Declinul Lumii Antice

Tema ”Declinul lumii antice” 1. Criza societății antice În sec. III-V în Imperiul Roman criza politică s-a manifestat prin decăderea autorității imperiale, a aparatului administrativ și a armatei. Tentativele unor împărați de a redresa situația nu au dat rezultate. Dioclețian (284-305) : • Întroduce o nouă formă de guvernare – dominatul (se urmărea întărirea puterii centrale); • Întroduce ceremonialul despoților orientali (împăratul se numea Dominus deus – domn, monarh absolut și zeu); • A scăzut rolul politic al senatului, iar magistraturile au rămas doar titluri onorifice; • A creat tetrarhia (guvernarea în patru) și a împărțit imperiul în patru părți (pentru a asigura conducerea imperiului); • Reformă militară; • Fiscalitate excesivă, întroduse prețuri maximale (în scopul combaterii speculei). Constantin cel Mare (306-337): • Desparte puterea civilă de cea militară; • Înființează noi funcții, ocupate de comites (însoțitor); • Desființează Senatul, ca organ politic; • Leagă colonii (inițial țărani și arendatori liberi care ți-au pierdut loturile) de glie, făcîndu-i dependenți de marii proprietari; pe meșteșugari de meserie, pe orășeni de orașul lor natal (măsuri ce au dus la întărirea procesului de feudalizare); • Consolidează creștinismul ca religie de stat prin edictul de toleranță de la Milano (313); • Construiește o nouă capitală pe locul coloniei grecești Bizantion (330), numită apoi Constantinopol. După moartea lui Constantin atacurile și invaziile popoarelor migratoare s-au intensificat și o mare parte a teritoriilor romane a fost ocupată de triburi migratoare. Tentativele de a restabili unitatea imperiului nu au avut succes. Teodosius I (379-395) • Reforme în domeniul dreptului, fiscalității, finanțelor (în scopul întăririi capacității de rezistență a imperiului); • Acceptă un număr sporit de contingente ”barbare” în armată; • Împarte imperiul între fii săi (395) – Orientul cu capitala la Constantinopol i-a revenit lui Arcadius, iar Apusul, cu capitala la Roma, lui Honorius. De la această dată imperiul își pierde unitatea: • Imperiul de Răsărit – intră într-o nouă fază de dezvoltare deosebită sub raport economic, social, politic și cultural, care va aduce la formarea Imperiului Bizantin. • Imperiul Roman de Apus – după moartea lui Honorius s-au perindat la tron mai mulți împărați, puterea a fost deținută de comandanți de armată, majoritatea de origine germană, iar în armată sunt angajați tot mai mulți mercenari germani. Criza politică a contribuit la adîncirea crizei social-economice, ale cărei semne apăruseră încă din sec.II d.Hr. Orașele : • În Imperiul Roman de Apus orașele și viața urbană încep să decadă. • Fiscalitatea excesivă, criza financiară, diminuarea populației urbane, reducerea producției meșteșugărești au determinat transferarea meșteșugarilor de la orașe în zona rurală. • Economia capătă tot mai mult un caracter rural. • Orașele, permanent amenințate de atacurile barbarilor treptat se depopulează, pierzîndu-și caracterul comercial și meșteșugăresc. • În același timp marea proprietate funciară capătă proporții nemaiîntîlnite – marii proprietari acaparau pămînturile celor săraci și a datornicilor, retrăgîndu-se pe latifundii care încep să fie îngrădite cu ziduri și întărituri. • Pe marile proprietăți funciare atelierele meșteșugărești produceau tot ce era necesar pentru consumul intern – se prelucrau metale, se confecționau arme, unelte, țesături, podoabe etc. • Astfel, are loc trecerea de la economia de schimb la economia naturală. Finanțele: • Lipsa monedei resimțindu-se tot mai acut, împărații au stabilit prin lege că dările și retribuirea funcționarilor să fie plătite în natură.

Sclavii: • Nerentabilitatea muncii sclavilor – din cauza condițiilor precare de viață aceștia nu erau cointeresați în îmbunătățirea metodelor de muncă și perfecționarea tehnicii. • Dezvoltarea forțelor de producție în societate se realiza foarte încet – nivelul agriculturii a evoluat puțin pe parcursul secolelor; în atelierele meșteșugărești lipsea diviziunea muncii, predomina simpla reproducere. • Munca sclavilor a fost productivă atît timp cît ei puteau fi ușor achiziționați, atunci cînd numărul lor a schăzut producția a stagnat. • Mulți dintre sclavi sunt transformați în coloni. • Colonii erau datori să furnizeze o parte din produse proprietarilor de pămînt. În sec.IV colonii au fost legați de glie, a fost interzisă vînzarea sclavilor fără pămînt. • Munca colonilor era folosită pe domeniile imperiale, ale bisericii și ale marilor proprietari. • Numărul colonilor a crescut și în urma așezării barbarilor pe proprietăți în calitate de coloni. • Statutul juridic al colonilor se deosebea de cel al robilor, iar odată cu răspîndirea colonatului diferențele devin neesențiale. Deosebindu-se formal de sclavii rurali, colonii s-au transformat în sclavi ai pămîntului. • Conform edictului împăraților Arcadius și Honoriu (sf.sec.IV) averea colonului și el însuși aparținea proprietarului. Marii proprietari: • Obțin din partea conducerii de stat anumite drepturi și privilegii, devenind aproape independenți. • Folosind tot mai mult în locul sclavilor munca colonilor și a țăranilor liberi, proprietarii latifundiilor au format treptat o clasă socială nouă deosebită de a proprietarilor de sclavi. • Puterea magnaților a crescut mult – ei judecau populația locală, strîngeau impozitele, dispuneau de detașamente înarmate. • Legea interzicea concentrarea unor proprietăți funciare care depășeau o anumită limită, însă marii proprietari nu o respectau, achiziționînd pămînt în diferite provincii. Creșterea proprietății funciare a magnaților a constituit baza tendințelor separatiste a aristocrației provinciale puțin interesate de menținerea unității imperiului. În același timp în Imperiul Roman de Răsărit și în nordul Africii economia era în plin avînt. Aici continuau să se mențină orașe mari cu o intensă viață meșteșugărească și comercială. Marile latifundii și munca sclavilor nu au înlocuit complet munca producătorilor liberi, iar răspîndirea muncii colonilor, proveniți în mare parte dintre migratori a dus la creșterea productivității muncii în agricultură. Economia înfloritoare a permis împăraților să dispună de mijloacele necesare pentru întreținerea armatei și a aparatului administrativ cu care puteau menține ordinea internă și apăra hotarele.

2. Apariția germenilor societății medievale. Reformele înfăptuite de împărații romani nu au putut opri procesul de destrămare a societății sclavagiste, trecerea spre o nouă orînduire, cea feudală. Acest proces se caracterizează prin: • răspîndirea colonatului; • constituirea unor mari domenii bazate pe o economie autarhică (producerea tuturor celor necesare traiului în cadrul domeniului respectiv); • reîntoarcerea la economia naturală; • plata dărilor și retribuțiilor în natură; • începutul formării unei noi clase dominante; • apariția unor noi relații între țăranii liberi și marii proprietari funciari – cunoscute sub denumirea de patronat. Toți cei apăsați de funcționari, de autoritățile orășenești sau de marii proprietari de pămînt intrau sub ocrotirea unor oameni influenți – considerați patroni. Ei cedau pămîntul de care dispuneau patronului, dar continuausă-l lucreze, achitînd toate impozitele și prestînd serviciile prestabilite de patron. Astfel ei scăpau de vexațiile funcționarilor. Cu timpul, însă, patronii i-au transformat și pe acești țărani în coloni, accelerînd procesul de dispariție a țărănimii libere. Principalele popare migratoare care au atacat Imperiul Roman în sec. III-V au fost goții, hunii, vandalii. Imperiul Roman de Apus a pierdut treptat provinciile dunărene și cele de pe Rin, apoi Hispania, Gallia, Britania, care au fost cucerite de barbari. În anul 410 Roma a fost prădată de vizigoți, iar în 455 de vandali. În 476 ultimul împărat Romulus Augustus, un copil de 13 ani, a fost omorît de un șef barbar, Odoacru, care s-a proclamat rege al Romei. Cu căderea Romei se sfîrșește istoria Imperiului Roman de Apus.