Curs De Preistorie

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“

Prof. univ. dr. Ligia Bârzu

CURS DE PREISTORIE (zi şi f.r.)

BUCUREŞTI 2003

TABLA DE MATERIII

I. Omul şi evoluţia sa II. Paleoliticul III. Neoliticul şi forme noi de obţinere a hranei IV. Epoca metalelor V. Efecte generale ale schimbărilor socio-ceonomice şi apariţia societăţilor stratificate

I. Omul şi evoluţia sa Începuturile istorie universale sunt indisolubil legate de apariţia omului însuşi. Reconstituirea evoluţiei sale pe plan somatic şi spiritual nu reprezintă însă o operaţie simplă. Cele mai dificile probleme rămân identificarea strămoşului real, precizarea momentului sau momentelor în care s-a produs separarea diferitelor ramuri colaterale, recunoaşterea exactă a factorilor care au determinat apariţia „omului modern“ (Homo Sapiens Sapiens) ca şi a cauzelor care au dus la stingerea unor forme umane care, în ciuda uno caractere fizice, prezintă un set de comportamente extrem de evoluate după cum o dovedeşte complexitatea culturii materiale şi spirituale (de ex. Erectus şi Neanderthal). La fel de greu de lămurit sunt etapele dezvoltării gândirii şi ale limbajului articulat, altfel spus, stabilirea prin ceea ce s-a numit arheologia gândirii, a psihicului uman. Aceste dificultăţi sunt provocate de numărul extrem de mic de fosile din perioada anterioară fazei Homo Erectus, cu cele mai timpurii atestări osteologice în jur de 400.000 în P. (adică din glaciaţiunea Mindel). De notat că urmele culturale ale existenţei sale sunt ceva mai timpurii. La aceasta se adaugă foarte marea diversitate morfologică a acestora. Astfel încât aproape orice nouă descoperire un înseamnă adăugarea unei verigi lămuritoare la o schemă deja stabilită, ci crearea unor noi probleme de taxonomie, imaginea arborescentă a evoluţiei preumane şi umane complicându-se la infinit. Dificultăţilor obiective li se suprapun cele de natură subiectivă, adică divergenţele de păreri între diferiţii specialişti în ceea ce priveşte precizarea patriei originare a omului, momentul şi cauzele dispersiunii lui terestre etc. Se pot cita, de exemplu, opiniile divergente ale lui Leakey, Arembourg, Howells, Vandermeersch în ceea ce priveşte întrebarea primară – unde a apărut omul modern, este sau nu această fiinţă rezultatul unui lung proces de evoluţie care presupune derivare sa din forme mai vechi, intermediare între un strămoş comun al omului şi al marilor maimuţe antropomorfe şi a lui Homo Sapines Sapiens. În această dezbatere un moment interesant îl reprezintă aplicarea metodelor ingineriei genetice la fiinţa umană. Porninduse de la comportarea specifică a ADN ca purtător al materialului genetic, de

la capacitatea reduplicării identice a genelor au fost elaborate ipotezele „arcei lui Noe“ (W. W. Howells) sau a „Grădinii Edenului“ (Stringer, Andrews, Cann etc.). Ultima ipoteză este bazată pe analiza variaţiei mt ADN în baza căreia s-a tras concluzia că populaţia actuală este de dată recentă (cca. 200.000 – 100.000) şi este rezultatul evoluţiei divergente pornind de la o singură mamă sau un număr mic de mame care au avut acelaşi tip de mt ADN. Patria acestei sau acestor mame ar fi fost Africa. Rezultatul cel mai important al acestor studii rămâne precizarea rudeniei extrem de vagi cu marile maimuţe antropomorfe, caracterul unic şi marea vechime a ramurei umane actuale. Concluzia firească care se poate trage din această judecată este că nu există nici un fel de legătură filogenetică între formele vechi şi Homo Sapiens Fossilis care apare deci drept un invadator într-o lume populată de Neanderthali. Pe această linie de gândire, Ezra Zubrow încearcă chiar să explice

stingerea

Neanderthalului

care

constituia

totuşi

o

populaţie

numeroasă, adaptată la vânătoarea animalelor mari. După Zubrow, în faza finală de existenţă (cca. 36-34.000 ani) a Neanderthalului este atestată şi prezenţa cea mai timpurie a lui Homo Sapiens Fossilis în Europa Occidentală. Cauzele principale ale dispariţiei rapide a formei mai vechi ar fi fost imposibilitatea

hibridizării

celor

două

specii,

procentul

mai

mare

al

mortalităţii (chiar de 1% în raport cu HSS) corelat cu o natalitate scăzută ceea ce a făcut posibil ca, cel mult pe parcursul a 30 de generaţii (adică într-o durată de 1000 de ani), forma mai puţin dotată din punct de vedere biologic să cedeze. Cu alte cuvinte, Homo Sapiens Fossilis a dispus de un mic avantaj demografic care l-a favorizat în concurenţa cu Nenderthalul. Trebuie adăugat imediat că acest avantaj biologic a fost dublat de un grad mai înalt de dezvoltare a gândirii concretizat în mai mare abilitate, putere de prevedere şi planificare. Ipoteza patriei unice africane nu este general admisă, căci chiar şi în condiţiile progresului geneticii rămân o serie de fenomene obscure şi, în consecinţă, se caută şi alte soluţii. De exemplu, nu lipsesc susţinătorii ipotezei hibridizării celor două forme, ipoteză întemeiată pe descoperirea frontalului de la Hahnöfersand, la care pot fi adăugate şi cele de la Skhul,

Fontéchevade. De asemenea, teoria poligenezei a fost reînviată. În ultima variantă se ţine cont de numeroasele descoperiri timpurii din Asia de SE şi insule (Lantian, Su-Ku-Tian, arhipelagul Sunda). O asemenea discuţie nu se poate purta însă în afara materialului osteologic şi arheologic existent, fără studii morfologice amănunţite, fără precizarea caracterelor şi tendinţelor evolutive care diferenţiază omul de lumea animală. Cea mai veche urmă care atestă prezenţa unei fiinţe bipede este impresiunea de paşi de la Laetoli (Tanzania), databilă între 5.000.0004.000.000 ani. Foarte probabil că în condiţiile climatice modificate care au dus la retragerea pădurii ecuatoriale şi la parklandizarea unei mari părţi a Aficii Orientale şi de Sud (începând cu cca. 10-7.000.000 ani) au avut loc o serie de modificări adaptative, între care, adoptarea mersului erect. Nu există nici o îndoială că cele mai timpurii forme umane – Australopithecus (cu cele trei specii – Afarensis, Africanus, Robustus) şi Homo Habilis prezentau deja această trăsătură caracteristică. Problema este de a stabili care dintre cele trei forme principale de Australopitheci este mai primitivă şi, în consecinţă, poate fi socotită drept strămoş. În această judecată nu intră doar vechimea (Afarensis datează în jur de 3.500.000/3.750.000, Africanus în jur de 2.300.000, poate ceva mai timpuriu, Robustus, contemporan cu Homo Habilis, este ce mai recentă, cca. 1.800.000-1.700.000 ani), ci şi o serie de trăsături cum sunt dentiţia, forma cavităţii bucale, prognatismul, tipul de masticaţie, gradul de encefalizare. Studiul morfologic comparativ sugerează că deşi structural Afarensis este mai primitiv poate fi considerat strămoşul comun al lui Homo Habilis şi a lui Australopithecus Africanus. Leakey nu acceptă această derivaţie şi socoate că Homo Habilis nu are un strămoş cunoscut, că au existat două sau mai multe tendinţe evolutive, una care a dus la Homo Habilis, alta care a dus la Australopithecus Africanus, alta la Australopithecus Robustus sau Paranthrop. Indiferent de soluţie, este evident că Homo Habilis este unic şi că vieţuieşte, în aceeaşi microzonă, cu forme mai primitive precum Robustus. Descoperirile din zona de est de lacul Turkana o dovedesc. Diferenţa fundamentală dintre cele două forme este dată de encefalizare

(Homo

Habilis

are

peste

600

cm3

capacitatea

craniană),

reducerea

hipermasticaţiei (spre deosebire de Afarensis care este megadont) şi de allometrie (alungirea taliei). În sfârşit, nu există nici un dubiu asupra faptului că deja Afarensis este creator de cultură, că Homo Habilis se particularizează printr-o viaţă culturală şi socială complexă adică creează o tehnologie, un nou tip de vânătoare, face progrese în prepararea hranei, foloseşte focul etc. Aceasta impune automat aşezarea formei amintite într-o categorie distinctă. Cât priveşte encefalizare o problemă importantă este aceea de a stabili cauzele care au determinat-o. Un loc important în această transformare este acordat climatului, mai precis, schimbării habitatului de către hominizi. În legătură cu această idee s-a sugerat că viaţa într-un climat mai rece, particularizat printr-o radiaţie solară scăzută, impune mărirea dimensiunilor captatorilor şi conservatorilor de energie, inclusiv a craniului. Conform acestui punct de vedere, creşterea cutiei craniene constituie un răspuns la o situaţie de criză. Pot fi luate în considerare şi alte cauze, de pildă, cele nutritive, care în funcţie de masticaţie (grea sau uşoară) şi de dentiţie, determină transformări ale scheletului facial şi, prin corelaţie, ale cutiei craniene. Encefalizarea constă, pe de-o parte, în creşterea volumului masei nervoase centrale şi, pe de altă parte, în dezvoltarea completă a funcţiilor sale. Este un proces de creştere relativ rapidă, adică pe durata a 2.000.000 de ani. Precizarea etapelor ulterioare formei Homo Habilis reprezintă cea mai mare dificultate tocmai din cauza poziţiilor morfologice neclare ale unora din tipurile umane recunoscute până acum. Dificultatea este sporită de faptul că, din punct de vedere cronologic şi cultural formele mai recente – Homo Erectus şi Neanderthal se succed în mod clar şi dovedesc capacitatea de a găsi soluţii adaptive noi. Gradul lor de conceptualizare şi de exprimare nu este prea uşor de stabilit. Dar pornind de la câteva detalii anatomice – dezvoltarea ariei lui Broca, structura traectului vocal, natura cavităţii bucale şi a laringelui s-a putut afirma de pildă, că Neanderthalul clasic vorbea, deşi cu unele deficienţe: nazaliza, nu putea produce vocalele i şi u, iar vorbirea lui putea fi percepută cu o rată de eroare fonetică de 30%. Foarte probabil că hominidul anterior (Erectus) era obligat să recurgă şi la gest pentru a face mai clare vocalizările. Nu este posibil să se afirme în ce măsură

Neanderthalul (şi cu atât mai puţin în cazul lui Erectus), era capabil să folosească şi să transmită gânduri complexe, guvernate de legi. Răspunsurile nu sunt chiar atăt de simple, mai ales, atunci când se încearcă să se opună, în mod total, capacitatea, puterea de înţelegere a lui Homo Sapiens Fossilis în raport cu aceea a Neanderthalului. Pe de-o parte, pentru că unele cranii de Neanderthalieni

(Petrolana,

Skhul

V,

Fontéchevade,

Arcy-sur-Cure)

se

prezintă cu trăsături destul de avansate. Pe de altă parte, pentru că unele din comportamentele Neanderthalului sunt de o „modernitate“ şocantă. Se au în vedere

înmormântările,

dovezile

solidarităţii

de

grup

(supravieţuirea

infirmilor), apariţia unor forme de exprimare simbolică (flori, culori, obiecte naturale rare). În acelaşi timp, tehnica Levalloiso-musteriană, ca şi ştiinţa identificării şi exploatării resurselor pretind capacitatea de prevedere sau de anticipare şi planificare, adică de construire de scenarii alternative. Toate aceste achiziţii ale gândirii umane erau considerate a face parte din bagajul exclusiv al omului sapiens sapiens. În acelaşi timp dacă se împing lucrurile la extrem atunci se poate pune întrebarea dacă grupul de vânători care în Mindel II a revenit la Terra Amata în fiecare primăvară, 11 ani în şir, a reconstruit aceeaşi colibă şi a efectuat, probabil, unele ritualuri în care intra folosirea ocrului, complexitatea comportamenului Sinanthropului, folosirea focului etc., nu presupun cooperare, prevedere, abilitate. O asemenea situaţie îndreptăţeşte înscrierea formelor de Homo Erectus în linia umană. Că ea s-a putut înscrie într-o ramură divergentă sau aberantă aceasta este altceva. Din aceste motive istoricul are ezitări în ceea ce priveşte clasificarea celor două forme. Concluzia firească este aceea că dacă, din punct de vedere morfologic este imposibil să fie derivat Homo Sapiens din Neanderthal, din punct de vedere al tipului de inteligenţă cu care este dotat şi al formelor lui de manifestare în planul vieţii spirituale şi sociale între cele două forme nu poate fi stabilită o barieră de netrecut. Dimpotrivă, tranziţia pare gradată, musterianul sau paleoliticul mijlociu putând fi considerat drept o etapă care a pregătit saltul la o cultură superioară. Punctul cel mai înalt al dezvoltării culturii în paleolitic l-a constituit elaborarea, pe baza memoriei şi a puterii de selectare a semnalelor primite

prin percepţie şi reprezentări, a unui sistem de transmitere a informaţiei care l-a dublat pe acela somatic, adică limbajul. Este vorba de un sistem extrasomatic care operează cu notaţii, semne sau imagini. Pentru a ajunge la aceasta oamenii trebuiau să realizeze principiul identităţii sau similarităţii, să confere semnului sau imaginii o valoare semantică, adică se le acorde valoare

reprezentaţională.

În

această

evoluţie

vederea

binoculară,

stereoscopică şi în culori a avut un rol important, dar dezvoltarea şi mai buna organizare a encefalului şi a proceselor din gândire a fost fundamentală. Trebuie adăugat că facerea de imagini a fost însoţită, dacă nu chiar precedată de mituri sau istorii sacre, transmise prin limbaj. În consecinţă, din acest moment, istoriile sacre încep să beneficieze de două căi de reprezentare, una somatică, adică limbajul şi alta extrasomatică, adică imaginea. Cea de-a doua cale este o achiziţie târzie, proprie lui Homo Sapiens. Concluzia firească care poate fi trasă din această scurtă prezentare este aceea că veritabila cezură dintre Fossilis şi predecesorii lui rezidă tocmai în această capacitate de a realiza imagini cu valoare semantică, de a opera cu simboluri. Această capacitate se instituie deci într-o trăsătură unică a omului modern. Expresia materială a acestei capacităţi rămâne arta parietală şi mobilieră a paleoliticului superior care a fost precedată poate de alte forme de simbolizare extrasomatică (respectiv culoarea şi marcarea). Ultima idee este susţinută de descoperirea, la Bilzingsleben, a patru oase marcate databile pe la cca. 350.000-300.000 şi despre care se poate crede că, eventual, ar fi un fel de calendar. Fără îndoială că funcţia centrală a psihicului uman, considerată drept strategică şi care constă din abilitatea de a anticipa viitorul şi de a-l manipula în interesul unui grup şi care, pe durată, a dezvoltat trăsături precum abilitatea, creativitatea, a fost efectul presiunii sociale şi a competiţiei dintre grupuri. În consecinţă, în procesul hominizării şi al sapientizării, acesta este un factor căruia trebuie să i se acorde o importanţă tot atât de mare cât şi factorului ecologic, climatic sau biologic. În ce măsură conştiinţa de sine s-a conturat deja în etapele inferioare ale paleoliticului rămâne o problemă discutabilă. Cu siguranţă această

conştiinţă de sine era operantă în paleoliticul superior şi ea se exprima în mit, artă şi ceremonialul religios.

II. Paleoliticul A. Elemente de cronologie Începuturile istoriei universale coincid cu momentul în care s-a realizat saltul de la animalitate la om, respectiv în momentul în care o fiinţă bipedă, cu o capacitate craniană relativ mică dar prezentând deja unele modificări caracteristice ale aparatului masticator şi ale membrelor a trecut la un comportament tipic uman – lucrează unelte rudimentare, consumă carne1, procedează la amenajarea spaţiului de locuit. Cronologic absolut momentul nu este uşor de precizat. Dar, în ciuda oscilaţiei şi nesiguranţei datelor cu care se operează, se poate afirma că acest moment se „întinde“ pe o durată de timp care se cuprinde într cca. 3.700.000 şi 1.800.000. Trebuie să se reamintească aici că cea mai timpurie atestare a unor fiinţe bipede o constituie impresiunile picioarelor identificate de Mary Leakey la Laetoli şi numără aproximativ 5.000.000 ani. Din păcate lipsesc aici alte dovezi ale existenţei umane. Descoperirea complexă cea mai timpurie cunoscută până acum, cea de la Omo 71 (Etiopia) a dat un număr de galete sparte intenţionat între care o unealtă de prund de tip chopper2 din quarţ amenajată prin 5 lovituri alterne bifaciale. Data este între 3.000.000 – 2.500.000 de ani. Cu excepţia paşilor de la Laetoli restul localităţilor din Africa orientală, în special, cele de la est de lacurile Rudolf (Turkana) şi Baringo sunt mai recente (cca. 2.000.000 – 1.800.000). De reţinut că în această zonă au fost descoperite hominide primitive şi dovezi ale activităţii lor – nivele de ocupaţie, unelte şi deşeuri de la lucrarea acestora, deşeuri alimentare, urme de utilizare a focului. Este nevoie să se facă sublinierea că această umanitate născândă este extrem de viguroasă. O atestă numărul relativ mare şi desimea staţiunilor identificate până acum. Astfel numai în zona de la est de lacul Rudolf se cunosc 50 de staţiuni plio-pleistocene. Extrem de interesante pentru definirea tipului de comportament, grad de 1 Studiile macroscopice sub lumină puternică pe suprafeţe şi rupturi de pe oase de animale provenind din câteva staţiuni paleolitice africane au dovedit faptul că hominidele timpurii de la Oldoway şi Koobi Fora au tăiat şi spart oase pentru carne şi pentru măduvă, deci au consumat carne. 2 Unealtă pentru tăiat, cu un singur tăiş

dezvoltare a culturii rămân aceste staţiuni est-africane concentrate între N. Tanzaniei (Oldoway, Penini, Laetoli), lacul Turkana – Rudolf (Karari, MelkaKunture), lacul Baringo (Chesowanya), Koobi Fora (Kenya), Hadar şi Omo (Etiopia). Urmele din această zonă provin din arii de locuire de densitate şi întindere diferită ceea ce a făcut posibilă chiar o clasificare a tipurilor de locuinţe din protopaleolitic. De asemenea au permis detaşarea „atelierelor“ ca şi stabilirea tipologiei uneltelor. Astfel, cercetările de la Hadar (în Afar-ul etiopian) au scos la iveală unelte bifaciale lucrate pe galete sau mici blocuri rulate, purtând urmele a 4-5 lovituri. Asemenea piese provin din depozite datate

prin

metodele

potasiu/argon

sau

fisiunea

zirconium-ului

între

3.000.000-2.500.000. Deci date care confirmă pe cele obţinute pentru localităţile Omo 123 şi Omo 84. De asemenea, este atestată de varietatea de unelte pe galete şi pe aşchii, ceea ce presupune o tehnologie avansată la o dată atât de timpurie. Cazul cel mai frapant îl reprezintă localităţile Omo 84 şi, mai ales, Omo 123 unde la numărul mare de piese găsite „in situ“ (peste 1.000 de piese) se adaugă observaţia că unele aşchii au urme de întrebuinţare şi retuşe. În sfârşit, această forţă este subliniată şi de faptul că spre sfârşitul perioadei amintite, paralel cu ocuparea unor spaţii geografice din ce în ce mai întinse se schiţează unele tendinţe spre evoluţii culturale distincte, particularizarea culturii constituind una din formele de materializare a capacităţilor adaptative ale grupurilor umane. Independent însă de aspectele pe care le îmbracă o cultură paleolitică sau alta, de deosebirile care se reflectă în tehnologia şi tipologia uneltelor există un fond comun care le leagă: un mod de viaţă tipic, posedarea unui bagaj mai mult sau mai puţin uniform de achiziţii culturale exprimate în capacitatea de a depista şi selecta materiile prime, de a inventa unelte şi de a perfecţiona tehnologia lucrării lor, de a găsi surse de hrană şi de a crea modele specifice pentru a şi le apropia, de a găsi o soluţie în vederea protejării contra intemperiilor şi a animalelor de pradă, de a descoperi surse de energie şi de a le folosi, de a se adapta la orice formă de relief şi la orice condiţii climatice. În ciuda vigorii de care s-a vorbit progresul umanităţii este lent. Chiar dacă se iau în considerare grupurile care au făcut mai devreme saltul la o epocă istorică nouă, durata epocii paleolitice apare extrem de lungă. Peste

3.000.000 de ani (adică până la cca. 10.000-9.800 î. H.). Aceasta înseamnă că acumulările cantitative s-au constituit

cu foarte mare încetineală. La

aceasta se adaugă şi faptul că, pentru noi, saltul calitativ este uneori aproape imperceptibil. Fără îndoială că dificultăţile pe care le întâmpină cercetarea arheologică în sesizarea salturilor înregistrate în această etapă sunt explicabile prin natura perisabilă a documentelor cu care se operează şi datorită imposibilităţii fosilizării tuturor aspectelor pe care le îmbracă comportamentul uman. Pe lungă durată însă, progresele sunt evidente. Ele constau în introducerea a noi materii prime, în perfecţionarea tehnicii de lucrare a uneltelor, în crearea de noi tipuri de unelte, în utilizarea focului şi în realizarea unui mijloc de producere a lui, în perfecţionarea metodelor de obţinere a hranei, în special, a tehnicii vânătorii, în organizarea spaţiului locuit, în apariţia manifestărilor unei spiritualităţi mai înalte exprimată în artă şi religie. B. Expansiunea speciei umane pe glob În aceeaşi categorie a progreselor înregistrate în paleolitic se înscrie şi expansiune speciei umane pe glob. Pornind de la un fond biologic, mai mult sau mai puţin egal repartizat în cele trei continente ale Lumii Vechi (ramapitecinele), saltul la condiţia umană pare să fi fost realizat într-o arie geografică restrânsă, Africa de Est, după cum o dovedesc descoperirile din Valea Omo şi Hadar (Etiopia), Koobi Fora (Kenya), Karari, Oldoway (Tanzania). Din această arie restrânsă a început „ocuparea“ globului de către om. Luare în stăpânire însă a spaţiului locuibil a fost condiţionată de o serie de factori. Nu numai de progresele psiho-somatice şi tehnice. Ea a fost determinată întro măsură importantă de fluctuaţiile climatice3, de schimbările în compoziţia 3 Alternanţa periadelor glaciare şi interglaciare, corelată cu alte fenomene cum sunt întinderea gheţarilor alpini, transgresiuni marine, deci schimbări în raport apă/uscat, alternanţa perioadelor umede şi uscate în emisfera sudică, schimbări în compoziţia florei şi faunei. Din păcate nu a fost posibilă reconstituirea, în ansamblu şi în detaliu, a acestor modificări. Sigur este că în ultimul etaj al holocenului condiţiile climatice care au favorizat extinderea pădurilor s-au schimbat. Trecerea la un climat mai arid a determinat înlocuirea pădurii ecuatoriale cu savana sau savana păduroasă, respectiv a provocat parklandizarea unor spaţii imense, fenomen urmat de adoptarea, de către unii hominizi, a staţiunii bipede. Acest fenomen, databil între 10.000.000 – 5.000.000 a fost urmat, în emisfera nordică de o succesiune rapidă de perioade glaciare (Biber, Donau, Günz, Mindel, Riss şi Würm, cu maximum de răcire în Würm II – fiecare subdivizată în stadii) şi perioade interglaciare, mai calde. Coborârea calotei glaciare şi a gheţarilor din munţi a limitat ariile de nomadizare a omului şi, în consecinţă, a făcut dificilă ocuparea întregului spaţiu locuibil. Modificările

faunei şi florei, în repartiţia pământului şi apei. Şi a depins, mai ales, de existenţa unor bariere naturale (păduri, mari întinderi de apă, gheţari) pe care omul, în absenţa oricăror mijloace de transport, nu le putea depăşi. Prima etapă importantă în acest proces se poate plasa între 1.800.000 – 900.000. Este perioada în care culturi de caracter rudimentar au fost descoperite în întreaga Africă de sud şi sud-est şi în Europa de sud (Franţa, Spania, Italia). Un loc cu totul special îl deţine sud-estul asiatic, mai precis China şi unele insule, cum este Jawa. O asemenea poziţie se justifică prin numărul relativ mare de resturi fosile ce nu se datează mult înainte de Homo Erectus. Astfel, prin metoda paleomagnetică a fost datat în jur de 1.700.000 în P. „Omul de la Yuanmon“ şi ceva mai recent, cca. 1.000.000 în P., craniul de la Lantian. La aceste descoperiri se adaugă numeroase altele databile începând cu cca. 500.000 (vezi mandibula de la Chenchiawo). Savanţii chinezi dispun de suficiente elemente pentru a susţine, pe de-o parte, contemporaneitatea unora dintre aşezările est-asiatice cu cele din Africa de Est (Oldoway şi Est de Turkana) iar, pe de altă parte, pentru a demonstra o continuitate de viaţă între Yuanmon şi Sinanthropus Pekinesis, indiferent de existenţa mai multor tradiţii culturale (de ex. Kehe-Tingtsun şi Su-Ku-Tien) întrucât fiecare dintre cele două tradiţii evoluează pe cultura Hsihoutu şi respectiv Xiaochanghang. Se încearcă, pe această cale, să se atragă atenţia asupra funcţiei genetice pe care a îndeplinit-o acest spaţiu. În această încercare nu trebuie să se piardă din vedere totuşi foarte marea vechime a descoperirilor africane (anume 5.000.000 ani pentru Laetoli şi 3.000.000 pentru Omo). Harta staţiunilor paleolitice nu reprezintă însă, fără îndoială, difuziunea lor reală, ci stadiul actual al cercetărilor. Este drept că în Europa, spre deosebire de Africa, nu au fost încă descoperite oseminte umane fosile foarte timpurii. Dar, în câteva localităţi sud-europene (Chilhac şi Vallonet în Franţa, Cullar de Baza I în Spania, Isernia la Pineta în Italia) au apărut deja elemente care sugerează o prezenţă relativ timpurie a omului, chiar dacă cronologic ele se situează ulterior acelora din Africa de Est. climatice au determinat schimbări în natura faunei şi florei.

Observaţiile de la Isernia efectuate pe faună indică mediu deschis, de stepă sau savană păduroasă, asemănător cu cel african. Deosebirea este dată de aspectul cultural care se defineşte prin unelte de mici dimensiuni apropiate de tehnica clactoniană şi de prezenţa resturilor de animale vânate. Începând cu paleoliticul inferior se poate vorbi deja de tendinţa de stăpânire a întregii Lumi Vechi cu excepţia zonelor ocupate permanent sau ocazional de gheţari. Afirmaţia se întemeiază pe constatarea că Africa şi părţi însemnate din continentul eurasiatic (din Anglia până la Pacific) oferă mărturii directe sau indirecte ale existenţei umane. Nu se poate vorbi însă de o distribuţie uniformă în spaţiu. Sunt zone de mai mare densitate şi de locuire continuă şi zone care sunt ocupate temporar şi au o densitate mai mică. De exemplu, locuirea din paleoliticul inferior vechi în Europa est-centrală şi estică este, cu rare excepţii, ocazională. Singurul centru mai puternic este reprezentat de Cehoslovacia (Stránská Skála, Prezletice, Sedlec) şi Ungaria (Vertesszőllős). De asemenea, la sud de Himalaya, cea mai veche cultură paleolitică (cunoscută sub denumirea de pre-Soan timpuriu) nu este mai veche de 700.000 ani. Aici aspectele paleolitice cele mai bine definite din punct de vedere stratigrafic şi cultural sunt cunoscute din văile râurilor Soan, Chenab şi Ravi (de regulă, pe dune) pe pantele platoului Siwalic, iar în est, în zona Kolhan. Sub aspect tehnologic, domină uneltele pe galete şi aşchii. De abia mai târziu, în Soanian târziu A apar piesele bifaciale şi nucleele multifuncţionale şi se asistă la creşterea, până la 35%, a uneltelor pe aşchii retuşate. În zona peninsulară propriu-zisă, în văile Sirsa şi Lahchura, evoluează, pe fond Soan târziu, culturi comparabile cu acheuleanul european. Din acest moment procesul de evoluţie devine divergent, nici una din trăsăturile paleoliticului mijlociu sau târziu european nemairegăsindu-se în India. Descoperirea unor piese izolate, de obicei, în depozite remaniate (Bugiuleşti, văile Dârjovului şi Argeşului, Valea Lupului) dau măsura gradului de locuire umană în paleoliticul inferior pe teritoriul ţării noastre. Abia în paleoliticul mijlociu, diferitele facies-uri musteriene sunt cunoscute nu numai în Europa estică, dar şi în nordul Europei centrale (Belgia, sudul Poloniei) şi în Asia Centrală (Asia Centrală sovietică, Mongolia).

Paleoliticul superior cunoaşte o creştere a densităţii populaţiei şi o extindere a spaţiului locuit în câmpia nord-europeană (hamburgienii din Germania de nord), ca şi în Siberia, şi anume pe Ienissei, în bazinul Minusinsk (cultura Agantovskaia şi Kokorevskaia), în Zabaikalie şi Primorie, ca şi în Sahalin şi Hokkaido. Cea mai veche aşezarea paleolitică siberiană este cea de la Ulalinka situată pe malul drept al râului Maima. Ea se datează înainte de ceea ce se numeşte glaciaţiunea Sartan, adică

în jur de 25.000 î. H. Ea aparţine

paleoliticului superior prin dată şi prin lucrarea de unelte pe lame (din obsidiană). Ceea ce este interesant în cazul acestei aşezări, ca şi în toate staţiunile asiatice, este asocierea dintr-o tehnologie avansată şi cea protopaleolitică, a uneltelor de prund (unelte de tip chopper şi chopping, foarte probabil, multifuncţionale). Data este mai timpurie decât pentru Malta şi Bureti (din vestul Siberiei) pentru care se operează cu 21.000 – 20.000 î. H. Abia după nivelul Ulalinka se asistă la o creştere a numărului aşezărilor (fie deschise, fie în peşteri), de ex. lângă satul Elo pe râul Kayerlyk, la Denisovskaia, Straşnaia şi Kanskaya (Pesteoi). Extinderea locuirii în extremul estic al Siberiei se explică şi prin climatul favorabil care se instalează o dată cu Sartan timpuriu, şi cu creşterea abundenţei vânatului (mamut, rinocer, ren, elan, cal sălbatic). Particularităţile culturii o dau uneltele de prund şi bifaciale care supravieţuiesc alături de uneltele pe lame şi pe aşchii, nucleele în formă de pană şi cele subprismatice, ca şi piesele lucrate din corn de cerb. Între aşezările mai interesante din această zonă se numără aşezarea cu mai multe nivele de la Ustinovka pe malul stâng al râului Zerkalnaia ca şi cele, deja amintite, de la Kokorevko, Novoselovo, toate databile între cca. 20.000 (poate şi mai timpuriu) şi 19.000 – 12.000 î. H. Cât priveşte Horoco, particularizată prin nuclee în formă de calapod, unii cercetători (I. Choluchkine) o leagă de aşezarea de la Ustinovka considerând că originea tehnicii trebuie căutată aici. Referitor la Europa centrală este necesar să se reţină că observaţiile din Polonia au permis să se stabilească momentul

în care s-a transferat

hotarul arheologic dintre Europa vestică şi cea orientală. Condiţiile geoclimatice favorizante au fost create prin retragerea gheţarului Vistula (Würm)

între 15.000 – 10.000 BP ceea ce a permis colonizarea bazinului Oderului şi Vistulei. După cum rezultă şi din datele amintite mai sus, este un moment foarte târziu, ceea ce şi justifică faptul că cea mai veche prezenţă în zonă este magdaleniană. Ea poate fi explicată prin aceleaşi fenomene ca şi instalarea

celor dintâi vânători de reni în câmpia din nordul Germaniei –

adică a aşa-numiţilor hamburgieni. Descoperirea cea mai timpurie – peştera Maszycka (lg. Cracovia, cca. 15.590±42 BP) se leagă, din punct de vedere tehnologic, de fazele III şi IV ale culturii magdaleniene. În afară de peşteri se cunosc şi câteva aşezări deschise în bazinul superior al Vistulei (Rydno II, Mosty, Pieniny) şi în zona Lublin (Brzoskvinia, Klementowice). Interesant este faptul că în Polonia aşezările sunt şi de înălţime, de exemplu la Mosty (Munţii Sf. Cruce). Trebuie să se adauge că popularea acestei zone geografice s-a făcut prin două valuri. Primul val, deja menţionat şi un al doilea val care a dus la atingerea unor paralele mai nordice, respectiv bazinul Oderului şi Vistula mijlocie (Olbrachocice 8, Siedlnica). De data aceasta nucleul de pornire îl constituie câmpia din nordul Germaniei, respectiv hamburgienii. Migraţiile, la limita sudică a gheţarului, între Berlin – Varşovia – Bug au contribuit la punerea bazelor unei locuiri de durată în holocen în estul câmpiei europene. Dar nici în etapele mai recente ale paleoliticului permanenţa locuirii întrun anumit teritoriu nu este o regulă. La est de Rhin, de pildă, după o intensă locuire musteriană regiunea rămâne neocupată până în magdalenianul superior. Difuziunea în spaţiu a umanităţii este strâns legată de adâncirea diferenţierilor

începuturile

diferenţierilor

culturale se fac deja simţite pe măsură ce specia umană

îşi depăşeşte

culturale.

Este

interesant

că

arealul iniţial de vieţuire. Deja în protopaleolitic se constată un oarecare clivaj cultural. De pildă, la Koobi Fora, predomină piesele pe aşchii sau fragmente de aşchii, în vreme ce în Hadar, ca şi în Oldowan predomină uneltele pe galete. În Chesowanya caracteristica o reprezintă uneltele de miez: choppers, poliedre, piese discoidale, răzuitoare pe miez. Unele elemente comune apar în cultura Hsihoutou, în care, pe lângă vârfuri grele triunghiulare şi coarne cu urme de lovire şi răzuire, apar şi unelte comune în Africa şi anume choppers-

choppings şi răzuitoare, ca şi nuclee. În ciuda acestor mici diferenţe apar, ca trăsături comune, predilecţia pentru uneltele mari, cioplite rudimentar, lipsa de interes pentru calitatea materiei prime, variabilitatea redusă a tipurilor de unelte. O dată cu paleoliticul inferior se asistă deja la construirea a trei mari grupe culturale: 1. grupa care rămâne ataşată de tehnica uneltelor de prund pe aşchii (culturile de prund şi clactonian); 2. grupa care dezvoltă uneltele bifaciale de tipul toporaşului de mână (abevillo-acheulean); 3. grupa caracterizată prin utilizarea despicătorului pe aşchie (specifică continentului african). În paleoliticul mijlociu diferenţierea se adânceşte prin restrângerea ariilor teritoriale ale diferitelor facies-uri culturale. Astfel, se cunosc mai multe facies-uri musteriene în funcţie de prezenţa sau absenţa tehnicii Levallois sau în funcţie de predominarea unui tip de unealtă. Se face distincţie, de exemplu, între un musterian clasic cu vârf de mână şi răzuitoare în forma literei D, un musterian de tip Quina, sau La Ferrassie sau cu „denticulate“. Alt criteriu de diferenţiere este oferit de materia primă utilizată care, la rândul ei, determină natura uneltelor. Pe de altă parte, tendinţa de menţinere a unor forme culturale arhaice începe să se accentueze acum. Este între altele cazul musterianului quarţic din regiunile muntoase din sudul şi SE Europei ale cărui forme întârziate apar la Peştera Hoţilor, Ohaba Ponor, Nandru şi la Gornea, sau menţinerea unor culturi musteriene în Balcani până dincolo de interstadiul Heraklitsa (44.000 – 40.000 î.H.), respectiv până în interstadiul Kalbaki4 (37.000 – 36.000 î. H.) şi chiar mai târziu (până în tardigravettian). Tot un musterian întârziat este cel cunoscut la Ripiceni şi Molodova. În sfârşit, de acelaşi fenomen poate fi legat complexul cu unelte de prund caracteristice pleistocenului târziu pentru cea mai mare parte a Asiei centrale şi de sud-est. Marea diversitate culturală din paleoliticul mijlociu explică şi varietatea de direcţii de dezvoltare din paleoliticul superior. Unele evoluţii particulare, cum este aceea a aurignacianului din Europa est-centrală şi sud-estică, pot fi 4 În Balcani, ca şi în alte arii culturale, se preferă denumiri locale pentru desemnarea succesiunilor de faze climatice. Vezi diferitele denumiri pentru URSS, Polonia, câmpia din N Germaniei, SUA, Balcani, India.

amintite în acest context. Exemplu interesant este apariţia unor culturi atipice ale paleoliticului superior, cum este „gravettianul oriental“ sau Kostenkianul, şi prelungirea unor culturi aurignacoide până la sfârşitul paleoliticului superior aşa cum se întâmplă în regiunea de la sud de Carpaţii Meridionali. Unificarea culturală a unor arii mai întinse nu se realizează decât prin expansiunea unor grupe mai bine dotate tehnologic şi cultural. Pentru cea mai mare parte a Europei de la sfârşitul pleistocenului aceasta este opera magdalenienilor – creatorii celei mai strălucitoare culturi paleolitice. Cauzele acestor mişcări şi fluctuaţii trebuiesc căutate în modificările climatice, în forma de economie şi, în unele cazuri, în tendinţa de specializare excesivă a unor comunităţi umane cum este cazul vânătorilor de reni. C. Unelte şi modul de obţinere a subzistenţei Nu există nici o posibilitate de a reconstitui, în detaliu, forma de economie din paleolitic. Judecând însă după nivelul posibil al cunoştinţelor, gradul de dezvoltare a tehnicii (atât cât poate fi surprins arheologic), natura aşezărilor, gradul de stabilitate al diferitelor comunităţi umane şi raportând toate aceste elemente la observaţiile efectuate asupra unor populaţii primitive actuale, se poate caracteriza forma de economie din această perioadă cu termenul de economie „prădalnică“. Aceasta înseamnă că omul îşi obţine mijloacele de subzistenţă luând tot ceea ce natura îi oferă fără să intervină în vreun fel în jocul selecţiei naturale. Dependenţa strictă de mediul înconjurător a afectat, fără îndoială, ritmul de existenţă al colectivităţilor umane, pendularea lor între diferite locuri favorabile vânătorii, culegerii, prinderii sau pescuitului. Pendularea aceasta nu se face însă nici la întâmplare şi nici pe spaţii nesfârşite, ci în anumite limite teritoriale uneori extrem de riguros respectate (exemplu teritoriul de vânătoare al grupurilor aurignaciene din văile Lone şi Ach din Germania de sud-vest nu depăşeşte 30 km2). Trebui precizat aici că, modul de viaţă în care vânătoarea deţine rolul principal este efectul unei moşteniri din lumea animală. Şi ceea ce este şi mai semnificativ este faptul că lunga dependenţă a speciei umane de acest mijloc de supravieţuire (cca. 3.000.000 ani) a imprimat în codul nostru genetic o

serie de comportamente care se manifestă şi astăzi sub forma agresivităţii şi violenţei. Agresivitate şi violenţă care au trebuit să cedeze sau să se atenueze în faţa „contractului social“. Există câteva caractere care deosebesc vânătoarea umană de cea animală. Cel mai important dintre ele rămâne faptul că, în mod normal, omul apelează la o serie de comodităţi sau instrumente pentru a-şi atinge scopul, ceea ce presupune şi interpunera unei durate de timp între realizarea acestora şi momentul utilizării lor. Cea de-a doua diferenţă constă în natura cooperativă şi diurnă a vânătorii umane spre deosebire de vânătoarea individuală proprie animalelor prădătoare. Este important de precizat că pe acest fond se va ajunge la stabilizarea grupelor de lucru (=bandelor de vânătoare), proces care a contribuit la dezvoltarea spiritului comunitar şi la fixarea dimensiunilor comunităţilor primitive. Se adaugă practica vânătorii selective, obiectul vânatului fiind îndeobşte animalele tinere sau puii. De altfel, Linder, studiind tehnicile de vânătoare ale populaţiilor primitive şi luând în considerare procentul de vârstă al animalelor descoperite în aşezări paleolitice, a putut demonstra realitatea acestui caracter selectiv al vânătorii. Exemplele de la Terra Amata, Taubach, Pincevent, Neumark pot fi citate în favoarea

acestei

idei.

Selecţia

vânatului

a

determinat,

alături

de

comportamentele naturale ale fiecărei specii, maniera sezonieră a activităţii de vânătoare. În timp, selecţia excesivă a dus la dependenţa grupurilor umane de o singură specie sau de un număr restrâns de specii, aşa cum s-a petrecut în cazul unor vânători de reni magdalenieni. Consecinţa ultimă a acestei trăsături a fost treptata restrângere a liberului acces la resursele naturale şi delimitarea riguroasă a teritoriului de nomadizare.

Controlul

teritoriului

a

avut

drept

efect

stimularea

sedentarismului sau, mai exact spus, controlul nomadismului, ceea ce a impus mişcarea obligatorie a bandelor de vânătoare între nişte limite teritoriale fixe. De aici a rezultat şi expansiunea populaţiei umane pe glob. Căci, sub dubla presiune, cea demografică şi cea a caracterului selesctiv al vânătorii, unica alternativă de supravieţuire rămânea ocuparea unor spaţii de vânătoare noi. Este necesar să se atragă atenţia şi asupra faptului că aproape în întreg paleoliticul (fac excepţie nivelele magdaleniene şi aziliene)

grupurile umane nu au practicat nici o formă de stocaj extracorporal, adică nu au obişnuit să realizeze rezerve de hrană. „Cămara“ oamenilor din paleolitic o constituie mediul înconjurător din care îşi extrăgeau, de cele mai multe ori într-o manieră controlată, mijloacele de subzistenţă. Ar mai fi de adăugat că norma era consumarea integrală a animalului. Studii extrem de atente au reuşit să identifice urme de unelte de silex care atestă fracturarea intenţionată a oaselor lungi pentru detaşarea măduvei, ca şi lărgirea găurii occipitale în vederea extragerii creierului. În felul acesta se adăuga un supliment însemnat de hrană la carnea detaşată de pe carcasa animalului. În fine, discontinuitatea timpului de lucru şi puţinătatea acestuia (2 – 4 ore media zilnică de efort), ca şi incompleta utilizare a forţei de muncă şi a resurselor naturale întregesc imaginea a ceea ce s-a definit ca mod de viaţă paleolitic. Acestea sunt şi motivele pentru care G. Camps nu ezită să introducă conceptele „Vârstei de aur“ sau „paradisului pierdut“ şi să caute originile acestui mit în schimbarea catastrofală a condiţiilor de viaţă o dată cu începuturile cultivării. Într-adevăr, primii cultivatori trebuie să se fi simţit extrem de vulnerabili în condiţiile unei producţii de 70 kg. Cereale la hectar şi ale nesiguranţei provocate de capriciile naturii. Totodată cultivarea solului, ca şi domesticirea şi creşterea animalelor, presupun mărirea timpului de lucru, sporirea forţei de muncă şi un efort constant. De altfel, analize riguroase efectuate în aşezări ca Neumark, Etiolles, Pincevent, îngăduie să se afirme că oamenii aflaţi pe treapta cea mai de jos a evoluţiei au fost capabili să atingă o relativă abundenţă cu un efort fizic minim. Un singur exemplueste grăitor în această privinţă. Studiul complex al aşezării de la Pincevent (La grande Paroisse, Franţa) a făcut posibilă reconstituirea dietei grupului de vânători revenit periodic în această aşezare temporară, şi anume consumarea aproximativ a 850 gr. carne/individ/zi la care se adaugă măduva şi alte alimente suplimentare rezultând din pescuit, prinderea păsărilor şi cules. Trebuie să se menţioneze că ideea lui G. Camps reprezintă aplicarea la un material preistoric a unor observaţii etnografice de durată, efectuate pe unele grupe de aborigeni australieni (vânători-culegători), comparativ cu unele comunităţi de cultivatori primitivi africani. Concluziile datorate lui Marshall Sahlins merg în sensul susţinerii unei existenţe relativ „paradisiace“

pentru prima categorie. Se

poate

conchide

că

în

paleolitic

ingeniozitatea,

spiritul

de

colectivitate, din care nu au lipsit regulile redistribuţiei generalizate, au compensau slaba dezvoltare a tehnicii şi au asigurat un nivel de trai suficient de înalt pentru a face posibilă nu numai supravieţuirea, ci şi progresul şi o viaţă spirituală intensă. Locul pe care îl ocupă vânătoarea în obţinerea mijloacelor de subzistenţă face din ea un aspect al adaptării umane începând cu treapta cea mai de jos a hominizării – Australopithecul. Chiar dacă observaţiile din Africa de Sud au rămas sub semnul îndoielii, totalitatea descoperirilor din estul Africii (Omo, Oldoway, Koobi Fora, Karari) au demonstrat că vânătoarea este inseparabilă de existenţa hominidelor timpurii, indiferent dacă se înscriu pe o ramură principală sau colaterală. Astfel, în aşezarea KBS din Karari (E de lacul Turkana: 1.800.000 – 1.600.000 ? de ani) apar, pe lângă unelte, şi oase sparte de porc, gazelă etc., iar aşezarea HAS din aceeaşi arie a dat resturi dintr-un singur hipopotam.

Se vânează, în principal, faună de apă

(hipopotam, crocodil, peşti) şi de savană păduroasă (rinocer, Proboscide, bovidee, porci, equidee). Reuşita în astfel de operaţii efectuate de o fiinţă slab dotată din punct de vedere fizic şi dispunând de un bagaj extrem de rudimentar de unelte (unelte de prund, aşchii, răzuitoare) nu era posibilă fără dezvoltarea inventivităţii şi o cooperare perfectă între indivizii care compuneau grupul respectiv. Aceasta este, aşa cum s-a mai amintit, şi trăsătura care desparte vânătoarea carnasierelor şi a rudelor noastre cele mai apropiate de vânătoarea umană. Ei i se pot adăuga, ca alte elemente distinctive, rolul pe care îl joacă bărbaţii în această operaţie şi practica transportării hranei în sălaş. Ambele caracteristici presupun deja, la acest nivel de dezvoltare, realizarea unei diviziuni naturale a muncii şi găsirea unor soluţii pentru transportarea proviziilor. Practicarea vânătorii nu exclude obţinerea cărnii de pe hoituri, metodă bănuită ca existând chiar şi în perioade mai târzii. Trecerea la Homo Erectus şi la etajul următor al paleoliticului (paleoliticul inferior) marchează un salt considerabil. Saltul nu vizează atât metodele de vânătoare, care par să rămână neschimbate, nici modificările

utilajului. Căci în ciuda apariţiei unor tipuri noi şi mai diversificate de unelte – toporaşe de mână, triedre, despicătoare, diferite tipuri de unelte de prund – omul nu dispune de arme eficace de vânătoare. Descoperirea, la Kalambo Falls (Tanganika), a unei măciuci dă dreptul să se bănuiască însă că unele arme din lemn (din păcate, un material perisabil), au fost inventate în această perioadă tocmai pentru a suplini lipsa de eficacitate a uneltelor din piatră. De altfel, cercetările întreprinse de Henry Bunn pe oase provenind de la Koobi Fora şi Oldoway au dovedit că 8,6% au urme de tăiere şi că un număr mare dintre ele prezintă urmele unor spărturi şi lovituri date cu o măciucă. Saltul la care s-a făcut aluzie mai sus se referă la două aspecte. Pe de o parte, la locul pe care încep să-l deţină în alimentaţie marile ierbivore (elefant, rinocer, hipopotam, cerbul uriaş, vite mari). Pe de altă parte, este vorba de schimbarea regimului alimentar prin consumarea cărnii coapte sau fripte. Mai ales, ultima inovaţie pare să fi avut efecte benefice asupra structurii anatomice. Mai exact, reducerea aparatului masticator, având ca efect secundar scurtarea craniului, reducerea torusului supraorbital, gracilizarea scheletului facial. Cele mai multe din formele de obţinere a mijloacelor de subzistenţă menţionate mai înainte nu sunt atestate arheologic decât în mod excepţional. Ele sunt presupuse pe baza analogiei etnografice. Este cazul, mai ales, al culegerii hranei vegetale, care este mai curând presupuă decât dovedită. Arheologia dispune de unele dovezi indirecte cum sunt coprolitele de la Terra Amata, pietrele rotunde care au putut servi pentru spartul sâmburilor descoperite în ariile de locuire din marea staţiune africană de la Olorgesaillie, câţiva

sâmburi,

polen

şi

fructe

găsite

la

Su-Ku-Tian.

Documentaţie

insuficientă totuşi pentru înţelegerea exactă a ponderii pe care a jucat-o culegerea în existenţa oamenilor din paleolitic. Un indiciu indirect este furnizat de vânâtorii-culegători actuali, numai că la aceştia are foarte mare importanţă mediul geografic în care îşi duc existenţa. Astfel, vânătoriiculegători din ţinuturile periglaciare sau din pădurea nord-continentală sunt dependenţi de vânat, câtă vreme la vânătorii-culegători din pădurile ecuatoriale hrana vegetală este mai importantă. Posibil ca şi în paleolitic cele două categorii de hrană să fi oscilat în funcţie de condiţiile climatice, de faună şi floră. Oricum până la noi au ajuns, mai ales, dovezile legate de

vânătoare. Se poate presupune pe această bază că procentul hranei vegetale a fost mai mare în perioadele interglaciare şi mai scăzut, chiar cu tendinţa de a atinge 0%, în condiţii glaciare. De asemenea, judecând după cantitatea de oase de păsări şi de peşte din aşezări, se poate admite că prinderea şi pescuitul reprezintă ocupaţii ocazionale care încep să capete o oarecare importanţă abia în paleoliticul superior, mai exact în magdalenian. Rezultă din această precizare că forma principală de obţinere a hranei rămâne vânătoarea. De altfel, frecvenţa asocierilor de faună şi unelte confirmă această idee. O altă achiziţie a omului paleolitic a fost focul. Această imensă realizare este cunoscută deja din protopaleolitic. După cum rezultă din descoperirea, în Chesowanya (Kenya) a unor bucăţi de lut ars, datate aproximativ la 1.400.000 ani, urmate la scurtă distanţă de urmele de foc din zona Karaki şi de la Gadeb (Etiopia), omul controla focul deja de la acest nivel. Datele africane sunt întregite cu cele provenind din complexele foarte timpurii din China. Coarne arse şi alte dovezi ale folosirii intenţionate a focului provin din nivelele atribuibile culturii Hsihoutu şi omului de Yuanmon, ca şi din nivelele ceva mai recente, respectiv din cultura Kehe. De notat că cea mai timpurie dată precizată prin teste paleomagnetice este de 1.800.000 ani. Dovezi de acest fel se înmulţesc o dată cu glaciaţiunea Mindel (aproximativ 480.000 ani). În întreg continentul eurasiatic, din China (Su-Ku-Tian localitatea 13) până în Ungaria (Vertessőllős) şi Franţa (Terra Amata) omul se dovedeşte a fi în posesia acestei arme care a avut pentru evoluţia sa ulterioară aceeaşi importanţă ca şi inventarea celor dintâi unelte. Nu este exclus ca deja din această perioadă să se fi recurs la vânătoarea prin metoda hăituirii cu ajutorul incendiului. Ideea este sugerată de faptul că acheuleenii au depăşit stadiul în care se preferă animalele de talie mică, puii sau animalele mari rănite. Este drept că la Terra Amata predomină puii de elefant. Dar la Torralba (Spania) atacă animalul adult folosind hăituirea spre mlaştină. Iar la Olorgessaillie, în „Hippo Banda Site“, pe o suprafaţă de 10 x 5 m a fost găsită, „in situ“, carcasa dezarticulată a unui hipopotam, ceea ce i-a făcut pe descoperitori să vorbească de „măcelărie“, după cum în cazul Torralbei nu s-

a putut evita termenul de „abator”. Încă două noutăţi caracterizează aceastp etapă şi anume sistemul pendulării sezoniere în funcţie de migraţiile vânatului şi constituirea unor halte fixe de vânătoare. Dovada o constituie aşezarea de la Terra Amata unde 11 ani în şir, acelaşi grup de vânători a revenit în aceeaşi perioadă a anului, pentru a vâna. Terra Amata constituie deci o dovadă certă că în paleoliticul inferior s-a ajuns la o anumită organizare a vânătorii şi la stabilirea bandelor de vânătoare. De asemenea, gradul de reflecţie, posibilitatea stabilirii unui plan sugerează un nivel relativ înalt al dezvoltării inteligenţei şi a limbajului articulat. Pe de altă parte, în paleoliticul inferior se constată apariţia unei practici noi care poate fi eventual asociată cu creşterea importanţei cărnii în alimentaţie – canibalismul. Independent de discuţiile în legătură cu interpretarea acestui fenomen, rămâne faptul de existenţă – consumarea cărnii propriilor semeni, o dovadă suplimentară că hotarul umanităţii a fost depăşit. Paleoliticul mijlociu înseamnă trecerea la metode mai elaborate de vânătoare, fără ca vechile practici să fie abandonate. Aceste metode noi constau în folosirea, în proporţii greu de stabilit, a armelor de aruncat la distanţă, sigur suliţa (descoperită la Lehringen, Germania, armată sau nu cu un vârf de piatră sau os), eventual a bolas-ului şi poate în inventarea gropilor curse şi chiar a unor curse mai elaborate cum sunt acelea cu greutate sau cu arc. Structura utilajului litic în care predomină uneltele pe aşchie de dimensiuni mai mici (vârfuri, răzuitoare, aşchii denticulare) şi, în faze mai recente, pe lamă (la tipurile mai vechi adăugânu-se dăltiţa şi cuţitul cu spatele teşit) sugerează ideea că succesul la vânătoare al Neanderthalienilor sau al paleanthropilor nu a depins de inovaţiile tehnologice (prepararea nucleului, extinderea tehnicii retuşării) ci de adâncirea socializării vânătorii şi de realizarea unor procedee noi, respectiv de trecerea la vânătoarea cu curse. Ca şi în etapele precedente metodele utilizate tind să evite contactul direct dintre vânător şi vânat, preferându-se urmărirea vânatului de la distanţă şi atacarea lui numai în momentul în care animalul a fost făcut inofensiv. Dovada practicării acestei metode a fost de multă vreme făcută prin studiul comparativ asupra materialului osteologic recoltat din localităţile: Taubach (lângă Weimar), Mauer (lângă Heidelberg), Neumark (lângă Halle).

Procentul mare de animale tinere (elefanţi şi rinoceri) la Taubach şi Mauer raportat la numărul de animale adulte demonstrează utilizarea sigură a gropilor-curse. În vreme ce predominarea oaselor de animale adulte, aflate în conexiune anatomică, sugerează, mai curând, o catastrofă naturală sau un cimitir de elefanţi. Paleoliticul mijlociu reprezintă şi începutul specializării vânătorii. Fără îndoială că acest proces este consecinţa firească a tendinţei de delimitare mai strictă a teritoriului de nomadizare a diferitelor comunităţi şi a adaptării lor la condiţiile naturale ale unei arii geografice date. Dar, se pare că nu este vorba numai de atât. Există suficiente indicii că unele grupuri au devenit strict dependente de anumite condiţii geografice şi de vânarea anumitor specii de animale. Este cazul vânătorilor de urşi de peşteră cantonaţi în zonele înalte ale Europei din Alpi până în Europa centrală, vestul Peninsulei Balcanice şi vestul României. Proporţiile diferitelor specii de animale în deşeurile culinare ale musterienilor constituie indicii importante în sprijinul acestor afirmaţii. La Krapina (Iugoslavia), la Chipka şi Certova Dira (Cehoslovacia), la Erd (Ungaria) predomină oasele de urs de peşteră. La Taubach şi Ehringsdorf proporţia este în favoarea elefanţilor şi rinocerilor. La Ripiceni IV şi Molodova vânatul preferat este mamutul. Indiferent însă de această specializare, în musterian ca şi în paleoliticul inferior speciile preferate rămân elefantul şi rinocerul, în vreme ce alte specii (cal, cervidee) deţin un procent mic, uneori chiar de neluat în seamă. Ca şi în perioada precedentă, în musterian, au funcţionat aşa-zisele „măcelării“. La Neumark, de pildă, urmele activităţii specializate au fost reperate în afara taberei de vânătoare. Structura materialului osteologic atestă faptul că, în afara cervideelor care reprezintă animalul dominant, elefantul, rinocerul şi Bos primigenius au fost supuse unor veritabile disecţii. Dovada o constituie vertebrele cervicale tăiate, prezenţa oaselor despicate, existenţa unor părţi de schelet (cap, torace) în conexiune naturală. De asemenea, rămâne dacă nu neînsemnat oricum greu de precizat locul jucat de prindere, pescuit şi culegere în existenţa comunităţii musteriene. Sigur Neanderthalul a început să adune scoici (Peştera Dracului, Gibraltar) şi să consume peşte, dar locul acestor specii în obţinerea

subzistenţei rămâne derizoriu. După cum rămân deocamdată unice dovezile care atestă culegerea (de la Ehringsdorf şi Neumark). Trecerea la forma sapiens şi la culturile paleoliticului superior coincide cu progrese însemnate în economie. Se poate spune că paleoliticul superior inaugurează era utilizării mai complete a resurselor alimentare dintr-o zonă. Chiar dacă în ceea ce priveşte culegerea cunoştinţele noastre rămân în continuare sumare, există în schimb evidenţa creşterii ponderii prinderii păsărilor şi a pescuitului. Aceasta înseamnă că strămoşii noştri fosili adăugau hranei obţinute prin vânătoarea animalelor de talie mare un surplus, uneori important, constând din păsări (în mod deosebit potârnichea zăpezilor) şi peşti, între care somonul pare a fi fost specia preferată, cel puţin de către magdalenieni. Fenomenul este atestat nu numai de prezenţa oaselor de pasăre şi de peşte din aşezări, dar şi de rolul pe care aceste specii îl joacă în reprezentările artistice. Este interesantă, de exemplu, înmulţirea figuraţiilor de peşti pe măsură ce se avansează spre sfârşitul paleoliticului. În perigordianul superior astfel de figuraţii sunt excepţii, în vreme ce în magdalenian abundă. Un alt argument în favoarea creşterii importanţei pescuitului îl constituie creşterea numărului şi a întinderii aşezărilor magdaleniene situate de-a lungul râurilor, mai ales, situarea lor în zonele de confluenţă ale unor râuri, fenomen care se poate explica prin igraţia somonului. În sfârşit, unele din uneltele inventate acum, undiţa dreaptă şi harponul puteau fi utilizate la pescuit alături de metode mai primitive cum erau prinderea cu mâna, cu măciuca sau cu lancea. Pescuitul, culegerea scoicilor marine sau de apă dulce, culegerea melcilor constituie un supliment important în hrana epipaleoliticilor din nordul Africii sau din nor-estul Italiei. Vânătoarea a înregistrat şi ea evoluţii spectaculoase. Evident, vechile tehnici cunoscute încă din paleoliticul inferior nu au ieşit din uz. Hăituirea prin incendiu, spre prăpastii sau locuri închise natural sau ţarcuri artificiale, cursele continuă să fie folosite. Se pare chiar că unele din aceste curse sunt figurate în picturi, de exemplu gropile-cursă la Font de Gaume (Dordogne, Franţa), cursele cu greutate la Font de Gaume şi Les Combarelles (Dordogne, Franţa), ţarcurile la Niaux (Ariège, Franţa), Lascaux (Dordogne, Franţa) şi Font de Gaume. Chiar dacă interpretarea unora dintre aceste figuraţii este uneori

forţată, cel puţin existenţa ţarcurilor nu poate fi pusă la îndoială. Singurul motiv de îndoială este dacă nu cumva capturarea animalelor în ţarcuri echivalează şi cu consumarea lor treptată, ceea ce ar sugera trecerea la o altă formă de stocaj şi anume formarea de rezerve vii de hrană, fenomen care marchează şi primul pas în direcţia domesticirii animalelor. Alături de metodele tradiţionale apar însă şi forme noi cum este vânătoarea cu arme de tras la distanţă, suliţa sau săgeata cu vârf de piatră sau de os, harpuna lansată fie cu sarbacana fie cu propulsorul. Folosirea unor arme care au o forţă mai mare de pătrundere este atestată de vertebrele şi omoplaţii de ren perforaţi descoperiţi la Mejendorf şi Ahrensburg (Germania de nord). De asemenea, unele reprezentări de artă par să indice că se foloseşte bolas (La Pasiega, Spania) şi lassoul (Les Combarelles) pentru vânarea calului. Rămâne discutabilă măsura în care în paleoliticul superior s-a trecut la vânătoarea de aproape, adică la mascarea vânătorului şi la pătrunderea lui în turma de animale. În acest sens sunt interpretate, de către unii cercetători, acele figuraţii care reprezintă fiinţe fantastice sau purtând măşti. Dar, nu este singura interpretare posibilă şi de aceea trebuie luată cu rezerva de rigoare. Indiferent de metodă, vânătoarea continuă să fie o activitate colectivă, iar vânătoarea izolată sau individuală trebuie să fi fost rară. O problemă foarte discutată este aceea a dihotomiei dintre Europa Occidentală şi cea Orientală în funcţie de animalul preferat de către vânătorii paleolitici. În mod normal, o asemenea discuţie nici nu ar trebui să fie deschisă întrucât anumite forme de specializare a vânătorii (zonală sau sezonieră) se cunosc încă din musterian. De altfel, nici în cazul paleoliticului superior nu se poate stabili o evoluţie în timp pentru vânarea unei specii sau a alteia. Căci, în realitate, cazurile în care este vânată o singură specie constituie excepţii. Cel mult se poate afirma că în Europa vestică şi centrală renul este animalul vânat cu predilecţie în magdalenian. Astfel, la Kesslerbach şi Schweizersbild (Elveţia) reprezintă 80% şi respectiv 75% din faună. La Mejendorf este vânat în exclusivitate. Cazurile menţionate nu trebuie să fie absolutizate, mai ales că de obicei se constată variaţii importante în compoziţia faunei în funcţie de perioada climatică şi aria geografică în care se află aşezarea. În acelaşi timp, specializarea pare să fie

mai curând o adaptare la condiţiile specifice de climă, faună şi floră, decât expresia unei anumite îngustări a preferinţelor. Singura excepţie o constituie extrema specializare în vânatul renului a unor grupe de magdalenieni. Este una din explicaţiile care s-ar putea oferi pentru deplasarea lor spre nord. Şi anume, urmărirea vânatului care îşi schimbă habitatul o dată cu încălzirea climei în Europa continentală. Situaţia amintită face dificil de trasat un hotar între cele două Europe, una a renului şi una a mamutului. O asemenea dihotonomie nu poate să funcţioneze nici măcar în paleoliticul final pentru că şi atunci Europa centrală este o zonă în care cele două specii se suprapun (Kesslerbach, Wildschaurer, Rohrbach), iar mamutul nu este o apariţie rară în arta Europei Occidentale. De pildă, Rouffignac a fost supranumită „grota mamuţilor“ căci a dat nu mai puţin de 122 de reprezentări ale acestui animal. În atari împrejurări singura formulare corectă este aceea că în Europa centrală şi estică numărul localităţilor care au dat un procent însemnat de oase de mamut este mai mare. Este cazul aşezărilor din aria culturii Kostenki. Concluzia este întărită de faptul că staţiunea de la Prědmost, socotită a fi cea mai importantă din Europa centrală prin numărul indivizilor descoperiţi (cca. 500 de indivizi), nu oferă o dovadă indiscutabilă. Faptul că aici toate oasele au fost descoperite în conexiune anatomică ar sugera mai curând o catastrofă naturală decât opera a numeroase generaţii de vânători. Este drept că documentarea întregii problematici este dificilă, în primul rând din cauza lipsei de claritate şi a modestiei informaţiei. Lucrurile sunt complicate de o serie de anomalii greu explicabile cum ar fi contrastul dintre marea frecvenţă a reprezentărilor de bizoni şi cai în arta paleoliticului superior şi micul procent de oase de bizon şi de cal în aşezările din aria francocantabrică (1-2% sau 2-3%). Numărul mare de oase de cal conservate în nivelul perigordian superior de la Solutré nu poate infirma cele de mai sus, pentru că este un caz unic şi datează dintr-un moment anterior marilor grote pictate. Ca şi în musterian, în paleoliticul superior teritoriul de vânătoare este restrâns şi este strict dependent de o aşezare principală în care un grup vieţuieşte tot timpul anului. Dovada o constituie prezenţa în aşezări (deschise sau peşteri) a oaselor vânate în tot cursul anului. Trebuie precizat că

observaţia este valabilă şi pentru vânătorii de reni magdalenieni. Cum existenţa unor tabere de vânătoare nu poate fi negată, fie că este vorba de tabere folosite o singură dată (Rabier, Franţa) sau de mai multe ori (Pincevent, Corbiac – Franţa, Coşova, Banat), înseamnă că cei care organizau tabăra reprezintă numai o parte din grupul principal (bărbaţii valizi), în vreme ce cealaltă parte rămânea la bază. În unele cazuri chiar s-a putut constata că teritoriul pe care s-au instalat taberele temporare de vânătoare era dificil de locuit iarna (Pincevent). Stabilitatea şi lunga durată a aşezărilor principale constituie un argument important în favoarea ideii că au fost găsite metode pentru conservarea cărnii şi a peştelui şi deci pentru stocarea alimentelor pentru acele perioade ale anului când nu se poate vâna sau pescui. Este vorba de uscarea sau îngheţarea cărnii şi uscarea la soare şi la vânt a peştelui. Este posibil ca pavajul cu pietre de râu descoperit la Le Solvieux (Dordogne, Franţa) să indice existenţa unei instalaţii pentru uscatul somonului. Trecerea la stocarea de provizii a însemnat un salt extraordinar în mentalitate. De la consumul imediat, fără nici o preocupare pentru gospodărirea resurselor, se ajunge, prin intermediul vânătorii selective (cu conservarea resurselor vii), la stocarea efectivă de hrană chiar dacă aceasta este procurată prin mijloacele tradiţionale. Această atitudine nouă presupune modificări în organizarea muncii, o mai clară distribuţie a obligaţiilor într-o comunitate dată, introducerea unei anumite raţionalizări a consumului de hrană, fără a se ştirbi obligativitatea reciprocităţii, mai mare stabilitate (măcar sezonieră) într-un habitat dat, eliberarea unui set de simboluri (mărci, embleme) care să permită identificarea grupului proprietar. Stadiul economic este în strânsă relaţie cu nivelul uneltelor. Trebuie precizat încă de la început că în afară de saltul enorm datorat creării uneltei însăşi au fost înregistrate cel puţin trei veritabile revoluţii în acest sector de activitate umană. Cea mai importantă rămâne, datorită gradului de inteligenţă pe care îl presupune, preconceperea formei uneltei anterior operaţiei de prelucrare a nucleului. Gabriel Camps asociază acest moment cu introducerea tehnicii levalloisiene care se caracterizează prin nuclee discoidale sau în formă de carapace de broască ţestoasă. Autorul amintit

socoate deci că este vorba de un proces târziu, petrecut la sfârşitul paleoliticului inferior şi în musterianul de tehnică Levallois. Ideea merită să fie reanalizată şi să fie pusă de acord cu stadiul actual al studiilor de tipologie privind paleoliticul. O asemenea analiză devine obligatorie în condiţiile în care este greu de crezut că toporaşele de mână în formă de migdală, ca şi cele microquiene ar fi fost realizate din bulgări informi de silex. Fără îndoială că se proceda la selecţionarea acestora astfel încât forma dorită şi preconcepută a uneltei să fie obţinută cu mai mare uşurinţă. Cu aceasta s-a ajuns la cea de-a doua transformare semnificativă. Este vorba de trecerea de la practica utilizării materiei prime aflate în aria de vieţuire a unui grup dat la selecţionarea materiei prime, chiar la organizarea primelor exploatări de depozite de silex şi la distribuţia, uneori pe arii geografice foarte întinse, în raport cu sursa. Dependenţa colectivelor umane de resursele naturale ale unui teritoriu dat explică diversitatea tipurilor de materii prime utilizate în protopaleolitic – galete rulate de ape, roci bazaltice, cuarţ, jasp, tuff vulcanic, lemn fosilizat ca şi folosirea concomitentă a osului, cornului şi fără îndoială a lemnului. Din musterian există dovezi privind exploatarea sistematică a unor depozite. Astfel, la Bois du Ru au fost identificate urmele extragerii silexului cenuşiu sau blond din depozitele de aici, precum şi prelucrarea primară a lui, pe loc. Dovada o constituie cele două colibe-atelier identificate aici. Un statut asemănător pare să fi avut aşezarea de la Comba de Bérigoule (Vaucluse). La nivelul paleoliticului superior se înregistrează o serie întreagă de fenomene noi, extrem de interesante. Pe de o parte, se constată ataşamentul membrilor unei comunităţi date pentru un set minim de unelte de silex pe care îl transportă în peregrinările lor sezoniere. Este cazul aşezărilor de la Pincevent care au furnizat un număr de lame lucrate din silex translucid vărgat sau maron alogen, alături de piese lucrate din silex local. Situaţia a fost confirmată de U5 de la Etiolles care a dat un procent de 8,5% unelte (burine, gratoire, lamele cu spatele teşit) considerate a constitui echipamentul de primă necesitate şi care era transportat dintr-un loc în altul. Restul materialului litic este rezultatul lucrării, pe loc, a silexului provenind din resurse situate undeva în apropiere. Interesant aici, la Etiolles este şi faptul că materia primă

era supusă unei duble operaţii. În prima etapă era adusă în starea de nuclee brute chiar pe locul ei de exploatare, apoi acestea erau transportate în aşezare, în vederea prelucrării ulterioare. De un interes aparte rămâne performanţa lui Nicole Pigeot de a fi reuşit să distingă, pe baza traseologiei, între nuclee de proastă calitate, folosite ocazional pentru obţinerea de piese de folosinţă imediată, şi nuclee mai atent lucrate necesare realizării utilajului specializat, mono- sau poli-funcţional. În acest caz anume este evident că deplasarea grupului nu s-a datorat exclusiv obţinerii subzistenţei ci şi nevoii de a se instala, pe lungă durată, în apropierea unui foarte important depozit de silex. Observaţia de la Etiolles poate fi completată cu aceea din bazinul Vistulei şi de la est de Oder, arie dependentă de folosirea silexului şocolat extras din zona Muntelui St. Cruce. În sfârşit, trebuie să se reţină şi faptul că atât Etiolles cât şi alte staţiuni precum Chanlat, Lacoste

etc.

demonstrează

că

faptul

o dată

cu

aurignacianul şi perigordianul, folosirea silexului de bună calitate este rezultatul unei alegeri deliberate. De exemplu la Lacoste 55% din piese din din silex de Bergeracois. Problema se complică prin aceea că depozitele de unde materia primă provine se aflau situate la o distanţă de peste 80 km. O asemenea observaţie pune în lumină circulaţia materiei prime, nu numai a oamenilor. În cazul în speţă este vorba de relaţii actualmente imposibil de reconstituit între bazinul Brive, Pirinei, Perigord, Auvergne, deci pe o distanţă de 80-100 km. Un alt aspect interesant pus în lumină de Nicole Pigeot se referă la gradul de control şi de organizare a operaţiilor de debitaj, operaţii care presupun inclusiv stocarea materiei prime. Localizarea diferitelor tipuri de nuclee, a produselor obţinute, calitatea debitajului, i-au permis să tragă concluzia că în ultimul etaj al paleoliticului exploatarea şi prelucrarea silexului erau controlate de grup, că se ajunsese chiar la un fel de ierarhie în funcţie de competenţa tehnică, în virtutea căreia nucleele de calitate şi produsele derivate

erau

dirijate

specialiştilor.

În

vreme

ce

„ucenicii“

şi

„neîndemânaticii“ operau cu nuclee refolosite sau fără valoare. După toate probabilităţile opoziţia experţi/stângaci era şi localizată în teren, tendinţa ultimilor fiind aceea de a se periferiza, câtă vreme experţii ocupau locul

privilegiat, adică în jurul vetrei. În sfârşit, evoluţia tehnologică înseamnă trecerea de la uneltele multifiuncţionale

sau

universale

(copper,

chopping,

triedru)

proprii

protopaleoliticului şi paleoliticului inferior, la unelte monofuncţionale (vârf de mână, răzuitor, dăltiţe, vârf de suliţă sau de săgeată) începând cu paleoliticul mijlociu

şi,

mai

cu

seamă,

în

paleoliticul

superior.

Sigur,

ideea

plurifuncţionalizării nu este abandonată dar ea capătă alte materializări. Astfel, se realizează adaptarea unei lame la o dublă întrebuinţare prin amenajarea celor două extremităţi ale sale (dublă dăltiţă sau dăltiţă-răzuitor). Tendinţa accentuării monofuncţionalităţii uneltelor explică diversificarea tipurilor, mai buna adaptare a acestora la natura operaţiei la care urmează să fie întrebuinţate, ca şi extinderea gamei de materii prime astfel încât omul să se poată sustrage tiraniei impusă formei de către o anumită materie primă. Osul, fildeşul, cornul, lemnul oferă mai multă libertate în alegerea tipologiei uneltei. Uneltele uni- sau plurifuncţionale compuse (suliţa, săgeata armată cu un vârf de silex, os, fildeş), inventarea curselor şi capcanelor complexe, dau măsura gradului de ingeniozitate a fiinţei umane şi a progresului realizat. Obţinerea hranei nu este singura activitate pe care o desfăşoară comunităţile paleolitice. Dacă deplasarea spre surse de materie primă cu eventuala instalare a unor ateliere pentru lucrarea uneltelor este clar documentată, nu există însă nici o dovadă a folosirii sistemului puţurilor. Silexul sau alte materii prime cum sunt quarţul, quarţitul, obsidiana, tufful etc., erau colectate la suprafaţă, pe terasele râurilor sau în albia lor. Astfel de activităţi şi instalaţii sunt cunoscute încă din protopaleolitic. La Oldoway, în zona Karari şi Chesowanya s-a putut distinge între aşezări de câmpie în care apar unelte şi oase de animale şi aşezări de înălţime, localizate în imediata apropiere a zăcămintelor de bazalt şi de cremene. Situaţii identice pot fi presupuse în toate cazurile când se întâlnesc concentrări de nuclee, deşeuri şi unelte. Este cazul staţiunii de la Kalambo Falls (Tanganika), a „aşezării principale“ de la Olorgessaillie, a atelierului „Commont“ (Saint Acheuil, Franţa), a aşezării de la Tincova, Româneşti, Dumbrăviţa, Ripiceni IV, Molodova. Activitatea de exploatare a materiilor prime nu se rezumă la colectarea de roci necesare lucrării uneltelor ci vizează şi depistarea de

zăcăminte de materii colorante naturale, în special de ocru roşu, atât de necesar în ritualurile care se desfăşoară începând cu musterianul. Folosirea laţurilor, a bolasurilor şi a harpoanelor, apariţia uneltelor compuse, presupun o oarecare abilitate a paleoliticilor în lucrarea de fire sau sfori. În sfârşit, marea cantitate de răzuitoare şi râcâitoare, de cuţite şi lame, ca şi prezenţa, din paleoliticul superior, a acelor de prins şi de cusut atestă prelucrarea pieilor în vederea utilizării lor pentru amenajarea adăposturilor sau pentru realizarea îmbrăcămintei sau încălţămintei. D. Modele de instalare în teritoriu Descoperirile arheologice din perioada postbelică au modificat în mare măsură unele idei simpliste sau preconcepute supra modului de viaţă paleolitic. Imaginea comunităţilor în veşnică căutare de hrană de-a lungul unui culoar care unea Pacificul de Atlantic s-a estompat. Patru concluzii importante s-au impus în ultima vreme. Prima se întemeiază pe faptul că trecerea la condiţia umană este de neconceput fără un anumit grad de amenajare a spaţiului locuit. De notat aici diferenţa fundamentală dintre cuibul maimuţei şi

cel

dintâi

sălaş

uman.

Această

deosebire

constă

din

tendinţa

permanentizării rezidenţei (evident în limitele modului de viaţă vânătoresc), câtă vreme maimuţa îşi schimbă cuibul în fiecare seară, ca şi din opoziţia individual/comun în ceea ce priveşte sălaşul, maimuţa ducându-şi existenţa nocturnă în mod solitar. Dimensiunile celor mai vechi locuinţe cunoscute ating până la 25 m2, de unde şi concluzia firească că sunt destinate să adăpostească

un grup de indivizi. O altă

caracteristiă

o constituie

transportarea şi consumarea hranei în sălaş, spre deosebire de rudele noastre animale care consumă hrana acolo unde şi-au procurat-o. Evident unele analogii pot fi reţinute. Asupra lor a atras atenţia J. Goodall. A doua concluzie are în vedere împrejurarea că nu se mai poate opera astăzi cu o anumită succesiune a tipului de locuinţă. În special, nu se poate afirma că amenajarea unor locuinţe în aer liber a fost precedată de o lungă perioadă în care peşterile şi adăposturile sub stâncă au servit ca sălaşuri. Cercetarea modernă a atestat dimpotrivă, anterioritatea locuinţelor în aer liber şi momentul relativ târziu în care peştera a început să fie folosită în mod curent

ca locuinţă. Pe de altă parte, trebuie să se reţină şi faptul că studii stratigrafice atente au demonstrat că rareori interiorul propriu-zis al peşterii era folosit drept locuinţă. Cel mai adesea, locuinţele sunt amenajate în faţa sau la intrarea peşterilor sau în adăposturi sub stâncă. Atunci când se pătrunde mai adânc în interiorul muntelui operaţia nu echivalează neapărat cu instalarea unui grup oarecare ci este mai degrabă consecinţa unor nevoi spirituale. Presupunerea se bazează pe unele observaţii efectuate asupra depunerilor din localitatea I de la Su-Ku-Tian. Se bănuieşte că în acest caz nu este vorba de nivel de locuire propriu-zisă, ci de pătrunderea Sinanthropului pentru motive ocazionale: ospeţe canibalice. Se adaugă sanctuarele rupestre care sunt amenajate adânc în interiorul peşterii. Situaţiile semnalate conduc la a treia concluzie care priveşte disocierea dintre posedarea focului şi începutul ocupării peşterii. Observaţiile care sugerează o timpurie cunoaştere a focului nu modifică deloc această concluzie. Pe de o altă parte, pentru că numeroase dovezi atestă folosirea timpurie a locuinţelor în aer liber. Pe de altă parte, pentru că cea mai veche mărturie a prezenţei omului în peşteră (Vallonet, Franţa) nu este asociată cu urme de utilizare a focului. De aici rezultă că instalarea, de o manieră mai durabilă, în peşteră este condiţionată nu atât de controlul focului cât de agravarea climei odată cu instalarea glaciaţiunii Mindel. În sfârşit, s-a dovedit că, cel puţin începând din paleoliticul inferior, teritoriile în care anumite grupuri pendulează devin din ce în ce mai restrânse, că din musterian graniţa diferitelor faciesuri culturale este respectată cu stricteţe. Deci cea de a patra concluzie rezultă din constatarea tendinţei de concentrare a grupurilor umane pe un teritoriu dat, de complementaritatea dintre nomadismul controlat şi tendinţa de inhibare a fluxului rezidenţial ceea ce pedurată va stimula sedentarismul sau măcar mişcarea într-o arie geografică restrânsă marcată de puncte fixe. De aici şi revenirea periodică în acelaşi loc a cărui amintires-a transmis de la o generaţie la alta. Pentru numeroase

protopaleolitic privind

şi

existenţa

paleoliticul unor

inferior

activităţi

dovezile

localizate

o

cele

mai

constituie

concentrarea uneltelor, a deşeurilor de la lucrarea uneltelor şi a oaselor de animale. Un număr mare de descoperiri se încadrează în această categorie.

Un număr mare de descoperiri se încadrează în această categorie. Astfel, numai într-o singură zonă de la est de lacul Rudolf au fost descoperite 32 de astfel de asocieri de unelte şi faună. Suprafeţele acestor spaţii de locuire nu sunt foarte mari, între 15-25 m2. Situaţii similare au fost întâlnite la Oldoway (Bed I), la Olorgessaillie, Peniny (Tanzania), la Isimilia (Tanganika), la Latumne (Siria). Uneori ariile de locuire sunt delimitate cu pietre ca la Orangia (Africa de Sud) sau la Oldoway. Caracterul acestor resturi, absenţa gropilor de pari, indică folosirea unor structuri rudimentare de tipul paravanului de vânt sau a colibelor uşoare din crengi. De pe acum însă se constată preferinţa pentru solurile permeabile, nisipoase care oferă un dublu avantaj – scurgerea rapidă a apei şi apropierea de o sursă de apă. Este o regulă care va fi respectată şi mai târziu. Tot de pe acum se constată o anumită tendinţă de pendulare între aşezări principale şi aşezări temporare, ultimele făcând oficiul de „ateliere“ sau halte de vânătoare. Singura structură mai elaborată este aceea de la Terra Amata (Mindel II) care a conservat urmele parilor şi vetre amenajate cu pietre. În paleoliticul mijlociu şi superior nu numai că se constată creşterea numărului locuinţelor artificiale, dar se asistă la o mai mare diversificare a lor şi la un începu de regionalizare a tipurilor. Se întâlnesc locuinţe în peşteră. Există însă aici o oarecare evoluţie şi o anumită selecţie. Se preferă peşterile expuse la soare şi la început este ocupată numai intrarea. Abia mai târziu (magdalenian), când omul este deja în posesia unui mijloc de iluminare a peşterii, pătrunde în adâncul ei, dar nu pentru scopuri comune, ci din motive rituale. Într-adevăr din magdalenian se cunosc cele mai vechi exemplare de lămpi din piatră (La Mouthe şi Lascaux). În afară de peşteri se întâlnesc locuinţe amenajate în adăposturi sub stâncă (exemple la Baume-Bonne, Quinson, Digne - Franţa). În sfârşit, există locuinţe în aer liber de tipul semibordeiului

(Kostenki,

URSS),

bordeiului

(Timonovka

–

URSS

şi

Langmannersdorf - Austria) sau de tipul paravanului de vânt (Ripiceni IV, Dârţu, Molodova I şi V). Indiferent de tip, locuinţele sunt dotate cu vetre, uneori amenajate cu pietre (Dârţu, Bistricioara), alteori simple (Ripiceni IV c). Nu există o regulă precisă în ceea ce priveşte dimensiunile locuinţelor. Există locuinţe de dimensiuni mici destinate de a fi locuite de o familie mică (Bois du

Ru, Trécassats – Franţa, Ilskaia – URSS, Româneşti-Dumbrăviţa II şi chiar Ripiceni IV) şi locuinţe de dimensiuni mari, atingând uneori 60-70 m2 (Molodova I, V) şi chiar mai mult (Kostenki I – URSS, Predmost şi Dolni Vestonice în Cehoslovacia). Ceea ce frapează este o oarecare concentrare a locuinţelor în aer liber de tip bordei, paravan de vânt şi semi-bordei în Europa centrală şi estică. Aceasta nu înseamnă că lipsesc peşterile locuite (Ohaba Ponor, Cioclovina, Wierzchowie – Peştera Mamutului, Zytnia Skala - Polonia) dar numărul locuinţelor în aer liber instalate pe terase sau în depuneri de loess este impresionant. După cum nu se poate vorbi de o predominare exclusivă a locuinţelor în peşteră şi în adăposturi sub stâncă în Europa Occidentală. Trécassats, Les Sablons, Pincevent, Arcy-sur-Cure, Etiolles (toate în Franţa) sunt aşezări în aer liber. Alte

observaţii

interesante

sunt

cele

care

privesc

începutul

compartimentării locuinţelor. Astfel, la Pincevent, locuinţele pot fi divizate în vatră, în spaţiul destinat activităţilor domestice (4 m2) pe care se găsesc, în asociere, ocru şi majoritatea uneltelor de silex şi de corn, spaţiul de dormit (cca. 6 m2) şi spaţii de evacuare, chiar dacă dimensiunile lor sugerează că ocupanţii erau membrii unei familii nucleare. Şi Pincevent nu constituie un unicat. Un model distinct îl reprezintă U5 de la Etiolles. Sigur, nici aici nu lipseşte opoziţia dintre spaţiul locuit sau domestic sau intern, organizat în jurul vetrei şi delimitat cu pietre, şi spaţiul exterior. Vatra, la rândul ei, este de mari dimensiuni (2 m diametru), este pavată cu pietre şi este marcată de o pată mare de ocru. În jurul vetrei este organizat spaţiul interior (3 x 4 m) fragmentat în două arii funcţionale dispuse în două cercuri, subdivizate la rândul lor. Un spaţiu intermediar delimitat, la origine, prin doi pereţi ar fi putut fi folosit drept spaţiu de dormit. În sfârşit, spaţiul exterior întins pe o suprafaţă de 400 m2 constituie locul de depozitare a nucleelor şi deşeurilor alimentare şi cele rezultând de la debitaj. Este interesant că structura locuinţei U5 de la Etiolles permite sesizarea unei opoziţii şi complementarităţi între colectiv şi individual, între spaţiul de cohabitare (centrul) şi spaţiul individual (spaţiul intermediar destinat pentru dormit). De asemenea, este extrem de interesant faptul că în afară de locuinţele izolate, întâlnim uneori concentrări de mare întindere, Trécassats şi Les Sablons în Europa

Occidentală, Româneşti-Dumbrăviţa II şi Ilskaia în Europa estică – pot fi citate ca cele mai caracteristice exemple. Este limpede că situaţiile nu pot fi interpretate ca reflectând existenţa unor comunităţi aşa de numeroase. Trécassats şi Les Sablons se întind pe 10 ha, iar Ilskaia pe 1000 m2. Singura interpretare posibilă este că ne găsim în prezenţa unor halte de vânătoare devenite tradiţionale pentru acelaşi grup sau grupe înrudite de vânători. Marea întindere a acestor staţiuni trebuie să fie corelată cu lunga durată a unor aşezări în peşteră. De exemplu Baume-Bonne şi Baume de Peyrards (Vaucluse, Franţa) au servit ca locuinţă din Riss III până în Würm III-IV. Pe acest temei se poate face distincţie între aşezări principale (Baume de Peyrards) şi halte temporare de vânătoare (Soleihac, Ripiceni, Molodova). Studiul naturii, întinderii şi structurii aşezărilor şi locuinţelor din paleolitic constituie unul din principalele indicii pentru reconstituirea structurilor sociale de la acest nivel de dezvoltare. E. Comunităţi umane şi natura relaţiilor sociale Reconstituirea naturii grupurilor umane din paleolitic şi a raporturilor dintre indivizii care le compuneau, a sistemelor de rudenie şi de căsătorie, nu este posibilă decât raportând unele fapte de existenţă la modelele sociale şi ecologice ale primatelor şi ale populaţiilor primitive actuale. O serie întreagă de observaţii arheologice pot fi utillizate în vederea reconstituirii evoluţiilor sociale. Orice încercare de definire a societăţii paleolitice nu este posibilă fără luarea în considerare a câtorva concepte generale precum şi a seriei de constrângeri biologice şi extrasomatice care s-au exercitat asupra grupurilor umane. În primul rând, trebuie avut în vedere dimorfismul sexual, opoziţia şi complementaritatea celor două sexe, necesitatea stabilizării pe lungă durată a cuplurilor din cauza duratei mari a sarcinii şi a copilăriei, nevoia de protecţie pe care o resimte femeia, ca şi relaţia strânsă şi de durată între mamă şi copil. Fără îndoială că apare hazardată încercarea de a transpune acest set de opoziţii biologice în termeni socio-culturali. Respectiv asimilarea opoziţiei bărbat/femeie cu opoziţia natură/cultură, relaţie în care femeia echivalează cu natura şi bărbatul cu cultura. Într-o asemenea alternativă

opoziţia bărbat/femeie se transformă în opoziţia domestic/public, ceea ce oferă justificarea superiorităţii bărbatului şi dominaţiei masculine. Este adevărat că la toate grupele de vânători-culegători actuali, în plan real, al activităţii curente, ca şi în plan simbolic bărbatul este văzut ca întruchipare a puterii fizice şi a agresivităţii. Dovada o constituie locu bărbatului în vânătoare şi război, precum şi reprezentarea simbolică prin arme (Iance, săgeată) a masculinităţii. Pe de alta parte, femeile sint excluse de la vînatoare, ca şi de la contactul cu armele şi ritualul legat de vânătoare. De aici, o oarecare ostilitate, extindere şi chiar segregare a femeii cu ultima formă de manifestare - organizarea societăţilor secrete de bărbaţi. Unele elemente ale artei paleolitice permit să se presupună conştientizarea şi socializarea acestei opoziţii biologice. Din această constrîngere biologică a rezultat rolul complex pe care-l îndeplineşte familia nucleară încă din momentul depăşirii pragului umanităţii şi ea element fundamental în structura societăţii şi în viaţa economică în cadrul diviziunii naturale a muncii şi a legii reciprocităţii generalizate. Alt grup de constrîngeri sau presiuni sunt cele care ţin de factori externi. Este vorba de presiunea mediului înconjurator şi a tipului de climat. În sfârşit, trebuie să fie luate în considerare presiunea demografică corelată cu nivelul de dezvoltare a tehnicii şi tipul de subsistenţă. În toată această discuţie este obligatoriu să se ţină seamă şi de faptul că pe măsură ce au fost elaborate o serie întreagă de norme de comportare socială, mai exact, pe masură ce legăturile biologice au fost transferate în sfera socialului şi a culturalului, menţinerea acestora a devenit obiectul altui tip de constrângeri. Este vorba de constrîngeri sociale care operează prin sancţiuni severe pentru a stăvili orice tentativă de sustragere de la normele stabilite printr-un cod de comportare general admis. Seriile de constrângeri pe care le-am amintit, uneori complementare, alteori opuse au determinat două seturi de tendinţe contrarii. Pe de o parte, nevoia de coeziune, de soIidaritate deci şi de stabilizare a grupurilor umane, Pe de altă parte, tendinţa de fisiune sau de fragmentare a grupurilor, astfel încât acestea să cuprindă numărul convenabil de membri pentru a asigura supravieţuirea. De aici, regula de constituire a unor bande fixe de vânătoare care nu depaşeau 20-25 indivizi.

Coeziunea şi stabilitatea pot fi deja probate prin fapte arheologice începând cu paleoliticul inferior. Cel de al doilea set de tendinţe contrarii se exprimă în opoziţia între preocupările de conservare a autonomiei economice a fiecarui grup, sesizabilă deja, arheologic, la nivelul paleoliticului mijlociu şi nevoia de a stabili alianţe, cel puţin. în vederea schimbului controlat de femei. Cu alte cuvinte impunerea exogamiei probabilă în paleoliticul superior. Dintre aceste dovezi nu pot fi excluse din judecată acestea care atestă progresele socializării vânătorii, mai exact, practicarea acelor forme de vânătoare care presupun cooperarea unui numar mai mare de indivizi. Astfel de metode sunt deja prezente în Africa Orientală. Din paleoliticul inferior dovezile se înmulţesc. De pildă, Olorgessaillie, "Main Site" a dat pe lingă 1.000 kg de unelte {între care 500 de aşchii şi toporaşe) şi oase de babuini care aparţin la 63 de indivizi. Este greu de presupus că o asemenea captură (o turmă întreagă de animale), a putut să fie realizată fără o perfectă cooperare a unui grup mai mare de indivizi. De altfel, dimensiunile acestei suprafeţe de locuire este de aproape 250 m2 (19 x 13 m). Situaţii identice sunt sugerate de descoperirile de la Torralba şi Taubach sau Ripiceni IV, deci din aşezari acheuleene şi musteriene. în paleoliticul superior, în ciuda îmbogăţirii şi perfecţionării uneltelor. vânarea unor animale care trăiesc în turme ca mamutul, renul, bizonul, calul, antilopa nu era posibilă în afara unor operaţii colective. Aceasta

înseamnă

că

supravieţuirea

individului

era

condiţionată

de

integrarea lui într-un colectiv mai mare şi într-o formă de existenţă organizată. Că asemenea colective există şi că ele au o anumită stabilitate ne-o dovedeşte practica revenirii periodice a unui grup într-o haltă de vânătoare, devenită tradiţională (Terra Amata, Ripiceni, Trecassats, Ilskaia) şi întinderea şi durata aşezărilor principale sau de bază (v. Etiolles). Care era natura relaţiilor dintre indivizii care constituiau colectivităţi umane este greu de reconstituit. Din observaţiile efectuate în Africa de est apare sigur faptul că, pe treapta de început a umanităţii este vorba de colective restrânse, bande de vinătoare în care, aşa cum s-a afirmat mai sus, familia nucleară rămâne, factorul fundamental. Este posibil ca deja la acest nivel să se fi realizat diviziunea naturală a muncii şi să fi început să funcţioneze relaţiile de reciprocitate generalizată, absolut obligatorii pentru asigurarea

supravieţuirii grupului, mai ales, în cazul omului la care durata copilăriei şi deci a incapacităţii de muncă este mai lungă. Fără îndoială că

în lunga perioadă de timp reprezentată

de

protopaleolitic şi paleoliticul inferior s-a conturat şi conştiinţa legăturii de rudenie dintre membrii unui grup şi strânsa solidaritate care-i uneşte. Altfel nu sar explica apariţia, în musterian, a unor manifestări concrete ale acestei solidarităţi - grija pentru semenul mort, depunerea în acelaşi mormânt a membrilor unei familii (bărbat, femeie şi patru copii ta Ferrassie, Dordogne, Franţa), posibilitatea supravieţuirii unor indivizi infirmi, incapabili să-şi asigure subsistenţa (Dolni Vestonice, Cehoslovacia; Shanidar, Irak). Este posibil ca pornind tocmai de la nevoia întăririi solidarităţii de grup a devenit necesară înlăturarea oricăror motive de conflict intern şi încheierea unor alianţe cu alte grupe. Singura cale de realizare a acestor deziderate a fost impunerea legii exogamiei, unica formă instituţionalizată care asigură controlul la accesul la femei şi la schimbul organizat de femei între grupe în favoarea susţinerii practicării exogamiei în paleoliticul superior este citată distribuţia geografică şi circulaţia celor patru tipuri (A, B, C, D} de figurine antropomarfe. Pe acest fond, la care se adaugă apariţia conştiinţei rudeniei de sânge unilaterală, s-a putut constitui organizaţia gentilică a cărei realitate, cel puţin !a nivelul paleoliticului superior, trebuie să fie acceptată. O oarecare regionalizare a artei paleolitice ar oferi un temei concret în susţinerea constituirii unor colectivităţi care şi-au elaborat o istorie şi o mitologie particulară. De pildă, există unele deosebiri de detaliu în alegerea motivelor între Pirinei, Cantabria şi Asturia, ea şi între aria franco-cantabrică, în general, şi zona estică a Franţei cu Italia şi Sicilia. După cum Europa Centrală, est centrală şi estică se deosebeşte sensibil, în ceea ce priveşte arta, de Europa Occidentală. Asemenea deosebiri pot fi cansiderate drept expresia unor tipuri de idealogie particularizate. Este greu de stabilit ce principiu de rudenie a funcţionat în paleolitic. Există însă elemente care atestă că cel puţin în prima parte a paleoliticului superior femeia s-a bucurat de o poziţie deosebită. Astfel, femeia deţine un loc excepţional în figuraţia antropomorfă. Atît în sculptura în ronde-bosse, cât şi în gravuri numărul reprezentărilor de femei este exagerat de mare în

raport cu rara apariţie a bărbatului. Pe de altă parte, se constată o atenţie deosebită în cazul înmormântării unor femei - folosirea din abundenţă a ocrului roşu, depunerea de obiecte de podoabă deosebite cum sunt colierele: din dinţi de cerb, de urs sau de leu gravaţi (Saint-Germain La Riviere; Sordes, Franţa) şi chiar amenajarea unor mici mausolee (Saint- Germain La Riviere). Dintre aceste dovezi cea mai spectaculoasă rămâne M VI de Shanidar în care corpul unei tinere femei a fost aşezat în centrul unui cerc de bolovani, pe o targă din tije de ephedra, împodobită cu flori de nalbă mare, bătătarniţă şi ceapa ciorii. Se cunosc de asemenea depuneri de cr;anii de femei. tratate cu un respect deosebit (Placard). La aceasta se pot adăuga impresiunile de mâini de la Gargas care par să ateste rolul deosebit al femeii în ritualurile magice. în sfârşit, tot o marcă de respect, însoţită de acel sentiment de solidaritate

prezent

deja

la

Neanderthal

poate

să

fie

considerată

supravieţuirea, multă vreme, a unor femei suferind de infirmităţi grave, chiar paralizii la Taforalt şi Columnata (Tunis). Sunt doar câteva elemente, dar suficient de sugestive pentru a admite eventuala existenţă a descendenţei matriliniare. Problema este dacă acest sistem de socotire a descendenţei se menţine în tot cursul paleoliticului superior sau la un moment atît de timpuriu se schiţează tendinţa de eliminare a femeii din uneie sectoare ale vieţii de grup. Semnul unei astfel de evoluţii l-ar putea constitui reducerea sau chiar dispariţia din anumite arii a figuraţiilor feminine (vestul Europei în magdalenian), eliminarea femeilor din unele ritualuri cum pare să o sugereze dispariţia impresiunilor de mâini de femei din pieturile situate în adîncul peşterii şi relativ marea frecvenţa a figuraţiilor masculine mascate. Este posibit ca aceste fenomene să marcheze trecerea la descendenţa patriliniara, cel puţin în cazul vânătorilor de reni magdalenieni. Situaţia nu este fără analogie. Căci un procent însemnat dintre populaţiile actuale de vânători prinzători - pescari au descendenţa patriliniară şi rezidenţa patrilocală. Explicaţia trebuie căutată în locul pe care îl deţine vânătoarea sau pescuitul în larg în obţinerea subsistenţei. Aceasta înseamnă că trecerea de la ginta maternă la ginta paternă sau chiar structurarea directă a gintei paterne nu este indisolubil legată de practicarea agriculturii cu plugul, creşterea animalelor în turme şi o anumită concentrare a bogăţiei şi că acest fenomen

a putut avea loc în limitele epocii paleolitice. În sfârşit, este justificat să se pună întrebarea dacă delimitarea şi stricta respectare a teritoriului, clar atestată încă din musterian este un argument suficient pentru a admite o organizare socială de un nivel superior, respectiv apariţia tribului. O asemenea presupunere este excesivă şi insuficient documentată. Fără îndoială că delimitarea ariei de nomadizare este o realitate, dar rămâne să se analizeze dacă respectarea graniţei culturale este efectul existenţei unei organizaţii supragentilice sau este efectul respectării unei tradiţii constituite (grupul se perindă în nişte limite cunoscute) sau al existenţei unor bariere naturale pe care nu îndrăzneşte să le forţeze. Câteva concluzii se impun în incheierea acestui capitol. Cea dintâi priveşte caracterul egalitar al societăţii paleolitice, faptul că se înscrie în ceea ce se numeşte în antropologie grupul societăţilor sau comunităţilor cu un singur nivel de statute. Cel de al doilea aspect care trebuie să fie reţinut îl constituie varietatea formelor simbolice prin care se exprimă solidaritatea de grup: mitologie particulară, participarea la ritualuri distincte - ospeţe canibalice (Krapina, Hortus, Combe Grenal, Şu-Ku-Tian), ceremonii funerare (Shanidar, Dolni Vestonice etc. ), dansuri rituale vînătoreşti asociate cu tatuaj sau ungerea ceremonială a corpurilor (Terra Amata, Pincevent etc.), ceremonii religioase colective (în sanctuarele rupestre) etc. Fără îndoială că în paleoliticul superior se elaborase şi un mod ceremonial de integrare a individului în grup, mai precis, se ajunsese la crearea tipului de ceremonial de iniţiere. Descoperirile de la Tuc d'Audoubert susţin o atare ipoteză. Un asemenea tip de societate nu exclude, ci presupune detaşarea unor indivizi care se bucură de un foarte mare prestigiu şi, în consecinţă, exercită un control moral asupra vieţii sociale. în comunităţiile contemporane de vânători-culegători de un statut privilegiat beneficiază magicienii sau şamanii, dar şi cei mai dibaci vânători. Două serii de fapte sugerează o situaţie asemănătoare şi în cazul comunităţilor paleolitice. Astfel, analiza atentă a iconografiei şi topografiei artei paleolitice a dus Ia concluzia că, aceasta reprezintă o formă de consemnare şi de comunicare a unor teme sau povestiri mitologice. Foarte probabil că atari povestiri, ca şi maniera Ior de

reprezentare erau proprietatea unor persoane care datorită unar calităţi personale - imaginaţie şi memorie aveau acces, prin inţiere, la tradiţia spirituală a grupului şi prin aceasta, căpătau un statut privilegiat. Ei erau aceia care stabileau ce îi este îngăduit şi ce este interzis fiecărui membru ai corpului social. Arta şamanistică era de asemenea o proprietate individuală şi oferea aceluia care o stăpînea puteri asupra grupului din care făcea parte. Rezultă din aceasta că, deşi egalitare, comunităţile paleolitice cunoşteau opoziţia între iniţiat şi neiniţiat, între membru cu drepturi depline şi membru cu drepturi reduse, evident în viaţa socială şi culturală, nu în ceea ce priveşte accesul la bunurile de subsistenţă. După cum starea şamanistică presupune opoziţia între „inspirat" şi „neinspirat". în sfârşit, observaţia deja semnalată de la Etiolles pare să sugereze o opoziţie sau un criteriu de diferenţiere bazată pe gradul de pricepere în activităţile economice, mai exact, gradul de abilitate tehnoIogică. Un asemenea criteriu, adăugat la măiestria în materie de urmărire şi de doborîre a vânatului, poate de identificare a surselor de apă, de materii prime şi de produse vegetale comestibile ar putea fi subsumate opoziţiei dintre dibaci şi nedibaci. Niciuna dintre aceste opoziţii sau criterii de ierarhizare a indivizilor nu au făcut însă posibilă anularea principiilor solidarităţii de grup, a generozităţii şi redistribuţiei neralizate. După cum nu au reuşit să elimine egalitarismul extrem, considerat de R. Layton drept expresia sărăciei acestor comunităţi.

F. Mentalitate, religie şi artă Judecând după natura şi diversitatea resturilor materiale conservate viaţa spirituală a omului paleolitic trebuie să fi fost de o complexitate nebănuită. Reflecţii asupra propriei sale existenţe şi asupra raportului dintre el şi lumea înconjurătoare transpuse în legende şi mituri, ansambluri de practici magice şi religioase din care nu puteau lipsi manifestări ca dansul, muzica, artele plastice, practicile funerare, o viziune asupra lumii în care simbolul ocupa locul principal. Numai că aceste gânduri şi trăiri, această stare emoţională care poate fi numai bănuită pornind de la un gest de tandreţe cum este acela de a depune cadavrul pe un strat de flori (Shanidar) sau de a îngropa un copil cu un

număr exagerat de podoabe (La Madeleine) sunt surprinse într-un morment târziu al existenţei sale. Cele mai vechi dovezi explicite ale unui comportament care depăşeşte era nevoilor cotidiene datează din musterian. Este aceasta o dovadă că abia acum a fost trecută bariera între contactul nemijlocit cu realitatea imediată şi încercarea de a explica? Sigur este faptul că există extrem de puţine şi extrem de fragile dovezi privind preocupări nevegetative la Homo Erectus. Trei grupe de descoperiri sunt de asociat acestei etape. În primul rând este vorba de o colecţie de cca. 60 bulgări de ocru roşu, unii purtând urme de folosinţă, descoperiţi în coliba de la Terra Amata. Prezenţa acestora nu poate fi explicată în afara cunoaşterii simbolismului culorii roşii şi al integrării lui în practicile vânătoreşti. Al doilea element interesant este furnizat de descoperirea la West Tofts (Norfolk), a unui toporaş de mână având incastrată în partea centrală a piesei o scoică fosilă (Spondylus Spinosus). Kenneth Oakley crede că este vorba de selecţie intenţionată. În al treilea rând trebuie avut în vedere o posibilă valoare simbolică a canibalismului dovedit de descoperiri ca acelea de la Steinheim şi Su-Ku-Tian. În sfârşit, observaţii atente efectuate în localitatea l de la Su-Ku-Tian sugerează existenţa unei solidarităţi simbolice între peşteră/vatră/canibalism/cristal de stâncă. Nu este posibil de stabilit măsura în care la acest nivel de dezvoltare se realizează capacitatea de a exprima diferitele simboluri în forme mai elaborate, adică în artă, mit sau text. Sigur este doar faptul că manifestările care apar la Neanderthal nu pot să fie decât rezultatu! unui efort îndelungat de a înţelege şi de a explica lumea înconjurătoare, de a crea un sistem de cunoaştere. Un sistem de cunoaştere care de la început a operat cu simboluri şi care a folosit mai multe canale limbaj care vehiculau istorii sacre ale tradiţiei orale (mituri) şi imagini care nu reprezentau altceva decât hierophanii sau mitophanii. Absenţa oricăror manifestări concrete ale unui comportament religios în paleoliticul inferior, dă dreptu! să se afirme că pe scara evoluţiei umane religia este un produs târziu. Încercarea de a căuta în practicile canibalice documentate din China până în Franţa un argument în favoarea unei religii incipiente în paleoliticul inferior nu este suficient de consistentă. Evident, practicarea antropofagiei este un fapt dovedit. Starea fragmentară a oaselor, predilecţia pentru anumite părţi

ale corpului, asocierea în care sunt descoperite, alegerea indivizilor (copii şi bătrâni) constituie dovezi indiscutabile. Dar, cu excepţia situaţiei de la Su-Ku-Tian nu există nici un indiciu că în paleoliticul inferior astfel de practici ar fi fost integrate într-un sistem de credinţe religioase. ldeea unui canibalism alimentar pare mai verosimilă. Situaţia nu se mai poate pune în aceiaşi termeni pentru musterian şi paleoliticul superior, când canibalismul (Krapina, Hortus, Bois en Charente, Combe Grenat) se asociază cu purtarea de obiecte-fetiş sau de trofee realizate prin amenajarea, post-mortem, a unor părţi din corpul uman (calote craniene transfarmate în cupe la Placard, mandibulă perforată la Trois-Frères, pandantive), la care se adaugă depunerile rituale de cranii, înmormântările şi arta. Odată cu paleoliticul mijlociu se asistă chiar la o continuă complicare a vieţii spirituale manifestată în depuneri rituale de cranii (Monte Cicero, Italia; Mas d'Azil, Franţa), depuneri rituale de sfere şi unelte (El Guettar; Grotte du Prince), înmormântări de urşi (Regourdou), depuneri de ocru pe morminte şi în aşezări, purtarea de amulete, apariţia celor dintâi înmormântări şi treptata complicare a ritualuritor funerare (depunerea de ofrande, presărarea corpurilor cu ocru roşu, legarea cadavrului, realizarea unor „mausolee" etc.). Indiferent de cauza care a generat apariţia celor mai vechi înmormântări - teama de spiritul celui decedat, realizarea morţii ca destin inevitabil al individului sau simpla solidaritate de grup care îmbracă, între altele, şi grija faţă de semenul mort - ceea ce frapează este atingerea unui anumit grad de sensibilitate, incompatibilă cu viziunea pe care omul modern şi-a format-o cu privire la predecesorii săi paleolitici. Cazul de la Shanidar a fost deja consemnat. Lui i se adaugă mor mântul de copil de la Teşiktaş depus cu o coroană formată din coarne de capră sibirică, ca şi mormântul colectiv de la Dolni Vestonice instalat lângă o vatră şi conţinând trei schelete dintre care unul aparţinând unui personaj cu defecte fizice din naştere, fiecare având în jurul craniului cercuri din dinţi de vulpe şi lup arctic şi la gât mărgele din fildeş. Pe de altă parte, frapează numărul mare de copii depuşi cu o grijă şi cu o tarndreţe deosebită. Cea mai spectaculoasă manifestare rămâne arta reprezentată prin obiectele de uz comun decorate (propulsoare. Harpoane) şi obiectele de podoabă personale

(pandantive), sculpturile în ronde-bosse (ex. celebrele Venus-uri

paleolitice) sau basoreliefurile (bizonii de la Tuc d'Auclouhert şi celebrele basoreliefuri de la Roc de Sers, Franţa) şi picturile rupestre din zona francocantabrică (AItamira, Lascaux). Înainte de a discuta câteva probleme concrete este necesar să se atragă atenţia asupra statutului artei preistorice în general şi a aceleia paleolitice în special. Fără îndoială că apariţia artei presupune o serie de trăsături biologice: capacitatea de a percepe realitatea stereoscopic şi în culori, dar şi dezvoltarea gândirii astfel încât să se realizeze perceperea identităţii, similarităţii şi ambiguităţii,

dezvoltarea

capacităţii

de

triere

a

informaţiei

şi

de

conceptualizare, de operare cu simboluri, inclusiv elaborarea simbolismului culorilor şi al mirosurilor, capacitatea de a face imagini, adică de a elabora mijloace extrinsece de semnalizare, în sfârşit, realizarea sau recunoaşterea existenţei unui timp mitologic (Faulstich îl denumeşte „dreamtime") poputat cu eroi culturali sau alte fiinţe supradotate pe care oamenii primitivi îi vizualizau teriomorfic şi fizioplastic sau naturalist. Din această asociere - mit şi imagine rezultă automat că arta nu reprezintă altceva decât o parte integrantă a vieţii magico-religioase al cărei conţinut şi forme de exprimare erau apanajul unor profesionişti: prima generaţie de şamani. Nu există nici un motiv pentru a se respinge ideea unei etape pre-iconice a ritualului religios sugerată de acele „macaroane" de la Koonalda (Australia) asociate cu sunete (vezi instrumentele muzicale de la Abri Blanchard), gesturi (dansuri şi invocaţii), culori (ocru, poate şi alte culori), flori (v. Shanidar), parfumuri. Fără îndoială că alegerea speciilor de plante şi a culorilor avea o anume semnificaţie. Relaţia simbolică, religioasă, dintre imagine şi mit, deci caracterul asociativ al artei şi mitului, a putut fi foarte clar demonstrată de către R. Layton pe baza comportamentului aborigenilor din Australia. Această cercetare oferă chiar şi o alternativă la înţelegerea variantelor artei paleolitice, în unele mituri procedânduse fie la compilări sau comprimări a mai multor teme într-un singur motiv, de exemplu omul-animal, fie la simplificarea povestirii. Chiar dacă au apărut o serie întreagă de fapte noi, dificultăţile nu sunt uşor .de surmontat. Înainte de a atrage atenţia asupra acestora, descoperiri mai recente obligă la o oarecare reconsiderare a întregii problematici. Este vorba de o serie de gravuri pe dale de

piatră sau plachete descoperite la La Marche şi Enlène risipite pe podea, în jurul unor vetre. Este interesant că în afară de animale au fost identificate nu mai puţin de 40 figuri umane (nude sau îmbrăcate). Natura figuraţiei şi locul de descoperire pun în discuţie eventuala existenţă a unui cult domestic legat de vatră şi de fiinţe mitice antropomorfe, spre deosebire de sanctuarele colective în care erau reprezentate mituri centrate în jurul unor personaje teriomorfizate. Ideea unor mituri paralele este sugerată şi de existenţa figurinelor antropomorfe şi, mai ales, de asocierea figurină - gravură - pictură constatată la Tito di Bustillo (Spania). În sfârşit, la Saint Cirq, trei figuri umane bestializate ocupă un loc central, ceea ce obligă Ia răsturnarea modelului propus de LamingEmperaire/Leroi-Gourhan cu privire la funcţia marginală a fiinţei umane în mit. Ideea lor poate suporta un corectiv pornindu-se de la situaţia de la Saint Cirq. Cât priveşte conţinutul exact al acestor mituri nu se poate opera decât cu ipoteze în care cea a lui A.Leroi-Gourhan se bucură de o mare credibilitate. Sunt de notat în acest context şi acele „wandjina" australiene din zona Kimberly care reprezintă, în viziunea aborigenilor, spiritele şi puterea fiinţelor mitice a caror

acţiune pământeană

s-a încheiat. De aici

rezultă

şi obligaţia

permanentă a grupurilor beneficiare de a le întreţine permanent fără a deteriora imaginea iniţială. După A. Leroi-Gourhan, pictura şi gravura rupestră poartă, cu deosebire, o anumită încărcătură simbolică. Mai ales au fost luate în considerare reprezentarea simbolică a celor două sexe (calul - sexul masculin, bizonul - sexul feminin), simbolismul semnelor (rana, suliţa, mâna) şi al monştrilor (oameni-cerb, oameni-bizoni, oameni-mamut etc.), rara apariţie a figurii umane în reprezentările picturale şi tratarea ei în aceeaşi stare de inferioritate în raport cu Iumea animală. Evident că nu se poate nega că o parte însemnată a acestei producţii artistice este expresia materială a unor practici magice (magia vânătorii şi a ritualurilor de iniţiere). Dar cea mai mare parte a ei trebuie să fie asociată de existenţa unui cult fundamental şi de elaborarea unei mitologii în care anumite personaje, tratate de obicei de o manieră simbolică ,joacă, după caz, fie un rol principal, fie un rol secundar. Conform opiniei aceluiaşi cercetător această poziţie rămâne mereu fixă pentru că în nici una din reprezentările cunoscute nu

se întâlnesc cazuri în care se pot constata inversări de roluri. Tito Bustillo; Saint-Cirq, p. 54 La Marche şi Enlene sugerează că unele comunităţi magdaleniene au putut să elaboreze mituri în care eroii mitici importanţi sunt vizualizaţi antropomorfic şi în aceste cazuri raportul dintre cele două serii de reprezentări şi de statute trebuie văzut ca răsturnat. Indiferent însă de discuţiile privind conţinutul insăşi al ideilor religioase nu se poate contesta- faptul că arta paleo1iticu1ui superior reprezintă dovada existenţei unei religii deja constituite care beneficiază de un personal mai mult sau mai puţin specializat ("vrăjitorul" cu are muzical de la TroisFreres) şi lăcaşuri destinate practicării unor ceremonii (peşterile pictate, adăposturile decorate cu frize sculptate denumite de H.Breuil "Catedralele paleolitice". Care era tema fundamentală a acestei religii este dificil de spus. Dar, dacă se are în vedere ansamblul manifestărilor din paleolitic, locul pe care-1 joacă fecunditatea şi fertilitatea în toate credinţele xeligioase cunoscute, dacă se iau în considerare studiile statistice şi iconografice ale marilor peşteri pictate şi dacă se adaugă !a toate acestea lipsa de interes deosebit în âsigurarea succesului în vinarea calului şi bisonului atunci apare verosimilă ideea unei religii sau mîtologii centrate în jurul principiului fecundităţii şi al ferti.lităţii, avînd ca expresie simbolică bisonul şi calul, religie sau mitologie care îndeplinea funcţia de instrument de organizare şi de explicare a lumii. Breuil mergea chiar mai departe şi vedea în "vrăjitorul" de la TroisFreres pe Tatăl Etern. Pe aceeaşi linie de gîndire se situează şi Frank Bourdier care vorbeşte de divinităţi so1are sau cereşti masculine în paleolitic. Sugestiile sunt foarte discutabile, dar în acest context nu trebuie pierdută din vedere "femeia cu cornul abundenţei" de pe relieful de la Laussel. p. 55 Răspindită pe o arie cuprinsă între Anglia şi Siberia Occidentala, Africa şi Asia Mică (Beldibi, Antalya, Karain II) arta plastică cuprinde obiecte de uz comun decorate (propulsoare, harpoane, bastoane de comandament), , obiecte de podoabă (pandantive),

sculpturi

(statuete

basoreliefuri, gravuri şi picturi.

în

ronde-bosse

zoomorfe

şi

antropomorfe),

Din punet de vedere stilistic arta poate fi subdivizată în trei mari grupe, care se suprapun, în parte, şi cu etape cronologice. O artă preiconică sau aniconică reprezentată prin pete de culoare, mărci şi "macaroane". O artă iconică cu două serii de realizări - perisabile (lemn, piei, pene, sînge, grăsime, nisip, gheaţă) şi durabile cu cele mai timpurii mărturii cunoscute identificate la Abri du Renne (Belcayre). La rîndul ei arta iconică este bidimensională (gravură, pictură, relief) şi tridimensională (figurinele antropomorfe sau zoomorfe, din Europa centrală, est centrală şi estică, dar şi occidentală). Din punct de vedere al cronologiei absolute cele mai vechi obiecte de artă continînd figuri de animale policrome realizate pe baza unei tradiţii rafinate şi sofisticate provin din spaţiul extraeuropean. Este vorba de plăci pictate descoperite în Namibia (peştera Apollo II) datate prin C.14 la cca 28.400 26.300 în P., apoi de picturi figurative pe stîncă tanzaniene (Kondoa şi Singida) de dată chiar mai veche. Reprezentări destul de timpurii au fost recunoscute în India la Bhimbetka, Madhya Pradesh (25.000 în P. ), în Austraiia (Laura şi Koonalda cu date în jur de 20.000 19.000 în H. ). în sfârşit, în Europa cele mai vechi gravuri se datează pe la cca 32.000 -26.000 în P. pentru ca masa mare să provină dintr-un orizont databil în jur de 23.000 15.000. Se poate adăuga că acest orizont european corespunde întregii arte paleolitice din Spania şi Franţa pînă în Urali, Africa ªi Australia. în afara acestui cerc mai vechi se plasează reliefurile pictate anatoliene precurn şi picturile sau reliefurile din Brazilia (cca 12.000 - 4.000 în P) şi Patagon ia. 55 p. 56 Calitatea acestei producţii nu este aceeaşi pe toată aria ei de răspîndire. Frapează, în mod deosebit, valoarea excepţională a operelor de artă din Europa occidentată. Nimic. din ceea ce a fost descoperit în afara ariei franco-cantabrice nu se ridică la nivelul producţiei din zona amintită. Descoperirea de la Cuciulat (com. Letca, jud. Salaj) trebuie să fie considerată ca reprezentînd o fază de tranziţie între manifestările de artai occidentală şi cele siberiene. Fără o legatură aparentă cu perioada anterioară, arta paleolitică debutează în aurignacian cu producţii care pun în lumină o caracteristică fundamentală - tendinţa de abstractizare, de utilizarea simbolului, de sugerare a unei idei mai curînd decât a

reproduce fidel un model din natură. De aceea opoziţia pe care o face Ake Hultkranţ intre o artă fizioplastică

caracteristică paleoliticului şi o artă ideoplastică proprie

neoliticului nu este justificată. în fond, ambele arte au o profundă valoare simbelică indiferent de limbajul cu c;are operează. Imagini ca ce1e de la La Ferrassie şi Isturiţ în care figura animală este redusă, cel mai ades, la curba cervico-dorsală sint sugestive în această privinţă. Din aurignacian pînă în gravettianut tîrziu clin Europa Orientală se datează figurinele femirtine steatopige (Lespugue, Brassempouy, Tursac) şi reliefurile (Laussel) sau gravurile în care apare reprezentată, în mod obişnuit, într-o fvrmă stilizată figura femeii. Marile ansambluri sculptate (Roc de Sers) sau pictate (Niaux, Les Combaretles, Trois-Freres, Lascaux, Altamira, Castillo) în care se ajunge la o redare aproape fatografică a animalelor sint de dată mai recentă (solutreanmagdalenian). Reprezentarea realistă sau naturalistă a animalelor nu modifică valoarea simbvlică a desenului care este subliniată de asocieri de animale, de modul lor de dispunere în ansambluri, de asocierea cu anumite semne sau cu figuri umane fantastice. Indiferent de stil, arta paleolilică operează cu un număr constant de elemente semne (suliţa, rana, semne rectifvrme), figuri umane (stilizate în sculpturi şi gravuri, caricaturale sau fantastice în picturi), anima1e, miini. Dintre aceste elemente locul principal î1 ocupă animalele, dar nu in 56 p. 57 proporţie egală. Speciile favorite sunt bisonul care apare în proporţie de 91%, calul care apare în proporţie de 86% şi mamuţii care apar în proporţie de 58%. Restul speciilor - cerbi, căprioare, ţapi, rinoceri, carnasiere - apar în proporţii de mai puţin de 1O%. La Font de Gaume, de exemplu, din cele 200 de reprezentări, 80 sunt de bison şi 40 de cai. Cum un interes alimentar pentru aceste două specii nu este dovedit de statistica faunei din aşezări, rezultă că frecventa reprezentare a bisonului şi calului în arta paleolitică, în special, în picturi şi basoreliefuri este legată de o anumită simbolistică, greu de descifrat. Acest sentiment de mister şi de valoare simbolică este îngroşat de organizarea "savantă" a figurilor. Căci s-a dovedit că izolarea figurilor în aceste ansambluri este numai aparentă, iar numărul, asocierea, poziţia animalelor în raport cu togografia peşterii este conforma unei iconografii conservate şi transmisă de la o generaţie la altă.

Figura umană este marginală în arta paleolitică, nu numai ca număr, ci şi ca viziune. Nu avem în vedere aici figurinele antropomorfe şi reliefuri de genul aceluia de la Laussel. în acest grup de monumente de artă corpul uman este stilizat, dar intenţia artistului transpare în interesul pe care-1 manifestă pentru părţle reproductive ale femeii. Nu acelaşi lucru se poate afirma în legatură cu figuraţiile umane din picturile rupestre. Apar personaje ciudate ca om-cerb (TroisFreres, Font de Gaume), om-bison (La Gabillou, Pech-Merle), om-mamut (Les Combarelles), om-pasăre (Lascaux). Inţelesul mai exact al acestor reprezentări ne scapă. Poate să fie vorba de un fapt banal (mascarea vînătorului şi pătrunderea în turma de animale) sau de o povestire mitologică în a cărei ţesătură un personaj fantastic ocupă un loc precis sau poate de un început de constituire a unei genealogii mitice de către acele grupe care nu-şi mai pot trasa originea dintr-un strămoş uman cunoscut. Caracterul sacru al acestei producţii artistice nu poate fi contestat. Problema este dacă totalitatea artei paleolitice este reflectarea unor trăiri retigioase sau redă teme mitologice. Situaţii ca cele de la Montespan, cazurile clar-e în eare apar animale rănite sau arme confirmă că există un procent important 57 p. 58 de reprezenări care trebuie să fie legate de magia vânătorii. După cum călcîiele de copil din jurul bisonilor de la Tuc d'Audoubert şi amprentele de mîini de copii din peşteri sugerează ritualuri de iniţiere. în sfârşit, trebuie să se facă 1oc şi simplului gust pentru frumos, mai ales, cînd este vorba de obiecte de uz comun decorate. In principiu, deci se poate accepta ideea că arta are rădăcini multiple. Nici una din aceste rădăcini nu este liberă de mister şi de valoare simbolică. N(agia vânătorii, ritualurile de iniţiere sunt acţiuni cu valoare simbolică - luarea în posesie a unui animal sau a unui obiect, moartea simbolică şi trezirea la o nouă viaţă a tînărului iniţiat. Aceasta însemnă că în paleolitic arta şi religia sunt două laturi inseparabile ale conştiinţei sociale şi că prima îndeplineşte funeţia de mitografie. De aici caracterul foarte sacru şi foarte periculos al artei, interzicerea atingerii sau al modificarii imaginii standard. Evident, se mai poate discuta şi asupra artiştilor, făcîndu-se menţiunea unor puncte de vedere diferite.Acela al lui Breuil carea vedea în femeie un auxiliar al

meşterului, totdeauna, bărbat, idee la care subscrie şi Pamela Russel precum şi punctul de vedere androcentric susţinut de Abramova. Numai că există prea puţine date care să poată permite o lămurire a statutului celor două sexe în raport cu arta şi religia. EI a depins,fără îndoială,de rolul bărbatului şi al femeii în ritualul religios,de tendinţa de marginalizare şi de segregare a acesteia *** Fără perfecţionarea şi diversificarea uneltelor. diversificarea formelor de obţinere a mijloacelor de subsistenţă, întărirea solidarităţii şi mai buna organizare a colectivelor umane, atingerea unei spiritualităţi mai înalte pe care o realizează oamenii paleoliticului superior nu ar fi fost posibilă supravieţuirea în condiţiite climatice modifieate de la inceputul holocenului şi, mai ales, nu ar fi fost posibilă trecerea pe o treaptă superioară de dezvoltare. 58 p. 59

III. Neoliticul şi forme noi de obţinere a hranei

A. Mezoliticul – antecamera epocii noi A1. Sfîrsitul perioadei glaciare şi începutul perioadei post glaciare se caracterizează prin importante transformări de ordin climatic sensibile în repartiţia faunei şi florei, a apei şi a uscatului. Instalarea acestor noi condiţii s-a realizat progresiv de-a lungul mai multor etapel în care se ccnstată o gradată încălzire a climei şi înlocuirea, cu oscilaţiile de rigoare, a vegetaţiei de tundră deschisă şi tundră-pare cu o vegetaţie de pădure. Pădurea de pin, de mesteacăn în preboreal (8700-7900 î.e.n.), de pin, mesteacăn şi de alun în boreal (7900-5000 î.e.n.) şi pădurea mixtă de foioase în atlantic (6004-3500 î.e.n. ). Cu excepţia regiunilor nordice unde condiţiile de tundră şi tundră-parc continuă să se menţină, cea mai mare parte a continentului euro-asiatic este invadată de pădure. Regiunile sud-mediteraneene, puţin afectate de condiţiile glaciale cunosc un proces progresiv de instalare a unor condiţii climatice tnai aride ceea ce, pe durată, a determinat înlocuirea pădurii cu o vegetaţie de stepă sau de savană păduroasă şi treptata transformare a Saharei în deşert. Efectul acestor modificări a fost retragerea spre zone favorabile vieţii a marilor ierbivore (elefant,rinocer,hipopotam IDryas, separată în trei subfaze de două oseilaþii de climă caldă (Bolling, Allerod), preboreal, boreal şi atlantic, fiecare divizate în subfaze. Aceste faze climatice stabilite pentru Europa nordică nu sint sincrone în restul Eurasiei, diferentele în timp de la o wnă ta alta fiind sensibile. 59 p.60 etc.) sau dispariţia lor (mamut), retragerea spre nord a speciilor iubitoare de climă rece (renul, boul moscat etc.). Locul acestor specii este luat de speciile de pădure (elan, zimbru, căprioară, mistreţ pentru zonele nordice) şi de speciile de savană sau de stepă (antilopă, gazc;lă, muflon, capră în rcegiunile sud-mediteraneene sau microasiatice).

Ca urmarea sporirii umidităţiii nivelul aipelor marine creşte, ceea ce determină modificări în raportul dintre apă şi uscat. Acestui fapt i se datoresc separarea, pe la 6500 î.e.n., a Angliei de continent, oscilaţiile Mării Baltice pînă la realizarea, în Atlantic, a configuraţiei ei actuale, invadarea strîmtoarii Behring. în interiorul continentului o reţea de rîuri, fluvii şi lacuri a oferit, împreună cu pădurea care se înt;inde pe spaţii nesfârşite un mediu înconjurător modificat. Toate aceste transformări au obligat comunităţile umane să-şi complice modul de existenţă, ceea ce a determinat modficarea, în asemenea măsură, a culturii încât, în ciuda faptului că formele fundamentale de obţinere a hranei rămîn vânătoarea şi culegerea, trebuie să se admită că umanitatea a intrat într-o nouă etapă istorică, calitativ deosebită de paleoliticul super ior, şi anume, mezoliticul. Faptul că o serie de comunităţi din Orientul apropiat şi mijilociu inaugurează acum o cale particulară; mai rapidă de evoluţiile subliniază, şi mai mult, caracterul de tranziţie al acestei perioade. Convenţional se admite că mezoliticul se întinde între 10000-5000 î.e.n. Evoluţia nu este însă uniformă. Data câe 10000 î.e.n. este valabilă pentru natufian sau Euroipa mediteraneană, dar nu pentru nordul continentului european zmde cele mai timpurii culturi mezolitice datează din mileniu1 8 î.H. şi prima jumătate a mileniului 7 î.H. (Marea Britanie, sudul Scandinaviei). De asemenea, arail 5000 î.H. repreziniă doar momentul în care o mare parte a comunităţilor eurasiatice şi nordafricane au trecut la econamia productivă şi sunt înregistrate cele mai timpurii fenomeme de aculturaţie în nordul Europei {faza mai recentă a cultL;rii Ertebelle). Pe plan universal însă etapa mezolitică nu e ste insă depăşită. Grulpe consevînd un sistem economic mezolitic sunt înregistrate în 60 p.61 nordul şi mai ales în nord-estul continentului european pînă în mileniul III î.e.n. şi chiar mai tîrziu. în sfârşit, trebuie să se adauge că o serie de comunităţi au atins un asemenea grad de specializare şi de "fosilizare" a sistemului lor economicocultural tradiţional încât au fost incapabile să-1 depăşească. Este cazul comunităţilor cantonate în regiunile arctice şi circumarctice, al grupurilor de vânători - prinzători din pădurile ecuatoriale sau al grupurilor de pescari din Siberia care au conservat un mod de viaţă mezolitic pînă în pragul epocii moderne. Precizarea atrage atenţia asupra faptului că prima mare dihotomie în evoluţia culturală a umanităţii se plaseaza la

acest nivel de dezvoltare, tendinţa de retardatare excesivă a unor comunităţi manifestîndu-se abia după ce au reahzat adaptarea la condiţiile climatice modificate de la începuturile hoiocenului. Explicaţia fenomenului stă în faptul că mezoliticul este prima etapă istorică care a oferit resursele necesare supravieţuirii şi reproducerii, la infinit, a aceiuiasi sistem socio-economic şi cultural. A2 Transformarea mediului înconjurător a obligat diferitele comunităţi umane să procedeze, în limitele economiei prădalnice, la modificări esenţiale în modul de obţinere a mijloacelor de subsistenţă. Intră în această judecată chiar şi acei vânători epipaleolitici (Ahrensburgienii, swiderienii, purtătorii culturilor Fosna, Kosma, Askola, Suomusjărvi şi Desna) care, dispunînd de un utilaj specializat în vânarea renului, 1-au urmat în retragerea lui spre nord atingînd, în mileniile 8-7 î.e.n., Germania de N, Silezia, NE Poloniei, N. Scandinaviei (Norvegia), E.Scandinaviei (Finlanda), basinul superior al Niprului şi Volgăi. Sunt grupuri care exploatează resursele pe care le oferă tundra şi regiunea de la limita dintre tundră şi pădure, zonă destul de întinsă pe care sunt siliţi să o străbată din cauza migraţiilor sezoniere a1e vînatului lor preferat. Ele reprezintă un exemplu tipic de specializare extremă în condiţiile 61 p. 62 trecerii de la pleistocen la holocen. Calificarea acestor culturi cu termenul de epipaleolitic este justificată de menţinerea quasinealterată a modului de viaţă propriu perioadei gtaciare. Reacţia marei majorităţi a comunităţilor umane s-a materializat în accentuarea unei tendinţe care-şi făcuse apariţia deja în paleoliticul superior, şi anume, tendinţa de utilizare cât mai completă a resurselor naturale. Este o primă breşă în legile care guvernează economia prădalnică. Incă magdalenienii începuseră să recurgă şi la alte resurse decât vînatul. Pescuitul, mai ales, pare să fi jucat un rol destul de însemnat în existenţa lor. Aşezări1e azilo-romanelliene, de pildă, oferă tablou1 unor comunităţi în care pescuitul şi adunarea moluştelor ocupă o pondere extrem de importantă în obţinerea hranei. Evoluţii şi milare se cunosc în Africa de Nord şi în Orientul Mijlociu şi Apropiat. în aterian şi iberomaurusian moluşteie de apă dulce şi marine, peştele şi melcii contribuie din plin la asigurarea subsistenţei alături de vânătoare. în unele

cazuri chiar în exclusivitate. La Cap Tenes şi Rahgoun (Algeria) au fost găsite cantităţi imense de melci şi de seoici şi nici un os de mamifer, iar la Abri Alain/Eckmuhl, Algeria au fost găsite numeroase oase de peşte. tn iberomaurusian există şi dovada indirectă a creşterii importanţei hranei vegetale în alimentaţie descoperirea de rîşniţe. De asemenea, în Kebaran (Palestina), la Ajn Gev l, se constată utilizarea complexă a faunei şi posibila recoltare a gramineelor dovedită prin descoperirea de lame de silex cu urme de siliciu, ca şi de rîşniţe şi zdrobitoare. Un model de adaptare îl constituie grupele paleolicice tîrzii şi epipaleolitice din Sinai (Gebel Maghara, Mushabi şi Har Harif). Această prezenţă este rezultatul expansiunii, la vest de Negev, a unor vânători de ibex şi gazelă şi de recoltatori de graminee sătbatice (orz). De regulă, este vorba de aşezări sezoniere de mică întindere (30-80 m'-) instalate pe terase deasupra văilor constînd fie din locuinţe de suprafaţă structurate în jurul vetrelor, fie din semi-bordeie (Har Harif). Prezenţa lamelor de seceră din silex atestă una din ocupaţiile locuitorilor. O situaţie şi mai interesantă a fost constatată în Anglia. Aici, studii1e palinologice au confirmat alterarea intenţionată a mediului. Este 62 p63 vorba de defrişarea, prin ardere, a pădurii şi crearea unui mediu arboricol şi acvatic nou care să permită capturarea mai comodă a căprioarei. Totodată s-a putut dovedi stocarea frunzelor şi crengilor de iederă în vederea atragerii vînatului în timpul iernii şi pentru a-i asigura supravieţuirea în sezonul rece. Pornind de la âceste observaţii I.G.Simmons vorbeşte chiar de o artă a menţinerii sau a intreţinerii căprioarei şi consideră asemenea situaţii drept o dovadă a inaugur'ării unei etape timpurii a cultivării pămîntului (Kulturlandschaft). Asemenea inovaţii par să se subordoneze principiu1ui efortului minim caracteristic, de altfel, modului de viaţă prădalnic. Practicarea concomitentă a tuturor acestor mijloace de obţinere a subsistenţei nu presupune neapărat simu1taneitatea lor şi o importanţă egală în fiecare comunitate dată. în realitate situaţiile sunt extrem de variate în funeţie de climat, anotimp, tradiţii, mediu. Ponderea uneia sau alteia dintre aceste activităţi a putut să difere în funcţie de sezon. Este cazul vânătoarei căprioarei la Starr Carr, Soroka sau Lepenski Vir, a gazelei în natufian, a muflonului în capsian. După cum au alternat în funcţie de mediul în care era instalat un grup (coastă, latustru, pădure, zone montane sau submontane,

stepă etc. ) chiar dacă era purtătorul aceleiaşi culturi. Se cunosc, de pildă, aşezări capsiene şi maglemosiene de coastă şi de interior. Importanţa mezoliticului constă nu atît în practicarea concomitentă, de către acelaşi grup a mai multor modalităţi de obţinere a subsistenţei, cIt în pluralitatea soluţiilor aflate la îndemîna colectivelor umane. Pescuitul,prinderea păsărilor de apă şi adunarea scoicilor şi a altor "fructe de mare" sunt de regulă totdeauna asociate cu un mediu de coastă, lacustru sau riveran (vezi situaţiile din capsianul de coastă, culturile Duvensee, Waglemose, Kongemose, Lepen; Navra ca şi cele de la Teviec şi Hoedic). Aceasta nu înseamnă că unele zone nu puteau fi folosite, în funcţie de sezon, pentru mai multe tipuri de activităţi. ,4stfel nord-estul regiunii Yorkshire, oferea variante de mediu exploatabile vara (vânătoarea de căprioare), toamna şi primăvara (pescuit, mai ales peştele migrator), iarna (toate tipurile de activităţi), toamna (culegerea de fructe - alune şi nuci). 63 p64 Evident, mediul natural explică raportul procentual dintre diferitele activităţi. Astfel, procentual, la comunităţi1e continentale de pădure pescuitui oferă 20-45% din alimentaţie, în vreme ce, pe coastă, acest procent creşte pînă la 50°k. Vinătoarea nu este exclusă în cazul aşezărilor de coastă sau lacustre, dar este, mai ales, un mijloc de existenţă normal pentru comunităţile adaptate la un mediu de pădure, submontan sau de stepă (sauveterrian, tardenoisian. natufian, zarzian). La aceste comunităţi se constată, în alimentaţie, o pondere de pînă la 94,596 a cerbului (în Wauviller Moss) sau a gazelei (natufian) şi un procent redus, dar nu neglijabil de păsări, batracieni, gasteropode şi peşti. Culegerea hranei vegetale - fructe sau cereale, este docu-mentată fie de descoperirea de sîmburi sau seminţe carbonizate (Baulme d'Ogens, Egolzwil 4 şi 5, Starr Carr, Segebro, Teviec, Montbani 2, Arene Candide - Shanidar etc.), fie prin prezenţa secerilor (capsian, natufian) sau a instrumentelor pentru zdrobitul boabelor (capsian, natufian, zarzian). în sfârşit, creşterea numărului cariiior dentare şi a bolilor de nutriţie este în strînsă legătură cu modificarea regimului alimentar şi, mai ales, cu creşterea proporţiei de hrană vegetală în alimentaţie. (v. cimitirul din Shanidar). Importanţa creşterii hranei vegetale ca urmare a îmbunătăţirii condiţiilor climatice este în acord cu datele furnizate de etnografie. Intr-adevăr, la populaţiile

primitive actuale se poate urmări creşterea procentului hranei vegetale de la 09b în condiţii de climă aretică şi subarctică pînă la 45-60gb, în condiţii de climă caldătemperată şi subtropicală. Diversificarea formelor de obţinere a hranei a impus crearea de une1te specializate pentru pescuit (harponul p1at, ostia, cîrligul, plasa, virşa), pentru vînat (arcul cu săgeţi armate cu microlite sau cu săgeţi de lemn, armă utilizabilă în mediu de pădure), pentru recoltat (secera, cuţitul de tip Rouffignac) şi primele mijloace de transport pe apă (barca monoxilă sau realizată din piei sau scoarţă pe schelet lemnos) şi pe uscat (sania şi schiurile) etc. De altfe1, saltul enorm realizat în raport cu paleoliticu( stă, mai a1es, în uti1izarea de unelte specia1izate micro şi macrolitice pentru forme diversificate de obţinere a hranei. Este necesar să se atragă atenţia asupra acelui detaliu tehnologic care diferenţiază, în mod absolut mezoliticul de paleoliticul superior şi asupra căruia a atras atenţia Gabriel Camps. Şi anume este vorba nu atît de diversificarea tipurilor de unelte, care caracterizează deja şi culturile paleoliticului superior, cât de inventarea a ceea ce el numeşte "piesa de schimb standard" , adică micro-burin-ul. O unealtă de formă şi dimensiuni în asemenea măsură standardizate încât putea fi înlocuită cu una asemănătoare atunci când se rupea. De notat, în acest context, că se are în vedere uneltele compuse din serii de micro-burine, de ex. secera care putea fi acum reparată prin simpla înlocuire a uneia din piesele ei componente. Al doilea aspect important rămâne încetarea multifuncţionalităţii uneltelor şi diversificarea lor pe ramuri de producţie, ceea ce presupune şi începutul unui alt tip de diviziune a muncii decât acela întemeiat pe deosebirea de sex şi vârstă. Criteriul calificării începe să ia locul criteriului dibăciei. De altfel, lucrarea uneltelor specializate pe tipuri de activităţi pretinde un efort mai îndelungat şi o pricepere mai mare. De pildă, realizarea plaselor pentru pescuit, a monoxilelor sau a bărcilor din piei sau scoarţă presupun o perioadă de pregătire mai lungă - recoltarea plantelor textile, sau decojirea unui anume arbore, prelucrarea şi realizarea fibrelor şi, în cele din urmă, confecţionarea plaselor, găsirea unor soluţii pentru fixarea lor, realizarea plutitoarelor. Toate acestea necesitau efort, precizie şi timp. În cazul bărcilor, indiferent de tipologia lor, era nevoie de o anume ştiinţă pentru a-i da

stabilitate şi echilibru. Trebuie să se adauge că diversificarea tipurilor de unelte în cadrul aceluiaşi sector de activitate devine un fenomen curent. Astfel, pescuitul nu se practică după o singură metodă şi cu un singur instrument. Pentru pescuitul în larg, de fapt, pentru vânătoarea marină se folosesc barca şi ostia cunoscută din descoperiri cum este aceea de la Aamosen (Olanda). Pentru apele curgătoare, indiferent dacă este vorba de peşti migratori sau nu, se întrebuinţează plasa, vârşa asociată uneori cu barajele artificiale şi undiţa. În cazul vânătorii, pentru capturarea animalelor cu coarne mari (elan) care trăiau în mediul de pădure se folosea, mai curând, plasa întinsă intre arbori decât arcul cu săgeţi. far, în vreme ce pentru vînatul de carne se prefera săgeata arrmată cu vârf de silex sau de os sau săgeata de mare eficacitate care era cea armată cu şiruri de microburine, în cazul păsărilor şi al animalelor cu blană fină se recurgea la săgeata de lemn cu vârful bont. În sfârşit, din punctul de vedere al tehnicii se face un salt excepţional de important pentru evoluţia viitoare. Şi anume se trece de la ceea ce se numeşte vânătoare liberă, la vânătoarea manipulativă prin care se urmăreşte capturarea vânatului fără prea mare osteneală. Această tehnică precede, în mod obligatoriu, îmblânzirea şi domesticirea animalelor. Ar mai putea fi adăugat şi faptul că noua tehnologie a făcut posibilă şi vânătoarea individuală, chiar dacă există elemente pentru a susţine menţinerea vânătorii colective (v. artă levantină spaniolă). O altă realizare excepţională a mezoliticului o constituie efectuarea primului pas în modificarea caracterului economiei trecerea de la culegerea haotică la recoltarea sistematică şi prepararea hranei vegetale. Acest salt este documentat în întreaga arie circummediteraneană, şi se asociază, de regudă, cu trecerea la ţinerea în ţarcuri a animalelor sălbatice şi la consumarea lor sistematică şi treptată. Dovezi clare în această privinţă se întâlnesc în natufian, zarzian, harifian. Chiar şi pentru Europa se poate cita sauveterrotardenoisian-ul. Domesticirea cîinelui cu cea mai timpurie atestare în Irak (cca 12000 BP) marchează distanţarea definitivă de epoca precedentă. Aceiaşi semnificaţie trebuie să fie atribuită atitudinii noi faţă de rezultatele efortului colectiv sau individual depus. Este vorba de practica stocării hranei, cu unele antecedente în paleolitic. Realizarea sistematică de provizii de carne

sau de vegetale este documentată prin descoperirea de depozite de plante sălbatice la Holmegaard, Ede, Jägerhaushöle, de prezenţa gropilor-silozuri în aşezări (Shanidar), ca şi de identificarea unor focuri neculinare,destinate probabil afumatului peştelui (sauvetterian). în acest fel, în mezolitic au fost acumulate premizele tehnologice şi psihologice absolut necesare tranziţiei la economia productivă. Un alt tip de activitate care se dezvoltă în această vreme este extragerea materiei prime printr-o tehnologie mai elaborată. Mai exact, este vorba de începuturile mineritului propriu-zis, adică de deschiderea primelor mine de silex (Grime'S Grave, Anglia), obsidiană (Câmpia Konya şi Ciclade). De asemenea, se înregistrează recoltarea chihlimbarului şi utilizarea lui în scopuri rituale (Jutlanda, Polonia, Finlanda, mai cu seamă în aria culturilor Maglemose şi Kunda). Dupa cum continuă exploatarea depozitelor de minereuri de fier (de ex. În zona Antalya). Ar mai fi de adăugat că începuturile paleolitice extrem de modeste ale unor meşteşuguri (realizarea de fire, argăsirea pieilor şi lucrarea îmbrăcămintei, cusutul) capătă noi dimensiuni acum. Primul rând, datorită diversificării lor (prelucrarea lemnului, construirea bărcilor, a saniei şi schiurilor, prepararea fibrelor, împletit, minerit). În al doilea rând, din pricina complicării tehnicilor meşteşugăreşti şi deci a sporirii numărului de cunoştinţe necesare desfăşurării lor. În sfârşit, trebuie amintit că mezoliticul inaugurează seria schimburilor la mare distanţă. Deocamdată este vorba de schimburi de mică amploare vizând o serie limitată de produse - roci rare (obsidiană), scoici (Dentalium) sau chihlimbar. În cadrul acestor schimburi obsidiana din insula Melos este vechiculată pe continent (Franchti, Peloponez), sau din Câmpia Konya sau din zona lacului Van spre coasta siro-palestianiană, scoicile Dentalium ajung de la Golful Persic pe ţărmul Mediteranei, iar ouăle de struţ pe coasta nordafricană. Aceste contacte au avut urmări mai adânci decât simpla vechiculare a unor bunuri. Ele au favorizat contactele între comunităţi, au permis schimbul de informaţie şi circulaţia ideilor fără de care evoluţia culturală şi rapida difuziune a unor inovaţii nu ar fi fost posibilă. Inventarea unor mijloace de transport pe apă şi pe uscat trebuie să fi uşurat, în mare măsură, aceste schimburi. În cadrul acestui trafic unele zone geografice au beneficiat de o

poziţie avantajoasă. Este cazul Peninsulei Sinai, punct important în schimbul cu Dentalium, ceea ce explică relativa prosperitate a grupurilor instalate aici. A. 3 Dezvoltarea economică, creşterea populaţiei şi compartimentarea geografică au determinat o accentuare a procesului de stabilizare şi de sedentarizare a grupurilor umane. Aceste fenomene se reflectă, mai ales, în densitatea aşzărilor şi în durata locuirii pe acelaşi teritoriu. Căci în ciuda progreselor amintite întinderea aşezărilor rămâne modestă. Aşezări de tipul acelora de la Tannstock, Komornica VI, Muge, rămân excepţii. De altfel, este posibil ca marea intindere a unora dintre acestea să fie numai aparentă, adică să rezulte, ca şi în cazul paleoliticului, din revenirea periodică în aceelaşi loc a unor grupuri de vânători-culegători. Importantă este tendinţa de restrângere severă a ariilor de pendulare, revenirea periodică în aceleaşi puncte fixe, precum şi preferinţa pe care o manifestă o serie de comunităţi faţă de mediul acvatic (riveran, insular) natural sau artificial. Dovada clară a acestei preferinţe o constituie aşezările „lacustre" de la Star Carr sau din Olanda. De notat că întinderea aşezărilor şi deci a grupurilor umane oscilează în funcţie de relief sau de timp. De exemplu, pădurea şi malurile lacurilor se asociază cu grupe mici, uneori aflate doar în tranzit, formate din aproximativ 5 persoane. Câtă vreme zonele costale, estuarele, zonele colinare scunde (până la 180 m) prezentau şi datorită varietăţii resurselor, cele mai favorabile condiţii de existenţă ceea ce explică existenţa grupelor mai mari (cca 25 persoane). Regula este reducerea aşezării la o colibă (ex.Tasskärr A, Grzyowa Gora) sau la un grup restrâns de colibe (3-4). Este o indicaţie importantă privind numărul indivizilor care compuneau un grup social. Nu există o normă în ceea ce priveşte alegerea locului de amplasare a unei aşezări chiar în aceeaşi arie culturală, cu exepţia aproprierii de o sursă de apă. De exemplu, în aria sauveterriană întâlnim staţiuni în aer liber (Wauwiler Moss, Federseemoor), Peşteri (Birsmatten, Elveţia), în adăposturi sub stâncă (Abri de la Cure). Situaţia este identică în natufian. Numai în capsian şi în culturile din cercul nordic se preferă aşezările în aer liber. Aşa cum s-a amintit deja inovaţia mare a mezoliticului o

constituie adaptarea la mediul acvatic şi realizarea de locuinţe riverane, pe insule naturale sau artificiale. Tendinţa de accentuare a sedentarizării nu exclude nomadizarea grupului în arii teritoriale mai restrânse, în funcţie de sezon şi de accesul la anumite resurse naturale. Această pendulare periodică poate fi surprinsă pornind de la deosebirea dintre aşezări principale, în care durata locuirii este mai lungă (Star Carr, Skottemarke) şi tabere de vară constând dintr-o colibă sau corturi legate de activităţi sezoniere (ex. aria Aamosen specializată Pescuit sau vânătorii-culegătorii din peninsula Sinai). Restrângerea ariei de nomadizare se reflectă şi în fărămiţarea culturală, mai exact, în apariţia mai multor variante culturale pornind de la un fond comun. Dincolo de această diversitate apar factorii care impun, cel puţin în anumite zone ale Europei şi în anumite momente, o unificare culturală. Astfel, după momentul cristalizării şi diversificării Europei în „provincii" culturale şi ecologice se asistă, în a doua jumătate a mil. 8 - mileniul 7 î. H., la pătrunderea în întreaga câmpie europeană de nord, inclusiv în Anglia (fără să atingă sudul Scandinaviei şi Polonia), a culturii sauveterriene constituită în bazinul mediteranean. Rezultatul a fost omogenizarea culturală, o adevărată „sauveterrizare" a Europei occidentale. Este posibil ca această deplasare şi lungă persistenţă a elementului sauveterrian în nord să fi fost provocată de extraordinara concentrare a resurselor de hrană în zona fluviilor Rhin, Meusa, Weser, Elba, Tamisa şi a afluenţilor lor (peşte, păsări de apă, elan, zimbru, cerb, căprioară), concentrare care explică şi marea densitate de populaţie în zona amintită. Această deplasare a fest precedată de apariţia, în bazinul Vistulei, în apropiere de Cracovia a unui grup foarte mic de magdalenieni (cca. 16 persoane) care practicau vânătoarea şi canibalismul (peştera Maszycka). I se adaugă, în Dryas sau Allerød extrem final aşezări deschise instalate în Rydno II, Male Antoniow, Mosty, Munţii Pieniny ca şi în zona Lublin (Klementowice, Brzoskwinia). Pe acest fond cultural (magdalenian târziu şi sauveterrian) se formeză unele ansambluri epipaleolitice şi mezolitice nordice legate de exploatarea ambrei, renului, ocrului şi silexului (hamburgian, tradigravettian - Witov, Federmesser). O a doua mare unificare este rezultatul expansiunii unei culturi având ca element caracteristic utilajul Montbani. Este

mai recentă (începe la cca 6000) şi are o arie de difuziune mai largă decât precedenta, respectiv afectează şi sudul Suediei şi Africa de Nord, dar nu mai atinge Anglia, care era deja separată de continent şi urmează, din acest moment, o evoluţie particulară. Fărămiţarea şi apoi reunificarea culturală a Europei demonstrează cele două alternative afiate în faţa omului mezolitic. Fie să dea un răspuns diferit la aceleaşi solicitări ale mediului exterior, în funcţie de tradiţii culturale proprii. Fie să găsească un răspuns unic în ciuda faptului că puterea sa de adaptare rămâne nelimitată. Aceasta însemnă că o cultură dispune de suficiente resurse pentru a se adapta unor condiţii de mediu diferite decât acelea în care s-a constituit. Este cazul culturi!or Sauvettere şi Montbani. Difuzarea speciei umane pe glob se explică tocmai prin această capacitate nelimitată de adaptare. Este imposibil de stabilit ritmul şi succesiunea reală cronologică în care această populare s-a produs. Lipsesc încă repere importante, mai ales, pentru Siberia centrală şi estică şi pentru popularea noilor continente. Se pare însă că procesul s-a desfăşurat într-un ritm destul de rapid. Într-un timp relativ scurt a fost ocupată îtreaga câmpie nord-europeană din Danemarca până la Urali. Primele pătrunderi în Europa nordică sunt mai vechi şi sunt expresia activităţii unor vânători paleolitici. Pe seama lor trebuie puse descoperirile izolate de unelte sau de piese de os descoperite în Danemarca (Bjerlev IIede, Allerød, Middelgrunden) sau Prusia Orientală (Popowka, V Małea Gizycko). Hamburgienii sunt aceia care, întâmplător ating teritorii mai nordice. Abia odată cu culturile epipaleolitice Brømme, ahrensburgian şi swiderian câmpia nord-europeană este ocupată pe durate mai lungi. Acum sunt reperate, pe lângă descoperiri izolate de unelte, şi urmele unor aşezări. Din cultura Brømme se cunoaşte, chiar la Brømme, o singură colibă de vară, dar în ahrensburgian numărul locuinţelor de tip cort sau colibă sporeşte (de ex. Deimern 45). Swiderienii ocupă ariile de câmpie ale Poloniei, Lituaniei şi Bielorusiei. Oscilaţia de climă caldă Allerød şi ultima fază Dryas (Dryas recent) au favorizat această expansiune spre nord. Faptul că pe o arie atât de vastă se întâlnesc puţine complexe epipaleolitice se explică prin unitatea

culturală a Europei nordice în mileniul 8 î. H. Din Anglia până Polonia culturile mezolitice propriu-zise pot fi integrate în acelaşi mare complex: Star Carr Duvensee - Maglemose, Komornica VI. Popularea NE Europei se leagă fie de înaintarea spre nord a grupului Kostienki-Avdeevo care a contribuit la formarea culturii epipaleolitice Desna, fie a swiderienilor pe al căror fond cultural se dezvoltă, în nordul Rusiei europene, fie culturile Kunda şi a Volgăi Superioare, fie a ahrensburgienilor a căror înaintare spre nord urmează coasta Finlandei, de unde se divide în două ramuri. Una vestică care a contribuit la formarea celui mai timpuriu facies mezolitic din Finlanda cultura Askola (asociată cu descoperiri de mlaştină) databilă pe la 7500 î. H. Pe acest fond evoluează cultura Suomusjärvi (cca. 7000/6500-4200 î. H.), ai căror purtători instalaţi pe coasta golfului finic şi Baltic practicau vânătoarea, pescuitul şi vânătoarea marină. O altă ramură s-a deplasat, prin Karelia, până la Oceanul Arctic şi a constituit fondul culturii Komsa. Cu purtătorii culturii Kosma este populat nordul Scandinaviei. Locuirea permanentă a Britaniei de nord de paralela 54 şi la vest de 1°30' longitudine începe abia în mileniul 7 î. H. târziu, iar prima colonizare a Irlandei, efectuată pe mare, cu barca, are loc probabil în mil. 6 î. H. Deci aproximativ în aceeaşi vreme omul se instalează în Scandinavia de nord şi în Irlanda. Siberia Orientală pare să fi fost populată de un grup de populaţie pornită din Siberia centrală şi Altai, cel mai devreme probabil între 20000-15000 î. H. În

ceea

ce

priveşte

popularea

Americii,

Australiei,

Melanesiei,

Micronesiei şi Polinesiei, cercetarea nu dispune de suficiente elemente pentru a preciza începutul procesului şi eventualele etape. Mai ales, este dificil să se coreleze observaţiile arheologice, cu datele etnografice şi antropologice. Dintre aceste zone Australia pare să fi fost mai devreme atinsă de grupe umane originare din sud-estul Asiei. Cel mai vechi nivel de ocupaţie cunoscut (Lacul Mungo) la care se adaugă un schelet feminin datat la cca 25000 BP, ca şi dovezile timpurii (înainte sau în jur de 20000 BP) ale prezenţei omului în ins. Hunter (Ig.Tasmania) susţin o atare presupunere. O cercetare mai recentă confirmă prezenţa timpurie a omului în Australia, şi anume încă din paleoliticul superior. De exemplu, pe coasta de sud a continentului a fost identificat fondul tehnologic cel mai vechi pe care s-a

dezvoltat tradiţia australiană - nucleul în formă de calapod şi cu răzuitoare, dar norma o constituie unealta-multiplă. În cronologie absolută nivelele identificate în Noua Galie de Sud (Mungo 1) şi în zona lacului Burril se plasează între 26000-20000 BP, chiar cu tendinţa de a urca începuturile, adică către 30000 BP. Fazele imediat următoare identificate în Ins. Cangurului (S.Australiei), Queensland (Peştera Kenniff) se datează între 19000-16000 BP. Cât priveşte Tasmania, descoperirile de la Capul Stâncos au permis stabilirea momentului când insula s-a separat de continent (cca. 12000), moment după care urmează dezvoltarea independentă a culturii locale caracterizată prin unelte de tip chopper pe aşchie, racloare, lame cu scobitură laterală etc. databile începând cu aprox. 8000 BP. De asemenea, există mărturii materiale asociate cu resturi osteologice care atestă prezenţa omului în munţii din Provincia Centrală (Kosipe) a Noii Guinee în jur de 26870 BP. Popularea

Americii

s-a produs

dinspre Siberia Orientală, peste

strâmtoarea Behring prin Alaska, de-a lungul Munţilor Stâncoşi şi a scutului canadian în mai multe valuri. Pentru stabilirea, mai exactă, a ariei de migrare trebuie să se pornească de la aşezările de la Ushki (I-V, Kamciatka), ca şi de la acelea de la Ul'Khum, Korupka, Chaatamye, şi din Pen. Ciukotka. Unii autori (v. N. N. Dikov) plasează primul val pe la începutul glaciaţiunii Sartan (2800020000). Culoarul de scurgere l-ar fi constituit, după acelaşi autor, spaţiul cuprins între Cordillieri şi scutul fluviului Sf.Laurenţiu. Migraţiunea ulterioară s-ar fi produs pe fond Ushki timpuriu (eca 14000-13000 BP) şi ar fi constat din deplasarea unui stoc de populaţie cu locuinţe mari având mai multe vetre, morminte cu puţ şi vârfuri bifaciale. Şi, în sfârşit, al treilea val important plasat între I2000-10000 BP este valul de populaţie care se adaptează la vânătoarea de bizoni. I. S. Aigner Ieagă de acest ultim val de Atapasci, considerând drept patrie posibilă Siberia interioară. Data este foarte greu de precizat. Cel mai timpuriu moment posibil se situează Intre 26000-23000 î. H., dar nu există nici o dovadă materială contemporană. S-a încercat să se opereze cu unele descoperiri, ca acelea de la San Diego şi San Jose (California) datate înainte de 20.000), chiar pe la 10000 şi 40000. Aplicarea unor metode noi (izotopul 238 al uraniului) a dus la coborârea spectaculoasă a datelor. Astfel, omul de la Mar a fost redatat de la 48000 la 11000. Există

insă câteva elemente sigure. Între ele, atestarea prezenţei omului în America de Sud, din Venezuela până în Chile în mil. 10. Peştera Mylodon (Chile) a furnizat o dată 9050±170 C14 i.H. Dovezi ale prezenţei omului au fost surprinse în Alaska (datate între 11200±280 şi 9150±170) şi chiar mai timpuriu în Idaho, Nevada. Pensylvania, California şi Mexic (aproximativ mil. 15) Fără îndoială că popularea nu s-a efectuat dintr-o dată, ci în etape. Luându-se în considerare toţi factorii posibili - cultură materială, tehnologie, elemente de an tropologie fizică lingvistică, tradiţii spirituale şi chiar compoziţia sanguină - se pot admite cel puţin două migraţii importante.O migraţie principală, databilă la sfârşitul pleistocenului (identificată în munţii Britaniei în jur de 15000 î.H. ) care aduce din Siberia Orientală, peste strâmtoarea Behring, o masă de populaţie cu caractere fizice mixte. Din acest stoc iniţia! descind grupurile actuale de amerindieni răspândite din sudul Americii de Nord şi până în Ţara de Foc având ca trăsături rasiale distinctive nasul coroiat şi piele arămie. V.A.Alekseev crede că vin din Asia Centrală, deci dintr-o zonă unde trebuie căutaţi şi strămoşii populaţei Ainu din Hokkaido. Cel de-al doilea val important, mult mai recent, aduce pe mongolozii propriu-zişi eschimoşii şi atapascii - caracterizaţi prin prezenţa epicantului, nasul mic, pielea galbenă. Migraţii transpacifice, secundare din arii mai sudice ale Asiei ar putea fi responsabile de existenţa unor elemente negroide - părul ondulat şi pielea de culoare închisă semnalate la unele grupuri din America Centrală şi de Sud. În cazul reconstituirii populării continentului nordamerican date interesante au putut fi furnizate de studiul germofologic al peşterii Sandia (care a dat numele celei mai timpurii culturi din această parte a lumii). Concluziile rezultând din aceste observaţii sunt: data post 14000 BP pentru vârfurile Sandia, uneltele specializate a căror destinaţie era exploatarea ocrului. Cea de a doua concluzie importantă este aceea că Sandia, care urmează tehnica bifacială, reprezintă numai una din tradiţiile culturale americane de origine încă necunoscută. Această tehnică ar putea fi eventual contemporană cu Folsom sau Clovis, aspecte socotite până de curând etape cronologicoculturale succedând vârfurilor Sandia. Descoperirile de la Blackvyater Drew (New Mexico) cu piese de tip Clovis şi cea de la Lucy (Neve Mexico) cu vârfuri Sandia ambele databile în jur de 14000 BP confirmă secvenţa din peştera

Sandia. Cu excepţia Noii Guineii popularea restului Melanesiei, Micronesiei şi Polinesiei s-a produs într-un moment istoric mai târziu, de către populaţii care au făcut deja saltul la neolitic. A 4. Evoluţia structurilor sociale Ca

şi

paleoliticul,

mezoliticul

oferă

puţine

elemente

pentru

reconstituirea organizării sociale. Indiciile cele mai importante pentru noi rămân natura, întinderea şi structura aşezărilor, întinderea cimitirelor, detaliile de ritual. Pornind de la aceste observaţii se poate face afirmaţia că în mezolitic regula este ca grupurile să aibă dimensiuni mici media fiind între 20-25 de indivizi. Maxima poate fi de 100 de indivizi sau mai mult, dar o comunitate atât de numeroasă nu sălăşuieşte vreme mai îndelungată pe acelaşi teritoriu decât cu condiţia ca regiunea să-i asigure hrana din abundenţă sau în cazurile în care se organizează activităţi care necesită cooperarea unui mare număr de indivizi (ex. vânătoarea colectivă cu plase sau cu curse). Existenţa aşezărilor cuprinzând mai multe coiibe (Komornica Vl, Holmegaard V, Rotsterheule) şi a cimitirelor mari (Muge cu 200 morminte, El Wad, Columnata cu 114 morminte, Taforalt cu 184 morminte) dovedesc că, cel puţin o perioadă a anului, grupul se reunea în aşezarea de bază sau principială. În perioadele în care găsirea hranei devenea dificiiă, perioade de criză sau în zonele arctice şi subarctice. grupul mare se dispersa în grupe restrânse, uneori reduse la o singură familie nucleară (Birsmatten, Montclus, Moitâ de Sebastiao, Svaerdborg II, Rissen 18, Pinnberg 1, etc) compusă din maximun 5-7 persoane. Apariţia mormintelor singulare (Couzul) sau a cimitirelor de mică întindere trebuie pusă în legătură cu fenomenul pulverizării grupului principal în nucleele lui elementare: familiile - pereche. Este un fenomen care-si găseşte analogii perfecte la populaţiiie primitive actuale şi este o confirmare a legii conform căreia economia prădalnică limitează dimensiunile grupurilor umane.

Consolidarea familiei în asemenea condiţii devine o necesitate vitală şi aceasta

explică

şi

apariţia

unor

manifestări

care

o

exteriorizează.

Solidaritatea strinsă la nivelul familial şi creşterea forţei relaţiilor de rudenie rezultă din apariţia cavourilor familiale (Teviec, Hoedic, Eynan) şi din atenţia deosebită cu care este tratată femeia şi copilul. Un aspect interesant în legătură cu societatea mezolitică a fost pusă în lumină de Alekshin. Studiul trăsăturilor specifice celor două ansambluri funerare învecinate - Teviec şi Hoedic - i-a permis să precizeze detaliile deosebitoare, precum şi elementele culturale împrumutate. Pe baza acestui studiu a conchis că între cele două grupe existau relaţii de exogamie, relaţii care au facilitat circulaţia ideilor. Există încă două serii de fapte care sugerează ideea consolidării grupurilor umane. Prima priveşte cultul craniilor ca parte a cultului strămoşilor. Descoperiri ca acelea de la Atn Mallaha, Erg-El Ehman, Ofnet demonstrează generalizarea fenomenului. El se asociază cu practica amenajării cavourilor familiala (v.Aïn Mallaha). Se poate presupune că funcţia îndeplinită altădată de capelele pictate a fost luată de spaţiul funerar strămoşesc. Fără îndoială că ornamentarea osuariilor, ca şi amenajarea lor se subsumează ideii de continuitate familială sau tribală, o formă de reamintire a ascendenţei grupului. Pe de altă parte, picturile rupestre din Levantul spaniol, Sahara şi Atlas sugerează şi spaţii destinate unui ceremonial vizând o comunitate mai largă, poate de tip tribal. Oricum, există indicii privind o viaţă socială marcată de evenimente importante - ceremonii de iniţiere (v. mutilări dentare constatate la tineri între 12-15 ani la Mechta-el Abri) în iberomaurusian şi capsian. Acestora li se adaugă ceremoniile funerare care, fără îndoială, pretindeau coparticiparea întregului grup. În sfârşit, amenajarea de trofee din oase umane şi purtarea lor publică trebuie să fi fost legată de evenimente speciale. Judecând după numărul indivizilor grupul mare nu pare să fi depăşit dimensiunile normale ale unei ginţi. În ce măsură structurarea organizaţiei tribale a făcut progrese este greu de spus. Singurele dovezi în favoarea necesităţii consolidării unei astfel de organizaţii sunt desele încălcări ale teritoriului demonstrată nu numai de tendinţele de expansiune ale unor grupe culturale, ci şi de reprezentările de artă din Levantul spaniol.

A5. Mentalitate. Religie Mezoliticul marchează un progres esenţial în modul de a gândi al oamenilor. Acest progres se exprimă în multiplicarea noţiunilor abstracte, în tendinţa de înlocuire a imaginilor natu ralisce cu vaioare simbolică cu semne-simboluri şi utilizarea lor tot mai frecventă. Cea mai grăitoare expresie a acestui proces o reprezintă figuraţiile umane de pe pietricelele pietate aziiiene. Galetete pictate aziliene provin exclusiv din peşteri (24 puncte) şi adăposturi sub stâncă (12 puncte). Destinaţia lor specială este subliniată de faptul că, de regulă, nu apar în context arheologic şi stratigrafic precis. Foarte interesante sunt cazurile în care sunt depuse în strat cu ocru, cenuşă şi cărbune (Mas d'Azil) sau sunt sparte (Birseck, Elveţia). Aspectul cel mai important, legat tocmai de valoarea simbolică a pieselor, o constituie alegerea semnelor şi mai ales, natura combinaţiilor dintre acestea. De exemplu, la Mas d'Azil din 246 combinaţii binare posibile au fost reţinute numai 41. Este interesant că de acest nivel se leagă şi o serie de descoperiri din Africa de Nord, Turcia, Liban, Israel, Valea Iordanului. Natura credinţelor religioase din această perioadă este dificil de reconstituit. În special este aproape imposibil să se discearnă principiul fundamental care stă la baza acestor credinţe. O continuitate a vechiului principiu al fecundităţii şi al fertilităţii este de presupus, dar manifestări concrete, care să-l ateste în mod indiscutabil, nu avem. Singurul element care poate fi luat în considerare în demonstrarea perpetuării acestui principiu şi a conturării ideii veşniciei deveniri simbolizată prin perenitatea coarnelor de cerb este rolul pe care acestea îl joacă în anumite ritualuri (Star Carr) şi asocierea lor cultului funerar (Hoedic, Teviec). Descoperirea de pandantive din dinţi de cerb, în morminte feminine din paleolitic (Saint-Germain, La Riviere) constituie un argument în plus în favoarea acestei idei şi o dovadă că începuturile apariţiei unei asemenea credinţe trebuie impusă în magdalenian. Pe de altă parte sunt suficiente argumente care să îngăduie presupunerea ca în credinţele şi

ritualurile magice fiinţa umană a început să ocupe un loc

însemnat. Dovada cea mai importantă o constituie arta fie că este vorba de pietricelele pictate aziliene, fie că este vorba de picturile rupestre din

Levantul spaniol, Atlas sau Hoggar. Schimbarea fundamentală în cazul gravurilor şi picturilor parietale stă în modificarea poziţiei omului în raport cu lumea animală. Spre deosebire de paleolitic, figura umană apare prim plan,ceea ce înseamnă că structura miturilor reflectate în aceste reprezentări s-a modificat şi ea. Aspectul caricatural şi miniatural al figurii umane nu mai rezultă din locul şi funcţia pe care o indeplineşte într-o anumită ţesătură mitologică, ci din tendinţa generală de abstractizare şi de schematizare proprie artei mezolitice. La aceste date trebuie să se adauge numeroasele cazuri de depuneri rituale de cranii (Ofnet, Eynan, Hohlestein), îngropările de cadavre

decapitate

(Columnata)

şi,

mai

ales,

practica

transformării

osemintelor umane în obiecte rituale (craniu-trofeu la Faid Souar I la care un dinte căzut a fost înlocuit cu o falangă, frontal cu trei perforaţii la Setif, pumnal din peroneu la Mechta el Abri etc.), şi a supunerii unor părţi din craniu, mai ales mandibule, la un tratament special (ajustări, colorare cu ocru roşu). Dacă se asociază aceste manifestări cu complicarea ritualurilor funerare, apariţia cimitirelor şi a ospeţelor funebre, practica îngropării morţilor pe familii, există suficiente argumente pentru a se susţine existenţa, alături de cultul fertilităţii şi al fecundităţii, a cultului strămoşilor, a cărui exaltare stă la baza femomenului megalitismului în Europa occidentală. Un alt aspect important îl constituie atestarea practicării unor ritualuri de iniţiere. Astfel, în iberomaurusian şi capsian se constată mutilarea sistematică a dinţilor. Prima cultură la toţi tinerii de ambe sexe între 12 şi 15 ani. În capsian, numai la fete, dar tendinţa este de a se extinde procedeul de la doi incisivi la toţi incisivii de la ambele maxilare. Aplicarea tratamentului trebuie să fie legată de schimbarea clasei de vârstă. Evoluţii interesante se constată şi în artă. Nu este vorba numai de modificarea raportului dintre artele majore şi minore în favoarea acelora din urmă, ci şi de modificarea iconografiei, tematicii şi stilului. Afirmaţia de mai înainte nu trebuie să fie absolutizată. Producţii majore - pictură sau gravură rupestră sau sculptură în ronde-bosse subsistă, dar numai în anumite arii geografice. Se poate spune că ele rămân o caracteristică a spaţiului circummediteranean (Levantul spaniol, Maghreb, Antalya) şi a prelungirilor lui

(Porţile de Fier, Sahara, Tassili, Tilbeşti, Timissit). Sunt zonele care păstrează, modificând tematica şi iconografia, îndemînarea tehnică specifică picturii sau gravurii din paleoliticul superior - ştiinţa dispunerii figurilor în scene, sugerarea mişcării şi păstrarea stilului naturalist, cel puţin în redarea figurilor de animale. Nu sunt însă singurele manifestări de artă din zona amintită. Paralel se constată tendinţa de recurgere, tot mai frecventă, la motive geometrice-triunghiuri, linii curbe, căpriori, linii punctate fie pentru decorarea unor stânci (de ex. cele 70 stânci de la Timissvt), fie ale unor obiecte de uz curent, din os sau corn; fie pentru decorarea cojilor de ou de struţ ce erau probabil folosite ca recipiente în capsian. Această tendinţă devine o r gulă în cazul artei din cercurile nordice. Aici, întreaga producţie artistică se reduce la decorarea unor obiecte de uz comun (mânere de topoare, de pumnale, harpoane). Astfel de obiecte decorate sunt descoperite din Danemarca până în NE Europei şi sunt asociate cu culturile Duvensee, Maglemose, Kongemose, Ertebelle, Kunda, Narva şi Osa. În toate cazurile este vorba de gravuri în care motivele ornamentale principale sunt cele geometrice. Figura umană apare rar (ex. numai de 20 de ori în Danemarca) şi este tratată cu o foarte mare stângăcie (Veksø Moss, Ryemarksgaarden, Jordløse). Animalele apar încă şi mai rar (Langeland, râul Uzava, râul Pärnuŭ, Törrala). Lor li se adaugă o serie de figurine miniaturale din ambră, redând extrem de naiv şi caricatural animale (Egemarke, Jutlanda). Cu excepţia marilor ansambluri pictate sau gravate şi a sculpturilor de la Lepenski Vir care pot fi considerate expresia materială a unor credinţe sau practici religioase şi a pietricelelor aziliene care nu pot fi separate de cultul strămoşilor, restul producţiei artistice mezolitice are o destinaţie laică simplă decorare a unor arme sau unelte. Pietricelele pictate aziliene operează cu trei grupe de semne: 1) puncte şi combinaţiile lor; 2) lineare; 3) geometrice complexe. Este interesantă grija pentru alegerea dimensiunilor, organizarea spaţiului în funcţie de unele criterii asociative. Această artă care se divizează în două zone geografice (cantabropireniană şi jura-rhodaniană), la care poate fi adăugat cercul oriental şi african se datează între cca. 9500-7500 î.H. Are deci o vârstă scurtă şi se

situează, din punctul de vedere al originii, Prelungirea artei maglaneniene. * ** Dacă se ia în considerare totalitatea inovaţiilor pe care le-au realizat comunităţile mezolitice, se înţelege de ce, în ciuda aspectelor mai puţin spectaculoase ale culturii materiale, trecerea la economia productivă nu ar fi fost posibilă fără parcurgerea acestei perioade. Fără achiziţiile în economie şi tehnologie, fără experienţa acumulată în exploatarea şi utilizarea completă a resurselor naturale, fără trecerea unor bariere psihologice şi fără schimbări fundamentale în mentalitate nu ar fi fost posibilă depăşirea stadiului de "prădător" şi realizarea "revoluţiei neolitice".

B. Neoliticul şi formele noi de manifestare I. Probleme cronologice şi ale originii neoliticului: difuziune sau invenţie multiplă Trecerea la neolitic a însemnat o răstumare fundamentală în existenţa comunităţilor primitive care au realizat acest proces. Este vorba, în primul rând, de schimbarea raporturilor dîntre om şi natură. Din simplu prădător, omul a devenit producător de hrană, adică a început să intervină asupra naturii, obţinând printr-un proces complex de selecţie specii mai rentabile şi mai utile de animale şi plante. Aşa cum s-a stabilit în capitolul precedent modul de viaţă mezolitic a constituit o etapă obligatorie în această evoluţie. Căci schimbarea condiţiilor climatice a determinat două tipuri de reacţii. Una a constat în supraspecializare şi a fost generată de incapacitatea de a progresa, de a abandona comportamentul tradiţional. Este vorba, în principal, de comunităţile adaptate la mediul de tundră şi tundră-parc, specializate în vânătoarea renului şi care reproduc, la infinit, aceleşi sistem economic şi social. Ceea de a doua reacţie a constat din găsirea de soluţii creatoare, de a proceda la schimbări fundamentale, realizându-se prin trecerea la recoltarea şi creşterea importanţei pescuitului, o breşă adîncă în modul de viaţă vânătoresc. Acest tip de reacţie a dus la crearea condiţiilor necesare pentru saltul la neolitic. Această transformare care presupune şi un salt important în mentalitate a avut urmări considerabile în toate compartimentele vieţii, ceea ce justifică utilizarea

termenului de "revoluţie neolitică" introdus de Gordon V.Childe, indiferent dacă noua formă de economie, cu toate multiplele ei aspecte (introducerea unei noi tehnici în lucrarea uneltelor de piatră şi a noi tipuri de unelte, dezvoltarea meşteşugurilor etc.) sa instalat gradat şi indiferent dacă, în fazele de început ale neoliticului, procentul hranei produse rămâne extrem de mic în comparaţie cu acela obţinut prin culegere sau vânătoare. Viziunea lui Childe este cu atît mai justificată cu cât neoliticul înseamnă şi răstumarea opoziţiei natură/cultură în favoarea culturii. De notat că această răstumare este marcată, în plan ideologic, prin transformări în religie, artă, mitologie. Înţelegerea manierei specifice în care se instalează noua formă de economie rezultă din luarea în considerare a câtorva aspecte esenţiale. Cel mai semnificativ dîntre ele rămâne neuniversalitatea trecerii la neolitic, faptul că acest salt a fost realizat numai de o parte a comunităţilor umane de pe glob. Consecinţa firească a acestei situaţii este aceea că odată cu neoliticul decalajul de evoluţie între diferite zone care începuse, să se facă simţit încă de la sfârşitul paleoliticului, se adânceşte din ce în ce mai mult, ajungându-se la acea dihotomie culturală imposibil de depăşit de cele mai multe din grupele retardatare. Cel de al doilea aspect este strîns legat de precedentul şi se referă la faptul că accelerarea progresului cultural şi economic rămâne o caracteristică a comunităţilor care au inventat sau au adoptat noua formă de economie. Cele dintâi civilizaţii s-au constituit numai în zone care au realizat revoluţia neolitică (Mesopotamia, Egipt, Mexic, Peru etc.). Fără îndoială că evoluţia nu a fost mecanică. Se cunosc şi cazuri de involuţii (comunităţi agricole care au recăzut în stadiul de vânători culegători au fost identificate în pădurea ecutorială din America de Sud), după cum nu este o regulă trecerea de la neolitic la o fază superioară de dezvoltare. Multe din comunităţile care au făcut saltul la neolitic nu au reuşit să depăşească acest nivel de evoluţie (ex. Papuaşii din N. Guinea). Dar pe plan istoric universal, s-a dovedit că adoptarea economiei neolitice reprezintă o etapă obligatorie pe scara progresului uman, în trecerea la civilizaţie, chiar mai obligatorie decât inventarea şi practicarea metalurgiei. Afirmaţia nu este gratuită. Societăţi stratificate cu existenţa unor şefii de caracter divin ca acelea întîlnite în Hawai, Samoa şi Tonga au confirmat ideea că este posibilă trecerea de la o structură de caracter primitiv la stat fără cunoaşterea metalului. Iar, în cele mai vechi civilizaţii din Mesopotamia şi Egipt sau în Peru metalul joacă un rol nesemnificativ în activitatea

productivă sau este total absent. Cel de al treilea aspect priveşte ritmul în care noua economie s-a instalat. Datele absolute stabilite pentru o serie de culturi neolitice identificate pînă acum sunt suficient de concludente pentru a admite că procesul de neolitizare nu afectează simultan diferite comunităţi umane, ci se realizează treptat şi într-o foarte mare durată de timp. Astfel, în ciuda descoperirilor care au fost efectuate în ultimii ani, mai ales, în regiunile nord-mediteraneene (Franţa, Spania) şi în Peninsula Balcanică (Franchti, Peloponez) primatul absolut al Orientului Mijlociu şi Apropiat în ceea ce priveşte începuturile economiei neolitice în Lumea Veche nu a putut fi răstumat. Acesta este şi motivul pentru care rămâne greu de demonstrat originea neorientală a unor faciesuri neolitice timpurii din spaţiul circummediteraneean în ciuda faptului că în unele zone din aria amintită s-au adunat deja o serie de date arheologice care sugerează măcar o tendinţă de evoluţie spre forme de exploatare mai complexă şi mai completă a resurselor locale în mezolitic. De asemenea, există prea puţine elemente şi insuficient de concludente pentru a se putea admite o evoluţie mai timpurie sau simultană cu aceea din Mexic în restuI continentului american. Cât priveşte ipoteza privind o foarte timpurie trecere spre forme locale de economie neolitică în Noua Guinee aceasta nu este susţinută de descoperiri arheologice sufient de clare şi bine datate ca să poată fi acceptată fără rezerve. Începuturile îndepărtate ale trecerii la economia neolitică în Lumea Veche trebuie plasate între cca 14000-10000 î. H. într-o arie geografică relativ largă care se întinde din Egipt (regiunea Fayum) şi Maghreb pînă în Iran. În acestă arie au apărut o serie de dovezi arheologice care demonstrează schimbări esenţiale în modul de obţinere a mijloacelor de subsistenţă de către unele grupe de vânători-culegători epipaleolitici sau mezolitici. Este vorba de trecerea la recoltarea sistematică şi prepararea hranei vegetale presupusă pe baza descoperirii de unelte specializate ca rîşniţa, pisălogul şi secera. Astfel de unelte au fost găsite în unele complexe culturale din Anatolia sau din Palestina (natufian şi Kebaran în Palestina, Beldibi în Turcia), din Egipt (în faza aridă Sahala) şi din Maghreb (capsian). Pornind de la procentul oaselor animalelor consumate în diferite aşezări se sugerează, pentru aceeaşi vreme şi aria geografică, trecerea la o formă superioară de exploatare a faunei sălbatice, formă care face eventual trecerea spre domesticirea şi creşterea animalelor (ţinerea animalelor sălbatice, oaia, capra, gazela - în ţarcuri - şi consumarea lor sistematică în natufian, Kebaran, zarzian). La aceste progrese se adaugă domesticirea ciinelui cu

cea mai timpurie atestare la Palegawra în lran (12000 BP). Schimbarea modului de obţinere a hranei a avut ca prim efect o mai mare stabilizare a grupurilor umane pe acelaşi teritoriu şi acumularea cunoştinţelor necesare trecerii la forme noi de existenţă. Acumulările amintite explică saltul la neolitic la o dată timpurie (mil.IX-VIl î. H.) pe aproape întreg spaţiul menţionat. Cele mai vechi staţiuni neolitice preceramice sunt cunoscute din lran (Ali Kash, Ghar-i-Kamarband, Tepe Guran), Anatolia (Hacilar, Suserde, Can Hasan VI), Irak (Qualat Jarmo, Shanidar), Siaia (Ras Shamra, Tcll Ramad), Palestina (Jerichon). În toate localităţile amintite se constată o serie de trăsături comune, în care, cea mai irnportantă rămâne obţinerea, într-un procent variabil, dar suficient de ridicat pentru a fi luat în considerare, a mijloacelor de subsistenţă prin domesticirea şi creşterea animalelor şi prin cultivare. În mileniul al VII-lea î. H. şi, mai ales, spe sfârşitul lui sau la limita dîntre mileniul VII şi VI î. H. aria producătorilor de hrană s-a lărgit considerabil cuprinzlnd deja unele din insulele din estul Mediteranei (Creta, Cipru), părţi din Grecia continentală (Thessalia, Peloponez), sudul Franţei (Languedoc), Spania (Catalogna), Italia şi regiunea saharo-sudaneză. Din păcate, condiţiile trecerii la noua formă de economie nu sunt suficient de clare. Sigure sunt doar două fapte. Pe de o parte, tendinţa extinderii formelor de obţinere a hranei - recoltarea de graminee (Rouffignac?), de leguminoase (Fontbregoua şi Abeorador, Franţa), ca şi realizarea domesticirii câinelui dovedită prin descoperirile de la Pont d'Ambou (Dordogne), Châteauneuf -les Martigues, Rouffignac, Couzu de Gramat şi Teviec (Franţa). Aşa cum s-a sugerat mai înainte trecerea la neolitic nu pare să se fi produs însă autonom, ci sub impulsul ideilor şi poate a unor colonişti de origină orientală. Ideea este susţinută de faptul că nu există dovadă că oaia consumată, pe la 6000 î. H., de către castelnovienii de la Chateauneuf-le Martigues a fost domesticită pe loc. În restul Franţei, difuziunea neoliticului s-a realizat prin expansiunea culturii cu ceramică cardială sau a culturii danubiene. În cazul Spaniei situaţia este încă şi mai clară întrucât un neolitic preceramic nu a fost încă descoperit în zonă. În grotele din Montserrat (Catalogna) cele mai vechi nivele neolitice aparţin deja cardialului. În cazul ltaliei există pînă acum o singură dată

C

14

sigură - sfârşitul mileniului VII î. H. - pentru cel mai vechi niveI neolitic de la Coppa Nevigata.

În mileniul VI î. H. nu numai că se asistă la instalarea economiei neolitice, cu toate trăsăturile caracteristice în întreaga arie circummediteraneeană, dar apar şi cele mai vechi culturi neolitice în cîmpia Thraciei (Karanovo I), în nord-vestul Peninsulei Balcanice (Starcevo), în aria vest şi nordpontică (nivelele preceramice din peştera "La Adam", Soroka II, Crimeea). Integrarea spaţiului nord-dunărean în economia neolitică se petrece în cursul mileniului al VI-lea î. H. în condiţiile grefării, pe fondul epipaleolitic sau mezolitic local reprezentat de complexe ca cele de la Cuina Turcului sau Ceahlău, a două curente principale. Un val de populaţie de origine thessaliană care se deplasează rapid spre nord după ce se pare că la sud de Dunăre a incorporat tradiţii Lepenski Vir. Este o mişcare timpurie surprinsă la Gura Baciului (jud. Cluj) şi Cârcea (jud. Dolj) urmată de o largă răspândire a culturii Starcevo-Criş. CeI de al doilea curent poate fi caracterizat drept pontic şi lui i se pot atribui complexe ca cele de la peştera "La Adam" şi Soroka II (strat 2-3). Numai că în acest de al doilea caz nu apar cu destulă evidenţă factorii care au contribuit la neolitizarea grupeIor respective. Absenţa unor elemente culturale străine permit să se facă propunerea că aici este vorba doar de un proces de difuziune a unor idei care au fost adaptate la realităţile mediilor locale. La limita dîntre mileniul VI şi V şi în cursul mileniului V î. H. aproape întreaga Europă centrală şi vestică este neolitizată şi sunt înregistrate primele fenomene de acculturaţie în nordul Europei. În primul caz este vorba de apariţia ceramicii în medii care păstrează un mod de viaţă mezolitic (practicarea exclusivă a culegerii şi vânătorii) şi un utilaj litic din os şi corn de tradiţie mezolitică. Este cazul culturii Ertebǿlle în SV Scandinaviei şi a grupului cu ceramică decorată cu impresiuni de pieptene, alveole şi mărturică răspândit din Finlanda pînă în NE Poloniei (Cornb Pottery Stil I, Sperrings, Dubiceai, Narva, Serowo). Prima cultură propriu-zis neolitică în această arie nord-europeană este cultura paharelor în formă de pâlnie care va atinge, la o dată mai recentă (mil. III î. H. ), Suedia centrală. Concomitent cu progresele care se înregistrează în Europa nordică şi estică are loc, la mijlocul mil. IV î. H., o migraţie care este responsabilă de introducerea, în Britania şi Irlanda, a unor culturi neolitice deja evoluate (de ex. cultura Windmill Hill) cu clare afinităţi continentale. Un fenomen similar cu acela care se petrece în Europa se constat ă în Asia în afara ariei care poate fi considerată ca arie nucleară a neoliticului, cu deosebire că

aici, condiţiile geografice au făcut ca difuziunea noii forme de economie să se producă cu mult mai mare încetineală. În ciuda informaţiei incomplete se poate afirma că în părţi din Asia centrală (ex. Kazahstan) datorită contactelor cu sudul s-a realizat trecerea la neolitic la o dată destul de timpurie (mil. V-IV î. H.). Problema este în ce măsură trecerea la producerea hranei, cu o dezvoltare deosebită a creşterii vitelor în Mongolia şi Transbaikalia, s-a realizat independent de evoluţiile din restul Asiei centrale. Sigur este că descoperirile din valea Kerulen, din regiunea Tamtsagbulak, din valea Onon (Mongolia), ca şi cele din Cis- şi Transbaikalia surprind un moment uşor anterior domesticirii vitelor mari. Prezenţa râşniţelor în aşezări constituie însă un indiciu că în Transbaikalia s-a dezvoltat şi cea de a doua ramură a economiei productive - cultivarea plantelor. Din această arie este adoptată, în mileniul IV î. H., de către populaţii de vânători şi pescari din Siberia Occidentală, ceramica, fără ca această inovaţie să însemne şi apariţia primilor producători de hrană. Acest ultim salt se înregistrează aici, abia în mileniul al II - ea î. H. Se pare că fenomenul este mai general, deoarece pe întreaga fâşie care se întinde din Siberia Occidentală pînă în ţările baltice şi NE Poloniei nu eixstă dovezi ale practicării agriculturii anterioare epocii bronzului. Din păcate, cercetarea dispune de date insuficiente pentru a înţelege procesul instalării economiei neolitice şi în sudul şi sud-estul continentului asiatic. Sigur este că acest salt este de timpuriu realizat de comunităţi aflate în zone mai înalte, respectiv în Belucistan după cum o demonstrează aşezări ca acelea descoperite la Rana Ghundai şi Mundigak. Începuturile cultivării plantelor şi creşterii animalelor par să fie mai recente în valea Indusului, dar diferenţa cronologică între platou şi vale nu poate să fie prea mare. Dovezi clare nu există însă. Este chiar surprinzător faptul că de abia nivele aparţinând culturii Harappa (mijlocul mil. III î. H.) constituie cele mai timpurii mărturii clare ale practicării, aici, a economiei productive. Marea dificultate în înţelegerea procesului de neolitizare a subcontinentului indo-pakistanez rezultă nu numai din data târzie la care se constată practicarea economiei productive, ci şi din imposibilitatea reconstituirii căilor de difuziune a unor specii de plante de origine vest-asiatrică, cum sunt grâul, orzul, lintea, mazărea care sunt cultivate alături de cele de origine sud-est asiatică cum sunt treştia de zahăr şi bananierul şi a unora de origine africană (sorgul şi diferite varietăţi de mei). În baza acestei evidenţe trebuie să se presupună că au existat contacte strânse între zonele

amintite fie pe mare, fie terestre care au determinat o bruscă trecere la agricultură şi creşterea vitelor, proces în care au fost integrate şi specii locale cum sunt bumbacul, orezul, unele plante oleaginoase (susan) şi domesticirea boului indian (Zebu). Pentru restul pensinsulei datele sunt mult mai recente - mileniul II sau chiar mileniul I. Î.H. pentru zonele mai sudice sau pentru provincia gangetică. Nu sunt uşor de stabilit condiţiile în care a avut loc adaptarea cultivării plantelor şi a creşterii animalelor în China actuală în ciuda faptului că descoperiri spectaculoase au fost efectuate pe valea Fluviului Galben în regiunea Kuang Chung, mai ales. Peste 400 de aşzări cercetate într-o arie geografică restrânsă atestă o mare densitate de populaţie şi preferinţa pentru zonele de leoss primar. Numai că această cultură neolitică, cultura Yangshao - reprezintă un stadiu relativ recent de evoluţie aşa cum rezultă, între altele, din complexitatea şi întinderea aşezărilor (ex. aşezarea de la PanP'o - Ts'un), a economiei şi prin calitatea ceramicii (ceramică pictată). Calitatea şi stilul ceramicii, ca şi data la care poate fi plasat acest complex cultural (mileniul IV î.H. în principal, poate şi mileniul V î. H.) obligă să se presupună că, în acest caz, este vorba de un fenomen târziu de difuziune în care contribuţia unor culturi din Asia Centrală cum sunt Anau şi Namazga nu este subestimat. La sud de aria geografică amintită, în valea Yangţe şi în sud şi sud-est a putut fi surprins un fenomen de acutturaţie concretizat în apariţia unei ceramici decorate cu şnurul în complexe care nu sunt asociate cu producerea de hrană. Un fenomen similar este bănuit pentru regiunile din nord fără să existe o confirmare arheologică. Trecerea la producerea de hrană în Japonia este strîns dependentă de continent, mai exact, de Coreea şi este extrem de târzie. Abia pe la cca 200 î. H. sunt introduse în insule bronzul, cultura orezului şi ceramica lucrată la roată. Acest moment este precedat de o lungă etapă de acculturaţie reprezentată de "neoliticul" de tip Jomon. Evoluţia neoliticului african este destul de greu de urmărit şi, mai ales, greu de explicat. Mai întâi pentru că există o mare diferenţă cronologică pentru adoptarea economiei productive între diferitele mari zone geografice ale Africii. În al doilea rând pentru că apar unele situaţii paradoxale cum este aceea pe care ne-o înfăţişază Egiptul şi Sahara. În funcţie de documentarea actuală se poate distinge între mai multe provincii culturale a căror evoluţie a căpătat aspecte particulare: Sahara, Africa de NE (cu două

subdiviziuni posible: Egipt-Sudan şi Etiopia-Somalia), Africa de Nord (fără Sahara), regiunea subsahariană. Fenomenul cel mai greu de explicat rămâne data timpurie stabilită pentru cele mai vechi complexe neolitice sahariene. Este vorba, în principal, de aşezarea de la Amekni unde, într-un nivel datat către 6000 î. H. , analizele polinice par a indica o operaţie de defrişare. Din acelaşi nivel provin două boabe de polen de mei posibil cultivat şi numeroase unelte pentru măcinatul boabelor. Nu există dovada creşterii animalelor. În schimb, este atestat faptul că vânătoarea constituie încă o ocupaţie importantă. Ceramica contemporană nivelului timpuriu de la Amekni este grosolană. Puţinătatea dovezilor aduse în favoarea practicării cultivării obligă, pînă la descoperirea unor dovezi mai concludente, să se formuleze o serie de rezerve faţă de interpretarea situaţiei din această staţiune. Şi aceasta, cu atit mai mult, cu cât, abia din mileniul IV î. H. sunt documentate, şi în Sahara şi în restul Africii de nord, comunităţi care practică fermajul mixt (Meniet: cca. 3450 î.H.;Amekni,nivelele superioare) sau comunităţi neolitice pastorale (din Sahara centrală). Data mai târzie a acestor complexe impune acceptarea ideii unei legături cu centrul mai vechi egipteano-sudanez. Evident, această dependenţă nu contrazice ideea aportului comunităţilor africane la domesticirea unor specii locale cum este boul sau diferitele varietăţi de mei. În cazul Egiptului nu există nici un dubiu în legătură cu originea asiatică a neoliticului de aici. Căci în ciuda faptului că în epipaleolitic (faza Sahala) apar grupe de recoltatori procesul nu pare să se finalizat. Rezultatul a fost că cea mai veche cultură neolitică - Fayum A - are o dată târzie (mijlocul mileniului V î. H.). La aceasta se adaugă şi fapul că speciile de animale şi plante sunt de origine asiatică şi nu Iocală. Sudanul, Etiopia şi Somalia sunt strîns legate de centrul egiptean, deşi se deosebesc de acesta prin locul pe care-I joacă diferitele specii locale de animale şi plante în economia acestor zone. Trecerea la neolitic pe coasta atlanto-mediteraneană a Africii nu poate fi disociată de fenomenul neolitizării Mediteranei occidentale şi centrale. Deşi, în capsianul superior se surprinde tendinţa de utilizare mai completă a resurselor vegetale locale, tendinţă documentată prin prezenţa rîşniţelor în "escargoterii" nu există dovadă că trecerea la neolitic s-a realizat independent. Difuziunea ceramicii cardiale în Africa de nord şi apoi a ceramicii e:anelate, circulaţia obsidianei dinspre Lipari spre zonele Maghrebului impun concluzia că neolitizarea acestor zone nu poate fi judecată independent de fenomenul cardial. De altfel, nu există dovezi mai timpurii

de mijlocul mil. 1V (3500 î. H. la Khanguet şi Mohamed Tahar) şi acestea privesc nu forma de economie, ci numai prezenţa ceramicii în contexte capsiene târzii. Difuziunea unor forme de economie productivă în restul continentului african este în strînsă dependenţă de modificările climatice care afectează Sahara. Procesul de desecare al Saharei este relativ îndelungat, dar deja în mileniul al IV-lea î. H. evoluţia a început să se accelereze. Rezultatul imediat este începerea declinului centrului din Hoggar dar, în ciuda acestui fapt, cultura sahariană are suficientă forţă pentru a influenţa evoluţia zonelor deşertice şi semideşertice din apropierea Nilului central, fără a ocupa valea Nilului (nu există cultură sahariană decât pînă la 100 km distanţă de Nil). O accentuare bruscă a aridităţii la sfârşitul primei jumătăţi a mileniului III î. H. a provocat o irupere a populaţiei umane şi animale spre zone mai favarabile vieţii şi, sub această presiune, are loc trecerea la cultivarea şi creşterea animalelor în Africa de la sud de Sahara. Procesul este destul de complex şi este asociat cu o serie de migraţii care afectează, la intervale regulate, continentul. Ca durată se întinde între sfârşitul mileniului III î. H. şi secolul V e.n. când se întîlnesc primele populaţii pastorale în Africa de Sud (Zambia, Rodesia, Transvaal). În continentul american cele mai timpurii complexe culturale care practică cultivarea plantelor se situează în zonele înalte ale Mesoamericii, mai exact, pe pantele estice ale masivului Sierra Madre (faza lnferrnillo). Data este în jur de 7000 î. H. pentru cea mai timpurie atestare a tigvei, bostanului, ardeiului, avocatierului şi în jur de 5000 î. H. pentru cea mai timpurie cultivare a porumbului (Tehuacan). Este posibil ca aproximativ în aceeaşi vreme să fi avut loc procesul domesticirii fasolei în zonele înalte din nordul Perului. Presupunerea se întemeiază pe dimensiunile şi culoarea boabelor de fasole descoperite în sălaşuri amenajate în peşteri în regiunea muntnasă. a Perului (peştera Tres Ventanes). Chiar dacă această presupunere este exactă, inovaţia nu a produs o răstumare în modul de existenţă al comunităţilor Iocale întrucât au trebuit să treacă aproape trei milenii pentru a se ajunge la utilizarea pe scară largă a acestei specii. Abia, în mileniul al IV-lea î.H. îşi face apariţia pe coasta centrală peruviană, cea mai veche cultură neolitică preceramică, cultura cultivatorilor de fasole şi de bumbac. Dacă data ohţinută pentru fasole este exactă atunci se poate admite o evoluţie independentă a Perului faţă de centrul mesoamerican, dar numai pentru unele specii (fasole, burr:bac; jiquima, cartof). Alte specii, cum este porumbul a fost introdus în sud ca urmare a unei importante migraţii pornită probabil din Ecuador la

mijlocul mileniului al II-lea î. H. Dependenţa Americii de Nord de centrul mexican este şi mai evidentă. Prima dovadă clară o constituie data târzie a celor mai vechi culturi agricole cunoscute (cultural Cochise), datată la mijlocul şi a doua jumătate a mileniului al III-lea î.H.). Pe de altă parte, descoperiri arheologice recente au demonstrat că Mexicul central şi de coastă a influenţat dezvoltarea regiunii de SE şi SV a Statelor Unite. Există dovezi ale prezenţei mexicane în Arizona şi New Mexico (ceramică, tipuri de aşezări, arme, podoabe) şi de integrare a acestor zone într-un circuit de schimb de materii rare cum sunt obsidiana şi turcoaza. Rezultatul a fost extinderea zonei producătorilor de hrană spre nord într-un răstimp foarte îndelungat. Practic perioada se întinde între 2300 î. H. şi 800 e.n. când porumbul devine principala plantă de cultură a populaţiilor de pe Mississipi. Dacă se are în vedere tot camplexu! de aspecte pe care le îmbracă trecerea de la economia prădalnică la economia întemneiată pe producerea mijloacelor de subsistenţă şi, mai ales, dacă se iau în considerare diferitele moduri în care noua formă de economie este acceptată de o comunitate sau alta, atunci trebuie să se recumoască că trecerea la neolitic nu s-a realizat uniform. Mai ales, decalajul în timp între ariile extreme de neolitizare, datele foarte timpurii stabilite pentru unele ansambfuri culturale neolitice, diversitatea de tipuri de comunităţi neolitice, prezenţa în unele spaţii geografice a unor specii de animale şi plante străine de fauna şi flora locală impun accceptarea ideii că adoptarea şi progresul economiei, neolitice este un fenomen extrem de complex şi de divers din care nu lipsesc invenţia, difuziunea, migraţia şi acculturaţia. Adoptarea unuia sau a două elemente tehnologice secundare cum sunt ceramica sau tehnica şlefuirii pietrei fără ca aceasta să altereze formule tradiţioale de obţinere a mijloacelor de subsistenţă este rezultatul unui proces de acculturaţie datorat contactului cu grupe mai avansate. Criteriul fundamental în sesizarea unor asemenea procese rămâne caracterul economiei, importanţa vânătorii, culegerii sau pescuitului în alimentaţie şi caracterul sezonier al aşezărilor. Complexele cu ceramică decorată cu alveole şi pieptenele în tot NE Europei, complexele cu ceramică din Siberia Occidentală, chiar fazele timpurii ale culturii cardiale în bazinul vestic al Mediteranei şi, în parte, cultura Rzucewo de pe litoralul sudbaltic sunt exemple tipice pentru a ilustra acest fenomen. În rest, se poate vorbi de difuziune şi de migraţie ca de

două fenomene distincte, dar complementare. Migraţia înseamnă împlântarea unor grupe de populaţii străine alături de sau într-un mediu mezolitic local şi este relativ uşor de distins de ceea ce numit difuziune care presuspune mai ales circulaţia ideilor şi aplicarea lor creatoare de către populaţii mezolitice care au venit în contact cu aceste idei noi. Răspândirea largă şi relativ rapidă a culturii StarcevoCriş poate fi considerată ca un fenomen de migraţie dacă se ţine seama de caracterul microasiatic sau mediteraneean al faunei (predomină oaia, capra şi măgarul în fauna domestică). Rolul jucat însă de elementele mezolitice locale trebuie să fi fost important de vreme ce, la Gura Baciului, pare să existe dovada incorporării tradiţiei Lepenski Vir într-un ansamblu cultural a cărui origine trebuie căutată în cultura proto-Sesklo. Situaţia este sensibil diferită în Europa centrală şi nordvestică. Că neolitizarea întregii Europe centrale şi nord-vestice este legată de rapida difuziune a purtătorilor culturii cu ceramică liniară o dovedesc datele de cronologie absolută şi similitudinile culturale în diferitele zone de expansiune. Caracterul instructiv al acestei culturi în ariile ei vestice de difuziune rezultă, între altele, şi din absenţa oricăror legături cu tradiţiile mezolitice locale. Explicaţiile nu sunt uşor de găsit, dar se poate presupune că este posibil ca o parte din grupele de vânători-pescari-culegători să se fi retras în faţa cultivatorilor danubieni în zonele propice modului lor de existenţă. Acelaşi lucru se poate afirma în legătura cu neololiticul deplin dezvoltat din Anglia. Fenomene similare au putut fi surprinse şi în Africa sau America. În cazul difuziunii procesul este mult mai subtil şi mai complex. Elementele străine împrumutate sunt integrate într-o formă specifică, proprie. Exemple clasice de difuziune pot fi considerate trecerea la neolitic în Thessalia, constituirea culturilor danubiene, apariţia culturii Bug-Nistru. Legăturile Balcanilor cu Orientul Apropiat, în special, cu Anatolia sunt clare (ceramică, motive decorative, idoli), unele specii de animale (oaia, capra) şi plante (emmer), dar aportul comunităţilor locale este evident, între altele, în realizarea celei mai timpurii domesticiri a boului de către comunităţile neolitice thessaliene sau cretane. Acelaşi lucru se poate afirma în legătură cu cultura liniară în aria ei originară. Fără îndoială, contactele cu grupele Starcevo-Criş au determinat procesul de neolitizare al Europei centrale. Dar, de la început, se constată, din compoziţia faunei în care proporţia este în favoarea bovinelor că, populaţia locală a procedat selectiv şi creator. Poate şi mai clară apare contribuţia substratului local în aria culturii paharelor în formă de pâlnie a cărei dezvoltare este în mare măsură

rezultatul influenţelor exercitate de culturile danubiene târzii (Lengyel, în principal). Extinderea habitatului dineolo de limita pămînturilor de loess şi a pămăinturilor negre, preferate de purtătorii culturii cu ceramică liniară, introducerea creşterii vitelor. eventual asociată cu transhumanţa, importanţa tradiţiei rnezolitice în prelucrarea silexului şi chiar în suprastructură etc. sunt rezultatul acestui proces de acceptare selectivă a unor noi forme de existenţă. Rezultă limpede din cele câteva elemente menţionare pînă acum că, indiferent de forma în care noua economie s-a instalat - difuziune, migraţie sau acculturaţie importanţa fondului local nu poate fi subestimată. Acest fond local este responsabil de diversitatea de forme pe care o îmbracă economia neolitică, de conservarea, în unele cazuri, a unui utilaj litic de tradiţie mezolitică şi chiar ale unor elemente de suprastructură cum este ideea mormîntului colectiv care supravieţuieşte în megalitismul Europei Occidentale sau obiceiul ofrandelor făcute în mlaştini în aria culturii paharelor în formă de pîlnie. În sfârşit, progresul lent şi gradat al economiei neolitice expiră existenţa, în spaţii geografice reiativ restrînse, a unor populaţii cu sisteme economice diferite, între care, trebuie să se fi stabilit raporturi- foarte precise (de dominanţă sau de schimb) aşa cum este cazul grupelor de vânători şi culegători din Tamaulipas, Nuevo Leon şi Texas. Un aspect important legat de instalarea economiei productive este acela al cauzelor care au determinat unele comunităţi umane de a abandona modul de viaţă vânătoresc şi de a adopta forme noi de obţinere a mijloacelor de subsistenţă. Punctele de vedere oscilează între o opţiune dictată de schimbările climei urmată de transformări în habitatul speciilor de animale şi plante şi puncte de vedere care pun accentul pe presiunea demografică şi relaţiile speciale sau privilegiate stabilite între o comunitate dată şi unele specii de animale. Ultimile două ipoteze merită să fie, măcar în treacăt, menţionate. Prima porneşte de la observaţii arheologice din Levant care au confirmat o creştere demografică sesizabilă în îndesirea aşezărilor şi în extinderea suprafeţei lor. Acest fenomen coincide cu o întindere a stepei în dauna pădurii Sub această dublă presiune colectivitătile umane au fost obligate să opereze asupra lor însăşi şi să găsească un răspuns cultural, ajungându-se la ceea ce P. Ducos numeşte prote-élévage şi care a însemnat, în fapt stabilirea de relaţii privilegiate cu unele specii precum boul, căprioara, capra.

Nu se poate pierde din vedere însă şi amănuntul că, în aceeaşi arie geografică, descoperiri ca acelea de ia Abou Gosh, Tell Mureybet, Beidha, Tbeik care au scos la lumină, în nivelele mezolitice figurine reprezentînd, de regulă, boi şi măgari, par să sugereze locul jucat de aceste specii în reprezentările mitice ale unor grupe umane. În consecinţă, se poate specula şi asupra rolului religiei în îmblînzirea şi domesticirea animalelor. Cel de-al doilea aspect priveşte mărturia timpului de lucru destinat obţinerii subsistenţei, creşterea efortului fizic, necesitatea respectării unui calendar, sporirea gradului de nesiguranţă în ceea ce priveşte asigurarea subsistenţei de unde şi opinia lui Sahlins, urmat de Gabriel Camps, care leagă începuturile elaborării mitului "Vîrstei de aur" sau a Paradisului pierdut de aceste înprejurări. De notat şi creşterea importanţei proprietăţii de grup prin scoaterea din circuitul bunurilor de liber acces a unora dintre resursele naturale (depozite de silex, minereuri, sare), ca şi a produselor rezultînd din efortul unei familii sau ale unui individ (plante cultivate, animale domestice, pomi plantaţi). Aceasta înseamnă atingerea gravă a principiului redistribuţiei generalizate, ca şi a liberului acces la resurse. De aici şi opoziţia care apare între provizii comunitare şi provizii private, ca în aria culturii Valdivia (Ecuador). II. Economia neolitică Trecerea la neolitic a determinat o extraordinară diversificare a activităţilor economice. Ramurile priacipale ale economiei rămân creşterea vitelor şi cultivarea plantelor, dar ponderea ficăreia dintre ele nu a fost mereu egală, ci a variat în funcţie de condiţiile ecologice locale şi de gradul de dezvoltare al tehnologiei şi al cunoştinţelor. Există comunităţi exclusiv cultivatoare, ca de pildă, cele cunoscute din continentul american cu excepţia Perului unde, din cultura Chavin (mileniul I î. H.) se întilnesc şi unele animale semidomestice cum sunt lama sau alpaca şi porcul de Guinea. În arii mai restrînse şi pentru perioade mai scurte de timp situaţii similare au putut fi surprinse şi în Lumea Veche. O situaţie contrară o întîlnim la unii producători de hrană din Europa ca cei de la Soroka II (2-3), Zamil'iKoba, Taş Ayir, Kamennaia Moghila care cresc unul sau mai multe animale domestice fără să practice

concomitent cultivarea plantelor. Pe de altă parte, este un fapt dovedit că raportul dintre hrana produsă de om şi aceea obţinută prin mijloace tradiţionale, vânătoare, pescuit, culegere, recoltare nu a fost totdeauna în favoarea aceleia dintâi. Din acest punct de vedere situaţiile sunt extrem de variabile şi cu greu se pot stabili anumite norme generale. De regulă, un procent scăzut al mijloacelor de subsistenţă produse de om constituie o caracteristică a culturilor neolitice vechi. De exemplu, la Jerichon, în protoceramic, în faza A, vânarea gazelei şi pescuitul şi poate recoltarea în continuare a gramineelor sălbatice ocupă un procent însemnat în procurarea hranei. Este drept că în cazul unor staţiuni neolitice preceramice de pe litoralul estic al Mării Mediterane şi în Irak locul exact al gazelei nu este precizat suficient, nu procentual, ci ca statut. În mod obişnuit, acest animal este socotit a fi obiectul vânătorii. Dar, există o serie de fapte care permit să se admită dacă nu o posibilă domesticire a gazelei în fazele cele mai vechi ale neoliticului preceramic, măcar capturarea şi ţinerea ei în ţarcuri. Cele mai sugestive situaţii sunt cele surprinse la Jerichon şi Nahal Oren. În preceramicul A de la Jerichon, de exemplu, 36,91% din oase sunt de gazelă, iar la Nahal Oren, procentul creşte pînă la 90%. La aceste proente se adaugă şi constatarea că, cel mai mare număr de animale sacrificate îl reprezintă animalele imature. Observaţiile semnalate întregite cu ştiri din Egiptul faraonic fac probabilă admiterea, pentru zona amintită, a unei etape anterioară domesticirii oii şi caprei întemeiată pe creşterea în turme a gazelei. Datele statistice şi morfologice acumulate pînă în pre zent susţin o atare ipoteză. Este dificil însă să se accepte o situaţie similară pentru cerb şi căprioară în regiunile continentale ale Europei. Importanţa vânatorii în alte staţiuni neolitice timpurii este dovedită şi de împrejurarea că la Suberde (Anatolia) 90% din faună aparţine unor specii sălbatice, iar în cardial, deşi producerea mijloacelor de subsistenţă deţine un loc relativ important, fauna salbatică pare să depăşească ca procent fauna domestică. În ariile nord-dunărene şi european-centrale de difuziune ale culturii Starčevo-Criş, creşterea animalelor şi vânătoarea sunt de pondere egală, dar se pot surprinde unele fluctuaţii de la o aşezare la alta. De abia în culturile cu ceramică liniară şi Tisza se constată descreşterea vânătorii, creşterea importanţei animalelor domestice şi direcţionarea vânătorii spre acele specii care pot fi capturate şi domesticite (mistreţ şi zimbru). Nu există

în nici un caz evoluţii uniforme. Astfel, în aşezarea de la Brzesc Kujawski (Polonia) s-au putut surprinde modificări în raportul cultivare/creşterea bovinelor/vânătoare/alte forme de obţinere a hranei în cele două faze ale culturii danubiene (Bandkeramik şi Lengyel). Creşterea treptată a ponderii în alimentaţie a plantelor cultivate a putut fi stabilită în America Centrală. Aici, în faza Infernillo (mil. VII î. H.) hrana produsă deţine, în raport cu aceea obţinută prin culegere şi vânătoare, un procent infim. În fazele următoare, Ocampo şi La Perra, procentul ei creşte numai până la 10-15%. Abia odată cu realizarea unei specii productive de porumb, cu trecerea la o cultivare complexă care foloseşte sistemul defrişărilor prin ardere se ajunge ca speciile cultivate să crească simţitor ca pondere. O situaţie identică s-a întâlnit la cultivatorii de bumbac şi fasole din Peru şi în faza protoagricolă din Africa de Vest. În sfârşit, descoperirile de la Hacilar (Turcia) atestă că în unele zone fenomenul a continuat până la sfârşitul neoliticului şi chiar în chalcolitic. Principalele plante de cultură au fost grâul (emmer şi Einkorn, grâul de pâine), orzul (ambele în Orientul Mijlociu şi Apropiat şi Europa), meiul (cu diferite varietăţi în Africa şi Asia), orzul (în Asia de Sud şi de sud-est), fasolea (în America centrală şi de sud) şi porumbul (pentru întreaga Americă). Alături de aceste specii au fost cultivate, încă din complexe neolitice foarte vechi, plante care au jucat un rol complementar în alimentaţie (mazărea, bobul, lintea, pomii fructiferi, pepenele, susanul, cultivate în Lumea Veche; bostanul, ardeiul, avocatierul, floarea soarelui şi plantele cu tuberculi sau bulbi în Lumea Nouă, Africa şi insulele din SE Asiei) sau plante textile (inui, bumbacul). Tehnicile cultivării plantelor nu au fost identice. Ele au variat de la o zonă la alta şi de la o perioadă la alta în funcţie de calitatea solului, de caracterul vegetaţiei, de regimul ploilorşi, evident, de nivelul cunoştinţelor şi al uneltelor de care dispuneau comunităţile respective. Există suficiente dovezi pentru a susţine practicarea timpurie, în unele zone, a irigaţiei simple (Jerichon A, Samarra, în unele statiuni neolitice din cîmpia Konya (din Anatolia), în vreme ce caracteristica generală rămâne practicarea cultivării uscate, cu amenajarea, de regulă, a ogoarelor prin defrişarea pădurii. Utilizarea acestei tehnici şi preferinţa pentru solurile uşoare mai comod de lucrat în

condiţiile unei tehnologii primitive este demonstrată de marea mobilitate a unor grupe culturale (cultura chasseană, cultura Criş, cultura cu ceramică lineară, cultura Haiaf, cultura pre-maya sau a cultivatorilor de bumbac şi fasole din Peru) şi de analizele polinice care atestă regresul pădurii şi ocuparea sistematică a terenurilor cultivabile (Franţa, Ţările de Jos, Anglia, Polonia). Nu se cunoştea pentru cea mai mare parte a acestei perioade nici un mijloc artificial de îngrăşare a solului. Sigurul îngrăşămînt natural rezulta din procesul însuşi de amenajare a ogoarelor (defrişarea prin ardere furnizînd şi un îngrăşămînt potasic) şi din cultivarea, ca plante adiacente, a rnazărei, bobului şi iintei care au proprietatea de a îmbogăţi solul cu azot. În rest, se poate presupune folosirea gunoiului de la vite ca ingrăşămînt, dar nu ca rezultat al unor practici intenţionate, ci prin închiderea unor turme de animale în ţarcuri sau simpla lor paştere pe mirişte. Treptat în afară de găsirea unor soluţii de ameliorare a solului (drenări, asanare, irigaţie, îngrăşare) se realizează şi alte progrese tehnologice. Lanurile încep să fie plivite, iar recoltatul şi treieratul încep să fie făcute cu grijă. Existenţa unor probe de cereale de mare puritate, neamestecate cu alte specii de cereale sau cu seminţe de ierburi sălbatice (ex. un depozit de emmer descoperit în cultura Dimini) constituie dovada arheologică a acestor practici. Aproape în întreg neoliticul uneltele agricole rămân plantatorul, documentat prin descoperirea de sfere perforate în Jerichon A şi în cardialul spaniol şi francez (Cueva de la Sarsa, Gazel la Sallèles) şi săpăliga (eventual din piatră sau corn). Caracterul rudimentar al acestor unelte explică preferinţa pentru anumite categorii de soluri, ca şi dimensiunile reduse ate ogoarelor. Se pare că în momentul în care încep să fie ocupate şi solurile marginaIe, mai greu de Iucrat cu aceste unelte primitive, s-a produs un salt tehnologic important, şi anume s-a inventat o unealtă care lasă brazde în sol. Este de adăugat că în ciuda progreselor exploatarea pământului rămâne nerentabilă, pământul cultivabil este folosit prin rotaţii ciclice care se repetă după o pauză de 5-10 ani, iar productivitatea la hectar rămâne scazută. În legatură cu acest aspect trebuie citate cercetarile lui Milisauskas şi J.Kruk asupra microregiunii Bronocice (Polonia). Asemenea studii au atras

atenţia asupra creşterii suprafeţei cultivate şi prin utilizarea categoriilor de soluri evitate de predecesori. Astfel, în vreme ce purtătorii culturii lineare cultivau doar 8,6% din sol, în cultura paharelor în formă de pâlnie suprafaţa arată a ajuns la 63,9%. Calitatea solurilor (tip D şi E) pretindea o unealtă perfecţionată, ca şi folosirea animalelor de tracţiune, ambele detectate în aria acestei culturi. Chiar aici la Bronocice a fost descoperit, în gr. 34-Al (cca. 3340-3180) un vas decorat cu un car incizat. Iar în aşezarea de la Kreznica Jara, într-un complex aparţinând aceleiaşi culturi, a apărut o toartă de vas decorată cu o pereche de boi înjugaţi. Principalele animale domestice au fost câinele, oaia şi capra, poate gazela (care deţin un primat cronologic absolut), boul şi porcul (pentru Lumea Veche), lama, alpaca, porcul de Guineea şi curcanul (patru specii incomplet utilizate) pentru Lumea Nouă. Calul domesticit relativ timpuriu în spaţiile ponto-caspiene va provoca o revoluţie în existenţa restului Lumii Vechi abia începând cu sfârşitul neoliticului. De adăugat, că diminuarea procentului de carne din alimentaţie a avut efecte negative asupra sănătăţii. Studiile antropologice confirma apariţia, o dată cu trecerea la neolitic, a bolilor de nutriţie. Trebuie specificat că nu s-a dovedit că totalitatea animalelor domestice era destinată consumului zilnic. Dimpotrivă, se poate admite că, în majoritatea cazurilor, se consumau mai ales derivate. Apariţia strecurătorilor dar mai ales vasele de la Kösk Höyük decorate, între altele, cu o scenă de muls, confirmă folosirea laptelui şi a brânzei. Pe de altă parte, există dovezi privind accesul exclusiv al elitei la consumul unor specii, ca şi scopul ritual pentru care unele animale erau crescute. Astfel, la Cerros (coasta de SE a golfului Carozol, N. Belize), Cozumel şi Seibal căprioara şi unele specii marine (scoica, broasca ţestoasă) aveau un statut aparte. Totodată s-a constatat inexactitatea ideii că aceste comunităţi depindeau de cultivare. Dimpotrivă, s-a dovedit că un procent semnificativ de hrană (42%) îl deţine fauna marină. Pe de altă parte, unele specii terestre (căprioara) şi unele acvatice (scoica, broasca ţestoasă) aveau şi funcţie ceremonială şi că accesul la acestea era rezervat elitei. Aceste constatări rezultând din observarea unor complexe arheologice târzii sunt confirmate şi de nivele mai vechi, chiar preceramice,

în care ponderea vânatului, pescuitului, a colectării de fructe de mare, scoici şi melci este foarte importantă. Progresele înregistrate în aceste două ramuri principale ale economiei se subsumează deci în extinderea suprafeţei cultivabile pe solurile marginale sau grele, în aclimatizarea sau domesticirea a noi specii, în tendinţa spre o anumită specializare zonală dictată de condiţiile locale, în trecerea la forme mai complexe de economie cu separarea sezonieră a crescătorilor de vite de cultivatori (transhumanţa) ceea ce a dus la deţinerea de turme mari şi Ia sistemul amenajarii „kraalurilor" ca în aria cullturii paharelor în formă de pâlnie, Michelsberg şi Windmill Hill, sau la introducerea sistemului de păzire a turmelor călare (în aria nord-pontică), în dezvoltarea utilajului agricol şi a tehnologiilor, în folosirea integrală a animalelor (carne, piele, lână, lapte, oase), şi în domesticirea unor animale de talie mare care ofereau o cantitate mai mare de carne şi care puteau fi folosite pentru căratul poverilor sau la tracţiune. Trebuie adaugată şi complicarea tehnologiilor agricole prin folosirea succesivă sau concomitentă a cultivarii riverane (pe soluri uşoare), pe soluri grele sau pe platouri înalte şi a agriculturii umede ca o alternativă Ia agricultura bazată pe defrişarea şi incendierea pădurii (v. aria culturii Samarra). Desimea şi întinderea aşezărilor, caracterul lor, posibilitatea de a realiza construcţii de o mai mare anvergură constituie indicii importante pentru înţelegerea nivelului de dezvoltare economică pe care l-a atins o comunitate sau alta. Neoliticul înseamnă şi divizarea economiei în trei mari ramuri. O ramură principală destinată obţinerii bunurilor de subsistenţă, sectoare anexe ale aceleiaşi ramuri (horticultura, leguminoase, tuberculi, rădăcinoase) şi ramuri anexe, reprezentate de diferite meşteşuguri, unele de foarte adâncă specializare (minerit, olărit, prelucrarea pietrei, osului, lemnului, metalelor, rotăria). Aşadar, alături de cele două ramuri economice principale este documentată existenţa unor activităţi al caror scop era satisfacerea unor necesităţi sau comodităţi sporite în raport cu epocile anterioare. Se are în vedere construirea casei, lucrarea unor piese de mobilier, realizarea unor

recipiente din piatră, lemn sau ceramică destinate preparării, consumării sau depozitării

alimentelor,

lucrarea

din

fibre

animaIe

sau

vegetale

a

vestmintelor, realizarea unor piese de podoabă din metal preţios, piatră, scoică, os, corn, aramă, chihlimbar. Casele mari dreptunghiulare din aria culturii cu ceramică liniară, casele trapezoidale din aria culturii Lengyel, platformele din aria culturii Cucuteni - Tripolie, locuinţele din piatră de la Kiroikhitia, casele comune din Peru, templele megalitice malteze, unele lucrarăi de fortificaţie cum sunt cele de la Jerichon ca şi unele modele de lut (ex. cel descoperit la Căscioarele) ne dau măsura măiestriei constructorilor neolitici. Olăritul a cunoscut progrese rapide prin inventarea cuptorului de ars oale care a permis obţinerea unor temperaturi foarte înalte (pentru arderea ceramicii gumelniţene cu grafit era necesară o temperatură de aproximativ 1050 °C) şi reglarea tirajului de aer în cuptor. Această experienţă a fost indispensabilă în activitatea celor dintâi metalurgişti. Fragmentele de stofe ţesute (Catal Hüyük, Sitagroi, Peru) sau împletite din bumbac (Peru), impresiunile de ţesătură de pe ceramică, prezenţa greutăţilor de la războiul de ţesut şi a fusaiolelor în aşezări dovedesc că folosirea fibrelor animale şi vegetale pentru lucrarea vestmintelor sau a unor piese ceremoniale (pentru înfăşatul morţilor) este înregistrată la o dată foarte timpurie ceea ce presupune existenţa deja a unei experienţe acumulate în perioada precedentă. În acest context este necesar să se adauge că dezvoltarea acestor meşteşuguri nu a avut o distribuţie generală. în aria Bronocice, de pildă, fusaiole şi greutăţi au apărut numai în aşezarea principală, nu şi în aşezărilesatelit. Acestor activităţi trebuie să Ii se adauge depistarea şi exploatarea unor materii prime rare - silex, pietre dure (dolerit, neferit obsidian), metale sau minereuri metalifere, sare, chihlimbar. şi este interesant că în funcţie de necesităţi şi de posibiliăţile tehnice sau de gradul de cunoştinţe dobândit avem de-a face cu mici exploatări de suprafaţă, săparea de puţuri sau organizarea de galerii pornind de la un puţ de bază. Mai ales în exploatarea silexului şi a obsidianei s-a putut constata această varietate de tehnici.

Observaţii privind exploatările miniere au putut fi efectuate în zona atlantică a Europei Occidentale (din sudul Scandinaviei şi până în Portugalia) şi, mai ales, în Polonia cu cunoscutele mine de la Krzemionki şi Swieciechaw. Obsidiana era obţinută prin exploatari de suprafaţă sau în mici puţuri. Este de presupus că în aceeaşi manieră erau exploatate arama nativă sau minereurile metalifere. Abia din perioada chalcolitică se cunosc exploatări de minereuri de aramă de mai mare amploare, la Rudna Glava (Jugoslavia) a cărei funcţionare datează de la începutul culturii Vinča (Vinča-Plocnik I) şi, mai ales mina de la Aibunar (Bulgaria) a cărei perioadă de maximă exploatare a zăcământului se plasează la sfârşitul chalcoliticului nordbalcanic, respectiv, în Karanovo VI - Gumelniţa. Fără să existe dovezi concrete se poate admite exploatarea, alături de nisipul aurifer, a aurului din filon (aşa numitul Berggold) relativ uşor de detectat printr-o analiză spectrală. Sarea nu era încă exploatată în stare gemă. Descoperirea unei instalaţii aparţinând grupului Pleszow al culturii Lengyel, la Barycz (Polonia), a dovedit că cele dintâi exploatări saline cunoscute se rezumau la solidificarea apei sărate în forme care-i asigurau o circulaţie mai comoda. Chiar în absenţa tuturor elementelor necesare unor astfel de operaţii (instalaţii, bazine, forme de solidificat) vechimea şi continuitatea de vieţuire în zona unor izvoare sărate cum sunt acelea de la Solca (jud. Suceava), ca şi prezenţa unor forme ceramice neobişnuite ca tehnică şi grosime a pereţilor, impun concluzia că cele mai timpurii exploatări saline sunt cele aparţinând culturii Criş şi se grupează în Bucovina. Probele trebuie să fie considerate ca inaugurând o activitate economică deosebită (briquetage şi schimb) ale cărei prelungiri târzii le întâlnim la Barycz. Există suficiente dovezi pentru a susţine exploatarea chihlimbarului pe coasta sud-estică a Mării Baltice dovedită prin rarele apariţii ale unor piese de chihlimbar în cultura Lengyel sau în cultura cu ceramică decorată cu pieptenele dar, mai ales, prin cantităţile importante de obiecte de chihlimbar descoperite în cultura amforelor sferice. Prezenţa în mare număr a obiectelor finisate şi a chihlimbarului brut în aşezările culturii Rzucewo conduce la presupunerea că purtătorii acestei ultime culturi sunt primii care inaugurează exploatarea şi comercializarea, pe scară largă, a chihlimbarului.

În sfârşit, descoperirile de la Ali Kosh. Cayonü, Catal Hüyük, Sitagroi, Balomir şi Kephala, ca şi cele din chasseanul francez îngăduie să se admită nu numai o foarte timpurie cunoaştere a metalului (aramă şi plumb), ci şi practicarea unei veritabile metalurgii, evident de proporţii modeste. Dintre aceste activităţi adiacente, trei rămân de o importanţă excepţională: olăritul, mineritul şi prelucrarea metalelor . Toate trei au permis o adâncire a cunoştinţelor ştiintifice empirice, un progres deosebit în cunoaşterea legilor naturii, chiar dacă această cunoaştere constituia un secret profesional a cărui transmitere implica şi desfăşurarea unui anumit ceremonial magic. Cea mai mare parte a acestei producţii era destinată consumului intern. Aceasta înseamnă că în ciuda dezvoltării amintite, în ciuda faptului că sfera producerii mijloacelor de producţie s-a lărgit, nu s-a ajuns încă la despărţirea ei de sfera producerii mijloacelor de subsistenţă. Meşteşugurile, cu rare excepţii, constituie o ocupaţie ocazională şi nu presupun un grad prea mare de adâncire a diviziunii sociale a muncii. Trebuie să se adauge că, în principal, la acest nivel de dezvoltare circulaţia bunurilor în interiorul grupului este exclusă cu exceptia acelora care sunt distribuite conform regulilor reciprocităţii generalizate sau a acelora care sunt oferite contra unor servicii speciale, cum sunt practicile vrăjitoreşti. În rest, modul de viaţă neolitic presuspune o economie autarhică. Faptul că, în principiu, o comunitate neolitică dată îşi produce aproape toate bunurile de care are nevoie nu înseamnă încă că existenţa ei se desfăşoară într-o izolare completă. Dimpotrivă există dovezi că, la o dată destul de timpurie, se înregistrează o circulaţie relativ intensă a unor bunuri care deja pot fi divizate în cele două mari categorii - bunuri de prestigiu5 (ex. piese de podoabă din scoică Spondylus, scoici Dentalium, piese de metal, din chihlimbar) şi bunuri de întrebuinţare curentă, mai ales. materii prime (obsidiană), dar şi obiecte finite (topoare de dolerit, topoare de silex). Uneori aceste bunuri circulă la mari distanţe ceea ce presupune stabilirea unor rute terestre sau maritime. 5 În această categorie intră produse rare, în general, greu accesibile şi a căror circulaţie şi acumulare nu este posibilă decât respectând regulile schimbului de daruri sau schimburilor ceremoniale; ocazii speciale, schimb între persoane de rang egal, reciprocitate simetrică, încheierea de alianţe

Pentru Lumea Veche se cunosc deja, pe baza analizei, mai multe surse importante în schimbul cu obsidiana: Anatolia (cu două zone principale câmpia Konya şi regiunea lacului Van) pentru spaţiul cuprins între Golful Persic, Arabia Saudită şi Palestina, insula Melos pentru Mediterana orientală şi Egeea, insula Lipari şi Sardinia pentru Mediterana occidentală, inclusiv coasta africană (La Hergla în Tunis a fost descoperită, într-un context datând din mileniul IV Î. H., obsidiană de Pantelleria), spaţiul ungaro-slovac pentru Europa Centrală. Pentru restul Europei continentale se constată o circulaţie intensă a silexului galben de Grand-Pressigny, a silexului din prispa prebalcanică, a silexului de Prut sau a diferitelor varietăţi de silex exploatate în Polonia sau în teritoriile învecinate (Krzemionki, Swireiechow, Rugen, Volnîia). Că sunt schimbate şi produse finite este dovedit, între altele, de descoperirea topoarelor şlefuite din dolerit A lucrate la Seledin-en-Plussulien (Bretagne), în ins. Jersey şi în sudul Angliei (mileniile IV şi III î. H.) sau de circulaţia topoarelor din silex punctat a căror difuziune a putut fi cartată pe o rază de 500 km faţă de centrul de exploatare. Se poate bănui că descoperirea, la Barycz, a unor forme pentru solidificarea sării atestă că acea comunitate care s-a specializat în prepararea sării o facea nu numai pentru consumul propriu, ci şi în vederea vehiculării ei la distanţe care astazi nu mai pot fi reconstituite. Între bunurile de prestigiu se numără podoabele din scoică Spondylus care circulau dinspre câmpia Drama spre restul Peninsulei Balcanice şi teritoriul ţării noastre unde sunt întâlnite în contexte Hamangia sau Vinea (Almajelu) şi chiar mai departe, în Europa centrală şi vestică unde apar în morminte aparţinând culturii cu ceramică liniară. De asemenea, descoperirile actuale sugerează existenţa, deja în neolitic, a unui drum al ambrei de-a lungul marilor fluvii Vistula, Narew, Notec, Warta şi Odra. Este dificil de reconstituit de fiecare dată sistemul de intrare în posesie a acestor materii prime. Sigur, în unele cazuri, aveau loc expediţii pentru procurarea lor. Este cazul obsidianei din insula Melos şi afirmaţia se întemeiază pe larga circulaţie a obsidianei în Egeea; în vreme ce cea mai timpurie staţiune neolitică din Melos nu este anterioară neoliticului târziu. În alte cazuri, se poate admite că mineritul era o ocupaţie sezonieră a grupului instalat în preajma zăcămintelor respective (sare, silex), mai ales, când

lipseşte dovada unor exploatări de proporţii mai întinse. Sunt suficiente elemente pentru a admite că nu poate fi exclusă existenţa unor comunităţi specializate în asemenea măsură în exploatarea unei anumite materii prime încât au devenit dependenţi de practicarea exclusivă a acestei activităţi şi-şi obţin mijloacele de subzistenţă prin schimb. Este cazul comunităţilor aparţinând culturii paharelor în formă de pâlnie instalate în zona Swieciechow - Krzemionki. Principalele drumuri de uscat urmau văile unor fluvii sau râuri, iar circulaţia bunurilor trebuie să fi fost mediată de la o comunitate la alta, reţinându-se o parte din ele şi vehiculându-se restul mai departe. Este un sistem care explică rărirea produselor pe măsură ce se îndepărtează de centrul care le pune în circulaţie. Totodată trebuie să se presupună o Iargă dezvoltare a navigaţiei, ceI puţin pe coastele Atlanticului, în Marea Nordului, în bazinul Mării Mediterane, Mării Egee şi Oceanului Indian, ceea ce implică şi o perfecţionare a mijIoacelor de transport pe apă, eventual inventarea bărcilor cu pânză. Distanţele care legau diferite regiuni într-un circuit de schimb trebuie să fi fost, în unele cazuri, considerabile, aşa cum par să o dovedească tăbliţele cu scriere protosumeriană descoperite la Tărtăria. În ceea ce priveşte modalitatea de a efectua tranzacţiile se vorbeşte de schimb vizibil şi schimb invizibil. Pornind de la aceste observaţii se poate presupune ca intensificarea relaţiilor de schimb a dus, cu vremea, la apariţia noţiunii de valoare şi poate chiar la alegerea unor produse care făceau deja oficiul de „monedă primitivă" (sarea, scoici etc.). Nu este exclus că inventarea unui vehicul de transport cu roate şi amenajarea celor mai vechi drumuri (Sweet Track, Chilton Track şi Walton Track, Somerset levels, Anglia), să fi fost determinate de nevoia de a uşura transportul mărfurilor şi deplasarea oamenilor la mai mare sau mai mică distanţă. Nu este însă singura explicaţie care se poate da inventării unor mijloace de transport pe roata. Motive de ordin social nu sunt excluse în acest caz. III. Noi modalităţi de instalare în teritoriu Caracterul economiei a obligat comunităţile umane să locuiască pe acelaşi teritoriu cel puţin atât timp cât era necesar pentru semănarea,

supravegherea şi culegerea unei recolte. Acolo unde condiţiile ecologice impuneau lucrări speciale - drenări, asanări, terasări, săparea unor canale de irigaţie, permanenţa vieţuirii era o condiţie obligatorie. în zonele în care întinderea nesfârşită a pădurii şi epuizarea rapidă a solului impuneau amenajarea unor noi ogoare, deplasarea periodică era o necesitate vitală. Dar, chiar şi în acest sistem de cultivare a plantelor s-a putut constata refolosirea aceleiaşi aşezări după scurgerea unui anumit interval de timp (Bylany, Cehoslovacia, Köln-Lindenthal, Germania). Aceasta însemnează ca formă de economie şi relaţiile sociale pe care le-a generat, la care se adaugă condiţiiie naturale şi eventuala presiune a unor factori externi au determinat natura şi structura aşezărilor. Este vorba, mai ales, de caracterul fortificat sau deschis al aşezărilor care nu este în funcţie de elementul cronologic, ci de condiţiile particulare de existenţa ale fiecărei comunităţi. Astfel, Jerichon, aşezarea preceramica este deja fortificată cu zid prevăzut cu turn şi şanţ de apărare. Un alt aspect important este mărirea suprafeţei aşezărilorşi creşterea densităţii lor explicabilă prin sporirea numărului populaţiei şi prin stăruirea vreme mai îndelungată pe acelaşi teritoriu. în legătură cu acest aspect este necesar să se atragă atenţia asupra unor situaţii concrete legate de fenomenul sedentarizării. Mai întâi este vorba de faptul că în zona Bronocice aşezările aparţinând culturii cu ceramica liniara sunt concentrate într-o anumită zona ecologică. De regulă, ocupă terase riverane. Cu faza finală a culturii (Legyel-Polgar) se reduce numărul aşezărilor riverane şi creşte numărul aşezărilor situate în marginea podişului. În cultura paharelor în forma de clopot domina, de departe, aşezările din zona de platou. Cât priveşte dimensiunile aşezărilor, acestea sunt mici, de aproximativ 2-3 ha în liniara, de ex. Olasznica, având cca. 60-85 locuitori. Câtă vreme în cultura paharelor în formă de clopot locuinţele se diferenţiaza în raport cu întinderea şi numărul locuitorilor, aşezările mici (46) şi medii (7) oscilând între 5 şi sub 5 ha şi gravitează în jurul aşezării principale care măsoară 52 ha şi are o populaţie de peste 432 locuitori. O situaţie comparabila se cunoaşte din Ecuador. Tipul de locuinţă şi distribuţia locuinţelor în cuprinsul aşezării variaza

de la o arie culturală la alta în funcţie de posibilitatea de procurare a materialelor de construcţie, de natura şi evoluţia relaţiilor sociale din cuprinsul grupului respectiv. De exemplu, locuinţele de dimensiuni mari din cuprinsul culturii cu ceramica liniară sau cele aparţinând culturii Cucuteni pot fi eventual legate de întărirea organizaţiei gentilice sau a marii familii sau a grupului "Casă şi pământ" . După cum importanţa relaţiilor comunitare în Peru rezultă şi din dispunerea locuinţelor în jurul unei case centrale ("casa barbaţilor ?" sau casa obşteasca). Trebuie să se adauge că aproape fiecare aşezare conţine, pe lângă locuinţe, o serie de anexe gropi de provizii, silozuri, cuptoare de copt pâine sau ceramica care uneori ocupa o poziţie aparte în cuprinsul aşezării (Hacilar, Ariuşd). O menţiune specială se cuvine a fi făcută în legătura cu apariţia unor spaţii fortificate care nu prezintă urmele unei locuiri şi care sunt caracteristici unor culturi neolitice tirzii (Windmill Hill, Michelsberg, cultura paharelor în formă de pâlnie). Ele pot fi considerate drept expresia arheologică a modificărilor înregistrate în economia acestor grupuri culturale: importanţa pe care o ocupă creşterea vitelor, sporirea turmelor de vite şi posibila practicare a transhumanţei. În ciuda stabilităţii pe care o presupune cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, neoliticul înregistrează o serie de migraţii care se declanşează cu o anumită periodicitate şi care afectează spaţii de întindere diferite. Unele din aceste migraţii au avut consecinţe minore sau imposibil de sesizat pentru cercetarea moderna, cu excepţia simplului fapt al constatării dispariţiei violente a unei aşezări sau a alteia. Alte mişcări de populaţie au avut, fară îndoială, consecinţe deosebite. Este cazul acelor migraţii care au determinat schimbări importante în structura economică a unor spaţii geografice respectiv, integrarea acelor zone în economia neolitică sau a acelor migraţii care pot fi, eventual, asimilate cu constituirea şi progresul în spaţiu al diferitelor familii de limbi. Evident, în această ultima privinţa discuţiile rămân de caracter strict ipotetic, întru-cât nu există nici o siguranţă în ceea ce priveşte suprapunerea absolută între o anumită cultură materială şi o anumită structură etnolingvistică. Există însă unele indicii care sugerează ca, măcar o parte din mişcările de populaţie surprinse arheologic, pot fi legate de

cel mai vechi moment al constituirii unor arii lingvistice precis delimitate. Înainte de a se menţiona, pe scurt, aceste mişcări este necesară încă o precizare. Situaţiile la care se face aluzie sunt bine cunoscute în Europa şi în Orientul Mijlociu şi Apropiat, dar există toate motivele să se presupună că fenomene similare au afectat Extremul Orient, continentul african, şi cele două Americi. Sunt dificil de stabilit cauzele acestor deplasări periodice. care au căpătat câteodată un caracter catastrofal. Dar, apare ca foarte verosimilă ideea unei înrăutăţiri a climei, o scădere a regimului ploilor, ceea ce a obligat o serie de populaţii să-şi părăsească habitatul iniţial şi să-şi caute salvarea aiurea. După cum, restrângerea pădurii a favorizat crearea de culoare care puteau fi străbatute cu mai mare uşurinţa. Aproximativ contemporane sunt trei mişcări de populaţie care pot fi eventual asimilate cu deplasarea spre zone mai fertile ale unor populaţii de neam semitic, o serie de mişcări şi infiltraţii ale unor populaţii presupuse străindo-europene ca şi mişcări care afectează ambele versante ale munţilor Urali, părţi din Asia Centrală şi Siberia şi care coincid cu separarea diferitelor grupe ale limbilor uralice. Una dintre cele mai vechi deplasări pare să fie aceea a unor populaţii de grai semitic care se întind dinspre pustiul arabic spre zonele fertile ale Mesopotamiei şi Naharinei. Arheologic această deplasare se exprimă în sfârşitul brusc, pe la cca. 4500 î. H. al culturii Halaf în Siria, sfârşitul unor facies-uri culturale anatoliene (Čatal Hüyük Vest şi Can Hassan 2 A) şi apariţia unor influenţe noi în câmpia Konya, o sărăcire generală, decaderea vechilor circuite de schimb şi apariţia unei noi culturi materiale în zona siromesopotamiana, EI Obeid, presupusă a-i reprezenta pe cei dintâi semiţi. Aproximativ în aceeaşi vreme în Europa începe procesul pătrunderii spre vest, în etape, a populaţiilor cu Kurgane, proces ce se va accelera în mileniile următoare căpătând proporţii catastrofale în mileniul al III-lea î. H. Proces în urma căruia neamurile de grai indoeuropean se vor dispersa din patria lor primitiva. Două aspecte este necesar să se amintească în acest context. Pe de o parte, faptul că o parte din ceea ce a fost desemnat cu termenul de populaţii cu ceramica şnurată sau cu morminte tumulare pare să

reprezinte, la origine, comunităţi înrudite cu cele neolitice, de pildă, cu cele care au creat cultura Cucuteni-Tripolie. Ceea ce pare să marcheze destinul acestora este incapacitatea de a adopta un ritm comun de dezvoltare. Adică din motive imposibil de stabilit aceste grupe retardează şi se marginalizează, fără a rupe legăturile cu trunchiul de bază. Astfel, s-ar explica apariţia în Cucuteni A-3 şi A-B a ceramicii care anunţă noul stil decorat cu şnurul şi cu scoica. Legat de acest curent se asistă, în Europa centrală şi sud-estică (Polonia, Ungaria, România, Cehoslovacia), la o descreştere dramatică a populaţiei corelată poate cu o schimbare economică majoră, şi anume, o trecere pe prim plan a păstoritului. Prabuşirea demografică se asociază cu apariţia unor noi stiluri ceramice şi a unor noi practici funerare. Expansiunii spre vest care atinge Elveţia, Germania, Olanda i se contrapune un curent vestic, curentul campaniform. Acesta având, foarte probabil, drept patrie originară Spania acoperă, prin folosirea căilor maritime şi fluviale, coasta vestică şi centrală a Mediteranei, respectiv Africa de Nord, Franţa, Italia, Olanda. Fixându-şi o serie de capete de pod, traversează Canalul Mânecii şi pătrunde în Anglia, Scoţia şi Irlanda. În est, campaniformii ating Ungaria Orientală, Cehoslovacia şi Polonia unde, în contact cu şnuraţii dau loc unei culturi particulare-Zlota. În Europa vestică continentală sau insulară se suprapun comunităţilor neolitice megalitice în care se integrează, în parte. Principala consecinţă a acestei mişcări o constituie larga difuziune a metalurgiei aramei şi trecerea de la mormântul colectiv la mormântul individual. Ceva mai târziu, la trecerea de la mileniul IV la mileniul III î. H. unele grupe uralice încep sa se deplaseze dintr-o patrie primitivă situată la nord de Uralii centrali, (de-a lungul cursului inferior şi mijlociu al fluviului Obi, în regiunile nordice ale Uralilor incluzând izvoarele Peciorei). De aici, în posesia culturii Ural-Kama trec Volga şi încep infiltrarea în regiunea Volga-Oka, şi mai târziu în zona Volga-Kama. Mişcarea a continuat în direcţia VNV, afectând zona de padure a Rusiei, Finlanda, republicile baltice ca şi NE Poloniei. Expresia arheologică a acestei mişcări este larga difuziune a culturii cu ceramica decorată cu pieptenele şi cu alveole care este asociată cu schelete prezentând caractere laponoide. Trebuie adăugat ca această mişcare are un pandant în regiunile esturalice, atingând, în timp, chiar Siberia Orientala prin

yukaghirii vorbitori de limbi uralice. La o dată ceva mai târzie, cca. 2800-220 î. H. dupa probele stabilite la Tassili, Accacus şi Taessa o mişcare importantă afecteaza continentul african ca urmare a procesului de rapidă desecare a Saharei. Populaţiile de crescători de vite şi cultivatori atestate în Sahara se retrag, fie în spaţiile subsahariene, fie în Delta Nilului unde par să fi provocat o grăbire a evoluţiei socialeconomice şi politice a zonei. Abia mai târziu au avut Ioc migraţiile populaţiilor de limbă bantu în afara patriei lor originare. Pentru continentul american au fost surprinse cele două valuri ale cultivatorilor de porumb care pornesc din zona Caraibelor şi ating platourile înalte ale Perului. Sunt de adăugat seriile de migraţii care au avut drept efect popularea Oceaniei, Micronesiei şi Polineziei între aproximativ 4000 î. H. şi 900 AD când cea mai îndepartată insulă, Noua Zeelanda, este colonizată. Aceasta deplasare desfăşurată din insulă în insulă a fost posibilă numai datorită cunoştinţelor în materie de navigaţie (inventarea matangului). Coloniştii au introdus economia neolitică şi, în unele cazuri, şi plantele de cultură, în noile lor patrii. Centrele de pornire ale coloniştilor sunt Melanesia (Noua Guinee) şi sud-estul Asiei, inclusiv Filipine. Din prima zonă unde au fost reperate nivele cu agricultură irigată bazată pe taro şi creşterea câtorva animale domestice (porc, găini. câine) deplasarea s-a efectuat spre Oceania în jur de 4000 î. H. cu prima oprire în Noua Bretanie şi insulele So!omon. La rasărit de insulele Solomon popularea s-a datorat unor vorbitori de Iimbă austronesiana, poate începând cu mileniul IV î. H. Din acelaşi centru originar melanesian, (Tonga şi Samoa) purtatorii culturii Lapita, mari corabieri, încep, în mileniul I î. H., colonizarea Polineziei vestice şi a insulelor Fidji. Este interesant că în etapa ulterioară, colonizarea Polineziei orientale, se pierde secretul producerii ceramicii. În sfârşit, deplasarea din Tonga şi Samoa spre Insulele Societaţii şi din această nouă arie, devenită nou centru de dispersiune, spre Insulele Marchize, Insula Paştelui, Hawai şi Noua Zeelandă se produce în era noastră, mai exact, între 200 (Insula Paştelui) şi 800 (Hawai) - 900 (Noua Zeelandă). Valurile de populaţie continentală sau filipineze sunt responsabile de introducerea culturii orezului în nordul Micronesiei.

IV. Organizarea sociala Noua formă de economie a avut consecinţe însemnate pe plan social. Prima dintre ele trebuie să fi constat dintr-o răsturnare a relaţiilor de proprietate.

Fără

îndoială

că

principiul

proprietăţii

colective

asupra

principalelor mijloace de producţie şi bunuri - pământul, turmele, unele produse meşteşugăreşti a ramas neatins, dar criteriile pe baza cărora un grup îşi susţine acest drept de proprietate s-au modificat. Lucrul cel mai vizibil trebuie să se fi produs în sistemul de stabilire a dreptului de proprietate asupra pamântului! Desigur, ca şi până acum, locul de sălăşuire şi de obţinere a bunurilor de subzistenţă al unui grup, constituia proprietatea acestuia, era marcat într-un fel şi apărat. Drepturile asupra acelui teritoriu rezultau însă din simpla ocupaţie. În neolitic, dreptul de proprietate asupra unui anumit teritoriu începe să rezulte din efortul depus pentru amenajare a ogoarelor. Este proprietar al unui anumit teritoriu acel grup care defrişează o porţiune de padure, asanează sau drenează o anumita zonă, sapă canale de irigaţie. Dincolo de acestă caracteristică generală intervine detaliul în legatură cu care nu se pot face decât speculaţii sterile, întrucât nici etnografic nu se constată o regulă. Adică, nu este posibil sa se realizeze forma de exploatare a solului în cadrul acestui drept de proprietate colectiv - divizarea solului în loturi familiale sau menţinerea lui integrală şi exploatarea pamântului în devălmăşie cu o anumită formă de redistribuire a bunurilor în cadrul comunităţii respective. Acelaşi lucru se poate spune în legatură cu proprietatea asupra vitelor. Nu exista nici un element care să sugereze regimul proprietăţii asupra vitelor cu excepţia existenţei acelor kraaluri care permit să se admită ca, cel puţin în unele grupuri culturale, turmele de vite trebuie să fi fost în administrare comunitară. Este greu de spus daca există şi animale în proprietate sau folosinţă individuală. Se poate însă accepta un răspuns afirmativ în această privinţă. Daca neoliticul înseamnă întărirea şi creşterea proprietăţii comunitare, el oferă totodată şi condiţiile sporirii bunurilor care intră în proprietate personală. Până acum această proprietate personală era redusă la setul de

unelte, poate unele mijloace de transport (barca) şi obiectele de uz personal (podoabe etc.). De data acasta, un individ sau o familie este în măsură să acapareze o cantitate de bunuri care să-i asigure o poziţie socială avantajoasa - locuinţa şi mobilier, produse meşteşugăreşti, pomi plantaţi, animale, unele obiecte obţinute în cadrul schimbului etc. Posibilitatea unui individ de a se sustrage controlului comunitar începe să devină o realitate. Pe de alta, neoliticul a creat condiţiile adâncirii diferenţierii economice între diferite comunităţi, uneori chiar din cadrul aceleiaşi arii culturale.Este vorba, în primul rând, de presiunea pe care o pot exercita comunităţile neolitice asupra vecinilor lor întârziaţi în forma de viaţă mezolitică, presiune care îşi gaseşte analogia în raporturile surprinse între populaţii agricole bantu şi grupurile de pigmei din pădurea ecuatorială. Raporturi asemanatoare pot fi presupuse în cazul comunităţilor întârziate în forme de viaţă mezolitică întâlnite de danubieni sau chasseeni în Europa vestică şi nord-vestică. În al doilea rând, este vorba de acele comunităţi neolitice care ocupă o poziţie geografică avantajoasă, respectiv deţin o poziţie cheie în preajma unor zăcăminte sau pe traseul unor circuite de schimb ceea ce le asigură o anumită preeminenţă asupra altor grupe şi care devin dependente de cele dintâi în aprovizionarea cu anumite materii prime sau cu produse finite. Este lesne de înţeles că, în acest context general, vechile structuri sociale au început să se altereze. Aceasta înseamnă ca afirmaţiei după care neoliticul a creat condiţiile întăririi organizaţiei gentilico-tribale trebuie să i se aducă un anumit corectiv. şi anume acela ca, în condiţiile menţinerii şi consolidării acestor structuri, neoliticul a creat condiţiile spargerii lor, cel puţin din punctul de vedere al importanţei pe care-l joacă în organizarea producţiei. Evident, procesul nu a fost mecanic şi nici liniar. Existenţa unor locuinţe de dimensiuni mari în cadrul unor culturi neolitice târzii cum este cazul culturii Cucuteni sau marele case trapezoidale din cultura Lengyel sugerează ca grupul mare şi-a păstrat. înca forţa. Numai că nu se poate şti daca acest. grup mare este o gintă, un clan, o fracţiune de gintă sau clan sau o mare familie. Fenomene ca cele surprinse în cultura cu ceramica liniară, în cultura Lengyel sau Cucuteni nu constituie însă o caracteristică a lumii neolitice. Tendinţa generală pare să fie aceea de creştere a importanţei economice a

familiilor mici. Este de presupus însă, că, în ciuda acestor transformări, cel puţin în sfera redistribuirii bunurilor, legile gentilice funcţionau din plin şi că solidaritatea gentilică găsea încă forme de exprimare. Dintre acestea merită o menţiune specială

construirea mormintelor

megalitice

care pot

fi

considerate mausolee gentilice sau tribale. Paralel cu acest proces, ca urmare a complicării existenţei odată cu trecerea la economia productivă, adică pe masura ce comunităţile ajung să stocheze bunuri care dezirabile şi, mai ales, din necesitatea delimitării şi apărării teritoriului se poate bănui că are loc întărirea organizaţiei tribale. Şi în acest caz, este imposibil de a opera cu date precise. De aici nevoia de a recurge la analogia etnografică şi la speculaţii. Având în vedere datele arheologice obţinute până acum se poate face presupunerea că, în majoritatea cazurilor, în neoliticul vechi organizaţia tribală este constituită din ginţi înrudite ocupând acelaşi teritoriu fără a dispune de organe speciale de conducere şi nici de persoane cu atribuţii speciale. Fiecare ginta îşi ducea existenţa de sine stătător. O asemenea idee este întărită de distribuţia convexă a aşezărilor ceea ce confirmă raporturile egalitare dintre acestea, absenţa oricăror relaţii ierarhice între ele. Pe de altă parte, descoperirile de caracter funerar nu sugereaza o diferenţiere a statutelor individuale. în asemenea situaţie este evident că legile tribale funcţionau numai în caz de conflict când ginţile se asociau conform anumitor reguli precis stabilite. Situaţiile nu par să fi fost însă uniforme. Existenţa unor aşezări fortificate în nivele neolitice foarte vechi (Jerichon A şi B, Ras Shamra A) obligă să se admită că, de la caz la caz, structuri sociale mai complexe pot fi presupuse ca existând încă de la baza neoliticului. dar acestea trebuie să fi fost, frăă îndoială, excepţii. Situaţiile încep să se răstoarne în neoliticul mijlociu şi târziu. Unul din principalele fenomene care se înregistrează acum îl constituie distribuţia liniara a aşezărilor în raport cu o aşezare principală. Criteriile pentru stabilirea calităţii de centru de decizie, care are atribuţia de a coordona diferite activităţi şi care integrează un număr important de unităţi sunt, în afară de întindere şi durată, complexitatea vieţii economice şi un grad mai mare de specializare ocupaţională. Pe aceasta bază se poate opera la nivelul neoliticului, cu două tipuri de dependenţă: 1 ) între aşezările principale şi

aşezarile-satelit şi 2) în interiorul aşezării principale. La Bronocice, de pilda, se presupune existenţa unei structuri cu două nivele ierarhice, în care exista, şefi ce beneficiază de un tratament special, respectiv consumau anumite băuturi folosindu-se de o cupă, poartă haine de lână, deţin, ca simbol al statutului, piese (topoare de luptă) din silex nelocal, utilizează, pentru uz ceremonial, noul mijloc de transport carul, beneficiază de morminte tumulare. O poziţie asemănătoare poate fi admisă şi pentru aşezarea de la Selevac (8o ha) care deţine funcţia de aşezare principală pe valea Vrbica. După cum aşezarea

de .la

Real

Alto (Valdivia)

îndeplineşte

funcţia

de

centru

administrativ şi ceremonial în raport cu un sistem de aşezări-satelit confirmând sistemul linear sau simetric al dispunerii lor în spaţiu.În asemenea situaţii ierarhia între aşezări este condiţionată şi de statutul şefilor. Aceasta înseamnă ideea că în neolitic statutele indivizilor rămân mai mult sau mai puţin egalitare, nu se confirmă. Mai ales că au fost create acum condiţiile detaşării unor indivizi pe diferite criterii. Unii dintre aceştia încep să ocupe o poziţie deosebită în raport cu restul membrilor comunităţii. Pe de o parte prezenţa acestor persoane a devenit o necesitate ca urmare a complicării procesului de producţie şi al existenţei, a proliferării războiului, de ex. Ei sunt aceia care decid asupra momentului începerii lucrărilor agricole, veghează rotaţia

culturilor,

decid

asupra

necesităţii

realizarii

unor

lucrări

de

îmbunătăţire a solului, supraveghează distribuirea şi rotaţia loturilor familiale în cazul în care s-a ajuns la divizarea pământului comunitar în loturi, organizează producţia miniera sau expediţiile în vederea aprovizionării cu materii prime, coordonează realizarea unor lucrări de fortificaţie, asigură apărarea sau construirea mormântului colectiv. Pe de altă parte anumite activităţi fac necesară apariţia unor specialişti. În legătură cu aceşti specialişti este de luat în considerare statutul cu totul particular al meşteşugarului, mai ales, al aceluia care modelează sau transformă invizibilul în vizibil, natura (minereu) în cultură (unealtă, arme etc.), care stăpâneşte focul. Din aceste motive statutul meşteşugarului este încărcat de sacralitate, munca sa fiind proiectată pe miturile cosmogonice în care deţine calitatea de demiurg. Mai ales, ca făuritor al însemnelor de rang cărora le transferă o parte din forţele sale apare drept sprijinitor şi garant al puterii. Descoperiri ca

acele de la Varna (cultura Gumelniţa) sugerează că în eneolitic o asemenea evoluţie se finalizase, dovada M. 43 în care apare întreg setul de unelte şi produse meşteşugăreşti, deşi prezenţa însemnelor de rang şi a măştii, face evident statutul posesorului. Trebuie să se adauge şi faptul că cimitirul de la Varna oferă imaginea unei societăţi structurate pe mai mutte nivele ierarhice. Evident nu există totdeauna prea multe date directe pentru a demonstra realitatea acestui început de diferenţiere a indivizilor în cadrul comunităţilor neolitice. Dar atâtea câte sunt constituie elemente suficiente pentru a semnala o asemenea tendinţă încă de la o dată destul de timpurie. Prezenţa unor obiecte cu funcţie sociotehnică rămâne un indiciu semnificativ. Este vorba, în primul rând, de circulaţia unor obiecte care pot fi considerate bunuri de prestigiu (scoici Spondylus, metal). La aceasta se adaugă tendinţe de tezaurizare a unor astfel de bunuri de prestigiu evidentă, mai ales, în fazele mai recente ale neoliticului (ex. tezaurul de la Cărbune) ca şi numeroasele piese de metal descoperite în aria culturilor Boian-Gumelniţa, Tiszapolgar-Bodrogkeresztur). Însuşi faptul că în înmormântările din neolitic se poate distinge între morminte fără inventar sau cu inventar foarte sărac şi morminte care conţin un număr mare de obiecte între care nu lipsesc piese care pot fi considerate "bunuri de prestigiu" este o dovadă a unei diferenţieri. Este vorba, între altele, de diadema având ca element central spirala în formă de ochelari cunoscută în aria culturilor danubiene tîrzii (Lengyel), brăţări sau alte obiecte lucrate din Spondylus în aria culturii Hamangia sau Vinca, topoare din silex punctat în aria culturii paharelor în formă de pâlnie şi piesele de chihlimbar în aria culturii amforelor sferice. De o valoare excepţională pentru înţelegerea procesului de stratificare socială şi de particularizare a riturilor de trecere în funeţie de statutul social al unui individ este, aşa cum s-a amintit şi mai sus, cimitirul eneolitic (Karanovo Vl-Gumelniţa) descoperit la Varna (Bulgaria). Ceea ce frapează în acest cimitir nu este numai marea cantitate de piese de metal, între care numeroase piese de aur, ci felul în care aceste piese sunt distribuite ca şi asocierea între anumite categorii!de obiecte, dintre care unele pot fi considerate însemne ale puterii cum sunt cele trei sceptre. Se poate adăuga

ca element distinctiv practica sacrificiilor umane sau animale cu ocazia înmormântării unor membrii de vază ai grupului cu menţiunea că, în unele cazuri, a putut fi stabilită apartenenţa străină de grup a unor indivizi sacrificaţi (de ex. în cultura amforelor sferice). În sfârşit, caracterul şi structura unor aşezări cum este aceea de la Čatal Hüyük Est se acordă greu cu o societate puţin diferenţiată. De altfel, la Čatal Hüyük prezenţa oglinzilor de obsidian, a pumnalelor ceremoniale din silex şi a bucăţilor de piele de leopard constituie o dovadă în favoarea poziţiei excepţionale pe care o ocupă în cadrul comunităţii respective posesorii Ior (preoţi sau şefi care au şi funcţii rituale importante). În sfârşit, construirea mormintelor megalitice presupune o organizare perfectă a muncii şi existenţa posibilă a unui păzitor al mormântului strămoşesc. Aceste tendinţe care se manifestă cu o intensitate mai mare sau mai mică încă de Ia baza neoliticului nu se pot finaliza în toate cazurile. În Europa centrală, est-centrală şi estică (este vorba, mai ales, de aria culturii CucuteniTripolie şi a culturilor Tiszapolgar-Bodrogkeresztur, Gumelniţa-Karanovo VI) ele sunt anulate de migratiile populaţîilor indo-europene care provoacă un regres şi o nouă nivelare a statutelor sociale. În Orientul Mijlociu şi Apropiat însă, cu toate deplasările de populaţie care se manifestă cu o anumită periodicitate, procesul se dezvoltă aproape neîntrerupt şi se încheie prin apariţia unor societăţi stratificate. RoIul minor pe care-l joacă metalul în unele comunităţi permit să se facă sugestia că trecerea de la societatea primitivă la formaţiuni de clasă în această parte a lumii nu a depins atât de inventarea şi difuziunea metalurgiei aramei şi bronzului, cât de progresele realizate în agricultură şi creşterea vitelor şi de rolul pe care-l jucau aceste comunităţi în schimbul la mare distanţă cu materii rare. Această idee este întărită de importanţa unor staţiuni neolitice şi chalcolitice mesopotamiene în schimbul cu lapislazuli. Tepe Gawra, Ei Obeid şi Djemdet Nasr deţinând, pe rând, monopolul acestui schimb. Spre aceiaşi concluzie conduc observaţiile din staţiunea iraniană de la Tepe Yahiya. Un proces analog, dar mult mai lent, poate fi presuspus în cazul Americii centrale şi al Perului. Cât priveşte statutul femeii şi criteriul de stabilire al apartenenţei la un grup

dat

singura

analogie

posibilă

trebuie

căutată

în

realităţile

contemporane. Situaţiile stabilite procentual în cazul comunităţilor de horticultori sunt departe de schema tradiţionaiă Morgan-Engels şi de viziunea simplistă care presupune o suprapunere absolută între relaţiile economice şi cele sociale. În locul ipotezei care justifică existenţa gintei şi a filiaţiei matriliniare la cultivatorii primitivi în virtutea faptului că la aceştia grupul de lucru este format din femeile înrudite, trebuie puse faptele de existenţă. Ori, acestea arată că horticultorii sunt în procent de 41% patriliniari, 32% bilaterali şi abia 21% matriliniari. Din aceste cifre rezultă doar o singură concluzie şi anume aceea că în raport cu vânătorii-culegătorii (12% matriliniari), agricultorii cu plugul (8 % matriliniari) şi păstorii (6% matriliniari) cel mai mare procent de comunităţi strucuturate pe principiul înrudirii materne este dat de horticultori (21%). V. Religie, artă, comportament funerar Nu este o sarcină uşoară încercarea de a distinge între elementele de continuitate şi inovaţii în materie de mentalitate. Cu atât mai mult cu cât o serie de descoperiri aparţinând nivelelor neolitice timpurii păstrează o serie de practici tipic mezolitice sau chiar paleolitice, între care, presărarea corpului cu ocru roşu, cultul craniului, cultul strămoşilor, chiar practicarea canibalismului şi a amenajării de trofee din oase sau cranii umane. Chiar şi arta rupestră se menţine în unele zone culturale. Se poate bănui şi supravieţuirea unei teme religioase majore (cultul fecundităţii şi al fertilităţii) precum şi menţinerea cultului vetrei devenit abia acum un cult domestic ce se adresează divinităţilor protectoare ale casei. Deosebiri şi inovaţii pot fi bănuite în maniera de exprimare a, ideilor religioase, în mitologia îmbogăţită cu mituri elaborate în jurul unor teme noi, ca şi în artă în care începe să prevaleze idea plastică şi care se pulverizează în nenumărate faţete regionale. unele chiar unice cum sunt ansamblurile de la Čatal Hüyük, Lepenski Vir ori Kosk Hüyük. Se mai poate adăuga apariţia unor domenii artisitice noi - sculptura mare reprezentată de stele, menhiri, şi a decoraţiei monumentale (frescă şi relief). Neoliticul nu pare să însemne aşadar pe plan religios o ruptură totală.faţă de credinţele epocilor anterioare. Ideea de fecunditate sau de fertilitate, a cărei existenţă în paleolitic este demonstrată arheologic, constituie şi fondul

religiei neolitice. Diferenţa fundamentală, priveşte forma în care acest principiu este conceput În paleolitic se pare că este vorba de un principiu difuz, reprezentat simbolic prin cele două specii de animale. În neolitic nu numai că sa ajuns la materializarea acestui principiu într-o divinitate feminină, dar o serie de elemente ândreptăţesc să se vorbească de eventuala conturare a unui cuplu divin în care principiul masculin joacă sau are să joace, un rol subordonat. Această impresie este întărită de raritatea reprezentărilor masculine în arta plastică neolitică şi în tendinţa de reprezentare sirinbolică a sexului masculin (bou, berbec, numai capete sau numai coarne) în unele complexe culturale (Čatal Hüyük). .Argumentele în favoarea largii difuziuni a cultului fecundităţii în această vreme se întemeiază, în primul rând, pe existenţa, în majoritatea complexelor neolitice, a figurinelor antropomorfe, în cea mai mare parte feminine. Este adevărat că nu toate comunităţile neolitice au oferit o cantitate egală de astfel de producţii, dar important rămâne faptul că, indiferent de număr, prezenţa Ior rămâne o constantă. De exemplu, în Europa vestică reprezentările figurative sunt mai rare decât în Orient şi jumtătatea estică a Europei, dar ele apar totuşi aici încă în complexe neolitice vechi, cum este cultura chasseană din sudul şi centrul Franţei (bazinul parizian, Masivul Central) sau, mai târziu, în cultura Almeria (Spania). În această zonă un loc aparte îl ocupă sculptura provenind de la Capdenac-le-Haut (Lot, Franţa) provenind tot dintr-un context chasaean, comparabilă ca stil cu piesele de la Lepenski Vir. Seria occidentală este completată de „zeiţele mute" din megalitic ca şi de stelele provençale, cele mai multe reprezentând figuraţii feminine (22 din 52 statui-menhir). În restul Iumii vechi sau noi astfel de figurine sunt prezente deja în complexele neolitice preceramice (ex. Ras Shamra, Tell Ramad, Asia I - Peru). Figurinelor li se adaugă vasele de lut modelate în forma corpului uman, cum este cunoscută „zeiţa de la Vidra" sau cele având un capac în formă de cap, ca şi vasele care. prin decoraţie sugerează o destinaţie specială şi nu una curentă (de ex. vasele decorate în aşa numitul „stil fantastic" descoperit la Hacilar6, vasele având ca rnotiv ornamental un animal – cerbul, vasele decorate cu motive zoomorfe stilizate întâlnite în faza B a culturii Cucuteni, vasele decorate cu capete trofee din Peru etc.) sau 6 Trebuie reţinut că verificări recente cu ajutorul metodei thermoluminiscenţei au dovedit că o parte din ceramică şi figurinele provenind de la Hacilar sunt falsuri (nu au o vechime mai mare de 100 de ani. O parte din aceste piese au dat însă o virstă (mileniul VIII i.H.) care permite să se opereze încă cu ele.

vasele decorate în relief sau pictate cu scene sau motive animaliere şi antropomorfe (zeiţe, tauri, vaci mulse. capre, măgari, antilope. şarpe şi broască ţestoasă). Mai ales, ultimul motiv este extrem de interesant şi datorită poziţiei animalului care pare a bea lichidul conţinut de vas. Acest ansamblu unic provine de Ia Kösk Höyuk şi el se completează cu figurile antropomorfe feminine între care una şezând. Este evident că trebuie legat de acte religioase (libaţii). Înţelegerea mai adâncă a conţinutului religiei neolitice nu ar fi fost posibilă dacă cercetarea ar fi continuat să depindă de acest gen de producţii. Descoperirile de la Hacilar, Catal Hüyük, Kösk Höyuk au adus importante date în această privinţă. Rolul excepţional jucat de o divinitate feminină în aceste credinţe, rolul simbolic şi secundar jucat de principiul masculin, asocierea acestei divinităţi cu anumite animale simboluri (bou, berbec, cerb, feline), rezultă din analiza producţiei artistice din aceste două localităţi. Deosebit de semnificative sunt acele reprezentări care sugerează diferite ipostaze sau epifanii ale divinităţii: hierogamie, graviditate, născând capete de bou sau berbec, şezând pe un tron având braţele modelate în forma a două feline (Čatal Huyiik, Kosk Huyuik). Asocierea dintre divinitate şi o felină pare să fie o temă universală, deoarece se reîntîlneşte în Mexic şi în. Peru. Trebuie să se adauge însă că există suficiente indicii pentru a admite că încă din neolitic s-a conturat cultul solar, care poate fi considerat, în esenţă, o variantă a cultului fertilităţii. Numai în acest caz principiul fertilităţii este încarnat de o forţă naturală, soarele, reprezentând poate sexul masculin. Ori cum, dacă se judecă în funcţie de stadiul cunoştinţelor actuale se pare că elemente ale cultului solar îşi fac apariţia şi sunt mai puternice în ariile periferice ale Europei, acolo unde reprezentările figurative umane sunt rare sau lipsesc cu totul. Este zona în care apar sanctuare circulare având, de obicei, axul principal orientat după poziţia soarelui la solstiţiul de vară şi anume: în aria culturii Windmill Hill (Woodhenge, ;Stonehenge I, Sanctuary I). De aceeaşi credinţă poate fi legată existenţa topoarelor miniaturale din chihlimbar în aria culturii paharelor în formă de pâlnie şi a discurilor din chihlimbar, uneori decorate cu raze, întâlnite în aria culturii amforelor sferice. Pe de altă parte, unele simboluri cum este crucea gamată care apare ca motiv decorativ pe ceramica aparţinând culturilor Samarra şi Tell Halaf sugerează ideea că elemente ale

cultului solar apar şi în Orient alături de cultul "Marei mame a pămâ ntului" la o dată destul de timpurie (mileniul VI-V î.H.) fără a ajunge însă să deţină locul principal în ansamblul credinţelor religioase ale vremii. Este greu de admis existenţa unei religii dolmenice în Europa occidentală. Fără îndoială că o activitate atât de importantă şi de copleşitoare pentru comunităţile care o practicau cum este aceea de construire a mormintelor de caracter megalitic trebuie să fi avut la bază o trăire extrem de intensă, dar folosirea termenului de religie dolmenică pentru a caracteriza această trăire înseamnă luarea în considerare exclusiv a unor aspecte exterioare şi nu a fondului de credinţe care le-au generat. Credinţele care au dat naştere acestui gen de construcţii pot fi mai curând legate de cultul strămoşilor. Descoperirea într-un singur mormînt a peste 100-120 indivizi (ex. la Villeneuve, Quercy, Franţa) constituie dovada că astfel de construcţii erau destinate să adăpostească morţii unei comunitaţi pe o durată mare de ani. Acesta este argumentul principal în socotirea lor drept mausolee gentilice sau tribale şi eforturile depuse pentru amenajarea lor drept expresie materială a cultului strămoşilor. Există însă unele aspecte care nu trebuie pierdute din vedere în discutarea acestei probleme. Astfel, este foarte clar că mormintele megalitice sunt orientate în funcţie de repere siderale (constelaţii) sau solare (soare) ceea ce ar sugera respectarea unor principii solare sau astronemice. De aici, desfăşurarea pe o axă rituală (Plomeur, Franţa) dublă sau multiplă, poziţia intrării spre răsărit, dozarea savantă a luminii, obiceiul vehiculării oaselor dinspre încăperile luminate de soare spre cele întunecoase. Problema este mult mai complicată întrucât, în acest caz anume, simbolistica religioasă este dublată de simbolistica socială. De acelaşi cult al strămoşilor pot fi legate depunerile rituale de cranii şi craniile modelate întîlnite în neoliticul vechi [Jerichon A şi B, Tell Ramd (Siria), Bensafmoun (Israel), Cafar Hüyük, Hacilar, Čatal Hiiyuk] şi eventual reprezentările de capete-trofee în arta culturii Chavin (Peru). Cea mai interesantă descoperire este aceea de la Čayonu (Anatolia) unde, într-o construcţie cu pereţi daţi cu alb şi refăcută de cinci ori, au fost descoperite, depuse în trei încăperi , nu mai puţin de 400 cranii. Un ritual cu totul deosebit constând din depuneri rituale de cranii sau coarne de bou săibatic a fost identificat în Mongolia, în valea râului Kerulen. Descoperirile arheologice au dat şi măsura complicării ceremonialului religios. Nu este vorba numai de realizarea imaginilor divinităţilor şi a unor altare destinate îndeplinirii unor practici, (cum este altarul de la care ni s-a păstrat faţada deseoperită la Truşeşti), ci de

apariţia unor lăcaşe de cult. Uneori de o întindere mai mică şi de o structură mai simplă, o sală cu un soclu pentru statuia divinităţii şi o vatră pentru ofrande (ex. templul XVI de la Eridu), alteori de o structură mai complicată, fie prin arhitectură (ex: templele în formă de trifoi din Malta, templul miniatură descoperit la Căscioarele sau construcţia nr. l de la El Paraiso, Peru), fie prin decoraţie (seriile de capele cu decor pictat sau sculptat descoperite la Čatal Hüyük). În sfârşit, există o serie de elemente care dau dreptul să se creadă că amenajarea unor astfel de lăcaşuri de cult era asociată cu practicarea unor sacrificii de fundaţie (Čatal Hüyük, Woodhenge, Stonehenge I). Complicarea ceremonialului religios este sugerată şi de prezenţa cercului de gropi de incineraţie în ansamblul de la Stonehenge şi a celor 60 de vetre rituale având pe ele resturi de faună, aşchii, de silex, percutoare, rîşniţe, topoare şlefuite şi sute de vase, între care vase suport tipice, în dublul cromlech de la Er Lannic (c.Arzon, Morbihan, Franţa). Totodată diferenţa de inventar care a fost observată la Čatal Hüyük sugerează existenţa unui personal religios specializat şi deja ierarhizat. Pe măsură ce ideile despre moarte şi despre renaşterea corpurilor se cristalizează, practicile funerare se complică şi se diversifică. Riturile funerare sunt inhumaţia şi incineraţia (documentate la Soufli Magula încă din proto Sesklo) cu predominarea aceleia dintâi. Ritualurile sunt extrem de diverse şi ele merg de la inhumaţia individuală în groapă simplă fără inventar sau cu un inventar extrem de sărac la înmormîntările colective şi succesive în mausolee de caracter megalitic (dolmene şi alei acoperite. morminte cu pasaj) sau la tratarea corpurilor în două faze expunerea pe platformă şi îngropare (ex. Čatal Hüyük). Îngroparea avea loc fie în cuprinsul aşezării, în case (Paracas 514) sau sub podeaua locuinţei (Kirokhitia, Čatal Hüyük, Boian), fie în cimitire extramuros (Chilca, Samarra, Boian, Hamangia, Gumelniţa., Badari etc.). Sunt de presupus, în cazul culturilor al căror rit funerar a rămas necunoscut, (Cucuteni) şi alte rituri cum sunt expunerea corpurilor pe platforme, fără existenţa celei de a doua faze a funerariilor, expunerea în copaci sau scufundarea în apă pentru a grăbi descompunerea. Unele măsuri speciale de precauţie cum sunt fixarea cadavrelor de ţăruşi sau acoperirea lor cu plăci grele de piatră (America de Sud) trebuie să fie legate de grija pentru evitarea întoarcerii spiritelor celor decedaţi printre cei vii. Producţia artistică a acestei perioade nu poate fi disociată de tot ceea ce

înseamnă trăire religioasă. Din acest punet de vedere legătura cu etapele anterioare este evidentă. Deosebirea importantă stă nu atât în schimbarea destinaţiei, ci în natura şi calitatea artei neolitice. Tendinţa generală este aceea de dispariţie a unor genuri (pictura şi gravura rupestră). Excepţie fac picturile de dată mai recentă din Levantul spaniol (stilul IV, de tranziţie), gravurile din perioada bovideană din Hoggar, unele din gravurile sau picturile pe stîncă din Atlas şi din Egipt. Pictura murală cu subiect laic sau religios este puţin cunoscută. Doar fragmente de pereţi decoraţi la Hacilar, Karanovo, Căscioarele şi capelele pictate din aşezarea de la Catal Hüyük Est. Aceasta din urmă localitate a dat însă măsura puterii de creaţie a artiştilor neolitici. De aici provin, între altele, panouri conţinând motive geometrice sau florale stilizate dintre care unele ar putea să aibe un inţeles care scapă, scene a căror simbolism este greu de descifrat (cadavre desarticulate, vulturi roşii şi negri atacând cadavre fără cap), ca şi prima încercare de realizare a unui peisaj. Arta sculpturală (sculptura în piatră sau modelajul în lut) are o arie de difuziune extrem de restrînsă. Dintre realizările cele mai impresionante sunt de menţionat cele mai vechi portrete. modelaie în lut sau în gips pe un craniu natural descoperite la Jerichon; Tell Ramad şi Bensalmoun. Un loc aparte trebuie acordat complexului reprezentat de aşezarea de la Čatal Hüyük Est; unde pe lîngă picturi au fost descoperite şi un mare număr de sculpturi în basorelief sau ronde-bosse. Aici au fost găsite modele în lut reprezentând o divinitate născând bucranii, capete sau coarne de bou sau de berbec acoperind pereţi întregi sau platforme; toate integrate într-un ansamblu complex de credinţe religioase şi funerare. Şi de asemenea; un loc special ocupă seriile de capete de la Lepenski Vir a căror origine şi semnificaţie rămîn greu de stabilit. Trebuie să se excludă din capitolul referitor la artele majore neolitice megalitismul întrucât nu există nici un element care să oblige să fie considerat drept un fenomen artistic propriu-zis. Aşa cum s-a încercat să se sublinieze mai înainte megalitismul este mai curând un curent ideologic şi religios, iar simpla îndemânare tehnică în transportarea pietrelor şi asamblarea lor în construcţii cu respectarea unui anumit plan nu dă dreptul să fie catalogate drept opere de artă. Este drept că în această arie se cunosc o serie de monumente sculpturale. fie reprezentând figuraţii

umane stilizate, amintite deia mai înainte, fie decorate cu motive abstracte – arcade, cîrlige, semne în U, spirale, ecusoane decorate cu linii curbe. Între acestea se numără cele 23 de Dietre care constituie camera funerară din dolmenul de la Gavrinis (LarmorBaden., Morbihan). Comentariul precedent se referă nu la acest gen de producţii, ci la diversele tipuri de monumente megalitice (menhiri, cromlechuri; dolinene). Dacă neoliticul este inferior paleoliticului din punetul de vedere al realizărilor în domeniul artelor majore, în schimb. a excelat în artele minore - plastica antropomorfă şi zoomorfă, ceramica antropomorfă sau zoomorfă, decoraţia vaselor. Nu este uşor să se realizeze o clasificare a acestei producţii în condiţiile unei extrem de mari diversităţi de stiluri şi în condiţiile în care în cuprinsul aceleaşi culturi materiale se constată modificări sensibile în tematică şi stil de la o fază culturală la alta. Caracteristica generală a tot ceea ce înseamnă artă minoră este tendinţa spre schematism şi abstractizare, rara utilizare a motivului naturalist. Producţii naturaliste sau quasinaturaliste de genul vulpii de la Pietrele şi a figurinelor din cultura Butmir rămân excepţii. Cea de a doua caracteristică este o anumită detaşare faţă de model de unde rezultă că ceea ce contează pentru artistul neolitic nu este redarea exactă a trăsăturilor corpului, ci sugerarea unei idei, a unei atitudini, încărcarea acestor opere de artă cu o anumită simbolistică. Pentru omul modern frapează chiar faptul că în ciuda absenţei detaliilor, a schematismului, artistul neolitic a avut atâta forţă încât să facă ca o figurină neolitică să transmită un mesaj (ex. Gânditorul de la Hamangia). Aceasta presupune că pentru acest artist ceea ce conta nu era calitatea realizării în sine, cât intenţia care sta la baza ei. Nu este o sarcină uşoară găsirea sensului simbolic al decoraţiei de pe vase. Situaţia este mult mai simplă în cazul unor motive figurative (bucraniul, securea dublă, cerbul, motivul ochilor) sau a acelor motive geometrice care derivă din motive figurative (crucea de Malta în ceramica Samarra sau ghirlanda din cultura Halaf şi care au, fără îndoială, o semnificaţie religioasă. Dar, în majoritatea cazurilor, o asemenea derivare este imposibil de demonstrat şi încă şi mai imposibil de dovedit ce simbolistică ascunde spirala sau meandrul atât de caracteristice culturilor cu ceramică pictată din spaţiul carpato-balcanic. Încercările de interpretare nu lipsese, dar pare mai aproape de adevăr ideea că este vorba de utilizarea acestor motive cu simplu scop

decorativ. Dacă se iau în considerare toate transformările amintite se poate face afirmaţia că odată cu neoliticul a luat sfârşit „vârsta de aur" a umanităţii. Vremea în care omul lua de-a gata tot ceea ce natura îi oferea fără să fie obligat să depună un efort deosebit ca durată de timp şi consum de energie a fost depăşită. Odată cu trecerea la producerea mijloacelor de subzistenţă omul a fost silit să muncească mai mult şi să-şi desfăşoare întreaga activitate nu la întîmplare, în funcţie de epuizarea hranei, ci în funcţie de ciclul vegetaţiei şi al anotimpurilor. Nu numai că ziua de lucru a crescut considerabil, dar a trebuit să găsească diferite formule pentru a realiza o producţie care să-i permită supravieţuirea şi, în cele din urmă, să obţină un surplus. Sporirea cantităţii de muncă depusă, perfecţionarea tehnicii, intensificarea relaţiilor de schimb au determinat creşterea bogăţiei şi, pe durată, posibilitatea acumulării inegale a surplusului şi distrugerea structurilor comunitare. De aici rezultă marea cezură între neolitic şi epocile care l-au precedat şi faptul că trecerea la societatea civilizată este condiţionată de parcurgerea acestei etape.

IV. Epoca metalelor

A. Caractere generale. Cronologie Ca şi în cazul neoliticului, definirea epocii metalelor este posibilă numai în măsura în care se iau în considerare totalitate fenomenelor economice şi sociale care însoţesc dezvoltarea, mai mult sau mai puţin importantă, a metalurgiei. Precizarea este cu atât mai necesară cu cât în unele culturi obţinerea şi prelucrarea metalului deţin un loc puţin semnificativ. În schimb, în alte sectoare ale economiei progresele sunt atât de notabile, în raport cu epoca precedentă, încât se poate admite că o nouă era a fost inaugurată. În aceste condiţii apare, cu evidenţă, că menţinerea denumirii noii epoci se justifica, mai ales, prin atasamentul faţă de o anumită tradiţie ştiinţifică şi, nu prin realitatea pe care o acoperă. Pe de altă parte, nu se poate contesta faptul că, în anumite zone culturale, metalurgia (bronzului sau fierului) deţine o pondere importantă în ansamblul economiei. Trebuie notat însă că această înflorire a meşteşugului metalurgiei nu coincide, aproape niciodată cu începurile a ceea ce arheologii desemnează cu termenul de bronz timpuriu. Al doilea element important care trebuie să fie luat în considerare, este caracterul nesincron al utilizării metalului în diverse spaţii geografice, unele dintre acestea constituindu-se, prin vechime şi importanţă, în centre de invenţie sau arii nucleare, ca şi în cazul neoliticului. Problemele cele mai dificile sunt cele legate de dovedirea existenţei uneia sau a mai multor zone de invenţie, de reconstituire a manierei de difuziune a cunoştinţelor în cazut acceptării ideii invenţiei unice. Cu alte cuvinte se pune chestiunea verificării tezelor difuzioniste formulate de un Sophus Miilter sau G. V. Childe în opoziţie cu ideile autohtoniste (v. C.Renfrew) sau cele crescute pe şcoala cercurilor de cultură şi dezvoltate de un Niels Aberg. O asemenea operaţie devine foarte dificilă dacă nu se iau în considerare o serie de observaţii arheologice şi date de cronologie absolută stabilite mai recent. Un aspect asupra căruia se cuvine a se stărui este acela că folosirea

metalului (arama, plumb, aur), indiferent de provenienţă (metal nativ sau obţinut prin reducerea, din minereu), precede cu câteva milenii începuturile propriu-zise ale epocii metalelor. Se are aici în vedere descoperirile de la Cayonu şi Suberde (Anatolia) care aparţin neoliticului timpuriu şi sunt databile în jur de 7350 ± 60 î H. Asemenea descoperiri au valoare prin aceea că atrag atenţia asupra unei foarte îndelungate experienţe în acest domeniu. O situaţie cu totul deosebită a fost înregistrată în ceea ce s-a numit eneoliticului nord-balcanic şi est-central european. În această arie (culturile Vinča, Gumelniţa - Karanovo VI, Tiszapolgar - Bodrogkeresztur) au apărut elemente care fac posibilă demonstrarea existenţei unei veritabite metalurgii (minerit, reducerea minereului, turnarea în tipare, prelucrarea aurului, tipologie complexă). Pe baza datelor acumulate se poate discuta asupra ideii anexării acestei etape, dezvoltată autonom după opinia lui C. Renfrew (secondat de Alexandru Vulpe), epocii metalelor, respectiv, admiterea denumirii de epoca cuprului. Numai că o asemenea tentativă apare ca hazardată în condiţiile în care în perioada de tranziţie care-i urmează tradiţiile tehnologice acumulate se pierd aproape cu totul. Mai mult decât atât, în culturile bronzului timpuriu din aria menţionată metalurgia joacă un rol cu totul nesemnificativ, în raport cu ceea ce înregistrează în sudul Peninsulei Balcanice, insulele din Egeea, Mediterana estică şi Anatolia. Situaţia poate fi folosită pentru a atrage atenţia asupra discontinuităţii dezvoltării culturale. Necoincidenţa dintre denumirea şi trăsăturile unei anumite etape istorice pot fi constatate chiar şi în zonele cu o dezvoltare importantă a metalurgiei. Astfel, chiar în spaţiul menţionat mai înainte sau în faza incipientă (Cicladic Timpuriu I, Helladic Timpuriu I) metalul (aramă, bronz, aur, plumb) este extrem de rar. Abia în faza imediat următoare (Bronz Timpuriu II) se asistă la o veritabilă explozie a acestui meşteşug. Nici pentru Mesopotamia nu există dovezi care să ateste folosirea bronzului anterior stratului VIII de la Tepe Gawra (cca 3000 î. H.). Este vorba de un ac conţinind un procent mic (5,92%) de cositor ceea ce atestă lipsa de cunoştinţe necesare

obţinerii

bronzului

standard

(1:9

sau

1:10).

O

asemenea

performanţă va fi atinsă în spaţiul siro-mesopotamian în secolele următoare după cum o dovedesc unele texte provenind din arhiva palatului G de la Ebla

şi nivelul de morminte din Dinasticul Timpuriu III din cimitirul regal de la Ur (cca 2600 î. H.). Nu interesează în acest context, sursele cositorului deşi obţinerea lui constituia o necesitate absolută. Ceea ce trebuie să se reţină acum este doar faptul că realizarea bronzului standard în producţie de masă şi găsirea unor alternative (Pb, antimoniu, arsenic) în raport cu destinaţia aliajului (de exemplu, oglinzile Shang erau lucrate din bronz alb obţinut prin aliajul aramei cu plumbul) sau cu o anumită tradiţie tehnologică au fost esenţiale în această evoluţie. Se poate vorbi şi de experimente datorate unor spirite mai inventive. Jak Jakar distinge, de pildă, în funcţie de natura aliajului, tipologie şi tehnică mai multe „şcoli" sau „tradiţii de atelier" în Anatolia. Cicladele pot servi şi ele ca exemplu în această privinţă, cel puţin în ceea ce priveşte metalurgia plumbului şi a argintului. Pornind de la aceste câteva date rezultă că a fost necesară scurgerea unei foarte lungi durate de timp între începutul utilizarii întâmplătoare a metalului şi momentul acumulării de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi a creării de condiţii economice şi sociale favorabile trecerii la pirometalurgie. În orice caz, metalurgia a pretins două transformări majore. Şi anume, realizarea unui surplus constant în sectorul bunurilor de subzistenţă

şi

desprinderea grupurilor dependente privilegiate, respectiv a meşterilor specializaţi care practică neîntrerupt meşteşugul. Evident, în acest domeniu ipotezele ocupă o pondere însemnată. Ceea ce pare să reprezinte un bun deja câştigat pentru ştiinţă este cumularea, în chalcoliticul târziu şi bronzul timpuriu, a acestui set de condiţii în unele regiuni din Mediterana orientală şi Orientui Apropiat. Se pune problema măsurii în care dezvoltarea metalurgiei în restul continentului euroasiatic este rezultatul unui proces de difuziune. În acest caz precizarea căilor şi a ritmului în care acesta s-a produs devine obligatorie. Un indiciu

sugestiv

în

favoarea

originii

extraeuropene

rămâne

decalajul

cronologic între Orient, Mediterana - Egeea, Balcani, Europa estcentrală şi centrală, Europa vestică şi nordică. La elementele de cronologie absolută se adaugă similitudini ale unor tipuri de obiecte de metal, detalii de natură tehnologică, unicitatea unor descoperiri etc. Asemenea informaţii devin mai concludente în măsura în care, la seriile tipologice ale obiectelor de metal se

adaugă alte elemente de cultură materială, tipologia aşezărilor, inclusiv studiile de antropologie fizică care atestă apartenenţa purtătorilor unor culturi la un anume stoc rasial. Asemenea observaţii sunt fundamentale pentru precizarea măsurii în care dispersarea în spaţiu este rezultatul unei migraţii: Pe baza unor informaţii de acest tip s-a putut preciza originea anatoliană a bronzului timpuriu cipriot (stadiul Philia) inclusiv a purtătorilor lui. Pe de altă parte, au putut fi scoase în evidenţă legăturile dintre Tracia, Balcani şi Troada, dintre Ciclade şi Grecia Continentală, dintre Creta, Levkas şi Ithaka. Mişcarea dinspre Anatolia spre Mediterana orientală şi spre Egeea, ca şi între insulele greceşti şi Peninsula Balcanică trebuie să se fi făcut cu destul de mare rapiditate. Pare să o confirme datele absolute stabilite pentru culturile Grotta-Pelos (Ciclade), Troia I, Eutresis (Grecia continentală) şi Creta şi care oscilează între 2876±56 - 2492±64 î. H. = date calibrate). Datele acestea calibrate merg cu cimitirul chalcolitic de la Byblos (cca 3500 î. H.) şi Amuq (Siria - cca 3400 î. H.). Fără îndoială că această cronologie lungă prezintă unele inconveniente, în sensul că, operează cu cifre mult mai înalte decât acelea stabilite pentru Mesopotamia. În schimb, merg relativ bine cu o parte din datele anatoliene. În legatură cu acest aspect se poate medita asupra ideii dacă este vorba doar de sistemul de cronologie cu care se operează sau de o realitate istorică care tradează o eventuală istorie comprimată a spaţiului sumerian. Acesta din urmă parcurgând, într-o perioadă de timp relativ scurtă, o suită de etape care în Anatolia s-au desfăşurat de-a lungul a patru milenii. Tipurile comune întâlnite la Troia şi Ur, originea vest-anatoliană a aurului din bijuteriile de la Ur, dependenţa Sumerului de Anatolia şi Iran pentru obţinerea metalului fac verosimilă o atare presupunere. Evident, rămâne o sarcină de viitor reconsiderarea cadrului de cronologie absolută cu care se operează pentru Orient. Nu poate exista nici un dubiu în privinţa decalajului dintre Orient şi Europa, dintre Europa centrală şi Grecia. De pildă, fazele Br, Al, şi A2 din sistemul cronologic al lui P. Reinecke (care corespund complexului central european Unetice) sunt sincrone cu Helladicul timpuriu II - Helladicul mijlociu III ceea ce dă o

diferenţă de câteva sute de ani între cele două zone luate în considerare, începuturile bronzului centraleuropean putând fi plasate abia în jur de 26002500 î. H. În asemenea condiţii, se poate presupune contemporaneitatea dintre începuturile epocii bronzului central-european şi apariţia celor mai timpurii dovezi ale prelucrării metalului în Europa occidentală. Trebuie precizat însă că nu este vorba decât de obiecte de podoabă (perle) în formă de maslină, identificate

în

contexte

aparţinând

neoliticului

final

şi

începutului

chalcoliticului. Asemenea piese au apărut în ceea ce se numeşte faţada mediteraneană a Franţei, şi anume, în Languedoc, în complexe datând dintr-o perioadă anterioară difuziunii campaniformilor, adică pe la 2500 î. H. De o răspândire largă a tehnologiei cuprului în zonă nu se poate vorbi însă decât în strânsă legatură cu fenomenul campaniform, respectiv, în grupele verazian şi Fontbouisse (cca. 2000 î. H.), şi anume în regiunea cuprinsă între Rhone şi Garonne. Interesant este faptul că analiza primelor obiecte din metal atestă că această tehnică născândă se bazează pe minereuri locale caracterizate prin bogăţia în antimoniu. Tehnologia a cunoscut modificări prin introducerea, în jur de 2000 î. H., a cuprurilor arsenizate şi prin diversificarea tipurilor. Pentru că la începutul epocii bronzului (cca. 1800 î. H.) să se constituie mai multe şcoli practicând tehnologii complicate şi diferite poate şi datorită varietăţii minereurilor prelucrate. Două idei se cuvin a fi subliniate în acest context. Cea dintâi priveşte decalajul temporal dintre Orient/Egeea şi Europa Occidentală. Cea de a doua este rezultantă faptului că tipologic şi tehnologic piesele cele mai timpurii descoperite în Midi sau în Spania nu pot fi derivate din fondul oriental. Este o situaţie care contrastează cu aceea din Italia unde, în culturile bronzului timpuriu (Gaudo - Rinaldone - Remedello) au aparut pumnale de tip egeean şi cretan. Aceasta obligă la acceptarea ideii unei oarecari autonomii a acestui spaţiu aflat într-o poziţie marginală în raport cu lumea orientală nu numai geografic, dar şi cultural. Trebuie menţionat însă faptul că J. Briard discută măsura în care unele pumnale (de ex. de la Taillebourg - Charente-Maritime) sunt sau nu de origine cipriotă. O dovadă clară că aceste piese sunt autentice

nu există. Excepţie fac gravurile rupestre din Alpii Maritimi şi cele din unele alei acoperite din Bretagne care reproduc vârfuri de lance şi pumnale de tip cipriot. În acest caz devine foarte limpede faptul că influenţele orientale, respectiv egeo - cipriote nu lipsesc din extremul continental european. Numai că în această regiune, difuziunea pe scară largă a metalurgiei este de dată recentă şi este în mare măsură, cel puţin în zona atlantică, legată de fenomenul campaniform. De altfel, şi în Anglia şi în Irlanda, zone bogate în minereuri de aramă şi în cositor, introducerea metalurgiei nu poate fi disociată de traversarea Canalului Mânecii de către purtătorii culturii paharelor în formă de clopot. Diferenţa fundamentală este vizibilă în tipologia pieselor de bronz care este proprie zonei şi atestă ascendenţa spiritului local asupra prototipurilor iberice. Este vorba de asocierea vârfurilor Palmela cu topoare plate de tip breton, ca şi de inventarea unor tipuri particulare, de exemplu, halebarda. Asupra Europei atlantice nu s-au exercitat numai influenţe iberice. Europa centrală, prin Unetice, a determinat modificări nu numai în zona de est, ci şi în vestul şi sud-vestul Franţei. De altfel, impulsurile şi chiar migraţiile având ca zonă de pornire Europa centrală au atins Franţa de-a lungul întregii epoci a bronzului, mai exact, până în perioada bronzului tumular şi a culturii „câmpurilor de urne". Acestor valuri li s-au opus contracurente insulare (cultura Wessex) sau nordice. De-a lungul Rhinului şi Rhônului cultura bronzului tumular atinge zona Ţărilor de Jos şi, prin aceasta, spaţiul scandinav. O atare mişcare este dovedită de descoperirea, unei săbii de tip D.l, în mormântul tumular de la Ørskovhedeuis (Iutlanda), atribuit perioadei a II-a a bronzului timpuriu danez cca. 1400 î. H.). Ideea existenţei unor centre autonome nu poate fi însă eliminată. Ea este dimpotrivă întarită de identificarea unor arii culturale specifice fără legatură spaţială cu Asia Occidentală. Este vorba de Thailanda unde s-a dovedit practicarea metalurgiei bronzului în jur de 3000 î. H., deci la o dată care precede cu câteva sute de ani inventarea bronzului în restul Lumii Vechi. Nu sunt încă lămurite originile bronzului chinezesc. Judecând în raport cu datele actualmente cunoscute nu se pot exclude legături genetice cu unele complexe culturale central asiatice sau siberiene şi, în ultimă instanţă, cu

vestul Asiei. Un al doilea centru important îl constituie zona Agades - Azlik (Rep. Niger) unde cuprul nativ poate fi recoltat la suprafaţa solului şi unde, au apărut, fără alte dovezi care să ateste o viaţa sedentară, resturi de la activitaţi metalurgice (lingouri, deşeuri, obiecte de metal, mai multe cuptoare). Faza cea mai veche (Cupru I) se datează în mil. II î. H. (cca. 20001500 î. H.). Este interesant că nişte fragmente ceramice descoperite în cuptor aparţin neoliticului saharian. S-a putut stabili că, în aceeaşi zonă, activitatea a continuat în ceea ce D. Grebenart numeşte Cupru II, denumire nu tocmai potrivită întrucât ea acoperea şi o etapă în care s-a practicat lucrarea alamei, precum şi metalurgiei fierului în Air-Zu, Adrar şi la sud de Tiguidi. Spre deosebire de prima fază în care activitatea metalurgică pare să fie apanajul unor meşteri itineranţi, cuptoarele pentru reducerea fierului provin din aşezări în asociere cu ceramica de tip Teguef. Cinci date C 14 plaseaza complexele între cca 1210±45 şi 105 î. H. Trebuie să se menţioneze că alama şi fierul se datează cel mai devreme în sec. V î. H. Influenţa cartagineză nu este exclusă în difuziunea metalurgiei fierului în Sahara. Cu această descoperire centrele metalurgice africane rămân: în Valea Nilului, în mod evident, legată de lumea vest-asiatică, Maghreb-ul cu elemente de filiaţie iberică, mai exact, campaniformă (Maroc, Orania, Mauritania), Niger cu elemente cronologice, dar nu şi tipologice comune cu Mauritania, platoul Bandri (N. Nigeriei). O altă zonă de invenţie trebuie să fie considerată America Centrală şi de Sud. între datele cele mai timpurii se numără cele provenind din Columbia şi Ecuador. Este vorba, în principal, de ariile Tumaco - La Tolita care au dat câteva descoperiri interesante. Cea mai timpurie provine din aşezarea de la Inguapi (Tumaco), respectiv din cel mai vechi nivel precolumbian cunoscut şi datat aici în jur de 325 î. H. Din nou avem de-a face doar cu unele urme modeste constând din câteva fragmente din sârmă de aur de cea mai bună calitate, realizate prin ciocănire. Deci, o etapă incipientă în arta prelucrării metalului importantă totuşi prin marea vechime în raport cu zona nordandină şi cu America Centrală, regiuni în care metalurgia este de dată mult mai recentă. Cât priveşte metalurgia fierului există de asemenea dovezi clare privind

marea ei vechime în Orient. Chiar dacă se face abstracţie de folosirea oxizilor de fier drept coloranţi naturali, nu există nici o îndoială în privinţa faptului că cele mai timpurii obiecte de dimesiuni apreciabile provin din Orientul Apropiat, în special din Anatolia. Astfel, în cimitirul chalcolitic de la Korucutepe, databil în mil. IV î. H., au fost descoperite două măciuci din minereu de fier. Cu mileniul III î. H. numărul pieselor lucrate din metal (fier meteoritic) sporesc. Sunt de menţionat aici brăţara de fier provenind din câmpia Islahiye şi cele două pumnale ceremoniale cu mâner de aur de la Alaca Hüyük. Pentru mileniul al II-lea î. H. la informaţia arheologică se adaugă menţiuni în izvoare orientale („Tăbliţa lui Anitta", o scrisoare de la Tell el Amarna) care confirmă practicarea metalurgiei fierului, valoarea imensă a pieselor lucrate din acest metal, dovadă fiind faptul că ele fac obiectul schimbului de daruri între suverani, monopolul regal hittit asupra producţiei de fier precum şi localizarea, în Kizzuwadna, a atelierelor şi magaziilor regale. Studiile lui Garstang şi Gurney asupra geografiei hittite au permis localizarea acestei provincii în teritoriul Ciliciei, deci într-o regiune situată în preajma munţilor Taurus. Este interesant că tradiţia greacă aşează zona de invenţie a metalurgiei fierului între Marea Neagră şi Taurus ceea ce presupune perpetuarea unor informaţii foarte vechi. În lumina datelor de care dispunem devine limpede că diseminarea tehnologiei fierului a fost condiţionată de prăbuşirea statului hittit şi a încetării monopolului regal. Cert este că scurt timp după cca. 1200 î. H. , adică după prăbuşirea nucleului regatului, piese din fier apar în complexe occidentale. Astfel, din Cipriotul Târziu III B (cca. 12001075 i. H.), identificat la Idalion, provin două cuţite din fier carburat (prin batere şi călire). Obiecte mici din fier apar şi în contexte miceniene târzii şi protogeometrice din Grecia Continentală ca şi în subminoian şi în nivele databile în jur de 1200 în Ugarit. Centrul metalurgic important rămâne Philistia de unde se cunosc şi cele mai timpurii cuptoare pentru reducerea minereurilor de fier. De altfel, ascendenţa filistinilor asupra formaţiunilor politice aramee sau evreieşti se datorează, între altele, stapânirii unor cunoştinţe tehnologice superioare. La extremitatea estică a continentului eurasiatic încă din Zhou, dar mai ales în Qin şi Han, metalurgia fierului, monopol de stat, atinge cea mai înaltă

tehnologie. În zona Dunării inferioare, cele mai timpurii dovezi de reducere şi prelucrare a minereurilor de fier se cunosc de la Cernatu de Sus (jud. Covasna), Dervent şi Babadag (jud. Tulcea), Lăpuş şi Rozavlea (jud. Maramureş), Bobda (Timiş) şi Dochin (jud. Caraş-Severin). Toate databile în Ha.A sau Ha.B. După cum se vede, deocamdată, cele mai timpurii descoperiri provin din vestul şi nord-vestul României. Pentru regiunea de la Nord şi Est de Alpi

descoperirile

Waschenberg) Waschenberg

cele

şi a

mai

Slovenia permis

importante (Sticna,

identificarea

provin

din

Magdalenska mărturiilor

Austria Gora).

privind

(Hallstatt, Mai

ales,

reducerea

şi

prelucrarea fierului la cca 750-400 î. H. Ceva mai recente (cca 600 î. H.) sunt localităţile din Europa vest-centrală (Heuneburg, Hohenasperg, Mont Lassois). Acest nivel a fost precedat, în perioada anilor 1000 î. H, şi chiar anterior lor de o serie de piese mici (ace de prins, nituri, mânere, inele), dar, se cunosc din aceeaşi arie şi piese de dimensiuni mai mari. Ele preced perioada maximei înfloriri a metalurgiei fierului. În

sfârşit,

în

Europa

occidentală

şi

mediteraneană

difuziunea

metalurgiei fierului este strâns legată de pătrunderea culturii câmpurilor de urne reprezentată, în Midi, prin necropola Mailhac I (sec. X-IX î. H) urmată de Grand Basin I (Ha-B sau C sau UFK IV). Şi aici, prezenţa obiectelor de fier rămâne modestă, ca şi în Europa est-alpină. Câteva piese provin din M.14 de la Mailhac (un mormânt care face tranziţia de la Maithac I la Mailhac II). Aceasta tradiţie culturală (UFK) supravieţuieşte în Midi (Languedoc) şi în Catalogna până în sec. IV î. H. Asupra acestui fond se vor exercita influenţe proto-Villanova şi Villanova şi, mai târziu, greco-etrusce determinând procesul trecerii la cea de a doua epocă a fierului sau Latène, perioada veritabilei înfloriri a noii metalurgii. În această nouă fază cronologică şi culturală centrele mari metalurgice din întreg continentul european de la Nord de Alpi şi de la Nord de Dunăre rămân Franţa Orientală, Vestul Germaniei (Heuneburg), Austria (Waschenberg), Slovenia (Magdalenska Gora), Munţii Orăştiei, Molodova (Lozna, jud.Botoşani, pentru prelucrarea fierului de baltă), Polonia (cu întinsele câmpuri de cuptoare de la Skaly, Kunow, Bolestzyn, Lomno, Slupia Nowa sau S. Stora, Swiestomarz). Judecând după datele C 14 stabilite până

acum, începuturile funcţionării acestor centre asociate cu exploatarea minereurilor de la Rudki este legată de prezenţa, la nivel Lt, a celţilor în zonă. Ele continuă să fie în funcţie până în perioada culturii Preworsk. Se poate constata din această succintă prezentare că utilizarea denumirilor de epoca bronzului sau a fierului nu se justifică în cazul ţărilor Vechiului Orient ca şi al Greciei miceniene întrucât cu bronzul mijlociu (Orient, Creta) sau mai târziu (Grecia continentală sau insulară) structurile primitive sunt depăşite şi se constituie diferite formaţiuni statale. În consecinţă, termenii respectivi nu au decât o valoare restrânsă atât din punct de vedere cronologic cât şi geografic: Ei au o valoare specifică doar în continentul european, şi anume, la nord de Alpi şi de Dunăre. O problemă deosebit de importantă este aceea a mediilor care au favorizat apariţia şi dezvoltarea metalurgiei, ca şi condiţiile diseminării ei. Discuţia nu poate fi abordată în afara lămuririi statutului metalurgistului în societăţile primitive, nu atât în planul concret al vieţii materiale cât, mai ales, în mitologie. Totul raportat şi la locul metalelor şi culorilor în religie şi mit. În legatură cu acest aspect este necesar să se reţină faptul că în societăţile primitive şi antice domină ideea asocierii între diferite astre şi unele metale (de ex. aur=soare; argint=lună), ca şi dintre diferite zeităţi şi metale (de ex. dintre aramă şi Astarte sau Venus sau dintre Jupiter şi cositor), de asemenea dintre metalurgie şi cosmogonie. Pornind de la fapte arheologice şi de la termenii cu care sunt desemnate diferite metale în texte antice, S. Hiller, Branigan, Dickinson, Bouzek şi Maxwell-Hyslop au atras atenţia asupra interdependenţei dintre templu şi lucrarea metalelor. De altfel, în acelaşi sens merg şi observaţiile lui Kilian care a stabilit dependenţa de templu a unor ateliere pentru lucrat fier, precum şi a depozitelor de obiecte lucrate din acest metal. Această constatare impune concluzia că începuturile dezvoltării, pe scară largă, a metalurgiei, au fost determinate de considerente de natură religioasă şi nu din nevoia de a găsi o nouă materie primă. De aici rezultă şi ideea că extinderea utilizării metalului din sfera religioasă în sfera vieţii materiale a pretins deturnarea de la scopurile iniţiale prin unica soluţie posibilă, şi anume, desacralizarea materiilor prime şi a tipurilor de unelte şi podoabe,

funcţiile rituale fiind conservate numai pentru unele dintre ele respectiv, pumnalul sau sabia ceremoniale (cu tipologie şi ornamentaţie caracteristice). Pornind de la identificarea mediilor iniţiale rezultă, în mod automat, că transmisia cunoştinţelor şi circulaţia tipurilor a fost consecinţa naturală a frecventării sanctuarelor, a participării la diferite festivaluri religioase etc. Observaţia, demonstrabilă în cazul Orientului şi al Greciei miceniene, arhaice sau clasice nu poate fi restrânsă la aceste societăţi. Căci analogii pot fi găsite şi în neoliticul şi bronzul european. De pildă, în Anglia, la Windmill Hill sau în preajma unor morminte megalitice cum sunt cele de la Cotswald-Severn există indicii că au avut loc nu numai acte ceremoniale, ci că ele au funcţionat şi ca centre de producţie şi de schimb. În ceea ce priveşte poziţia socială şi ideatică a metalurgistului, aceasta poate fi reconstituită pe baza mitologiilor indoeuropene, asiatice, africane şi americane. Este interesant că un anumit tip de descoperiri arheologice confirmă tradiţia mitologică şi statutul înalt de care se bucură în toate societăţile vechi metalurgistul şi olarul. În primul rând, obârşia acestui statut stă în funcţia ce li se atribuie în naşterea însăşi a universului. Capacitatea de a recrea un model zeiesc, în virtutea puterilor magice pe care le deţin, locul metalurgiştilor în miturile cosmogonice şi în creaţia omului şi a culturii sale explică autoritatea de care se bucură precum şi relaţia foarte strânsă şi foarte specială cu autoritatea politică. Această ultimă particularitate rezultă aşa cum s-a amintit şi din calitatea de făuritor al însemnelor magice ale puterii. Relaţia particulară dintre şef (rege) şi făurar se demonstrează şi arheologic prin descoperirea de morminte din al căror inventar fac parte „regalia" şi truse de metalurgist. Nu se poate să nu se caute în această legătură

specială

originea

poziţiei

privilegiate

a

unor

meşteşugari

(metalurgişti şi olari). Se poate admite că, pe acest fond, se va elabora ideea de monopol regal sau de stat, controlul central asupra atelierelor şi comercializării produselor, toate având, ca efect ultim, standardizarea tipurilor. Fără îndoială că inventarea metalurgiei aramei, bronzului şi fierului nu a însemnat scoaterea din uz a materiilor prime tradiţionale.Cel mult a putut determina o restrângere a ponderei lor în funcţie de sectorul economic sau

de aria culturală în care erau întrebuinţate, de regulă, în funcţie de accesul la resursele naturale specifice. Observaţia este valabilă chiar şi în cazul Latèneului când fierul devine de folosinţă quasi generală. Domeniile pe care metalul lea revoluţionat rămân: agricultura (prin introducerea, în a doua epocă a fierului, a brazdarului din metal, a secerii, coasei, a toporului), alte meşteşuguri (dulgheria, rotăria, lucrarea corăbiilor), datorită inventării diferitelor tipuri de topoare, dălţi şi a fierăstraului. Metalurgia însăşi cunoaşte progrese prin perfecţionarea procedeelor şi a cuptoarelor pentru reducerea minereurilor, realizarea ideii dozării carbonului în fier, prin inventarea unor procedee de carburare a acestuia. crearea de instrumente specializate (nicovală, baros, cleşti de fierar, foale), diversificarea procedeelor de turnare, descoperirea unor metode de purificare a aurului şi a argintului (cupelarea). În sfârşit, este obligatoriu să se facă şi menţiunea că cea mai mare parte a producţiei atelierelor metalurgice nu era destinată unor scopuri practice. Ceea ce frapează pe arheologi sunt numeroasele depozite conţinând cantităţi imense de arme sau unelte, în foarte multe cazuri nefolosite. În legatură cu acestea nu există încă un punct de vedere unanim acceptat. lndiferent de intenţiile care au stat la baza constituirii lor (refolosire, tezaurizare, potlach) existenţa lor, ca atare, presupune controlul şi distribuţia producţiei metalice, ca şi funcţia socială pe care o îndeplineau. Zonal, astfel de tendinţe se materializează în marile depozite tribale sau regale depozitate în sanctuare (celţii) sau în locuri sacralizate şi protejate magic (înălţimi, izvoare, râuri, lacuri, trecători). B. Evoluţii economice şi tehnologice Aşa cum s-a afirmat mai sus, obţinerea surplusului de bunuri de subsistenţă constituia condiţia necesară a acestei dezvoltări. Problema cea mai importantă care se pune este aceea a identificării progreselor reale înregistrate în alte sectoare economice decât metalurgia. Dificultatea este sporită de împrejurarea că, cel puţin, în unele ansambluri

culturale,

se

constată

deja

din

neoliticul

târziu

salturi

semnificative în agricultură, creşterea vitelor şi transporturi. Astfel, în Anatolia (câmpia Elbistan) şi Mesopotamia (Samarra) s-au pus bazele

agriculturii umede. Importanţa producţiei şi efortul depus în vederea constituirii de rezerve este clar demonstrabilă prin descoperirea de silozuri cum sunt cele halafiene de la Tell Arpaciyah. În nordul Europei centrale, în aria culturii cu pahare în formă de pâlnie, există dovezi clare privind trecerea la agricultura pe soluri grele prin folosirea unui instrument de tras brazde, ca şi realizarea ideii înjugării boilor. În aceeaşi cultură se constată un tip particular de păstorit şi anume păşunatul în câmp închis (v. Kraal-urile din Michelsberg şi Trichterbecherkultur) şi transhumanţa cu vite mici (bronzul transcaucazian) sau mari (Trichterbecherkultur, Michelsberg, Windmill Hill). Pe acest fond, se poate realiza diferenţa de nuanţă în evoluţia din epoca metalelor. Aceasta constă, pe de o parte, în adâncirea specializării zonale şi, pe de altă parte, în trecerea de la monocultură la policultură, dar şi la mai buna adaptarea a culturilor la teren. De exemplu, în epoca fierului din Anglia se constată delimitarea unui fel de „provincii agrare" specializate în cultivarea unor cereale sau leguminoase. Este situaţia de la South Wilts Down, o regiune calcaroasă, unde principala cereală era orzul, în vreme ce în Somerset predomină grâul. Tot în Vest, la Meare, Glastonbury, Worlebury se asistă la o inovaţie şi anume cultivarea bobului. După cum la Itford Hill (în bronz târziu) este înregistrată, pentru prima oară, cultivarea secarei, ovazului şi grâului de pâine. Situaţia contrastează cu aceea din cultura Windmill Hill în care grâul deţine un procent de 91,6%. Folosirea plugului din lemn şi ataşarea cuţitului din fier începând cu sec. V î. H., atelarea boilor la plug, au extins sensibil teritoriul cultivat sau al păşunilor, de regulă în dauna pădurii, au dus la amenajarea „câmpurilor celtice". Fenomenul merge paralel cu crearea păşunilor alpine, extinderea păşunatului în câmp închis, chiar cu amenajarea de îngrădituri având intrări în şicană (ca la Fens, pe coasta de est a Angliei), apariţia adevăratelor grajduri (Ţările de Jos şi Germania). Pe durată, toate aceste progrese au însemnat mărirea suprafeţelor cultivate prin utilizarea „solurilor grele" şi, prin aceasta, obţinerea surplusului necesar susţinerii grupurilor de persoane neangajate în producţia bunurilor de subsistenţă. Progresele în acest sector nu trebuie să fie însă exagerate. Căci un studiu zonal complex cum este acela efectuat la Wicina (bazinul mijlociu al Lubicei) a dovedit că din suprafaţa de 450 km2 , doar 100 km2 erau folosiţi la

cultivarea şi creşterea vitelor, iar întinderea anuală a loturilor nu depăşea 26 km2, adica 6%. Un loc aparte în această discuţie îl ocupă practicarea policulturii (cerealicultura, viticultura, horticultura) în Egeea şi rolul ei ca factor determinant în creşterea populaţiei, a bogăţiei, a polarizării societăţii, a apariţiei oraşelor şi a statelor încă de la nivelul bronzului timpuriu. Punctul de vedere susţinut de T. C. Renfrew a fost infirmat de o cercetare atentă efectuată de C. Runnels şi Julie Hansen. Aceşti doi specialişti au atras atenţia asupra rolului nesemnificativ al cultivării măslinului şi viţei de vie în Egeea înainte de a doua jumătate a mil. II S.H., adică anterior civilizaţiei miceniene. Dovezi timpurii privind prezenţa măslinului (salbatic) în Asia de V şi Egipt se datează în jur de 2000 î. H. Domesticirea acestor specii trebuie să se fi realizat local, undeva în zona siro-palestiniană de vreme ce în a doua jumătate a mil. II/începutul miI. I î. H. Lachish, Gibeon, Qatna şi Suksu erau centre de producţie şi, respectiv, de comercializare a uleiului de măslin şi a viţei de vie. De altfel este posibiI că ideea cuItivării măslinului să se fi difuzat din această zonă. Spre deosebire de măslin, viţa de vie era cunoscută deja din bronzul timpuriu în Orient (Egipt, Palestina, Numeira, Jericho şi Lachish), dar şi în Grecia continentală (Lerna), Asia Mica (Troia). către sfârşitul mil. II î. H. (cca 1200-1000 î. H.) este documentată, în continuare, în Anatolia (Beycesultan), Cipru (Apliki), Grecia continentală (Tiryns), dar şi în Orient (Lachish, Hama, Egipt). În restul continentului european sâmburi de struguri se cunosc din palafite şi din terramare. Concluzia care poate fi trasă din cele câteva date menţionate mai sus este aceea că în cazul Greciei insulare sau continentale factorii determinanţi ai progresului economic şi social trebuiesc căutaţi în alte sectoare, şi anume, metalurgia, perfecţionarea mijloacelor de transport pe apă, (inventarea corăbiilor lungi), posibilitatea amenajării porturilor, intensificarea schimburilor la mare distanţă, găsirea unor soluţii specifice ca răspuns la o stare de criză etc. O altă trăsătură a economiei epocii metalelor o constituie diversificarea activităţilor meşteşugăreşti şi profesionalizarea lor. Procesul a mers, paralel

cu mărirea timpului acordat acestora, până la folosirea completă a timpului de lucru. În alţi termeni, se poate vorbi acum de constituirea unor categorii specializate de persoane al caror grad de calificare şi de implicare în diferite tipuri de activităţi meşteşugăreşti a sporit în strânsă relaţie cu creşterea cererii pentru anumite produse, deci cu existenţa unor comenzi ferme şi cu apariţia posibilităţii de a li se asigura subzistenţa prin grija comunităţilor sau a şefului lor. Consecinţa acestei situaţii a fost ruperea meşteşugurilor de producătorii de mijloace de subsistenţă şi efectuarea activităţilor lucrative în tot timpul anului. Două probleme trebuiesc amintite în acest context. În primul rând, statutul special al metalurgiştilor (bronzari, fierari, giuvaergii), poate şi al unor categorii de olari (de exemplu, cei care realizau vasele hallstattiene sau Lt cu grafit în pastă sau pictate cu grafit, vasele încrustate cu foi de cositor sau de argint din Halllstattu! elveţian, imitaţiile după vase greceşti), experţii în realizarea pastei sticloase, constructorii de corăbii etc. Rol privilegiat, subliniat şi de raporturile cu autoritatea morală sau politică dintr-o comunitate dată. Cel de-al doilea aspect priveşte faptul că începuturile detaşării unor experţi, ca şi specializarea unor aşezări sau a unui grup de persoane îşi are începuturile în neolitic sau chalcolitic. Pictarea vaselor cu aur sau cu grafit în aria Gumelniţa, sculptarea scoicilor Spondylus, metalurgia aramei, mineritul, prelucrarea aurului nu puteau să intre în categoria meşteşugurilor casnice, desfăşurate de orice membru al grupului dotat cu un minim de cunoştinţe şi cu oarecare îndemânare. După cum meşteşugarul care realiza carul cermonial sau carul de prada trebuia să aibă o serie de cunoştiinţe specializate etc. în acelaşi timp există suficiente date pentru a se susţine ideea că deja din neolitic aşezări (de ex. cele din zona Krzemionki sau Sweciechow sau Bronocice) deţineau monopolul unui anumit meşteşug, controlau şi trăgeau principalele beneficii din comnercializarea anumitor bunuri (materii prime sau obiecte finite, de ex. silex de Swiechiechow sau topoare finisate din acelaşi material). Ceea ce deosebeşte neoliticul de epoa metalelor este caracterul sezonier sau ocazional al acestor activităţi, adica alternanţa dintre timpul afectat obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi cel destinat practicarii unui meşteşug sau aItul. Una din activităţile principale rămâne exploatarea materiilor prime, fie

că este vorba de colectarea de la suprafaţă a unora dintre ele, fie de organizarea unei activităţi miniere propriu-zise. Nu este posibil să se stabilească efortul depus pentru colectarea ambrei de pe plajele Mării Baltice, a grafitului sau a pietrelor semipreţioase (jad în cazul culturii neolitice târzii din China, lapislazuli în Mesopotamia halafiana etc.). Se poate însă bănui că este vorba totuşi de activităţi ocazionale, desfăşurate la foarte mari intervale de timp. O asemenea concluzie este susţinută de analiza distribuţiei ambrei în Grecia miceniana. S-a putut demonstra prin studii de detaliu cum numeroasele piese din chihlimbar descoperite în morminte nu rezultă dintr-un permanent aflux dinspre Europa centrală şi vestică spre Egeea, ci se datorează la una, cel mult două tranzacţii comericale. Situaţiile sunt mult mai complexe în cazul exploatării şi punerii în valoare a minereurilor rnetalifere, a metalelor în stare nativă şi a sării. Mai ales, când este vorba de activităţi în subteran care pretind lucrări de consolidare, forţă de muncă numeroasă pentru a asigura extragerea, transportul la suprafaţă şi prelucrarea minereurilor sau topirea şi cristalizarea sării este firesc să se presupună că cea mai mare parte a anului, dacă nu cumva tot timpul anului era destinata aoestor operaţii. Este interesant că pentru unele zone au fost făcute o serie de calcule, de exemplu, pentru zonele Salzburg, Tirol şi Styria pornindu-se de la întinderea galeriilor şi de la cantitatea de steril acumulată. Pittioni presupune doar pentru o singură arie (Salzburg) concentrarea unui numar de 500-600 lucrători a căror misiune consta din săparea puţurilor şi a galeriilor, tăiatul copacilor pentru asigurarea materialului lemnos necesar susţinerii galeriilor şi reducerii minereurilor, macinarea, taierea, transportul, supravegherea muncii. O concentrare asemănătoare de forţa de muncă este de presupus în cazul extragerii sării. Cercetările lui Schauberger efectuate la Hallsatatt (Austria) au condus la stabilirea unei serii de cifre fantastice raportate la mijloacele tehnice ale epocii. De pilda, s-a precizat lungimea de 3.700 m a galeriilor cu o suprafaţă de 150.000 m2 precum şi cantitatea de masă degajată, respectiv 2.000.000 m3 rocă de sare şi impurităţi. Numărul persoanelor angajate în astfel de activităţi trebuie să fi fost apreciabil. Se impune să se reţină, în acest context, că adâncimea specializării

profesionale a făcut necesară crearea unor tipuri de unelte caracteristice specifice (picuri şi topoare, scări, mijloace de transport), ca şi a unui echipament adecvat (de ex. echipamentele recuperate în minele de sare de la Hallstatt, Hallein şi Dürrnmatt). În sfârşit, complexitatea unor activitaţi cum sunt cele de minerit şi de extragere a metalului din minereu sau de cristalizare în forme a sării presupun o foarte riguroasă organizare. Aceasta înseamna existenţa unor şefi pe de o parte. Pe de altă parte, presupun constituirea unei autorităţi recunoscute care să realizeze controlul utilizării forţei de muncă şi a desfaşurării ritmice a diverselor procese tehnologice. şi înainte de toate făcea necesară existenţa unor experţi, stăpâni pe toate tainele meseriei începând cu identificarea resurselor şi sfârşind cu date privind rezistenţa materialelor şi a galeriilor, dozaje, controlul temperaturii în funcţie de operaţii etc. Cât priveşte meşteşugurile, în afara de cele menţionate până acum este necesar să se precizeze că tendinţele cele mai semnificative rămân adâncirea specializării şi diviziunea muncii. în cadrul fiecărei ramuri de producţie. Situaţia este mai ales valabilă pentru metalurgie care nu mai poate rămâne la îndemâna unui singur specialist. Obţinerea şi prelucrarea bronzului şi a fierului presupun cunoştinţe diferite, de aceea ele vor deveni meşteşuguri de sine stătătoare. Chiar şi intr-un asemenea sector de activitate ingustat, sarcinile pot şi trebuie să fi fost împărţite între bronzarii propriu-zişi şi cei care realizau tiparele, mai ales, în cazul pieselor mai deosebite. De pildă, cele destinate procedeului de tunare "à cire perdue". Se poate merge şi mai departe şi presupune o separare între meşterii de arme (ofensive şi defensive) şi meşterii de unelte. Se poate adăuga ca o nouă categorie, specialiştii în arta toreuticii, mai ales, în arta realizării de vase din metal. De asemenea, orfevrăria şi arta prelucrării metalelor preţioase şi a asocierii acestora cu unele pietre semipreţioase işi pretindea specialiştii. Tehnicii decorative particulare precum granulaţia, filigranul şi incurstaţia cereau cunoştinţe deosebite. Meşteri orfevri executau de pildă, diademele de aur cu antene descoperite la Mochlos în Creta sau pe cele presate din zona est alpină.

Chiar şi olăritul, un meşteşug banal şi la îndemâna oricui în epoca precedenta, devine mai complicat, mai ales, odată cu introducerea roţii olarului şi a apariţiei unor categorii de ceramică a căror realizare pretinde cunoştinţe deosebite (de ex. pictura cu grafit sau placajul cu aur, argint sau cositor, ca şi în cazul obţinerii de copii sau imitaţii, după prototipuri greceşti). Un loc particular între meşteşuguri îl ocupa producerea pastei sticloase şi a unor podoabe realizate din acestea. Asemenea obiecte, în principal mărgele şi brăţări, provin în cantităţi mai mult sau mai puţin impresionante în contexte aparţinând bronzului târziu, hallstattului şi Latène-ului din întreaga Europă de la nord de Alpi şi de la Nord de Dunăre. Problema cea mai importantă este aceea a măsurii în care asemenea piese provin din import sau au fost realizate în Europa continentala şi, în acest din urmă caz, a localizării atelierelor producatoare. Sarcina nu este simplă având în vedere spaţiul imens pe care ele sunt răspândite. Un răspuns însă a putut fi găsit pornindu-se de la gradul de concentrare a unor piese din pastă sticloasa. Ori, devine frapantă, din acest punct de vedere, Stična (Slovenia) unde numai într-un singur tumul, au ieşit, la iveală 20.500 mărgele de sticlă. Un studiu statistic efectuat pe un grup de 12 cimitire hallstattiene situate în Austria inferioară şi Slovenia oferă cele mai mari procente pentru Stična (respectiv 38% şi 26,53% în funcţie de mormânt). Stična este urmată la mare distanţă, de Magdalesnka Gora (12,79%). Inclusiv staţiunea de la Hallstatt rămâne foarte departe de aceste cifre, respectiv intre 0-0, 32 - 2, 78-7,14%. Concluzia firească este că, aici, în Slovenia, în zona Stična funcţiona un atelier pentru producerea sticlei destinată atât uzului local cât şi exportului. Ipoteza este întărită de analiza mărgelelor de sticlă descoperite în cimitirul de la Durrnberg, analiză care a dovedit originea slovenă a acestora. Trebuie să se adauge, apariţia şi a altor activităţi care, ca şi în cazul metalurgiei, presupun cooperarea mai multor meşteşugari, aşa cum se întimpla cu rotăria. Cât. priveşte statutul social al meşteşugarilor, asupra acestui aspect sa discutat ceva mai sus. Ceea ce este necesar să se reamintească acum este schimbarea

substanţială

produsă

în

durata

timpului

de

lucru

al

meşteşugarului şi în raportul dintre restul membrilor comunităţii şi noua

categorie socială profesionalizată. Schimbarea esenţială rămâne întreţinerea, de către comunitate sau de către şeful ei, a unor specialişti care se consacra meşteşugului lor tot timpul anului. O asemenea transformare presupune că la nivelul fiecarui meşteşug să se obţină o cantitate mai mare de bunuri decât cele necesare pentru satisfacerea nevoilor unei singure sau a unui grup restrâns de familii. O parte din ele să fie dirijate spre schimbul cu grupe mai puţin avantajate din punct de vedere al resurselor naturale. O asemenea performanţă nu se putea realiza la nivelul unor aşezări modeste, de tipul cătunelor sau a satelor mici. Sarcina întreţinerii meşteşugarilor nu putea fi preluată decât de comunităţi mari, rezidând în perimetrul cetaţilor sau al unor aşezări principale având rolul economic şi politic major. Un asemenea centru era reprezentat, începând cu sec. VIII î. H, de către Stična. În Europa centrală este de menţionat aşezarea principală, fortificată de la Wicina care cuprindea şi un caracter meşteşugaresc. Este de presupus că aşezările satelit care gravitau în jurul aşezării principale susţineau efortul de constituire a surplusului de produse cerealiere şi animaliere absolut necesare bunei funcţionări

a

activităţii

meşteşugareşti.

Ipoteza

este

susţinută

de

descoperirea, în perimetrul aşezării principale de la Wicina, a trei depozite de bronzuri. Funcţii asemănătoare trebuie admise şi în cazul cetaţilor de la Stânceşti, Cotnari, Răcătău sau Gradiştea Muncelului. În sfârşit, întreagă această dezvoltare şi complicare a existenţei, în general, presupune creşterea bogăţiei în toate sectoarele economiei. Creşterea cantităţii de bunuri şi a cererii sporite de produse (metal în stare brută sau prelucrat, piese de podoabă, arme, bunuri cu semnificaţie religioasă şi socială, bunuri de primă necesitate, de exemplu, sare) au stimulat schimbul intercomunitar şi chiar au determinat permanentizarea unor reţele de schimb la mare distanţă. De exemplu, din Carinthia şi Slovenia fierul sau obiecte din fier erau vehiculate spre Italia. Regiunea actualei Polonii amintită mai înainte trebuie să fi deţinut un rol asemănator pentru nordul Europei centrale şi est centrale. Sarea, absenţa în spaţii geografice întinse din Europa, Asia sau Africa avea de asemenea, un rol deosebit în tranzacţiile comerciale. După cum, ambra baltica a fost vehiculată până în zona sudcarpatină, Egeea, Jugoslavia şi Italia. Este chiar destul de şocant faptul că

intr-o zonă în care chihlimbarul constituie o bogaţie locală, din nevoi culturale, a fost preferat cel baltic. Se are în vedere descoperirea de chihlimbar de Baltica, la Sărata Monteoru, deşi Buzăul este unui din locurile unde această răşină fosilizată se gaseşte din abundenţă. Foarte probabil că transparenţa şi culoarea ambrei baltice corespundeau mai bine funcţiei pe care aceasta o deţinea în viaţa spirituală a comunităţilor monteorene. Una din cele mai căutate mărfuri era cositorui, rar răspindit pe suprafaţa globului. Pentru Europa nu exista decit doua surse locale (Anglia şi Boemia). în Asia era cunoscut şi exploatat în Afganistanul de astazi, în China, Burma şi ThaiIanda. Aceasta înseamna că pentru obţinerea bronzului standard, cositorul, în stare metalică (sub forma de lingou), trebuia să circule pe distanţe foarte lungi. De pildă, Mesopotamia, Siria, Palestina, Anatolia până la Troia inclusiv, Creta şi poate şi Egeea depindeau de sursa afgană. Texte scrise confirmă aceasta origine precum şi rolul de intermediar jucat de Eshnnuna, Susa şi Mari. Aceeaşi provenienţă trebuie să aibă cositorul folosit în Anatolia încă din Troia I. Pentru Europa, sursa veche cea rnai importantă rămâne Anglia întrucât până în mornentul de faţă orice dovezi care să ateste exploatarea depozitelor din Erzgebirge, în bronzul timpuriu, nu există. Chiar se presupune că operaţia este extrem de târzie. în schimb, depozitele de casiterită din Anglia au fost puse în valoare în jur de 2.000 î. H. Se presupune că lingouri de staniu în formă de inel au circulat concomitent cu ambra pe un traseu ~care cuprindea drumuri terestre şi maritime - deci peste Canal, Franţa atlantică, vaiea Rhonului, şi apoi pe mare, spre Grecia. Descoperirea, în Sardinia, a unui Iingou de aramă în formă de piele de bou şi a casiteritei în mojar în mediu nuraghic, ca şi vasele scufundate de pe litoralul microasiatic conţinând lingouri de aramă şi de staniu dovedesc importanţa surselor orientale, cel puţin, pentru bazinul mediteranean. Cât priveşte reconstituirea mecanismelor scbimbului acestea pot fi doar bănuite şi analizate, ca şi în cazul neoliticului, pe baza analogiei etnografice. Nu există nici o îndoială că în întreaga epocă a metalelor a prevalat schimbul de daruri sau schimbul ceremonial, cel puţin, în cazul circulaţiei bunurilor de prestigiu a căror producţie era, de altfel, controlată la nivel

central. Acesta înseamnă că scopul acestor tranzacţii desfăşurate în conformitate cu un veritabil cod nu era econormic sau nu era numai economic. Darul şi contradarul chiar atunci când operează cu bunuri foarte căutate sigileaza alianţe sau altfel forrnulat reprezintă învelişul exterior al relaţiilor internaţionale. Judecând după stadiul actual al descoperirilor reiese, cu destulă claritate, că în bronzul timpuriu şi mijlociu asemenea . contacte sunt foarte rare şi se rezuma Ia 1-2 bunuri - metal (de regulă sub forma de lingouri) şi ambra. Se pare că nici în bronzul târziu nu se constată o explozie a Iegaturilor intercomunitare. Dar acum, aurul şi argintul încep să fie tot mai căutate. Ca urmare, dinspre Egeea, mai ales dinspre lumea miceniană se difuzează în restul Europei ceramica, sabii, pumnale, vârfuri de lance sau topoare, mărgele din faianţă sau pastă sticloasă. Dovezi rămân descoperirile din zona Tarentului, din Sardinia şi Anglia, din Dobrogea, zona carpato-dunareană, SV Ucrainei. Ele reprezintă poate contrapartea metalului preţios transformat în lingouri (topoare, pumnale, sabii) şi vehiculate spre sud. Dovada o constituie tezaurul de la Perşinari Intensificarea Iegăturilor dintre bazinul egeomediteranean, Europa centrală şi nordică înregistreaza un avînt deosebit în Hallstatt şi Latene. Pentru aceasta perioadă mai tirzie se poate deja distinge între o circulaţie interna de marfuri şi schimbul internaţional. De exemplu, anumite produse cum este ceramica de uz comun, lucrată la roată, se distribuie în interiorul aceleaşi comunităţi în sistemul trocului. Schimbul la mare distanţa se menţine în limitele tradiţionale adică se efectuează între persoane de rang şi vizează bunuri de prestigiu - obiecte ceremoniale (diademe, arme ceremoniale, ceramică de lux Iucrată la roata, imitaţii după vase greceşti, vase de bronz). Este suficient să se amintească inventarul mormintelor princiare de la Vix, Agighiot sau Peretu pentru a se realiza natura şi maniera de circulaţie a unor importuri. Ţinând cont de deosebirea între cele doua modele de schimb, Chris Gasden accepta ideea existenţei unei producţii de marfuri ieşită din unele ateliere şi destinată obţinerii, de către meşteşugar a bunurilor de subzistenţă. Se are în vedere, în mod special, ceramica de uz comun lucrată la roată în zona nord alpină. O situaţie asemănătoare poate fi presupusă în cazul copiilor după

cupe deliene, din aria dacică LT sau a vaselor mari de provizii. Paralel cu acest gen de activitate se înregistrează mişcarea bunurilor importante din punct de vedere social, şi a caror producere se află sub control central. Un studiu atent al distribuţiei celor două categorii de produse este edificator. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate descoperirile HaD şi LTA din zona BadenWürttemberg şi Hunsruck-Eifel. În această arie s-a putut demonstra distribuţia inegală a bunurilor de prestigiu în raport cu rangul social (şef suprem, şefi, vasali, şefi minori). Într-o asemenea analiză nu trebuie pierdut din vedere că deosebirile de statut se reflectă şi în locul pe care-l ocupă în sistemul de relaţii de schimb, diverşi şefi locali. Devine evident că, prin constituirea unor sisteme sau trasee de schimb obligatorii unele aşezări au deţinut funcţia de puncte de tranzit. Este cazul acelora de la Magdalenska Gora, Răcătău, Avereşti-Buneşti, Pecica etc. Poziţiei cheie i se datorează statutul de şefi supremi sau basilei la care acced leaderii comunităţilor rezidente. Ei sunt principalii beneficiari ai acestui schimb, iar accesul controlat la bunurile de prestigiu explică apariţia, în morminte, a unor piese unice, capodopere ale artei antice. A se vedea în legatură cu această afirmaţie inventarul curganelor scitice. Un

argument

arheologic

important

privind

controlul

drumurilor

comerciale îl constituie distribuţia echidistantă sau simetrică în spaţiu a unor aşezări contemporane. Ca exemple, pot fi citate aşezările din bronzul final sau Hallstatt din Boemia occidentală, sudul Germaniei sau Anglia. Li se pot adauga situaţiile din unele microzone din Polonia care confirmă opoziţia şi complementaritatea totodată dintre o aşezare principală ,şi o serie de aşezări-satelit. O asemenea dispunere topografica atrage atenţia mai ales asupra circulaţiei bunurilor în interiorul aceleiaşi comunităţi (v. Wicina). Un alt aspect asupra căruia trebuie să se atragă atenţia este locul geografic excepţional pe care-I deţin unele zone. în comercializarea unui singur produs. În mod concret este vorba de Slovenia, Croaţia şi coasta adriatică a Italiei care în HaB2-D şi LTA au funcţionat ca zone de preluare, prelucrare şi redistribuire a ambrei baltice. De altfel, în general, Peninsula Balcanică a jucat un rol istoric excepţional în calitate de intermediar între Mediterana,

Egeea, Adriatica şi Europa centrală. În sfârşit, trebuie să se reţină şi detaliul că în l.T, în mediile celtice şi dacice se realizează ideea etalonului de schimb standard sub formă monetară materializat în copii sau imitaţii după modele greceşti, macedonene sau romane. Astfel de operaţii au fost confirmate de descoperirea de tipare pentru bătut copii după denari republicani romani în aşezarea de la Tilişca. A discuta acum asupra funcţiei reale pe care a avut-o moneda celtică sau dacică este deocamdată prematur. Căci, chiar dacă se acceptă ideea că aceste monede constituiau un mijloc comod de tezaurizare nu se poate exclude alternativa folosirii lor ca etalon de schimb. Oricum, chiar dacă nu au îndeplinit o funcţie majoră în schimb, nu se poate contesta faptul că anunţă deja tendinţa de degradare a semnificaţiei sociale a schimbului ceremonial şi trecerea, pe prim plan, a funcţiei economice a circulaţiei mărfurilor. Intensificarea

legăturilor

economice

şi

culturale

dintre

diferite

comunităţi a fost favorizată de trei factori importanţi: apariţia surplusului de produse (alimentare şi meşteşugăreşti), fenomen deja amintit, sporul demografic urmat de îndesirea şi scurtarea distanţei dintre ele şi dezvoltarea mijloacelor de transport. Asupra acestei ultime condiţii se cuvine a stărui acum. Larga difuziune a vehicolelor de transport pe roate este un fapt dovedit.

Deja

din

neoliticul

târziu

(curganici,

Michelsberg,

Trichterbecherkultur) se cunoaşte roata şi modalităţile de înjugare a boilor. Începând cu bronzul timpuriu numărul descoperirilor de care (Baden, Boleraz, Cortaillod), de roate şi reprezentări figurative de care pe vase (ex. la Mailhac, în UFK din Ungaria) sau de animale înjugate în perechi (gravurile pe stâncă din zona Alpilor Maritimi) sunt destul de frecvente. Li se adaugă piese originale (roţi şi care) provenind de regulă din morminte tumulare, databile în întreaga epocă a metalelor adică din bronz până în Latène. Inclusiv din România, de la Peretu şi Cugir se cunosc morminte princiare cu car. Este interesant că în prima etapă (neolitic târziu, bronz timpuriu şi mijlociu) carele sunt trase invariabil de boi. Caii nu sunt atelaţi decât în spaţiul curganic şi este evidentă relaţia dintre moarte şi car. Deci este vorba de un mijloc de transport cu destinaţie ceremonială, nu practică. Problema este dacă cele dintâi care la care au fost înjugaţi boi aveau o întrebuinţare şi

în viaţa economică. Unii specialişti (S. Milisauskas, J. Kruk) cred că scopul era tot ceremonial, şi anume carul ar fi fost mijlocul de deplasare rezervat exclusiv pentru şefi. Sigur aceasta problemă rămâne încă să fie discutată. Sigur este că în Europa de la nord de Alpi ca şi în Asia Centrală s-a produs, odată cu bronzul târziu, o specializare a mijloacelor de transport terestre cu roate. În acest proces de diferenţiere a funcţiilor carului (cu două sau patru roţi) tras de cai rezervându-i-se un loc distinct în setul de însemne de rang: devine car de paradă, de luptă, funerar sau ceremonia! (transportul imaginii divinităţii). Descoperiri ca acelea din Hallstattul ungar, de la Stretweg, Trundholm, Dupliaja, Pazirik, Vix o confirmă. Pornind de la această evoluţie se poate bănui că pentru transportul produselor cerealiere sau meşteşugăreşti a putut să fie folosit carul tras de boi, dar dovezi concrete în afara transformărilor anatomice provocate de înjugare nu există. Este greu de crezut însă că pentru transportul pe distanţe lungi asemenea mijloc de transport era eficace. în atari situaţii, mai ales în cazul schimbului Ia mare distanţă desfăşurat pe trasee terestre modalitatea cea mai simplă o constituia folosirea animalelor de povară, de regulă măgari - animalele de povară cele mai cunoscute în Orientul Mijlociu sau Apropiat, fără de care dezvoltarea comerţului caravanier este de neconceput. Pentru Europa nord pontică şi centrală, calul trebuie să fi îndeplinit o funcţie deosebită în ritualul religios şi cultul funerar. După toate probabilităţile destul de repede a luat o mare amploare transportul pe apă, ceea ce obligă să se presupună că s-a ajuns la o perfecţionare substanţială a bărcilor sau corabiilor (mijloc de propulsie, tonaj, ancoraj). Primele performanţe notabile sunt cele atinse de campaniformi. Expansiunea litorală a acestora, traversarea unor întinderi importante de apă (Canalul Mânecii, Marea Irlandei, Gibraltarul) pledează în favoarea inventării unor mijloace de transport pe apă perfecţionate. Deşi nu există încă nici o dovada concretă a acestei performanţe trebuie să se admită un asemenea salt. Altfel nu se poate explica colonizarea Angliei, Scoţiei şi Irlandei, ca şi difuziunea de-a lungul ţărmului nordic al Africii. În schimb, sunt foarte bine cunoscute corăbiile lungi utilizate din a II-a fază a bronzului timpuriu din Ciclade. De aici, există modele de bărci din plumb şi reprezentări de corăbii

pe tingiri. C. Renfrew presupune că cicladicii dispunând de asemenea vase au devenit stăpânii Egeii şi deţinatori ai monopolului comerţului din zonă. Problemele nu sunt chiar atât de simple, întrucât operaţia însăşi de construire a corăbiilor pretindea concentrarea unui număr foarte mare de lucrători (aproximativ 1/2 sau 1/3 din totalul forţei de muncă masculine era necesară pentru construirea unei singure bărci), ceea ce presupune şi un control organizat. Ori, puţine sunt aşezările cicladice care ar fi putut furniza o forţă de muncă atât de importanta. Luând în considerare acest detaliu se pune întrebarea dacă flota cicladică era atât de numeroasă şi de puternica încât era capabilă să deţină un monopol comercial în Egeea. Devine evident că asemenea afirmaţie este prea pretenţioasă în raport cu epoca la care se raporta şi, în raprot cu importanţa flotei cicladice. Nu se poate însă contesta faptul că influenţa cicladică este semnificativă şi afectează teritorii care nu sunt accesibile decât pe mare. În unele cazuri este vorba de o veritabilă colonizare. De pildă, pe coasta nordică a Cretei, dezvoltarea culturală este de tip cicladic. Se vorbeşte (K. Branigan) de o provincie culturală cicladică caracterizată prin preponderenţa argintului şi plumbului în raport cu restul Cretei care este dominat de bronz şi de aur. Iar în Attica, aşezarea şi cimitirul de la Ayos Kosmas prezintă toate trăsăturile unei culturi de caracter mixt, hellado-cicladic. În asemenea condiţii nu se poate elimina funcţia economică sau comercială a corăbiiIor lungi şi controlul de către acestea a schimbului cu obsidiană, argint şi plumb. Concluzia nu poate arunca îndoială asupra scopurilor rituale pe care le-au putut îndeplini. După

cum

reiese

din

această

sumară

prezentare,

dezvoltarea

navigaţiei este strâns legată de poziţia geografică a comunităţilor străvechi. De exemplu, se exclud de la orice progres în acest domeniu, comunităţile continentale. În schimb, în spaţiul scandinav, reprezentări figurative databile în bronzul final şi în epoca fierului introduc şi acest motiv al corăbiilor lungi. Se au în vedere gravurile din Bohuslan, de pildă. Circulaţia bunurilor peste Canalul Mânecii (tipuri de arme şi podoabe Wessex sau irlandeze se cunosc din nord-vestul continentului european) face plauzibilă inventarea unor mijloace de transport, mai eficiente la nivelul culturii Wessex. După cum pandantivele perforate din ambră descoperite în mai multe complexe

miceniene IIIA au parcurs, din Anglia până în Grecia miceniană un circuit destul de complex incluzând, în egală măsură, trasee continentale (prin Valea Rhonului) şi maritime. Identificarea de ceramică miceniană în Sicilia, Italia de Sud, Etruria, Sardinia şi Malta atrage atenţia asupra unei căi maritime care urma ţărmul Mării Ionice şi Tyreniene. C. Schimbări în modul de aşezare Cel de-al doilea fenomen important îl constituie transformările de ordin demografic, reflectate şi în natura şi distribuţia spaţială a aşezărilor. Consecinţele sunt fluctuante în funcţie de situaţiile locale, concrete, perioada istorică. Astfel, presiunea demografică a determinat expansiunea teritorială a unor culturi (Unetice, bronzul tumular, Urnenfelderkultur) şi migraţiile (purtătorii culturii cu morminte cu construcţii de lemn din stepa nord-pontică, sciţii şi celţii mai târziu). Trebuie adăugat că acelaşi factor a putut căpăta forme grave în cazul unor crize ecologice. De pildă, în Anglia de la începutul mileniului I î. H. progresul turbăriilor a determinat replierea aşezărilor din zonele joase. Iar abandonarea aşezărilor lusaciene la sfârşitul secolului V î. H. şi înlocuirea lor cu sate mici, deschise, a putut fi provocată de exploatarea excesivă a solului, practică ce a dus la un dezechilibru ecologic. În general, schimbările climatice legate de trecerea la subboreal au avut afecte serioase asupra structurii habitatului. Pentru Europa continentală, sfârşitul neoliticului şi începutul epocii bronzului înregistrează tendinţa de modificare a modelului aşezărilor corelat cu schimbările demografice. Trăsătura cea mai caracteristică o reprezintă o descreştere semnificativa a populaţiei. Un singur exemplu este suficient pentru a susţine aceasta afirmaţie. În zona Bronocice cele 54 aşezări neolitice sunt urmate de 10 aşezări Baden. Paralel se asistă la descreşterea ariei aşezării. Tendinţa generală este de diminuare a suprafeţelor aşezărilor (1,5-2 ha) cu excepţia unui număr limitat de aşezări (2). Studii atente asupra mediului au atestat o gravă degradare asociată cu deforestizarea zonei urmată de o dramatică descreştere a populaţiei şi de apariţie a unor stiluri ceramice şi practici mortuare noi. Această prăbuşire demografică înregistrată în jur de 2500 î. H. este

urmată de o noua explozie a populaţiei şi datorită încetării migraţiiIor, a stabilizării grupelor pastorale şi a progresului economic. Este interesant că nici în sudul Peninsulei Balcanice, nici în Egeea şi nici în Anatolia epocii timpurii a bronzului norma nu este în favoarea aşezărilor de mare întindere. Populaţia, deşi sporită numeric, continuă să rezideze în aşezări mici, risipite, constituite din locuinţele a 2-3 familii. În toate cazurile acestea gravitează în jurul unor aşezări principale. Ca exemplu poate fi citata situaţia din Ciclade unde se cunosc doar trei aşezări foarte mari (Phyrroges în Naxos, Karvounolakkoi tot în Naxos, Ay. Loukas din Syros) şi, în vârful ierarhiei, cea mai mare aşezare fortificată - Chalandriani. Deci, asupra întregului arhipelag domina cetatea de la Chalandriani. Întinderea şi durata cimitirelor, ca şi suprafaţa aşezărilor din Europa centrală din epoca bronzului şi din Hallstatt-ul timpuriu şi mijlociu înregistrează aceleaşi tendinţe. Norma pare să fie aceea a aşezărilor mici ocupate de 4-5 familii (cca. 30 indivizi după calculele Iui Kossack), în Bavaria şi Würtemberg. Ca şi în Ciclade sau în Orient se constată tendinţa de integrare a unor microregiuni într-un sistem ierarhic de aşezări după principiul liniarităţii. Aşezările mai mari şi mai bine localizate preiau funcţia de centre de decizie şi de coordonare a diferitelor activităţi. Este cazul, de mai multe ori citat, al Wicinei. Aici s-a constatat distribuţia aşezărilor mici în raport cu o fortificaţie, şi anume, pe o rază de 5,5 km (cca 95 km2) faţă de aceasta, îndeplinind funcţia de sateliţi, fiecare caracterizându-se prin locuire permanentă, cimitir propriu şi organizare similară. Numărul aşezărilor care gravitează în jurul fortificaţiei între 800-450 î. H. se ridică la 114. Lor le corespund 18 cimitire dintre care cele mai multe, 10 la număr, se datează din Lausitz. În funcţie de numărul şi întinderea aşezărilor, ca şi a întinderii cimitirelor s-a calculat la aproximativ 1000 indivizi populaţia microregiunii ceea ce înseamnă 2,2 locuitori/km2. Datele sunt modeste în raport cu neoliticul final când în aria Bronocice se înregistrau şi 13,6 loc/km2. Importanţa economică a unor aşezări explică mărimea lor. De exemplu, aşezarea permanentă de la Hallstatt număra, în jur de 800 î. H. o populaţie de cca 200-300 locuitori cea mai mare parte fiind angajată în meşteşuguri, minerit şi comerţ.

Apariţia şi poziţia dominantă a aşezărilor fortificate care îndeplineau şi rolul de cetăţi de refugiu subliniază agravarea gradului de agresivitate a comunităţilor din epoca metalelor. O atare realitate, sugerată şi de schimbarea gustului artistic (Hoernes desemnează etapa aceasta cu termenul de Ära des Kriegerischen Herrentums) explică apariţia citadelelor amplasate în poziţii geografice avantajoase (înălţimi, insule naturale sau artificiale). Astfel de cetăţi sunt cunoscute în întreaga Europă de la nord de Alpi şi de Dunăre (din estul Franţei până în Polonia şi în România). Se adoptă sisteme mai complicate de fortificaţie. De pildă, se recurge la structuri de bârne (Biskupin, Wicina) sau sunt adaptate tradiţii elenistico-romane de zidărie (în piatră şi bârne) ca la Vix, Bibracte, Heuneburg, Magdalenska Gora, Cotnari, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei etc. În unele cazuri (Heuneburg, cetăţile dacice), semnele de zidar greceşti cioplite pe piatră dovedesc folosirea de către dinaştii locali a unor specialişti străini. În ceea ce priveşte structura internă a aşezărilor se constată o evoluţie importantă în întreaga epocă a metalelor. Această evoluţie marchează trecerea gradată de la o societate egalitară la o societate structurată pe ranguri, punctul ultim reprezentându-l separarea spaţială a gintei sau a familiei regale de restul membrilor comunităţii. De exemplu, la Wicina, ca şi la Biskupin atât în aşezarea principală cât şi în aşezările-satelit, locuinţele de dimensiuni egale (10 - 42 x 6 m) se distribuie de-a lungul unor uliţe înguste. Nu există nici un semn că familia beneficia de un statut social particular. Statutul relativ egalitar al membrilor comunităţilor respective rezultă şi din distribuţia ofrandelor funerare ca şi din uniformitatea bijuteriilor, obiectelor de port şi a armelor. În Ha final şi în Lt situaţia ne apare cu totul modificată. Treptat, membrii de rând ai societăţii sunt împinşi fie la periferia, fie în afara zidurilor aşezării principale. Heuneburg şi Magdalenska Gora pot fi citate cu titlu de exemplu în aceasta privinţă. Din acest moment, aşezarea principală se suprapune cu aşezarea de reşdinţă a şefului comunităţii, mai exact se transformă într-o citadelă rezervată exclusiv familiei regale şi suitei sale. În felul acesta opoziţia dintre casta privilegiată şi restul membrilor comunităţii este localizată în spaţiu.

În concluzie, este necesar să se revină asupra a două idei principale. Prima priveşte opoziţia dintre tipul de habitat dispersat propriu insulelor britanice şi Scandinaviei şi habitatul grupat care domină în Europa continentală şi sudestică, chiar cu tendinţa, în cazul Peninsulei Balcanice, de a atinge forme preurbane. Mai cu seamă în spaţiul helladic şi în insulele egeene se constată aceste tendinţe. Fenomenul este vizibil şi în Anatolia unde Troia sau Beycesultan sunt exemple caracteristice. Cea de a doua idee priveşte tendinţa de polarizare a aşezărilor în raport cu unele sedii politice şi economice care preiau controlul producţiei şi al schimburilor cu excedente agricole şi meşteşugăreşti. În sfârşit, este de remarcat quasiuniformitatea organizarii spaţiului familiar. Camera principală (de foarte multe ori unica piesă a locuinţei) se organizează în jurul vetrei care devine şi centrul cultului familial. Sigur că este pasibil să se discute şi asupra raportului dintre diferiţi membrii ai familiei şi spaţiul locuit. O asemenea investigaţie nu este posibilă pe baza materialului arheologic. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este separarea clară dintre spaţiul de locuit şi diferitele activităţi desfăşurate în perimetrul aşezării. O situaţie este acea identificată la Biskupin, Wicina, Blak Patch unde cartierului de locuinţe îi sunt contrapuse anexele - ateliere, hambare, grajduri. Sigur că nu se poate vorbi totuşi de o uniformizare a tipului de habitat. Se cunosc şi case lungi cu mai multe vetre (Emmerhout, Trappendal) şi case de dimensiuni mai mici (Buchau, Bavois-en-Raillon) ca şi locuinţe lungi cu mai multe încăperi (Padnal-Savognin). Numărul locuitorilor din aceste aşezări stabilit pe baza tuturor informaţiilor, inclusiv cele de natura demografică (mortalitatea infantilă extrem de mare) sunt, fluctuante şi se raportează la dimensiunile aşezărilor şi ale familiilor. În general, se acceptă cifre mai înalte pentru aşezările principale, de exemplu Wicina (cca. 1000 locuitori) şi Biskupin (700/750 locuitori) şi o populaţie mai puţin numeroasă pentru aşezările de mai mică întindere, de exemplu aşezările lacustre elveţiene din bronzul final, Hillforts, Anglia, Iutlanda (Hodde Hallein) respectiv intre 200-400 locuitori. D. Modificări sociale Problemele cele mai complexe privesc evoluţia societăţii. Ele îşi pot

găsi soluţia în analiza unor texte (Caesar, literatura irlandeza), numai că informaţiile pe care acestea le oferă privesc un moment târziu, mai exact, corespund cel mai devreme perioadei oppidane din istoria lumii continentale nord-alpine. Textele amintite ne pun în prezenţa unor societăţi cu o structură complexa, în care puterea este acaparată de cei bogaţi şi este delegată unui personaj recunoscut de către adunarea nobililor, iar controlul teritoriului este exercitat de catre cetaţile de reşedinţă (oppida). Ca urmare a adâncirii diferenţierii sociale s-a constituit o societate cu o structura ierarhică complexă, pe trei nivele distincte. În vârful piramidei şeful şi familia sa, secondat de consiliul membrilor de frunte ai aristocraţiei tribale şi de aristocraţia sacerdotală (druizii). La nivelul imediat următor se află oamenii liberi. de rang inferior. şi, în sfârşit, pe cea mai de jos treapta, clienţii. Pentru perioadele anterioare Lt târziu nu există altă alternativă pentru cercetător decât analiza comparativă a datelor arheologice şi aplicarea unor modele antropologice contemporane. Nu contează în acest context viziunea teoretică pe care se întemeiază un model sau altul. Ceea ce trebuie sa fie reţinut este faptul că nu se poate opera cu un model unic întrucât evoluţiile sunt departe de a fi liniare, ca perioadele de stres sau de dezechilibru sunt numeroase ceea ce explică alternanţa societăţilor simetrice, cu structurile pe ranguri. Cele mai frapante situaţii sunt cele care se întilnesc în Europa centrală. Aici, la nivelul bronzului timpuriu (cultura Unetice) se constată o polarizare clară a comunităţilor; se pare că fiecare grup era dominat de şefi. Ipoteza se bazează pe tratamentul funerar discriminatoriu aplicat diferiţilor membri ai comunitaţii (tip de mormânt, detalii de ritual funerar, inventar). Cauzele care pot explica aceasta evoluţie trebuiesc căutate în legăturile privilegiate cu lumea miceniană, controlul comerţului cu metal (aur, bronz) şi a unui tronson din drumul ambrei. Alte progrese economice nu sunt sesizabile. În schimb, sunt evidente agresivitatea şi tendinţa de expansiune, fenomene care au determinat, fară nici o îndoială, permanentizarea funcţiilor de conducere ale unor şefi aleşi, iniţial, pe o perioada de timp limitată. Mai mult decât, statul pare să fi devenit ereditar de vreme ce copiii şi femeile de rang beneficiază de o atenţie similară cu a capului familiei princiare. Comparativ cu această situaţie, în bronzul târziu, (sau Ha A şi B) oare

să se fi produs o nivelare socială. Aceasta nivelare se exprima în uniformizarea inventarului funerar, absenţa, sau raritatea obiectelor metalice, din ambră sau sticlă, apariţia rară a armelor (ex. Kelheims, Bavaria). Mormintele bogate sunt excepţionale şi extrern de puţine. Este cazul mormântului de la Hart/Alz (Bavaria superioara) care a conţinut resturi dintrun car decorat cu bronz, o sabie de bronz şi o spirală din aur. Raritatea unor asemenea descoperiri le face nesemnificative din punct de vedere cultural şi social. În epoca următoare însa s-a produs o răsunatoare notabilă. Creşterea bogaţiei, dezvoltarea schimbului şi intensificarea conflictelor interminabile au dus la transformarea structurilor sociale şi la complicarea raporturilor dintre aşezări. Pe de o parte, reapare opozilia aşezare principală/aşezări-satelit. Pe de alta

parte, se manifestă

tendinţa

periferizării

sau, marginalizării

persoanelor de statut inferior. Şi, în sfârşit, statutul persoanelor în viaţă este transferat în plan simbolic prin elaborarea unui nou cod de comportament social. Astfel, bijuteriile din bronzul târziu se prezintă relativ standardizate, ca tip, decoraţie, maniera de tezaurizare (ace, fibule, brăţări, pendantive). Este marcată şi în această formă tendinţa de omogenizare şi de subliniere a similaritaţii societăţii respective. În faza culturală urmatoare piesele standardizate dispar şi fac loc unor tipuri variate, ornamentate cu motive specifice, practică menită să sugereze nu numai statutul, ci şi identitatea purtătorului lor. În această categorie intră plăcile de centura fiecare dintre ele particularizindu-se printr-un motiv decorativ anic. Se poate vorbi acum de o veritabila personalizare a bijuteriilor sau a pieselor de vestmint.Integrarea acestor piese într-un cod social este subliniată şi de modificarea motivisticii. Mai exact, prin trecerea de la decorul geometric sau figurativ standard de inspiraţie religioasă (pasarea de apă) la motivele care exprimă mai bine noile evoluţii şi noul spirit al epocii, adică tendinţa spre agresivitate. Aceasta pare sa fie explicaţia predilecţiei pentru animale cu coarne - cerb, berbec, taur. Deosebirea de statut este subliniată şi prin înălţarea de morminte mai elaborate (tumuli), uneori marcate cu stele sculptate. Spre deosebire de perioada anterioară inventarul funerar conţine un număr mult mai mare de obiecte de metal, mai cu seamă, arme ofensive (sabie, topor de luptă) şi ofensive (coif, cuirasă, pectorale, phalere), precum

şi vase de metal (situle, cazane, cupe etc. ). Între cele mai spectaculoase descoperiri din aceasta categorie se numară cele de la Kleinklein, Villach (Austria), Novo Mesto (M.IV) şi Magdalenska Gora (Slovenia). Un alt grup important îl reprezintă mormintele prinţilor hallstattieni identificate în estul Franţei şi vestul Germaniei. Acest grup se situează de-a lungul axului RhinRhone-Saộne, ax semnificativ pentru legăturile cu Etruria şi cetaţile greceşti din Midi, în special Massalia. O descoperire interesantă din acest grup o constituie mormântul princiar de la Hochdorf (Baden-Wurtemberg) care a conţinut un personaj depus pe un pat din bronz, însoţit de arme, un serviciu de băut şi un car de parada. Unele descoperiri sugerează faptul că, zonal, au putut apare şi fenomene de tipul segregarii cetelor înarmate. Cimitirul exclusiv - masculin de la Ikiztepe (Anatolia) confirma. O problemă importantă care se pune este aceea a poziţiei ierarhice şi sociale a femeii. O asemenea întrebare este perfect justificată deşi aparent, într- o societate dominată de agresivitate şi forţă, femeia nu putea să beneficieze de un statut privilegiat. Adevarul este că lumea aceasta, cu tot spiritul razboinic de care este animată, nu exclude în nici o formă posibilitatea femeii de a deţine autoritatea. Concluzia este sugerată pe baza a trei situaţii vizibile în descoperiri de caracter funerar. Prima dintre ele priveşte tratamentul funerar egal acordat barbaţilor, femeilor şi copiilor de rang (Vezi Unetice, bronzul argaritic şi mesohelladic). Celelalte două faţete sunt chiar mai intersante. Este vorba, în primul rând de faptul ca există indicii ca bunurile de valoare care erau tezaurizate şi exprimau statutul social (aur, bronz, sticla/chihlimbar) erau stocate de femei şi transmise urmaşilor odată cu statutul a căror expresie simbolică erau. O atare interpretare este sugerată de cimitirul 4 de la Sărata Monteoru în care toate mormintele bogate sunt morminte de femei sau de fetiţe. şi aceasta în ciuda semnelor evidente (depunerea de arme - insigne de rang) care atestă că puterea efectivă aparţine bărbaţilor. Se poate adauga că o societate razboinică dominată de bărbaţii purtatori de arme nu exclude respectul datorat femeii, vizibil şi în imensa necropola de la Vergina (Macedonia). Al doilea fenomen marchează deja o etapă mai evoluată decât precedenta. Ea este sugerată de

situaţii ca acelea constatate la Stična unde au aparut morminte foarte bogate de femei diademate. Deci este vorba de persoane care, în afara de prestigiu.deţineau realmente funcţii de conducere. Paralele pot fi gasite la Vix, Grafenbuhl sau Hochdorf. De notat că tradiţia istoriografică confirmă practica favorizării femeilor în lumea celtică. Astfel, Baodica sau Cartimandua exercitau funcţia regală. De asernenea, la illiri, populaţie de păstori şi piraţi rangul se transmitea prin mamă, care şi deţinea deplina autoritate în familie. Exemplele semnalate nu exclud, ci dimpotrivă, confirmă regula generală conform careia şefii reali ai comunitaţii sunt barbaţii. Dovezile clasice ramân mormintele masculine somptuoase, conţinând şi numeroase victime umane între care se numară mormintele princiare de la Maikop. Se pot adăuga şi morminte mai modeste, dar care se particularizează prin depunerea insignelor de rang (măciuca, topor de luptă) identificate în acelaşi cimitir nr.4 de la Sărata Monteoru.

În acest context trebuie sa fie subliniată şi oarecare opoziţie care pare a se contura între prestigiu şi putere sau deţinătorul autorităţii. Apariţia şefilor sau a dinastiilor ereditare a fost posibilă numai prin concentrarea, în aceeaşi persoana, a ambelor calitaţi. Încă un aspect este necesar sa fie comentat în încheierea acestui capitol. Este vorba de elaborarea unui cod cultural-social menit să permită identificarea rangului fiecarui individ dintr-o comunitate dată. Aceasta înseamnă crearea acelui set de însemne şi practici comportamentale care să facă evident statutul. O asemenea tendinţă devenise o necesitate absolută datorita pulverizării societăţii în grupe de indivizi cu loc distinct pe scara sociala (şefi de diferite ranguri, ginţi sau familii nobile sau de statut inferior, descendenţii ramurilor senioriale sau cadete, persoane dependente etc.) şi prin dispersarea spaţiala a membrilor aceleiaşi comunitaţi, identitatea comunitate/aşezăre încetind definitiv. În conformitate cu acest cod cultural - social au fost alese un set de însemne care sa marcheze poziţia de şef suprem. Cu alte cuvinte s-a ajuns la elaborarea a ceea ce se numeşte „regalia". Intre „regalia" se numară diadema decorată cu motive figurative sau geometrice. Sunt de menţionat aici cu titlu de exemplu, diademele cu antene din minoicul timpuriu, cele decorate cu ibex descoperite

la Nahal Mishmar (în Israel), diademele din aur sau argint cunoscute din bronzul spaniol (cultura argaritică). Alte însemne sunt cele care fac aluzie la puterea efectivă (sceptrul, măciuca, toporul de luptă, alte tipuri de arme ceremoniale, de pildă, sabia şi pumnalul). Lui se adaugă bijuterii sau obiecte de podoabă vestimentară - torquesuri, brăţari de mână sau de picior, piese de centură, tutuli, phalerae, sigiliul, ca şi un set de comportamente strict reglementate - tipuri de mâncări şi băuturi rezervate (de ex. vite mari, vânat şi vin în Grecia continentală), apariţia în public cu un anume ceremonial (folosirea carului ceremonial), rituri de trecere speciale (naştere, căsătorie, moarte), costum special (material, tip de ţesătură, croială), acoperământ specific pentru cap (de ex. scufia din scoarţa de la Hochdorf sau coiful din colţi de mistreţ în lumea miceniană), prohibiţii verbale, crearea unor genealogii fictive şi a unor mituri legitimatoare. Este

necesar

să

se

consemneze

că

în

ciuda

tuturor

acestor

transformări, societatea epocii metalelor nu depaşeşte tipul de „societate faţă în faţă". E. Spre o nouă formă de ideologie: mentalitate, religie, artă Cât priveşte transformările în sfera mentalitaţii şi a culturii spirituale evoluţiiie sunt la fel de interesante. Ele demonstrează, pe de o parte, o continuitate a tradiţiei în raport cu neoliticul. Asemenea fenomene sunt, cu precădere specifice, ariilor geografice mai puţin afectate de fenomenul migraţiilor. Este cazul insulelor britanice, Franţei nord-vestice şi vestice. Aici se asistă la continuarea fenomenului megalitic, ca şi utilizarea, fie şi cu unele reamenajari a monumentelor rituale de tip circular realizate din lemn sau din piatră. Cele mai importante rămân sanctuarele de la Avebury, Stonehenge şi Sanctuary. Aceleaşi tendinţe pot fi observate în Orientul Apropiat, respectiv în Mesopotamia şi Anatolia. Astfel capelele perechi descoperite la Beycesultan şi dedicate unor divinitaţi reprezentate printr-o simplă stelă, sunt refăcute în întreg bronzul timpuriu şi continuă, tipologic cel puţin, capelele identificate în nivele chalcolitice sau neolitice târzii. De asemenea cultul vetrei, mai exact spus, cultul public sau domestic organizat în jurul vetrelor rituale se perpetuează. Inovaţia care pare să se contureze

acum este tendinţa de a se elabora o religie oficială sau a comunităţii supravegheată sau dirijată în interesul elitelor. Modele tipice rămân în această privinţă, celţii şi dacii în lumea carora se ştie, din izvoare scrise, că se constituise o castă sacerdotală care a procedat la reformarea cultului şi care a jucat şi un rol deosebit în viaţa morală şi politică a popoarelor respective. Între cultele oficiale se numară, fără nici o îndoială, cultul vetrei. Este de recunoscut în marile vetre rituale de la Gradiştea Muncelului şi Bucureşti. Pentru perioade mai vechi, prezenţa în construcţii fastuoase a vetrelor decorate, cum sunt acelea de la Lerna, Berbati, Zygouries, Ay Irini se explică, în mod sigur, prin desfăşurarea unor asemenea ceremonii de interes comunitar sau oficial. De acelaşi cult poate fi legat şi şirul de 145 vetre aliniate pe 310 m (cca 750 î. H.) descoperit la Ostaburg. Forma cea mai elaborată a acestui cult al vetrei este cunoscută în întreaga lume indoeuropeană, varianta cea mai interesantă fiind cea romană. Trebuie notat că ceremonii oficiale se desfaşoară în perimetrul sau în preajma sanctuarelor sau a caselor rituale identificate în întreaga Europă continentală şi insulară, respectiv din Anglia şi Scoţia, până în Europa centrală (Cákovice, Libenice, Cerčin, Gory Kósciuski, Slęza) şi est-centrală (România: Sălacea). Sunt sanctuare sau construcţii cu destinaţie rituală aparţinând epocii bronzului (cultura Otomani, de exemplu, în cazul templului de tip megaron de la Sălacea), primei epoci a fierului (cultura Lausitz pentru punctele din Cehoslovacia), celţilor sau dacilor în cazul Slęzei, a Gradiştei Muncelului, Barboşilor sau a sanctuarului de la Dolinean. Foarte interesante sunt sanctuarele construite în câmp, departe de orice aşezare omenească, ca şi incintele sacre înalţate în păduri sau în afara terenului cultivat (v. în Bavaria), ca şi în mlaştini. În totalitatea cazurilor este vorba de sanctuare intertribale ceea ce explică şi marea durată a utilizării lor. Predilecţia pentru locurile deschise sau pentru înalţimi este o trăsătură a epocii Latène (Libenice, Závist). De notat că unele din aceste structuri sunt orientate în funcţie de puncte astronomice, de exemplu, poziţia soarelui la solstiţiul de vară (Stonehenge, Libenice). Este necesar să se atragă atenţia asupra faptului că, de regulă, ritualul

public era asociat cu sacrificii sângeroase (umane şi animale) şi consumarea cărnii în cadrul ceremonialului conmensualităţii. Numeroase dovezi atestă practica sacrificiilor umane. Se pot menţiona în acest context sanctuarele de la Gournay – sur Aronde, Ribemont - sur Ancre (cu resturi de 200 corpuri de tineri sacrificaţi), South Cadbury, Piatra Craivii. Conmensualitatea, inclusiv canibalismul sunt atestate prin descoperirile de la Hradisko (Kroměřiž), Ratay, Ganovce (ultima în aria culturii Otomani). Cultul craniului mergind până la utilizarea lui în ritual şi în artă este şi el demonstrabil prin descoperiri arheologice (v. seriile de cranii care decoreaza stâlpii celtici) şi prin texte literare (relative la sciţi şi sarmaţi). Trebuie să se reţină că desfaşurarea ceremonialului religios a pretins şi elaborarea unui set de obiecte rituale - vase zoomorfe, vetre portative, clopoţei ca şi existenţa unui personal specializat, foarte bine cunoscut din Latène. Natura exactă a credinţelor religioase nu este uşor de stabilit. Mai cu seamă este greu de lămurit măsura în care între religia neolitică şi cea din epoca metalelor există continuitate sau discontinuitate. De regulă, se consideră că o dată cu neoliticul cultul „marii mame" dispare şi locul lui este luat de divinităţi masculine solare sau cereşti, precum şi de încarnări sau personificări ale unor fenomene economice şi culturale. O asemenea transformare este susţinută de unele comportamente stranii cum este operaţia de masculinizare a stelelor antropomorfe megalitice. Este vorba de martelarea sânilor şi de adăugarea de detalii care să sublinieze mai clar sexul, precum sabia cu antene şi centura (Luigiana, Toscana). Pe de alta parte, predilecţia pentru anumite simboluri - stele, soare şi lună reprezentate sub formă de disc solar, soare plus sateliţi (1 - 3), cerc cu raze (Psenicevo), cerc cu raze terminate cu mâini (Rambla del'Anear, Spania), ca şi prin motive derivate (cerc, crucea gamată, vârtej, roata cu spiţe - Govora, Mailhac), perechea de coarne cu vârfurile întoarse desfăşurate lateral (ca în cazul unora din discurile de la Alača Hüyük), pasărea de apă, de fapt protome de pasăre de apă, barca, spirala, sunt argumente în favoarea existenţei unor culte astrale, în special solare şi în susţinerea ideii înlocuirii vechilor divinităţi

chtoniene ale fertilităţii cu divinităţi uraniene sau cosmice. Unele modificări se înregistrează în a doua jumătate a epocii hallstattiene. Nu în sensul că simbolurile astrale dispar cu totul din motivistică. Ele se menţin, dar sunt din ce în ce mai simplificate. Subzistă cea mai stilizată expresie a soarelui - crucea gamată - care este folosită fie ca motiv singular (Villa-nova, Lausitz), fie ca motiv central (geometricul grecesc). Cum se afirma însă ceva mai înainte, simbolurile religioase au tendinţa de a face loc simbolurilor forţei militare şi agresivităţii (protome de taur, berbec sau căprior, feline, securea-dublă). O problemă interesantă este aceea a folosirii unor arme drept substitute sau atribute ale divinităţii (sabia, măciuca). Cazul cel mai frapant este reprezentat de sabie care conform spuselor lui Herodot era substitutul lui Ares la sciţi şi era onorată ca atare. Se poate bănui că spre sfârşitul epocii hallstattiene şi, mai cu seamă, în Latène se finalizează procesul de constituire a unui panteon în care diferite for ţe sau principii naturale, socio-economice şi culturale capătă expresie umană. Dintre popoarele preistorice europene doar celţii, traco-dacii, iberii şi germanii au realizat această evoluţie în afara influenţei greceşti sau romane. În afara cultelor principale lumea epocii metalelor pare să fi fost ataşată şi de o serie de culte legate de genii sau zeităţi minore protectoare, dar totuşi foarte respectate. Asemenea idee este susţinută nu atât de perpetuarea unor practici religioase în antichitatea greco-romană, deşi informaţia are valoare pentru noi, cât de descoperirea de ofrande depuse în raport cu unele elemente naturale (cereale, oase de animale şi umane) şi de ex voto-uri (şi în principal arme sau alte obiecte din metal, dar şi roţi). Din nou este de reţinut perpetuitatea unor locuri considerate sacre şi onorate ca atare: fântâni, izvoare (de ex. la Chamalières, izvoarele Senei, valea inferioară a Rhinului), trecători, înalţimi (de ex. Năeni, jud. Buzău), peşteri (ex. Byči Skala, Ig. Brno). Un grup aparte de obiecte de cult îl consituie carele miniaturale, rituale sau procesionale şi vasele rituale realizate în metal sau în ceramică. În această categorie intră carul solar de la Trundholm (fara îndoială un ex-voto), cele de la Dupliaya, Skǻllerup şi Bujoru (ambele vase decorate cu păsări în zbor), Montpellier, Cortaillod, Strettweg. Ultimul car, cel mai elaborat dîntre toate, este poate de inspiraţie geometrică. Merită să fie reţinut detaliul că o parte

din acele modele de care aveau o destinaţie funerară, ele fiind ca şi în cazul ex-voto-urilor substitute pentru piesele reale sau, excepţional au servit drept urnă (Skǻllerup). Cât priveşte practicile funerare câteva tendinţe generale trebuie să fie menţionate de la început. În primul rând, este vorba despre faptul că transformările sociale îşi găsesc o reflectare şi în obiceiurile funerare. Fenomenul este expresia relaţiei speciale dîntre decedat şi societatea din care face parte, de regulă, în funcţie de persoana socială a defunctului. Şi aceasta pentru că moartea nu este o problemă strict familială, ci priveşte pe rude şi pe vecini, mai exact fracţiuni dacă nu întreaga comunitate. Nu întotdeauna există o suprapunere absolută între statutul defunctului şi atenţia care i se acordă. De pildă, în Helladicul mijlociu se constată o grijă deosebită pentru copiii chiar foarte mici. În asemenea situaţii este evidentă mai marea importanţă a complexului cultural decât al celui social. De altfel, în alegerea ritualului contează şi cauza şi locul morţii, eventual o serie de calitaţi cu totul speciale ale defunctului (puteri magice, înţelepciune etc.). Al doilea aspect care merită să fie reţinut este acela că se constată o destul de mare varietate de obiceiuri privind tratarea cadavrului - păstrarea integrală a corpului (bronzul scandinav), manipularea oaselor în timpul sau după funeralii (Creta, în mormântele cu tholoi sau osuariile minoice timpurii) legată, mai ales, de ideea mormântului colectiv, distrugerea şi fragmentarea corpului datorită practicilor canibalice (Lausitz, Latène-ul dacic). În al treilea rând, este de remarcat variabilitatea selecţionării spaţiului funerar, ca şi a tipului de mormânt, opoziţia cea mai interesantă din punctul de vedere al reconstituirii mentalităţii epocii fiind aceea dintre înmormântările intra- şi extramuros. Întrebarea cea mai importantă priveşte cauzele care impuneau o anumita alegere, mai ales, când este vorba de folosirea alternativă a celor două spaţii funerare în cadrul aceleiaşi comunităţi. Cu atât mai acută devine întrebarea cu cât norma este aceea a instalării celor morţi într-un teritoriu distinct de acela al aşezării, teritoriu situat la foarte mare depărtare. Aşa se şi explică faptul că astăzi sunt culturi pe care le cunoaştem numai prin cimitire (Ha central european), aşezările respective nefiind încă identificate. Este necesar să se stăruie asupra încă unui aspect şi anume tendinţa

de creştere a importanţei incineraţiei în raport cu inhumaţia, în unele ansambluri culturale (Bronz târziu - Hallstatt în Europa centrală şi vestică, unele din fazele civilizaţiei Latène celtice). Această tendinţă nu devine operantă decât în anumite arii culturale şi în anumite momente istorice. Ea este departe de a fi norma în practicile funerare ale epocii metalelor. Dimpotrivă inhumaţia rămâne ritul dominant. Situaţia de la Sărata Monteoru este tipică în această privinţă. În legatură cu incineraţia este necesar să se facă o precizare. Jean Zammit distinge între cel puţin trei situaţii. Şi anume, focul ritual (poate fi purificator) şi care nu are decât funcţie accesorie, cremaţia cu aspecte calorifuge slabe care atinge numai o parte din cadavrul expus la o temperatură joasă şi incineraţia propriu-zisă în care cadavrul este în întregime distrus de un foc la temperaturi înalte, la ustrina, de pildă. Cenuşa recoltată este depusă în urnă, constituind un fel de îngropare secundară. Prima manieră de utilizare a focului în legatură cu un schelet este veche şi se întâlneşte încă din paleolitic (Grimaldi, Saint Germain la Rivière, Dolni Vestonice, Lac Mungo). Focuri rituale în legatură cu mormânte se cunosc şi din Lausitz. Cremaţiile şi chiar incineraţiile devin destul de frecvente în unele contexte arheologice neolitice şi chalcolitice din Europa Occidentala (SOM, în Franţa, apoi în Andalousia, Valencia şi Catalogna). Cu epoca bronzului fenomenul se generalizează în Europa centrala şi nordică (Bavaria, Olanda, NE Franţei, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Polonia), ca şi în Italia unde se va menţine şi în Hallstatt. Aceste date sunt suficiente pentru a respinge ideea unei transformări brutale a tradiţiilor funerare. Mai dificil sunt de stabilit ideile care au stat la baza unei asemenea alegeri. În nici un caz nu pot fi luate în considerare motive de ordin sanitar cum crede C. Masset. Mai curând este de acceptat existenţa unui comportament

pur

ritual.

Pentru

a

stabili

mobilul

real

al

acestui

comportament este necesară cercetarea mitologiei şi a tradiţiilor religioase ceea ce nu este posibil decât în cazul acelor popoare care practică incineraţia din epoci foarte vechi (cel puţin din epoca bronzului) până în epoca actuală. Este cazul hinduşilor. O asemenea întreprindere nu poate fi socotită abuzivă de vreme ce valul mai recent incinerant din Europa şi Asia (chalcolitic, bronz, fier) se integrează parţial fenomenului indo-european.

Spre sfârşitul acestor sumare consideraţii este important să se atragă atenţia asupra tendinţei de abandonare, în unele zone, a mormântului colectiv în favoarea mormintelor individuale. Cazul culturii Wessex este cel mai grăitor în această privinţă. Sigur, unele „cavouri" de familie, continuă să apară, ca şi rarele înmormântări duble, dar norma este cea menţionată. Este interesant că reapariţia mormintelor colective nu mai exprimă ataşamentul la o societate egalitară, ci, dimpotrivă polarizarea societăţii, detaşarea elitelor care beneficiază de rituri particulare, spaţiu funerar rezervat, ofrande tipice. În ceea ce priveşte structura mormintelor şi tipul de ofrande depuse (Kterismata şi agalmata) trebuie să fie remarcată în primul rând, practica marcării

mormântului

fie

prin

stelă

(=sema

-

pe

morminte

târzii

mesohelladice de la Kyrrha), prin tumuli (Maikop, Wessex), şanţ şi palisadă (Wessex, Saxonia), ring de piatră (Marathon, Asine) etc. În al doilea rând este de reţinut obligativitatea depunerii anumitor tipuri de ofrande cu valoare simbolică cum sunt vasele pentru băut şi pent:ru turnat (vezi invariabilul bol din mormintele monteorene sau amforele din mormintele princiare de la Pontecagnano

-

Italia,

cuţitul.

de

sacrificiu

sau

briciul

-

Mailhac,

Pontecagnano, frigarea - Pontecagnano, alimente - grâne şi ofrande de carne, fără a fi însă absolut obligatorii). Toate celelalte detalii de inventar ţin de statutul persoanei în comunitate şi nu de necesităţi de ordin ritual (bijuterii, obiecte de port, număr de vase etc.). Mai rar, se întâlneşte în preistorie un tip de ofrandă relativ normală în antichitatea romana. Este vorba de depunerea de buchete de flori în mormânt. Cazurile sunt rarisime şi între acestea trebuie să fie menţionat mormântul cu groapă nr. 8 din tumulul C de la Argos în care s-a gasit, depus în mâna defunctei un buchet de flori. În fine, se cuvine a fi subliniat obiceiul aducerii de ofrande la mormânt în cadrul unui cult al morţilor deja constituit. Mărturii în favoarea unei atari evoluţii stau fragmentele de vase, resturile de oase de animale găsite deasupra sau în jurul mormântului. Ca exemplu, în această privinţă poate fi citat cimitirul de la Ayios Kosmas (Attica). Arta epocii metalelor este constituită din gravuri rupestre, sculpturi, produse ale artelor minore: (piese de port decorate, care minaturale votive,

decoraţia ceramicii şi a unor obiecte uzuale - arme şi vase din metal, de exemplu). Gravurile rupestre

nu

au

o răspândire

foarte

largă.

Ele

sunt

caracteristice pentru trei arii. Alpii Maritimi, mai exact, zona muntelui Bego, împreună cu Italia, Scandinavia (Danemarca, Norvegia, Suedia cu insula Bornholm) şi Maroc (Atlas). Dintre aceste trei zone cea mai interesantă prin tematică şi dispunere spaţială a motivelor ramâne cea meridională (Val Camonica, Val de Fontalba, Val de Merveilles). Motivele cu care se operează sunt animale corniforme (cca 50% din totalul reprezentărilor), inclusiv animale atelate la plug, arme şi unelte cu predominanţa pumnalelor şi halebardelor, seceră şi figuri antropomorfe de regulă executate din figuri geometrice şi arme şi, în sfârşit, figuri geometrice. Dispunerea circulară în jurul unor spaţii deschise sugerează funcţia de locuri sacre îndeplinită de acestea, de spaţii de adunare ale mai multor comunităţi cu ocazia unor ceremonii religioase. Prezenţa animalelor cu coarne, reprezentările de pluguri şi scenele de arat sugerează ritualuri legate de fertilitate, poate efectuate la începutul primăverii. Acest grup este şi foarte bine datat pe baza tipurilor de pumnale şi halebarde care se înscriu în limitele tipologice ale bronzului timpuriu. Gravurile de la Val Camonica cuprind şi o fază mai târzie caracterizată prin reprezentarea calului. La fel, gravurile scandinave au avut o existenţă mai îndelungată. În plus, la motivele agrare se adaugă altele legate de modul de viaţă specific zonei, adică reprezentări de bărci. În sfârşit unele figuri umane pot fi proiectate pe tradiţiile mitologice ale neamurilor germanice pornindu-se de la atributele cu care sunt reprezentate, şi anume Odin (cu lancea), Thor (cu ciocanul sau toporul), UIIer (cu arcul). Acestui gen de artă li se pot adăuga stelele şi stâncile gravate din .Alpii elveţieni (Valais, Sion). Un al doilea grup de monumente de artă extrem de interesant este acela reprezentat de sculpturile cicladice. Acestui grup îi pot fi adăugate unele arii culturale anatoliene care au dat la iveală idoli antropomorfi stilizaţi în formă de vioară sau de disc (Troia., Beycesultan, Alača Hüyük). Ne găsim aici în prezenţa unei producţii de o valoare artistică remarcabilă. Din punct de vedere stilistic idolii cicladici pot fi divizaţi în mai multe grupe. Unul din

criterii este acela al manierei şi dimensiunilor. De regulă, avem de-a face cu sculpturi egale sau mai mari decât natura, bidimensionale. Aceleaşi principii ale bidimensionalităţii prezidează şi la realizarea idolilor de mici dimensiuni în formă de vioară sau de galetă. Idolii mari, bidimensionali, pot fi înscrişi în categoria reprezentărilor stilizate în care detaliile figurii umane sunt redate într-o formă simplificată, dar identificabile. Trăsăturile anatomice sunt subliniate astfel încât nu există nici un dubiu asupra sexului căruia îi aparţin. Sunt idoli feminini, făra excepţie. Reprezentările tridimensionale sunt extrem de rare. EIe sunt de dimensiuni reduse dar se înscriu în caracteristicile aceluiaşi stil geometric. Spre deosebire de idolii bidimensionali care sunt reprezentaţi în aceeaşi atitudine statică (în picioare, cu mâinile îndoite pe piept, cu faţa îndreptată în sus), idolii tridimensionali sunt înfaţişaţi şezând şi în momentul executării unei acţiuni (Cântăreţul din flaut, cântăreţul din liră). Interpretarea acestui grup nu este comodă deoarece, în mod invariabil, provin din descoperiri de caracter funerar. Asocierea lor cu credinţa într-o zeiţă, stăpâna vieţii şi a morţii, nu este de exclus. Dar prezenţa cântăreţilor din instrumente muzicale, mai ales cel cu lira, sugerează o foarte veche reprezentare a Iui Apollo, al carui cult era oficiat în sanctuarul panhellenic din Delos. Modelajul în lut în vederea realizarii de idoli antropomorfi, care sau părţi din care votive de lut ocupă un loc minor. Singurul cerc cultural de importanţă rămâne Gârla Mare. În Europa centrală şi vestică figurinele sunt rare. Ele au apărut în contexte Br.III b sau HA B la Pointe Roger (Euvy). Asupra motivisticii de pe obiectele de uz comun sau ceremonial s-a amintit deja la capitolul privitor la religie şi la problemele sociale. Nu este cazul să se revină şi aici asupra acestui subiect. Merită să fie menţionat însă faptul că efecte artistice sunt scoase din formă (vase de metal sau imitaţii în lut a vaselor de metal), din decor (de mare rafinament şi capacitate de adaptare la tectonica vasului), din găsirea unor metode noi de a obţine contraste - incrustaţia sau placaj cu aur sau cositor (Anglia - Wessex; Hallstatt-ul elveţian, helladic). De asemenea este de semnalat renaşterea ceramicii pictate (helladic, minoic, Lausitz, mailhacian, geometric, faza Arnoaldi a culturii Villanova), deşi tendinţa generală este de a se folosi

decorul plastic (canelură, brâu, butoni), incizia şi incrustaţia cu alb sau cu roşu. În sfârşit, trebuie să se adauge ca realizari artistice deosebite urnele în formă de cabană (civilizaţia latiala) sau de figură umană (mormintele cu clopot pomeraniene), ca şi capacele în formă de coif (Villanova). UltimuI aspect asupra căruia se cuvine a face câteva menţiuni este arta târzie

hallstattiană

şi

cea

Latène,

particularizată

prin

apariţia

stilurilor

„naţionale". Este vorba de arta scitică, prin excelenţă animalieră, cu o tehnică specială a reprezentării animalului (contorsionat, cu detaliile anatomice exagerat subliniate). Alt cerc este reprezentat de arta celtică cu predilecţie pentru motivul geometric (spiralic) şi simplitate, cu foarte rara redare a figurii umane (de regulă, capete sau numai tigve, v. cazanul ritual de Ia Gunderstrup). Pentru spaţiul balcano-dunărean cele două cercuri sud-tracic şi dacic - primul mai afectat de influenţa persană şi greacă şi oferind o serie întreaga de piese de toreutica provenind din cimitire (Duvanli) sau tezaure (Panagiurişte). Cel de aI doilea grup este cunoscut prin două etape. O etapă comună cu lumea sudică caracterizată prin celebrele morminte princiare de la Peretu şi Agighiol. Cea de a doua etapă, epurata în măsură de elementul figurativ tinzând spre motivul geometric şi floral şi constând în efecte artistice prin eleganţa formei (v. tezaurul de la Sâncrăieni). În sfârşit, un loc cu totul particular în arta preistorică îl deţine cercul iberic. Aici, spre deosebire de toate celelalte ansambIuri culturale europene, se cunosc monumente sculpturale unice, de o mare valoare artistică. Doua statui sunt cu deosebire citate Doamna din Elche şi Doamna din Braga, poate reprezentând divinităţi feminine locale. Se poate bănui că această artă iberică s-a dezvoltat sub influenţa cartagineză şi greacă.

V. Efecte generale ale schimbărilor socio-economice şi apariţia societăţilor stratificate

Dizolvarea relaţiilor gentilice şi apariţia şi dezvoltarea societaţilor împărţite în clase şi a statului înseamnă transformarea şi înlocuirea treptată a formelor comunitare de proprietate cu diferite forme de proprietate privată, apariţia unor forme noi de circulaţie a bunurilor între membrii unei comunităţi în Iocul vechiului sistem al reciprocităţii, apariţia eredităţii funcţiei şi a unor statute sociale privilegiate în Iocul unor funcţii încredinţate în temeiul calităţilor individuale ale deţinătorilor lor, adăugarea la drepturi rezultând dintr-un statut social privilegiat pe acela de control asupra factorilor de producţie şi de a percepe impozite, dispariţia rolului dominant al relaţiilor de rudenie şi apariţia unor raporturi sociale de un tip nou. Înainte de a sublinia problemele fundamentale care se pun în Iegatură cu acest proces este necesar să se atragă atenţia asupra împrejurării că nu este posibil să fie înţeles dacă nu se are în vedere întregul sistem, totalitatea laturilor lui componente cu formele lor concrete de manifestare. Luarea în considerare a unui singur aspect, oricât de important şi de frapant ar fi el poate să ducă la concluzii nefondate din punct de vedere ştiinţific. Observaţia ni se pare utilă, cu atât mai mult cu cât există deja tendinţa de a se absolutiza una din laturile componente ale sistemului social şi de a se trage, pe această bază, concluzii teoretice de o importanţă deosebită. Avem în vedere, între altele, ideea lui Ch. Parain, privind caracterul „faraonic" al „civilizaţiilor" megalitice din Europa Occidentală. Ni se pare că societaţile megalitice occidentale pot fi citate tocmai ca exemplu clasic de societăţi care, în ciuda eforturilor colective şi organizate depuse în vederea ridicării unor monumente de dimensiuni excepţionale, se menţin în cadrele relaţiilor gentilice. Am putea adauga, a unor societăţi gentilice în care nu se constată, arheologic, detaşarea unor indivizi care ocupă o poziţie socială privilegiată. Problemele fundamentale la care făceam mai înainte aluzie privesc cauzele care au determinat acest proces şi formele în care s-a realizat, mai

exact, dacă avem de-a face cu o dezvoltare în stadii succesive, începând cu un moment iniţial de la care evoluţia a fost parcursă într-un singur sens sau dacă, pe ansamblul lumii, putem discerne, dincolo de legile generale ale dezvoltării sociale şi de evoluţiile tipice şi situaţii particulare în care factorii specifici şi condiţiile istorice concrete au determinat căi diferite de evoluţie. Nu este vorba însă numai de a accepta existenţa mai multor căi de dizolvare a relaţiilor gentilice ci, mai ales, este vorba de a găsi explicaţii în cazurile în care constatăm că o dezvoltare mai mult sau mai puţin identică a factorilor de producţie nu a avut acelaşi efect în structura socială şi ideologică a unei societaţi date, de a înţelege de ce aceeaşi inovaţie tehnică a putut avea un roI dizolvant într-un caz concret istoric, în vreme ce, în altele, nu a determinat efecte deosebite. Cu alte cuvinte este vorba de a analiza forma specifică concretă pe care o îmbracă legile generale de evoluţie ale societaţii. Este momentul să precizăm că diferite aspecte ale problematicii semnalate au fost deja puse în discuţie, dar ele şi-au gasit locul în studii care nu au depaşit argumentul stricţ etnografic şi teoretic. O referire la documentul arheologic nu s-a facut decât aluziv. Explicaţia sta. fără indoială, în formaţia ştiinţifică a autorilor lor. Pe de alta parte nu se poate trece cu vederea peste împrejurarea că o analiză a realităţilor sociale din sânul societăţilor primitive străvechi nu este posibilă în afara observaţiei etnografice, indiferent de limitele metodei comparative şi de precauţiile pe care sântem obligaţi să ni le impunem în faţa datelor pe care ni le oferă etnologia. Ar fi de adaugat că pentru părţi imense ale Oicumenei nu ştim exact până la ce grad relaţiile gentilice s-au dizolvat şi au fost înlocuite cu alte structuri. Este cazul acelor comunităţi care nu au realizat structuri politice de un caracter durabil şi la care lipsesc acele trăsături fundamentale care să poată permite încadrarea lor într-o etapă evolutivă aparte. Nu este vorba aici de a aplica în mod foarte strict, definiţia după care putem admite existenţa unor societăţi civilizate numai dacă avem de-a face cu centre urbane cu o populaţie de minimum 5000 de locuitori, în care se constată adâncirea diviziunii sociale a muncii, apar construcţii de cult sau de altă natură de caracter monumental, apare scrierea şi folosirea ei în scopuri administrative, s-a creat un aparat administrativ şi o forţă de represiune, a avut loc împărţirea administrativă a

teritoriului. Este necesar însă ca un număr minim din aceste elemente să fie prezente pentru a putea justifica încadrarea comunităţii respective pe o treaptă a progresului istoric. Dificultăţile intervin, mai ales, atunci când avem suficiente date care ne îngăduie să admitem detaşarea unei aristocraţii gentilico-tribale, dar nu putem spune nimic relativ la natura relaţiilor economice din acea comunitate, la forma de proprietate. Nu ştim ce loc joacă în producţie aceasta aristocraţie, cât de mare era surplusul realizat de comunitatea respectivă: care era destinaţia lui etc. Noi putem face numai unele presupuneri, în funcţie de realitaţile etnografice şi istorice cunoscute. Este evident că din aceste motive reconstituirea fazelor de destrămare a relaţiilor gentilice rămâne o proiecţie ipotetică, verosimilă din punct de vedere istoric:, a unor realităţi etnografice asupra unor serii de fapte de existenţa surprinse arheologic. Aceste fapte de existenţă vorbesc puţin în ele înşile, dar capătă alte contururi dacă sunt raportate la situaţii concrete, deja cunoscute pe alte căi. La această dificultate se adaugă încă una. Este vorba de împrejurarea că noi nu putem realiza nivelul real al forţelor de producţie dintr-o societate dată şi efectele acestei dezvoltări asupra creşterii productivităţii muncii şi a producţiei, în care dintre sectoarele economiei a fost posibil să se realizeze un surplus de produse etc. Evident noi suntem în măsură să stabilim în anumite limite nivelul dezvoltării tehnicii şi al uneltelor. Datele arheologice nu sunt suficiente pentru a aprecia exact acest nivel, nici măcar nu suntem în situaţia de a reconstitui principalul set de unelte pentru fiecare sector de activitate în parte fie din cauza hazardului descoperirilor, fie a perisabilităţii materiilor din care sunt lucrate. Tabloul rămâne mereu incomplet. Dacă facem abstracţie însă de detalii rămâne imaginea progresului continuu realizat de umanitate, progres care a însemnat, între altele, şi rezolvarea contradicţiei dintre nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie şi caracterul gentilic al raporturilor de producţie. Apariţia inegalităţii de putere şi de avere, dizolvarea treptată a relaţiilor gentilice şi apariţia şi dezvoltarea societaţilor împărţite în clase, dispariţia caracterului dominant al relaţiilor de rudenie şi înlocuirea lor cu alte structuri, se realizează în cadrul unui proces extrem de complex şi de diversificat în

funcţie de natura factorilor care acţionează asupra sau în cuprinsul unei comunităţi date: factori interni de evoluţie, aşezare geografică favorabilă (accces la bogăţii naturale, poziţie cheie faţa de căi comerciale importante, participarea sau accesibilitatea la marile curente culturale ale epocii şi, în cazuri excepţionale, presiunea unor factori externi, care pot să se manifeste sub forma unor infiltraţii lente sau a unor invazii. Primul dintre aceşti factoi care trebuie luat în considerare este dezvoltarea internă a societăţii care, în mod foarte general este exprimată în formula - dezvoltarea forţelor de producţie, în primul rând a tehnicii şi a uneltelor, diversificarea activităţilor economice, adâncirea diviziunii muncii la toate nivelele, progrese care determină, în ultimă instanţă, creşterea productivităţii muncii şi a producţiei, crearea deci a unui surplus. Fără îndoială, că teoretic şi pe durată procesul s-a desfăşurat, în mare, pe această traiectorie. Dar situaţiile etnografice şi arheologice concrete ne obligă să admitem faptul că, în practică, evoluţia a fost mult mai complexă. Din aceste motive credem că este necesar să se atragă atenţia asupra unor observaţii pe care nu trebuie să le eliminăm din discuţie în profitul unor scheme simplificatoare. Prima observaţie care merită să fie menţionată este aceea că raportul dintre dezvoltarea forţelor de producţie şi dezvoltarea inegalităţii sociale; nu este mecanică, că, pe de o parte, s-a constatat că de foarte multe ori factorii de producţie nu sunt folosiţi la maximum ceea ce limitează dezvoltarea forţelor de producţie iar, pe de altă parte, un progres al forţelor de producţie nu înseamnă, în mod automat şi necesar, o lărgire a activităţilor economice, ci dimpotrivă, o lărgire a activităţilor neeconomice, neproductive. Un caz clasic citat este acela al populaţiilor Siane (N. Guineei) la care înlocuirea toporului de piatră cu acela de fier (la o populaţie care practică cultivarea prin defrişare) nu a determinat o folosire în mod productiv a timpului economisit, respectiv nu a dus la mărirea suprafeţelor cultivabile şi la obţinerea de bunuri de subsistenţă dincolo de nevoile socialmente necesare, ci la mărirea spaţiului de timp afectat unor activităţi tradiţionale cum sunt ceremoniile, călătoriile sau războiul. Această observaţie careia i s-ar putea adăuga şi altele poate fi extinsă la perioade istorice mai îndepartate. Avem în vedere, între altele, situaţiile din Orientul Mijlociu şi Apropiat în

perioada de început a epocii metalelor, întreg chalcoliticul şi epoca timpurie a bronzului din spaţiul carpato-balcanic ca şi în perioada de sfârşit a neoliticului când se constată o excepţională înflorire a prelucrării metalelor (aramă, aur), întreaga Africă cu excepţia zonelor restrânse civilizate, în care introducerea unor tehnologii noi, inclusiv a unor unelte de fier (ex. săpăliga; de fier în Africa Orientală şi de Sud), nu au determinat schimbări profunde în viaţa economică a comunitaţilor respective. Observaţia priveşte în principal, ritmul în care metalul a intrat în circuitul de producţie, dar ea poate fi extinsă şi la alte inovaţii tehnice. Este de reţinut aici că în afara unor situaţii atât de frapante cum sunt cele semnalate referitor la populaţiile Siane, pe plan istoric universal, cu rare excepţii, se constată scurgerea unei extrem de mari durate de timp între realizarea unei invenţii şi aplicarea ei pe scară largă în producţie. Ca să operăm din nou cu unele date istorice concrete revenim din nou la Orientul Apropiat. În această arie există dovezi ale unei foarte timpurii prelucrări a metalului (din mileniul VI î. H. arama este extrasă din minereu şi turnată în forme). Dar între acest moment şi utilizarea pe scară largă a metalului în unele ramuri ale economiei s-au scurs aproape trei milenii. Piatra ramâne multă vreme în uz chiar şi după apariţia primelor formaţiuni statale în această zonă geografică şi continuă să fie una din materiile prime principale. Explicaţiile sunt multiple. Ele ţin în primul rând de natura zăcămintelor de aramă nativă sau de minereuri de aramă, de dificultăţile tehnologice care au trebuit să fie învinse până s-a realizat aliajul perfect al bronzului (90% Cu 10% cositor) sau au fost găsite alte soluţii (arsenizarea cuprului sau recurgerea la alte aliaje în absenţa cositorului) pentru a se obţine un produs utilizabil. Dincolo de dificultăţile tehnice stau însă şi alte considerente care au făcut ca o serie de invenţii să nu-şi găseasca imediat o aplicabilitate practică. Este vorba de măsura în care o societate dată este dispusă să accepte sau nu o invenţie, de forţa pe care o are un sistem economic închistat în formule tradiţionale de a rezista la orice inovaţie venită din interior sau din afară. Se mai poate adăuga încă un element, căruia nu i s-a acordat suficientă atenţie. Trebuie să subliniem că nu este vorba de un fenomen cu implicaţii strict locale, ci de un fenomen care poate fi proiectat la scara întregii lumi.

Evident observaţiile privesc zone geografico-istorice relativ restrânse, dar fenomenul nu este zonal. Avem în vedere mişcările de populaţie care afectează spaţii mai mari sau mai restrânse, mişcările de populaţie care au o anumită periodicitate şi care, în mod obişnuit, sunt însoţite sau sunt urmate de un regres economic şi cultural. Astfel de deplasări de populaţii au fost înregistrate în Orientul Mijlociu şi Apropiat şi pe seama lor pot fi puse unele întârzieri în evoluţia acestei zone. Astfel, cultura Halaf târzie care aparţine chalcoliticului se caracterizează printr-o mare putere de expansiune şi prin relaţiile de schimb la mare distanţă pe care le întreţine. Această cultură înfloritoare sfârşeşte brusc, probabil ca urmare a migraţiei primului val de populaţie de grai semitic care avansează spre văile fertile ale Tigrului şi Eufratului şi spre ţărmul estic al Mediteranei. Cultura EI Obeid care-i urmează marchează o sărăcire generală a nivelului de viaţă şi întreruperea relaţiilor de schimb. Abia în ultima fază a acestei culturi asistăm la o nouă renaştere şi la o evoluţie neîntreruptă până la apariţia oraşelor-state în Sumer. Europa centrală şi est-centrala ne oferă un tablou în mare masură asemanător. Culturile Cucuteni, Gumelniţa, Sălcuţa, Tiszapolgar-Bodrogkeresztur, Vinča CD, Baden sunt caracterizate printr-o puternică dezvoltare economică, în special prin dezvoltarea meşteşugurilor, între care metalurgia aramei joacă un rol extrem de important. Ori, această dezvoltare economică care poate fi eventual corelată cu un proces relativ avansat de constituire a unei minorităţi privilegiate nu poate evolua, este întreruptă de migraţia populaţiilor cu curgane care produc o decădere generală, inclusiv pierderea meşteşugului metalurgiei. Astfel de mişcări de populaţie au putut fi urmărite până în perioade relativ recente în întreg continentul african, dar aici efectele asupra dezvoltării economiei şi societăţii sunt încă anevoie de stabilit. Situaţii similare sunt de presupus în cazul continentului american. Când este vorba de dezvoltarea forţelor de producţie, a uneltelor în mod special, tendinţa generală este, cel puţin când se au în vedere cele trei continente ale Lumii Vechi, de a se fetişiza rolul metalurgiei. Este momentul să atragem atenţia că folosirea metalului, inclusiv lucrarea unor unelte sau arme de metal nu pot fi luate în considerare izolat; ci numai în corelare cu alţi factori de producţie. Mai cu seamă este necesar să se stabilească ponderea

exactă a metalurgiei în ansamblul factorilor care au contribuit la dezvoltarea unei societăţi. Facem această precizare întrucât situaţiile concrete au demonstrat că dizolvarea relaţiilor gentilice a fost posibilă şi în condiţiile absenţei sau a unei slabe dezvoltări a metalurgiei. Un caz clasic îl reprezintă societăţile polineziene care au ajuns aproape să constituie o structură statală fără să cunoască metalul. În alte cazuri este aproape sigur că creşterea bogăţiei, apariţia surplusului nu s-a datorat folosirii unor unelte din metal, ci altor invenţii. Ne gândim din nou la sudul Mesopotamiei sau la Egipt. Aici, evident, metalul era cunoscut, dar utilizarea lui nu se făcea pe scară largă şi, mai ales, nu suficient de rentabilă în condiţiile în care sursele de aprovizionare se află la mare distanţă. În asemenea condiţii mai importantă pentru evoluţia acestor comunităţi a fost inventarea plugului, a unui mijloc de transport cu roate şi cu tracţiune animală şi trecerea la agricultura cu irigaţie complexă decât practicarea metalurgiei. Din acest punct de vedere şi în acest sens restrâns istoric şi geografic este de acceptat termenul de „societate hidraulica" şi ideea că totuşi cele mai vechi formaţiuni statale cunoscute istoriceşte s-au constituit pe acest temei. Ar mai fi de adăugat că în Europa de la nord de Balcani şi de Alpi nici cumularea celor trei mari invenţii metalurgia, plugul şi carul - nici poziţiile avantajoase de-a Iungul unor importante artere de schimb nu au determinat dizolvarea completă a relaţiilor gentilice. Cauza trebuie cautată în insuficienta adâncire a diviziunii muncii, în utilizarea metalului, până în cea de a doua etapă a fierului, cu precădere pentru lucrarea armelor şi podoabelor; eventual am putea adăuga condiţiile geografice, care în acest caz precis au putut influenţa asupra randamentului producţiei agricole. O altă problemă este aceea a rolului pe care l-a jucat schimbul în destrămarea reIaţiiior gentilice. Rezolvarea ei nu este atât de simplă în stadiul actual aI cunoştinţelor noastre arheologice şi etnografice. Observaţii etnografice făcute asupra unor populaţii melaneziene, polineziene şi africane au demonstrat că societatea primitivă nu este incompatibilă cu practicarea regulată a unor relaţii de schimb şi chiar cu existenţa unei „monede" primitive. Şi este interesant că aceste relaţii de schimb nu antrenează numai comunităţi aflate pe trepte de producători de hrană, ci şi populaţii aflate la

nivelul vânatori-culegători-pescari. Interesant este că nu se schimbă numai produse rare (sare, podoabe de scoici sau pene etc.), produse care pot intra în categoria bunurilor „de prestigiu", ci şi materii prime (piatră, metal) şi chiar bunuri de subsistenţă (mai rar). Arheologic astfel de relaţii de schimb au putut fi surprinse încă de la începuturile neoliticului (cca 9000 î. H.) şi se continuă, intensificându-se, în epoca metalelor când se realizează artere precise de circuIaţie. Problema este dacă aceste relaţii au putut ele singure să declanşeze un proces atât de complex cum este acela al dispariţiei structurilor comunitare şi apariţia unor formaţiuni de caracter statal. O asemenea evoluţie nu poate fi luată în considerare în afara dezvoltării economiei. Comerţ la mare distanţă şi poziţie avantajoasă de-a lungul unor drumuri comerciale fixe întâlnim şi în alte zone şi în alte perioade (începând cu chalcoliticul şi cu epoca bronzului în Orientul Mijlociu şi Apropiat, în epoca bronzului în Europa). Ori în aceste zone nu a fost unicul determinant al evoluţiei structurilor social-economice. Judecând din această perspectivă, schimbul poate fi considerat doar unul din factorii care au infIuenţat sau au grăbit o serie de procese economice: dezvoltarea meşteşugurilor prin crearea unor tipuri de unelte din ce în ce mai diversificate, crearea unui surplus destinat schimbului, inventarea unor mijloace mai sigure şi mai comode de transport, apariţia unor indivizi mai pricepuţi şi mai îndrăzneţi cărora comunitatea le încredinţează organizarea expediţiilor comerciale. Toate aceste elemente au dus pe durată la o complicare a modului de existenţă, la diversificarea activităţilor economice care ajung să depăşeasca simpla sferă a realizării bunurilor de subsistenţă, fără să se ajungă vreodată ca o societate să-şi organizeze întreaga activitate pentru realizarea exclusivă a „producţiei de export". Indiferent de aspectele concrete pe care le-a luat procesul pe care-l analizăm, de evoluţiile rapide sau de stagnările pe care le constatăm într-o zonă sau moment istoric, pe termen lung, dezvoltarea forţelor de producţie, a productivităţii muncii şi a producţiei strâns legate şi de competiţia socială au determinat apariţia unui surplus, o creştere generală a bogăţiei comunităţilor şi, în ultimă instanţă, posibilitatea deturnării acestui surplus sau a rezervei în

folosul unor indivizi şi în dauna comunităţii. Fără îndoială că, în principiu, posibilitatea de a crea un surplus de proporţii mai mari nu este compatibilă cu nivelul economiei prădalnice şi nici cu începuturile economiei productive. Este cunoscut faptul că cei mai timpurii producători nu-şi pot obţine mijloacele de subsistenţă fără să recurgă, în mod obligatoriu, la vânătoare, culegere sau pescuit (Jerichon A., cultivatorii de fasole din Peru, primii cultivatori din America Centrală etc.). De abia odată cu dezvoltarea tehnicilor agricole şi cu perfecţionarea uneltelor, aceasta înseamnă că de abia odată cu inventarea (faza Uruk) sau cu difuziunea plugului (epoca bronzului european) şi a unor unelte lucrate din metal în ţările vechiului Orient (bronz) sau în Europa (epoca fierului), odată cu difuziunea unor tehnici mai avansate şi cu răspândirea metalurgiei fierului în zona de savană, cu trecerea la lucrări de drenare, asanări, terasări şi irigaţie în Orient, America Centrală şi de Sud, în Africa şi în Polinezia, s-a putut realiza un surplus de produse care să treacă dincolo de rezervele obişnuite ale unor comunităţi. Problema este însă care a fost destinaţia iniţială a acestui surplus şi pe ce căi s-a ajuns la acumularea unor bunuri în mâinile unui grup restrâns de indivizi, care a fost sfera iniţială în cuprinsul căreia s-a desfăşurat competiţia între indivizii aspirând la un statut privilegiat, când şi pe ce căi s-a ajuns la constituirea unei ierarhii şi la deposedarea progresivă a comunităţilor locale sau a ginţilor de principalul bun aflat în proprietatea lor - pământul. Iniţial, acumularea de rezerve s-a făcut în folosul comunităţii, iar utilizarea ei era legată de situaţii excepţionale ceremonii, calamităţi naturale, obţinerea, prin schimb, a unor produse necesare (sare, metal, piatră), la plata în natură a meşteşugarilor ataşaţi unor comunităţi. Pe de altă parte, cazurile de consumare neproductivă, uneori chiar distrugerile ostentative ale bunurilor acumulate sunt clar documentate etnografic (ceremonii religioase, potlach) şi istoric (numărul exagerat de ofrande care însoţesc pe cei decedaţi), evident pentru a li se sublinia rangul şi poziţia specială (de ex. dinastia din Ur, înmormântările cu curgane din faza cu construcţii de lemn din stepele nord-pontice, mormintele princiare celtice din faza de început a celei de a doua epoci a fierului), tezaurizarea şi vehicularea de „bunuri preţioase"

sau „de prestigiu" care nu intrau aproape niciodată în categoria bunurilor de subzistenţă. Ori, tocmai acest aspect merită să fie adâncit, pentru că cel puţin etnografic, s-a putut urmări procesul gradat de trecere; în proprietate individuală pe lânga „bunurile de prestigiu" şi a unor bunuri de subsistenţă, inclusiv a pamântului şi de instituire a unor relaţii de dependenţă. Practic, în societăţile primitive există o diviziune generala a bunurilor în două categorii distincte şi ierarhizate - bunuri de subsistenţă şi bunuri de prestigiu sau de lux. Între aceste doua categorii de bunuri schimbul normal nu este posibil. Bunurile preţioase sau de lux (scoici, pene de păsări rare, piese ceremoniale, din metal preţios sau nu), la un anumit nivel de dezvoltare, nu circulă decât cu prilejul căsătoriilor, ceremoniilor, tratateIor de pace şi îmbracă, mai ales, forma darului. Pe de altă parte trebuie să înţelegem că poziţia deosebită a acestor bunuri nu stă atât în valoarea lor reală cât în valoarea lor imaginară, valoare întemeiată, mai ales, pe faptul că acumularea lor permite accesul la anumite funcţii sociale. Se pare că tocmai împrejurarea că numărul acestor funcţii sociale este limitat, impune alegerea unor bunuri greu accesibile drept condiţie de a atinge un anumit statut; s-a constatat deci, că de fapt, competiţia în interiorul unui grup. începe cel mai adesea, dincolo de sfera producţiei şi a însumării bunurilor de subsistenţă şi nu antrenează pierderea statutului membrilor comunităţii. şi aceasta pentru că accesul la mijloacele de producţie (pământul) şi la bunurile de subsistenţă nu este admis. Important pentru evoluţia societăţii este momentul în care centrul strategic al competiţiei se transferă din domeniul repartiţiei „bunurilor de prestigiu" în domeniul factorilor de producţie, când vechile principii de reciprocitate şi de redistribuţie dispar sau nu mai joacă acelaşi rol, când o minoritate obţine definitiv o situaţie socială excepţională. Problema este când se încheie acest proces şi care sunt eventualele etape de evoluţie. Din nou trebuie să spunem că raportarea exclusivă, la observaţia etnografică nu este suficientă. Pe de altă parte nici nu dispunem de date arheologice suficient de clare pentru a trage concluzii definitive. Oricum. din ceea ce ştim în momentul de faţă putem afirma că neoliticul însemna deja circulaţia şi tezaurizarea unor „bunuri de prestigiu": scoici Spondylus sau podoabe din Spondylus, obiecte de metal (de podoabă sau unelte de forme şi dimensiuni

nefuncţionale). Sunt de amintit aici podoabele de Spondylus din Hamangia sau din cultura cu ceramică bandată, tezaurul de la Cărbuna (conţinând câteva sute de obiecte de aramă). Circulaţia acestor bunuri nu se face la întâmplare, ci are loc între persoane cu un statut social egal şi în anumite condiţii de reciprocitate. Deţinerea lor nu afectează în vreun fel bazele economice aIe societăţii, ci doar marchează tendinţa de a obţine un anumit ascendent moral asupra comunităţii din care un individ face parte prin acumularea acestor bunuri, prin expunerea lor ostentatorie cu prilejul unor ceremonii sau ocazii speciale, prin consumarea lor numai cu scopul de a face impresie (depunerea în mormânt, distrugerea, dăruirea) şi, mai ales, prin utilizarea lor în interesul grupului respectiv (încheierea de tratate etc.). Întrebarea este dacă la acest nivel de dezvoltare putem vorbi numai de atât, dacă nu cumva procesul diferenţierilor în cuprinsul unor comunităţi nu este mai adânc. Avem în vedere împrejurarea că odată cu trecerea la economia neolitică obţinerea mijioacelor de subsistenţă s-a complicat într-o asemenea măsura încât avem tot dreptul că ne întrebăm dacă ea nu a făcut necesară apariţia unor specialişti care să stabileasca rotaţia culturilor, să delimiteze loturile, să supravegheze defrişarea pădurii sau săparea canalelor de irigaţie (în Orient, la Hacilar, în cultura Samarra se vorbeşte deja de practicarea irigaţiei simple), supravegherea rezervei destinată asigurării recoltei viitoare. Trebuia să existe, de asemenea, un control al circulaţiei unor bunuri de primă necesitate. Este cazul obsidianei care circulă de pe platoul anatolian până la Jerichon, al silexului de la Prut sau din prispa prebalcanică de exemplu. La aceasta se adaugă faptul că gradul de dezvoltare al aşezarilor, nivelul general de viaţă şi creşterea populaţiei ne dau dreptul să presupunem că realizarea unei rezerve dincolo de asigurarea seminţei şi a animalelor de prăsilă a fost posibilă, ceea ce făcea necesară existenţa unor indivizi care să supravegheze modul de utilizare a acestei rezerve. La acetste date se mai pot adauga încă câteva, care ţin nu de aspectele economice, ci de cele religioase. Neoliticul înseamnă deja o cristalizare a ideilor religioase, apariţia unor lacaşuri de cult şi a unui personal specializat. Fenomenul este surprins ca atare şi nu poate rămâne în afara discuţiilor noastre. Pentru că este greu de presupus că ridicarea templelor malteze, construirea mormintelor

megalitice, realizarea şi reînnoirea periodică a capelelor decorate de la Catal Hüyük Est se petrecea la întâmplare. Existenţa unui personal deja specializat îndeplinind funcţii religioase sau funerare este de presupus. Evemlual putem merge mai departe şi admite pentru situaţiile care ies din comun (Catal Hüyük Est, morminte megalitice) existenţa unui şef aI mormântului de genul aceIuia întâlnit la Taisaka şi Tanala în Madagascar, care işi croieşte o autoritate întemeiată pe dreptul de a interzice accesul în mormântul strămoşesc pentru indivizii care au încălcat legile gentilice. Nu mai vorbim de situaţiile în care avem de-a face cu lucrări de fortificaţie de mare amploare, ca în cazul Jerichon-ului, care presupun şi ele un grad înalt de organizare a muncii şi existenţa unor şefi. În epoca metalelor situaţia se complică. Pe de o parte, este vorba de progresele pe plan economic, progrese care nu au putut rămâne fără ecou în viaţa socială. Pe de altă parte, asistăm la o complicare a raporturilor dintre diferitele comunităţi umane - intensificarea relaţiilor de schimb, raiduri, migraţii. La acestea se adaugă realizarea unor lucrari care necesită un mare volum de muncă şi o perfectă coordonare a diferitelor operaţii: sisteme de fortificaţie, cum sunt cele întâlnite la Los Millares, Lerna, Chalandriani sau în Sardinia, monumente de caracter megalitic cum sunt seriile de sanctuare circulare din Anglia (Stonhenge, Avebury, Sanctuary). Această complicare a existenţei trebuie să fi dus şi la o mai mare diversificare a funcţiilor care puteau fi încredinţate de către comunitate unor indivizi - funcţii civile, economice, religioase, militare. Surplusului realizat pe căi normale, pe care nu avem nici o putinţă să-l determinăm, dar pe care putem să-l bănuim i s-au adăugat şi bunuri rezultând din jaf sau din organizarea unor expediţii comerciale. Problema este dacă acest surplus continuă să aparţina comunităţii şi să fie eventual administrat de un delegat al ei sau există deja putinţa deturnării acestui surplus în favoarea unor indivizi. Aici din nou nu putem opera cu generalităţi, ci trebuiesc avute în vedere diferite situaţii particulare. La Lerna, în helladic timpuriu II avem dovada existenţei unui centru administrativ în care locuinţa şefului se detaşează prin plan şi proporţii de restul locuinţelor din cuprinsul aşezării. În restul Europei, în epoca bronzului chiar acolo unde întâlnim

morminte de şefi cu un inventar excepţional de bogat (piese de paradă de o valoare artistică şi materială deosebită) nu se constată un fenomen similar. În acest caz suntem înclinaţi să vorbim în continuare de deţinerea unor bunuri de prestigiu şi de eventuala subliniere a rangului prin elemente care nu au lăsat o urmă materială în sol. Dispuneau aceşti şefi şi de o parte din rezerva comunităţii? Este o întrebare la care nu se poate da un răspuns precis. Probabil că da. Dar important este nu atât să deţii rezerva, ci felul în care o foloseşti. Dacă această rezervă făcea obiectul unor redistribuiri periodice, evident cu scopul obţinerii sau întreţinerii prestigiului atunci avem explicaţia menţinerii în aproape întreg continentul european a relaţiilor gentilice până la cucerirea romană. Din cele spuse până acum rezultă că realizarea unui surplus de produse nu generează în sine dizolvarea relaţiilor gentilice, ci felul în care societatea foloseşte acest surplus. Mai ales, este vorba de felul în care anumiţi indivizi însărcinaţi să îndeplinească funcţii în serviciul colectivităţii ajung să-şi însuşească, total sau în parte, acest surplus şi să-l folosească pentru aducerea în stare de dependenţă a membrilor propriului grup. Calea principală în acest proces rămâne exercitarea unor funcţii de către un individ sau un grup de indivizi. O anumită gradare a modului în care se realizează transformarea puterii de funcţie în putere de exploatare poate fi presupusă pornind de la observaţii

etnografice

efectuate

asupra

unor

comunităţi

primitive

melaneziene sau polineziene şi africane şi vom insista asupra lui, nu înainte de a face precizarea că succesiunea pe care o prezentăm este rezultatul aranjării diferitelor situaţii întâlnite într-o ordine logică care ar putea eventual reproduce ordinea istorică reală. Dar, înainte de a stărui asupra unor situaţii de genul acelora la care ne-am referit mai sus este necesar să reamintim un fapt care nu poate fi şi nu trebuie să afecteze înţelegerea raporturilor reale din interiorul comunităţilor primitive, dar care are importanţa lui. Şi anume este un fapt dovedit că nu există egalitate absolută între indivizi chiar la nivelui vânători-culegatori, că de la bază există o inegalitate între bărbaţi şi femei, între tineri şi vârstnici, iniţiaţi şi neiniţiaţi, dar această inegalitate nu afectează forma de proprietate, relaţiile de producţie şi forma de distribuire a

mijloacelor

de

subzistenţă.

Solidaritatea

şi

reciprocitatea

sunt

două

caracteristici fundamentale ale societăţilor primitive, iar capacităţile fizice sau morale ale unor indivizi nu le dau dreptul la exercitarea unei autorităţi asupra grupului, aceste societăţi găsind în ele înşile posibilitatea de a anihila astfel de tendinţe. Exercitarea unei astfel de autorităţi nu este posibilă decât în măsura în care se încredinţează unor indivizi care şi-au dovedit priceperea sau abilitatea în îndeplinirea unor funcţii absolut necesare pentru bunul mers al întregii comunităţi. În Melanezia s-a putut urmări clădirea autorităţii personale, în cadrul unui grup şi chiar asupra mai multor grupuri prin acumularea de „fonduri de putere": scoici, dinţi de delfin, şiraguri de perle, porci, prin distribuirea lor calculată în vederea asigurării unui prestigiu şi, mai ales, în patronarea unor acţiuni (comerţ, război, ceremonii etc.) care depăşesc posibilitatea comunităţilor locale. IndividuI respectiv, „big-man" a reuşit să se dovedească indispensabil şi să se identifice cu comunitatea, chiar dacă urmăreşte şi interese personale, respectiv menţinerea vreme cât mai îndelungată a statutului social de care se bucură. Puterea lui în cuprinsul şi în afara grupului respectiv se întemeiază însă pe reciprocitate, adica pe jocul de daruri şi contradaruri ceea ce face ca autoritatea de care se bucură să rămână temporară, iar subminarea ei, din interior sau din afară, sa-i determine căderea în favoarea unui rival. Este vorba deci de o autoritate provizorie, bazată pe simpla superioritate individuală. O situaţie deosebită a putut să fie urmarită în Africa unde detaşarea unor „specialişti", oameni cu mai mare experienţă care deţin o autoritate de necontestat într-un anumit compartiment al activităţii grupului respectiv, îşi face apariţia ca urmare a teritorializării gintei, a aspectelor pe care le implică aceasta teritorializare, mai ales atunci când intervine parcelarea pământului. Astfel întâlnim pe acei „stăpâni ai pământului", ai „apelor", ai „tufişurilor", ai „aurului" care funcţionau în cadrul satelor senegaleze. Rolul lor nu se rezuma numai la organizarea vieţii agricole, vânătoare sau exploatarea aurului. „Stăpânul pământului" era autoritatea supremă nu numai în fixarea rotaţiei culturilor, ci şi în delimitarea teritoriului în folosinţă comună de acela ce urma să fie distribuit în parcele individuale, în supravegherea redistribuirii periodice a acelor parcele şi în îndeplinirea unor rituri aIe fertilităţii. Iniţial acest rol îl

deţinuse şeful gintei sau patriarhul familiei care devenise proprietară prin defrişarea unei porţiuni din pădure. Pe măsură însă ce şi alte grupuri străine s-au ataşat gintei sau familiei teritorializate, pe masură ce activităţile economice s-au diversificat, şeful gintei sau patriarhul nu mai poate face faţă noilor sarcini şi este obligat să recurgă la o serie de specialişti care îi sunt subordonaţi. La aceasta am mai putea adauga că aceşti şefi sunt aceia care veghează la constituirea rezervelor comunitare şi la folosirea Ior, respectând normele stabilite de comunitate. Împrejurări speciale, la care se adaugă prestigiul moral de care se bucură în ochii colectivităţii duc la confiscarea mai întâi a acestei rezerve trecând prin etapa dreptului de însuşire a unei cote parte din ea ca rasplată a funcţiei pe care o îndeplinesc. Fenomenul priveşte mai ales bunurile mobile, în special turmele. Funcţiilor civile li se adaugă, atunci când războiul devine o activitate permanentă, şi funcţiile militare, limitate şi ele în timp, conferite de sfat sau de comunitate şi oricând revocabile. Desemnarea unui individ în vederea îndeplinirii unei funcţii civile sau militare este determinată iniţial de calităţile personale ale individului, de prestigiul lui moral. Pornind de la acest stadiu, în care relaţiile comunitare nu sunt încă contrazise, se manifestă două tendinţe. Pe de o parte, tendinţa şefului de a interveni în procesul de producţie ocupând chiar în acest sector al existenţei un rol dominant. Această tendinţă merge paralel cu tendinţa de centralizare a puterii, cumulare şi permanentizare a funcţiilor pe care le exercită. Pe de altă parte, există tendinţa de separare a dreptului de a execita o funcţie de calităţile individuale, respectiv tendinţa de a întemeia acest drept pe alte criterii decât cele obişnuite, şi anume acela al naşterii şi al averii. Etapa iniţială este aceea pe care am schiţat-o mai înainte atunci când am vorbit de acei big-man. A doua etapă ar putea fi eventual ilustrată etnografic de comunităţile din ins. Tobriand la care se constată o mare autonomie economică şi politică a tuturor comunităţilor locale, dar există şefi (oameni de rang sau nu) care pot să-şi exercite autoritatea asupra unui grup de sate dar numai în ocazii excepţionale (razboi sau ceremonii religioase) contra unor recompense. Autoritatea lor nu este nici juridică şi nici executivă, nu dispun de o forţă coercitivă. La acest grup, unde a început deja ierarhizarea socială

se constată două fenomene interesante care merită să ne reţină atenţia întrucât trebuie să fi jucat şi în antichitate un rol important. În primul rând, este vorba de o cale mai puţin obişnuită de realizare a unei averi care sa-i asigure şefului baza economică a puterii politice - poligamia (dreptul exclusiv, fiecare cumnat, şef de sat fiind obligat la daruri periodice). în al doilea rând este vorba de faptul ca şeful din Omarkama, care se află în fruntea întregii ierarhii deţine acest loc în virtutea faptului că este stăpânul magiilor celor mai puternice. Ne aflăm aici în prezenţa începutului unui proces care în condiţii speciale va aduce la ereditatea funcţiei în virtutea unui drept divin. În sfârşit, pe măsura creşterii producţiei şi a apariţiei unei circulaţii simple de mărfuri asistăm la o răsturnare fundamentală. Şeful începe să ocupe un rol dominant în economie. Are drept de control asupra pământului şi a utilizării resurselor naturale, asupra ambarcaţiunilor şi bunurilor celor mai preţioase la nivelul gintei sale, dar exercită şi un control la nivel mai larg, conduce acţiunile cu caracter colectiv (agricultura, pescuit), angajează şi retribuie pe specialişti. Important este însă că la acest nivel; şefii participă încă direct la activităţile de producţie din ginta lor, iar la nivel comunitar îndeplinesc sarcinile cele mai grele; autoritatea lor este justificată de rolul de intermediar între comunitate, strămoşi şi zei şi nu pe o forţă publică. Ereditatea nu joacă încă un rol esenţial în asumarea funcţiei de şef. În sfârşit, stadiul ultim dinaintea apariţiei statului ca expresie a diferenţierii sociale este atins de acele comunităţi în care putem constata deja impărţirea societăţii în categorii bine definite, cu un statut social aparte (şeful şi familia sa, cadrele administrative şi oamenii de rând), în care s-a realizat deja confiscarea pământului comunitar, iar producatorii direcţi nu au drept de folosinţă, când li se poate ridica şi acest drept de folosinţă, când ridicarea de produse a devenit un fenomen curent, când s-a creat deja un fel de aparat administrativ, există o conducere centralizată, o separare totală a şefului şi a aristocraţiei de activităţile productive, când deţinerea monopolului puterii economice, politice şi ideologice este justificată prin naştere şi dreptul divin (Hawai, Tonga, Samoa). Menţinerea acestor societăţi în cadrul comunei primitive se justifică prin aceea că într-o formă sau alta, (mai frecvent sau mai rar), redistribuţiile îşi păstrează un rol (folosirea unei părţi din produsele

acumulate pentru întreprinderi de interes comunitar - expediţii comerciale, drenări şi irigări, ceremonii, distribuirea unei părţi din prada de război) şi pentru că măcar amintirea relaţiilor de rudenie şi-a păstrat încă importanţa. în momentul în care s-a ajuns la împărţirea administrativă a populaţiei, la apariţia unui aparat administrativ şi la constituirea unei forţe publice, la pierderea definitivă a importanţei economice şi sociale a relaţiilor de rudenie, pragul civilizaţiei a fost trecut şi ne găsim în prezenţa unui stat, fie el de caracter primitiv. Evident, evoluţia pe care am încercat să o schiţăm este reconstituită din fragmente. Aşezarea etapelor într-o anumită ordine rămâne fictivă fiindcă noi nu putem şti dacă, procesele istorice concrete s-au desfăşurat absolut în această succesiune. Salt peste o etapă sau alta este de presupus. Fiecare din etapele pe care le-am semnalat reprezintă doar o treaptă posibilă pe scara destrămării relaţiilor gentilice, dar nu neapărat obligatorie. Aici intervine rolul condiţiilor istorice care fac ca într-un caz durata acestor etape să fie scurtă şi succesiunea lor să fie cea logică, în vreme ce în altele să asistăm Ia prelungirea în timp a unei etape sau a alteia sau să se producă o precipitare a evenimentelor şi o treaptă sau mai multe să fie evitate. Dincolo de aceste consideraţii teoretice rămâne problema concretizării acestor procese, mai exact, problema încercării de a proiecta în trecut această schemă ipotetică. Judecând în funcţie de nivelul dezvoltării forţelor de producţie, a gradului de diviziune socială a muncii, a posibilităţii realizării unui surplus chiar în condiţiile în care procesul de producţie se realizează la scara individuală a posibilităţii trecerii pământului sau a altor bunuri în proprietate personală sau privată, de complicarea existenţei în general, complicare care necesită apariţia unor persoane care îndeplinesc anumite funcţii încredinţate de comunitate, se poate presupune ca începutul procesului de dizolvare a relaţiilor gentilice poate fi asimilat cu trecerea la neolitic. Aspectele pe care Ie îmbracă acest proces sunt multiple, unul dintre ele constând din apariţia unei formaţiuni sociale noi - tribul. Problema este ce fel de organizaţie tribală putem admite la nivelul neoliticului. Fără îndoială că prima tendinţă este ca să plasăm în neoliticul vechi existenţa triburilor acefale, organisme destul de largi constituite din

ginţi înrudite ocupând acelaşi teritoriu, dar ducând o existenţă complet separată şi unindu-se pentru o scurtă perioadă în caz de conflict, şi abia mai târziu a şefilor lor. O rezervă se impune însă. Existenţa unor aşezări fortificate în nivelele neolitice foarte vechi (Ierichon A şi B, Ras Shamra A) ne obligă să ne punem întrebarea dacă asemenea lucrări colective, care presupun un grad perfect de organizare şi de dirijare a muncii erau posibile fără detaşarea unor specialişti sau şefi. După cum caracterul şi structura aşezărilor de la Catal Hüyük şi de la Hacilar se acordă greu cu o societate atât de puţin diferenţiată. Dacă avem în vedere aceste cazuri atunci socotim ca este mai bine să preferăm o formulare mai nuanţată şi să admitem că, în funcţie de condiţiile istorice concrete avem de-a face încă din neolitic, fie cu triburi acefale fie cu şefii. A existat desigur şi posibilitatea ca la nivelul neoliticului anumite porţiuni din pământul obştesc să intre în folosinţa unor familii vreme mai îndelungată, ca de pildă, locul de casă. Dar atâta vreme cât pământul continua să rămână proprietate obştească, întarirea familiei nu poate să aibă urmări grave, iar dreptul de folosinţă este garantat de apartenenţa la gintă, singura care are dreptul de a dispune de pământ. De asemenea, rolul gintei este şi acela de a interveni în împărţirea egală a surplusului. Procesul acesta de substituire a gintei, ca celulă economică, de către familie este lent şi îndelungat şi depăşeşte epoca neolitică. Lucrurile nu se opresc însă aici. Procesul de teritorializare a gintei şi complicarea vieţii economice a determinat fără îndoială apariţia unor specialişti. Mai ales rotaţia culturilor sau a loturilor făcea absolut necesară prezenţa lor. Fără ca aceasta să însemne deocamdată apariţia unor raporturi de subordonare, situaţia constituie premiza apariţiei unei aristocraţii tribale. Pe de altă parte, noi ştim acum că neoliticul înseamnă şi circulaţia unor bunuri şi este de presuspus că acest schimb de bunuri nu se desfăşura la întâmplare, ci că el era organizat de comunitate şi făcea posibilă apariţia unor persoane mai îndrăzneţe sau mai abile care să-şi asume riscul de a desfăşura astfel de operaţii. Procesul de detaşare a unor persoane care ocupă o situaţie social-economică avantajoasă, poate fi presupusă şi pe baza circulaţiei şi tezaurizarii „bunurilor de prestigiu" care se întâlneşte cel puţin din neoliticul mijlociu.

În perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului şi în epoca metalelor s-au acumulat o serie importantă de realizări pe plan economic dezvoltarea metalurgiei, inventarea plugului, trecerea la creşterea animalelor în turme, creşterea sensibilă a productivităţii muncii şi a producţiei. Acest fapt va determina transformări extrem de importante pe plan social şi în primul rând la nivelul ginţii. Prima dintre ele va consta în modificarea sistemului de socotire a descendenţei în acele ginţi în care sistemul de descendenţă fusese matriliniar. Pe măsură ce productivitatea muncii şi producţia cresc şi deci posibilităţile de a realiza un surplus de produse sporesc, tendinţa familiei-pereche de a deveni un colectiv economic independent se accentuează. Ruperea însă a organizaţiei gentilice nu era încă posibilă la acest nivel. Înlocuirea gintei ca celulă de producţie şi de consum nu se va face imediat de către familia-mică, ci de către un colectiv mai larg, întemeiat în continuare în mare măsură pe criteriul rudeniei de sânge - marea familie. În afara fenomenelor care se petrec la nivelul ginţii, epoca metalelor se caracterizează, în general, prin apariţia şefiilor. Nu peste tot şi nu în acelaşi ritm. În perioada de tranziţie de la neolitic la epoca metalelor în Europa, de exemplu, impresia generală pare să fie aceea a unei noi nivelări sociale, provocată fără îndoială de marile migraţii care au loc în această perioadă şi de dislocarea vechilor structuri. Dar, pe durată, tendinţa este de constituire a şefiilor.

Apariţia

aşezărilor

fortificate,

uneori

a

unor

mici

citadele,

diferenţierile sociale evidente în inventarul unor morminte (mormintele princiare de la Maikop, mormintele de şefi din cadrul culturii Unetice, mormintele regale de la Alaca Hüyük şi Horoztepe, mormintele regale aparţinând dinastiei I din Ur, mormintele de şefi din Europa centrala hallstattiană sau mormintele princiare celtice sau tracice). Dovezile clare privind intensificarea relaţiilor de schimb şi a războiului (diversificarea echipamentului militar, fortificaţii) sunt argumente cu care se poate opera. Dificultatea intervine atunci când este vorba să precizăm până la ce grad această aristocraţie se detaşase de restul masei tribului, care era locul ei în procesul de producţie, dacă mai aveau loc şi în ce măsură redistribuirile, care era valoarea relaţiilor de rudenie.

Concomitent trebuie să se fi petrecut şi procesul trecerii turmelor (reprezentând

rezerva

comunităţii)

sub

administrarea

sau

poate

în

proprietatea unor şefi ,şi se accentuează tendinţa de partajare a solului şi de permanentizare a dreptului de folosinţă. Procesul trebuie să fi fost însă extrem de lent devreme ce în Europa continentală abia în cea de-a doua epocă a fierului avem dovada delimitării cu pietre a laturilor individuale (aşa zisele „câmpuri celtice" din Anglia şi în Danemarca). Este foarte greu de precizat care este momentul când se produce transformarea puterii de funcţie în putere de exploatare pentru ca apariţia plus produsului crează posibilitatea de exploatare şi de diferenţiere socială dar nu în mod necesar şi automat. Împrejurări diverse fac posibilă persistenţa structurilor sociale vechi în mediile geografice cele mai diverse. Fără îndoială că a existat o etapă de tranziţie pe care noi putem să o echivalăm cu ceea ce s-a numit democraţia militară. Existenţa unei asemenea etape în care asistăm Ia o delegare a funcţiilor sociale în persoana unor indivizi, fără să se ajungă încă la încălcarea principiiIor egalitare, cu dreptul sfatului sau al adunării de a revoca pe cineva din funcţia pe care o deţine este nu numai necesară ca punct de plecare a fenomenelor ce se vor desfăşura ulterior, dar este şi dovedită de realitatea concretă, istorică şi etnografică. La hittiţi întâlnim rămăşiţe ale democraţiei militare, la Uruk (in epopea lui Gilgames), în perioada veche asiriană (înainte de apariţia regalităţii), la neamurile în migraţie din perioada de sfârşit a imperiului roman, în Hawai etc. În nici un caz existenţa democraţiei militare nu poate fi redusă la o situaţie strict particulară, Grecia homerică şi, mai ales, nu poate fi redusă la definirea ei drept o etapă de tranziţie de la un stat de tip asiatic la statul de tip polis. şi aceasta pentru că în Grecia sfârşitul civilizaţiei miceniene a fost provocat de o mare migraţie - cea doriană şi în acest caz nu avem de-a face cu o etapă de tranziţie, ci cu reluarea unui proces de evoluţie care va duce la o formă particulară de destrămare a relaţiilor gentilice şi la apariţia statului-cetate. În cazul în care eliminăm etapa democraţiei militare se pune problema unde încadrăm acele societăţi la care constatăm deja o adâncire a diferenţierilor de avere, apariţia unei aristocraţii (epoca bronzului şi fierului). Judecând din această perspectivă democraţia militară ne apare ca o etapă care a precedat

orice formă de societate întemeiată de clasă. Durata acestei etape, mai precis, durata transformării „puterii de funcţie în putere de exploatare“ a variat de la caz la caz, a fost mai Iungă sau mai scurtă în funcţie de împrejurări istorice concrete. Ar mai fi de adăugat încă un aspect şi anume rolul pe care I-au jucat condiţiile istorice generale în acest proces de transformare a comunităţilor primitive. Fără îndoială că nu se pune nici un moment problema de a se acorda un rol exagerat unor factori externi. Factorii interni obiectivi sau subiectivi sunt aceia care trebuiesc luaţi în considerare, în primul rând. Iar dincolo de aceştia ambianţa istorică în care-şi duce existenţa o societate dată şi-a pus amprenta asupra dezvoltării şi dacă judecăm în funcţie de natura relaţiilor social-economice: primelor structuri care au făcut saltul la civilizaţie (indiferent dacă ne găsim în Lumea Veche sau în Lumea Nouă) ne frapează caracterul arhaic al acestor structuri, menţinerea încă a unor rămăşiţe ale organizaţiei gentilice între care obştile săteşti ca celule de producţie, particularităţile proprietăţii asupra pământului, asimilarea comunităţilor cu persoana regelui şi sacralizarea acestei persoane. Repetăm: istoriceşte, ne găsim în prezenţa unor formaţiuni statale, care se constituie într-un moment în care; pe ansamblul lumii; relaţiile gentilice erau predominante. Evident, caracterul arhaic este determinat; în primul rând, de dezvoltarea internă, incompleta sau insuficienta dezvoltare a tuturor factorilor de producţie pe care se grefează necesitatea realizării unor lucrări de mari proporţii care depăşesc puterile materiale ale fiecărei comunităţi luate în parte şi presupune o perfectă organizare a muncii (lucrari hidraulice, terasări, construcţii religioase). Ceea ce se întâmplă în Mexic şi Peru la o diferenţă de timp de 4000 sau 4500 de ani ni se pare de natură a susţine ideea de mai sus. Civilizaţiile Maya, aztecă şi incaşă sunt primele care se constituie în continentul american şi rămân puţine în comparaţie cu cele care continuă săşi duca existenţa în forme de viaţă primitivă. Şi aici, ca şi în Orientul antic amenajarea unor canale de irigaţie, terasarea, crearea de insule artificiale au jucat un rol decisiv în cristalizarea unor formaţiuni cu caracter statal. Nu are nici un sens să discutăm care ar fi fost soarta acestor comunităţi dacă nu intervenea cucerirea spaniolă. În cazul vechilor continente o asemenea

întrebare devine legitimă pentru că evoluţia nu s-a oprit la acest nivel. Nu este vorba aici de a relua teoria hiperdifuzionistă a lui E. Smith şi G.Perry careia îi este în mare măsură tributar Ch. Parain, ci numai de a sublinia acele fapte de existenţă care ne dau dreptul să afirmăm că evoluţia comunităţilor rămase pe un stadiu inferior de dezvoltare a fost, într-o măsură importantă, influenţată de acest context istoric nou. Primul argument îl constituie împrejurarea că formaţiunile statale care-şi fac apariţia într-o etapă mai recentă nu se mai înscriu în seria statelor orientale clasice - respectiv acelea în care irigaţia complexă şi lucrările de mari proporţii legate de ea joacă un rol deosebit. Aceasta înseamnă că în saltul care se realizează să spunem în Anatolia, Iran sau pe coasta estică a Mediteranei (Siria, Fenicia, Palestina), caracterul statului a fost determinat de specificul dezvoltării istorice interne, dar prezenţa unor formaţiuni statale în preajmă, interesul militar sau comercial pe care-I manifestă aceste state pentru unele regiuni ale Orientului antic (organizarea comerţului caravanier şi întemeirea de colonii comerciale) au grăbit cristalizarea unor procese, care în unele cazuri cum este Anatolia, trenau de câteva milenii. Formaţiunile clasice nu continuă nici istoric şi nici geografic lumea orientală. Dar ele rămân civilizaţii mediteraneene şi, în consecinţă, sunt strâns legate de aceasta lume. De altfel, legăturile circummediteraneene rămân aproape neîntrerupte în ciuda invaziei doriene care pune capăt civilizaţiei miceniene. Structura social-economică care caracterizează oraşele-state greceşti poartă pecetea unui nivel diferit de dezvoltare a forţelor de producţie, dar ea nu poate fi concepută fără tot ceea ce însemnă element fundamental de civilizaţie orientala preluat şi vehiculat spre coastele nordice ale Mediteranei şi chiar în restul Europei continentale. Evident, aceasta este o temă în legătură cu care se poate încă discuta pornind de la situaţii istorice cunoscute, dar ni se pare că într-o asemenea expunere ar deveni excesivă. Două fapte ni se par încă demne de semnalat. Primul priveşte trecerea slavilor şi germanilor târzii direct de la comuna primitivă la feudalism, fenomen care se înscrie în evoluţia generală a Europei secolelor VI - X d. H. - aceea de apariţie sau de consolidare a relaţiilor feudale. Cealaltă se referă la evoluţia contemporană a comunităţilor care au întârziat în forme de existenţă primitivă. A vorbi de leaderi sindicali în Papua

ni se poate părea la prima vedere o aberaţie, dar aceasta înseamnă că de fapt ne găsim şi aici în prezenţa unor fenomene similare cu acelea pe care leam întâlnit la slavi. Un mediu istoric nou a creat condiţii diferite de dizolvare a relaţiilor gentilice şi de apariţie a unor structuri noi care sunt de tip capitalist sau socialist sau de un tip încă insuficient definit de specialişti. Trebuie atrasă atenţia că această scurtă schiţă este structurată dintr-o perspectivă mai mult sau mai puţin evoluţionistă şi că, în momentul de faţă o serie de şcoli antropologice au eliminat o serie de concepte precum acelea de trib şi de democraţie militară.