot lua forme şi amplitudini diferite în funcţie de fiecare procedeu tehnic. - Prin poziţia „battement tendu” trec majoritatea mişcărilor care se referă la depărtarea, respectiv, ridicarea piciorului pe una din direcţiile înainte, înapoi sau lateral.

36

-

Deschiderea piciorului pe fiecare direcţie se poate realiza dinpoziţiile aI-a, aIII-a, aV-a. Depărtarea piciorului se realizează prin trecerea greutăţii pe piciorul de bază şi proiectara energică a celui activ pe una din cele trei direcţii. Proiectarea energică a piciorului liber pe direcţie cu finalizare pe vârf – „a terre” - se realizează prin rularea labei piciorului pe sol, alungirea ei la punctul maxim al extensiei şi poziţionarea bolţii piciorului în arc (glezna este mult ridicată în sus, degetele fiind alungite până când vârful unghiei halucelui atinge solul). Revenirea se face prin rulare inversă (derulare), mişcarea punând accent pe momentul de închidere a poziţiei.

Variante de battement tendu: - Battement tendu plie – reprezintă o combinaţie între battement tendu simplu şi demi – plie. Plie-ul se realizează treptat odată cu revenirea din deschidere a piciorului activ la poziţia de bază. - Battement tendu dublu – reprezintă o variantă în care la depărtarea piciorului cu finalizare pe vârf, se execută o aşezare a întregii tălpi pe sol (călcâiul coboară pe sol) urmată de revenire. Pe momentul aşezării călcâiului greutatea corpului rămâne pe piciorul de bază. Coborârea călcâiului se face energic, la fel şi revenirea cu finalizare pe vârf. Variante de procedee din grupa battement tendu Deschiderea se poate face fără ridicarea piciorului de pe sol – „par terre” – cazul battement tendu – sau cu ridicare la diferite nivele de amplitudine – „en l’air”: 22º, 45º, 90º şi peste orizontală, spre 180º. Acţiunea piciorului activ poate fi: -întinsă – battement tendu, battement tendu jette, battement releve lent, grand battement jette, battement soutenue plie, etc. - îndoită din articulaţia genunchiului – battement frappe, - trecere prin îndoire şi întindere – battement fondu, battement develope. Acţiunea piciorului de sprijin (bază) poate fi: -întinsă – genunchiul rămâne întins, dar poate fi combinat cu releve sur demi pointe; - îndoită – demi-plie – battement tendu soutenue plie, battement fondu,etc. Descierea procedeelor principale: Battement tendu jette – reprezintă dechiderea piciorului pe direcţie prin battement tendu urmată de ridicare energică de pe sol la unghi de aproximativ 20°. Măsura muzicală specifică este de 2/4. Petit battement sur le coup de pied – reprezintă o succesiune de mici loviri deasupra gleznei piciorului de sprijin, realizate cu piciorul activ. La mişcarea înainte piciorul activ este bine răsucit en dehors, călcâiul este sprijinit înainte cu vârful înapoi în zona imediat apropiată a gleznei, pe care o învăluie; la poziţia înapoi se menţine răsucirea, dar numai călcâiul se lipeşte de gleznă. Battement frappe – reprezintă o deschidere realizată prin îndoirea piciorului activ sur le coup de pied, dar executată energic printr-o lovire a gambei urmată de intindere. Mişcarea este rapidă, energică şi are variante de dublu frappe (două loviri înainte de deschidere). Battement tendu soutenue plie – reprezintă deschiderea piciorului activ pe direcţie - fie la nivelul solului – „par terre”, fie cu ridicare (releve) – „par l’air” – simultan cu demi–plie pe piciorul de sprijin. Execuţia celor două acţiuni este simultană, astfel piciorul care se deschide ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu cel care se îndoaie. Revenirea se face la fel. Mişcarea este lentă şi amplă; măsuri muzicale recomandate 3/4, 4/4 sau 2/4 tempou lent. Battement fondu – reprezintă o deschidere realizată prin îndoirea simultană a ambilor genunchi urmată de întindere. Piciorul activ se îndoaie în poziţia „sur le coup de pied” simultan cu 37

demi – plie pe piciorul de sprijin, după care urmează întinderea cu deschidere pe direcţie fie „par terre”, fie „en l’air”. Piciorul de sprijin se întinde simplu sau cu ridicare la releve sur demi-poite. În ambele sensuri mişcarea este continuă, fără bruscări, bine controlată şi susţinută. Battement releve lent – reprezintă ridicarea lentă a piciorului activ la 45º, 90º sau mai sus. Grand battement jette – reprezintă o deschidere cu trecere prin battement tendu şi ridicare amplă a piciorului activ pe direcţie până la orizontală şi/sau peste. Mişcarea de deschidere este energică, foarte amplă, iar revenirea stabilă (controlată şi susţinută). Grand battement jette balance – reprezintă o deschidere cu ridicarea piciorului înainte, coborâre în poziţia iniţială şi trecere directă spre înapoi cu ridicare. Grand battement jette passe – similar cu grand battement jette, dar revenirea din deschidere se face în poziţia passe. Grand battement jette pointe – este similar cu grand battement jette, dar revenirea din deschidere se face cu finalizare pe vârf ca la battement tendu releve sur demi-pointe. Battement developpe – reprezintă deschiderea amplă a piciorului activ cu trecere prin poziţia passe urmată de întinderea pe direcţie. Constituie o mişcare de bază pentru exerciţiile de adaggio. Alte grupe de mişcări la nivelul trenului inferior: d. Rond de jambe – reprezintă o mişcare circulară realizată prin acţiune cu amplitudine mare în articulaţia coxo-femurală, sau cu amplitudine redusă în articulaţia coxo – femurală şi la nivelul articulaţiei gambei (rond de jambe en l’air). Rond de jambe par terre presupune deschiderea picorului activ cu trecerea lui prin poziţiile înainte, lateral, înapoi şi invers, realizănd un semicerc. Rond de jambe en l’air presupune ridicarea piciorului lateral mişcarea executând-o gamba care se apropie de piciorul de sprijin descriind cercuri în ambele sensuri. e. Porte – reprezintă mişcarea de trecere (ducere) a piciorului activ menţnut ridicat prin diferite direcţii. De regulă, ea se execută în amplitudine mare din deschideri la orizontală şi peste. f. Cambre – reprezintă mişcarea de flexie a trunchiului pe direcţiile înainte, lateral şi înapoi. De fapt, sunt aplecările, îndoirile şi extensiile de trunchi specifice gimnasticii (de bază, sportive şi ritmice), care se asociază cu mişcări de braţe (port de bras). La executarea cambre-urilor trunchiul are o atitudine susţinută uşor înălţată. g. Adaggio – este exerciţiul care dezvoltă plasticitatea şi expresivitatea mişcării; reprezintă combinaţii de mişcări ample lente de mare amplitudine, care angajază complex membrele inferioare, superioare şi trunchiul. Adagio la bară reprezintă succesiunea de elemente din tehnica dansului clasic, de mare amplitudine, executate la 90º şi mai sus, în cadrul aceluiaşi exerciţiu. Adaggio elementar este compus din poze („par terre” sau „en l’air”) legate cu mişcări specifice : battement releve lent, battement developpe, attitude faţă şi spate, porte-uri la 90º şi peste. Pentru a lega execuţia pe partea dreaptă de cea pe partea stângă, putem introduce o formă de „pas de bourree” sau alt pas de legătură. Combinaţia nu trebuie să cuprindă mai mult de 3 – 4 elemente executate în diferite direcţii sau planuri, iar ca lungime să nu depăşească 32 de măsuri muzicale. Temps lie – înseamnă o mişcare spre în faţă sau spre înapoi, legată de una spre lateral. Temps lie par terre en dehors ( către în faţă) – din poziţia aV-a a picioarelor – poză „criose” (întoarcerea corpului în diagonală, privit din faţă picioarele sunt încrucişate) – se execută un demi plie, se alunecă vârful piciorului activ pe sol în battement soutenue faţă, se păşeşte pe piciorul din faţă şi se formează poza „criose” spate, se închide poziţia a V-a; se întoarce corpul de faţă şi se execută un demi-plie, se alunecă cu vârful activ pe podea în battement soutenue lateral, se păşeşte pe piciorul aflat lateral, se închide poziţia aV-a. Se începe combinaţia spre stânga. 38

Temps lie en dedans (spre spate) – din poziţia aV-a poza „criose” se execută un demi – plie, se alunecă piciorul activ în battement soutenue spate, formând poziţia „criose” faţă, se închide poziţia aV-a, se alunecă piciorul activ pe podea în battement soutenue lateral, se păşeşte pe piciorul aflat lateral, se închide poziţia a V-a. Se începe combinaţia pe stânga. Muzica ocupă 8 măsuri de 3/4 pe fiecare direcţie. Temps lie par terre en dehors şi en dedans cu port de bras, la centru – este forma descrisă anterior, în care după trecerea din battement soutenue în poză, se execută un cambre spre spate, spre lateral sau spre faţă în funcţie de direcţia piciorului activ. În timpul cambre-ului greutatea corpului rămâne pe piciorul de bază (să nu se sprijine pe vârful piciorului activ aflat în battement tendu). Această formă dezvoltă foarte mult echilibru. Muzical se lucrează pe 4 măsuri de 4/4. h. Saute (sautilles) - reprezintă flexii – extensii cu desprindere de la nivelul solului (sărituri); solicită tripla flexie şi tripla extensie (lanţul articular coxo-femural, genunchi şi articulaţia gleznei, precum şi lanţul muscular al trenului inferior antero – posterior). De fapt, sunt săltări şi sărituri cu amplitudini variate care antrenează sistemele implicate în mişcare. La lecţiile de învăţare, consolidare şi perfecţionare a săriturilor se abordează desprinderi mai mari (grupa săriturilor a fost prezentată într-un capitol anterior). Saute-urile sunt executate în parte finală a pregătirii coregrafice, când toate articulaţiile şi muşchii sunt bine încălzite. 3.2 DANS DE CARACTER Dansurile de caracter sunt, de fapt, nişte dansuri folclorice ale diferitelor popoare aflate în diverse colţuri ale lumii şi care, datorită frumuseţii lor deosebite, au fost preluate şi de alte ţări, în afara celor de provenienţă, devenind valori perene. Particularităţile lor esenţiale sunt reprezentate de marea varietate a formelor de prezentare, de ţinută şi de expresie de bogăţia ritmurilor şi de gama largă a tempo-urilor. În dansurile de caracter sunt folosiţi o multitudine de paşi organizaţi în variate formaţii de dans. Deşi, dansurile poartă denumiri diferite, în funcţie de zona de provenienţă, paşii de dans prezintă asemănări vădite, făcând parte din marea grupă a paşilor folclorici. De aceea, vom prezenta paşii de dans, urmând ca în capitolul alocat dansului respectiv să punctăm anumite caracteristici specifice stilului redare şi interpretare a muzicii. Sistematizarea paşilor de bază în dansurile de caracter:  paşii succesivi - sunt paşi de mers normal. În timpul mersului trunchiul se leagănă uşor spre piciorul care păşeşte. Au durată de 1 timp(o pătrime). Se învaţă în formaţii de cerc cu mâinile pe şolduri şi se execută în toate direcţiile.  paşi nedepăşiţi – („pas-apropii”) sunt paşi care se execută înainte, înapoi, au durata de 2 timpi(2 pătrimi), încadrându-se fiecare pas în dimensiunea unei măsuri muzicale de 2 / 4. Din poziţia I se execută pe timpul 1 un pas înainte cu piciorul drept, urmat de apropierea piciorului stâng pe timpul 2 (idem pentru varianta înapoi); la fel se procedează în continuare păşind cu piciorul stâng şi apropiindu-l pe cel drept. În unele dansuri, piciorul care se apropie efectuează o bătaie uşoară.  paşii laterali - se execută spre dreapta sau spre stânga şi au întotdeauna sensul piciorului care-i execută; fiecare pas are durata de 1/4.  paşii încrucişaţi - sunt paşii în care piciorul activ depăşeşte piciorul de bază prin încrucişare înainte sau înapoi. Încrucişarea are loc mereu direcţia opusă piciorului care execută mişcarea. Se execută pe loc cu un picior şi cu ambele (alternativ), dar şi în deplasări laterale, înainte, înapoi. Fiecare pas din grupul de paşi încrucişaţi se învaţă pe 1/4, fiind apoi executaţi 39



 

şi pe 1/8, în funcţie de dans. O variantă ar mai fi şi paşii încrucişaţi cu acelaşi picior prin faţă şi prin spate specifici dansurilor orientale, dar îi întâlnim şi la dansurile populare româneşti („Ciuleandra”). pasul săltat - are durata de o doime (1/2); pe timpul 1 se execută un pas înainte (uşoară bătaie), pe piciorul drept, urmat de o săltare (desprindere) pe timpul 2, cu aterizare pe acelaşi picior, celălalt picior ridicându-se uşor îndoit înainte (în mometul desprinderii de pe sol); urmează efectuarea păşirii cu piciorul stâng, piciorul drept devenind picior liber. Pasul săltat din dans este asemănător pasului săltat din „şcoala alergării” din atletism, cu deosebirea că amplitudinea desprinderii este mai redusă în dans. Pasul săltat este un pas care se desfăşoară alternativ, odată cu un picior, odată cu celălalt şi se poate executa pe loc şi în deplasare, simplu sau cu o uşoară biciuire a vârfului piciorului liber în momentul desprinderii. pasul alergat - are durata de 1 timp (o pătrime, 1/4), se execută ca o alergare normală, cu genunchi uşor ridicaţi, pe loc şi în deplasare. pasul schimbat - reprezentat de o structură de trei paşi succesivi, uşor alergaţi, începuţi alternativ cu piciorul stâng şi drept. Se execută pe loc , în deplasare în orice direcţie şi încrucişaţi. Dacă dansul are măsura muzicală: 3/4, fiecare pas are durata de 1/4, 2/4, paşii schimbaţi sunt inegali, pe timpul 1 se execută 2 paşi (1/2 fiecare), iar pe timpul 2 cel de-al treilea (1/4).

3.2.1. Dans popular românesc a) Caracteristici generale Dansurile populare româneşti fac parte din marea familie a dansurilor balcano - carpatice, fiind de fapt nişte jocuri de grup, ansamblu care prezintă o execuţie sincron a mişcărilor. De-a lungul timpului dansurile folclorice au suferit multe modificări şi completări ca urmare a climatului social – economic – istoric. Particularităţile lor esenţiale şi anume: - marea varietate a formelor de prezentare, de ţinută şi expresie, - de bogăţie a ritmurilor şi gama largă a tempo-urilor sunt şi astăzi un izvor nesecat de inspiraţie pentru tânăra generaţie şi păstrătoare ale tradiţiei populare pentru întreg poporul român. Dansul popular românesc reprezintă un mijloc extrem de important în cadrul sistemului nostru de învăţământ primar, gimnazial şi liceal, astfel în orele de educaţie fizică, se utilizează elemente de dans folcloric. b) Formaţii de lucru şi paşii de bază Formaţiile din dansul popular românesc se referă la dispunerea dansatorilor pe anumite axe geometrice precum şi, la desfăşurarea în spaţiu a dansului din punct de vedere coregrafic. La dansurile în grup avem: formaţii de cerc, (hora şi variantele ei), formaţii în cerc mic (4-6 dansatori, cum ar fi la „Ciuleandra”), formaţii în linie („Brâuleţ”, „Rustem”, „Alunel” – Oltenia, „Doiurile” - Banat), formaţii de semicerc („Sârba”, „Brâul” etc.). Formaţii pentru dansurile în perechi: perechi în linie şi în semicerc (în Banat şi în Transilvania), perechi în cerc (în Moldova şi în Transilvania), perechi libere (în toate regiunile cu dansuri în perechi).

40

În plus faţă de aceste tipuri de formaţii ar mai fi şi formaţiile pentru dansurile în ceată, în cadrul cărora dansatorii nu se prind unii de alţii dar, dansează simultan, organizat aceleaşi structuri. Din conţinutul foarte variat al paşilor folclorici enumerăm pe cei car sunt de bază: paşii succesivi, paşii nedepăşiţi, paşii laterali, pasul săltat, pasul alergat, pasul schimbat, paşii încrucişaţi. Paşii enumeraţi mai sus au fost prezentaţi în deschiderea capitolului dansurilor de caracter. 3.2.2. Dans oriental - arăbesc, indian , egiptean a) Caracteristici generale Dansurile orientale sunt abordate mai ales de către femei şi se caracterizează prin mişcările energice de şolduri combinate cu mişcări specifice de braţe evidenţiate şi de costumele adecvate, fusta (pantalonul) fiind prevăzută cu un brâu de mărgele care amplifică mişcările bazinului. O altă mişcare specifică în dansurile orientale este aceea de „buric”, care de fapt este tot o mişcare a bazinului de „du-te - vino” cu uşoare oscilaţii a bazinului în dreapta şi stânga. La fel la nivelul sutienului, mărgelele care atârnă, sau ciucurii strălucitori, amplifică mişcarea pieptului şi pun în valoare frumuseţea corpului feminin. Sutienul şi brâul este foarte împodobit cu paiete, acesta din urmă fiind aplicat peste o fustă lungă sau un pantalon lung de voal vaporos. La nivelul braţelor, de asemenea, sunt prinse voaluri lungi de bretelele sutienului sau sunt prinse mâneci lungi. Costumul poate avea mai multe accesorii cum ar fi: salbă de mărgele la gât şi pe cap, un voal suplimentar pentru faţă şi pentru manevrat etc. În general este un costum extrem de încărcat şi toate accesoriile trebuie puse în valoare de către dansatoare, prin manevrarea lor adecvată; astfel, coregrafia dansului va fi condiţionată şi de către costum. b) Formaţii de lucru şi paşi de dans Pentru dansul oriental putem utiliza toată varietatea de formaţii existente, în funcţie de acompaniamentul muzical coregrafia dansului diferă. Fiecare instructor de dans, antrenor, coregraf decide care este modalitatea cea mai potrivită de aşezare în scenă în concordanţă cu locul de desfăşurare al programului artistic, dimensiunea scenei, numărul de persoane ce trebuie să execute dansul etc. La modul general putem enumera următoarele formaţii utilizate: - formaţia în două linii paralele şi intercalate (3, 4, 5,..8 dansatoare), - formaţie în cerc, - formaţie în coloană, - formaţie în diferite alte forme geometrice – pătrat (romb), elipsă. Paşii utilizaţi în dansurile orientale sunt : Paşii succesivi- pe parcursul cărora de obicei se manevrează un voal, sau se execută anumite mişcări specifice de mâini, paşii nedepăşiţi- executaţi cu ridicare pronunţată a şoldului pe timpul de apropiere a piciorului (accentuat), paşii laterali-însoţiţi de rotirea mare a şoldului spre direcţia deplasării Se efectuează de obicei doi paşi la dreapta doi la stânga, sau un pas dreapta unul stânga şi combinaţiile în funcţie de muzică. Paşii încrucişaţi- varianta cu un singur picior pe loc şi în deplasare de-a lungul planului frontal sau efectuând o întoarcere 360 păşind din aproape în aproape. 41

Precum şi varianta cu un picior şi cu altul, pe loc sau în deplasare. În deplasare paşii încrucişaţi se efectuează prin faţă şi prin spate atât cu picior cât şi cu celălalt. Mâinile au un rol foarte important întrucât amplifică mişcările de şolduri şi de trunchi, efectuând valuri, arcuiri, opt-uri, mosoare, rotări executate la nivelul articulaţiei pumnului cu degetele elegant răsfirate, etc. Mişcările de braţe respectă tehnica de bază din dans, adaptând-o pe specificul acţiunilor din dansurile orientale la nivelul de picioarelor, şoldurilor, umerilor, capului. La nivelul umerilor acţiunile întâlnite sunt scuturările, care se efectuează de obicei în acţiuni pe loc în picioare sau pe genunchi, singură sau cu o parteneră faţă în faţă sau spate în spate. 3.2.3. Dans latino – american şi spaniol a) Caracteristici generale Provin din America centrală şi de Sud, fiind aduse în Europa cam la jumătatea secolului al XX-lea, de către trupele de dansatori împreună cu muzica şi ritmurile respective. În cadrul dansurilor de caracter, dansurile latino – americane au dat naştere unei noi ramuri sportive numită dans sportiv, care include o secţiune standard şi una latino-americană. Dansurile latino – americane şi spaniole includ o multitudine de dansuri de caracter, care provin din folclorul popoarelor aşa-zis latine. Toate ţările din America Centrală (Mexic, Cuba, Panama ş.a.) şi America de Sud (Peru, Argentina, Brazilia, Venezuela, etc.) organizează în tot timpul anului diferite festivaluri de dans, muzicale şi nu numai, care angrenează în dans întreaga populaţie. Amintim aici de dansurile braziliene, de mambo, de merengue, lambada, salsa, samba, flamenco fiind cele mai întâlnite stiluri de dans. Anual la „Rio de Janero” defilează în caruri alegorice sute de şcoli de samba care de care mai celebre, întrecându-se în măiestria dansului şi a costumelor. În Europa, Spania şi Portugalia reprezintă zonele unde se manifestă toate tipurile de dansuri latinoamericane, flamenco, fiind dansul predominant specific acestor zone. Caracterul extrem de spectaculos şi exprimarea plină energie şi poftă de viaţă a dansatorilor, a făcut ca ritmurile latinoamericane să fie uşor asimilate, atât de către domeniul activităţilor recreative cât şi de către cel performanţial. Astăzi ritmurile latino pot fi ascultate în diverse locuri, cluburi, cafenele, la posturile de radio, fiind extrem de agreate şi cerute de publicul ascultător. De asemenea, pe scene de teatru, de circ, în cadrul spectacolelor de cabaret, cluburi şi în emisiunile de televiziune sunt nelipsite dansurile latino-americane. Aproape că este de neconceput un spectacol de divertisment fără prezenţa acestui gen de dans. Toate aceste spectacole reprezintă un omagiu adus dansului de către oamenii din acele locuri şi de pe întinsul întregului glob. b) Modele operaţionale Paşii specifici sunt asemănători celor de la stilul performanţial, ţinuta este mai puţin rigidă, dar nu neglijentă, iar aria de combinaţii este cu atât mai mare cu cât dansatorul este mai pregătit. De asemenea, se utilizează şi variantele de paşi caracteristice dansurilor de caracter: paşii succesivi, pentru deplasările laterale, însoţiţi de mişcări ale fustelor, sa ale braţelor, paşii nedepăşiţi, paşii laterali, piciorul care vine executând o bătaie sa două, uneori dansatorul însuşi spune „ole-ole”; paşii încrucişaţi în toate variantele. Pasul de salsa este prezentat la subcapitolul 3.3.2. punctul a. Dansul flamenco este asemănător cu paso doble (vezi subcapitolul 3.3.2. punctul d), caracteristic pentru acest dans fiind prezenţa tapurilor, a bătăilor de picioare şi bătăilor din palme sau utilizând castaniete, în ritmul muzicii. Dansatoarele sunt îmbrăcate cu rochibogate în volane în zona umerilor, mulate pe corp până la nivelul şoldurilor şi cloşate în jos, de regulă sunt mai scurte în 42

faţă şi mai lungi în spate („coadă”). Prezenţa „cozii” permite dansatioarei să manevreze cu piciorul această zonă a rochiei, mişcare executată fiind asemănătoare celei pe care toreadorul o face cu capa în timpul luptei cu taurul. Bogăţia fustelor permite efectuarea unor manevre de şerpuiri, scuturări, opt-uri, punând în valoare accentele muzicale. Dansurile spaniole prezintă o varietate de elemente corporale cele mai utilizate fiind: întoarcerile, piruetele en dehorse şi en dedans, săltările, săriturile, balansări ale picioarelor, paşii fandaţi normali şi sacadaţi, rond de jambe-urile en dehorse şi en dedans ş.a. Costumele dansatorilor sunt formate din cămăşi ale căror mâneci sunt bogate în volane multicolore de la nivelul umerilor şi până la manşetă, dispuse unul sub altul. Pantalonii sunt mulaţi şi de regulă uşor evazaţi, talia fiind marcată cu un brâu viu colorat. Încălţămintea , atât a femeilor cât şi a bărbaţilor, este comodă, cu toc lat de aprox. 5 cm, bine prinsă de picior şi prevăzută de cele mai multe ori cu plachiuri pentru efectuarea tap-urilor, bătăilor specifice. Culorile curcubeului sunt folosite pentru vestimentaţie, astfel avem alb, galben, portocaliu, roşu, verde, albastru, violet; de regulă, acestea se regăsesc într-un singur costum, spectacolul de culori exprimând energie şi veselie. 3.2.4. Dans irlandez a) Caracteristici generale Provine din Irlanda fiind un dans extrem de răspândit datorită vitalităţii şi energiei pe care o exprimă dansatorii. Face parte din marea categorie a dansurilor de caracter, deci folclorice. Are drept caracteristică specifică prezenţa tap-urilor, a paşilor săltaţi, a săriturilor, a mişcărilor energice desfăşurate în formaţii cu număr mare de dansatori, în general în linie, dar şi în cerc, semicerc ş.a., abordând toată paleta de formaţii cunoscute. Încălţămintea este specifică, pantofii fiind compacţi cu baretă în faţă, cu toc mic şi lat, pe talpă având montate plachiuri (folii de tablă) atât pe pingea cât şi pe toc, ceea ce determină accentuarea ritmului muzical, zgomotul efectuat de dansatori constituind percuţii. Paşii se execută vârf – călcâi pe loc şi în deplasare, cu accente pe vârf sau pe toată talpa în funcţie de acompaniamentul muzical. b) Formaţii de lucru şi paşii de dans Formaţiile de lucru sunt cele enumerate în partea introductivă, predominând, aşa cum am mai amintit anterior, formaţiile în linie. De exemplu: din formaţia în linie, care se desfăşoară dintr-o parte în alta a scenei, urmează o scindare de la mijloc, continuată cu o traversare a unei linii dintr-o parte în alta, iar apoi, în momentul când devin paralele se realizează o trecere din spate în faţă, apoi o deplasare în lateral fără a se modifica formaţia de linie. Paşii de dans utilizaţi sunt toţi cei enumeraţi la deschiderea capitolului, fiind adaptaţi specificului săltăreţ care predomină în muzica irlandeză. Instructorul de dans (profesorul, coregraful) creează coregrafia dansului în funcţie de numărul de dansatori şi de gradul de pregătire al acestora, precum şi de piesa muzicală aleasă. 3.2.5. Dansul „country” Provine din continentul american şi sunt dansuri de cuplu pline de energie şi veselie. „Country” înseamnă ţară, deci sunt dansuri folclorice. Costumul specific este reprezentat de pantaloni lungi, cămaşă în carouri, eşarfă la gât şi pălărie, cizme „ciocate”, pentru bărbaţi, rochii sau cămăşi şi fuste bogate lungi (3/4- până la jumătatea gambei), „midi” sau scurte legate cu o fundă mare la spate şi pantofi comozi pentru fete. Măsura muzicală: 2/4, Tempo-ul: asemănător dansului irlandez. Paşii de dans utilizaţi sunt: Pasul de polcă (pas adăugat), 43

Paşii săltaţi, Paşi nedepăşiţi, Paşi succesivi, etc. Toţi paşii de dans se combină armonios cu elementele corporale (întoarceri, săltări, sărituri etc.) şi respectă particularităţile de coregrafie ale dansurilor în grup. 3.3. DANS SPORTIV Documente istorice atestă faptul că din cele mai vechi timpuri oamenilor le plăcea să danseze, începând cu dansurile primitive , care invocau ploaia, fenomene ale naturii şi altele, dansuri în cadrul procesiunilor religioase, închinate naşterii, căsătoriilor sau ritualilor funerare. Mai apoi au apărut dansurile de curte, de petrecere, care se desfăşurau în săli speciale, „ballroom” - de unde şi denumirea dansuri de bal, atribuită unei întregi suite de dansuri care aveau loc la curţile Imperiale europene. În 1924 Societatea Imperială a Profesorilor de Dans a avut iniţiativa standardizării dansurilor, astfel luând naştere Comitetul Dansului Sportiv, în cadrul căruia activau dansatori excepţionali ai epocii. Dans sportiv este denumirea modernă dată dansurilor de societate sau de parchet . În această categorie de dansuri intră două mari grupe şi anume dansurile standard şi dansurile latinoamericane. Toate tipurile de dans sportiv se desfăşoară în pereche mixtă, fapt care implică acţiunea unitară şi perfect sincronizată a partenerilor de dans. Cei doi parteneri trebuie să menţină o priză apropiată în cinci puncte de contact, pe tot parcursul executării figurilor de dans, după cum urmează:  Mâna stângă a băiatului ţine mâna dreaptă a fetei;  Mâna dreaptă a băiatului este plasată pe omoplatul stâng al fetei;  Cotul stâng al fetei se spijină pe cotul drept al băiatului;  Partea dreaptă a pieptului fiecăruia o atinge pe a celuilalt;  Corpurile celor doi parteneri sunt în contact de la piept până la genunchi, iar liniile umerilor paralele. Linia imaginară a centrului de greutate (verticala corpului care permite menţinerea echilibrului) trebuie să cadă între labele picioarelor celor doi parteneri. Poziţia corectă a cuplului presupune ca braţele partenerei să fie ţinute orizontal, uşor sprijinite de braţele partenerului, plasate corect în modul descris mai sus. Această poziţie conferă cuplului o imagine distinsă, caracteristică dansurilor de bal de la curţile regale din Europa de vest. Convenţiile sociale, care impun iniţiativa bărbatului, reprezintă motivul pentru care s-a stabilit că în dans bărbatul este cel care conduce femeia, care astfel îl urmează, lui revenindu-i responsabilitatea privind direcţiile de deplasare specifice ficărui dans. Indiferent de forma geometrică a sălii de dans, sensul de deplasare este invers faţă de acele de ceasornic (cu foarte puţine excepţii, în cazul anumitor combinaţii). Figurile şi paşii de dans s-au modernizat şi au fost standardizate (combinaţii ce poartă diferite denumiri) şi încadrate în categorii diferite (clase), în concordanţă cu diferite nivele de învăţare şi performanţă şi în funcţie de ritmul şi tempoul specific fiecărui dans. Competiţiile oficiale prevăd strict care sunt cerinţele fiecărei categorii, pa baza cărora se acordă note şi puncte, care stau la baza întocmirii clasamentelor pe nivele. Datorită complexităţii paşilor de dans şi a combinaţiilor specifice, dansul sportiv constituie un domeniu extrem de pretenţios, fiind abordat de către domeniul performanţial, deci presupune multe ore de antrenament pentru realizare pregătirii fizice generale şi specifice. Considerăm că este necesară cunoaşterea unor noţiuni de bază privind măsurile muzicale şi tempoul speific fiecărui tip de dans, poziţiile de bază şi modalitatea în care se execută deplasarea. 44

De asemenea, paşii de dans şi mişcările caracteristice fiecărui dans, precum şi, combinaţiile specifice claselor de dificultăţi ale dansurilor din secţiunea standard şi latino – americane. Absolvenţii trebuie să aibă capacitatea de a executa dansuri de societate, respectând caracteristicile tehnice şi artistice ale acestora în funcţie de categoria din care face parte (standard şi sau latino – americane) şi de tipul dansului. Dansurile de societate sunt împărţite în două secţiuni, standard şi latino-americane. 3.3.1. Dansuri standard a) Vals Lent b) Tangou c) Vals Vienez d) Fox Trot e) Quick Step a. Valsul Lent Valsul lent a apărut la începutul secolului al XIX-lea şi a devenit popular în mai multe regiuni ale Austriei şi Germaniei, purtând diferite denumiri în funcţie de regiunea unde era dansat. În munţii Austriei este descris un dans având figuri asemănătoare valsului vienez, dar executate într-un ritm mai lent, deci un precursor al valsului lent de astăzi şi care purta denumirea de „Landler”. În jurul anului 1870, în America se dansa o formă mai liniştită a valsului vienez numită „Boston”, care păstra întoarcerile caracteristice , dar avea şi coborâri. „Bostonul” este consemnat ca fiind primul dans de bal care se executa cu picioarele paralele. Actuala formă a valsului lent reprezintă o combinaţie dintre cele două dansuri, „Landler” şi „Boston”, cizelată şi desăvârşită în Anglia în jurul anului 1910. Cerinţele de modernizare, în sensul creşterii spectaculozităţii şi varietăţii, au permis introducerea de noi figuri, unele sincopate, altele mai lente, conţinând şi elemente paşi de „poză”, extrem de apreciate de jurii, dar în acelaşi timp gustate şi de publicul larg. Valsul lent este un dans cu reguli foarte stricte, precise şi dificile. Se interpretează cu mişcări lungi şi pline de eleganţă, figurile specifice fiind învârtirile, înălţările (ridicări pronunţate pe vârfuri) şi coborârile (îndoire pronunţată a genunchilor). Acest dans este bogat în figuri şi combinaţii, executate cu fineţe şi precizie, fără ezitări, partenerii dând senzaţia de plutire. Măsura muzicală: 3/4 Tempo: lent, 29 – 30 măsuri/minut. Valsul este un dans care se desfăşoară pe o muzică cu trei bătăi pe fiecare măsură, având o plăcută cadenţă romantică. Poziţia: maiestoasă, stând cu picioarele apropiate , vârfurile uşor depărtate la unghi de 90º – 120°, mâinile sprijinite pe şold - în faza iniţială şi acţionând liber şi armonios ulterior. Deplasarea: În valsul lent avem deplasări înainte, înapoi, diagola-înainte, diagonal-înapoi, lateral, lateral uşor înainte, lateral uşor înapoi şi se subordonează biomecanicii naturale de deplasare a corpului omenesc. Specific valsului lent sunt ridicările şi coborârile în deplasare, acestea fiind executate cu temp-lie înainte, înapoi, lateral în concordanţă cu direcţiile abordate. Pasul de vals lent se desfăşoară pe trei timpi care se numără 1,2,3; 2,2,3….8,2,3.  Timpul 1- este accentuat – temp-lie înainte , corpul coboară ;  Timpul 2 - pas mic de regulă pe vârf , corpul urcă;  Timpul 3 - muzical, pas mic de pe vârf pe călcâi având o uşoară coborâre după care reîncepe pasul cu piciorul opus.

45

Pasul de vals lent apare ca un val care coboară mult pe primul pas, urcă maxim pe al doilea şi coboară puţin pe cel de-al treilea. Întoarcerile se execută între paşi dar şi dintr-un singur pas prin faţă sau prin spate (învăluire sau pivotări). Modelele operaţionale cuprind exerciţii pregătitoare, elemente din baletul clasic (vezi dansul clasic – studiu la centru şi la bara de perete) şi din gimnastica de bază, adresate trenului superior şi inferior. Se insistă pe temp-lie, pe demi-plie în toate direcţiile, pe toate formele de întoarceri, cambre în toate direcţiile, etc. Însuşirea pasului de vals se realizează global, iar perfecţionarea constă în repetarea structurilor complexe de combinaţii ale paşilor de vals înainte, înapoi, lateral, sincronizate armonios cu mişcări de braţe. La fel şi pentru lucrul în ansamblu punând accent pe sincronizarea mişcării între membrii trupei. Pasul de vals lent pe care îl considerăm mijloc de bază atât în antrenarea sistemului neuromuscular - articular şi a supleţei tendoanelor precum şi în dezvoltarea esteticii şi expresivităţii motrice şi corporale. b. Tangou Tangoul este un dans cu o largă circulaţie pe întregul glob, specific în toată America de Sud, dar şi în Europa . Se cunosc două tipuri de tango, spaniol şi argentinian. Tangoul îşi are originea în „flamenco”, un cunoscut dans spaniol, care a pătruns în America de Sud, alături de alte dansuri populare, odată cu masiva emigrare a spaniolilor în această zonă. Un alt precursor al tangoului este „tangano”, un dans african importat în America odată cu sclavii negrii. Aceste două culturi „flamenco” şi „tangano”, s-au întâlnit în Argentina, în mahalalele din Buenos Aires, la sfărşitul secolului al XIX-lea, unde au fuzionat cu „habanera”, un dans popular din Havana (Cuba), dând naştere dansului cunoscut sub numele de „milonga”. Milonga este dansul care stă la baza „tangoului argentinian” aşa cum este cunoscut el astăzi. Tangoul argentinian s-a dansat prima dată în bordelurile din Barrio de la Ranas, un cunoscut oraş, ajungând ca la începutul secolului al XX-lea să fie acceptat de către înalta societate argentiniană . Prin intermediul acesteia tangoul argentinian ajunge în Europa de vest , la Paris şi Londra, dar se propagă şi în America de Nord, la New York şi în alte oraşe, cea mai mare promovare fiind făcută prin intermediul filmelor realizate de marile case cinematografice americane. Pe parcursul anilor ’30, caracterul tangoului suferă schimbări dramatice la Paris, întroducânduse elementele specifice şi ţinuta mândră a dansurilor de bal , caracteristici păstrate până astăzi în competiţiile oficiale. Muzica prezintă anumite caracteristici specifice de dinamică, exprimată prin particularităţile de intensitate şi înălţime a sunetelor, dar şi prin melodie şi armonie, care întregesc ritmul şi tempoul, toate reprezentând elemente esenţiale ale expresivităţii motrice. Astfel, intensitatea sunetelor este forte şi stacatto în timp ce înălţimea acestora este relativ egală, ceea ce impune specificul deplasărilor în tango, fără ridicări şi coborâri, prezente la celelalte dansuri din categoria standard . Accentele puternice dau o notă temperamentală, exprimată prin realizarea de figuri cu mişcări bruşte, energice, sacadate, pline de personalitate, cu multă trăire interioară. Melodia şi armonia specifică muzicii de tango crează emoţii estetice şi stimulează fantezia dansatorilor şi sunt întregite de ritmul şi tempoul specific, dansatorul fiind când înfocat, vioi, când nervos sau neliniştit, când plin de pasiune sau satifăcut de victorie. Concluzionând, tangoul este un dans de caracter în care trecerea dintr-o poziţie în alta se face „scânteietor” fiind urmate de momente de pauze care marchează figurile anterioare sau viitoare, creând emoţia specifică acestui dans. Măsura muzicală : 4/4, frazele muzicale fiind, în general, optimi. Tempo - ul: 33 măsuri muzicale/minut 46

Paşii de tango sunt:  lenţi (slow) = 2 pătrimi (o doime),  rapizi (quick) = 1 pătrime şi  foarte rapizi (&) = 1/2 pătrime (o optime). Figurile nu sunt ca cele de la vals lent, pe câte o măsură muzicală sau multiplu ale unei măsuri muzicale, astfel, vom avea figuri care se situează în final la jumătatea unei măsuri muzicale, ceea ce înseamnă că următoarea figură se va face în continuarea măsurii, de la timpul la care s-a ajuns cu mişcarea. Poziţia de tango se poate reliza la nivelul picioarelor din poziţia stând, cu genunchii apropiaţi şi uşor îndoiţi, tălpile alăturate şi paralele. - PD (piciorul drept) alunecă pe sol, pa toată talpa, spre înapoi, până când pingeaua PD ajunge în dreptul scobiturii – boltei plantare – a PS (piciorului stâng). - sau se execută o întoarcere de ⅛ la stânga, pe tălpile ambelor picioare, ajungându-se în aceeaşi poziţia cu cea de mai sus. Poziţia în pereche Perechea se susţine în 3 planuri: 1) planul PS al băiatului, 2) planul PD al băiatului şi PD al fetei, 3) planul PS al fetei. Din această cauză poziţia fetei este uşor lateral D (dreapta), ceea ce diferă faţă de celelalte dansuri. Corpul fetei este orientat mai mult spre S(stânga) sternului băiatului, care astfel, este mai expus vederii. Mâna D a băiatului este amplasată puţin mai jos de baza omoplatului fetei, vârful degetului mijlociu fiind pe linia coloanei vertebrale (în zona de proiecţie a ombilicului pe spate – zona lombară). Braţul S al fetei cuprinde la nivelul articulaţiei cotului, în îmbrăţişare cotul băiatului, antebraţul situându-se posterior pe aceeaşi linie cu braţul D al băiatului. Mâna S a fetei este situată în continuarea antebraţului, cu palma paralelă cu solul, policele fiiind în poziţie opozabilă cu arătorul, presând uşor cu întreaga lungime a degetului arătător şi carpianul corespunzător acestuia, pe partea posterioară a braţului băiatului (mâna în „cupă.” „îmbracă” umărul băiatului). Mâna D a fetei este situată în mâna S a băiatului. Deplasarea Comparativ cu celelalte dansuri standard, deplasarea în tango are următoarele caracteristici specifice, astfel: - se face fără variaţii ale centrului de greutate (fără ridicări şi coborâri), genunchii fiind ţinuţi foarte uşor flexaţi pe tot timpul deplasărilor (menţine un tonus ridicat la nivelul musculaturii membrelor inferioare pe tot parcursul dansului). - la deplasarea înainte conduce laterala D, iar la cea înapoi lateral S; - tălpile picioarelor pe parcursul deplasărilor sunt uşor ridicate şi calcă pe fiecare pas ( nu alunecă pe pas ca în celelalte dansuri). Deplasarea înainte se face pe un cerc spre S, cu PS călcând înainte, în PCM, pe linia PD, fără încrucişare în faţa acestuia, cu genunchiul întins, contactul fiind întâi pe călcâi (C). Odată cu trecerea greutăţii pe PS, se calcă pe toată talpa, iar genunciul se îndoaie uşor pentru a nu avea diferenţe de înălţime. PD se duce înainte pe acelaşi arc de cerc, conducând lateral D, întâi pe C. Deplasarea înapoi se face pe un cerc spre D, PD călcând înapoi în PCM, pe linia PS şi nu încrucişând în faţa acestuia, cu piciorul întins şi contact întâi pe exteriorul tălpii. Odată cu trecerea

47

greutăţii, aceasta se preia de către toată talpa şi se îndoaie uşor genunchiul. PS calcă înapoi, conducând laterala S, tot întâi cu V. O caracteristică aparte a deplasării este modul stacato în care se face transferul de greutate, corpul având o uşoară rămânere în urmă în momentul dinainte păşirii , după care se produce o revenire activă în momentul trecerii pe pas, caracteristică realizată în deplasarea înainte cât şi la cea înapoi. c. Vals Vienez Valsul este un dans care se desfăşoară pe o muzică în măsura ¾, într-un ritm vioi şi uşor fugitiv, prima atestare a unui dans în această măsură fiind semnalată în regiunea Provence din Franţa şi purta denumirea de „Volta". Asemănător cu volta este şi un valsul norvegian, un dans popular din zilele noastre. În secolul al XVI-lea „Volta” , dintr-un dans ţărănesc popular devine un dans de bal, întâlnit la toate curţile regale din Europa de Vest. Caracteristicile principale erau întoarcerile prin păşirii succesive, care se executau de către fiecare partener pe rând, unul în jurul celuilalt, iar la un moment dat bărbatul o ajuta pe parteneră ridicând-o în aer, fapt care necesita îmbrăţişarea acestora. Ludovic al XIII-lea a considerat imoral acest dans, interzicându-l la curtea sa. În anul 1754 în Germania este consemnată apariţia primei melodii pentru actualul vals vienez. Ulterior acest dans a devenit foarte popular la Viena, unde erau foarte multe săli de bal ncăpătoare. Consacrarea sa ca dans de bal a avut loc la curtea regilor de Habsburg, compozitorii Josef şi Johann Strauss, având un rol determinant în acest sens. În iulie 1816, valsul a fost inclus în programul de bal organizat de prinţul regent la Londra, fapt care i-a adus consacrarea ca dans de bal în toată Anglia sub denumirea de „vals german” şi inclus în categoria „Ballroom”. Măsura muzicală: 3/4 Tempo muzical: 60 măsuri/minut Poziţia de bază este identică cu cea descrisă la valsul lent. Deplasarea în valsul vienez se bazează pe ciclicitatea mişcării şi repetiţia figurilor specifice (Natural şi Reverse turn). Caracterul valsului vienez este dat de: muzica vioaie şi rapidă, şi de înălţările, coborârile şi înclinările corpului dansatorului ce pot fi asemănate cu mişcarea de pendul. Valsul vienez reprezintă o suită de învărtiri largi în deplasări continue cu uşoare aplecări de corp. Valsul vienez reprezintă o suită de învărtiri largi în deplasări continue cu uşoare aplecări de corp. Iuţeala dansului nu permite ridicările pe vârf şi îndoirile de genunchi specifice valsului lent, cu care seamănă ca ritm şi paşi. Valsul vienez are un număr limitat de figuri, comparativ cu valsului lent, cu care seamănă ca ritm şi paşi. Astfel, vom întâlni paşi schimbaţi, ezitări, treceri, planări, întoarceri naturale şi inverse, figuri pe loc (fleckers) şi contracheck-uri. Prin urmare valsul vienez este un dans care are un număr redus de figuri, ce nu au suferit modificări mari în decursul anilor. O serie de specialişti încearcă modernizarea lui prin introducerea de figuri şi combinaţii noi, specifice altor dansuri. În general valsul vienez păstrează o serie de caracteristici şi figuri cu valsul lent, dorindu-se o variantă mai rapidă şi energică a acestuia. d. Fox Trot Dansul slow fox a fost introdus sub numele de „castle walk” în clubul de noapte, unde dansau Vernon şi Irene Castle, doi dansatori extrem de cunoscuţi la începutul secolului al XX-lea. Harry Fox a popularizat acest dans în 1913 la New York, implicarea sa se pare că a stat la originea numelui de „Fox Trot”. Totuşi, unele surse afirmă că numele dansului a fost dat de către membrii armatei, deoarece semăna cu un mers ecvestru. 48

Pe de altă parte, alte izvoare, consideră că , asemănarea cu mersul neobişnuit al vulpii (fox în limba engleză), labele acesteia călcând una în faţa celeilalte, chiar sub propriul corp, lăsând astfel un singur şir de urme, ar fi cel care a determinat denumirea acestui dans. La început fox trot-ul se dansa asemănător, fiecare picior călcând în faţa celuilalt, formând o singură linie de dans. În jurul anilor 1922 paşii de tip „trot” au fost înlocuiţi cu mişcări mai puţin energice, iar din 1927, dansul a fost numit „Slow Fox Trot. Fox trot-ul sau slow fox trot, cum este astăzi cunoscut, reprezintă un dans liniştit cu paşi egali ca lungime şi durată, cu unduiri neîntrerupte în care corpul avansează alunecând cu multă uşurinţă pe ringul de dans, într-o deplasare continuă. Mişcările sunt line, plutite şi dau aparenţă de dificultate redusă, uşurinţă. De fapt, acestea sunt foarte bine studiate şi dublate de un excelent echilibru, calităţi obţinute după multe de antrenamente, în care partenerii de dans îşi perfecţionează tehnica de execuţie a paşilor specifici conferind, astfel, siguranţă în execuţie. Fox trot-ul este un dans plin de prestanţă şi eleganţă, caracteristic stilului englez, care se dansează pe piese muzicale de jazz lent, blues, celebre fiind piesele cântate de Ella Fitz Gerald şi Louis Armstrong , care au dat o strălucire de inegalabilă acestui gen. Măsura muzicală: 4/4, în care pătrimea este unitatea de timp, iar accentele cad pe timpul 1 şi timpul 3 muzical. Tempo - ul: 29 – 30 măsuri muzicale/min. Paşii : „slow” - lent pe 2 timpi muzicali şi 2 „quick” – rapid pe 1 timp muzical. Poziţia este cea caracteristică dansurilor standard (cu excepţia tango-ului) Deplasarea - caracteristică principală, înălţarea şi coborârea care se execută diferit de valsul vienez şi are loc la sfârşitul unui timp muzical. Deplasările se fac fie firesc pe parchet fie cu ridicare pe vârf - păşire în pasul specific „pas pană” şi din când în când au loc înclinări ale corpului spre dreapta sau spre stânga, în funcţie de conducerea corpului şi păşirea în pasul specific cu depăşire (pasul„pană”). Tipuri de „pană”: 1. pas pană – cls. E - feather step, 2. final pană în PI, primul pas înapoi – cls.E - feather finish, 3. final pană, început în PEs – cls.D - feather finish I, 4. final pană, primul pas în PP – cls. D - Feather ending, 5. cls.D. - Hover feather, 6. pas pană început în PE – cls.D - feather step, 7. pană întoarsă – cls.C - curved feather, 8. pană înapoi – cls.C - back feather. În descrierea întoarcerilor, la orice „final pană” va exista o specificaţie legată de „întârzierea corpului” (fără a mai menţiona „corpul completează întoarcerea”), aceasta datorită faptului că în cursul realizării penultimului pas se face o uşoară întoarcere la S, iar pe ultimul nu se termină complet întoarcerea. e. Quick Step La începutul anilor 1920 apăreau noi dansuri ca: charleston, shimmy şi black botom. Charleston este un dans provenit din insulele Capului Verde, se dansa cu puternice balansări de braţe şi lovituri de picioare în lateral, pe o muzică cu 200- 240 bătăi/minut. În scurt timp acesta s-a răspândit în lumea întreagă, dar caracterul sălbatic al dansului, face să fie interzis în multe săli de bal liniştite. Shimmy este un dans nigerian adus în America de sclavii negrii, se dansa scuturându-se umerii sau şoldurile foarte rapid, rotindu-le alternativ la dreapta şi stânga. 49

Black bottom, originar din zona suburbiilor Detroit-ului, se dansa pe o muzică extrem de energică cu 140-160 de bătăi/minut, caracterizat prin multe balansări ale trunchiului, îndoiri ale genunchilor şi scurte lovituri de picioare. Cu ocazia turneului efectuat în Marea Britanie în 1923, formaţia de muzică a lui Paul Whiterman a combinat toate cele trei stiluri de dans, charleston, shimmy şi black bottom, dând naştere la apariţia variantei rapide a fox trot-ului, numită de acum quick step. Quick step-ul a fost astfel acceptat de Societatea Imperială a Profesorilor de Dans, fiind astfel introdus în rândul dansurilor de bal. „Paşi iuţi” este traducerea din engleză a numelui acestui dans, fiind o variantă rapidă a Slow Fox Trot-ului, comparativ cu care are mişcări precise, bine conturate, extrem de ritmate, fiind cel mai rapid dans din categoria dansurilor stanard. Quick step-ul se dansează pe un tempou susţinut şi ritm de 200 bătăi/minut şi conţine succesiuni de paşi, alergări, urmăriri, întoarceri şi diferite sărituri. Caracterul acestui dans sprinten, strălucitor, jucăuş, vioi, cu ritm ascuţit şi iute, impune o variaţie mai redusă a centrului de greutate corporal, deci înălţările şi coborârile corpului sunt mai mici. În cadrul pregătirii se urmăreşte păstrarea cursivităţii mişcărilor, realizarea paşilor, figurilor, săriturilor şi combinaţiilor să nu se transforme în smucituri, dansatorii dând dovadă de „stăpânire de sine”, „calm”, „echilibru” şi siguranţă în execuţie. Măsura muzicală: 4/4 Ritmul: 50 măsuri/minut; 200 bătăi/minut. Deplasarea specifică se caracterizează prin înălţările şi coborârile cele mai mici din categoria dansurilor standard. Contactul cu solul este foarte scurt , întrecându-l chiar şi pe cel de la valsul vienez pe unele secvenţe de paşi rapizi. Astfel quick step-ul poate fi asemănat cu o succesiune de săltări asociate şi combinate în mod armonios cu diferite mişcări ale picioarelor , fapt care creează senzaţia de bună dispoziţie, veselie, cu caracter jucăuş. Poziţiile de bază sunt cele cunoscute ca fiind specifice dansurilor standard, iar păşirile valorifică mult impulsul solului, fiind foarte scurte pe sol, fapt care necesită din partea dansatorilor o pregătire specifică la nivelul gleznei. 3.3.2. Dansuri latino- americane Originea dansurilor latino-americane se află la începutul secolului al XX-lea, când stilurile de muzică şi de dans spaniole, portugheze, africane şi indiene s-au amestecat rezultând o multitudine de dansuri extrem de practicate în Europa. Dintre toate formele existente, cinci au fost reglementate pentru competiţie : samba, cha – cha - cha, rumba, paso doble şi jive. Nu ne propunem să aprofundăm dansurile latine – americane la nivelul cerut de codurile de punctaj, care impun efectuarea unor combinaţii ce poartă anumite denumiri şi sunt extrem de complexe şi se realizează împreună cu partenerul. Considerăm că este necesară cunoaşterea unor noţiuni teoretice legate de fiecare dans în parte şi învăţarea unor paşi de bază şi a unor combinaţii în concordanţă cu specificul spectacolelor de divertisment. Din grupa dansurilor latino – americane fac parte: a) Samba b) Cha - Cha – Cha c) Rumba d) Paso doble e) Jive a). Samba Samba provine din zona rurală a Braziliei, unde îl găsim ca dans tradiţional, iniţial numindu-se „Carioca samba” (Carioca – un mic râu ce curge prin Rio de Janeiro). 50

Înainte de 1914 acest dans purta numele de „Maxixe”, actuala denumire şi formă a dansului apărând în 1917, dar se impune abia în anul 1923, când reuşeşte să fie acceptat de către Societatea Mondială a Profesorilor de Dans. Samba este un dans cu acţiune energică, viguroasă, care are un ritm specific sincopat, plin de vitalitate şi de forţă, pus în valoare de instrumentele tradiţionale braziliene, acompaniamentul conţinând elemente de percuţie care accentuează diferiţi timpi muzicali. Pentru a putea interpreta corect samba, între cei doi parteneri trebuie să existe o comunicare foarte strânsă, dobândită în cadrul multor ore de antrenament, astfel încât să se evidenţieze caracterul exuberant şi plin de viaţă al dansului cu un tot unitar la ambii dansatori. Multe figuri de samba necesită o mişcare foarte accentuată, dificilă de şold, fără de care dansul îşi pierde mult din efect. Contribuţie remarcantă în popularizarea acestui dans au avut-o filmele americane „Zburând spre Rio” şi „Acea noapte la Rio”, în primul jucând Fred Astaire şi Dolores Del Rio, respectiv, Carmen Miranda. Măsura muzicală: 2/4 , accentul fiind, în general, pe timpul al 2-lea. Tempo - ul: 50 – 52 de măsuri muzicale/minut, uneori putând avea 48 de măsuri/minut. Specific pasului de samba este acţiunea bounce, care constă într-o îndoire şi o întindere a genunchiului şi gleznei piciorului care deţine cea mai mare parte a greutăţii corpului. Fiecare îndoire se face pe 1/2 din timpul muzical, întinderea făcându-se pe cealaltă 1/2. Pasul de samba se execută lateral, înainte, înapoi pe loc şi în deplasare. Se porneşte din poziţia I de dans, piciorul drept execută o mişcare laterală cu trecere uşoară de greutate pe timpul 1, simultan cu acţiunea bounce, revenire pe timpul 2 şi efectuarea aceluiaşi pas spre stânga cu piciorul stâng, pe timpul 3, revenire pe timpul 4, în continuare se reia succesiunea de paşi. La fel se realizează paşii de samba spre înainte şi spre înapoi. O variantă a sambei este pasul de merengue, care se realizează cu un picior înainte şi cu celălalt înapoi. b). Cha – Cha - Cha Dansul Cha – cha - cha are origini afro-caraibiene, numele său fiind inventat de Enrique Jorrin din Cuba la începutul anilor `50, odată cu melodia „Enganadora”. Sunetul paşilor dansatorilor pe fondul ritmic al melodiei a fost cel care a stat la baza denumirii de „cha cha cha”. Iniţial dansul prevedea execuţia unei mişcări triple de ondulare a şoldurilor ulterior, aceasta s-a transformat în pasul triplu specific dansului. Dansul Cha – cha - cha are la bază Mambo, dar datorită acompaniamentului muzical care permite execuţia unor mişcări mai lente şi mai puţin complicate decât cele de mambo, ritmul acestui dans a câştigat popularitate şi a devenit cel mai cunoscut dintre dansurile latino-americane. În anul 1954, Cha cha a fost introdus în America, de acolo fiind importat în Europa. Măsura muzicală: 4/4, caracteristic fiind accentul pe timpul 1 al fiecărei măsuri. Tempo – ul: 28 – 30 de măsuri muzicale/minut. Muzica este astfel compusă încât fiecare al 4-lea timp din măsură este împărţit în 2 jumătăţi egale. În dans pe aceste două jumătăţi se realizează primii paşi de cha – cha – cha („chasse”), cel deal treilea pas fiind făcut pe timpul 1 al următoarei măsuri muzicale. Pasul de cha – cha – cha are drept caracteristică trecerea greutăţii de pe vârf – pingea – călcâi care poartă numele de „contact progresiv”. Prin urmare pasul de cha cha este de fapt un pas adăugat, care mai poartă denumirea şi de pas „chasse”, care se efectuează odată cu un picior şi apoi cu celălalt. Descrierea pasului: Din poziţia I de dans, pe timpul 1 al măsurii muzicale se execută pas cu piciorul drept spre stânga (pas încrucişat) simultan cu o descărcare de greutate de la centru pe piciorul care păşeşte. Urmează revenirea piciorului stâng, pe timpul 2 şi iniţierea pasului „chasse” 51

(pas adăugat) cu piciorul drept spre lateral dreapta, pe timpii 3 şi 4. Se continuă, în acelaşi mod dar, pe direcţia opusă, cu piciorul stâng spre dreapta timpul 5, revenire pe piciorul drept timpul 6, pas „chasse” cu piciorul stâng pe timpii 7-8. La fel se mai poate executa păşind pe timpul 1 cu piciorul drept în faţă, timpul 2 revenire pe stângul, timpii 3 - 4 pas „chasse” înapoi cu piciorul drept, timpul 5 pas cu stângul înapoi , timpul 6 revenire pe piciorul drept, timpii 7 – 8 pas „chasse” spre înainte cu piciorul stâng. Succesiunea picioarelor este drept, stâng, drept - drept, stâng, drept, stâng - stâng (DS D D,SD S-S). Prin urmare paşii de cha – cha – cha sau „chasse”- ul reprezintă o grupare de 3 paşii executaţi în deplasare laterală sau înainte sau oblici (paşii încrucişaţi). Pe pasul 2 se observă o uşoară îndoire a genunchiului fără a exagera. c). Rumba Rumba este rodul interacţiunii dintre cultura nativilor cubanezi şi cea a scavilor africani aduşi să lucreze pe plantaţiile din insulele Caraibe şi provine din muzica afro – cubaneză dezvoltată de vechiul rumba – negro şi mambo – bolero. Rumba originală era o pantomimă cu caracter sexual dansată foarte rapid cu mişcări exagerate ale şoldurilor. În 1913 Lew Quinn introduce pentru prima oară acest dans în Statele Unite ale Americii, dar consacrarea a cunoscut-o abia în anul 1930, odată cu dezvoltarea turismului în America Latină. Rumba este versiunea modernă a dansului tipic romantic subtil, sofisticat, fiind supranumit „perla” dansurilor latino – americane, reprezentând un dans al iubirii şi suferinţelor. Unduirile cu tentă erotică îi conferă atributul de „dans al îndrăgostiţilor” sau de „dans al dragostei”. În forma actuală, multe din mişcările de bază ale rumbei amintesc de vechea poveste a încercării femeii de a domina bărbatul folosindu-se de farmecele corpului feminin. Coregrafia dansului conţine elemente de „tease and run” (tease – amăgit, necăjit; run – a fugi, a evada; limba engleză ), prin care bărbatul este vrăjit, atras de mişcările unduioase ale corpului femeii, iar apoi este respins sau părăsit. Scopul al acestui joc amăgitor este totuşi, ca mişcările erotice şi senzuale ale partenerei să aibă drept răspuns creşterea dorinţei bărbatului în a cucerii femeia şi în final odată cu cucerirea acesteia, relevarea dominarii masculine. Măsura muzicală: 4/4 Muzica este însoţită de accente de percuţie, fraza muzicală începând la fiecare 4 măsuri muzicale. Dansul poate începe pe timpul 4 al măsurii muzicale, de preferat pe măsura care precede fraza muzicală. Tempo-ul: 25 – 27 măsuri muzicale/minut. Timpul alocat pentru păşire Rumba este un dans al întregului corp, acţiunea caaracteristică de şold se face la transferul controlat al greutăţii corpului de pe un picior pe altul. Fiecare mişcare de picior se desfăşoară pe o jumătate de timp muzical. Transferul de greutate sau mişcarea de corp se face pe a doua jumătate a timpului muzical, pe timpii 2 şi 3 din măsura muzicală şi pe prima jumătate (odată cu pasul) a timpului al 4-lea. Întrucât al treilea pas include şi timpul 1 din următoarea măsură muzicală, acţiunea corpului sau transferul greutăţii se mai poate face şi pe un timp şi jumătate în cadrul anumitor figuri. Ritmul de interpretare pentru fiecare figură de rumba se numără 4 şi 1 şi 2 şi 3, 4 şi 1 şi 2 şi 3..., fiecare fiind numărată începând cu pasul pregătitor. Mişcarea specifică a piciorului Toţi paşii înainte se efectuează întâi pe vârful piciorului, apoi cu pingeaua tălpii cu presiune pe podea, după care urmează coborârea călcâiului, cu puţin timp înainte să se realizeze întinderea 52

completă a piciorului. Această mişcare de contact progresiv şi controlat a tălpii piciorului pe podea se numeşte „contact progresiv”(CP), transferul complet de greutate se face piciorul complet întins. Deşi, paşii de rumba au drept caracteristică acelaşi transfer „progresiv de greutate” ca şi la „cha - cha – cha”, în plus, piciorul care păşeşte întinde complet genunchiul odată cu mişcarea pronunţată a şoldului, fapt care creează aspectul unduitor al pasului de rumba. Paşii înapoi se realizează la început folosind contactul pingelei şi vârfului piciorului care se mişcă, urmează coborârea călcâiului şi transferarea greutăţii odată cu întinderea totală a piciorului. La sfârşitul pasului, călcâiul piciorului liber se ridică de pe podea, fără o îndoire exagerată a genunchiului. Cucarachas reprezintă o succesiune de paşi cu presiune realizaţi de obicei de către bărbaţi. Constă într-o grupare de 3 paşi, în general fără întoarcere, cu piciorul închis pe pasul al 3 – lea. Pasul 1 se execută departe de corp cu presiune pe sol şi un uşor transfer de greutate de pe piciorul de sprijin, vârful fiind uşor orientat spre exterior. Pe cel de-al 2-lea pas toată greutatea revine pe piciorul de sprijin, iar pe pasul al 3-lea, piciorul care a păşit se aşează lângă piciorul de sprijin. Direcţiile de păşire sunt înainte, înapoi, lateral, diagonal – înainte, diagonal – înapoi. La pasul de cucarachas este important ca să nu se ridice călcâiul piciorului de sprijin de pe sol, talpa având următoarea evoluţie a contactului: - 1 – contact progresiv, - 2 – talpă, - 3 – contact progresiv. În figura Forward Cucarachas, activitate tălpii este pe toţi timpii „contact progresiv”, iar primul pas este la fel ca la „Cheked Forward Walk”. Progressive walks stă la baza tehnicii majorităţii figurilor dansate în rumba. Forward walks sau mersul înainte (băiat şi fată), trebuie să respecte cerinţele tehnice ale poziţiei de început cât şi caracteristicile de deplasare descrise mai sus. Poziţia de început corectă este stând cu partea de sus a corpului orientată puţin înainte (avântată), cu greutatea repartizată pe piciorul drept, piciorul stâng fiind întins în spate, vârful sprijinit pe sol (fără a avea greutate). d). Paso doble Paso doble este un dans spaniol, franţuzesc dar şi mexican, fiind rodul unei mixturi culturale, încadrul căruia găsim influenţe ale dansurilor gipsy, iberice şi nord –africane. Dansul are multe elemente de flamenco, caracterul arogant, pasional reprezintă stilizat o coridă. Mişcările executate de dansatori sunt simbolice fiind asemănătoare cu cele ale toreadorului în arenă şi valurile făcute de capă, redate prin dansul fetei. Paso doble a venit la modă în jurul anului 1920, câştigând multă popularitate pe măsură ce dansatorii de performanţă s-au impus în competiţiile oficiale. De regulă, este ultimul dans care se învaţă la cursul de dansuri latino – americane, deoarece se bazează pe o partitură coregrafică, care se îmbină perfect cu accentele acompaniamentului muzical. Paso doble reprezintă cel mai dificil dans de condus şi nu permite elemente de improvizaţie, cum permit celelalte dansuri din grupa latino – americane. Măsura muzicală: 2/4, cu accent pe timpul 1 al fiecărei măsuri. Ritmul: 60 – 62 măsuri/minut Atitudinea corporală sau ţinuta la paso doble este specifică, având un aspect avântat, bazinul fiind împins uşor înainte, astfel încât centrul de greutate este proiectat pe pingeaua piciorului; de asemenea, nu există mişcare de şold sau de bazin. Genunchii nu sunt total întinşi, datorită şi proiecţiei pe pingea a greutăţii. Caracterul dansului este mândru, impetuos, dansatorul jucând rolul matadorului (toreadorului), care manevrează capa (fata) în lupta cu taurul. La paşii înainte se observă o contra 53

mişcare datorată rotării umerilor şi a şoldului opus, care subliniază mişcarea energică, impetuoasă, maiestoasă. Modalitatea de realizare a deplasărilor Pasul cu trecere de pe C (călcâi) pe T (talpă) se execută maiestos, gen marş. Unii paşii se pot realiza pe vârf, pe pingea sau pe toată talpa. Picioarele sunt uşor îndoite, iar când sunt în extensie nu sunt rigide (extensie totală). Paşii de dans din paso doble sunt extrem de variaţi: paşii succesivi, paşi nedepăşiţi, paşii „chasse”, paşi încrucişaţi, paşii săltaţi, paşi fandaţi, ş.a., fiind combinaţi cu piruete, întoarceri, săltări, sărituri, balans cu dezechilibrare etc. Întrucât paşii din figuri sunt mulţi este recomandat ca să fie număraţi timpii muzicali, pentru a nu complica fenomenul învăţării. Apelul este un pas pregătitor, pe loc, realizat cu oricare picior. Început în PI, apelul constă întro puternică coborâre a piciorului pe o acţiune de contact progresiv a tălpii. Dacă se realizează o preparaţie pentru PP (pasul de promenadă), pasul executat uşor înapoi. În anumite figuri băiatul execută un apel înapoi, iar fata înainte (slip apel). Flamenco taps – Bătăile flamenco – împrumutate din flamenco, bătăile cu vârful în podea sunt figuri care pornesc de la simplu la complex, în funcţie de imaginaţia dansatorului. Ele reprezintă un mod subtil de schimbare a mişcarii picioarelor, folosindu-se bătaia în podea, fără schimbarea greutăţii pe pas. Metode de schimbare a paşilor în paso doble În majoritatea figurilor din paso doble băiatul începe cu PD pe primul timp muzical din măsură. La grupele de avansaţi se regăsesc câteva figuri şi combinaţii al căror final determină începerea noi figuri pentru băiat cu PS. Pentru însuşirea corectă şi realizarea unei legări adecvate între elementele coregrafice este necesară cunoaşterea metodelor de schimbare a paşilor. Acestea sunt următoarele: 1. o măsură ezitare (clasa D) – o reţinere a mişcării pe un timp muzical înainte de a continua cu piciorul opus (cu sur place); 2. syncopated sur place (clasa D) – se dansează sur place în timpul căreia se fac 5 paşi printro schimbare rapidă a greutăţii de pe u picior pe altul pe un timp muzical. 3. syncopated chasse (clasa D) 4. left foot variation – variaţia piciorului stâng; 5. coup de pique – schimbând piciorul stâng cu cel drept. e). Jive Originile acestui dans sunt localizate în jurul anului 1921 în New York, când la Savoy evoluau muzicieni şi dansatori de culoare care promovau acest gen . De-a lungul vremii a purtat mai multe denumiri cum ar fi: jitterburg, boogie-woogie, rock’n roll, lindy hop, east cost swing. La sfârşitul anului 1936 era deja consacrat în S.U.A., iar militarii americani sunt cei care după cel de-al II-lea Război Mondial , în anii ’40, îl aduc în Europa, unde a fost adoptat cu mult entuziasm de către tânăra generaţie, dansul primind denumirea de jive. Prima descriere a jive-ului a făcut-o profesorul de dans din Londra, Victor Silvester în anul 1914. La mijlocul anilor ’70 jive-ul este introdus în categoria dansurilor sportive, în cadrul secţiunii latino-americane şi reprezintă ultimul dans care trebuie prezentat comisiei de arbitrii de către perechile de dansatori. Jive-ul are un caracter săltăreţ, extrem de energic şi vesel, fiind de fapt o variantă de rock’n roll, dans care reprezintă o etapă pregătitoare pentru abordarea figurilor şi paşilor specifici din jive. Din Rock’n Roll s-a desprins şi rock-ul acrobatic, ca dans de sine stătător, care nu este inclus în categoria dansurilor sportive. 54

Caracterul dinamic al jive-ului presupune o foarte bună pregătire fizică specifică a perechilor de dansatori, care după ce au prezentat patru dansuri trebuie să arate că nu sunt obosiţi şi sunt gata să dea viaţă şi culoare muzicii prin mişcări rapide combinate cu mici săltări. Măsura muzicală: 4/4 cu accente de percuţie pe timpii 2 şi 4. Tempo – ul: 42 – 44 de măsuri/minut. Pasul de jive Primul pas cu dreptul este înapoi cu piciorul întins, dar nu complet, se produce o trecere a greutăţii pe piciorul care păşeşte, urmează revenirea greutăţii pe piciorul stâng, apoi cu piciorul drept „jive chasse - ul”, care este o succesiune de 3 paşii laterali (adăugaţi), şi o păşire cu piciorul stâng înapoi cu trecerea greutăţii, iar revenire pe dreptul şi pas „chasse” cu piciorul stâng. După cum se observă pasul de jive se aseamănă cu cel de cha – cha – cha, doar că se desfăşoară cu păşire spre înapoi şi este mai rapid. Detaliind, figurile din jive sunt contruite pe 1 ½ măsuri muzicale (6 timpi muzicali) după structura QQQ & QQ & Q, cu o valoare muzicală a paşilor de 1 1 ¾ ¼ 1 ¼ 1 (Q-quick - rapid). O altă variantă de construcţie a paşilor este pe 1 măsură muzicală (4 timpi muzicali), după o structură QQQ & Q, valoarea paşilor fiind 1 1 ¾ ¼ 1. Primul pas înapoi este întins, dar genunchiul nu este în extensie totală la coborârea călcâiului. Piciorul liber are genunciul uşor îndoit. Pasul al II-lea este cu revenirea greutăţii pe piciorul rămas pe loc, genunchii fiind uşor flexaţi, la fel ca la tehnica pasului efectuat anterior. Urmează chasse-ul, adică succesiunea de 3 paşi laterali (adăugaţi), spre dreapta sau spre stânga, înainte sau înapoi, după structura ritmică Q & Q (¾, ¼, 1). Paşii chasse se pot executa cu sau fără rotaţie, în funcţie de figura în care sunt dansaţi. Contactul cu solul la primii doi paşi este pe pingea, cu tendinţă de coborâre a călcâiului, iar pe pasul al treilea se execută contactul progresiv (CP), de la pingea pe toată talpa, fiind suportul realizării tuturor întorcerilor şi figurilor specifice. De menţionat că greutatea rămâne tot pe pingea. La execuţia chasse-ului înainte sau înapoi, acesta poate deveni pas încrucişat îaninte cu lucrul tălpii CP, V, CP cu pas încrucişat înapoi, cu lucrul tălpii V,CP, CP. În timpul chassse-ului şoldurile nu sunt blocate ci acţionează liber. Înterpretarea ritmică a muzicii poate da alte variante de păşire, în special în cadrul chasse-ului, în funcţie de amprenta personală şi modaliatea de interpretare a dansatorilor. Cum ar fi Q & Q poate fi înlocuit cu un singur pas, sau cu un pas punctat fără G, urmat de un pas cu acelaşi picior cu G, în tempoul QQ. Altă variantă ar fi: - 1. PS înapoi (Q) ; 2. revenire pe PD(Q); 3. PS lângă PD (Q); 4. PD scuturat; 5. PD lângă PS(Q); 6. PS scuturat (Q) – fata dansează paşii opuşi (în oglindă faţă de paşii băiatului). - 1. PS înapoi (Q); 2. revenire pe PD (Q); 3. PS scuturat (Q); 4. PS lângă PD (Q); 5. PD scuturat (Q); 6. PD lângă PS (Q). Combinaţiile specifice din jive sunt: chasse to left – chasse la stânga; chasee to right; basic in place – pas de bază pe loc; change of place right to left - schimabarea locului de la dreapta la stânga; change of place left to right; change of hands behind back – schimbarea mâinilor prin spate; whip – biciuire, precum şi altele, acestea fiind grupate în cadrul clasei E, la clasele D şi C întâlnim figuri mai complexe. Acestea presupun execuţia unor serii de învârtiri, încrucişări şi săltări, cu schimbări complexe ale prizelor mâinilor, care poartă denumiri sugestive, cum ar fi: 55

-

change of place right to left with double spin – schimbarea locului de la dreapta la stânga cu dublă învârtire; or with overturning sau cu suprarotaţie; double cross whip – biciuire dublă încrucişată, stop and go – stop şi mergi; windmill – moara de vânt; chicken walks – mersul puiului; rolling of the arms – în jurul braţelor; spanish arms – braţe spaniole, etc.. Poziţiile partenerilor în dans Poziţia închisă a partenerilor cu prindere normală faţă în faţă (cam la 15 cm unul faţă de celălalt), în care băiatul are braţul S îndoit din cot, cu mâna D a fetei în mâna sa S, puţin mai sus de nivelul taliei, iar braţul D cu mâna D la baza omoplatului, cotul fiind uşor ridicat. Braţul S al fetei este plasat lejer pe braţul D al băiatului. Poziţia de promenadă permite mişcare băiatului în timpul aceleiaşi figuri, în timp ce fata nu se mişcă în PP. Exemplu: paşii 3 – 5 din Change of place R to L (schimbarea locului de la dreapta la stânga). Mişcările din jive - unele sunt de tip rock, latino, merengue, plait din samba, volta spot tot din samba, chasse, iar altele, specifice cum ar fi: punctările, scuturările, încrucişările, rotaţiile, jive chasse-ul, aflate în combinaţie cu primele. 3.4. DANS MODERN Sub această titulatură sunt cuprinse foarte multe tipuri de dansuri, dintre aceste amintim doar câteva, care credem noi, că sunt mai des utilizate în domeniul nostru şi anume: a) Disco; b) Retro, jazz; c) Acrobatic; d) Liric-senzual; e) Hip-hap rap, brake dance; f) Mixt. Poziţiile de bază din dansul modern spre deosebire de cel clasic sunt mai puţin deschise, unghiul dintre vârfuri fiind de 90 de grade. La sfârşitul lucrării noastre prezentăm schemele cu poziţiile specifice din dansul modern (începând cu pagina 66). a). Dansul disco - denumirea acestei categorii este dată de fapt de acompaniamentul muzical utilizat. Măsura muzicală: 2/4 Tempo-ul : variază de la 42 – 48, 50 măsuri muzicale/minut. Paşii de dans se caracterizează prin naturaleţe, astfel putem avea paşii succesivi, dar şi paşi nedepăşiti, care să puncteze accentul muzical, de obicei pe timpul 2 al măsurii muzicale. De asemenea, paşii laterali, încrucişati, ascuţiţi, fandaţi, arcuiţi, săltaţi ş.a. sunt şi ei utilizaţi frecvent. Prin urmare dansul disco este format dintr-o succesiune de paşi de bază în combinaţie cu mişcări din gimnastica de bază şi baletul clasic (fandări, sărituri, întoarceri, piruete, rulări - elemente corporale prezentate în capitolul respectiv). Mişcările se desfăşoară cu repeziciune uşor „soldăţeşti”, dar pot exista şi ruperi de ritm, pe secvenţe lirice, unde dansatorul utilizează preponderent mişcări corporale din categoria elementelor de supleţe şi val, abordând un uşor aspect erotic. 56

Muzica este cea care prin varietate, dinamism, muzicalitate dă culoare dansului, permiţând coregrafului şi mai apoi dansatorului instruit să folosească întregul repertoriu motric pentru interpretarea artistică şi corporală a programului de dans la nivel cât mai ridicat. b). Dansul retro şi jazz - este de asemenea determinat de acompaniamentul muzical, fapt care impune o bună cunoaştere a tuturor genurilor muzicale de către coregraf şi dansator. Dansul retro utilizează costume specifice şi anume: frac, sau sacou, baston şi joben sau pălărie. Dansul stil jazz reprezintă o prelucrare din folclorul de culoare american. Specific acestui tip de dans sunt mişcările analitice executate izolat şi policentric prin alternarea permanentă şi ritmică a contacţiei cu relaxarea grupelor musculare. Ţinuta de bază în dansul de tip jazz este cu genunchii uşor flexaţi, bazinul ridicat şi uşor proiectat înainte, coloana vertebrală păstrând curburile fiziologice. Paşii specifici dansurilor retro şi jazz sunt : paşii succesivi, paşii nedepăşiţi, paşii laterali, paşii fandaţi, paşii încrucişaţi, pasul de „charlestone”, pasul de „twist” combinaţi cu toate variantele de elemente corporale şi de manevrare a recuzitei prezentate în capitolele anterioare. Pasul „charlestone” – este realizat cu pivotări succesive atât pe un picior cât şi pe celălalt în timpul păşirii. Pasul propriu-zis este următorul: pas înainte şi înapoi cu piciorul drept, moment în care se realizează pivotări pe ambele picioare (şi pe piciorul mobil, care păşeşte şi pe cel care rămâne şi pivotează), greutatea rămânând repartizată egal; urmează pas înapoi şi înainte cu piciorul stâng, piciorul drept rămânând să pivoteze pe loc. Se poate realiza şi în alte combinaţii, specifice fiind pivotările. Pasul de „twist” utilizează de asemenea, pivotări dar şi mişcări ale genunchilor în lateral cu trecerea greutăţii de pe un picior pe altul, dar nu completă, însoţite de uşoare urcări şi coborâri ale bazinului (piesa muzicală elocventă „Let’s twist again”). Deplasările urmăresc forme geometrice, funcţie şi de numărul de dansatori. c). Dansurile acrobatice - după cum le spune şi numele, cuprind elemente acrobatice din gimnastica de bază, prezentate de noi în capitolul de tehnică corporală. Amintim de rostogoliri înainte şi înapoi, stând pe omoplaţi, stând pe mâini, eventual în legare cu rostogolire înainte, răsturnare lentă înainte şi înapoi, flick – flack şi altele. Dansurile acrobatice impun antrenamente specifice privind antrenarea calităţilor motrice solicitate în execuţia elementelor dorite. Elementele de supleţe sunt în general combinate cu elementele acrobatice, acestea sunt sfoara (grand ecart) înainte, înapoi şi lateral, elemente de echilibru şi sărituri prezentate pe schemele din anexele nr 1-4). d). Dansul sexy - este un gen de dans apărut din dansul liric, dar în cadrul căruia se pune accent pe mişcările senzual – erotice ale corpului, fiind specific cabaretelor, teatrelor, dar în special, cluburilor de noapte şi discotecilor. Dansul sexy a împrumutat mişcări din rumba, supranumit şi dansul dragostei, al pasiunilor fierbinţi, dar şi din alte dansuri (vals, latino etc.), precum şi din cadrul dansurilor moderne, acest stil de dans putând folosii în alcătuirea structurilor coregrafice orice tip de paşi în funcţie de partitura muzicală. În general dansul sexy utilizează piese muzicale lente, însă pot fi folosite şi melodii energice, dinamice, cele mai indicate fiind acompaniamentele muzicale care prezintă o varietate de ritm lent şi rapid pe diferite secvenţe, permiţând interpretului să surprindă spectatorul prin schimbările de dinamică ale dansului. Dansul sexy presupune a maturitate din punct de vedere atât a pregătirii tehnice specifice coregrafice cât şi din punct de vedere al dezvoltării trăsăturilor de personalitate şi a capacităţii de 57

manifestare a trăirilor interioare a dansatorului. Scopul propus este de a vrăji, a impresiona, a stârni interesul, curiozitate, misterul fiind dezvăluit progresiv pe parcursul dansului. Vestimentaţia specifică pentru dansul sexy este mai sumară, decât cea utilizată la celelalte dansuri, fiind pentru dansatoare, compusă din trusă şi sutien, la care se pot adăuga diverse accesorii, cum ar fi: un voal fluid, o eşarfă, un fulg „boa”, o rochiţă scurtă sau lungă transparentă sau din plasă, un blaiser scurt sau lung din voal, etc.. Accesoriile utilizate permit dansatorului să execute rolul propus, acesta renunţând la acestea ulterior, treptat, subliniind anumite momente ale dansului, puse în valoare de muzică (accente, sunete joase, variaţii de tempo, etc.). Dansatori au diverse costumaţii din lac, piele care se pot dezbrăca cu uşurinţă, astfel încât să rămână doar în slip. Dacă prima parte a dansului apare ca o formă apropiată sau identică cu un dans disco, jazz, etc, cea de-a doua parte este consacrată aspectului erotic, fiind bogată în mişcări de bazin extrem de incitante, cu o notă vizibilă de manifestare a sexulalităţii umane. Dansul sexy este un dans care de cel mai multe ori este liber, fiind alcătuit de către dansator în funcţie de răspunsul publicului. Deşi, este un dans liber, devine monoton dacă bagajul motric al dansatorului este sărac, dansul apărând ca o mişcare senzual - plicitisită, care nu stârneşte interesul publicului, decât prima dată, următoarele evoluţii neaducând nimic nou. Prin urmare, caracteristica de dans liber impune din partea dansatorului schimbarea flexibilă a programului coregrafic , uneori chiar de la un spectacol la altul, pentru a menţine şi intreţine atmosfera cerută de night – club-uri (cluburile de noapte) şi alte săli unde sunt promovate astfel de spectacole. Putem spune că există mai multe genuri de dansuri sexy, dintre acestea, distingem trei tipuri principale: - Dans sexy pe scenă plată şi pe podium, - Dans sexy cu scaun , - Dans sexy la bara verticală . Dansul sexy pe scenă plată solicită dansatorului o bună pregătire coregrafică datorită necesităţii de ocupare armonioasă a spaţiului de dans. Elementele corporale trebuie să fie alese în corelaţie cu cele senzuale (unduiri, rotări, valuri ale şoldurilor înainte-înapoi, dreapta-stânga, sus-jos etc.). Paşii de dans specifici sunt: Paşii succesivi, Paşii nedepăşiţi, Paşii încrucişaţi, în diferite combinaţii, Paşi fandaţi urmaţi de coborâri la sol (de exemplu: prin rulare pe şold, prin ghemuire şi trecere pe genunchi etc.) Dansul sexy pe podium are mai puţine posibilităţi de mişcare şi prin urmare şi gama de elemente tehnice corporale este mai redusă. Acest gen de dans este întâlnit în cluburi de dans, discoteci dar poate fi întâlnit şi în cadru unor spectacole de circ, teatru. Dansul sexy pe scenă plată şi cel pe podium poate fi abordat atât de dansatori cât şi de dansatoare. Dans sexy cu scaun este un gen de dans în care dansatoarea se foloseşte de scaun pentru a se exprima din punct de vedere artistic. Scaunul reprezintă de fapt, „bărbatul” pe care femeia vrea sa-l cucerească, angajându-şi pentru asta întreaga gamă de elemente de atracţie. Acestea sunt mişcările unduitoare, aşezările pe scaun, urmate de ridicări-coborâri ale diferitelor segmente corporale, întoarceri, urcări pe scaun cu alunecări în diferite poziţii, elemente de echilibru, elemente corporale şi paşi de dans meniţi şă sugereze apropierea trupească dintre bărbat şi femeie. Dansurile solicită mult musculatura abdominală, dar şi deschiderile coxo-femurale precum şi alte elemente corporale deja menţionate mai sus. 58

La dansurile sexy pregătirea coregrafică este foarte importantă deoarece acest gen prezintă o poveste în general de dragoste, dintre doi parteneri, dansul având un început, un cuprins, în care să se producă desfăşurarea evenimentelor propuse şi o încheiere, un deznodământ. e). Hip – hop, rap, brakedance - stiluri de dans mai nou apărute, provenind din cartierele de negri din Statele Unite ale Americii. Stilul de dans este dat de acompaniamentul muzical. Au luat naştere pe stradă şi au ajuns să fie extrem de agreate de publicul larg datorită caracterului spectaculos mişcărilor, acestea având elemente împrumutate din gimnastică, dar şi paşi originali, cele mai specifice fiind însă, renumitele piruete ce au drept ax de rotaţie capul sau trunchiul dansatorului. Acest gen de dansuri fiind bogate în sărituri şi săltări, cu coborâri dese la sol şi urcări, impune din partea dansatorului o bună condiţie fizică. Antrenamentul priveşte sistemul muscular şi articular, calităţile motrice, în special forţa explozivă este solicitată, dar şi aparatul cardio-respirator, solicita extrem deci rezistenţa specifică (anduranţă în regim de viteză). f). Dansurile mixte - combină dansurile acrobatice cu celelalte tipuri de dansuri. Prezintă mare spectaculozitate întrucât elementele acrobatice sunt îmbinat armonios cu paşi de dans şi cu elemente de supleţe şi val de corp precum şi elemente corporale din grupele echilibru, sărituri, piruete. Se folosesc piese valoroase din punct de vedere al varietăţii, dinamicii, muzicalităţii, care să permită exprimarea dansatorului la cel mai ridicat standard în concordanţă cu pregătirea lui. 3.5. DANS SEXY LA BARA VERTICALĂ Dansul la bara verticală reprezintă o categorie aparte a dansurilor contemporane, fiind o combinaţie dintre dansurile liric – senzuale şi cele acrobatice. În general, este un dans abordat de către femei, bara personificând „bărbatul”sau un partener de imaginar. Caracterul senzual este evidenţiat prin multitudinea de mişcări unduioase ale şoldurilor, şerpuiri ale corpului, valuri de corp, împrumutate din rumba („dansul dragostei”), samba şi alte genuri de dans. Caracterul acrobatic, reprezintă nota aparte, originală a acestui tip de dans, o serie de elemente din gimnastica de bază şi artistică fiind transpuse în planul barei verticale, ceea ce reprezintă o modalitate nespecifică de execuţie ale acestora, în sportul de masă şi de performanţă neexistând un aparat precum bara verticală. Astfel, se impune o pregătire fizică specifică deosebită, care vizează musculatura abdominală, musculatura membrelor superioare şi inferioare, fără a neglija musculatura spatelui. Prin urmare abordarea elementelor acrobatice şi corporale la bară, nu se face direct, ca în cazul celorlalte tipuri de dansuri (clasic, de caracter, sportive, liric – senzuale, etc.), ci presupune în prealabil, asigurarea fondului motric necesar. Programul de pregătire fizică va fi ales în funcţie de elementele corporale introduse în partitura coregrafică, acestea putând fi executate, atât în planul barei cât şi în afara acestuia. Distingem două grupe principale de mişcări realizate la bara verticală - elemente fixe şi mobile. Elementele fixe pot fi: - elemente fixe pe sol – împrumutate din dansul clasic şi modern: demiplie, plie, valuri, mişcări şerpuite şi circulare ale corpului în poziţii fixe, echilibru, cambre, etc. - elemente fixe suspendate – cu priză la nivelul picioarelor şi cu priză la nivelul braţelor, cu priză mixtă, cu priză la nivelul braţelor şi picioarelor.

59

Elementele mobile sau acţiuni realizate în deplasare pot fi: - elemente de rotaţie ale corpului în jurul axei verticale a barei – piruete în planul barei şi în afara planului barei, întoarceri; - elemente pre-acrobatice şi acrobatice realizate în spaţiul de lucru al barei (la sol şi suspendat – atârnat). 3.5.1. Elemente fixe a. Elemente fixe pe sol - Elemente de supleţe şi val combinate cu mişcări din baletul clasic: - demi plie, plie, cambre-uri, valuri, mişcări şerpuite şi circulare ale bazinului şi trunchiului (cu sau fără priză), - elemente din grupa echilibru passe, attitude, arabesque, grand ecart, variante de cumpene (cu sau fără priză pe bară) ş.a. b. Elemente fixe suspendate, se realizează iniţial prin căţărare şi apoi atârnare, priza putând fi la nivelul mâinilor şi/sau picioarelor, cu corpul în poziţie normală şi cu capul în jos. De obicei, sunt precedate de elemente senzuale şi urmate de alunecarea corpului de-a lungul barei în poziţia fixată anterior. De exemplu: Căţărare până la înălţimea maximă a barei, priderea cu ambele picioare încrucişate a barei, care este fixată între coapse în zona median - superioară, mâinile fiind libere, depărtate lateral sau executând diferite mişcări. După o menţinere de câteva secunde, urmează fie o alunecare în poziţia fixată (deci corpul este în poziţie normală), fie realizarea unui cambre înapoi, alunecarea de-a lungul barei fiind cu capul orientat spre sol. Căţărarea până la înălţimea maximă a barei, mâinile rămânând fixate pe bară (priză cu ambele mâini), picioarele se depărtează lateral, în echer sau grand ecart lateral, în cabriol („cazac”), în passe, sau alte poziţii din dans şi balet. După fixarea poziţiei urmează alunecarea sau trecerea în priza cu ambele picioare, putând continua ca în exemplu prezentat anterior. 3.5.2. Elemente de rotaţie – piruetele sunt elemente executate în jurul axei barei, care pot fi în planul barei şi în afara planului barei, cu priză dublă, triplă sau cvadruplă. a. Piruete cu priza dublă în planul barei:  pirueta „cuib” corpul orientat lateral faţă de bară, priza fiind o mână şi un picior de aceeaşi parte,  -pirueta „cuib” cu spatele la bară, priză cu ambele mâini,  -pirueta „păpuşică”(cu faţa la bară picioarele în poziţia echer, priză cu ambele mâini),  -pirueta „echer”, „semisfoară” cu capul în jos (priză cu ambele mâini),  -pirueta „aviator”(priză la picioare, capul fiind în jos, iar braţele depărtate lateral, trunchiul în „cambre”); b. Piruete cu priză dublă în afara planului barei:  Pirueta „cuib” – realizată cu faţa la bară, ambele picioare fiind libere şi corpul în „cambre”,  Pirueta „semisfoară” – realizată lateral, mâna in partea barei plasată mai sus decât cea din afară, piciorul dinspre bară flexat, celălalt întins sau uşor îndoit. c. Piruete cu priză triplă (ambele mâini şi un picior):  -pirueta „cuib” (corpul plasat lateral faţă de bară),  -pirueta semisfoară (corpul orientat cu faţa la bară), d. Piruete cu priză cvadruplă (ambele mâini şi ambele picioare):  pirueta „scaun” cu două variante, 60

-



una având corpul orientat cu faţa la bară, mâinile faţă în faţă şi picioarele de-o parte şi de alta a barei, menţin contactul permanent cu aceasta, - alta în care corpul este orientat uşor lateral, mâna din partea barei este plasată în dreptul frunţii, iar cealaltă în zona toracelui, ambele picioarele apropiate prind bara în zona poplitee sau a gleznelor, ori un picior „agaţă” bara cu glezna, iar celălat se plasează dedesupt pe parte opusă a barei (picioarele „strâng” bara de o parte şi de alta). pirueta „şarpe” – corpul orintat cu capul în jos, mânile prind bara în zona bazinului, picioarele fixate pe o parte şi pe alta, uşor încrucişate.

3.5.3. Elemente pre-acrobatice şi acrobatice realizate în spaţiul de lucru al barei (pe sol, suspendat, atârnat): sfoara, podul, rostogoliri, cilindru, stând în mâini, stând pe cap, lumânarea, rulări, etc. 3.5.4. Paşi de dans, deplasări, mişcări conduse şi din inerţie ralizate în planul barei cu sau fără contact cu aceasta, sau în diferite combinaţii. Toate variantele de paşi însuşite anterior, diferite deplasări, întoarceri, balansări, circumducţii. În general aceste elemente au o dublă funcţie, una de descărcare a efortului după realizarea unor elemente de dificultate (piruete, susţineri, etc) şi cealaltă de elan pentru elementele de dificultate următoare din programul artistic. 3.6. DANS DE GRUP SAU ÎN ANSAMBLU a) Prolog; b) Dansuri de caracter; c) Dansuri din categoria dansurilor sportive; d) Dansuri moderne tematice; e) Dansuri sexy;. f) Prezentare finală (încheiere) Caracteristici generale ale dansurilor de grup (ansamblu, formaţie) La dansurile de grup, în plus faţă de cele enunţate mai sus apar şi cerinţe legate de:  sincronizare între membrii trupei, care presupune o perfectă cunoaştere a rolului propriu şi al rolurilor partenerilor de dans,  anticipaţie şi previzune în ceea ce priveşte momentele de executat prevăzute şi neprevăzute. De regulă, la dansurile de grup se insistă mai mult, număr repetărilor fiind mai mare decât la solistice, volumul de lucru crescând odată cu numărul de dansatori care formează grupul respectiv, dar şi cu complexitatea elementelor corporale şi a formelor artistice de manifestare cerute de partitura coregrafică. Prologul este un dans de început, de deschidere, de obicei cu caracter vesel, are scopul de avanpremieră. Prezentarea finală este momentul de dans în care cei care au evoluat în spectacol îşi mai fac odată apariţia pentru a mulţumii şi a saluta publicul. Toate dansurile prezentate la punctele b), c), d) şi e) păstrează caracteristicile de bază ale dansurilor solo, la grup impunându-se sincronizare şi aspecte legate de formaţii de lucru pe care leam amintit în deschiderea capitolului 3.

61

4. CRITERII DE SELECŢIE PENTRU ASPIRANŢII LA MESERIA DE DANSATOR Selecţia în domeniul activităţilor sportive este un proces organizat care se ocupă cu depistarea timpurie a indivizilor dotaţi cu aptitudini deosebite în domeniul performanţial. Selecţia se realizează pe baza unor criterii, care sunt de fapt factori condiţionali pentru practicarea disciplinei sportive respective. În România există un sistem naţional de selecţie extrem de riguros care cuprinde criterii o serie de criterii: medico-sportive, somato-psihologice, biochimice, psihologice, motrice. În cadru standardurilor ocupaţionale meseria de dansator este reprezintă un domeniul de activitate relativ nou, pe care mulţi tineri îl pot aborda în scopul găsirii unor contracte de muncă în ţară şi în străinătate. Nu mai reprezintă o noutate faptul că foşti sportivi de performanţă continuă să activeze cu succes în cadru unor spectacole de circ, teatru, cabaret, precum şi cluburi de noapte şi discoteci. Alături de aceştia există o serie de tineri care, deşi nu au făcut sport de performanţă sunt dotaţi cu aptitudini motrice şi coordinative la un nivel acceptabil, încadrându-se în criteriile de selecţie pentru a urma cursuri de pregătire pentru meseria de dansator. Dansul, deoarece este o activitate tehnico -coordinativă, se aseamănă foarte mult cu domeniul discipline sportive cu tradiţie în domeniul performanţial, gimnastica ritmică, gimnastica artistică, patinajul artistic, dansul sportiv. Astfel, criteriile de selecţie sunt următoarele: I. starea de sănătate – priveşte dezvoltarea fizică şi psihică, antecedente familiale, indici socioeconomici. Subiecţii înscrişi se vor examina din punct de vedere medical prin anamneză. Se va ţine seama de:  afecţiuni reumatice,  afecţiuni bacilare,  neuro – psihice (epilepsia, stări spastice-incompatibile cu efectuarea unor eforturi fizice),  afecţiuni metabolice (diabet),  afecţiuni cardiovasculare (congenitale sau dobândite),  defecte grave ale analizatorului vizual (strabism accentuat),  defecte ale analizatorului auditiv. II. aspectul somatic priveşte:  dezvoltare armonioasă,  aspect plăcut, fără să prezinte defecte vizibile de conformaţie,  greutate corporală normală. III. aspectul psihologic priveşte următoarele:  motivaţia – dorinţa de a se pregăti într-un domeniu artistic complex, precum dansul,  rezistenţa psihică- la condiţii de stres şi efort,  diplomaţie, toleranţă, spirit de echipă, deci capacitatea de a se adapta la lucru în echipă, de a convieţui cu alte persoane pe o anumită perioadă de timp,  disciplină, conştiinciozitate, dăruire în efort, 62



ambiţie, perseverenţă, tenacitate în ceea ce priveşte prestaţiile artistice şi obiectivele proprii de realizare în viaţă. IV. aspectul motric priveşte:  experienţa motrică anterioară (dacă a mai făcut sau nu sport);  ritmicitatea motrică(redarea unui ritm dat de către antrenoare);  muzicalitatea motrică (un fragment muzical dat, pe care subiectul să improvizeze un dans); capacitatea de a reda o combinaţie de paşi de dans scurtă;  capacitatea de a lucra odată cu profesorul-coregraf (antrenorul) - metoda „fragmentat imitativă”.

63

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Anderson B. – Stretching, vol. I, C.N.E.F.S., Bucureşti, 1988 2. Ardeleanu T. – Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism, I.E.F.S., Bucureşti, 1990 3. Ardeleanu T., Roman M. – Pregătirea fizică şi coregrafică, componente ale procesului de antrenament în gimnastică ritmică sportivă, teză de doctorat, 1996 4. Baciu Gh. – Cartea coregrafului amator, Comitetul de stat pentru cultură şi artă, C.C. a creaţiei populare, Bucureşti, 1965 5. Baroga L. – Dezvoltarea calităţilor motrice combinate şi complexe în „Antrenamentul sportiv modern”, coordonator Nicu Alexe, Editis, Bucureşti, 1993 (pag. 382-392) 6. Baroga L. - Calităţile motrice combinate, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1989 7. Bompa T. – Theory and methodology of training „end Ed. Kendal – Hunt Publishing Co, 1990 8. Bruner J. – Pentru o teorie a instruirii (traducere), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970 9. Ceauşescu N.N. – Pedagogia educaţiei fizice, I.E.F.S., Bucureşti, 1992 10. Drăgan I. – Ergofiziologie – dirijare medicală a antrenamentului, Universitatea Ecologică, F.E.F.S. şi Kinetoterapie, Bucureşti, 1994 11. Drăgan I. – Medicina sportivă aplicată, Editis, Bucureşti, 1994 12. Epuran M., Holdevici I. – Compendiu de psihologie, A.N.E.F.S., Bucureşti, 1993 13. Federaţia Română de G.R.S. – Buletin Informativ nr. 2, Bucureşti,1992 14. Hillerin P.J., Macovei S., Talaban D., Nicola (Vlăduţu) G. – Studiu asupra specificităţii criteriilor de performanţă în G.R.S. şi asupra posibilităţilor de diagnosticare a nivelului de dezvoltare a calităţilor, Temă de cercetare în baza contractului 380/1995 cu M.T.C., A 20/1995 (1994), Bucureşti C.C.P.S., 1994 – 1996 15. Hotz A – Appentissage psyhomoteur – Ed. Vigot, Paris, 1985 16. Kraus Richard, Chapman Sarah – History of the dance in art and education, second edition, New Jersey, 07623, 1981, 17. Macovei S. – Învăţarea motrică cu aplicaţii în G.R.S. – culegere de texte pentru specializare, vol 1, Ed. A.N.E.F.S. Bucureşti, 1995 18. Macovei S. – Lecţia de antrenament în G.R.S., Buletin informativ F.R.G.R.S., nr. 2, Bucureşti, 1995 19. Macovei S. – Gimnastica ritmică şi supleţea, Ed. A.N.E.F.S. Bucureşti, 1999 20. Macovei S. – Mijloace de bază, Ed. A.N.E.F.S. Bucureşti, 1992 21. Macovei S. – Îndrumar metodic de dansuri populare româneşti, Ed. A.N.E.F.S. Bucureşti, 1991 22. Magyar E. Gonda, Gelu Matei – Curs de dans clasic, Comitetul Central pentru Cultură şi Artă, 1965 23. Năstase V.D. – Tehnica în dansurile standard, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002 24. Năstase V.D. – Tehnica în dansurile latino-americane, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002 25. Nicola (Vlăduţu) G. – Studiu privind evoluţia capacităţii motrice prin aplicarea programelor de gimnastică aerobică la femei mature(grupe de începători), lucrare de licenţă, A.N.E.F.S., Bucureşti, 1995 26. Nicola (Vlăduţu) G. – Studiu privind manifestarea specifică a echilibrului în G.R.S. - Disertaţie pentru obţinerea Diplomei de Studii Aprofundate (Master), A.N.E.F.S. Bucureşti, 1996 27. Solveborn S. – Stretching, vol II, C.N.F.S., Bucureşti, 1988 28. Stodelle Ernestine – The dance technique of Doris Humprey, Ed. Princeton Book Co, New Jersey, 1979 29. Urseanu Tilde, Ianegic I., Ionescu L. – Istoria baletului, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., Bucureşti, 1967 64