Drept International Privat Partea Speciala

PAR TEA S P E C IA LĂ

TITLUL I PERSOANA FIZICĂ Şl PERSOANA JURIDICĂ ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT »

CAPITOLUL I PERSOANA FIZICĂ ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT 282 9

Societatea contemporană creează condiţii variate de intensificare a relaţiilor internaţionale, raporturile juridice între persoanele fizice sau între persoanele fizice şi persoanele juridice dobândind o amplificare şi o complexitate tot mai vastă. Persoana fizică este omniprezentă în societate prin participarea la viaţa juridică, bazându-se pe un statut legal. Deşi materia obligaţiilor constituie cheia de boltă a edificiului dreptului privat, totuşi, se impune să recunoaştem că această materie se întemeiază nemijlocit pe situaţia juridică a persoanelor fizice. Această evidenţiere reflectă importanţa problematicii privitoare la persoanele fizice atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Persoana fizică constituie un subiect de drept universal, având posibi­ litatea de a participa la cele mai variate raporturi juridice, având în vedere că oamenii intră în aceste raporturi urmărind realizarea unor scopuri personale sau a unor obligaţii impuse de dispoziţia normelor juridice. Relaţiile politice, economice, tehnico-ştiinţifice, culturale, umanitare, militare şi de altă natură care se stabilesc între state îşi găsesc expresia atât în raporturi juridice dintre state, ca subiecte de drept internaţional public, cât şi în raporturi dintre persoane fizice şi persoane juridice, aparţinând acestor state. în aceste condiţii, activitatea persoanelor fizice se desfăşoară nu numai în cadrul intern al fiecărui stat, ci şi în cadrul vieţii internaţionale, ceea ce înseamnă naşterea unor raporturi juridice cu element de extraneitate. 282 în cuprinsul acestui capitol persoana fizică va fi analizată prin prisma regimului juridic al străinului. în ceea ce priveşte aspectele ce ţin de conflictele de legi, acestea vor fi examinate în cuprinsul Titlului II

Secţiunea l-a ASPECTE GENERALE PRIVIND CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI PERSOANĂ FIZICĂ

1. NOŢIUNEA DE STRĂIN - PERSOANĂ FIZICĂ i

în doctrină şi practică, noţiunea de străin desemnează orice persoană care, aflată pe teritoriul unui stat, posedă cetăţenia altui stat. în prezent nu există o definiţie unanim recunoscută a noţiunii de străin, având în vedere că legislaţiile naţionale în materie conţin prevederi diverse privind această noţiune^83, cu toate că pe plan internaţional au existat tentative de definire a acesteia284. O definiţie comună a noţiunii de străin există în dreptul comunitar european, în care pentru prima dată statele membre ale Acordului Shengen din 14 iunie 1985 au stabilit în art.1 al Convenţiei de Aplicare a Acordului, semnată la 19 iunie 1990, că prin străin se înţelege orice persoană alta decât cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.

283 De exemplu, Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în R.Moldova prevede în art.3 că străin este persoana care nu deţine cetăţenia R.Moldova sau care este apatrid. în România. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor prevede în art.2 lit.(a), că prin străin se înţelege persoana care nu are cetăţenia română. în Austria. Legea nr.838/1992 privind regimul străinilor defineşte străinul ca o persoană care nu are cetpţenia austriacă. în Italia. Legea nr.39/1990 privind regimul juridic al străinilor defineşte noţiunea de străini ca persoane care au altă cetăţenie decât cea italiană. în Germania, Legea străinilor din 1990 stabileşte în art.1 alin.(2) că au statutul de străin acele persoane fizice care nu sunt germani în sensul art.166 din Constituţie, iar conform acesteia sunt consideraţi germani persoanele care deţin cetăţenia germană, precum şi refugiaţii de origine etnică germană, soţii acestora şi descendenţii lor, care s-au stabilit şi au fost primiţi pe teritoriul statului german. în Israel, pentru a face distincţia între noţiunea de străin şi evreu, Legea Returnării nr.57/10/1950 prevede în art.48, că prin noţiunea de „evreu” se înţelege persoana care s-a născut din mamă evreică sau cel care s-a convertit la iudaism şi nu este membru al altei religii. în Franţa. Ordonanţa nr45-2658 din 2.11.1945 (modificată prin numeroase acte normative, dintre care cea mai importantă este Legea nr.92-190 din 26.02.1992) prevede în art.1 că sunt consideraţi străini, în înţelesul ordonanţei, toate persoanele, care nu au naţionalitate franceză, fie că au naţionalitate străină, fie că nu au nici o naţionalitate. în Statele Unite ale Am ericii. Legea imigrării din 1990 (IMMACT 90) defineşte noţiune de străin ca persoana care nu este cetăţean sau naţional al SUA, precizându-se că această definiţie se referă la toţi cetăţenii străini din SUA, indiferent dacă şederea acestora este permanentă sau temporară. Totodată, legea americană defineşte noţiunea de imigrant ca fiind un străin care intră în SUA, pentru a locui permanent, iar prin noţiunea de neimigrant (nonimmigrant) se înţelege străinul care intră în SUA pentru şedere temporară. De altfel, toate aceste trei definiţii se regăsesc şi în legislaţiile ţărilor care aparţin sistemului common law (Australia, Canada, Marea Britania, Noua Zelandă). 284 Institutul de Drept Internaţional în cadrul sesiunii din 1892 de la Geneva a elaborat o rezoluţie în art.1 al căreia era prevăzut că sunt consideraţi străini persoanele care nu au un drept de naţionalitate într-un stat, însă fără a se distinge dacă acestea erau în trecere, aveau domiciliu sau reşedinţă şi dacă aveau calitatea de refugiat Annuaire, IDI, ed.1928, voi.III, p.220)

în unele legislaţii există şi noţiunea de „imigrant” sau „persoană de origine străină”. în doctrina franceză se face distincţia între „străin” şi „imigrant”, precum şi între „străin” şi „persoană de origine străină”. Astfel, imigrantul se consideră persoana care, nefiind născută în Franţa, s-a stabilit ulterior în această ţară, acesta neconsiderându-se în absolut toate cazurile străin, deoarece există posibilitatea dobândirii în timp a naţionalităţii franceze. Totodată, francezii născuţi în străinătate care ulterior se repatriază, nu sunt consideraţi imigranţi. Persoanele de origine străină sunt considerate cele născute în Franţa din părinţi imigranţi. Străinul care se află pe teritoriul unui stat poate avea statut de apatrid, refugiat sau persoană strămutată. în legislaţia mai multor state, regimul de drepturi şi obligaţii recunoscute străinilor este atribuit şi apatrizilor. în R.Moldova apatridul este asimilat cu cetăţeanul străin, aceasta rezultând din prevederile art.3 din Legea nr.200 privind regimul străinilor în Republica Moldova285, care stabileşte că străin se consideră persoana care nu deţine cetăţenia R.Moldova sau care este apatrid. Totodată, există deosebiri între cetăţeanul străin şi apatrid286: • expulzarea se referă numai la cetăţenii străini, apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa într-un stat nu pot fi expulzaţi; • statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului, iar în lipsa acestuia, legii reşedinţei; • dovada cetăţeniei şi identităţii sunt supuse unor reglementări proprii;. • cetăţenii străini beneficiază de acordurile încheiate cu statul respectiv; • cetăţenii străini se bucură de protecţie diplomatică şi consulară. Refugiatul este persoana care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări; sau care neavând nici o cetăţenie şi găsinfu-se în afara ţării de origine nu doreşte să revină în această ţară. Această definiţie este preluată în toate legislaţiile statelor care au aderat la Convenţia de la Geneva din 28.07.1951 (în vigoare din

285 Monitorul Oficial nr.179-181, 2010 286 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Drept Internaţional Privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002, p.218; Petre Catrinciuc, Regimul juridic al străinilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.4; Statutul apatrizilor este reglementat de Convenţia de la New York din 28.09.1954

22.04.1954) privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor de la New York din 31.01.1967 (în vigoare din 4.10.1967)287 Persoanele strămutate se consideră cetăţenii unor state care au fost deportaţi din ţările lor, cu forţa, în alte state. Noţiunea de străin se conturează mai reuşit prin comparare cu noţiunea de cetăţean, adică cu persoana care beneficiază de cetăţenie. în dreptul internaţional cetăţenia este privită nu numai sub aspectul apartenenţei persoanei la un stat determinat, ci şi a menţinerii acestei legătură şi în situaţia când persoana se află pe teritoriul altui stat sau într-o zonă nesupusă suveranităţii altui stat, precum şi a drepturilor statelor de a proteja, pe cale diplomatică, cetăţenii proprii aflaţi în străinătate. Cetăţenia este o legătură politico-juridică cu caracter de permanenţă relativă care se realizează între o persoană fizică şi un stat288. Astfel, atunci când o persoană nu are cetăţenia unui anumit stat, aceasta se consideră ca probă a situaţiei sale de străin.

2. CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI ) Noţiunea de condiţie juridică a străinului sau regim juridic al străinului comportă două accepţiuni: lato sensu, condiţia juridică a străinului se referă atât la persoanele fizice, cât şi la persoanele juridice; stricto sensu - numai la persoanele fizice. Condiţia juridică a străinului reprezintă totalitatea normelor juridice prin care se determină drepturile şi obligaţiile străinului într-o anumită ţară. Această condiţie interesează capacitatea de folosinţă a străinului. Condiţia juridică a străinului este determinată de legea statului în care acesta se găseşte sau cu jurisdicţia căruia are legături. Totodată, trebuie remarcat că, deşi condiţia juridică a străinului are un caracter unilateral, în sensul că este stabilită de statul de reşedinţă a străinului, nu exclude încheierea de convenţii internaţionale privind regimul juridic al străinilor prin care i se conferă un caracter bilateral. Stabilirea regimului juridic al străinului de către statul pe teritoriul căruia se află se poate manifesta, pe de o parte, prin acordarea unui statut juridic corespunzător intereselor proprii, iar pe de altă parte, prin asigurarea unui regim cât mai apropiat de cel al propriilor cetăţeni.

287 R.Moldova a aderat la acestea prin Legea nr.677 din 23.11.2001 288 J.P.Niboyet, Traite de Droit International Prive Français, Sirey, Paris, 1947, p.77

3. RELAŢIA ÎNTRE CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI Şl CONFLICTUL DE LEGI Relaţia condiţiei juridice a străinului cu conflictul de legi se manifestă prin faptul că numai în măsura în care străinului i se recunoaşte un anumit drept se poate pune problema conflictului de legi. Astfel, datorită acestei interdependenţe, studiul condiţiei juridice a străinului se face în cadrul dreptului internaţional privat289. Legătura între condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi prezintă următoarele consecinţe: • Referitor la ordinea în care se invocă Problema privind condiţia juridică a străinului are o invocare prealabilă conflictului de legi. Astfel, numai în cazul recunoaşterii unui anumit drept se pune problema determinării legii aplicabile raportului juridic de drept internaţional privat. • Referitor la legea aplicabilă în temeiul suveranităţii sale, orice stat este în drept să reglementeze intrarea, şederea şi ieşirea străinilor de pe teritoriul său, precum şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor acestora. Astfel, conţinutul capacităţii de folosinţă a străinilor este determinat de statul pe teritoriul căruia se află străinii, iar nu de statul căruia aceştea aparţin prin cetăţenie. Acest drept al statelor nu exclude posibilitatea încheierii unor convenţii internaţionale privind condiţia juridică a străinilor.

4. DELIMITAREA DINTRE CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI Şl CONFLICTUL DE LEGI Raporturile juridice la care participă străinii persoane fizice, cad deopotrivă sub incidenţa conflictului de legi, cât şi a dispoziţiilor care, în ansamblul lor, alcătuiesc regimul străinilor. întrucât cele două materii ale dreptului intrenaţional privat îşi conjugă acţiunea spre a stabili drepturile care pot aparţine şi obligaţiile ce incumbă străinilor, se ridică în mod firesc problema dacă ele prezintă sau nu un obiect de reglementare distinct. Pe lângă interesul teoretic, de a preciza domeniile pe care le regle­ mentează condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi, delimitarea între aceste materii prezintă şi o importanţă practică. Astfel, în timp ce 289 Totodată, condiţia juridică a străinului are legătură şi cu conflictul de jurisdicţii, manifestânduse de exemplu în materia capacităţii procesuale a străinului, fapt care, deasemenea justifică includerea acesteia în domeniul dreptului internaţional privat

regimul juridic al străinului implică în toate cazurile aplicarea legislaţiei forului, conflictul de legi poate supune raportul juridic cu element de extraneitate fie legislaţiei proprii, fie unui sistem de drept străin. Deosebirea existentă între regimul juridic al străinului şi conflictul de legi ţine de natura, metoda şi obiectul reglementărilor acestor materii ale dreptului internaţional privat. • Din punct de vedere al reglementărilor Regimul juridic al străinului are un accentuat substrat politic290, pe când în dreptul conflictual primează tehnica juridică. Spre deosebire de regimul străinilor, conflictul de legi pune o problemă de selecţie între mai multe legislaţii virtual aplicabile unei situaţii concrete în care există un raport de-drept internaţional privat. Opţiunea care se realizează prin intermediul punctelor de legătură (cetăţenia, domiciliul, reşedinţa, etc.) implică utilizarea unor procedee de tehnică juridică, puse în acţiune cu concursul normelor conflictuale291. • Din punct de vedere al metodei de reglementare Regimul juridic al străinilor reprezintă un ansamblu de norme materiale, pe când dreptului conflictual îi sunt specifice normele conflictuale. • Din punct de vedere al obiectului reglementărilor Conflictul de legi se limitează la raporturile juridice de drept privat cu element de extraneitate, pe când regimul juridic al străinilor cuprinde o sferă mai largă, obiectul căruia include în plus raporturi de drept administrativ şi constituţional (intrarea, şederea şi ieşirea din ţară astrăinilor). în general, se consideră292 că regimul juridic al străinilor intere­ sează capacitatea de folosinţă, iar conflictul de legi interesează capacitatea de exerciţiu a acestora. Astfel, pentru evitarea unor eventuale confuzii, este indicat să se folosească noţiunea de capacitate de folosinţă privind persoana fizică numai când aceasta este considerată în raport cu legea ţării căreia aparţine prin cetăţenie sau domiciliu, iar pentru capacitatea de folosinţă considerată din punctul de vedere al legii unde persoana se află în calitate de străin, să se folosească formularea „drepturile şi obligaţiile acordate străinilor”.

290 J.P.Niboyet, op.cit., p.3 291 Se apreciază că regimul juridic al străinilor se opune conflictelor de legi, în sens cî ţine de politica juridică şi nu te tehnica juridică. în acest sens, a se vedea Paul Lerebours-Pigeonniere, Yvon Loussouarn, Droit International Prive, Dalloz, Paris, 1962, p.17 292 Henri Batiffol, Paul Lagarde, Droit International Prive, Tome I, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993, p.180

5. FORMELE CONDIŢIEI JURIDICE A STRĂINULUI Regimul juridic al străinilor are un caracter complex, avându-se în vedere că este stabilit prin numeroase acte acte normative şi prin reglementări internaţionale. în prezent sunr cunoscute mai multe forme ale condiţiei juridice a străinului. • Regimul naţional Regimul naţional semnifică acordarea străinilor, în condiţiile legii, a drepturilor civile şi fundamentale de care se bucură cetăţenii statului respectiv. Acest regim este unul mai mult sau mai puţin apropiat de cel al cetăţenilor, dar nici o dată identic. Actualmente, regimul naţional constituie dreptul comun, presupunând un tratament egal aplicat tutror străinilor. în situaţia în care străinilor dintr-un anumit stat li se refuză în mod discriminatoriu drepturile cuprinse în regimul naţional, statul lezat poate recurge la măsură de retorsiune293. • Regimul reciprocităţii Având în vedere că regimul naţional nu exprimă toate drepturile acordate unui străin într-un stat, anumite drepturi pot fi acordate străinilor sub condiţia reciprocităţii. Regimul reciprocităţii reprezintă situaţia în care străinii au anumite drepturi într-o ţară cu condiţia ca aceleaşi drepturi să fie acordate şi cetăţenilor ţării respective. Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică sau de fapt. Reciprocitatea legislativă se referă la identitatea dintre normele juridice care reglementează regimul juridic al străinilor în sistemele de drept respective. Reciprocitatea diplomatică implică existenţa unui tratat, acord sau convenţie prm care aceasta se acordă. Reciprocitatea de fapt este aceea Care există în practică privind drepturile de care se bucură străinii294. • Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate Acest regim presupune o convenţie internaţională, prin care părţile îşi acordă aceleaşi avantaje şi privilegii pe care le-au acordat sau ar 293 în acest sens este dispoziţia art.1584 din Codul civil care prevede că R.Moldova poate stabili restricţii similare (retorsiune) drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice, aparţinând unor state în care există restricţii speciale ale drepturilor persoanelor fizice şi juridice din R.Moldova 294 De exemplu, art.454 din Codul de procedură civilă prevede că persoanele străine beneficiază în faţa instanţelor din R.Moldova de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii proprii, iar în cazurile când există restricţii ale drepturilor procesuale privind cetăţenii R.Moldova pot fi stabilite măsuri de retorsiune faţă de persoanele acestor state

putea să le acorde în viitor unui stat terţ. Clauza se aplică în domeniile indicate de convenţia respectivă (de exemplu, condiţia juridică a persoanelor, comerţul, navigaţia, etc.). Clauza naţiunii celei mai favorizate ca şi regimul naţional nu se referă la conţinutul efectiv al drepturilor, ci vizează o egalitate abstractă, dar elementul de comparaţie nu mai este cetăţeanul, ci străinul dintr-un stat terţ care se bucură de tratamentul cel mai favorizat din acest punct de vedere. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate se practică în două moduri: a) în mod necondiţionat (fără compensare), obligând fiecare parte să extindă asupra celeilalte părţi toate avantajele, drepturile, înlesnirile sau privilegiile acordate sau care ar urma să fie acordate unui stat terţ. b) în mod condiţionat (cu compensare), în care toate avantajele, drepturile, înlesnirile şi privilegiile acordate sau -care ar urma să fie acordate unei terţe ţări se vor extinde asupra celeilalte părţi contractante doar în compensare295. în practică se pot întâlni şi situaţii în care clauza este limitată sau asupra ei acţionează rezerve. Limitele există în condiţiile în care clauza nu poate fi aplicată pentru că nu se adaptează complexităţii unor situaţii juridice sau când anumite interese esenţiale determină neinserarea clauzei în textul acordului. Rezervele privesc protejarea anumitor situaţii preferenţiale şi punerea acestora la adăpost faţă de pretenţiile terţilor (zone ale liberului schimb, uniuni vamale, trafic de frontieră, etc.)296. • Regimul special Acest regim presupune că prin lege sau acorduri internaţionale, străinilor li se pot recunoaşte orice alte drepturi decât cele civile şi fundamentale. Drepturile recunoscute străinilor prin legi sau convenţii internaţionale sunt individualizate prin enumerarea lor. Această modalitate se practică în tratatele de asistenţă juridică, acordurile de prevederi sociale sau convenţiile de cooperare.

295 Forma condiţionată a fost aplicată frecvent până la mijlocul sec.XIX, în prezent utilizându-se forma necondiţionată, deoarece favorizează dezvoltarea economică şi cooperarea între state 296 A se vedea Petre Catrinciuc, op.cit., p.10

Secţiunea a ll-a REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR ÎN R.MOLDOVA

în R.Moldova condiţia juridică a străinilor este reglementată prin Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în R.Moldova297

1. INTRAREA STRĂINILOR ÎN R.MOLDOVA Intrarea străinilor pe teritoriul R.Moldova se face prin orice punct de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional. Străinii pot trece frontiera de stat a R.Moldova şi prin alte locuri, în condiţiile stabilite de tratate internaţionale la care R.Moldova este parte. Potrivit art.6 alin.(1) din Legea nr.200 din 16.07.2010, intrarea pe teritoriul R.Moldova este permisă străinilor, care întrunesc următoarele condiţii: a) posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, recu­ noscut sau acceptat de R.Moldova, dacă prin tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte nu se prevede altfel; b) posedă viză acordată în condiţiile prezentei legi sau, după caz, permis de şedere valabil, dacă prin tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte nu s-a stabilit altfel; c) prezintă documente care justifică scopul intrării şi fac dovada existenţei unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreţinerea pe perioada şederii, cât şi pentru întoarcere în ţara de origine sau pentru tranzit către un alt stat în care există siguranţa că li se va permite intrarea; d) prezintă garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinaţie sau că vor părăsi teritoriul R.Moldova, în cazul străinilor aflaţi în tranzit; e) nu sunt incluşi în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura interdicţiei de intrare în R.Moldova conform art.9, sau care au fost declaraţi indezirabili conform art.55; f) nu prezintă pericol pentru securitatea naţională, ordinea şi sănătatea publică. Condiţiile de intrare şi de şedere pe teritoriul R.Moldova nu se aplică totuşi străinilor care staţionează în zonele de tranzit internaţional ale aeroporturilor, în zonele de tranzit de la frontiera de stat sau în 297 Monitorul Oficial nr. 179-181, 2010

centre de cazare cu regim de zonă de tranzit ori pe ambarcaţiuni ancorate în porturi fluviale. Intrarea străinilor pe teritoriul R.Moldova poate fi refuzată în unele situaţii. Astfel, potrivit art.8 alin.(1) din Legea nr.200, străinilor nu li se permite intrarea în următoarele cazuri: a) nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.6 alin.(1); b) organizaţiile internaţionale al căror membru este R.Moldova sau autorităţile publice care desfăşoară activităţi de combatere a terorismului semnalează că aceştea finanţează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism; c) există indicii că fac parte din grupuri criminale organizare cu caracter internaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri; d) există indicii să se presupună că au săvârşit sau că au participat la săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război, ori a unor crime contra umanităţii, prevăzute în tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte; e) au prezentat informaţii false la perfectarea documentelor de intrare în R.Moldova; f) au încălcat regimul frontierei de stat şi regimul punctului de trecere a frontierei de stat; g) au săvârşit infracţiuni în perioada unor alte şederi în R.Moldova ori în străinătate împotriva statului sau a unui cetăţean al R.Moldova şi au antecedente penale nestinse; h) au introdus sau au încercat să introducă ilegal în R.Moldova alţi străini, ori sunt implicaţi în traficul de fiinţe umane; i) au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei sau la intrarea pe teritoriul R.Moldova. Autorităţile publice sau instituţiile care deţin date şi informaţii cu privire la existenţa unor situaţii de natura celor indicate în alin.(1) au obligaţia să informeze organele abilitate în domeniu. Măsura nepermiterii intrării în R:Moldova a străinului va fi motivată de organul de control al frontierei de stat şi va fi comunicată persoanei în cauză, faptul consemnându-se în Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi al azilului. Decizia privind aplicarea măsurii nepermiterii intrării în R.Moldova poate fi contestată în conformitate cu legislaţia în vigoare. Străinul căruia nu i se permite intrarea în R.Moldova este obligat să părărsească imediat punctul de trecere a frontierei de stat către ţara de origine sau către orice altă destinaţie pe care o doreşte, cu excepţia teritoriului R.Moldova.

în cazul în care părăsirea imediată a punctului de trecere a frontierei de stat pentru condiţiile stabilite de alin.(1) nu este posibilă, organul abilitat va dispune cazarea într-un loc amenajat în acest scop, până la încetarea motivelor care fac imposibilă plecarea acestuia, dar nu mai mult de 24 de ore de la data cazării. în cazul în care motivele care fac imposibilă plecarea nu înceteaza în 24 de ore de la data cazării, străinul va fi predat autorităţii competente pentru străini în vederea îndepărtării de pe teritoriul R.Moldova, îm condiţiile legii. Regimul acordării vizelor este reglementat în Capitolul III din Legea nr.200. Potrivit art. 14, viza dă titularului dreptul de a intra pe teritoriul R.Moldova numai dacă, la momentul prezentării acestuia la punctul de trecere a frontierei de stat, organul de control al frontierei de stat constată că nu există nici unul din motivele de nepermitere a intrării în R.Moldova stabilite de art.8 alin.(1). Străinii care intră în R.Moldova pot rămâne pe teritoriul ei numai în perioada stabilită de viză, cu excepţia cazurilor când li s-a acordat drept de şedere provizorie sau de şedere permanentă. Dacă tratatele internaţionale sau actele normative prin care se desfiinţează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada pentru care vizele sunt desfiinţate, străinilor care nu au obligaţia obţinerii vizei pentru a intra în R.Molodva li se permite accesul pe teritoriul ei. Aceştea pot să rămână pentru o şedere neântreruptă sau pentru mai multe şederi a căror durată nu va depăşi 90 de zile în decursul a 6 luni de la data primei intrări în ţară. Viza se acordă în funcţie de scopul declarat şi poate fi: a) viză de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul de tip „A”; b) viză de tranzit, identificată prin simbolul de tip „B”; c) viză de scurtă şedere, identificată prin simbolul de tip „C”; d) viză de lungă şedere, identificată prin simmolul de tip „D”. Viza se acordă străinilor de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale R.Moldova. în situaţii de excepţie prevăzute de art.21, viza poate fi acordată şi la punctele de trecere a frontierei de stat de către autoritatea competentă pentru străini. în acest sens, art.21 stabileşte care sunt situţiile de excepţie: a) în caz de urgenţă, determinată de dezastre, calamităţi naturale sau de accidente; b) în caz de deces sau de îmbolnăvire gravă, confirmate prin prin documente, a rudelor de pe teritoriul R.Moldova; c) în cazul echipajelor şi pasagerilor navelor sau aeronavelor aflate în situaţii deosebite, nevoite să acosteze ori să aterizeze ca urmare a unor defecţiuni, intemperii sau a pericolului de atac terorist.

Aceste vize de excepţie se pot acorda pentru perioade care să nu depăşească 10 zile, în cazul vizei de scurtă şedere şi 5 zile, în cazul vizei de tranzit. în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate a documentelor de tre­ cere a frontierei de stat, art.22 prevede că documentul de trecere a frontierei de stat este valabil cel puţin 3 luni de la data intrării. Valabi­ litatea documentului de trecere a frontierei de stat în care urmează să fie aplicată viza trebuie să depăşească valabilitatea vizei solicitate cu cel puţin 3 luni, iar în situaţiile de excepţie prevăzute de art.21 alin.(1), se permite intrarea în R.Moldova în baza unui document de trecere a frontierei de stat valabil mai puţin de 3 luni de la data intrării. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale R.Moldova au dreptul să refuze eliberarea vizei către străini în următoarele cazuri prevăzute de art.24: a) străinii nu îndeplinesc condiţiile de intrate în R.Moldova prevăzute la art.6 alin.(1) lit.a), c), d), e) şi f); b) există motive de nepermitere prevăzute la art.8 alin.(1) lit.b)-i); c) lipsa invitaţiei în original.

2. ŞEDEREA STRĂINILOR ÎN R.MOLDOVA Dreptul de şedere, în sensul Legii nr.200, are două forme: provizorie şi permanentă. Referitor la condiţiile pentru acordarea dreptului de şedere provizorie, art.31 prevede că străinul poate solicita autorităţii competente pentru străini acordarea dreptului de şedere provizorie în R.Moldova în baza unei vize de lungă şedere în scopul pentru care a fost eliberată. Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat: a) pentru imigrare la muncă; b) pentru studii; c) pentru reântregirea familiei; d) pentru activităţi umanitare, de voluntariat sau religioase; e) pentru tratament medical de lungă durată, balneosanatorial şi de recuperare; e’) pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane; f) pentru alte scopuri, în care activitatea străinului nu contravine legislaţiei R.Moldova sau prezenţa lui pe teritoriul R.Moldova este necesară în interes public sau de securitate naţională. g) investitorilor străini.

Pentru acordarea dreptului de şedere provizorie, străinul trebuie să adreseze autorităţii competente pentru străini, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterior expirării termenului pentru care i s-a acordat dreptul de aflare, o cerere în acest sens. Această cerere de acordare a dreptului de şedere provizorie trebuie să fie însoţită de documentul în original şi în copie, în temeiul căruia i s-a permis trecerea frontierei de stat, de certificatul medical, din care să rezulte că nu suferă de boli care pot pune în pericol sănătatea publică, de dovada spaţiului de locuit, a asigurării medicale şi a mijloacelor de întreţinere, de cazierul judiciar din ţara de origine, de alte acte în funcţie de scopul pentru care se solicită acordarea dreptului de şedere provizorie în R.Moldova. în termen de 30 de zile calendaristice din data depunerii cererii, autoritatea competentă pentru străini va emite o decizie privind acordarea sau refuzul acordării dreptului de şedere provizorie. Decizia va fi consemnată în Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului. în funcţie de motivul solicitării, dreptul de şedere provizorie poate fi acordat pentru o perioadă de până la 5 ani, iar în cazurile prevăzute de lege, şi pentru o altă perioadă. Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie se emite în cazul în care: a) străinul nu întruneşte condiţiile de intrare în R.Moldova prevăzute la art.6 alin.(1) lit.a), b), c), e) şi f); b) există motive de nepermitere a intrării în R.Moldova prevăzute de art.8 alin.(1) lit.b), c), d), e), g), h) şi i). Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie se comunică în scris solicitantului în termen de 3 zile lucrătoare de la emitere. Dreptul de şedere permanentă se acordă la cerere, în condiţiile prezentei legi, pe o perioadă nedeterminată, străinului titular al dreptului de şedere provizorie. Potrivit art.45 alin.(1) dreptul de şedere permanentă poate fi acordat străinului titular al dreptului de şedere provizorie prin întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) are dreptul la şedere provizorie legală şi continuă pe teritoriul R.Moldova de cel puţin 3 ani - în cazul străinului căsătorit cu un cetăţean al R.Moldova; b) are drept de şedere provizorie legală şi continuă pe teritoriul R.Moldova de cel puţin 5 ani - în cazul străinului din alte categorii; c) face dovada faptului că deţine mijloace suficiente de întreţinere, cu excepţia străinilor căsătoriţi cu cetăţeni ai R.Moldova;

d) dispune de spaţiu de locuit; e) vorbeşte limba de stat la un nivel satisfăcător; f) îndeplineşte în continuare condiţiile de intrare în R.Moldova prevăzute de art.6 alin.(1) lit.a), c), e) şi f); g) nu a intervenit, în perioada şederii în R.Moldova, nici unul dintre motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul R.Moldova prevăzute de art.8 alin.(1) lit.b), c), d), e), g), h) şi i); h) nu a avut în ultimii 3 ani antecedente penale. Pentru străinii căsătoriţi cu cetăţeni ai R.Moldova, durata căsătoriei trebuie să fie în mod obligatoriu de cel puţin 3 ani, în caz contrar fiind aplicabile prevederile alin.(1) lit.b). Străinilor a căror şedere este în interesul R.Moldova li se poate aproba acordarea dreptului de şedere permanentă fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin.(1). în cazul în care ambii părinţi sunt titulari ai dreptului de şedere permanentă, străinul minor obţine stabilirea domiciliului în R.Moldova concomitent cu părinţii săi.Minorul este în drept să obţină stabilirea domiciliului în R.Moldova şi în cazul în care unul din părinţi este titular al dreptului de şedere permanentă dacă se află la întreţinerea acestuia. Dreptul de şedere permanentă se acordă şi străinilor care, conform legislaţiei în vigoare, beneficiază de dreptul la dobândirea cetăţeniei R.Moldova prin recunoaştere şi întrunesc condiţiile prevăzute la alin.(1) lit.d), e) şi h). Străinii înmatriculaţi la studii şi lucrătorii imigranţi sunt exceptaţi de la prevederile art.45. Dreptul de şedere permanentă încetează în următoarele situaţii: a) la cererea titularului; b) la plecarea străinului din ţară pentru a-şi stabili domiciliul pe teritoriul unui alt stat; c) în cazul absenţei străinului pe teritoriul R.Moldova în o perioadă mai mare de 12 luni consecutive; d) în cazul declarării străinului persoană indezirabilă; e) în cazul decăderii temeiului în care a fost acordat. în ceea ce priveşte condiţiile de depunere a cererii de acordare a dreptului la şedere permanentă art.46 alin.(1) stabileşte că aceasta se depune la autoritatea competentă pentru străini. în continuare alin.(2) prevede că cererea se întocmeşte în limba de stat şi se însoţeşte de următoarele documente: a) certificatul de stare civilă; b) documentul valabil pentru trecerea frontierei de stat;

c) actul ce confirmă deţinerea legală a spaţiului de locuit; d) actul ce confirmă mijloacele de întreţinere; e) cazierul judiciar sau un alt document cu aceeaşi valoare juridică, eliberat de autorităţile din ţara de origine; g) dovada asigurării medicale. Autoritatea competentă pentru străini va emite, în termen de 90 de zile calendaristice din data înregistrării cererii, o decizie privind acordarea sau refuzul acordării dreptului de şedere permanentă, care va fi consemnată în Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului. Cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă poate fi respinsă, în sensul art.47, în cazurile în care ulterior depunerii acesteia, nu sunt îndeplinite condiţiile stabilite la art.46 alin.(1) şi (2). Autoritatea competentă pentru străini comunică solicitantului în scris, în termen de 10 zile calendaristice, decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în R.Moldova, precum şi motivele care au stat la baza acesteia. Decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în R.Moldova poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ. Străinilor cărora li s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă li se poate acorda, la cerere, drept de şedere provizorie conform situaţiei anterioare depunerii cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă. Cererea repetată privind acordarea dreptului de şedere permanentă poate fi depusă după înlăturarea motivelor care au condus la respingerea ei. 3. IEŞIREA STRĂINILOR DIN R.MOLDOVA Stăinii pot ieşi de pe teritoriul R.Moldova, potrivit art. 11 din Legea nr.200 din 16.07.2010, în baza documentului de trecere a frontierei de stat în al cărui temei a intrat în ţară. Dacă străinul nu mai este în posesia acestui document, acesta trebuie să prezinte la ieşirea din ţară un nou document valabil pentru trecerea frontierei de stat, eliberat de misiunea diplomatică sau de oficiul consular ori de un alt organ competent, conform legislaţiei în vigoare. Organul de control al frontierei de stat poate permite străinului ieşirea din ţară şi în baza documentului care atestă o altă cetăţenie, în cazul pierderii, furtului sau deteriorării documentului cu care acesta a intrat în R.Moldova.

ieşirea străinului din ţară nu este permisă, conform art.12 din aceeaşi lege, în următoarele situaţii: a) este bănuit, învinuit sau inculpat într-o cauză penală, iar procurorul sau instanţa de judecată a dispus obligarea de a nu părăsi ţara şi nu există nici o încuviinţare de a ieşi din ţară; b) a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate, pedeapsă penală sub formă de amendă sau de muncă remunerată în folosul comunităţii. în toate situaţiile, se vor preciza motivele pentru care se solicită măsura nepermiterii ieşirii din ţară şi, după caz, vor fi prezentate documentele confirmative. Măsura de a nu permite ieşirea de pe teritoriul R.Moldova se realizează : a) instituirea unui consemn nominal în Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului; b) aplicarea, de către autoritatea competentă pentru străini, în actele de identitate a ştampilei privind nepermiterea ieşirii din ţară. în ceea ce priveşte încetarea măsurii nepermiterii ieşirii din R.Moldova, art.13 prevede că revocarea măsurii nepermiterii ieşirii din ţară se face prin aplicarea de către autorităţile competente pentru străini a ştampilei în documentul de identitate privind revocarea nepermiterii ieşirii. Măsura nepermiterii ieşirii din ţară încetează de drept dacă se dovedeşte că: a) în privinţa străinului s-a dispus neânceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal ori revocarea măsurii preventive şi a obligaţiei de a nu părăsi ţara; b) străinul a executat pedeapsa, a fost graţiat, amnistiat sau a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

4. REGIMUL ÎNDEPĂRTĂRII STRĂINILOR DIN R.MOLDOVA • Returnarea străinilor de pe teritoriul R.Moldova Potrivit art.51 din Legea nr.200, împotriva străinilor care au intrat ilegal în R.Moldova, a căror şedere pe acest teritoriu a deveni ilegală, a căror viză sau alt drept de şedere a fost anulat sau revocat, cărora li s­ a refuzat prelungirea dreptului de şedere provizorie, al căror drept de

şedere permanentă a încetat, precum şi împotriva foştilor solicitanţi de azil, autoritatea competentă pentru străini dispune măsura returnării de pe teritoriul R.Moldova şi aplică interdicţia intrării în R.Moldova pentru o perioadă stabilită de art.10. Decizia de returnare este un act administrativ al autorităţii competente pentru străini prin care şederea unui străin este declarată ca fiind ilegală şi care obligă străinii indicaţi în art.51 să părăsească teritoriul R.Moldova într-un anumit termen, după cum urmează: a) în maximum 5 zile calendaristice - străinul căruia i s-a anulat viza, precum şi cel care a intrat ilegal în R.Moldova sau a cărui şedere a devenit ilegală; b) în 30 de zile calendaristice - străinul căruia i s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere ori căruia acest drept a fost anulat sau revocat; c) în 3 luni - străinul care trebuie sa lichideze o investiţie; d) în 15 zile calendaristice - foştii solicitanţi de azil. Aceste termene se calculează de la data la care străinului i s-a adus la cunoştinţă decizia de returnare, în condiţiile prezentei legi. Decizia de returnare poate fi atacată în instanţa de judecată în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării. • Declararea străinului persoană indezirabilă în sensul art.55, aceasta este o măsură asiguratorie dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori în a cărui privinţă există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică. Măsura este dispusă de autoritatea competentă pentru străini din oficiu sau la propunerea unor alte autorităţi cu competenţe în domeniul ordinii publice şi al securităţii naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor indicate. Autoritatea competentă pentru străini emite o decizie motivată rentru declararea străinului persoană indezirabilă. Dreptul de şedere a străinului încetează la data emiterii deciziei, iar perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu o nouă perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că motivele care au determinat luarea acestei măsuri nu au încetat. Măsura declarării străinului persoană indezirabilă se consemnează în Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului. Decizia privind declararea străinului persoană indezirabilă se aduce la cunoştinţă acestuia de către autoritatea competentă pentru străini, în condiţiile art.53.

Potrivit art.57, decizia privind declararea străinului persoană indezirabilă poate fi contestată în instanţa de judecată în termen de 5 zile de la data comunicării. • îndepărtarea sub escortă a străinului în conformitate cu dispoziţiile art.58 din Legea 200, îndepărtarea sub escortă a străinului presupune însoţirea acestuia de către personalul specializat al autorităţii competente pentru străini până la punctul de trecere a frontierei de stat ori până în ţara de origine, de tranzit sau de destinaţie. în situaţia când străinul posedă document de identitate valabil pentru trecerea frontierei de stat, mijloace financiare şi dacă nu este necesară efectuarea altor formalităţi, măsura va fi pusă în aplicare în termen de 24 de ore, iar dacă aceasta nu poate fi aplicată în acest termen, străinul va fi luat în custodie publică, în sensul art.64. în ceea ce priveşte străinii care nu posedă documente valabile de trecere a frontierei de stat, vor fi solicitate documente de călătorie de la misiunile diplomatice sau de la oficiile consulare acreditate în R.Moldova ale statelor ai căror cetăţeni sunt, iar pentru străinii proveniţi din state care nu au misiuni diplomatice sau oficii consulare în R.Moldova, aceste documente vor fi solicitate din ţara de origine prin intermediul organului abilitat în domeniul afacerilor externe. • îndepărtarea în baza acordurilor de readmisie Potrivit art.59 alin.(1) străinii prevăzuţi în art.51 pot fi îndepărtaţi şi în baza acordurilor de readmisie încheiate de R.Moldova cu alte state, în condiţiile stabilite de aceste acorduri. La cererea statului care a încheiat acord de readmisie cu R.Moldova, se poate permite tranzitarea teritoriului R.Moldova de către străinul care face obiectul unei proceduri de readmisie către un stat terţ, cu condiţia escortării şi a prezentării garanţiilor că acesta îşi poate continua călătoria şi că poate intra în statul de destinaţie. îndepărtarea este interzisă, potrivit art.60 în următoarele cazuri: a) străinul este minor, iar părinţii au drept de şedere în R.Moldova; b) străinul este căsătorit cu un cetăean al R.Moldova, iar perioada de şedere ilegală nu depăşeşte un an şi căsătoria nu este declarată nulă; c) există temeri justificate că viaţa străinuluieste pusă în pericol ori că acesta va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie returnat; d) îndepărtarea este interzisă de tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte; e) străinul se află în situaţia prevăzută la art.68 alin.(1) lit.e), cu excep­ ţia cazului în care nu i s-a prelungit perioada pentru care i s-a acordat tolerarea rămânerii pe teritoriul R.Moldova, în condiţiile art.69 alin.(5).

• Expulzarea străinilor298 Expulzarea reprezintă acel act prin care un stat obligă un străin să părăsească, într-un timp determinat sau imediat, teritoriul său, cu interdicţia de a reveni299. în conformitate cu dispoziţiile art.62 din Legea 200, împotriva străinului care a săvârşit o contravenţie sau o infracţiune pe teritoriul R.Moldova poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de Codul penal şi de Codul contravenţional. Astfel, dreptul de şedere a străinului încetează la data la care a fost dispusă măsura expulzării. Instanţa de judecată poate dispune ca, până la efectuarea expulzării, străinul să fie luat în custodie publică. în situaţia în care străinul nu posedă document de identitate pentru trecerea frontierei de stat sau mijloace financiare suficiente, autoritatea competentă pentru străini procedează conform art.58 alin.(4) şi(5). Procedurile de expulzare sunt stabilite prin hotărâre de Guvern, în anumite cazuri măsura expulzării este interzisă. Astfel, potrivit art.63, un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care există temeri justificate că acolo viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante. Măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă nu poate fi executată, dacă străinul se află în una din situaţiile stabilite de art.12 alin.(1), adică dacă este bănuit, învinuit sau inculpat într-o cauză penală, iar procurorul sau instanţa de judecată a dispus obligarea acestuia de a nu părăsi ţara şi nu există o încuviinţare de a ieşi din ţară sau dacă a fost condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate, pedeapsă penală sub formă de amendă sau de muncă neremunerată în folosul comunităţii. Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe care a fost întemeiată.

298 Deşi nu este prevăzută de Legea nr.200 din 16.07.2010, extrădarea fiind o instituţie specifică dreptului penal, trebuie să constatăm că măsura extrădării reprezintă un mijloc specific de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul R.Moldova. Extrădarea străinilor se face în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată. Astfel, din punct de vedere naţional, ctul de asistenţă juridică interstatală în materie penală, care urmăreşte drept scop predarea unei persoane următite sau condamnate penal dinspre domeniul suveranităţii judiciare a unui stat către domeniul altui stat poartă denumirea de extrădare, însă spre deosebire de expulzare, extrădarea presupune în mod necesar existenţa unui delict sau act criminal, precum şi o convenţie prealabilă între statul reclamant şi cel al căruia i se solicită transferarea 299 Dicţionar de drept internaţional public, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.138

5. DREPTURILE Şl OBLIGAŢIILE STRĂINILOR ÎN R.MOLDOVA • Drepturile străinilor Cetăţenii străini care locuiesc în R.Moldova beneficiază de protecţia generală a persoanei şi a averilor garantată de Constituţie şi de alte legi. Corespunzător acestei accepţiuni, regimul naţional al străinilor pre­ zintă două aspecte: străinii beneficiază de drepturile recunoscute cetă­ ţenilor R.Moldova; străinii se bucură de drepturile recunoscute, în con­ diţiile legii. Regimul naţional conferă străinilor un maximum de drepturi. Egalitatea de tratament nu se aplică în domeniul drepturilor politice. întrucât sunt legate de calitatea de cetăţean, drepturile politice nu se acordă străinilor. Străinii beneficiază de drepturi fundamentale, fiind garantate dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică. Pentru realizarea unei protecţii eficace, străinii se bucură de dreptul la libertate individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la apărare, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei şi a convorbirilor telefonice. Tot legea asigură străinilor libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului, libertatea presei, etc. Străinii beneficiază de drepturile civile pe care le au cetăţenii. în mod concret, străinilor li se recunosc drepturile reale, drepturile de familie, dreptul la succesiune, dreptul de a contracta, dreptul de a sta în justiţie. Pe lângă dispoziţiile legii fundamentale, regimul străinilor este determinat de anumite reglementări cu caracter special. în acest sens Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în R.Moldova prevede, prin textul art.4, drepturile de care beneficiază străinii. Astfel, străinii aflaţi legal în R.Moldova se bucură de aceleaşi drep­ turi şi libertăţi ca şi cetăţenii R.Moldova, garantate de Constituţie şi alte legi, precum şi de drepturile prevăzute în tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte, cu excepţiile stabilite de legislaţia în vigoare. Străinii au dreptul să desfăşoare activitate de muncă pe teritoriul R.Moldova doar cu permisiunea organelor abilitate. Dreptul de proprietate, de posesiune, de folosinţă sau de dispoziţie asupra unui bun imobiliar pe teritoriul R.Moldova nu oferă străinului prioritate la obţinerea dreptului de şedere pe teritoriul ei. • Obligaţiile străinilor Străinii aflaţi pe teritoriul R.Moldova trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Potrivit art.4 alin.(2) pe timpul aflării sau şederii în R.Moldova, străinii sunt obligaţi să respecte legislaţia R.Moldova şi să se supună, în condiţiile legii, controlului organelor abilitate. Străinii aflaţi pe teritoriul R.Moldova sunt obligaţi să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de intrare şi, după caz, dreptul de şedere pe teritoriul ţării, precum şi să părăsească teritoriul R.Moldova la expirarea termenului de şedere acordat. Pe durata şederii în R.Moldova, străinii sunt obligaţi să declare autorităţii competente pentru străini, în termen de 15 zile calendaristice, schimbarea documentului de trecere a frontierei de stat. în cazul furtului sau pierderii documentului de trecere a frontierei de stat, a permisului de şedere, a buletinului de identitate pentru apatrizi sau a paşaportului pentru apatrizi, srăinii sunt obligaţi să declare organului de poliţie teritorial în termen de 15 zile

CAPITOLUL II PERSOANA JURIDICĂ ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT I

Secţiunea l-a ASPECTE GENERALE

1. NOŢIUNE j

în situaţia actuală raporturile ce se desfăşoară în spaţiul mondial reprezintă fenomene care se realizează mai mult ca oricând prin intermediul persoanelor juridice, acestea constituind premisele angajării subiectelor colective de drept în raporturi juridice cu element de extraneitate tot mai complexe, generând conflicte de legi. Pentru soluţionarea acestor conflicte, precum şi a altor probleme determinate de diversitatea tipurilor de persoane juridice, este necesară tratarea persoanei juridice din perspectiva dreptului internaţional privat, cu mijloacele specifice acestei ramuri de drept. însă, anterior abordării problemelor conflictuale care pot interveni în legătură cu persoanele juridice angajate în raporturi cu element de extraneitate, este important de determinat ce este persoana juriică, care este fundamentul acesteia, ce relaţie corespunde acestei noţiuni şi cum o definesc diferitele sisteme de drept. în sistemul juridic al R.Moldova, dreptul comun în materia persoa­ nei juridice îl constituie Codul civil, care prin intermediul art.55 alin.(1) stabileşte că „persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată”. Astfel, pornind de la reglementarea textului art.55 alin.(1), considerăm că persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care în condiţiile legii, este titular de drepturi şi obligaţii civile. în ceea e priveşte materia persoanei juridice în raporturile de drept privat cu element de extraneitate, menţionăm reglementările cuprinse în art. 1596-1600 din Codul civil, care conţin norme conflictuale de drept comun în domeniul persoanei juridice.

Persoana juridică reprezintă, la fel ca şi persoana fizică un subiect de drept civil300. Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat prezintă relevanţă persoana juridică angrenată în raporturi juridice de drept civil în sens larg cu element de extraneitate, adică raporturi de drept internaţional privat, avându-se în vedere că acestea sunt susceptibile să genereze probleme conflictuale. Materia specifică dreptului internaţional privat este conflictul de legi, iar existenţa unui asemenea conflict sugerează posibilitatea aplicării legii străine. în alte ramuri de drept, cum ar fi cele de drept public (administrativ, penal, financiar, etc.) conflictele de legi nu sunt posibile, problema aplicării legii străine fiind înlocuită cu aceea a aplicării legii interne în spaţiu. Din acest motiv, în cazul ramurilor de drept public, se poate afirma că competenţa legislativă coincide cu competenţa jurisdicţională. Astfel, din perspectiva dreptului internaţional privat, nu prezintă interes persoana juridică în calitate de subiect al raporturilor specifice materiilor de drept public (unitatea administrativ-teritorială ca parte în raporturile de drept administrativ, partidul politic ca subiect de drept constituţional, statul ca subiect în raporturile de drept penal, etc.), ci persoana juridică angajată în raporturi juridice cu element de extraneitate, în cadrul cărora urmăreşte gestiunea intereselor sale patrimoniale ori alte interese de drept privat. Prin excepţie, uneori dreptul internaţional privat se ocupă şi de persoanele juridice angajate în raporturi juridice supuse dreptului public, unde sunt, de regulă, excluse conflictele de legi, cum ar fi, de exemplu, raporturile guvernate de norme uniforme de drept fiscal sau financiar301. Noţiunea de persoană juridică, condiţiile acordării personalităţii juri­ dice şi efectele acesteia sunt distincte de la un sistem de drept la altul. în Franţa, sunt recunoscute în calitate de persoană juridică societăţile civile şi societăile comerciale, cu excepţia asociaţiei în participaţie. în Germania, se distinge între societăţile de capitaluri şi societăţile cu răspundere limitată (acestea având personalitatea juridică) şi societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă (care nu sunt persoane juridice). 300 Această abordare se referă la materia dreptului civil, deoarece în celelalte ramuri de drept există subiecte de drept corespunzătoare. De exemplu, entităţile juridice, care pentru dreptul civil sunt persoane juridice, în alte ramuri sunt desemnate prin alte cuvinte sau expresii, precum organe de stat, agenţi economici, partide politice, organizaţii obşteşti, fundaţii, etc. 3t” A se vedea Simona Dumitrache, Persoana juridică în dreptul internaţional privat, Editura Lumina lex, Bucureşti, 1999, p.7

în Anglia, există deosebire între persoanele juridice cu personalitate juridică (companies) şi cele fără personalitate juridică (partnership), precum şi între persoane juridice cu caracter instituţional (equity ventures) şi cele cu caracter exclusiv contractual (contractual ventures), prima categorie având personalitate juridică, iar cea de-a doua nu. în ceea ce priveşte condiţiile acordării personalităţii juridice şi recu­ noaşterii calităţii de subiect de drept, aceste sunt diferite de la un sistem de drept la altul, avându-se în vedere că fiecare stat stabileşte anumite condiţii de fond şi de formă pentru înfiinţarea unei persoane juridice. 2. CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE Referitor la clasificarea persoanelor juridice există mai multe criterii. • Criteriul apartenenţei la o ordine juridică în funcţie de criteriul apartenenţei la o ordine juridică deosebim: a) persoane juridice care se încadrează în sistemul juridic al unui stat; b) persoane juridice care ţin de ordinea de drept internaţională302. • Criteriul regimului juridic în funcţie de criteriul regimului juridic unele sisteme de drept disting: a) persoane juridice de drept public; b) persoane juridice de drept privat. în dreptul R.Moldova, tipurile persoanelor juridice sunt stabilite de art.57 din Codul civil care prevede că persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de egalitate, iar art.58-59 conţin reglementări referitoare la fiecare dintre aceste două categorii de persoane juridice. în realitate regimul juridic aplicabil nu poate constitui drept criteriu de diferenţiere a persoanelor juridice, care rămânând aceleaşi, pot intra în raporturi juridice guvernate de regimuri de drept diferite. Astfel, una şi aceeaşi persoană juridică se poate afla, succesiv sau simultan, în raporturi juridice cârmuite de norme de drept privat, iar altele de norme de drept public. De exemplu, organele legiuitoare sau cele administrative se supun normelor de drept public (constituţional) în cazul când intră în raporturi juridice ce se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat, şi normelor de drept civil, atunci când se angajează în raporturi juridice privind operaţiunile de 302 Din această categorie fac parte statele (subiecte originare ale dreptului internaţional public) şi organizaţiile internaţionale (subiecte derivate ale dreptului internaţional public). A se vedea Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept International Public, Editura Şansa, Bucureşti, 1997, p.143

gestionare a patrimoniului lor. Pentru explicarea acestei situaţii, se apreciază că atunci când acţionează jure gestionis, persoana juridică de drept public se comportă ca o persoană juridică de drept privat303. Totodată, există o categorie de persoane juridice care intră, în mod obişnuit, în raporturi de drept public (respectiv privat) şi doar prin excepţie în raporturi guvernate de norme de drept privat (respectiv public). în acest sens, se poate admite clasificarea persoanelor juridice în persoane de drept public şi persoane de drept privat, cu precizarea că fiecare dintre acestea poate participa, în circumstanţe speciale, la raporturi specifice celeilalte caregorii304. Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că, de principiu, doar persoanele juridice angajate în raporturi cârmuite de regimul juridic de drept privat pot genera probleme conflictuale, care interesează dreptul internaţional privat. • Criteriul naţionalităţii în funcţie de criteriul naţionalităţii, distingem: a) persoane juridice naţionale; b) persoane juridice străine. Importanţa acestei clasificări constă, în principal, în faptul că stabilindu-se naţionalitatea se poate determina legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice (lex nationaUs sau lex societatis). • Criteriul naturii scopului în funcţie denatura scopului, deosebim: a) persoane juridice cu scop patrimonial (societăţi comerciale)305; b) persoane juridice fără scop patrimonial (fundaţii, asociaaţii)306. în acest sens, art.59 alin.(2) din Codul civil prevede că persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) şi scop nelucrativ (necomercial).

303 Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.cit., p.330 304 Simona Dumitrache, op.cit., p.16 305 A se vedea art.106-179 din Codul civil 306 A se vedea art.180-191 din Codul civil

• Naţionalitatea prezintă interes în stabilirea statului care acordă protecţie diplomatică, având în vedere faptul că o ţară nu poate interveni decât în favoarea persoanelor juridice sau fizice naţionale. • Naţionalitatea determină cazurile în care o persoană juridică beneficiază de unele măsuri de protecţie speciale (deosebite) faţă de persoanele juridice străine, adoptate de state în unele domenii (de exemplu, pescuitul, utilizarea căilor aeriene naţionale, etc.).

3. CRITERIILE DE DETERMINARE A NATIONALITĂTII PERSOANEI JURIDICE ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT Naţionalitatea unei persoane juridice este determinată potrivit unor criterii, care pot fi diferite de la un sistem de drept la altul. De aceea, se pune problema de a cunoaşte potrivit cărui sistem de drept vor fi stabilite criteriile naţionalităţii. Având în vedere că este o problemă de calificare, naţionalitatea persoanei juridice este determinată de lex fori. Astfel, naţionalitatea se încadrează în situaţia regulă privind legea aplicabilă calificării unei unstituţii juridice, deosebindu-se implicit de cetăţenie, ca punct de legătură în materia statutului personal, în care calificarea după lex fori constituie o excepţie. Pe planul dreptului internaţional privat, criteriul de determinare a naţionalităţii este punctul de legătură al normei conflictuale privind persoana juridică309. Criteriile de determinare a naţionalităţii persoanei juridice în diferite sisteme de drept, în principal, sunt următoarele: • Criteriul încorporării310 Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea ţării unde au fost îndeplinite formalităţile de constituire şi înregistrare. Acest criteriu este caracteristic pentru sistemul anglo-american, totodată, fiind practicat şi în unele ţări eurpopene, inclusiv în R.Moldova. Avantajul criteriului încorporării constă în facilitatea identificării şi stabilirii naţionalităţii persoanei juridice.

309 Dragoş-Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.179 310 Acest criteriu este utilizat în SUA, Anglia, Olanda

• Criteriul sediului social311 Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea statului în care îşi stabileşte sediul social, adică locul unde se găseşte conducerea sa. Sediul social trebuie să fie real, nu fictiv, în sensul că principalele organe de conducere ale persoanei juridice să se afle în statul respectiv, iar în cazul când persoana juridică dispune de organe de conducere în mai multe ţări, sediul social este considerat că se afla în ţara în care se găseşte organul superior de conducere. Totodată, sediul social trebuie să fie serios, în sensul că acesta să fie stabilit întro ţară cu care persoana juridică are o legătură semnificativă. • Criteriul voinţei fondatorilor Acest criteriu reprezintă o aplicare a principiului autonomiei de voinţă şi libertăţii contractuale în materia naţionalităţii persoanei juridice. Utilizarea acestui criteriu permite fondatorilor să aleagă naţionalitatea în concordanţă cu propriile interese, în acelaşi mod ca şi algerea denumirii sau sediului. Din acest punct de vedere, criteriul respectiv nu este acceptat de doctrină, deoarece natura contractuală nu exprimă în totalitate esenţa persoanei juridice, care are un caracter instituţional şi nu asigură ocrotirea interesului public şi pe cel al părţilor. • Criteriul locului unde se află centul activităţii economice Aplicarea acestui criteriu porneşte de la o posibilă analogie între activitatea persoanei juridice şi executarea unui contract. Lex societatis ar putea fi, în această concepţie, legea statului unde se află centrul activităţii persoanei juridice, aşa după cum lex contractus este legea statului unde se execută contractul (lex loci executionis). Potrivit acestei teorii, stabilirea naţionalităţii este total subordonată determinării legii naţionale, care se decide înainte şi independent de însuşi elementul definitoriu - naţionalitatea. Criteriul menţionat nu este reţinut pentru că ignoră natura instituţională a persoanei juridice, precum şi pe motiv că în unele cazuri determinarea locului activităţii economice prezintă dificultăţi, îndeosebi când aceasta se desfăşoară pe teritoriile mai multor state. • Criteriul controlului Acest criteriu presupune că naţionalitatea persoanei juridice se determină fie potrivit apartenenţei conducătorilor, fie potrivit cetăţeniei asociaţilor, fie potrivit naţuionalităţii capitalului social, fie potrivit cetăteniei acelora în folosul cărora se desfăşoară activiteta persoanei juridice31^. 311 Acest criteriu este caracteristic pentru majoritatea statelor europene - Franţa, Germania, Belgia, Italia, România, Grecia, etc 312 Criteriul respectiv a fost utilizat în perioada interbelică

• Naţionalitatea prezintă interes în stabilirea statului care acordă protecţie diplomatică, având în vedere faptul că o ţară nu poate interveni decât în favoarea persoanelor juridice sau fizice naţionale. • Naţionalitatea determină, cazurile în care o persoană juridică beneficiază de unele măsuri de protecţie speciale (deosebite) faţă de persoanele juridice străine, adoptate de state în unele domenii (de exemplu, pescuitul, utilizarea căilor aeriene naţionale, etc.).

3. CRITERIILE DE DETERMINARE A NATIONALITĂTII PERSOANEI JURIDICE ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT Naţionalitatea unei persoane juridice este determinată potrivit unor criterii, care pot fi diferite de la un sistem de drept la altul. De aceea, se pune problema de a cunoaşte potrivit cărui sistem de drept vor fi stabilite criteriile naţionalităţii. Având în vedere că este o problemă de calificare, naţionalitatea persoanei juridice este determinată de lex fori. Astfel, naţionalitatea se încadrează în situaţia regulă privind legea aplicabilă calificării unei unstituţii juridice, deosebindu-se implicit de cetăţenie, ca punct de legătură în materia statutului personal, în care calificarea după lex fori constituie o excepţie. Pe planul dreptului internaţional privat, criteriul de determinare a naţionalităţii este punctul de legătură al normei conflictuale privind persoana juridică309. Criteriile de determinare a naţionalităţii persoanei juridice în diferite sisteme de drept, în principal, sunt următoarele: • Criteriul încorporării310 Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea ţării unde au fost îndeplinite formalităţile de constituire şi înregistrare. Acest criteriu este caracteristic pentru sistemul anglo-american, totodată, fiind practicat şi în unele ţări eurpopene, inclusiv în R.Moldova. Avantajul criteriului încorporării constă în facilitatea identificării şi stabilirii naţionalităţii persoanei juridice.

309 Dragoş-Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.179 3,0 Acest criteriu este utilizat în SUA, Anglia, Olanda

• Criteriul sediului social311 Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea statului în care îşi stabileşte sediul social, adică locul unde se găseşte conducerea sa. Sediul social trebuie să fie real, nu fictiv, în sensul că principalele organe de conducere ale persoanei juridice să se afle în statul respectiv, iar în cazul când persoana juridică dispune de organe de conducere în mai multe ţări, sediul social este considerat că se află în ţara în care se găseşte organul superior de conducere. Totodată, sediul social trebuie să fie serios, în sensul că acesta să fie stabilit întro ţară cu care persoana juridică are o legătură semnificativă. • Criteriul voinţei fondatorilor Acest criteriu reprezintă o aplicare a principiului autonomiei de voinţă şi libertăţii contractuale în materia naţionalităţii persoanei juridice. Utilizarea acestui criteriu permite fondatorilor să aleagă naţionalitatea în concordanţă cu propriile interese, în acelaşi mod ca şi algerea denumirii sau sediului. Din acest punct de vedere, criteriul respectiv nu este acceptat de doctrină, deoarece natura contractuală nu exprimă în totalitate esenţa persoanei juridice, care are un caracter instituţional şi nu asigură ocrotirea interesului public şi pe cel al părţilor. • Criteriul locului unde se află centul activităţii economice Aplicarea acestui criteriu porneşte de la o posibilă analogie între activitatea persoanei juridice şi executarea unui contract. Lex societatis ar putea fi, în această concepţie, legea statului unde se află centrul activităţii persoanei juridice, aşa după cum lex contractus este legea statului unde se execută contractul (lex loci executionis). Potrivit acestei teorii, stabilirea naţionalităţii este total subordonată determinării legii naţionale, care se decide înainte şi independent de însuşi elementul definitoriu - naţionalitatea. Criteriul menţionat nu este reţinut pentru că ignoră natura instituţională a persoanei juridice, precum şi pe motiv că în unele cazuri determinarea locului activităţii economice prezintă dificultăţi, îndeosebi când aceasta se desfăşoară pe teritoriile mai multor state. • Criteriul controlului Acest criteriu presupune că naţionalitatea persoanei juridice se determină fie potrivit apartenenţei conducătorilor, fie potrivit cetăţeniei asociaţilor, fie potrivit naţuionalităţii capitalului social, fie potrivit cetăteniei acelora în folosul cărora se desfăşoară activiteta persoanei juridice311*. 311 Acest criteriu este caracteristic pentru majoritatea statelor europene - Franţa, Germania, Belgia, Italia, România, Grecia, etc 312 Criteriul respectiv a fost utilizat în perioada interbelică

Argumentul invocat în susţinerea acestui criteriu, că ar fi mai obiectiv în determinarea naţionalităţii, este doar aparent, deoarece în realitate noţiunea de control este neclară şi imprecisă prin aceea că, în unele cazuri, nu poate fi stabilită majoritatea asociaţilor de aceeaşi cetăţenie. Criteriul controlului este utilizat doar în unele convenţii interna­ ţionale, când se urmăreşte distingerea între persoane juridice naţionale şi străine, precum şi în cazul aplicării anumitor măsuri discriminatorii persoanei juridice străine. • Criteriul mixt în unele situaţii, pentru determinarea naţionalităţii sunt utilizate criterii mixte, adică concomitent se aplică câteva criterii din cele menţionate (de exemplu, se utilizează criteriul sediului social împreună cu criteriul încorporării).

4. DETERMINAREA NAŢIONALITĂŢII PERSOANEI JURIDICE ÎN DREPTUL R.MOLDOVA în dreptul internaţional privat al R.Moldova naţionalitatea persoanei juridice se determină potrivit criteriului încorporării. Aceasta rezultă din textul art.1596 alin.(1) din Codul civil care prevede că legea naţională a persoanei juridice străine se consideră legea statului pe al cărui teritoriu este constituită. Astfel, legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice este legea naţională313 Potrivit art.1597 alin.(1) din Codul civil, statutul juridic al reprezen­ tanţelor (suscursalelor) persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este guvernat de legea naţională a persoanei juridice, iar statutul filialei persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este cârmuit de legea statului pe al cărui teritoriu s-a constituit filiala, independent de legea naţională a persoanei juridice314 Criteriul încorporării reprezintă dreptul comun pentru determinarea naţionalităţii persoanei juridice. în cazurile când convenţiile internaţionale la care R.Moldova este parte, stabilesc un alt criteriu privind determinarea naţionalităţii per­ soanei juridice, se va aplica criteriul prevăzut în convenţie315. 313 A se vedea Valeriu Babără, Aspecte de drept internaţional privat privind regimul persoanelor juridice străine, Studia Universitatis Moldaviae, Seria Ştiinţe Sociale, nr.3, Chişinău, 2013, p.66-69 314 în dreptul R.Moldova atât filialele, cât şi reprezentanţele nu au personalitate juridică proprie, adică nu reprezintă subiecte de drept desinestătătoare. A se vedea art.102-103 din Codul civil 315 în acest sens, art.1586 din Codul civil prevede că dispoziţiile Cărţii a V-a sunt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel

5. SCHIMBAREA NAŢIONALITĂŢII PERSOANEI JURIDICE ’ Pe parcursul existenţei persoanei juridice este posibilă producerea unor evenimente prin care poate interveni schimbarea naţionalităţii acesteia. Avînd în vedere că naţionalitatea persoanei juridice se determină potrivit criteriului prevăzut de legea forului, schimbarea naţionalităţii urmează a fi analizată din perspectiva unui sistem cu valoare de lex fori. Referitor la eventualele modificări a naţionalităţii persoanei juridice, pot exista următoarele situaţii: • Trecerea unui teritoriu aparţinând unui stat sub suveranitatea altui stat, ca urmare a unui tratat internaţional. într-un asemenea caz, persoana juridică îşi pierde naţionalitatea precedentă şi dobândeşte naţionalitatea statului care îşi exercită în viitor suveranitatea. Această situaţie nu depinde de voinţa persoanei juridice. • Modificarea naţionalităţii ca urmare a schimbării sediului social. Această schimbare a sediului determină modificarea legii naţionale a persoanei juridice, intervenind un conflict mobil de legi în timp şi spaţiu, prin care se pune problema determinării domeniului de aplicare în timp al celor două legi aflate în conflict, Cazul acesta de schimbare a naţionalităţii depinde de voinţa persoanei juridice. în legătură cu această modalitate de schimbare a naţionalităţii persoanei juridice deosebim câteva situaţii: a) în cazul când transferul sediului persoanei juridice se face între două state, ambele utilizând criteriul sediului social, situaţia se prezintă în felul următor: Primul stat (de exemplu, Germania) nu va mai recunoaşte naţionalitatea sa persoanei juridice în cauză, pe când celălalt stat unde a fost transferat sediul (de exemplu, România) îi va acorda naţionalitatea sa. în acest mod, pentru ambele sisteme de drept se produce o schimbare a naţionalităţii persoanei juridice316. b) în cazul când persoana juridică îşi transferă sediul dintr-un stat în care naţionalitatea se determină potrivit criteriului sediului social întrun stat în care naţionalitatea se determină potrivit criteriului încorporării, situaţia se prezintă astfel: Din punctul de vedere al legislaţiei primului stat (de exemplu, Franaţa), persoana juridică pierde naţionalitatea acestuia şi obţine naţionalitatea statului unde şi-a stabilit noul sediu, iar din punctul de vedere al legislaţiei statului în care s-a 316 Convenţia de la Haga din 1956 privind recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor, asociaţiilor şi fundaţiilor, prevede în art.3 că continuitatea personalităţii va fi recunoscută în toate statele contractante, în caz de transfer al sediului dintr-unul din statele contractante într-un altul, dacă această continuitate este recunoscută în cele două state interesate

efectuat transferul sediului (de exemplu, R.Moldova), naţionalitatea persoanei juridice nu suferă nici o schimbare. Aşadar, schimbarea naţionalităţii persoanei juridice se produce doar din perspectiva primului stat. c) în cazul când persoana juridică îşi transferă sediul dintr-un stat în care naţionalitatea se determină potrivit criteriului încorporării într-un stat în care naţionalitatea se determină potrivit criteriului sediului social, situaţia se prezintă în felul următor: Potrivit legii primului stat (de exemplu, R.Moldova), persoana juridică îşi menţine naţionalitatea statului respectiv, în timp ce potrivit legii celui de-al doilea stat (de exemplu, Franţa), persoana juridică obţine naţionalitatea sa. Aşadar, schimbarea naţionalităţii persoanei juridice se produce numai din punctul de vedere al statului în care s-a transferat sediul. • Schimbarea naţionalităţii persoanei juridice ca urmare a m n H ifiră rii cetăţeniei majorităţii capitalului social (sau asociaţilor). Această modalitate de schimbare a naţionalităţii persoanei juridice este valabilă doar pentru sistemele de drept în care naţionalitatea persoanei juridice se determină potrivit criteriului controlului. Pentru sistemele de drept care utilizează alte criterii, naţionalitatea nu se schimbă. în dreptul internaţional privat al R.Moldova nu există reglementări privind legea aplicabilă în cazul schimbării naţionalităţii persoanei juri­ dice, având în vedere că naţionalitatea persoanei juridice se determină potrivit criteriului încorpărării, care nu admite modificarea naţioalitătii.

Secţiunea a lll-a DOMENIUL DE APLICARE A LEGII NAŢIONALE

1. NOŢIUNEA Şl CONŢINUTUL STATUTULUI ORGANIC AL PERSOANEI JURIDICE Persoana juridică este supusă, în ceea ce priveşte anumite aspecte ale existenţei şi funcţionării sale, legii naţionale, care potrivit art.1596 alin.(1) din Codul civil, se consideră legea statului pe al cărui teritoriu acesta este constituită. în conformitate cu prevederile art.1596 alin.(2) din Codul civil, legea naţională a persoanei juridice determină, în special: a) statutul persoanei fizice; b) forma juridică de organizare; c) exigenţele pentru denumirea ei;

d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei; e) condiţiile de reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în drepturi; f) conţinutul capacităţii ei civile; g) modul acesteia de dobândire a drepturilor civile şi de asumare a obligaţiilor civile; h) raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii; i) răspunderea ei. Pe planul dreptului internaţional privat, toate problemele care sunt guvernate de legea naţională formează statutul organic al persoanei juridice. Statutul persoanei juridice este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează naşterea, manifestarea sau stingerea existenţei acesteia, precum şi a celor care reglementează raporturile persoanei juridice ca subiect de drept faţă de terţi. Astfel, rezultă că statutul organic al persoanei juridice cârmuieşte capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a acesteia. în ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a persoanei juridice , care potrivit art.60 alin.(1) din Codul civil se dobândeşte la data înregistrării de stat şi încetează la data radierii din registrul de stat, legea naţională va determina, în special: - elementele de constituire a persoanei juridice; - modalităţile de constituire a persoanei juridice; - capacitatea de a încheia acte juridice (de a contracta); - reorganizarea şi încetarea persoanei juridice. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, care potrivit art.61 alin.(1) din Codul civil, reprezintă exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor prin administrator, cârmuieşte următoarele aspecte: - constituirea şi atribuţiile organelor de conducere ale persoanei juridice; - relaţia dintre organele de conducere şi persoana juridică însăşi, precum şi dintre aceste organe şi terţii cu care persoana juridică încheie acte juridice; - modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat; - modul de alegere, competenţei şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanelor juridice; - răspundere persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi; - modificarea actelor constitutive; - dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.

2. LIMITELE APLICĂRII LEGII NATIONALE A PERSOANEI JURIDICE Principiul potrivit căruia statutul organic al persoanei juridice este guvernat de legea naţională este prevăzut de art.1596 alin.(2) din Codul civil, care constituie norma conflictuală de drept comun, având menire de a soluţiona conflictele de legi în această materie în araporturile cu element de extraneitate. în cazul apariţiei unui litigiu dintre legea naţionala şi legea străină în calitate de lex causae în materia statutului organic, acesta va fi soluţionat de norma de drept internaţional privat a R.Moldova în favoarea legii naţionale. însă, în practică pot exista situaţii referitor la unele instituţii care simultan aparţin atât statutului organic, cât şi altor materii, reglementate de norme conflictuale speciale. De exemplu, în materia contractelor (art. 1610-1611), în materia faptelor juridice ilicite (art.1615), în materia statutului real (art. 1602), există norme care trimit la alte legi decât cea naţională. în astfel de situaţii, ne aflăm în prezenţa unui conflict între normele conflictuale, pe de o parte, între norma conflictuală care trimite la legea naţională şi norma conflictuală care trimite la o altă lege decât cea naţională, iar pe de altă parte, între legea naţională şi legea străină, acesta din urmă reprezentând un conflict de legi. în cazul în care competenţa legii naţionale este înlăturată, declarându-se competenţa legii străine, putem vorbi despre o limitare a aplicării legii naţionale, care reprezintă o excepţie de la principiul guvernării statutului organic de către legea naţională. în ceea ce priveşte soluţionarea acestor două conflicte şi determinarea legii aplicabile (legea naţională sau legea străină), în prealabil trebuie efectuată calificarea noţiunii din conţinutul normei conflictuale, care este o calificare primară operabilă în conformitate cu lex fori. Potrivit art.1596 alin.(3) di Codul civil, persoana juridică nu poate invoca limitarea împuternicirilor organului sau reprezentantului său la încheierea actului juridic necunoscut legii statului în care organul sau reprezentantul persoanei juridice străine a întocmit actul juridic, cu excepţia cazurilor în care se va stabili că cealaltă parte a actului juridic ştia sau trebuia să ştie despre limitare.

Secţiunea a IV-a CONDIŢIA STRĂINULUI PERSOANĂ JURIDICĂ » Referitor la determinarea regimului juridic aplicabil persoanelor juridice străine, problemele care pot apărea sunt următoarele: • Determinarea legii naţionale a persoanei juridice • Determinarea condiţiei juridice a străinului - persoană juridică, care se realizează în conformitate cu legea forului şi comportă două aspecte: - Recunoaşterea extrateritorială a persoanei juridice străine - Stabilirea drepturilor şi obligaţiilor acordate persoanei juridice străine ulterior recunoaşterii sale în ţara forului, adică conturarea regimului juridic al acesteia. Condiţia juridică constituie o problemă care se decide de fiecare stat în mod discreţionar în ceea ce priveşte condiţiile recunoaşterii şi drepturile acordate persoanei juridice străine, fiind guvernată de norme materiale şi nu de cele conflictuale.

1. RECUNOAŞTEREA EXTRATERITORIALĂ A PERSOANEI JURIDICE STRĂINE Persoana juridică străină poate desfăşura activităţi şi poate încheia acte juridice într-o altă ţară, decât cea a cărei naţionalitate o poartă, numai ulterior recunoaşterii prealabile a calităţii ei de subiect de drept. Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi (iar nu constitutiv, deoarece subiectul de drept preexistă), cognitiv (implică verificări de drept şi de fapt) şi volitiv (are drept obiect admiterea faptului că organizaţia în cauză se bucură de o anumită capacitate juridică, existând ca subiect de drept)317. Condiţiile recunoaşterii persoanei juridice sunt stabilite de legea statului care face recunoaşterea. Potrivit art.56 din Codul civil, persoanele juridice străine sunt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice din R.Moldova.

317 Simona Dumitrache, op.cit., p.81

2. DREPTURILE Şl OBLIGAŢIILE PERSOANEI JURIDICE STRĂINE Persoana juridică străină beneficiază de drepturile acordate de legea statului în care a fost recunoscută. Art.1598 din Codul civil, prevede că persoana juridică străină desfăşoară în R.Moldova activitate comercială şi altă activitate reglementată de legislaţia civilă în conformitate cu dispoziţiile stabilite de această legislaţie pentru o activitate similară a persoanelor juridice din R.Moldova, dacă legea R.Moldova nu prevede altfel pentru persoanele juridice străine. în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile procedurale ale persoanelor străine, art.454 din Codul de procedură civilă, stabileşte că acestea beneficiază în faţa instanţelor din R.Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele juridice din R.Moldova, în condiţiile legii. Totodată, poate fi stabilită retorsiunea faţă de persoanele juridice ale statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale privind persoanele juridice de naţionalitatea R.Moldova. Aşadar, în R.Moldova persoanelor juridice străine li se acordă regim naţional. Regimul naţional este aplicabil persoanelor juridice străine, astfel încât acestea să nu beneficieze de mai multe drepturi în R.Moldova în comparaţie cu persoanele juridice ale R.Moldova, chiar dacă legea lor naţională le-ar permite acest lucru. Drepturile şi obligaţiile pe care le poate exercita o persoană juridică străină în R.Moldova sunt reglementate de legea naţională a acesteia, însă cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de legea R.Moldova.

TITLUL II NORME CONFLICTUALE ÎN DIFERITE MATERII ALE DREPTULUI PRIVAT

CAPITOLUL I NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND STAREA CIVILĂ Şl CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE

1. NOŢIUNEA DE STARE CIVILĂ Şl CAPACITATE CIVILĂ Starea civilă este un drept personal nepatrimonial care constă în individualizarea persoanei fizice în raport cu alte persoane. în sens larg, starea civilă reprezintă totalitatea calităţilor inerente persoanei fizice, care constituie condiţia juridică a acesteia. Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente: din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat sau femeie (sexul), de o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate318. în funcţie de prezenţa unuia sau altuia dintre aceste elemente, condiţia juridică a persoanei fizice în viaţa socială variază. Astfel, prin intermediul acestor elemente se produce o reală individualizare a persoanei fizice. Starea civilă este deosebită însă de elementele sale, precum şi de efectele care se produc, iar datorită considerării lor distincte, legile aplicabile pot fi diferite319. în lipsa unei definiţii legale a stării civile, considerăm că aceasta reprezintă un ansamblu de elemente, care rezultă din actele şi faptele

318 A se vedea Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ediţia a Vll-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p.407 318 A se vedea R.H.Graveson, Conflict of Laws, Private International Law, Sweet & Maxwell, London, 1974, p.226

de stare civilă prin care o persoană fizică se individualizează în familie şi societate320. Starea civilă este determinată de anumite fapte juridice care se produc independent de voinţa persoanei (de exemplu, naşterea şi moartea reprezintă fapte juridice care constituie începutul şi sfârşitul calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii a unei persoane fizice), precum şi de unele manifestări de voinţă făcute, în conformitate cu legea, pentru a dobândi o anumită stare civilă (de exemplu, căsătoria, divorţul, schimbarea numelui, etc., sunt acte juridice care se produc ca urmare a manifestării de voinţă). Astfel, o persoană fizică nu poate să-şi aleagă o stare civilă care nu este conformă cu legea sau să solicite înregistrarea unor acte sau fapte de stare civilă neprevăzute de lege. în ceea ce priveşte capacitatea persoanei fizice, ar fi de remarcat că personalitatea umană presupune existenţa capacităţii juridice, care reprezintă aptitudinea abstractă a subiectului de drept de a avea drepturi şi obligaţii (fiinţa umană este premisa capacităţii juridice). în practica dreptului internaţional privat se utilizează în mod frecvent şi termenul de „incapacitate", capacitatea constituind regula, iar incapacitatea - excepţia. Astfel, problema legii aplicabile capacităţii unei persoane nu se pune, decât în cazul existenţei incapacităţii. Noţiunea de capacitate se prezintă sub două aspecte diferite: • Aptitudinea de a fi titularul unui drept sau a unei obligaţii constituie capacitatea de folosinţă. în acest sens, art.18 din Codul civil prevede că capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile este recunoscută în egală măsură tuturor persoanelor fizice şi apare în momentul naşterii, încetând prin decesul persoanei. • Aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin încheiera de acte juridice - constituie capacitatea de exerciţiu. Art.19 din Codul civil stabileşte că capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le exercita. Aceste deosebiri prezintă importanţă în determinarea soluţionării unui conflict de legi în materie de capacitate. Starea civilă şi capacitatea civilă, deşi ca noţiuni sunt distincte, între acestea există o stânsă legătură. Dintre elementele ce alcătuiesc starea civilă un loc principal îl au cele care determină începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă. Astfel, cu ajutorul stării civile se

320 Ion P.Filipescu, Drept Internaţional Privat, voi.II, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.7

216

determină capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, adică calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii. Orice persoană fizică are o stare civilă, indiferent de faptul dacă are sau nu capacitate de exerciţiu. Starea civilă poate influenţa capacitatea de exerciţiu, în sensul că potrivit art.20 alin.(2) din Codul civil, minorul care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. în materia dreptului internaţional privat starea civilă şi capacitatea persoanei fizice, de regulă, este cârmuită de legea personală (lex personalis), care se poate prezenta sub două aspecte: a) legea naţională (lex patriae) sau b) legea domiciliului (lex domicilii).

2. TEMEIUL ISTORIC Şl DOCTRINAL AL LEGII PERSONALE Legătura dintre capacitate şi legea personală există din vremea şcolii italiene a Evului Mediu. Astfel, din acea epocă îşi trag obârşia sistemele moderne a conflictelor de legi. începutul dezvoltării acestor sisteme coincide cu perioada intensificării relaţiilor comerciale dintre marile oraşe ale Italiei Evului Mediu. Primii care au întreprins să facă unele legături între capacitate şi legea personală, în cadrul unui sistem conflictual de legi, au fost juriştii şcolii italiene. Oraşele italiene din acea perioadă au beneficiat de o autonomie legislativă destul de largă, ceea ce a permis legiferarea unor excepţii în dreptul roman comun. Pentru armonizarea diferenţelor dintre legile acestor oraşe, juriştii italieni au emis teoria statutelor, potrivit căreia anumite categorii de legi sau de statute aveau propria sferă de aplicare în spaţiu. De exemplu, legile care reglementau bunurile imobile erau limitate în aplicarea lor numai pe teritoriul unui oraş. în materie de capacitate, însă, hotărârile erau adoptate destul de repede, deoarece legile fiecărui oraş privind vârsta majoratului nu era în beneficiul străinilor. Astfel, statutul oraşului stabilea vârsta majoratului la 25 de ani, logodnele străinilor sub această vârstă nefiind afectată de statute321. Un efort considerabil în crearea teoriei statutelor l-au avut Bartolus şi Baldus. De altfel, acesta din urmă a fost primul care a afirmat că legea personală este legea domiciliului. Tot în acea perioadă a rezultat apariţia noţiunii de statut personal în opoziţie cu cea de statut real. 321 H.Patrick Glenn, La capacité de la personne en droit international prive français et anglais, Dalloz, Paris, 1975, p.2

Teoria capacităţii a fost dezvoltată în sec.XVII de Charles Dumoulin şi Bertrand D’Argentre, ideile cărora au avut o influenţă deosebită asupra dreptului internaţional privat englez, care s-a inspirat din analizele privind capacitatea persoanei, pe când în Franţa această teorie a produs o reacţie ostilă, care se explică prin condiţiile politice ale epocii, opiniile teritorialiste ale autorilor bretoni, fiind în defavoarea unităţii teritoriale. Aşadar, principiul legii personale a fost formulat la începutul dezvoltării dreptului internaţional privat, fiind chiar prima materie în care s-a admis că legile pot fi recunoscute şi dincolo de graniţele unei provincii. Iniţial legea personală se prezenta sub forma legii domiciliului, deoarece noţiunea de stat naţional şi de cetăţenie nu erau cunoscute, iar legătura dintre o persoană fizică şi stat se făcea prin intermediul domiciliului. Această soluţie conflictuală era şi conformă cu necesităţile practice. De obicei, în cadrul aceluiaşi stat feudal existau mai multe regiuni sau provincii, în care se aplicau cutume diferite şi din acest considerent legea personală nu putea fi decât legea domiciliului322. O aplicare mai largă legea personală a avut-o ulterior promulgării Codului civil francez în anul 1804. După o supunere a statutului personal legii domiciliului, Codul civil francez înlocuieşte legea domiciliului cu legea naţională. în acest sens, art.3 alin.(3) din Codul civil francez prevede: „Legile privind starea civilă şi capacitatea persoanelor urmăresc pe francezi chiar când îşi au reşedinţa în străinătate”. Stabilirea legăturii dintre starea civilă şi capacitatea persoanei, le supordonează legii personale, consfinţind exact noţiunea de statut personal, care a existat în teoria statutelor. Astfel, Codul civil francez a identificat statutul personal cu starea civilă şi capacitatea persoanei. Statutul personal are, aşadar, o vocaţie universală, deoarece se întemeiază pe criteriul permanenţei legilor referitoare la persoană. De aici, rezultă că singura capacitate generală (de exerciţiu) sau incapacitate generală întră în statutul personal323. în acest context, trebuie menţionat că legătura capacităţii cu statutul personal nu are o recunoaştere universală. Ţările de civil law au acceptat criteriul permanenţei legilor referitoare la persoană, pe când cele de common la w \I resping în general. De exemplu, în S.U.A., nu se recunoaşte existenţa normelor generale referitoare la capa­

322 A se vedea Ion P.Filipescu, op.cit., p.21 323 A se vedea Jean Guinand, Les conflits de lois en matiere de capacité, Ed. Ides et Calendes, Neuchâtel, 1970, p .19

citatea persoanelor, propunându-se să se considere în fiecare caz importanţa intereselor pentru stabilirea legii aplicabile324. Soluţia engleză în această privinţă este şi mai incertă, majoritatea autorilor englezi remarcând lipsa clarităţii325. Sistemele de common law nu cunosc teoria generală a capacităţii, aceasta variind potrivit actului juridic în cauză. Noţiunea de „status" şi „capacity’ sunt analizate în tratatele lui Dicey, care consideră că „status” depinde incontestabil de legea personală, dar acest principiu nu exprimă competenţa acestei legi referitoare la capacitatea sau incapacitatea persoanei în raport cu actele juridice326. Astfel, se propune de a diferenţia „status” subordonat legii personale şi „capacity' supusă legii care reglementează tranzacţia în cauză, aceasta din urmă ar putea fi legea personală.

3. CONCEPŢIA APLICĂRII LEGII PERSONALE » în dreptul internaţional privat statutul personal îl constitue ansamblul materiei care aparţine stării civile şi capacităţii persoanei327. Caracterul de permanenţă a statutului personal impune ca şi legea care îl guvernează să beneficieze de permanenţă, avându-se în vedere că o persoană fizică rămâne aceeaşi indiferent de ţara în care se află. Ca şi personalitatea umană, prin esenţa ei invariabilă şi nefragmentabilă, statutul persoanei trebuie a să se bucure de continuitate şi stabilitate328. Legea care cârmuieşte statutul personal (lex personalis) este concepută în mod diferit în diferite sisteme de drept.

324 în S.U.A., cu excepţia Luisanei, capacitatea nu este supusă legii personale. Astfel, pentru americani actele juridice se află deasupra persoanelor, aceeaşi soartă având-o şi statutul personal. A se vedea Albert A.Ehrenzweig, Treatitise on the Conflict of Laws, St.Paul Minn West Publishing Co., 1962, p.273 325 G.C.Cheshire, op.cit., p.200 326 A.Dicey & J.Moris, The Conflict of Law, ed.8, Stevens, London, 1967, p.225 327 A se vedea Fr.Rigaux, Droit Internatuonal Prive, Tome II, Maison Larcier, Bruxelles, 1993, p.291 Aceste legi urmărasc persoana ca propria umbră, ca i cicatrice : personam sequrur sicit umbra, sicit cicatrix in corpore

în unele sisteme de drept329, statutul personal se determină potrivit legii naţionale, adică de legea a cărei cetăţenie o are persoana în cauză. în favoarea legii naţionale (lex patriae), în calitate de lege personală, sunt invocate următoarele argumente330: • cetăţenia are caracter de stabilitate mai accentuat decât domiciliul şi, deci, permanenţa statutului personal poate fi mai uşor asigurată prin legea naţională decât prin legea domiciliului; cetăţenia nu depinde numai de voinţa persoanei, astfel existând garanţii mai mari de înlăturare a fraudei, care este posibilă prin schimbarea domiciliului; • cetăţenia interesează statul şi, ca atare, acesta este îndreptăţit a organiza condiţia juridică a propriilor cetăţeni; în situaţia când statutul personal este supus legii domiciliului, statul este lipsit de posibilitatea de a asigura protecţia cetăţenilor proprii; • dobândirea unei noi cetăţenii presupune, în general, acceptarea unui nor regim juridic al statutului personal; • legea naţională ţine cont de specificul ţării respective, fiind aplicabilă cetăţenilor şi inaplicabilă străinilor; • cetăţenia prezintă un grad de certitudine mai mare decât domiciliul, deoarece este mai uşor de cunoscut decât domiciliul care, datorită elementului de intenţie, poate fi o sursă de imprevizibilitate pentru terţi şi dificultăţi pentru instanţele de judecată. Totodată, în doctrină sunt exprimate şi unele opinii cu privire la dezavantajele legii naţionale 331, dintre care menţionăm următoarele: • în condiţiile dreptului modern, o persoană poate avea două sau mai multe cetăţenii sau poate să nu aibă nici una, situaţii care pot crea dificultăţi în determinarea legii aplicabile; • cetăţenia nu este utilă la determinarea legii aplicabile, în cazul statelor care cunosc mai multe sisteme juridice pe teritoriul său (S.U.A., Marea Britanie, etc); • în unele cazuri, cetăţenia şi locuinţa statornică a persoanei fizice, indică ţări diferite.

329 Franţa, Germania, Italia, Grecia, România, Polonia, Liechtenstein, Tircia, Japonia, Estonia, Costa Rica, Panama, Haiti, etc. 330 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Fikipescu, Drept Internaţional Privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002, p.315 331 A se vedea G.C.Cheshire, op.cit., p.314

în alte sisteme de drept332, statutul personal se determină potrivit legii ţării în care se află domiciliul persoanei fizice. în sprijinul legii domiciliului, în calitate de lege personală, sunt aduse următoarele argumente333: • domiciliul stabilit într-o anumită ţară exprimă voinţa persoanei de a se supune legii acestei ţări; • domiciliul este preferabil cetăţeniei, deoarece, pe de o parte, în materia raporturilor de familie este, în general, unic pentru toţi membrii familiei, deşi aceştea pot avea cetăţenii diferite şi, pe de altă parte, există principiul unicităţii domiciliului, în sensul că persoana nu poate avea decât un domiciliu, spre deosebire de cetăţenie, care în condiţiile dreptului modern poate să nu fie unică; • domiciliul exclude, din punctul de vedere al legii aplicabile, diferenţa dintre cetăţeni şi străini; • domiciliul, ca punct de legătură în dreptul internaţional privat, favorizează asimilarea străinilor imigranţi; • domiciliul asigură mai bine interesele persoanei, ale terţilor şi statului pe teritoriul căruia se află persoana în cauză, înlăturând deosebirile de reglementare privind statutul persoanei dintre cetăţeni şi necetăţeni domiciliaţi. Domiciliul, ca puncr de legătură, prezintă şi unele dezavantaje334, dintre care menţionăm următoarele: • în unele cazuri domiciliul nu are caracter de realitate, avându-se în vedere noţiunea de domiciliu în dreptul englez, care nu corespunde cu domiciliul de fapt al persoanei într-o anumită ţară; • în unele situaţii este dificilă stabilirea domiciliului, referirea fiind făcută la intenţia persoanei de a avea domiciliul într-o anumită ţară; în dreptul englez domiciliul presupune două elemente: cel obiectiv, adică faptul de a locui într-un anumit loc, şi cel subiectiv, adică intenţia persoanei de a avea acolo domiciliul; • domiciliul nu este acelaşi pentru toţi membrii unei familii, care pot fi domiciliaţi în ţări dieferite, deşi au aceeaşi cetăţenie.

332 S.U.A (cu excepţia Luisanei). Anglia, Australia, Noua Zelandă, Norvegia, Danemarca, Argentina, Paraguay, Brazilia, India, Africa de Sud, etc 333 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.314 334 G.C.Cheshire, op.cit., p.171

3.3. Sistemele de drept în care statutul personal este supus atât legii naţionale cât şi legii dom iciliului (sistem ul mixt) în legislaţiile unor ţări335, în afară de cele două sisteme - lex patriae şi lex domicilii - este cunoscut şi sistemul mixt, în care capacitatea persoanei se determină pentru străini potrivit legii statului unde se află străinii, iar pentru cetăţenii proprii aflaţi în străinătate potrivit legii naţionale. în acest sens, în doctrină a fost formulată părerea că soluţia indicată în determinarea legii aplicabile statutului personal, ar fi combinarea celor două,sisteme (lex patriae şi lex domicilii), adică legea aplicabilă în funcţie de cetăţenie şi domiciliu” 6.

3.4. Concluzii privind determinarea legii aplicabile statutului personal Argumentele aduse în favoare celor două aspecte ale legii personale - lex patriae şi lex domicilii - nu trebuie privite în mod abstract, ci în contextul intereselor statelor şi persoanelor fizice337. Aplicarea unuia dintre cele două principii s-a realizat cu unele concesii în favoare celuilalt. Astfel, ţările care au adoptat legea domiciliului acordă acestuia o accepţiune diferită de statele care au adoptat legea naţională, care se apropie prin stabilitate de noţiunea de cetăţenie. Totodată, sistemele de drept care adoptă principiul legii naţionale, aplică în unele situaţii legea domiciliului. în concluzie, considerăm că nu se poate vorbi de existenţa abstractă a unuia sau altuia din cele două aspecte ale legii personale, ci numai de regimuri juridice concrete privind statutul personal, în care se acordă prioritate legii naţionale sau legii domiciliului.

335 De exemplu, Mexic, Venesuela, Ecuador, Peru, Uruguay 336 A se vedea Yvon Loussouam, Pierre Bourel, Droit International Prive, Precis, Paris, 1978, p.208 137 Se consideră că, în general, ţările de imigrare adoptă principiul legii domiciliului spre a supune pe străini legii locale, iar ţările de emigrare pledează pentru principiul legii naţionale

4. LEGEA APLICABILĂ STATUTULUI PERSONAL ÎN DREPTUL CONFLICTUAL AL R.MOLDOVA în dreptul conflictual al R.Moldova, sediul materiei este Codul civil (Cartea a Cincea, Titlul II, Capitolul I). Potrivit art.1587 alin.(1), starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea naţională. Interpretarea noţiunii de lege naţională este dată de alin.(2) al aceluiaşi articol, care stabileşte că legea naţională se consideră legea statului a cărui cetăţenie o are persoana, Prin urmare, pentru cetăţeanul R.Moldova legea naţională este legea R.Moldova. Astfel, cetăţenia constituie punctul de legătură pentru norma conflictuală în al cărei conţinut intră starea civilă şi capacitatea persoanei fizice. Determinarea cetăţeniei se face conform legii statului a cărui cetăţenie se invocă. De exemplu, dacă o persoană invocă cetăţenia italiană, în faţa instanţelor din R.Moldova, într-o problemă de capa­ citate de exerciţiu, problema dacă această persoană este sau nu cetă­ ţean italian, va fi soluţionată de instanţa din R.Moldova, în conformitate cu legea italiană. în acelaşi mod, va fi determinată şi cetăţenia invocată de o altă persoană. Determinarea cetăţeniei înseamnă deci, şi determinarea legii naţionale a persoanei fizice respective. în acest context, se impune precizarea că această prevedere consacră o excepţie de la regula calificării după legea forului, stabilită de art.1577 alin.(1) din Codul civil. După cum rezultă explicit din prevederile alin.(1) al art.1587 din Codul civil, aplicarea legii naţionale, deci luarea cetăţeniei ca punct de legătură, constituie regula în materie, de la care însă există şi unele excepţii, în cazurile când se aplică legea domiciliului sau reşedinţei. Astfel, în cazul în care persoana are două sau mai multe cetăţenii, legea naţională se consideră legea statului cu care persoana are cele mai strânse legături, în sensul alin.(2), iar cele mai strânse legături persoana le poate avea prin intermediul domiciliului sau reşedinţei. Considerăm, că soluţia oferită de textul alin.(2), se referă la situaţia în care persoana are două sau mai multe cetăţenii dintre care nici una nu este a R.Moldova. în continuare, art.1587 alin.(3) prevede că „legea naţională a apatridului se consideră legea ststului în care îşi are domiciliul sau reşedinţa”. în opinia noastră, această formulare este confuză, în sensul că dacă persoana este apatrid, adică nu are nici o cetăţenie, atunci legea naţională nici nu există. Totodată, legea naţională nu poate fi legea domiciliului (reşedinţei), având în vedere că ambele constituie noţiuni distincte, reprezentând două aspecte ale aplicării legii personale. în situaţia când persoana nu are nici o cetăţenie (apatrid),

în locul legii naţionale (care nu există) trebuie să fie aplicată legea domiciliului, iar în lipsa domiciliului - legea reşedinţei. Pornind de la aceste precizări referitoare la textul alin.(3), considerăm că reglementarea potrivită ar fi următoarea: „Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii apatridului este legea statului unde acesta are domiciliul, iar în lipsa domiciliului - legea reşedinţei". în ceea ce priveşte dispoziţia alin.(4) al art.1587, prin care se stabileşte că „legea naţională a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil”, menţionăm că Convenţia privind statutul refugiaţilor, la care R.Moldova este parte338, prevede în art.12 alin.(1) că „statutul personal al unui refugiat va fi guvernat de legea ţării unde îşi are domiciliul sau, în lipsa unui domiciliu, de legea ţării unde îşi are reşedinţa”339. în conformitate cu art.1587 alin.(5), legea naţională a cetăţeanului R.Moldova care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie, este legea R.Moldova. Astfel, rezultă că în cazul dublei cetăţenii, din care una este cea a forului, legea naţioală se consideră cea a forului. Aşadar, legea R.Moldova va fi aplicată pentru cetăţenii R.Moldova, chiar dacă aceştea au dobândit şi o altă cetăţenie, atâta timp cât ei nu au pierdut cetăţenia R.Moldova, în conformitate cu dreptul R.Moldova340. Această soluţie oferită de textul alin.(5) se referă la stuaţia în care persoana are dubla cetăţenie, dintre care una este cea a R.Moldova, care este diferită de situaţia în care persoana are două sau mai multe cetăţenii dintre care nici una nu este a R.Moldova, prevăzută la alin.(2). Art.1588 din Codul civil prevede că în materie de capacitate juridică cetăţenilor străini şi apatrizilor în R.Moldova li se acordă regim naţional, cu excepţia cazurilor stabilite de Constituţie, de alte legi ale R.Moldova sau de tratatele ointernaţionale la care R.Moldova este parte. Acest text trebuie înţeles în sensul că este vorba de capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sub aspectul regimului juridic al străinului, pentru că capacitatea de folosinţă poate fi privită atât după legea naţională a persoanei, cât şi după legea statului unde persoana se află în calitate de străin, iar capacitatea persoanei fizice (inclusiv cea de folosinţă) este cârmuită de legea naţională, aşa cum stabileşte art.1587 alin.(1). 338 A se vedea Monitorul oficial nr.150-151, 2001 339 în această situaţie, este posibilă intervenţia art.1586 din Codul civil, care prevede că dispoziţiile Cărţii a Cincea sunt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel 340 A se vedea Legea cetăteniei R.Moldova nr.1024 din 2.06.2000, Monitorul Oficial nr.98-101, 2000

Referitor la domeniul de aplicare a legii naţionale, este necesară precizarea că este vorba, în general, de capacitatea de exerciţiu. Potrivit art.1590 alin.(1) din Codul civil, capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională. La fel ca şi art.1587 alin.(3), acest text poate provoca confuzii, având în vedere faptul că nu există lege naţională în privinţa apatrizilor. Astfel, mai potrivit ar fi dacă privitor la apatrizi s-ar prevedea „că capacitatea de exerciţiu a acestora este cârmuită de legea domiciliului, sau în lipsa domiciliului, de legea reşedinţei”. în ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice încheiate pe teritoriul R.Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudiciu se stabileşte potrivit legii R.Moldova, în sensul art.1590 alin.(3). în conformitate cu dispoziţia alin.(4) al art.1590, apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională, nu aduce atingere majoratului dobândit şi recunoscut potrivit legii aplicabile anterior. Declararea cetăţeanului străinsau apatridului incapabil sau limitat în capacitate de exerciţiu, este reglementat în conţinutul art.1591 din Codul civil. Astfel, cetăţeanul străin sau apatridul poate fi declarat incapabil sau limitat în capacitate de exerciţiu potrivit legislaţiei R.Moldova, iar reprezentarea legală a cetăţeanului străin sau a apatridului lipsit de capacitate de exerciţiu, precum şi asistenţa acestora, sunt supuse legii care reglementează raporturile juridice de reprezentare sau asistare. Prvitor la tutelă şi curatelă, art.1592 cuprinde următoarele reglementări: • Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de tutelă şi curatelă asupra minorilor, persoanelor majore incapabile sau limitate în capacitate de exerciţiu, precum şi raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă, sunt guvernate de legea naţională a acesteia; • Acceptare tutelei şi curatelei este guvernată de legea naţională a persoanei desemnate în calitate de tutore sau curator; • Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă se determină potrivit legii statului a cărui autoritate a desemnat tutorele sau curatorul, iar în situaţia când persoana care se află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul R.Moldova, va fi aplicată legea R.Moldova, dacă este mai favorabilă persoanei; • Tutela sau curatela instituită asupra cetăţenilor R.Moldova care au reşedinţă în afara R.Moldova este recunoscută ca fiind valabilă în cazul în care nu există obiecţii legale întemeiate din partea oficiului

consular al R.Moldova acreditat de statul respectiv, iar în lipsa acestuia, din partea ambasadei. Referitor la declararea dispariţiei fără veste sau morţii cetăţeanului străin sau apatridului, art.1593 din Codul civil stabileşte că hotărârea judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fâră veste sau constatarea morţii cetăţeanului străin sau a apatridului se adoptă ori se anulează conform legii sale naţionale. în cazul în care este imposibilă determinarea acestei legi, se aplică legea R.Moldova. Obiecţia care se impune privitor la textul acestui articol, este aceeaşi ca şi în cazul art.1587 alin.(3), adică confuzia care se poate crea în legătură cu legea naţională, care nu există, aplicabilă apatridului. Astfel, considerăm că formularea potrivită a textului ar fi următoarea: „Hotărârea judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fără veste sau constatarea morţii cetăţenului străin, se adoptă ori se anulează potrivit legii sale naţionale, iar a apatridului potrivit legii domiciliului, iar în lipsa acestuia, potrivit legii reşedinţei”. în conformitate cu prevederile art.1595 din Codul civil, calitatea de comerciant a cetăţeanului străin sau a apatridului este determinată de legea statului în care aceştea au obţinut autorizarea de a desfăsura activitate comercială. Art.1594 din Codul civil prevede că „înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor R.Moldova care au reşedinţă în afara teritoriului ei se efectuează de către oficiile consulare ale R.Moldova, iar în lipsa acestora, de către ambasade”. Potrivit sensului acestui text de lege, rezultă că numai cetăţenii R.Moldova care au reşedinţă în străinătate au posibilitatea de a înregistra acte de stare civilă la oficiile consulare sau misiunile diplomatice ale R.Moldova, dar care este situaţia cetăţenilor R.Moldova care au domiciliul în străinătate ori a celor care nu au nici domiciliu şi nici reşedinţă? Având în vedere aceste aspecte, considerăm potrivită următoarea formulare: „înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor R.Moldova aflaţi în străinătate se face la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale R.Moldova”341 Normele conflictuale privind statutul personal au un caracter imperativ, în sensul că părţile nu pot deroga de la ele, prin manifestarea acordului ce voinţă.

341 De exemplu, art.156 alin.(1) din Codul familiei prevede că cetăţenii R.Moldova pot încheia căsătoria în afara R.Moldova la misiunule diplomatice sau oficiile consulare ale R.Moldova

5. TEORIA INTERESULUI NATIONAL i

Privitor la norma conflictuală lex patriae s-a elaborat o concepţie penru a exprima dificultăţile pe care le întîmpină coordonarea intereselor în prezenţă cu cerinţele unei securităţi juridice pe plan internaţional. Această concepţie cunoscută în doctrină sub denumirea de „teoria interesului naţional” este o creaţie jurisprudenţială, reprezentând o excepţie de la competenţa normală a legii naţionale în privinţa capacităţii persoanelor. Potrivit legii personale, fie legea naţională, fie legea domiciliului, ar trebui să rezulte următoarele consecinţe: • în cazul când o persoană este capabilă potrivit legii sale personale, aceasta va fi considerată capabilă în orice altă ţară; • în cazul când o persoană este incapabilă după legea sa personală, aceasta va fi considerată astfel în orice ţară s-ar afla. însă, în practica juridică şi în legislaţia unor state numai prima consecinţă îşi găseşte aplicare consecventă, adică persoana capabilă potrivit legii sale naţionale este considerată ca atare în orice ţară. Situaţia nu este aceeaşi în ceea ce priveşte cea de-a doua consecinţă, deoarece o persoană incapabilă potrivit legii sale personale este posibil să fie considerată capabilă în altă ţară. Astfel, teoria interesului naţional constituie o limitare a sistemului legii personale, adică a legii naţionale şi a legii domiciliului. Pentru o mai bună înţelegere a acestei concepţii, vom apela la speţa sub numele Lizardi, soluţionată de instanţele franceze în anul 1861, în temeiul căreia s-a fundamentat pentru prima dată teoria interesului naţional: Un cetăţean mexican, Lizardi, care locuia la Paris, considerat minor potrivit legii sale naţionale care fixa majoratul la 25 de ani, a cumărat pe credit bijuterii şi a împrumutat pe poliţe o sumă mare de bani. Ulterior tutorele minorului a cerut anularea actelor juridice pe motivul că, potrivit normei conflictuale franceze, capacitatea persoanei este cârmuită de legea naţională, iar după această lege, Lizardi era minor. Instanţa franceză a anulat poliţele, dar a validat vânzareacumpărarea bijuteriilor, pe motivul că bancherul avea posibilitatea să se intereseze de capacitatea contractantului său, în timp ce comerciantul n-ar fi avut această posibilitate, ţinând seama de specificul operaţiilor pe care le săvârşeşte, căci ar însemna să cunoască legile tuturor statelor. în această situaţie, instanţa a considerat că atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea lui naţională, duce la lezarea interesului naţional francez, prin prejudicierea unui cetăţean naţional care a acţionat cu bună credinţă, legea naţională a străinului trebuie înlăturată şi înlocuită cu legea

locală, care îl declară capabil pe respectivul străin. în speţă, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul francez ar fi fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi restituite, fiind înstrăinate de către cumpărătorul mexican. în doctrină, s-a afirmat că interesul naţional se opune ca un cetăţean să fie prejudiciat ca urmare a incapacităţii străinului atunci când cetăţeanul a acţionat fără uşurinţă, prudent şi de bunăcredinţă.teoria interesului naţional la început a fost combătută, dar ulterior a fost acceptată şi inclusă în unele legislaţii interne şi convenţii internaţionale342. Totodată, a fost exprimată părerea că această teorie a interesului naţional poate justifica soluţiile jurisprudenţei, dar cu ajutorul unor alte considerente cum este îmbogăţirea fără justă cauză a străinului sau manevrele mai mult sau mai puţin frauduloase343. în dreptul conflictual al R.Moldova, această excepţie de la aplicarea legii naţionale normal competente, cu privire la capacitatea persoanelor fizice, este reglementată în art.1590 alin.(2) din Codul civil, care prevede că persoana care nu beneficiază de capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept să invoce lipsa capacităţii de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului juridic, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte \a act ştia sau trebuia să ştie despre lipsa capacităţii de exerciţiu. Teoria interesului naţional implică îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiţii, care rezultă din prevederile art.1590 alin.(2): • persoana în cauză să fie incapabilă potrivit legii sale persoanale (lex patriae sau lex domicilii)', • această persoană să fie capabilă potrivit legii locului încheierii actului juridic (locus regit actum), • contractantul local să fie de bună-credinţă, prin aceasta înţelegându-se că acesta trebuie să nu fi cunoscut şi, în mod rezonabil, nici să nu fi putut cunoaşte de nevaliditatea actului juridic, adică incapacitatea străinului, potrivit legii sale naţionale; • anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat pentru cetăţeanul propriu (această condiţie, deşi nu este menţionată expres, poate fi dedusă din spiritul textului). 342 De exemplu, Codul civil german, art.7; Codul civil italian. Art.17; Convenţia de la Geneva din 1930 cu privire la soluţionarea conflictelor de legi în materia cambiei, art.2; Convenţia de la Geneva din 1931 cu privire la conflictele de legi în materie de cecuri, art.3. în această reglementare, în general, se apără nu numai interesul unui naţional care a tratat cu un străin, ci şi interesele oricărei persoane care tratează cu un străin, care este capabilă după legea locului unde se încheie actul, aceasta fiind şi deosebirea faţă de excepţia interesului naţional în speţa Lizardi, în care s-a apărat numai cetăţeanul propriu 343 Henri Batiffol, Paul Lagarde, Droit Intemazional Prive, Tome II, Librairie Generale de Droit International et de Jurisprudence, Paris, 1993, p.111

Astfel, în cazul când aceste condiţii sunt întrunite, se produce efectul juridic al teoriei şi anume, legea personală (lex patriae sau tex domicilii) este înlocuită cu legea locului încheierii actului juridic, operându-se în acest fel o transmutaţie la nivelul punctului de legătură al normei conflictuale aplicabile.

CAPITOLUL II NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND NUMELE Şl DOMICILIUL PERSOANEI FIZICE

1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA DREPTULUI LA NUME Identificarea persoanelor cu ajutorul numelui este la fel de veche ca şi apariţia vieţii sociale. Numele este unul din elementele de bază prin intermediul căruia are loc individualizarea persoanelor fizice, atât între ele, cât şi în cadrul societăţii. Pe parcursul formării istorice a numelui au existat câteva sisteme onomatologice. în Grecia Antică sistemul onomatologic era foarte simplu, având la bază principiul potrivit căruia perso.anele purtau un nume unic, de exemplu Solon, Platon, Demostene, etc. în Roma Antică numele era compus din trei elemente (tria nomina) de valoare diferită. Nomina civis Romani erant tria: praenomen, nomen gentilicium, cognomen. în primul rând, era ceea ce se numea nomen sau nomengentilicium, fiind comun tuturor membrilor aceleiaşi ginte. Acest prim element al numelui era precedat de-un al doilea element denumit praenomen, prin intermediul căruia se identificau persoanele în cadrul aceleiaşi ginte. Al treilea element ce compunea numele îl constituia cognomenul, ceea xe însemna, într-o traducere liberă, porecla. Astfel, cognomenul ocupa ocupa ultimul loc în formarea completă a numelui344. Acest sistem, pe lângă faptul că ajută la identificarea persoanelor, prezintă şi avantajul că prin simpla enunţare a numelui se indică şi legătura de filiaţie şi rudenie a persoanei fizice345.

344 A se vedea C.Mironesco, Le nom de personnes en drot compare, These pour doctorat, Paris, 1933, p.9 345 în Roma Antică, multe personalităţi au purtat patru nume (mai ales în timpul împăraţilor), de exemplu: Marcus Porcius Cato Maior; Tiberius Claudius Drusus Germanicus. Trebuie de remarcat, că toate aceste nume (tria nomina), erau doar pentru bărbaţi, femeilor nu li se dădeau la naştere nici un fel de nume, mai târziu ele preluau forma de feminin a numelui gentilic al tatălui: fiica lui M.TuIlius Cicero se numea Tullia, cea alui C.lulius Caesar - lulia. Sclavii aveau doar poreclă, cu funcţie de prenume

După căderea Imperiului Roman şi datorită extinderii doctrinei creştine, sistemul onomatologic treptat a fost abandonat, procedânduse la adoptarea numelor sfinţilor. însă, pe parcurs, avându-se în vedere că sfinţii erau relativ puţini la număr, s-a simţit nevoia revenirii la sistemul patronimic, precedat de un prenume. De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce numele era alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă sau o profesie, nu erau lipsă nici numele de animale, plante, obiecte de uz casnic, etc. în dreptul românesc, după Regulamentele Organice din 1831, care prevedeau că orice persoană trebuie să aibă un nume dublu, adică compus dintr-un prenume şi un nume, şi potrivit Codului civil de la 1865, care obligau că în actele de stare civilă să fie arătate prin numele şi prenumele lor, primul act normativ care reglementează întrun mod unitar problemele privind numele persoanei fizice a fost Legea din 18 martie 1895346. Potrivt acestei legi, orice persoană trebuia să aibă un nume de familie, iar în cazul în care nu avea, aceasta era obligată să facă o declaraţie la primăria locului de origine, princare arăta că înţelege să poarte numele de botez al tatălui său la care adăuga una din terminaţiile în datina ţării, eseu sau eanu, de natură a diferenţia numele şi prenumele. De exemplu, dacă tatăl avea numele de botez (prenumele) Petru, fiul declara că va purta numele Petrescu. Astfel, numele dobândit, în acest mod, era trecut pe marginea actului de naştere a persoanei.

2. NOŢIUNEA DE NUME Şl LEGEA APLICABILĂ Pentru identificarea persoanelor fizice în cele mai variate raporturi juridice există două elemente constitutive: numele de familie (denumit în trecut şi patronimic) şi prenumele (sau nume de botez). Astfel, noţiunea de nume ar trebui să fie utilizată în aceste două sensuri. în conformitate cu art.28 alin.(1) din Codul civil, orice persoană fizică are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii, iar în continuare alin.(2) stabileşte că numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul. în sens larg, numele persoanei fizice cuprinde atât numele de familie, cât şi prenumele. în sens restâns, numele cuprinde numai numele de familie. 346 A se vedea D.Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.6

Potrivit art.28 alin.(3) şi (4), numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei, iar prenumele se stabileşte la data naşterii, în temeiul declaraţiei de naştere. Pentru a defini noţiunea de nume, în afară de reglementările cuprinse în art.28 din Codul civil, trebuie să luăm în considerare şi prevederile art.55 alin.(1) di Codul familiei, care stabileşte că copilul are dreptul la un nume de familie şi prenume, precum şi dispoziţia art.7 pct.(1) din Convenţia privind drepturile copilului347, în care se prevede că copilul este înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această dată dreptul la nume. Astfel, numele reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul de a fi individualizat, în familie şi societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie. în cadrul raporturilor juridice la care participă persoanele fizice, numele trebuie privit ca un tot întreg, ca o unitate, adică în totalitatea elementelor sale, pentru că numai astfel numele poate servi la identificarea persoanelor fizice. Numele nu este un element al stării civile şi nu poate fi cuprins în aceasta. Cu toate acestea, folosirea stării civile este înţeleasă ca stare de fapt care rezultă din întrunirea următoarelor alemente348: a) persoana respectivă poartă în mod constant numele părinţilor; b) aceştea consideră acea persoană drept copilul lor; c) celelalte persoane consideră că acea persoană este copilul aceloraşi părinţi. Dreptul la nume este un drept personal nepatrimonial. Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii. Acest drept corespunde unei obligaţii legale, corelative, potrivit căreia fiecare persoană trebuie să poarte un nume. în privinţa numelui, distingem următoarele aspecte: • Dobândirea numelui prin filiaţie în acest caz, numele trebuie să fie supus reglementării legii care se aplică în ce priveşte stabilirea filiaţiei. Această soluţie, rezultă din conţinutul art.1589 din Codul civil, care prevede că drepturile cetăţeanului străin sau a apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui sunt guvernate de legea sa naţională, fiind vorba desigur de numele dobândit prin filiaţie, având în vedere că art.28 alin.(3), stabileşte că numele se dobândeşte prin efectul filiaţiei. Constatăm, că în dreptul conflictual al R.Moldova, există o neconcordanţă între reglementările stabilite de art.1589 din Codul civil 347 Convenţie ratificată prin Hotărârea Parlamentului R.Moldova nr.1392-XIII din 15.12.1997, Monitorul oficial nr.84-85, 1997 348 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.309

şi art.159 din Codul familiei, care prevede că în R.Moldova în cazul părinţilor (părintelui) cetăţeni străini sau apatrizi, paternitatea (maternitatea) se stabileşte conform legislaţiei R.Moldova, iar art 157 din Codul familiei prevede că drepturile nepatrimoniale ale soţilor se determină potrivit legii domiciliului. Astfel, din aceste reglementări, rezultă, că în materia respectivă se aplică trei legi diferite: legea naţională, legea forului şi legea domiciliului. Considerăm, că legea naţională trebuie să fie legea care cârmuieşte atât numele, câr şi stabilirea filiaţiei şi drepturile nepatrimoniale, iar în cazul când soţii au cetăţenii diferite sau sunt apatrizi - legea domiciliului. • Stabilirea numelui de către Oficiul Stării Civile Privitor la stabilirea numelui de către Oficiul Stării Civile, art.25 din Legea privind actele de stare civilă349, deosebeşte două situaţii: a) cea a copilului găsit; b) cea a copilului abandonat. Astfel, potrivit alrt.25 alin.(1) din legea menţionată, în cazul copilului găsit, acestuia i se întocmeşte actul de naştere de către Oficiul Stării Civile în raza teritorială a căruia a fost găsit. întocmirea actului de naştere se face în decurs de o lună de la data găsirii, având drept temei procesul-verbal întocmit de un colaborator de poliţie, un medic şi un reprezentatnt al autorităţii tutelare, care are obligaţia de a prezenta declaraţia scrisă de înregistrare a naşterii. în conformitate cu dispoziţia alin.(4) al aceluiaşi articol, în situaţia în care copilul este abandonaz de către mamă în spital (maternitate), conducătorul unităţii sanitare are obligaţia de a sesiza poliţia în termen de 24 de ore de la constatarea faptului. în acest caz, întocmirea actului de naştere se va face pe baza certificatului medical constatator al naşterii şi a procesului-verbal întocmit de colaboratorul poliţiei, de conducătorul unităţii sanitare şi de reprezentantul autorităţii tutelare, căruia îi revine obligaţia de a prezenta declaraţia scrisă de înregistrare a naşterii. în ambele situaţii, adică în cea a copilului găsit şi în cea a copilului abandonat, dacă nu se cunoaşte numele acestuia, acesta se stabileşte de către Oficiul Stării Civile, care înregistrează naşterea în condiţiile stabilite de alin.(5) al art.25. • Modificarea numelui de familie Modificarea numelui de familie a persoanei fizice poate interveni ca urmare a scimbării stării civile, respectiv ca efect al căsătoriei, ca efect al desfacerii căsătoriei, ca efect al nulităţii căsătoriei, ca efect al

349 Legea nr.100-XV din 26.04.2001, Monitorul oficial nr.97-99, 2001

adopţiei. în toate aceste situaţii se aplică legea care cârmuieşte materia respectivă350. Spre deosebire de numele de familie, care se poate modifica ca urmare a schimbării stării civile a unei persoane, prenumele nu este influienţat în nici un fel de modificările stării civile. • Schimbarea numelui pe cale administrativă în această situaţie, numele se modifică fără a interveni şi o modificare a stării civile. Schimbarea numelui (în sens larg) se poate realiza, în condiţiile stabilite de Legea privind actele de stare civilă.

2. DOMICILIUL PERSOANEI FIZICE Domiciliul este un mijloc de identificare în spaţiu a persoanei fizice. Identificarea persoanei fizice într-un loc, anume determinat, prezintă interes în naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de raprturi juridice, precum şi în executarea drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul acestor raporturi. Potrivit art.30 alin.(1) din Codul civil, domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Domiciliul se prezintă ca un drept subiectiv nepatrimonial, dar el nu este locuinţa însăşi, aceasta din urmă constituind obiectul unui alt drept subiectiv cu caracter patrimonial. Locuinţa poate aparţine persoanei fizice cu drept de proprietate sau drept de folosinţă izvorâtă dintr-un contract de închiriere. Totuşi, convenţional, se vorbeşte de domiciliul persoanei fizice ca de locuinţa statornică şi principală. în plan internaţional, problema domiciliului are o importanţă de o amploare cu mult mai mare. Dreptul internaţional privat nu reprezintă o ştiinţă separată. Acesta nu ar putea fi înţeles dacă nu s-ar lua drept punct de plecare dreptul intern şi nu este altceva, decât o continuare a acestuia, aplicându-se normele dreptului intern, astfel extinzând limitele pur naţionale. în acest context, este necesară sublinierea rolului noţiunii de domiciliu, mai întâi pe teren strict intern, înainte de a-l contura pe teren internaţional. Aşadar, înainte de a fi o noţiune universală, domiciliul are o funcţie internă şi diferă de la o legislaţie la alta351. Tendinţele de unificare a noţiunii de domiciliu pe plan internaţional au eşuat, avându-se în 350 în ceea ce priveşte legea aplicabilă în materiile respective, a se vedea Capitolul VII Normele conflictuale privind raporturile de familie 351 De exemplu, în sistemul de drept român se disting trei feluri de domiciliu: a) domiciliul de drept comun; b) domiciliul legal; c) domiciliul ales. Pentru detalii, a se vedea Ion P.Filipescu, op.cit., p.310

vedere că domiciliul în dreptul englez şi domiciliul în dreptul continental reprezintă noţiuni absolut incompatibile, în sensul că sunt total diferite352. Domiciliul îndeplinea o funcţie primordială în antichitate, având în vedere că lex domicilii era acceptată ca lege personală, pe când în prezent, dimpotrivă, putem constata că legea naţională (lex patriae) este cea care determină legea personală. Astfel, fără intenţia de a extinde în mod exagerat acet punct de vedere retrospectiv, este necesar să reliefăm printr-o scurtă schiţă istorică importanţa pe care a avut-o noţiunea de domiciliu de-a lungul secolelor. Fără a face o incursiune aprofundată, ne vom referi la această problemă, începând cu sec.XIII, perioadă în care glosatorii Corpus Juris Civilis au scos în evidenţă condiţia juridică a Italiei. în acea perioadă, feudalismul stabilise o normă prin intremediul căreia erau soluţionate toate problemele impuse de dreptul internaţional, redus pe atunci la un drept interprovincial, astfel suprimându-se teritorialitatea legilor. în acel timp, fiecare suveran dispunea nu numai de armată sau jurisdicţie proprie, dar şi de legea sa. La fel existau şi numeroase legislaţii, fiecare având o dezvoltate separată, însă nu putea fi vorba de conflicte între aceste cutume, deoarece suveranul impunea legea sa, excluzând celelalte. începând cu sec.XIII a apărut necesitatea utilizării legii personale, alături de cea teritorială. Postglosatorii şi-au adus contribuţia la această evoluţie, ajungându-se la stabilirea a două tipuri de statute: cele g u ve rn a te le legile locale şi cele în care se admitea supremaţia legii personale a străinului. Aşadar, în acea epocă legea personală era legea domiciliului. Ulterior, trecând din Italia*în Franţa, teoria statutelor se ciocni de teritorialitatea cutumelor. Din acel timp legea personală putea fi admisă numai ca excepţie. Gui Coquille şi Argentre au redus mişcarea postglosatorilor la o simplă distincţie: toate dispoziţiile legale urmau să fie încadrate într-o categorie sau alta, adică în statute reale sau personale. în ceea ce priveşte criteriul celor două tipuri de statute au avut loc numeroase discuţii, admiţându-se că ideea lui Charles Dumoulin, care înclina în mod clar spre legea personală, iar criteriul determinării statutelor personale era domiciliul.

352 Astfel, în dreptul englez trebuie să întrunească în mod cumulativ două elemente: a) elementil obiectiv (faptul material), adică prezenţa reală a persoanei într-un anumit loc; b) elementul subiectiv (faptul intelectual), adică intenţia de a se stabili în acel loc. în cazul când există numai primul element, acesta nu va fi un domiciliu, ci o reşedinţă

O dată cu adoptarea Codului civil francez în anul 1804,. legea personală nu mai este determinată de domiciliul persoanei, ci de cetăţenia sa, iar în caz de apariţie a conflictului de legi, lex domicilii îndeplineşte numai o funcţie supleantă şi numai în cazuri excepţionale o funcţie principală. în prezent, totuşi, noţiunea de domiciliu rămâne în totalitate legată de dreptul intrenaţional privat. Domiciliul constituie o noţiune complexă care intervine în toate compartimentele dreptului internaţional privat, fie că este vorba de condiţia juridică a străinilor, fie că este vorba de conflictele de legi. Dreptul R.Moldova nu conţine dispoziţii conflictuale privind domiciliul persoanei fizice. în dreptul internaţional privat al R.Moldova, domiciliul reprezintă punctul de legătură între raportul juridic şi sistemul de drept aplicabil. Astfel, domiciliul este considerat ca punct de legătură în următoarele categorii de raporturi juridice: • starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie - art.1587 alin.(3) din Codul civil şi art.157 alin.(1) din Codul familiei; • condiţiile de fond ale contractelor în lipsa unui consens asupra determinării legii aplicabile acestora - art.1611 alin.(1) din Codul civil; • jurisdicţia competentă, în unele situaţii - art.460 alin.(1) lit.c) din Codul de procedură civilă.

CAPITOLUL III NORMELE CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA BUNURI Şl DREPTURI REALE 1. NOŢIUNI GENERALE j în sens juridic353, termenul de „bun” are două accepţiuni. în sens restrâns (stricto sensu), sunt bunuri lucrurile care pot fi obiecte de drepturi şi obligaţii patrimoniale. în sens larg (lato sensu), prin bunuri se înţeleg atât lucrurile, ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor petrimoniale, cât şi drepturile patrimoniale şi acţiunile privitoare la bunuri în accepţiunea restrânsă354. Potrivit art.285 alin.(1) din Codul civil, bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale, iar în conformitate cu art.184 alin.(2), toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului acestora. Patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane, precum şi toate obligaţiile ce revin aceleiaşi persoane, cu precizarea că acestea fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă reprezintă o valoare bănească355. Drepturile patrimoniale cuprind drepturile reale şi drepturile de creanţă. Dreptul real este drpptul subiectiv în virtutea căruia titularul exercită direct şi nemijlocit atributele asupra unui lucru determminat, fără a necesita intervenţia altei persoane. Astfel, art.315 din Codul civil prevede că proprietarul are dreptul de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului, în limitele determinate de lege. Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv, în temeiul căruia subiectul activ (creditorul) poate să ceară subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă ori să nu facă ceva356. Bunul reprezintă un lucru util sau o valoare economică şi poate deveni obiect al dreptului patrimonial. Fiind obiectul dreptului patrimonial, bunul nu se confundă cu dreptul patrimonial. Aşa cum s-a 353 în sens economic, un bun este orice lucru care este util 354 Ion P.Filipescu, Drept civil, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p.28 355 în acest sens, a se vedea art.284 alin.(1) din Codul civil 356 în acest sens, a se vedea art.512 din Codul civil

menţionat, dreptul patrimonial poate fi drept real ori drept de creanţă. Dreptul real are ca obiect un lucru. Dreptul de proprietate, ca drept real, se confundă cu lucrul, reprezentând importanţă prin prerogativele pe care le conferă asupra lucrului şi care sunt altele, decât cele ale dreptului de proprietate, De aceea, dreptul real este bun în măsura în care avem în vedere lucrul care constituie obiectul său sau lucrul prezintă importanţă prin drepturile reale care există asupra lor357. Astfel, rezultă că drepturile reale şi drepturile de creanţă pot fi asimilate bunurilor, dar nu sunt propriu-zis bunuri.

2. DETERMINAREA LEGII APLICABILE BUNURILOR (LEXREI SITAE) Pe planul dreptului internaţuional privat, statutul real reprezintă ansamblul elementelor care configurează regimul juridic aplicabil bunurilor. De regulă, statutul real este supus legii locului unde este situat bunul, adică legii ţării pe al cărui teritoriu se află bunul. Raporturile juridice privind bunurile beneficiază de o localizare obiectivă în spaţiul juridic al unei ţări, astfel că în această materie este competentă legea ţării unde se află bunul, exprimată prin formula lex rei sitae sau lex situs. Această regulă este prevăzută în art.1601 alin.(1) din Codul civil, conform căruia conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi ocrotirea lor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile, dacă nu se prevede altfel. Precizăm, că textul de lege menţionat, are în vedere atât bunurile imobile, cât şi pe cele mobile. în acest sens, alin.(2), stabileşte că apartenenţa bunului la categoria de bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare juridică a bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile. Statutul real constituie conţinutul normei conflictuale lex rei sitae, iar teritoriul unde se află bunul constituie punctul de legătură. Norma conflictuală privind statutul real are, în principiu, caracter imperativ. Totodată, constatăm şi existenţa unei excepţii cansacrată în art.1623 din Codul civil, potrivit căruia testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a bunurilor sale unei alte legii decât cea 357 C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, AI.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.l, Editua AII, Bucureşti, 1996, p.864

indicată în art.1622, care prevede aplicarea legii locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare. Aplicarea legii locului situării bunurilor este justificată358 prin asigurarea realizării următoarelor principii fundamentale în materie: • principiul teritorialităţii, care constă în interesul statului de a aplica propriile norme regimului juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său; • principiul generalităţii, în sensul că lex rei sitae asigură un regim juridic unic pentru toate bunurile aflate pe acelaşi teritoriu; • principiul siguranţei circuitului civil privind bunurile, deoarece este legat de locul situării bunului; competenţa jurisdicţională în materia bunurilor imobiliare aparţine instanţei de la locul situării imobilului359.

3. DOMENIUL DE APLICARE A REGULII LEX REI SITAE Legea statului pe teritoriul căruia se află bunurile reglementează următoarele aspecte care constituie statutul real: 3.1. Bunurile asupra cărora pot exista drepturi reale Referitor la clasificarea bunurilor în mobile şi imobile, art.1601 alin.(2) din Codul civil prevede că apartenenţa bunului la categoria de bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare juridică a bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile dacă nu se prevede altfel. Astfel, prin această dispoziţie se instituie o excepţie de la calificarea după lex fori. în acest cazne aflăm în prezenţa unei calificări secundare, care se efectuează după legea locului unde se află bunul, reziltând că lex causae este legea locului situării bunului. 3.2.

Drepturile reale

Includerea în domeniul lex rei siate a acestor elemente se deduce din dispoziţia art.1601 alin.(1) din Codul civil, potrivit cărora legea statului pe al cărui teritoriu se află bunurile cârmuiesc dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor. Potrivit legii locului unde se află bunurile se determină şi clasificarea bunurilor360. 358 A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.189 359 în acest sens, a se vedea art.461 a lin .(l) din Codul de procedură civilă

Referitor la aceste aspecte, menţionăm că un cetăţean străin nu ar putea pretinde existenţa unui drept real asupra unui bun situat în R.Moldova pe motiv că legea sa naţională cunoaşte un asemenea drept, în cazul în care legea R.Moldova nu-l admite şi, dimpotrivă, un cetăţean al R.Moldova poate avea asupra unui bun situat în străinătate un drept real necunoscut de legea R.Moldova, în cazul când acesta este admis de legea statului pe teritoriul căruia se află bunul. 3.3. M odalităţile de constituire,7transm itere » şi J condiţiile i şi stingere a drepturilor reale în legătură cu acestea, se impune următoarea distincţie: • modurile specifice de dobândire sau transmitere a drepturilor reale (de exemplu, ocupaţiunea361, accesiunea362, uzucapiunea363), precum şi modurile de stingere a acestor drepturi (de exemplu, rechziţia364, confiscarea365) sunt supuse legii locului situării bunului. • modurile nespecifice de dobândire şi transmitere a drepturilor reale (contractul, testamentul, etc.) pot fi supuse fie legii locului situării bunului, fie altor legi, în funcţie de aspectele de natură reală sau de altă natură decât ce reală. Astfel, aspectele ce ţin de statutul real privind drepturile asupra bunurilor, sunt supuse legii locului situării bunului. Potrivit art.1602 alin.(1) din Codul civil, dobândirea şi stingerea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunului se determină conform legii statului pe al cărui teritoriu se află sau era situat bunul la momentul când a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare ce a servit drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale dacă nu se prevede altfel. Alin.(2) satbileşte că dobândirea şi stingerea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunului care reprezintă obiectul actului juridic se determină conform legii aplicabile actului juridic dacă acordul părţilor nu prevede altfel. Aspectele de altă natură, decât cea reală sunt supuse altor legi, constituind limitări aduse regulii lex rei sitae. în principiu, legea locului situării bunului nu reglementează următoarele aspecte:

A 361 A 362 A 363 A 364 A 365 A

se se se se se se

vedea vedea vedea vedea vedea vedea

art.292 din Codul civil art.323 din Codul civil art.328-330 din Codul civil art.332-333 din Codul civil art.342 din Codul civil art.343 din Codul civil

• capacitatea persoanei de a contracta cu privire la un bun este guvernată de legea personală a persoanelor fizice (lex patriae sau lex domicilii) sau a persoanelor juridice contractante (lex societatis)', • condiţiile de formă ale actelor juridice sunt supuse regulii locus regit actum - art.1609 alin.(1) şi art.1613 din Codul civil; • condiţiile de fond ale contractelor când există lex voluntatis sunt supuse legii stabilite de părţi (art.1610 din codul civil), iar în cazul când nu există lex voluntatis, se aplică legea statului cu care contractul are cele mai strânse legături, cu excepţia cazurilor când obiectul contractului este un bun imobiliar, în care se va aplica legea statului pe al cărui teritoriu se află bunul (art.1611 din Codul civil). în legătură cu dobândirea unui drept real pe cale de prescripţie achizitivă (uzucapiune), poate apărea o problemă de conflict mobil de legi, în cazul în care bunul mobil a fost mutat dintr-un stat în altul în timpul curgerii termenului de uzucapiune. într-o asemenea situaţie, soluţia este dată de dispoziţia art.1602 alin.(3), care prevede că dobândirea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunului prin uzucapiune se determină conform legii statului în care se află acest bun la momentul expirării termenului uzucapiunii. 3.4. Formele de publicitate privind bunurile în cazurile stabilite de lege Regimul de drept internaţional privat al formelor de publicitate privind bunurile este reglementat de art.1608 din Codul civil. Astfel, potrivit alin.(1) orice formă de publicitate referitoare la bunuri este fuvernată de legea aplicabilă la data şi în locul unde se realizează. După cum se observă, această prevedere care are un caracter de dispoziţie generală, nu integrează formele de publicitate privind drepturile reale în domeniul de aplicare a legii locului situării bunului, ci în acela al legii locului unde aceste forme se realizează potrivit regulii locus regit actum. Această soluţie se justifică prin faptul că măsurile de publicitate nu pot fi îndeplinite decât de autoritatea publică investită cu asemenea atribuţii, iar legea aplicabilă nu poate fi alta decât cea a ţării în care funcţionează această autoritate publică. în mod practic legea locului unde se îndeplineşte forma de publicitate coincide cu cea a locului situării bunului cu privire la care se efectuează publicitatea. în conformitate cu alin.(2), formele de publicitate care au ca efect constituirea drepturilor referitoare la bunurile imobile, sunt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află bunurile, chiar dacă temeiul

juridic al dobândirii, transmiterii sau stingerii dreptului real ori al garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea unei alte legi. Din textul menţionat, rezultă că măsura de publicitate imobiliară este supusă legii locului situării imobilului, chiar dacă actul juridic generator, translativ, modificator sau extinctiv al dreptului real sau al garanţiei reale imobiliare este supusă unei alte legi. 3.5. C onţinutul drepturilor reale Prin conţinutul drepturilor reale înţelegem prerogativele pe care titularul unui asemenea drept le are, precum şi modalităţile de exercitare a acestora. în conformitate cu prevederile art. 1601 alin.(1) din Codul civil, conţinutul drepturilor reale se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile. Astfel, rezultă că lex rei sitae guvernează modul de exercitare a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei privind bunurile, precum şi dezmembrămintele dreptului de proprietate - dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie366.

4. EXCEPŢII DE LA APLICAREA REGULII LEX REI SITAE Datorită particularităţilor lor specifice, unele bunuri nu sunt supuse legii locului situării, ci unei alte legi indicată expres de textele legale în materie. Astfel, cele mai importante excepţii de la regula lex rei sitae sunt următoarele: • Mijloacele de transport Potrivit art.1603 alin.(1) din Codul civil, constituirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra mijloacelor de transport sunt guvernate de: - legea pavilionului pe care îl arborează nava sau aeronava; - legea aplicabilă statutului juridic al întreprinderii de transport pentru vehiculile feroviare şi autovehiculele care îi aparţin. Totodată, alin.(2) stabileşte că dispoziţiile alin.(1) se aplică deopotrivă, bunurilor aflate la bord care formează dotarea tehnică şi creanţelor care au ca obiect cheltuielile de asistenţă tehnică a mijloacelor de transport.

366 A se vedea art.395, 424, 428, 443 din Codul civil

242

• Bunurile aflate în curs de transport Regimul juridic al bunurilor mobile aflate în curs de transport (rex in transitu) este prevăzut de art.1605 din Codul civil, care stabileşte că apariţia şi stingerea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale în baza actului juridic cu privire la bunurile mobile aflate în curs de transport se determină conform legii statului de unde aceste bunuri au fost expediate. Aplicarea acestei legi reprezintă soluţia potrivită, deoarece dacă aceste bunuri ar fi supuse legii locului situării, ar însemna că în timpul transportului de la locul de expediţie până la locul de destinaţie ar fi reglementate de legi diferite, având în vedere că transportul poate fi efectuat pe teritoriul mai multor state. Prin aplicarea legii locului de expediţie se soluţionează un eventual conflict mobil de legi în favoarea legii iniţiale. De la regula aplicării legii locului de expediţie a bunului, art.1605 din Codul civil instituie două excepţii, şi anume: - când prin acordul părţilor s-a stabilit altfel; - când bunurile fac parte din categoria celor personale ale pasagerului se aplică legea naţională a posesorului. • Bunurile supuse înregistrării de stat în conformitate cu prevederile art.1604 din Codul civil, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor supuse înregistrării de stat se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu drepturile asupra acestor bunuri sunt înscrise în registrul de stat. • Titlurile de valoare Din punctul de vedere al dreptului conflictual, regimul juridic al acestei categorii de bunuri este reglementat de art.1606 din Codul civil, care face o distincţie între legea aplicabilă emiterii titlurilor de valoare şi legea aplicabilă condiţiilor şi efectelor transmiterii acestora. Astfel, potrivit alin.(1) emiterea titlurilor de valoare este supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.Acest text trebuie coroborat cu cel al art.1596 alin.(1), care prevede că legea naţională a persoanei juridice străine se consideră legea statului pe al cărui teritoriu persoana este constituită. Aşadar, emiterea titlurilor de valoare este supusă legii naţionale a societăţii emitente. în sensul alin.(2), condiţiile şi efectele transmiterii titlurilor de valoare sunt supuse unor legi diferite, în funcţie de felul titlului, şi anume: - titlurile la ordin sunt cârmuite de legea locului de plată; - titlurile la purtător sunt supuse legii locului unde acestea se află {lex rei s/'fae);

- titlurile nominative sunt guvernate de legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente. • Drepturile de proprietate intelectuală Sub aspectul legii aplicabile, art.1607 din Codul civil face distincţie între dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului, dreptului de autor asupra operelor nedivulgate, precum şi reparaţia materială şi morală cu privire la încălcarea dreptului de proprietate intelectuală. Astfel, potrivit alin.(1) dobândirea, conţinutul şi stingerea dreptului de autor asupra unei opere de creaţie sunt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu această operă a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publicului prin expunere, difuzare, publicare, reprezentare sau în orice alt mod. Alin.(2) stabileşte că dreptul de autor asupra unei opere de creaţie care nu a fos adus la cunoştinţă publicului este guvernat de legea naţională a autorului, în sensul art.1587 din Codul civil. Conform alin.(4), obţinerea despăgubirilor materiale sau morale sunt supuse legii statului pe al cărui teritoriu a fost încălcat dreptul de autor sau de proprietate intelectuală, în sensul art 1615 din Codul civil. Potrivit alin.(5) în R.Moldova cetăţenilor străini şi apatrizilor li se acordă regim naţional în ceea ce priveşte drepturile de autor şi drepturile de proprietate intelectuală. • Universalitătile de bunuri Regimul juridic de drept internaţional privat aplicabil bunurilor la care am făcut referire anterior, se referă la bunurile privite în mod individual (ut singuli). Referitor la universalitatea de bunuri, art.298 din Codul civil prevede că universalitatea de fapt este o pluralitate de bunuri corporale omogene considerate ca un tot întreg, iar universalitatea de drept este o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sunt considerate ca un tot întreg. Universalităţile de bunuri cunosc un regim special din perspectiva dreptului internaţional privat. Astfel: - universalităţile de bunuri (mobile sau imobile), aparţinând unei persoane fizice, izvorâte din succesiune, sunt supuse legii aplicabile succesiunii (lex succesionis)367\ - transmiterea universalităţii de bunuri între persoane juridice ca efect al reorganizării acestora, este supusă legii naţionale a persoanei juridice reorganizate368. 367 în acest sens, a se vedea art. 1622 din Codul civil 368 în acest sens, a se vedea art. 1596 din Codul civil

CAPITOLUL IV NORMELE CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA FORMA ACTELOR JURIDICE

1. NOŢIUNI GENERALE j

Forma actulu juridic reprezintă acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a voinţei (consimţământului) cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. Noţiunea de formă a actului juridic are două accepţiuni: lato sensu, desemnează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic civil în vderea valabilităţii sale, probaţiunii şi opozabilităţii faţă de terţi; stricto sensu, desemnează modul de exteriorizare a voinţei părţilor unui act juridic, adică modalitatea de exprimare a consimţământului părţilor. în ceea ce priveşte actele juridice, deosebim următoarele categorii de forme: • Forma exterioară a actului juridic reprezintă modalitatea de exteriorizare, de manifestare a voinţei părţilor care încheie actul juridic.condiţiile de fond se referă la conţinutul actului juridic, iar condiţiile de formă se referă la forma pe care o îmbracă acest conţinut. Forma exterioară a actului poate avea unul din următoarele scopuri: - ad validitatem, condiţionând însăşi existenţa actului juridic; în acest caz forma exterioară este o formă solemnă cerută pentru validitatea actului juridic respectiv369; - ad probationem, servind ca mijloc de probă a actului juridic respectiv; în unele cazuri, deşi legea nu prevede necesitatea îndeplinirii vreunei forme pentru contractul de vânzare-cumpărare, care este un contract consensual, părţile întocmesc un act ca mijloc de probă. • Forma de publicitate este prevăzută în scopul opozabilităţii faţă de terti, cum ar fi înregistrarea actului juriic care are ca obiect bunuri imobile370.

369 De exemplu, forma exterioară este prevăzută ad validitatem în cazul testamentului, art.1458 din Codul civil

• Forma de abilitate este cea prevăzută de lege pentru validitatea unui act încheiat în numele unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu371. • Forma de procedură se referă la desfăşurarea procesului civil şi este guvernată de legea forului372.

2. LEGEA APLICABILĂ FORMEI EXTERIOARE A ACTELOR JURIDICE în dreptul internaţional privat, forma exterioară a actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie actul, exprimată prin formularea locus regit actum373. Justificarea aplicării regulii locus regit actum se întemeiază, în principal, pe consideraţii de ordin practic, constând în faptul că, atunci când este vorba de acte solemne, acestea implică intervenţia unei autorităţi locale care aplică propria ei lege, iar referitor la acte juridice, în prezumţia că legea locală este cel mai bine cunoscută de părţi374. Totodată, regula locus regit actum se justifică prin satisfacerea unei cerinţe de generalitate, în care statul forului poate fi interesat, în sensul aplicării aceleiaşi legi pentru toate actele juridice întocmite pe teritoriul statului respectiv. Locus regit actum îşi găseşte aplicarea în toate sistemele de drept, chiar dacă de multe ori este alternativă sau subsidiară375

370 în acest sens, a se vedea art.214 din Codul civil. Referitor la legea aplicabilă formei de publicitate, a se vedea a ri.1608 din Codul civil 371 în acest sens, a se vedea art.21-22 din Codul civil. Referitor la legea aplicabilă în această materie, a se vedea art.1592 din Codul civil 372 în acest sens, a se vedea art.458 alin.(1) din Codul de procedură civilă 373 La origine, regula locus regit aczum însemna că atât forma, cât şi fondul actului, erau supuse legii locului încheierii actului juridic. începând cu sec.XVI statutarul francez Dumoulin a restrâns domeniul de aplicare a acestei reguli numai la condiţiile de formă ale actului juridic, fondul fiind supus lui tex voluntatis 374 De exemplu, dacă o persoană aflată în străinătate ar trebui să încheie un act juridic în forma prevăzută de legea ei naţională s-ar putea pomeni, uneori, în situaţia de a nu putea încheia actul, deşi acesta ar fi necesar pentru acea persoană, cum ar fi actele autentice care nu se pot face într-o anumită ţară şi de către autorităţile sale competente, decât în forma prevăzută de legea acelei ţări 37J A se vedea Valeriu Babără, Aplicarea principiului locus regit actum în dreptul conflictual al Republicii Moldova privitor la forma actelor juridice, Studia Universitatis Moldaviae, Seria Ştiinte Sociale, nr.3, Chişinău, 2013, p.70-74

2.1. Reglementări generale privind legile aplicabile form ei actului ju rid ic în dreptul internaţional privat al R.Moldova, art.1609 alin.(1) din Codul civil reglementează o normă conflictuală principală şi mai multe norme conflctuale subsidiare în materia formei actelor juridice. în principal, condiţiile de formă ale actului juridic sunt stabilite de legea care guvernează fondul actului juridic. Totodată, se precizează, că actul juridic încheiat în afara R.Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una din următoarele legi: a) este respectată legea locului unde a fost întocmit; b) sunt respectate exigenţele legislaţiei R.Moldova; c) este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a întocmit; d) este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitatea actului juridic. Precizarea care se impune, constă în aceea că dispoziţiile art.1609 alin.(1), cu excepţia prevederii de la lit.c), care este compatibilă numai cu actele juridice unilaterale, la care trimite art. 1613 alin.(1), se aplică atât actelor juridice unilaterale, cât şi celor bilaterale (contractelor), având în vedere că art.1609 alin.(1) face referire la „condiţiile de formă ale actului juridic”, fără să facă o altă precizare. Astfel, dacă legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă (ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus). 2.2. Reglementări speciale privind legile aplicabile în materia form ei contractului Art. 1613 din Codul civil cuprinde reglementări speciale privind legea aplicabilă condiţiilor de formă ale contractelor. Menţionăm, că şi în domeniul formei contractului, există o normă conflictuală principală şi norme conflictuale subsidiare. Astfel, potrivit dispoziţiilor alin.(1), contractul trebuie să corespundă condiţiilor de formă stabilite de legea prevăzută la art.1609 alin.(1). Aşadar, în principal, condiţiile de formă ale contractului sunt guvernate de aceeaşi legea ca şi actele juridice unilaterale, adică cea care cârmuieşte fondul actului. în subsidiar, alin.(2) prevede că contractul este valabil din punctul de vedere al formei în cazul în care:

a) părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în state diferite şi sunt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia dintre aceste state; b) reprezentantul unei părţi a contractului respectă condiţiile de formă potrivit legislaţiei statului pe al cărui teritoriu se află la momentul încheierii contractului.

3. CARACTERUL NORMELOR CONFLICTUALE PRIVIND FORMA ACTULUI JURIDIC 3.1. Caracterul norm elor conflictuale sub aspectul priorităţii de aplicare • Aplicarea, în principal, a legii care cârmuieste fondul în conformitate cu prevederile art.1609 alin.(1) din Codul civil, la care trimite şi art.1613 alin.(1), legea fondului actului se aplică cu prioritate condiţiilor de formă ale actului juridic unilateral, precum şi ale contractului. Din analiza acestor prevederi, rezultă că în dreptul internaţional privat al R.Moldova cu privire la forma actelor juridice, există o normă conflictuală principală şi mai multe norme conflictuale subsidiare. Astfel, prin coroborarea dispoziţiilor art.1609 alin.(1) şi a art.1613 din Codul civil privind forma actelor juridice, constatăm acordarea priorităţii de reglementare legii care cârmuieşte fondul actului, celelalte având caracter subsidiar faţă de aceasta. • Aplicarea. în subsidiar, a legii locului întocmirii actului (locus reait actum) în dreptul conflictual al R.Moldova, regula locus regit actum are un caracter subsidiar faţă de legea care cârmuieşte fondul actului juridic. Aplicarea acestei reguli rezultă din dispoziţia art.1609 alin.(1) lit.a), care stabileşte că actul juridic încheiat în afara teritoriului R.Moldova se consideră valabil din punctul de vedere a formei dacă este respectată legea locului unde a fost întocmit. Acest articol se aplică atât actelor juridice unilaterale, cât şi contractelor, având în vedere că art.1613 alin.(1) prevede că contractul trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de legea prevăzută la art.1609 alin.(1). • Aplicarea. în subsidiar, a legii naţionale sau a legii domiciliului persoanei care l-a întocmit Potrivit art.1609 alin.(1) lit.c) din Codul civil, actul juridic încheiat în străinătate este valabil din punctul de vedere al formei în cazul când

este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care I­ a întocmit. Această prevedere este compatibilă numai cu actele juridice unilaterale. Referitor la contracte, considerăm că aceleaşi legi trebuie considerate aplicabile pentru condiţiile de formă ale contractelor, în situaţia la care se referă art. 1613 alin.(2) lit.a), care dispune că contractul este valabil în cazul în care părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în state diferite şi sunt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia din aceste state. Din coroborarea dispoziţiilor art.1609 alin.(1) lit.c) şi ale art.1613 alin.(2) lit.a), rezultă că legile la care se referă au o aplicabilitate alternativă în materia formei actului juridic. • Aplicarea, în subsidiar, a legii autorităţii care examinează validitatea actului juridic [auctor regit actum) în conformitate cu dispoziţiile art.1609 alin.(1) lit.d) din Codul civil, actul juridic se consideră valabil din punct de vedere al formei şi în cazul în care îndeplineşte condiţiile legii aplicabile potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului, prin aplicarea regulii auctor regit actum. Regula auctor regit actum se aplică, în principiu, în cazul în care validitatea actului juridic este examinată de o autoritate a unui stat în străinătate. în cazul examinării validităţii actului de o autoritate din ţara forului, se aplică regula locus regit actum. 3.2. Caracterul norm elor conflictuale sub aspectul gradului de im perativitate • Caracterul facultativ al normelor conflictuale Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic, prevăzute la art.1609 alin.(1) şi art. 1613 din Codul civil, este diferit în funcţie de modul în care sunt privite. Astfel, normele conflictuale care cârmuiesc forma actului juridic au un caracter facultativ (alternativ), dacă sunt privite prin raportare una la cealaltă. Acest caracter se exprimă prin aceea că părţile (partea) actului juridic pot (poate) face actul în formele prevăzute de oricare dintre legile aplicabile potrivit art.1609 alin.(1) şi 1613 din Codul civil. Aşadar, normele conflictuale la care s-a făcut referire, au un caracter facultativ în cadrul sferei enumerării lor, părţile având posibilitatea de a opta pentru aplicarea oricăreia dintre acestea. • Caracterul imperativ al normelor conflictuale Privite în ansamblu, legile care cârmuiesc forma actului juridic au, în principiu, un caracter imperativ, adică dacă aceste legi sunt privite în

afara sferei enumerării lor, ele au un caracter impertaiv, în sensul că părţile nu pot deroga de la aplicarea dispoziţiilor acestor legi prin aplicarea altei legi care să cârmuiască forma actului juridic, în afara celor enumerate de art.1609 alin.(1) şi art. 1613 din Codul civil. De la această calificare generală a caracterului imperativ al normelor conflictuale privind forma actului juridic există şi anumite excepţii: - potrivit art.458 alin.(3) din Codul de procedură, în materia mijloacelor de probă pentru dovedire unui act juridic şi puterii doveditoare a înscrisului care îl consatată, norma conflictuală desemnată de regula locus regit actum este facultativă cu legea aleasă de către părţi (lex voluntatis): - conform art.458 alin.(5) din Codul de procedură civilă, pentru dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă, regula auctor regit actum are un caracter imperativ.

4. DOMENIUL DE APLICARE A LEGILOR PRIVIND FORMA ACTELOR JURIDICE Legile aplicabile formei actului juridic cârmuiesc, în principiu, următoarele aspecte: • Forma de exteriorizare a actului juridic Legile aplicabile formei actelor juridice vor preciza: - dacă actul juridic trebuie sau nu în formă scisă; - dacă se cere o anumită formă a actului, care este caracterul acesteia (ad validitatem sau ad probationem). • Forma de redactare a actului juridic ( în sensul de instrumentum, adică de înscris) în acest caz, legea aplicabilă va preciza: - dacă înscrisul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de redactare sau dacă trebuie să conţină menţiuni speciale; - care sunt persoanele competente să instrumenteze actul (judecătorul, notarul, funcţionarul de stare civilă, preotul, etc.). • Durata valabilităţii actului juridic (ca înscris), în cazlul când actul respectiv a fost încheiat pentru o durată de timp limitată. • Mijloacele de probă privind un act juridic si forţa probantă a acestuia Cu privire la aceste aspecte ale domeniului legilor aplicabile formei actului juridic, există dispoziţii speciale prevăzute de art.458 alin.(3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora mijloacele de probă pentru

dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată, sunt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat actul juridic sau de legea aleasă de părţi, dacă ele au dreptul să o aleagă. Astfel, pentru aspectele menţionate, textul prevede aplicarea alternativă a regulii locus regit actum sau lex voluntatis, ceea ce constituie o limitare a sferei legilor aplicabile, comparativ cu posibilităţile admise de art.1609 alin.(1) şi 1613 din Codul civil. • Sancţiunile aplicabile actului juridic, în cazul în care acesta a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de formă (de exemplu, nulitatea actului, felurile şi regimul juridic al nulităţii, etc.).

5. EXCEPŢII DE LA COMPETENŢA LEGII LOCULUI ’ ÎNCHEIERII ACTULUI JURIDIC în practică pot apărea unele situaţii, în care legea locului încheierii actului juridic (locus regit actum) nu este competentă în ceea ce priveşte forma exterioară a acestuia. în materia formei exterioare a actului juridic se disting două feluri de excepţii: • Excepţii generale care intervin oricare ar fi competenţa legislativă avută în vedere (formă, drepturi, obligaţii, etc.), acestea fiind următoarele: - Ordinea publică în dreptul internaţional privat poate constitui un obstacol în aplicarea legii locului încheierii actului juridic. Astfel, cetăţenii R.Moldova aflaţi într-o ţară care cunoaşte căsătoria între persoane de acelaşi sex37"6, nu se vor putea căsători valabil din punctul de vedere al legilor R.Moldova în acea ţară, deoarece se opune ordinea publică de drept internaţional privat în sensul art.164 alin.(4) din Codul familiei. - Frauda la lege în dreptul internaţional privat, în situaţia când părţile unui raport juridic, folosind în mod fraudulos un mijloc de drept internaţional privat, au făcut aplicabil acelui raport un alt sistem de drept decât cel normal competent a se aplica. De exemplu, într-un raport juridic de drept intern se întroduce în mod fraudulos un element de extraneitate, care declanşează artificial un conflict de legi, iar prin aplicarea normei conflictuale normal competente pentru ipoteza creată,

376 De exemplu, Olanda, Suedia, Spania, Portugalia, Belgia, Canada, Argentina, etc.

se trimite la un alt sistem de drept decât dreptul intern, care ar fi fost în mod firesc aplicabil acelui raport. - Retrimiterea poate fi aplicată în această materie numai în cazul în care legea locului încheierii actului juridic, la care trimite norma conflictuală, nu ar accepta această competenţă şi ar retrimite la altă lege, cum ar fi legea naţională sau legea care cârmuieşte fondul actului juridic377. • Excepţii speciale care se referă la aspecte mai puţin frecvente, cum ar fi prevederea art.1623 alin.(2) din Codul civil, care stabileşte că întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului, conform oricărei din următoarele legi: a) legea naţională a testatorului; b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea locului unde se află imobilul de constituie obiectul succesiunii testamentare; e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale.

377 în această situaţie, este vorba de sistemele de drept care admit retrimiterea (Germania, Franţa, Anglia, etc.), nefiind cazul R.Moldova, în care retrimiterea nu este admisă în sensul art.1583 din Codul civil

CAPITOLUL V NORMELE CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA CONDIŢIILE DE FOND ALE ACTELOR JURIDICE ÎN GENERAL Şl ALE CONTRACTELOR ÎN SPECIAL

1. NOŢIUNI GENERALE i

Condiţiile de fond ale actului juridic se referă la ansamblul aspectelor de fond privind încheierea actului, efectele, executarea, transmiterea şi stingerea obligaţiilor rezultate din actul juridic respectiv. Condiţiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului (lex actus), iar condiţiile de fond ale contractelor sunt cârmuite de legea contractului (lex contractus). Lex contractus cuprinde totalitatea normelor de drept material ale sistemului de drept ales (lex voluntatis), excluzându-se normele conflictuale ale sistemului de drept în cauză. De regulă, lex actus sau lex contractus este aleasă de părţi prin clauza ellectio juris (alegerea sietmului de drept), fiind desemnată prin lex voluntatis. în cazul în care părţile nu utilizează lex voluntatis, fondul actului unilateral sau al contractului va di guvernat de un sistem de drept determinat prin criterii obiective stabilite de lege.

2. LEGEA APLICABILĂ ACTULUI JURIDIC UNILATERAL Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic unilateral (lex actus), se poate prezenta sub două forme: • ca lex voluntatis, prin alegerea legii aplicabile actului juridic unilateral, de către autorul său; • ca lege determinată prin localizarea actului juridic după criterii obiective.

Potrivit art.1609 alin.(2) din Codul civil, condiţiile de fond ale actului juridic sunt guvernate de legea aleasă de autorul lui (lex voluntatis)378. Pe planul dreptului internaţional privat, lex voluntatis, este expresia principiului autonomiei de voinţă a părţilor, care reglementează în general materia condiţiilor de fond ale actului juridic379. Potrivit acestui principiu, părţile au liberatatea de a preciza conţinutul actului juridic, precum şi determinarea sistemului de drept aplicabil actului lor, ca lex causae. Sub aspectul structurii sale, norma conflictuală care trimite la lex voluntatis are ca punct de legătură voinţa părţii, iar conţinutul său îl formează condiţiile de fond ale actului juridic. Exprimarea voinţei părţilor cu privire la alegerea legii aplicabile are, totodată, ca scop evitatea unui eventual conflict de legi, soluţionându-l anticipat. Lex voluntatis reprezintă un principiu aplicabil în majoritatea sistemelor naţionale de drept, contribuind la uniformitatea soluţiei conflictuale în materia actelor juridice380.

2.2. Determinarea legii aplicabile actului ju rid ic după criterii obiective în situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă actului juridic potrivit principiului lex voluntatis, organul de jurisdicţie (instanţa de judecată, de arbitraj, etc.) procedează la localizarea actului juridic după criterii obiective, situându-l în cadrul unui sistem de drept. Astfel, localizarea obiectivă a actului juridic are un caracter subsidiar faţă de aplicarea legii voinţei părţilor (lex voluntatis). Reglementarea prevăzută de art.1609 alin.(2) din Codul civil care stabileşte, că condiţiile de fond ale actului juridic sunt guvernate de legea aleasă de autorul lui sau de legea statului cu care actul juridic are cele mai strânse legături, sau de legea locului unde actul juridic unulateral este întocmit, trebuie interpretată în sensul că numai în lipsa 378 Testamentul, ca act juridic unilateral, este supus legii succesorale (lex succesionis), în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi efectele sale (art.1622). Testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale, altei legi decât cea stabilită de art.1622, fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ale acesteia, în sensul art.1623 379 în acest sens, a se vedea art.196 din Codul civil 380 A se vedea, Nicoleta Diaconu, Drept International Privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.228

legii alese de autorul actului juridic poate fi aplicată legea statului cu care actul juridic prezintă cele mai strânse legături, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit. Din analiza textului menţionat, rezultă existenţa unui criteriu principal de localizare a actului juridic - legăturile cele mai stânse între actul juridic şi un sistem de drept, şi a unui criteriu subsidiar - locul întocmirii actului juridic. Precizarea care se impune, constă în aceea că aplicarea acestor două legi, în lipsa lui lex voluntatis, nu este alternativă, ci subsecventă, deoarece legea locului întocmirii actului juridic se aplică în subsidiar, doar în cazul când nu poate fi identificată legea statului cu care actul juridic are cele mai strânse legături.

2.3. Legea aplicabilă actelor ju rid ice accesorii Potrivit art.1609 alin.(3) din Codul civil, actul juridic accesoriu este guvernat de legea statului care guvernează fondul actului juridic principal dacă acordul părţilor nu prevede altfel. Aşadar, rezultă că actul juridic accesoriu este supus legii alese de autorul său, iar în subsidiar, legii care guvernează fondul actului juridic principal.

3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR în dreptul internaţional privat se face distincţie între condiţiile de fond şi de formă ale contractului, fiecare dintre aceste aspecte fiind supuse unor legi diferite. Legea competentă pentru a reglementa condiţiile de fond şi efectele contractelor poartă denumirea de lex contractus, pe când condiţiile de formă sunt guvernate de locus regit actum. Lex contractus se poate prezenta sub două forme: • lex voluntatis, adică legea aleasă de părţi în temeiul autonomiei de voinţă; • legea determinată prin localizarea obiectivă a contractului, pe baza normelor juridice ale forului, în lipsa lui lex voluntatis.

• Temeiul juridic al principiului /ex voluntatis Aşa cum am arătat deja, în materia dreptului internaţional privat /ex voluntatis este expresia principiului autonomiei de voinţă a părţilor (sau principiul libertăţii contractuale)381, care guvernează condiţiile de fond ale actului juridic în general. Lex voluntatis se aplică atât actelor juridice unuilaterale, cât bilaterale (contractelor). în ceea ce priveşte contractele, dreptul internaţional privat al R.Moldova reglementează principiul lex voluntatis în art.1610 în art.1610 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia contractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi. Principiul lex voluntatis este consacrat şi în unele convenţii internaţionale la care R.Moldova este parte382. Posibilitatea părţilor de a desemna, prin voinţa lor, legea aplicabilă actului juridic îşi are temeiul juridic în dispoziţiile legii R.Moldova în calitate de lex fori, şi anume norma conflictuală prevăzută de art.1609 alin.(2) din Codul civil - pentru actele jurifice unilaterale, şi ce prevăzută de art.1610 - pentru contracte, care permit ca voinţa părţilor să constituie punctul de legătură în materia condiţiilor de fond ale actelor juridice în general şi ale contractelor în special. Legea forului indică, implicit, şi limitele în cadrul cărora voinţa părţilor se poate manifesta în mod valabil în determinarea unei legi care ar urma să cârmuiască condiţiile de fond ale ale actului juridic. Astfel, voinţa părţilor nu poate produce efecte juridice prin ea însăşi, independent sau împotriva sistemului de drept care îi este aplicabil. Voinţa părţilor nu are o valoare juridică proprie originară, ci numai o valoare derivată, adică orice efect juridic acordat voinţei părţilor are o valoare numai în temeiul legii383. Obiectul voinţei părţilor îl constituie însăşi legea aplicabilă, adică sistemul de drept al unui stat, din care rezultă următoarele consecinţe: Pe de o parte, prin acordul lor părţile nu pot trimite decât la un sistem de drept naţional, pentru a fi aplicabil contractului lor cu titlu de 381 A se vedea art.666-667 din Codul civil 382 De exemplu, Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional (Geneva,1961), ratificată de R.Moldova la 26.09.1997 (Monitorul Oficial nr.67-68, 1997), prevede în art.VII, întitulat „Legea aplicabilă” că „părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului litigiului”. Acest principiu este consacrat şi în dreptul Uniunii Europene Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale „Roma I” , care prevede în art.3 că contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi 383 Tudor R.Popescu, op.cit., p.188

lex voluntatis. în cazul în care părţile se referă la o anumită lege dintrun sistem de drept sau la uzanţele comerciale internaţionale, acestea nu constituie lex causae (sub forma lex voluntatis), ci reprezintă un mijloc de precizare a conţinutului contractului (recepţiunea contractuală a legii străine)384.în acest sens,art.1610 alin.(6) prevede că dacă în contract sunt utilizaţi termeni comerciali acceptaţi în circuitul internaţional, se consideră, în lipsa altor indicaţii în contract, că părţile au stabilit utilizarea în privinţa lor a cutumelor şi uzanţelor circuitului de afaceri corespunzătoare termenilor comerciali respectivi. Pe de altă parte, având în vedere că obiectul voinţei părţilor îl constituie legea aplicabilă contractului, instanţa de judecată sau arbitrală trebuie să respecte alegerea părţilor, dacă desigur, nu există motive legale de a o cenzura (ordinea publică de drept internaţional privat sau frauda la lege). în cazul în care legea forului stabileşte şi criterii obiective de localizare a contractului, acestea nu vor opera decâr în cazul în care nu există lex voluntatis. • întinderea voinţei părţilor Potrivit alr.1610 alin.(2) din Codul civil, părţile contractante pot stabili legea aplicabilă atât întregului contract, cât şi unor anumite părţi ale acestuia. Din această prevedere rezultă posibilitatea ca părţile să supună condiţiile de fond ale contractului unor legi din sisteme de drept diferite. Cu alte cuvinte, părţile pot alege orice lege, chiar o lege care nu are nici o legătură cu contractul, de exemplu legea unui stat terţ. Deşi soluţia supunerii condiţiilor de fond ale contractului unor legi diferite este legală, se consideră385 că aceasta trebuie pe cât posibil evitată, deoarece contractul formează o unitate economică şi juridică care urmează a fi guvernat de o singură lege, iar aplicarea unor legi diferite ar conduce la separarea juridică a contractului, cu posibile consecinţe grave pentru părţi. • Modalităţile de exprimare a voinţei părţilor Art. 1610 alin.(3) din Codul civil prevede că determinarea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte din conţinutul contractului ori din alte împrejurări. Din cuprinsul acestei prevederi, rezultă că părţile au la îndemână două modalităţi de alegere a legii aplicabile contractului, şi anume: 384 în acest context, apreciem că părţile contractante se pot referi la legea unei ţări în două moduri: a) legea străină luată în considerare cu titlu de lex causae; b) legea străină ca mijloc de precizare a conţinutului contractului (recepţiune contractuală a legii străine. Referitor la aceste probleme, a se vedea Valeriu Babără, Aspecte ale principiului lex voluntatisin desemnarea legii aplicabile contractelor, Revista Naţională de Drept, nr.1, 2008, p.29-32 385 A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.229

a) Alegerea expresă presupune că părţile fie desemnează legea aplicabilă printr-o clauză contractuală inclusă în contractul principal, fie prin încheierea unui contract separat, având ca obiect determinarea acestei legi. b) Alegerea tacită presupune că desemnarea legii aplicabile rezultă fie din cuprinsul contractului, fie din alte circumstanţe. Din textul alin.(3), deducem că instanţa de judecată sau arbitrală poate aprecia voinţa tacită a părţilor după elemente subiective, ce ţine de atitudinea părţilor, sau obiective, ce ţine de natura contractului, cu o singură condiţie: ca din acestea să rezulte în mod sigur voinţa părţilor de a desemna un anumit sistem de drept aplicabil contractului lor, cu titlu de lex causae. • Momentul exprimării voinţei părţilor Potrivit art.1610 alin.(4) din Codul ciivl, legea aplicabilă poate fi determinată de părţile contractante în orice moment, atât la încheierea lui, cât şi în orice moment ulterior. Totodată, alin.(5) stabileşte că determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile are efect retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobândite de terţi în legătură cu acest contract. în ceea ce priveşte momentul determinării legii aplicabile, se impune precizarea că, de regulă, părţile aleg sistemul de drept aplicabil anterior apariţiei unui litigiu în legătură cu contractul în cauză. Bineânţeles, că alegerea legii aplicabile poate fi făcută şi ulterior apariţiei litigiului, inclusiv în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj, dar numai până la începerea dezbaterilor pe fond. • Modificarea alegerii legii aplicabile în sensul art.1610 alin.(4) din Codul civil, părţile contractului sunt în drept să convină oricând asupra modificării legii aplicabile. Cu alte cuvinte, părţile au posibilitatea de a modifica legea aleasă de către ele pentru a guverna contractul dintre acestea. Totodată, considerăm că modificarea legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului, are efect retroactiv, în sensul alin.(5), adică operează de la data încheierii contractului, însă efectul retroactiv al modificării este limitat, având în vedere că modificarea nu poate să infirme validitatea formei contractului şi nu poate să aducă atingere drepturilor dobândite de către terţi în legătură cu contractul respectiv. în cazul apariţiei unui litigiu în legătură cu contractul, credem că alegerea expresă făcută de părţi înainte de prima zi de înfăţişare sau ulterior. în cursul dezbaterilor aceasta nu mai poate fi modificată,

deoarece acest lucru ar echivala cu schimbarea temeiului juridic al acţiunii.

3.2.Determinarea legii aplicabile contractului după criterii obiective în situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă contractului ca lex voluntatis, sarcina de a proceda la localizarea obiectivă a contractului în sfera unui anumit sistem de drept pentru determinarea legii aplicabile contractului îi revine organului de jurisdicţie (instanţa de judecată sau de arbitraj). Prin localizarea obiectivă a contractului se înţelege determinarea legii aplicabile contractului în calitate de lex contractus, cu ajutorul unor criterii prin care se stabileşte legătura dintre contract şi legea aplicabilă acestuia. Aşadar, rezultă că în raport cu lex voluntatis, localizarea obiectivă a contractului are un caracter subsidiar. Potrivit art. 1611 alin.(1) din Codul civil, în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături. Astfel, această reglementare stabileşte drept criteriu de localizare a contractelor - existenţa legăturilor cele mai strânse între contract şi un sistem de drept386. în continuare, prevederea menţionată califică noţiunea de ^legăturile cele mai strânse”, stabilind că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei, la momentul încheierii contractului, îşi are domiciliul, reşedinţa sau este înregistrat în calitate de persoană juridică.

386 Pe planul dreptului internaţional privat, în ceea ce priveşte determinarea legii contractului în cazul în care părţile nu şi-au exprimat coinţa cu privire la această lege, s-au conturat două soluţii. Potrivit primei soluţii, în lipsa unei alegeri din partea contractanţilor, se consideră că se aplică legea statului cu care contractul are legăturile cele mai strânse (soluţie consacrată în dreptul conflictual al R.Moldova). Potrivit altei soluţii, se consideră că, în lipsa lui lex voluntatis, contractul este supus, în principal, legii locului încheierii şi, în subsidiar, legii locului executării. De exemplu, în Turcia Legea cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil internaţional, în art.24 prevede că în lipsa lui lex voluntatis, contractul este supus legii locului încheierii sau executării. în dreptul conflictual al R.Moldova legea locului încheierii actului se aplică numai pentru localizarea obiectivă a actelor juridice unilaterale. Astfel, potrivit art. 1609 alin.(2) din Codul civil, condiţiile de fond ale actului juridic sunt guvernate de legea aleasă de autorul lui sau de legea statului cu care actul juridic are cele mai strânse legături sau de legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit. Precizarea care se impune, constă în faptul că în privinţa actelor juridice unilaterale este utilizat un criteriu principal de localizare obiectivă - legăturile cele mai strânse şi unul subsidiarlegea locului întocmirii actului

în ceea ce priveşte textul de lege menţionat, considerăm că formularea corectă ar fi „debitorul prestaţiei caracteristice” şi nu „debitorul prestaţiei”, prin prestaţie caracteristică înţelegându-se prestaţia pentru care este datorată plata (de exemplu, preţul la contractul de vânzare-cumpărare)387. Art. 1611 alin(2) din Codul civil stabileşte câteva derogări de la alin.(1), adică consacră unele excepţii de la aplicarea legii statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături. Aceste excepţii se referă la următoarele categorii de contracte: a) contractul al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractul de administarare fiduciară a bunului,- se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se află bunul; b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de antrepriză pentru efectuarea lucrărilor de proiectare şi cercetare, se aplică legea statului în care se creează rezultatele prevăzute în contract; c) contractului de societate civilă se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară această activitate; d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul. Prin adoptarea criteriului celei mai strânse legături între contract şi un sistem de drept, legiuitorul a aplicat în cadrul dreptului internaţional privat al R.Moldova teoria legii proprii (the proper law) a unui raport juridic, şi anume „legea proprie contractului” (the proper law of the contract) din sistemul anglo-saxon. Conform acestei teorii, legea aolicabilă raporturilor juridice nu trebuie determinată după criterii fixe, prestabilite de legiuitor (de exemplu, locul încheierii sau locul executării contractului), ci această lege urmează a fi stabilită, pentru fiecare raport juridic în parte, de către instanţa de judecată, în funcţie de totalitatea împrejurărilor de drept şi de fapt, precum şi de particularităţile raportului juridic respectiv388. 387 A se vedea Aurel Băieşu, Contractele comerciale internaţionale, CEP USM, Chişinău, 2007, p.70. în acest sens, este şi Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Consiluilui privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale „Roma I", care prevede în art.4 că contractul este reglementat de legea ţăriiîn care îşi are reşedinţa obişnuită partea contractantă care efectuează prestaţia caracteristică 388 Menţionăm, că în concepţia sistemului common law, „the proper law o f contract' acoperă atât principiul autonomiei de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile contractului (lex voluntatis), cât şi, în lipsa unei asemenea alegeri, posibilitatea judecătorului de a localiza contractul după criterii obiective în funcţie de circumstanţe. Astfel, pentru determinarea legii contractului, judecătorul raţionează, imaginându-şi cum ar fi procedat la momentul încheierii contractului o persoană rezonabilă, iar printre circumstanţele pe care le poate lua în considerare pentru a determina legea contractului se află clauzele şi natura contractului, sensul cuvintelor utilizate în contract, instanţa aleasă de către părţi pentru soluţionarea unui eventual litigiu care poate apărea

Legea contractului, sub ambele forme de exprimare, fie lex voluntatis, fie localizarea obiectivă, reglementează condiţiile fe fond şi efectele contractului. Potrivit art.1612 din Codul civil, legea aplicabilă contractului cuprinde în special: a) interpretarea contractului; b) drepturile şi obligaţiile părţilor; c) executarea contractului; d) consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului; e) încetarea contractului; f) consecinţele nulităţii sau nevalidităţii contractului; g) cesiunea creanţelor şi preluarea datoriei în legătură cu contractul. • încheierea contractului Legea contractului stabileşte, în principiu, condiţiile de fond necesare pentru încheierea valabilă a acestuia. Astfel, condiţiile de fond din dreptul internaţional privat, sunt aceleaşi ca şi în dreptul intern, şi anume: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. Capacitatea de a contracta este cârmuită de legea naţională a persoanei (persoana fizică - art.1587 din Codul civil, persoana juridică - art.1596 din Codul civil. Celelalte condiţii de fond, consimţământul, obiectul şi cauza, sunt supuse legii contractului (lex contractus). Dacă determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă pentru stabilirea legii contractului, această determinare se face potrivit legii forului, deoarece este o problemă de calificare. • Interpretarea contractului Regulile de interpretare a contractului sunt cârmuite de lex contractus. Menţionăm, că părţile au posibilitatea să definească în cuprinsul contractului termenii conveniţi şi interpretarea acestora. într-o asemenea situaţie, interpretarea se face după împrejurări (de exemplu, uzanţele în materie, interpretarea dată de Incotrems, etc.).

în legătură cu contractul, referirea la o anumită lege, împrejurări din care s-ar putea deduce o intenţie comună a părţilor, etc. în toate cazurile interpretarea se face pentru a găsi o lege cât mai conformă cu realizarea contractului, o interpretare în favoarea contractului potrivit regulii ut magis valeat quam pereat. în cazul în care intenţia părţilor cu privire la legea aplicabilă nu rezultă din contract şi nici nu poate fi dedusă din împrejurări, contractul este supus legii cu care are cea mai strânsă şi efectivă legătură

• Efectele contractului Legea contractului reglementează efectele acestuia, adică drepturile şi obligaţiile părţilor. Sub incidenţa lui lex contractus intră şi efectele specifice ale contractelor sinalagmatice: - consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului; - rezoluţiunea şi rezilierea contractului; - nulitatea contractului; - stingerea obligaţiilor contractuale; - răspunderea contractuală. • Executarea contractului Aspectele ce ţin de executarea contractului sunt guvernate de lex contractus. în materie de executare, legea contractului reglementează în special: modalităţile de executare, regimul juridic al plăţii, caluzele de impreviziune (hardship). în ceea ce priveşte problemele de procedură legate de executarea silită, acestea sunt supuse legii forului. • Moneda de plată Potrivit art.1620 alin.(1) din Codul civil, moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o, iar în conformitate cu alin.(2) din acelaşi text, efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt stabilite de legea aplicabilă datoriei. Din aceste prevederi, rezultă că legea monedei (lex monetae) nu este întotdeauna legea contractului, ci legea care guvernează datoria, care poate fi legea contractului (lex contractus), legea delictului (lex delicti) , legea faptului ilicit generator de obligaţii, în funcţie de situaţie. Conform art.1620 ali.(3), legea statului pe al cărui teritoriu trebuie efectuată plata stabileşte în ce monedă va fi efectuată plata dacă părţile contractante nu au convenit altfel. Din această reglementare rezultă că, în principiu, legea statului locului de plată (lex loci solutionis) determină în ce monedă trebuie să se facă plata, însă, ca excepţie, facă plata rezultă din contract, părţile pot stabili prin lex voluntatis ca plata să se facă într-o altă monedă. în cazurile în care plata izvorăşte din alte raporturi juridice, aceasta trebuie să fie efectuată în mod imperativ în moneda determinată de legea statului locului de plată (lex loci solutionis).

• Transmiterea, transformarea si stingerea obligaţiilor contractuale a) Cesiunea de creanţă Această operaţiune juridică, privită ca mod de transmitere a obligaţiilor, reprezintă un contract prin care una din părţi, cedentul, transmite unei alte părţi, cesionarul, creanţa pe care o are asupra debitorului cedat389. Legea aplicabilă cesiunii de creanţă este prevăzută de art.1619 alin.(1) din Codul civil, care stabileşte: „Cesiunea de creanţă este guvernată de legea creanţei cedate dacă părţile nu au convenit altfel. Alegerea unei alte legi, prin acordul cedentului şi cesionarului, nu este opozabilă debitorului decât cu consimţământul lui. Obligaţiile dintre cedent şi cesionar sunt guvernate de legea aplicabilă raportului juridic în a cărui bază a fost produsă cesiunea”. Din interpretarea acestei prevederi, rezultă următoarele: - Cesiunea de cranţă este supusă legii alese de către părţi (cedent şi cesionar) prin acordul de voinţă (lex voluntatis), însă o astfel de alegere cu privire la o altă lege decât cea a creanţei cedate, nu va fi opozabilă debitorului cedat decât dacă acesta îşi va manifesta consimţământul în acest sens. - în situaţia în care părţile (cedentul şi cesionarul) nu au ales legea aplicabilă, aceasta este supusă legii creanţei cedate. Legea creanţei cedate va guverna raportul juridic iniţial dintre creditorul cedent şi debitorul cedat. Soluţia conflictuală de a supune raportul juridic dintre cedent şi cesionar (cesiunea de creanţă) legii care guvernează raportul dintre cedent şi debitorul cedat se justifică, atât faţă de părţile la cesiune, cât şi faţă de debitorul cedat. Astfel, faţă de părţile la cesiune soluţia constituie o expresie a principiului conform căruia „nimeni nu poate transmite altuia mai'multe drepturi decât are el însuşi” (nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet). în raport cu debitorul cedat, soluţia se justifică deoarece obligaţiile pe care el le-a asumat în temeiul legii care guvernează relaţia sa cu cedentul nu pot fi afectate de contractul dintre cedent şi cesionar, care este pentru el un res inter alios. Astfel, soluţia conflictuală adoptată este o măsură necesară de protecţie pentru debitorul cedat390. b) Subrogarea Subrogarea este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţa, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului. 389 A se vedea art.556 din Codul civil 390 A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru

Potrivit art. 1619 alin.(2) din Codul civil, subrogarea convenţională este guvernată de legea raportului obligaţional al cărui creditor este substituit dacă acordul părţilor nu prevede altfel. Subrogarea convenţională poate fi de două feluri: - subrogarea consimţită de creditor, în cazul când contractul se încheie între plătitor şi creditor; - subrogarea consimţită de debitor, în cazul când contractul se încheie între plătitor şi debitor. Având în vedere că subrogarea convenţională este un contract, aceasta este supusă legii contractului între plătitor şi creditor/debitor (lex voluntatis). în situaţia în care părţile nu au utilizat lex voluntatis, subrogarea convenţională va fi guvernată de legea obligaţiei al cărei creditor este înlocuit sau, altfel spus, de legea raportului juridic iniţial dintre creditor şi debitor. Ca şi în cazul cesiunii de creanţă, raportul juridic iniţial poate avea ca izvor fie contractul, fie fapta juridică ilicită. Astfel, legea aplicabilă este cea a contractului sau a faptei juridice ilicite. c) Delegaţia şi novaţia Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raprt juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie391. Delegaţia şi novaţia ca mijloace de transformare a obligaţiilor, potrivit art.1619 alin.(3) din Codul civil sunt guvernate de legea aplicabilă raportului obligaţional care formează obiectul. Astfel, legea aplicabilă delegaţiei este legea care duvernează raportul juridic iniţial dintre debitorul delegant şi creditorul delegatar, aceasta fiind legea obligaţiei la care se referă delegaţia, adică a obligaţiei care formează obiectul delegaţiei,în sensul exprimat în textul art.1619 alin.(3). Raportul juridic obligaţional dintre delegant şi delegatar poate izvorî din contract, delict, fapt ilicit, astfel încât legea aplicabilă delegaţiei poate fi legea contractului (eventual lex voluntatis), a delictului sau a faptului ilicit. Legea aplicabilă novaţiei este legea care guvernează obligaţia iniţială (care constituie obiectul novaţiei). Având în vedere că novaţia este, în esenţă, un contract, înseamnă că legea aplicabilă este legea 391 A se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura AII Beck, Bucureşti, 1998, p.349

care guvernează contractul (lex contractus), aceasta fiind lex voluntatis sau legea determinată în urma aplicării criteriilor de localizare obiectivă. d) Compensarea Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei creanţe opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile3^2. Potrivit art.1619 alin.(4) din Codul civil, compensarea este guvernată de legea aplicabilă creanţei prin care se cere stingerea prin compensare. • Prescripţia extinctivă Potrivit art.1624 din Codul civil, prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv. Din această reglementare, se poate deduce cî în dreptul R.Moldova prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune este calificat ca o problemă de fond, fiind supusă legii care guvernează fondul raportului juridic (dreptul) supus prescripţiei. Legea care se aplică dreptului subiectiv poate fi legea contractului (lex voluntatis sau localizarea obiectivă), legea faptei licite sau ilicite, etc. în materie contractuală, prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune, născut dintr-un contract, va fi guvernată de legea aplicabilă fondului contractului.

332 A se vedea art.651 din Codul civil

CAPITOLUL VI NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND FAPTELE JURIDICE

1. NOŢIUNI GENERALE 1 Faptele juridice sunt evenimentele şi faptele voluntare ale persoanelor fizice şi juridice care produc efecte juridice, adică creeză, modifică, transmit sau sting raporturi juridice. Faptul juridic trebuie privit în două sensuri: • în sens restâns (stricto sensu), faptul juridic desemnează evenimentele materiale care au loc independent de voinţa omului, producând efecte juridice. Astfel, naşterea şi decesul persoanei fizice sunt fapte juridice care se produc independent de voinţa acesteia, constituind începutul şi sfârşitul calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii, faptele naturale - forţa majoră sau termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru stingerea dreptului material la acţiune în justiţie393, precum şi faptele voluntare ale persoanelor fizice şi juridice, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care potrivit legii generează asemenea efecte. Faptele voluntare pot fi grupate în două categorii: - faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză); - faptele juridice ilicite (delictele civile, adică faptele cauzatoare de prejudiciu). • în sens larg (lato sensu), faptul juridic desemnează atât faptul juridic în sens restrâns, cât şi actul juridic. Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă întreprinsă cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a crea, modifica sau stinge un raport juridic concret. Astfel, rezultă că elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele: - prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil (persoană fizică sau persoană juridică); - manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice; această măsură definitorie diferenţiază actul juridic de faptul juridic (săvârşit fără intenţia de a produce efecte, efecte ce se produc, însă, în puterea legii); 393 A se vedea art.606 şi 267 din Codul civil

efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a crea, modifica sau stinge un raport juridic concret394.

2. LEGEA APLICABILĂ FAPTELOR JURIDICE LICITE Din categoria faptelor juridice cunoscute dreptului R.Moldova, menţionăm următoarele: a) gestiunea de afaceri; b) îmbogăţirea fără justă cauză395. Raporturile de obligaţii iau naştere pe temeiul acestor fapte juridice, adică ele sunt izvorâte din obligaţii. Faptele juridice licite sunt supuse legii locului unde acestea intervin. într-un sens larg, legea locului delictului (lex toci delicti commissi) presupune că faptele juridice, atât cele licite cât şi cele ilicite, sunt supuse legii locului unde se produc. 2.1. Gestiunea de afaceri Prin gestiune de afaceri se înţelege un fapt juridic licit, presupunând o manifestare pozitivă (acţiune sau activitate), executată din proprie iniţiativă de o persoană numită gerant, în folosul altei persoane, numită gerat şi a cărei săvârşire generează anumite obligaţii civile între cei dou subiecţi de drept396. Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, gestiunea de afaceri este reglementată de art.1614 alin.(1) din Codul civil, care 394 Termenul de act juridic, sau pur şi simplu act, este utilizat în două sensuri, de fiecare dată rezultând, din context, semnificaţia atribuită. într-un prim sens, se desemnează tocmai manifestarea de vionţă în a produce efecte juridice (adică în sensul utilizat la definirea actului juridic. Pentru acest sens, se foloseşte şi formula negotium ju ris sau negotium (cu semnificaţia de operaţiune juridică). în al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator de voinţă, adică suportul material care consemnează ori redă manifestarea de voinţă exprimată pentru a servi ca mijloc de probă într-un eventual litigiu. Pentru acest sens, se foloseşte şi formula instrumentum probationis sau termenul instrumentum 395 în dreptul Uniunii Europene, preocupările de uniformizare a normelor conflictuale în această materie s-au concretizat prin Regulamentul (CE) nr.864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma III). Regulile speciale cuprinse în Regulament privesc faptele juridice ilicite, precum şi îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri şi culpa in contrahendo. în sensul Regulamentului, culpa in contrahendo, reprezintă o noţiune autonomă, care include nerespectarea obligaţiei de informare şi întreruperea negocierilor contractuale. Obligaţiile necontractuale care decurg din înţelegerile la care se ajung înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv semnat sau nu, vor fi reglementate, conform art.12 alin.(1) din Regulament, de legea aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fost aplicabilă dacă acesta ar fi fost încheiat. De asemenea, dispoziţiile Regulamentului se aplică şi obligaţiilor necontractuale care pot surveni în viitor 396 In dreptul intern al R.Moldova, reglementările privind gestiunea de afaceri sunt cuprinse în art.1378-1388 din Codul civil

stabileşte că gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde gerantul îndeplineşte actele de gestiune. Astfel, conform acestei prevederi gestiunea de afaceri este cârmuită de legea locului unde persoana care îndeplineşte actele curente de gestiune exercită această activitate (lex loci). în practica soluţionării conflictelor de legi în această materie, pot apărea dificultăţi în determinarea acestui loc, în situaţia când faptele care formează obiectul gestiunii intervin în mai multe ţări sau în cazul în care faptele sunt săvârşite într-o ţară, iar rezultatul gestiunii se produce în altă ţară. în aceste situaţii, soluţia potrivită este aplicarea legii locului unde se localizează interesele gerate, adică legea locului gestiunii, deoarece sunt mai caracteristice obligaţiile geratului, decât cele ale gerantului397. Având în vedere aspectele menţionate, considerăm că în cazul când actele de gestiune se execută în R.Moldova, cum ar fi plata de către gerant a unui impozit al geratului din străinătate, se va aplica legea R.Moldova (în acest caz, locul efectuării gestiunii coincide cu localizarea gerantului), iar dacă gerantul din R.Moldova plăteşte, în Italia, impozitul datorat de un gerat din Spania, se va aplica legea italiană (care nu coincide cu localizarea nici uneia din părţi). în ceea ce priveşte domeniul de aplicare, legea locului gestiunii reglementează, în principal, următoarele aspecte: • Condiţiile de existenţă ale gestiunii de afaceri, adică ale faptului generator de obligaţii • Efectele gestiuni, adică obligaţiile gerantului şi geratului • Regimul juridic al obligaţiilor născute din gestiunea de afaceri, adică executarea, transmiterea şi stingerea acestora • Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune. • Proba faptelor gestiunii398 Referitor la capacitatea părţilor, aceasta nu este supusă legii gestiunii, ci legii personale a fiecărei părţi (a gerantului şi a geratului). în cazul în care obiectul gestiunii de afaceri este un act juridic, acesta este reglementat de legea care cârmuieşte actul juridic respectiv (de exemplu, angajarea de către gerant a unui avocat în vederea promovării unei acţiuni prin care geratul a evitat un prejudiciu), 397 în doctrină, referitor la legea aplicabilă gestiunii de afaceri, au fost propuse mai multe soluţii, dintre care menţionăm următoarele: - aplicarea legii naţionale sau legii domiciliului comune părţilor sau legea debitorului; - aplicarea legii situaţiei bunului; - aplicarea legii unde se execută, dacă gestiunea se referă la bunuri sau patrimoniu şi constă într-o muncă prestată ori cheltuieli făcute în interesul geratului; - aplicarea legii ţării unde părţile îşi au domiciliul sau reşedinţa. Totuşi, soluţia consacrată în această materie, este legea locului gestiunii. A se vedea lon.P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.456 398 în acest sens, a se vedea art.458 alin.(4) din Codul de procedură civilă

adică va fi supus legii contractului, având în vedere că gestiunea este un fapt juridic care nu trebuie confundat cu actul juridic efectuat în realizarea gestiunii. 2.2. îm bogăţirea fără justă cauză îmbogăţirea fără justă cauză este regula potrivit căreia persoana care realizează o îmbogăţire, constând în sporirea activului sau micşorarea pasivului său, în dauna altei persoane care suferă o diminuare corespunzătoare, în lipsa unui temei juridic care să le justifice, este obligată să restituie celui astfel prejudiciat valoarea diminuării399. Pe planul dreptului internaţional privat, îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art.1614 aii.(2) din Codul ciivl, potrivit căruia obligaţiile din îmbogaţirea fără justă cauză sunt supuse legii locului unde s-au produs. Pentru îmbogăţirea fără justă cauză, când aceasta ridică probleme conflictuale (îmbogăţirea şi sărăcirea nu se află în aceeaşi ţară), legea aplicabilă este cea a locului îmbogăţirii. Aplicarea acestei legi se justifică pe următoarele argumente: - fundamentul acţiunii în restituire este îmbogăţirea, restituirea făcându-se din cauza îmbogăţirii şi în limitele acesteia; - îmbogăţirea este un fapt pozitiv, deci mai uşor de localizat într-o anumită ţară, decât sărăcirea, element negativ, mai dificil de probat şi de localizat. Legea locului îmbogăţirii este locul unde s-a realizat mărirea patrimoniului, indiferent de locul unde s-a produs diminuarea acestuia. Astfel, de exemplu dacă un părinte din R.Moldova reţine pensia de întreţinere datorată unui copil din străinătate, îmbogăţirea fără justă cauză este supusă legii R.Moldova, iar dacă o persoană din R.Moldova prestează o muncă în străinătate, pentru o persoană străină, fără ca între ele să existe un raport contractual, raportul juridic care a generat sporirea patrimoniului persoanei străine este cârmuit de legea străină. Referitor la domeniul de aplicare al legii locului unde s-a produs îmbogăţirea (mărirea patrimoniului), aceasta reglementează următoarele aspecte: • Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire • Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

399 în dreptul intern al R.Moldova, reglementările privind îmbogăţirea fără justă cauză sunt cuprinse în art.1389-1397 din Codul civil

• Aspectele privind executarea, transmiterea şi stingerea obligaţiei de restituire • Prescripţia dreptului la acţiunea în restituire • Proba îmbogăţirii400

3. LEGEA APLICABILĂ FAPTELOR JURIDICE ILICITE Pe planul dreptului internaţional privat, pentru reglemenarea faptelor juridice ilicite, au fost propuse mai multe sisteme. în funcţie de soluţia reţinută, se poate aplica legea locului săvârşirii delictului, legea forului sai legea proprie delictului401. Soluţia legii locului săvârşirii delictului (lex toci delicti commissi) este tradiţională în teoria şi practica dreptului internaţional privat. Această regulă permite ca faptul ilicit şi obligaţia la care dă naştere să fie supusă aceleiaşi legi402. Sistemul legii forului (lex forî) prevede că normele care reglementează răspunderea civilă delictuală au caracter de ordine publică, normele străine fiind inaplicabile, litigiul se poate soluţiona după legea forului403. Teoria legii proprii delictului (the proper law of the tort) consideră că locul săvârşirii faptului ilicit poate fi fortuit sau întâmplător şi, ca urmare, răspunderea civilă delictuală va fi supusă legii care rezultă din totalitatea factorilor în legătură cu faptul ilicit săvârşit şi a particularităţilor sale. Astfel, pe lângă locul săvârşirii delictului se va ţine seama şi de cetăţenia sau domiciliul autorului sau a victimei, până la urmă aplicându-se legea care prezintă cea mai mare legătură cu delictul, legea centrului de gravitaţie sau ansamblul punctelor de legătură, care poate să difere de la un caz la altul404. în dreptul conflictual al R.Moldova, aspectele principale privind faptele juridice ilicite sunt reglenetate de art.1615 din Codul civil. Potrivit alin.(1), actul ilicit este calificat drept act cauzator de prejudiciu conform legii statului unde s-a produs. Astfel, remarcăm că reglementările de drept internaţional privat în această materie, nu se bucură de o unitate terminologică. De exemplu, art.1615 este întitulat „Actul juridic”, însă se referă la faptul juridic, fiind 400 A 401 A 402 A 403 A 404 A

se se se se se

vedea vedea vedea vedea vedea

art.458 alin.(4) din Codul de procedură civilă loan Macovei, op.cit., p.218 Daniel Gutman, Droit International Prive, Dalloz, Paris, 1999, p.168 G.C.Cheshire, op.cit., p.256 Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.cit., tome II, p.196

vorba, desigur, de legea aplicabilă faptelor juridice ilicite, adică delictelor civile. Legea care reglementează delictul civil prezintă unele caracteristici specifice, în funcţie de condiţiile concrete în care acesta se produce. în continuare, vom analiza regimul de drept internaţional privat al delictelor civile, cu referire la următoarele situaţii:

3.1. Determinarea legii aplicabile în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciul se produc în acelaşi stat - legea locului săvârşirii delictului (lex loci delicti commissi) Potrivit art.1615 alin.(1) din Codul civil, răspunderea civilă delictuală este supusă legii locului unde s-a produs faptul cauzator de prejudiciu. Totodată, alin.(3) al aceluiaşi articol stabileşte că, în cazul în care toate sau o parte din consecinţele cauzatoare de prejudicii se produc pe teritoriul unui alt stat decât cel în care a avut loc delictul, reparaţiei corelative se poate aplica legea acestui stat. Prin coroborarea dispoziţiilor alin.(1) şi (3) rezultă, că în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciul se localizează pe teritoriul aceluiaşi s ta tdelictul civil este supus legii statului respectiv ca lege a locului săvârşirii delictului (lex loci delicti commissi). în această situaţie, elementul de extraneitate al raportului juridic de drept internaţional privat privind delictul civil, trebuie să fie altul decât locul săvârşirii delictului sau locul producerii prejudiciului, ca de exemplu, cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa străină a făptuitorului sau a victimei. Aplicarea legii locului producerii delictului se justifică pe următoarele considerente: • această lege reprezintă o aplicare a principiului teritorialităţii (suveranităţii), constând în interesul statului de a reglementa prin norme proprii regimul delictelor săvârşite pe teritoriul său; • această lege reprezintă şi o aplicare a principiului generalităţii, în sensul că toate faptele ilicite produse pe teritoriul unui stat vor fi supuse unui regim juridic unic; • aplicarea acestei legi presupune o simplificare a soluţiei bazată pe localizarea obiectivă a raportului juridic; • aplicarea legii locului delictului civil corespunde noţiunii de fapt juridic în sens restrâns, obligaţia de dezdăunare luând naştere direct din lege, prin săvârşirea delictului civil;

• fapta este calificată ca fiind delict după legea locului unde a fost săvârşită, iar autorul său nu poate fi tras la răspundere după altă lege; • - incidenţa legii locului săvârşirii delictilui asigură concordanţa cu reglementarea unor aspecte juridice conexe, precum regimul probelor, în sensul că probele sunt legate, de regulă, de locul producerii delictului şi competenţa jurisdicţională în materie, care aparţine instanţelor din R.Moldova dacă aici este locul unde faptul juridic a intervenit405.

3.2. Determinarea legii aplicabile în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciul se produc în state diferite - legea locului producerii prejudiciului (lex loci delicti laesionis) Potrivit art.1615 alin.(3) din Codul civil, în cazul în care toate sau o parte din conseciţele cauzatoare de prejudiciu ale faptului ilicit se produc pe teritoriul unui alt stat decât cel în care a avut loc, reparaţiei corelative se aplică legea acestui stat. Astfel, în situaţia în care fapta ilicită se produce pe teritoriul unui stat, iar prejudiciul pe teritoriul altui stat, regimul juridic al delictului se va prezenta în felul următor: Legea locului săvârşirii delictului (lex loci delicti commissi) se va aplica următoarelor aspecte: - determinarea caracterului ilicit al faptei, în sensul dacă faptul respectiv are caracter licit sau ilicit; - capacitatea delictuală a autorului prejudiciului. Legea locului producerii prejudiciului (lex loci delicti laesionis) se va aplica următoarelor aspecte: - formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale; - condiţiile de limitare sau de exonerare de răspundere delictuală; - natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri; - transmisibilitatea dreptului la despăgubire; - persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri. Aplicarea legii locului producerii prejudiciului (lex loci delicti laesionis) se justifică406 pe următoarele considerente: • prejudiciul este elementul decisiv al declanşării răspunderii civile delictuale, care justifică şi dă măsură acţiunii în răspundere civilă, aparţinând victimei;

405 A se vedea art.460 alin.(1) şi 458 alin.(4) din Codul de procedură civilă 406 A se vedea Dragoş-Alexandm Sitaru, op.cit., p.307

• aplicarea legii locului producerii prejudiciului dă satisfacţie necesităţii de ocrotire a victimei, care se simte mai protejată de propria lege, decât de legea străină a statului făptuitorului; • locul producerii prejudiciului prezintă mai multă siguranţă şi poate juca un rol unificator în stabilirea regimului răspunderii civile, în cazurile în care fapta ilicită s-a săvârşit în condiţii speciale, cum ar fi, de exemplu situaţia când faptul prejudiciabil s-a comis de către mai multe persoane, aparţinând unor state diferite sau pe teritoriul mai multor ţări.

3.3. Determinarea legii aplicabile în cazul în care faptul cauzator de prejudiciu constituie şi infracţiune în unele cazuri, delictul civil poate constitui în acelaşi timp şi o infracţiune. Astfel, într-o atare situaţie partea vătămată poate recurge la dreptul opţional care îi oferă posibilitatea fie a intenta o acţiune civilă în cadrul procesului penal, fie a se adresa direct instanţei civile. Referitor la această problematică, în practica soluţionării litigiilor de drept internaţional privat, pot apărea două situaţii: • Acţiunea civilă se judecă în altă tară decât cea în care se judecă acţiunea penală în această situaţie, cele două acţiuni se vor judeca separat, acţiunea civilă nefiind suspendată până la soluţionarea definitivă a acţiunii penale, hotărârea definitivă a instanţei penale neavând autoritate de lucru judecat în acţiunea civilă. Această soluţie, care constituie consecinţa autonomiei jurisdicţionale a instanţelor unui stat faţă de cele ale altui stat, rezultă din dispoziţiile art.461 alin.(3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti ale R.Moldova stabilită în art.460-461 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine. • Acţiunea civilă si penală se judecă împreună de instanţa penală din aceeaşi ţară Această situaţie este posibilă în dreptul R.Moldova conform dispoziţiilor art.219 din Codul de procedură penală, care prevede că acţiunea civilă în procesul penal poate fi înaintată la cererea persoanelor fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după caz, le-a fost adusă daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală sau în legătură cu aceasta. Aşadar, răspunderea penală şi răspunderea civilă sunt distincte, fiind supuse unor reglementări proprii.Soluţia este justificată prin faptul

că răspunderea civilă nu izvorăşte din cea penală (din infracţiune), ci din fapta ilicită pe care legea penală o incriminează ca infracţiune, iar legea civilă o apreciază ca delict. Potrivit normelor dreptului internaţional privat, acţiunea civilă poate fi cârmuită de o lege străină, ca lege aplicabilă delictului, în timp ce acţiunea penală este supusă legii instanţei penale sesizate. Astfel, distincţia între răspunderea civilă şi cea penală, atrage consecinţe şi pe planul prescripţiei extinctive, în sensul că prescripţia acţiunii civile este supusă legii delictului, care poate fi o lege străină.

3.4. Determinarea legii aplicabile unor form e speciale de răspundere delictuală Potrivit art.1615 alin.(2) lit.b), legea care guvernează obligaţiile din cauzarea de prejudicii, adică legea delictului, stabileşte formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale. în dreptul internaţional privat al R.Moldova, pentru anumite forme de răspundere, se aplică alte reguli, asupra cărora ne vom referi în continuare. • Răspunderea pentru prejudicii cauzate personalităţii Având în vedere particularităţile pe care le prezintă răspunderea pentru prejudicii cauzate personalităţii pe planul dreptului internaţional privat, această formă de răspundere delictuală are o reglementare distinctă. Scopul acesteia se manifestă prin obiectul şi mijloacele realizării faptei. Astfel, obiectul răspunderii pentru prejudicii cauzate personalităţii îl constituie prejudiciul adus drepturilor personale nepatrimoniale, şi anume cele privind persoana victimei, iar fapta ilicită se realizează prin intermediul mijloacelor publice de informare. Potrivit art.1616 din Codul civil, pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudicii cauzate personalităţii prin mijloacele de informare în masă sunt guvernate, la alegerea persoanei prejudiciate, de : a) legea naţională a persoanei prejudiciate; b) legea statului pe al cărui teritoriu persoana prejudiciată îşi are domiciliul sau reşedinţa; c) legea statului pe al cărui teritoriu s-au produs consecinţele cauzatoare de prejudicii; d) legea statului pe al cărui teritoriu autorul prejudiciului îşi are domiciliul sau reşedinţa. Din analiza acestui articol, rezultă următoarele: Persoana prejudiciată are posibilitatea de alegere a legii aplicabile.

Opţiunea de alegere a legii aplicabile de către persoana lezată este limitată la cele patru legi menţionate în text. Precizăm, că la trei din aceste legi, lit.a), b) şi d) din textul articolului, puctele de legătură care trimit la ele sunt elemente personale de localizare a persoanei prejudiciate (cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa) sau a autorului prejudiciului (domiciliul sau reşedinţa). Cea de-a patra lege asupra căreia se poate exercita opţiunea este legea locului producerii prejudiciului (lex loci laesionis). Observăm, că dintre legile în opţiune lipseşte legea locului săvârşirii delictului (lex loci delicti commissi), avându-se în vedere că aceasta prezintă mai puţină importanţă în cazul denigrării prin mijloacele de informare în masă, iar în unele situaţii nici nu există ca lege a unui stat (de exemplu, în cazul când delictul se săvârşeşte întrun teritoriu fără suveranitate sau în marea liberă). • Răspunderea pentru produse viciate Răspunderea pentru produse defectuoase reprezintă o modalitate specifică de protecţie a consumatorului, prin mijloace de drept internaţional privat. Astfel, art.1617 alin.(1) din Codul civil, pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de produse viciate sunt guvernate, la alegerea consumatorului prejudiciat, de: a) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana prejudiciată; b) legea statului pe al cărui teritoriu a fost dobândit produsul, cu condiţia ca producătorul sau furnizorul să facă dovada faptului că produsul a fost pus pe piaţa acelui stat fără acordul său. Din dipoziţiile art.1617 alin.(1), sub aspectul legii aplicabile se desprind următoarele concluzii: Consumatorul prejudiciat are posibilitatea de a alege dreptul aplicabil. Alegerea poate fi făcută asupra uneia dintre cele două legi menţionate, adică legea domiciliului sau reşedinţei consumatorului sau legea statului de unde a fost dobândit produsul. Totuşi, legea acestui stat nu se va aplica în cazul în care producătorul face dovada că produsul a fost pus în circulaţie pe piaţa acelui stat, fără consimţământul său, adică independent de voinţa sa. Totodată, alin.(2) al aceluiaşi articol stabileşte că pretenţiile indicate în alin.(1) pot fi formulate numai dacă produsele fac parte din consumul personal sau familial.

Astfel, textul menţionat instituie o condiţie importantă a răspunderii, care ţine de destinaţia produselor, în sensul ca acestea să facă parte din consumul personal sau familial al consumatorului. • Răspunderea pentru concurentă neloială Regimul conflictual al răspunderii pentru concurenţa neloială este prevăzut de art. 1618 din Codul civil, care stabileşte că pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-un act de concurenţă neloială sunt guvernate de: a) legea statului pe al cărui teritoriu s-a produs rezultatul cauzator de prejudiciu; b) legea statului pe al cărui teritoriu este înregistrată persoana prejudiciată; c) legea care guvernează fondul contractului încheiat de părţi dacă actul de concurenţă neloială a fost săvârşit şi a adus prejudicii raporturilor dintre ele. Din analiza textului menţionat, rezultă următoarele: Persoana prejudiciată, adică victima concurenţei neloiale, are posibilitatea de a alege legea aplicabilă. Opţiunea de alegere a legii aplicabile de către victimă este limitată la cele trei legi - lex loci laesionis, lex personalis, lex contractus.

4.

DOMENIUL DE APLICARE A LEGII DELICTULUI CIVIL

Potrivit art. 1615 alin.(2) din Codul civil, legea care guvernează obligaţiile din cauzarea de prejudicii stabileşte: a) capacitatea delictuală; b) formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale; c) condiţiile de limitare sau exonerare de răspundere delictuală; d) natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri; e) transmisibilitatea dreptului la despăgubire; f) persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri. Materiile reglementate de legea delictului civil sunt prezentate în cadrul domeniului de aplicare al acestei legi, indiferent dacă legea delictului este considerată legea locului săvârşirii delictului (lex loci delicti commissi) sau legea locului producerii prejudiciului (lex loci laesionis). • Condiţiile răspunderii civile delictuale Legea delictului civil reglementează elementele constitutive ale delictului civil: a) Fapta ilicită

Potrivit art.1615 alin.(1) din Codul civil, faptul ilicit (actul ilicit - în exprimarea articolului) este calificat drept act cauzator de prejudicii conform legii statului unde s-a produs. Astfel, calificarea faptei ca fiind ilicită după legea locului săvârşirii delictului constituie o excepţie de la regula calificării după legea forului, prevăzută de art.1577 alin.(1) din Codul civil. Legea delictului stabileşte, în principal, următoarele aspecte privind fapta ilicită: - defineşte fapta ilicită, în sensul dacă fapta are sau nu caracter ilicit; - reglementează condiţiile de limitare sau exonerare de răspundere delictuală, cum ar fi legitima apărare sau extrema necesitate - alin.(2) lit.c); - reglementează proba faptei ilicite - art.458 alin.(4) din Codul de procedură civilă. b) Capacitatea delictuală în conformitate cu art.1615 alin.(2) lit.a), capacitatea delictuală intră în domeniul legii delictului. Legea delictului civil reglementează capacitatea delictuală ca element al răspunderii delictuale, nu ca problemă ce ţine de capacitatea persoanei care este supusă legii naţionale. c) Vinovăţia Legea delictului reglementează vinovăţia, care este o condiţie a răspunderii, iar potrivit alin.(2) lit.b), condiţiile răspunderii delictuale sunt stabilite de legea statului unde s-a produs fapta ilicită. d) Prejudiciul în textul alin.(2) lit.b) - f) sunt prevăzute explicit principalele aspecte privind prejudiciul în domeniul legii delictului: - întinderea răspunderii (lit.b); - condiţiile de limitare sau exonerare de răspundere delictuală (lit.c), care pot privi şi prejudiciul; - natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri (lit.d); - transmisibilitatea dreptului la despăgubire (lit.e); - persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri (lit.f). e) Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu Cu toate că art.1615 alin.(2) din Codul civil nu se referă explicit la legătura de cauzalitate, totuşi aceasta face parte din domeniul legii delictului, deoarece este o condiţie a răspunderii (lit.b). Legea delictului stabileşte în ce măsură este necesară existenţa legăturii de cauzalitate, precum şi criteriul aplicabil pentru determinarea acesteia. • Formele răspunderii delictuale

Conform dispoziţiilor art. 1615 alin.(2) lit.b) din Codul civil, legea delictului se aplică formelor de răspundere delictuală, dintre care menţionăm: - răspunderea pentru fapta copiilor minori407 - răspunderea comitentului pentru fapta presupusului408 - răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale409 - răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin surparea construcţiei şi în cazul căderii sau scurgerii din construcţie410 - răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit411 Legea delictului nu se aplică privitor la următoarele forme: - răspunderea pentru prejudicii cauzate personalităţii (art. 1616 din Codul civil) - răspunderea pentru produsele viciate (art. 1617 din Codul civil) - răspunderea pentru concurenţă neloială (art. 1618 din Codul civil) • Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală Potrivit art. 1624 din Codul civil, prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv. Din prevederile textului, rezultă că prescripţia extinctivă este supus legii delictului, avându-se în vedere că izvorul dreptului subiectiv la care această prescripţie se referă este delictul.

40' A se vedea art.1406-1407 din Codul civil 400 A se vedea art. 1403 din Codulcivil 409 A se vedea art.1411 din Codulcivil 410 A se vedea art.1412-1413 din Codul civil 411 A se vedea art.1410 din Codulcivil

CAPITOLUL VII NORMELE CONFLICTUALE ÎN DOMENIUL RAPORTURILOR DE FAMILIE

Secţiunea l-a ASPECTE GENERALE PRIVIND RAPORTURILE DE FAMILIE Reglementările legale privitoare la familie au un temei constituţional. Astfel, art.28 din Constituţie412 prevede că statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată, iar art.48 stabileşte că familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenie firească şi din adopţie, prezentându-se sub două aspecte - nepatrimoniale şi patrimoniale. Izvorul legal organic al relaţiilor de familie îl constituie Codul familiei413. Astfel, art.2 alin.(3) prevede că relaţiile de familie sunt reglementate în temeiul următoarelor principii: monogamie, căsătorie liber consimţită între bărbat şi femeie, egalitate în drepturi a soţilor, sprijin reciproc moral şi material, fidelitate conjugală, prioritate a educaţiei copilului în familie, manifestare a grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei, soluţionarea pe cale amiabilă a litigiilor de familie, inadmisibilitatea amestecului deliberat în relaţiile de familie, accesul liber la apărarea pe cale judecătorească a drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor familiei. Instituţia familiei are cele mai strânse legături de reglementare juridică cu instituţiile fundamentale ale dreptului civil - persoana fizică, actele de stare civilă, proprietatea, obligaţiile, succesiunea, etc. Legătura acestor instituţii sunt reciproce, în sensul că unele dispoziţii ale dreptului civil completează reglementările instituţiei familiei. Astfel, de exemplu capacitatea civilă a soţilor este prevăzută de legea civilă, iar regimul bunurilor soţilor se completează cu dispoziţiile dreptului civil referitoare la drepturile reale şi drepturile de creanţă. 412 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, Monitorul Oficial nr.1, 1994 413 Legea nr.1316-XIV din 26.10.2000, Monitorul Oficial nr.47-48, 2001

în acest sens, prezintă relevanţă art.4 din Codul familiei, care stabileşte că pentru reglementarea relaţiilor personale nepatrimoniale şi patrimoniale dintre membrii familiei, nereglementate de legislaţia familială, devine aplicabilă legislaţia civilă în măsura în care aceasta nu contravine esenţei relaţiilor de familie, precum şi dispoziţiile art.2 alin.(2) din Codul civil, care prevede că relaţiile de familie ce corespund alin.(1) sunt reglementate de acesta. Importanţa familiei, ca problemă individuală şi socială, a determinat reglementarea ei juridică în toate sistemele de drept, ceea ce reflectă permanenţa instituţiei, iar organizarea juridică diferenţiată în diferite sisteme de drept reflectă evoluţia acesteia414.

Secţiunea a ll-a LEGEA APLICABILĂ CĂSĂTORIEI

1.NOŢIUNEA DE CĂSĂTORIE j

Căsătoria în calitate de element de bază al familiei, scoate în evidenţă particularităţile politice, sociologice şi religioase ale fiecărui stat, din care rezultă o mare diversitate de legislaţii, care acomodate la condiţiile internaţionale pot da naştere la multiple conflicte de legi. în doctrină pot fi întâlnite mai multe definiţii ale căsătoriei, fiind vorba atât de definiţii tehnice, care se limitează la enunţarea elementelor juridice ale căsătoriei, cât şi definiţii care caută să includă şi elemente nejuridice din cuprinsul noţiunii de căsătorie. Astfel, într-o concepţie, căsătoria este definită ca un act juridic prin care bărbatul şi femeia stabilesc între ei o uniune pe care legea o prevede şi care nu poate fi ruptă după bunul lor plac415. Potrivit altei opinii, căsătoria este uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii416. Alţi autori417, consideră că căsătoria este o alianţă liber consimţită între două persoane, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, un principiu de 414 Paul Ourliac, Jehan de Malafosse, Histoire du droit prive, Tome III, Le droit familial, Presses Universitaires de France, Paris, 1968, p.39 415 Marcel Planiol, Georges Ripert, Traite prtique de droit civil français, Tome III, La famille, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1952, p.59 416 Tudor R.Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol.l, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,1965, p.83 417 loan Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat, Editura A92 Acteon, laşi, 2003, p.51

viaţă, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii418. Având în vedere că Codul familiei nu defineşte căsătoria şi luând în considerare definiţiile exprimate în doctrină, precum şi dispoziţiile legale în materie, apreciem că căsătoria reprezintă un act juridic bilateral încheiat între două persoane în condiţiile legii.

2. ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI încheierea căsătoriei din punctul de vedere al dreptului intern este considerată valabilă dacă întruneşte condiţiile prevăzute de lege. Aceste condiţii sunt următoarele: a) condiţiile de fond; b) condiţiile de formă; c) lipsa impedimentelor la căsătorie (condiţii de fond negative). Potrivit art.9 din Codul familiei, încheierea căsătoriei în R.Moldova se înregistrează la organele de stare civilă în temeiul unei declaraţii de căsătorie în condiţiile art.10 din acelaşi cod. Referitor la impedimentele la căsătorie, art.15 din Codul familiei prevede că nu se admite încheierea căsătoriei între următoarele persoane: - persoane dintre care cel puţin una este căsătorită; - rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei care au un părinte comun; - adoptat şi adoptator; - adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al ll-lea grad inclusiv; - curator şi persoana minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei; - persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitate de exerciţiu; - persoane condamnate la privaţiune de liberate în perioada când ambele îşi ispăşesc pedeapsa; - persoane de acelaşi sex. Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, aceste condiţii legale pentru încheierea căsătoriei sunt de fond şi de formă. în ceea ce priveşte condiţiile menţionate, ar fi de remarcat că acestea sunt diferite de la o legislaţie la alta, fiind posibil chiar ca o condiţie legală pentru încheierea căsătoriei să fie condiţie de fond potrivit legii unui stat şi condiţie de formă potrivit legii altui stat. 418 Pentru alte trăsături ale căsătoriei, a se vedea Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p.14

Ion P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei,

în principiu, calificarea sau deosebirea între condiţiile de fond şi de formă, se face potrivit legii forului. în acest sens, este art.1577 alin.(1) din Codul civil, care prevede că la determinarea legii aplicabile raporturilor de drept internaţional privat, se va ţine cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform dreptului R.Moldova, dacă legea şi tratatele internaţionale la care aceasta este parte nu prevede altfel419. Privitor la condiţiile legale ale căsătoriei, poate interveni ordinea publică de drept internaţional privat, cum ar fi situaţia când nu s-ar lua în considerare monogamia căsătoriei. în dreptul conflictual al R.Moldova privitor la încheierea căsătoriei se disting două situaţii: încheierea căsătoriei pe teritoriul R.Moldova şi în afara R.Moldova. în ceea ce priveşte prima situaţie, aceasta este reglementată de art.155 din Codul familiei, care prevede că forma şi modul de încheiere a căsătoriei pe teritoriul R.Moldova de către cetăţenii străini şi apatrizi sunt determinate de legea R.Moldova (alin. 1). Cetăţenii străini, cu domiciliul în afara R.Moldova, încheie căsătoria pe teritoriul R.Moldova conform legislaţiei acesteia, dacă au dreptul la încheierea căsătoriei în conformitate cu legea lor naţională (alin.2). Condiţiile de încheiere a căsătoriei de către apatrizi pe teritoriul R.Moldova sunt determinate de legislaţia R.Moldova, ţinându-se cont de legislaţia statului în care aceştea îşi au domiciliul (alin.3). Căsătoriile încheiate la misiunile diploimatice şi oficiile consulare străine sunt recunoscute în R.Moldova în baza principiului reciprocităţii (alin.4). Referitor la cea de-a doua situaţie, art.156 din Codul familiei prevede că cetăţenii R.Moldova se pot căsători în străinătate la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale R.Moldova (alin.1). Căsătoriile dintre cetăţenii R.Moldova şi căsătoriile dintre cetăţenii R.Moldova şi cetăţenii străini sau apatrizi încheiate în străinătate în conformitate cu legislaţia ţării în care a fost încheiată căsătoria sunt recunoscute în R.Moldova doar în cazul dacă au fost respectate condiţiile art. 11 şi 14 din prezentul cod (alin.2).

419 Totodată, în doctrină a fost exprimată părerea că dacă o anumită cerinţă legală este condiţie de fond, aceasta se determină de legea domiciliului fiecăruia din soţi, iar dacă cerinţa legală este o condiţie de formă, depinde de legea locului încheierii căsătoriei. A se vedea R.H.Graveson, op.cit., p.255. Probleme de calificare pot apărea în cazul când căsătoria potrivit unor legislaţii se înregistrează confesional sau în regim mixt, adică prin organele de stare civilă de stat şi confesionale, precum şi după ce criteriu se face calificarea în condiţii de fond şi condiţii de formă, având în vedere că acestea diferă de la o legislaţie la alta. Soluţiile acestor probleme diferă de la un sistem de drept la altul

Din analiza textelor de lege menţionate (art.155 şi 156 din Codul familiei), ar rezulta că legiuitorul a înţeles să se refer la legea aplicabilă condiţiilor de formă ale încheierii căsătoriei, şi nu la cele de fond. 2.1. C ondiţiile de fond ale încheierii căsătoriei i

Condiţiile de fond reprezintă acele cerinţe legale care trebuie să existe în mod obligatoriu pentru încheierea valabilă a căsătoriei. în dreptul R.Moldova sunt stabilite următoarele condiţii de fond pentru încheierea căsătoriei: a) Diferenţa de sex Condiţia diferenţei de sex dintre viirorii soţi rezultă din noţiunea de căsătorie, fiind atât de evidentă încât Codul familiei nici nu o mai menţionează, însă din unele texte ale codului putem desprinde această condiţie. Astfel, de exemplu, art. 11 se referă la consimţământul bărbatului şi al femeii, iar art. 15, menţionând impedimentele la căsătorie, stabileşte la lit.h), că nu se admite căsătoria între persoane de acelaşi sex. b) Vârsta matrimonială Vârsta legală pentru căsătorie este reglementată de art. 14 din Codul familiei. Astfel, potrivit alin.(1) vârsta matrimonială este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei, iar pentru motive întemeiate este posibilă încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei matrimoniale pentru barbaţi cu maximum doi ani, cu încuviinţarea autorităţii publice locale unde îşi au domiciliul persoanele care urmează să se căsătorească, în baza cererii acestora şi acordul părinţilor minorului, aşa cum prevede alin.(2). c) Consimţământul Potrivit art. 11 alin.(1) din Codul familiei pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat. d) Comunicarea stării sănătăţii în conformitate cu prevederile art. 11 alin.(2) din Codul familiei, persoanele care urmează să se căsătorească au obligaţia de a se informeze reciproc despre starea sănătăţii lor. Totodată, art. 13 stabileşte că persoanele care urmează să se căsătorească sunt supuse unui examen medical obligatoriu, rezultatul acestuia fiind comunicat numai pentru persoanele examinate, în urma căruia se eleiberează un certificat care se prezintă organului de stare civilă. Deci, acestea sunt condiţiile de fond necesare pentru încheierea valabilă a căsătoriei, stabilite de dreptul intern al R.Moldova.

în ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de fond ale căsătoriei, pe planul dreptului dreptului internaţional privat, există mai multe sisteme: - aplicarea legii naţionale a viitorilor soţi; - aplicarea legii domiciliului viitorilor soţi; - aplicarea legii locului încheierii căsătoriei; - aplicarea legii naţionale pentru cetăţenii proprii care se căsătoresc în străinătate şi legea domiciliului comunpentru străinii care se căsătoresc în ţară (sistemul mixt)420. Referitor la determinarea regii aplicabile condiţiilor de fond ale căsătoriei în dreptul conflictual al R.Moldova, având în vedere că art.155-156 din Codul familiei reglementează numai condiţiile de formă, trebuie să pornim de la dispoziţiile art.1587 din Codul civil, care prevede că starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea naţională. Noţiunea de stare civilă este de sinteză, cuprinzând fenomene eterogene, printre care şi situaţia familială a persoanei (starea de căsătorit, divorţat, etc). Astfel, având în vedere că căsătoria aparţine stării civile a persoanei, condiţiile de fond ale încheierii acesteia trebuie să fie supuse legii naţionale a viitorilor soţi. Prin urmare, propunerea de lege ferenda care se impune cu privire la determinarea legii aplicabile condiţiilor de fond ale căsătoriei în dreptul conflictual al R.Moldova pentru cele două sitaţii (încheierea căsătoriei în R.Moldova şi încheierea căsătoriei în străinătate) este următoarea: • Căsătoria încheiată în R.Moldova - între doi cetăţeni ai R.Moldova, se va aplica legea lor naţională, adică legea R.Moldova; - între un cetăţean al R.Moldova şi un cetăţean străin, se va aplica legea naţională a fiecăruia, iar în cazul când legea naţională a cetăţeanului străin prevede un impediment care potrivit legii R.Moldova este incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria, aceasta nu se va aplica; - între un cetăţean al R.Moldova şi un apatrid, cetăţeanul R.Moldova este supus legii R.Moldova, iar pentru apatrid se va aplica legea ţării în 420 Dreptul comparat oferă mai multe soluţii pentru determinarea legii aplicabile condiţiilor de fond ale căsătoriei mixte: a) sistemul aplicării cumilative a celor două legi; în situaţia când fiecare dintre soţi va trebui să îndeplinească atât condiţiile de fond ale căsătoriei prevăzute de legea sa naţională, cât şi pe cele prevăzute de legea naţională a celuilalt soţ; b) sistemul aplicării distributive a celor două legi, în cazul când fiecare dintre viitorii soţi este supus legii lui naţionale sau, legii domiciliului; c) una din cele două legi este înlăturată pentru a se aplica cealaltă pentru ambii soţi; d) se aplică legea locului încheierii căsătoriei pentru ambii soţi

care îşi are domiciliul, sau în lipsa acestuia, legea ţării unde îşi are reşedinţa; - între doi cetăţeni străini, se va aplica legea naţională a viitorilor soţi; - între doi apatrizi, fiecare este supus legii ţării iunde îşi are domiciliul (în lipsa domiciliului - legea reşedinţei), iar dacă aceştea au domiciliul (reşedinţa) în R.Moldova, se va aplica legea R.Moldova. • Căsătoria încheiată în străinătate - între doi cetăţeni ai R.Moldova, se va aplica legea R.Moldova; - între un cetăţean al R.Moldova şi un cetăţean străin, fiecare dintre viitorii soţi este supus legii sale naţionale; - între un cetăţean al R.Moldova şi un apatrid, cetăţeanul R.Moldova este supus legii R.Moldova, iar apatridul legii domiciliului său (în lipsa domiciliului - legii reşedinţei). 2.2. C ondiţiile de form ă ale încheierii căsătoriei Pentru a fi valabilă căsătoria trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii de formă. în dreptul R.Moldova sunt stabilite următoarele condiţii de formă pentru încheierea căsătoriei: a) Declaraţia de căsătorie Potrivit art.10 din Codul familiei, declaraţia de căsătorie se depune personal de cei care urmează să se căsătorească la organul de stare civilă în raza căruia îşi are domiciliul unul din ei sau a părinţilor unuia din ei. Depunerea declaraţiei de căsătorie şi înregistrarea acesteia urmează aceeaşi procedură ca şi înregistrarea de stat a actelor de stare civilă421. b) înregistrarea căsătoriei Potrivit art.9 alin.(2) din cOdul familiei înregistrarea căsătoriei se efectuează de organele de stare civilă. Aşadar, pentru încheierea valabilă a căsătoriei, dreptul intern al R.Moldova impune aceste două condiţii de formă obligatorii. în ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de formă ale căsătoriei, dreptul conflictual al R.Moldova distinge două situaţii: • încheierea căsătoriei în R.Moldova Potrivit art.155 alin.(1) din Codul familiei, forma şi modul de încheiere a căsătoriei pe teritoriul R.Moldova de către cetăţenii străini şi apatrizi sunt determinate de lege R.Moldova.

421 în acest sens, a se vedea Legea nr.100-XV privind actele de stare civilă din 28.04.2001, Monitorul Oficial nr.97-99, 2001

Din textul de lege menţionat, rezultă că încheierea căsătoriei în R.Moldova este supusă legii acesteia în calitate de lege a locului încheierii actului juridic (locus regit actum), cu toate că legiuitorul nu menţionează în mod expres acest lucru. Căsătoriile încheiate la misiunile diplomatice şi oficiile consulare străine sunt recunoscute în R.Moldova în baza principiului reciprocităţii (alin.4). Astfel, în cazul când căsătoria se încheie în R.Moldova între un cetăţean al R.Moldova şi un cetăean străin, există opţiune între: a) organele de stare civilă din R.Moldova şi b) misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale statului cetăţeanului străin. în cazul în care căsătoria se încheie în R.Moldova între persoane străine, având cetăţenie diferită, există opţiune între organul de stare civilă din R.Moldova şi misiunea diplomatică sau oficiul consular al oricăreia dintre cele două state cărora aparţin viitorii soţi prin cetăţenie. • încheierea căsătoriei în străinătate în conformitate cu art.156 alin.(1) din Codul familiei, cetăţenii R.Moldova se pot căsători în afara R.Moldova la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale R.Moldova. Potrivit sensului acestei prevederi, cetăţenii R.Moldova au dreptul de a încheia căsătoria (nu obligaţia) la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale R.Moldova, dar totodată, existând şi opţiunea încheierii căsătoriei la organele competente ale statului respectiv. în acest sens, alin.(2) stabileşte că căsătoriile dintre cetăţenii R.Moldova şi căsătoriile dintre cetăţenii R.Moldova şi cetăţenii străini sau apatrizi, încheiate în afara R.Moldova în conformitate cu legislaţia ţării în care a fost încheiată căsătoria, sunt recunoscute în R.Moldova doar în cazul dacă au fost respectate condiţiile art. 11 şi 14 din prezentul cod. Totodată, trebuie să avem în vedere şi precederile art.1609 alin.(1) din Codul civil, care prevede că actul juridic încheiat în afara R.Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii: - este respectată legea locului unde a fost întocmit; - sunt respectate exigenţele legislaţiei R.Moldova; - este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a întocmit; - este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitatea actului juridic.

Având în vedere cele menţionate, rezultă că forma căsătoriei este supusă, după caz, normei „locus regit actum" sau normei „auctor regit actum". în dreptul R.Moldova, în afară de normele conflictuale în materie, există şi norme uniforme, reglementate de unele tratate bilaterale422.

3. EFECTELE CĂSĂTORIEI O căsătorie legal încheiată produce efecte atât privind raporturile personale dintre soţi, cât şi asupra raporturilor patrimoniale. în dreptul intern al R.Moldova efectele personale ale căsătoriei423, prevăzute de Codul familiei se referă la obligaţia reciprocă de sprijin moral şi fidelitate conjugală (art. 18), alegerea numelui pe care soţii îl vor purta (art. 17), libertatea în stabilirea domiciliului (art. 16), etc. Efectele patrimoniale ale căsătoriei424 au în vedere regimul legal al bunurilor soţilor (art. 19), proprietatea în devălmăşie a soţilor (art.20), dreptul de posesie şi dispunere a bunurilor (art.21), etc. Pe planul dreptului conflictual al R.Moldova, în ceea ce priveşte determinarea legii care reglementează raporturile personale şi patrimoniale cu element de extraneitate ale soţilor, art. 157 alin.(1) din Codul familiei prevede că obligaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ale soţilor sunt determinate de legea statului în care aceştea îşi au domiciliul comun, iar în lipsa domiciliului comun - legea statului unde aceştea au avut domiciliul comun, iar alin.(2) stabileşte că dacă soţii nu au şi nici nu au avut anterior un domiciliu comun, drepturile şi obligaţiile lor personale nepatrimoniale şi patrimoniale sunt determinate pe teritoriul R.Moldova de legea acesteia425. 422 De exemplu, Tratatul între R.Moldova şi Românis privind asistenţa juridică în materie civilă şi penată din 6.07.1996 (Monitorul Oficial nr.83, 1996), referitor la încheierea căsătoriei în art.25 prevede următoarele: a) forma încheierii căsătoriei este determinată de legea părţii contractante pe al cărui teritoriu se încheie căsătoria; b) pentru căsătoria care se încheie la misiunea diplomatică sau oficiul consular, forma căsătoriei este determinată de legea părţii contractante căreia aparţine misiunea diplomatică sau oficiul consular; c) în ceea ce priveşte condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei, fiecare dintre viitorii soţi este supus legii părţii contractante al cărei cetăţean este 423 Codul familiei conţine reglementări privind efectele personale ale căsătoriei în capitolul 4, întitulat „Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor” 424 Reglementările privind efectele patrimoniale sunt cuprinse în capitolul 5 din Codul familiei, întitulat „Regimul legal al bunurilor” 425 Efectele juridice ale căsătoriei pot fi reglementate prin convenţii internaţionale bilarerale, având norme comune în această materie. De exempli, Tratatul între R.Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.04.1993 prevede în art.25 alin.(1) că raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor sunt determinate de legislaţia acelei părţi, cetăţeni ai căreia sunt soţii la momentul depunerii cererii. Dacă în timpul depunerii cererii

Considerăm, că soluţia oferită de legiuitor în această normă conflictuală privind legea aplicabilă efectelor căsătoriei, nu este una potrivită. Astfel, având în vedere că căsătoria ţine de starea civilă, care potrivit art.1587 din Codul civil este cârmuită de legea naţională, în consecinţă şi efectele căsătoriei ar urma să fie guvernate de legea naţională. în consecinţă, propunerea de lege ferenda, în această materie este următoarea: „ Efectele personale şi patrimoniale ale căsătoriei sunt guvernate, în principal, de legea naţională comună a soţilor, iar în subsidiar, de legea domiciliului comun. în situaţia când soţii nu au cetăţenie comună sau domiciliu comun, efectele căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei comune, iar în lipsa acesteia, legii statului cu care întreţin cele mai strânse legături”. Referitor la contractul matrimonial426, care potrivit art.27 din Codul familiei reprezintă convenţia încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soţi, prin care se determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei şi/sau în cazul desfacerii acesteia, determinarea legii aplicabile este reglementată în art.157 alin.(3) din codul familiei. Astfel, potrivit acestei reglementări contractul matrimonial, în baza unui acord dintre soţi, poate fi supus legislaţiei statului unde îşi are domiciliul unul dintre soţi, iar în lipsa unui atare acord, acestora li se aplică prevederile alin.(1) şi (2). Soluţia oferită de acest text de lege este deja depăşită, avându-se în vedere reglementările stabilite de art. 1610, 1611 şi 1613 din Codul civil. Astfel, potrivit prevederilor art. 1619 alin.(1) condiţiile de fond ale contractelor sunt guvernate de legea aleasă prin consens de părţi, iar art. 1611 alin.(1) stabileşte că în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături, considerându-se că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei (caracteristice), la momentul încheierii contractului îşi are domiciliul (reşedinţa).

unul dintre soţi este cetăţean al unei părţi, iar celălat cetăţean al altei părţi, atunci în cauzele care prevăd raporturile personale şi patrimoniale între ei, acţionează legislaţia acelei părţi pe al cărui teritoriu ei au domiciliul. în cazul în care unul dintre soţi are domiciliul uneia din părţi, iar altul pe teritoriul alteia, acţionează legislaţia părţii în instanţa căreia s-a intentat cauza. Potrivit alin.(3), în cauzele care prevăd raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor, în situaţia prevăzută de alin.(1), competentă este instanţa judecătorească a acelei părţi, cetăţeni ai căreia au fost soţii la momentul depunerii cererii 426 Regimul contractual al bunurilor soţilor este reglementat în capitolul 6 din Codul familiei

în ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de formă, art.1613 alin.(1) prevede că contractul trebuie să corespundă condiţiilor de formă stabilite de legea prevăzută în art.1609 alin.(1). Totodată, art.1613 alin.(2) stabileşte că contractul este valabil în cazul în care: a) părţile contracatante se află, la momentul încheierii contractului, în state diferite şi sunt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia dintre aceste state; b) reprezentantul unei părţi a contrcatului respectă condiţiile de formă potrivit legislaţiei statului pe al cărui teritoriu se află la momentul încheierii contractului.

4. NULITATEA CĂSĂTORIEI încheierea căsătoriei prin încălcarea cerinţelor legale, atrage după sine declararea nulităţii căsătoriei. Astfel, potrivit art.41 alin.(1) din Codul familiei, instanţa judecătorească va declara nulitatea căsătoriei în următoarele cazuri: a) dacă a fost încheiată cu încălcarea prevederilor art. 11-15; b) dacă a fost încheiată când ambii sau unul din soţi nu au avut intenţia de a crea o familie (căsătorie fictivă). Căsătoria declarată nulă se consideră ca atare din momentul încheierii ei. Totodată, art.43 din acelaşi cod stabileşte persoanele care au dreptul să ceară declararea nulităţii căsătoriei, art.43 reglementează împrejurările care înlătură nulitatea căsătoriei, iar art.44 prevede consecinţele de declarare a nulităţii căsătoriei. Acestea sunt dispoziţii speciale, care în măsura necesară se întregesc cu dispoziţiile dreptului comun al nulităţilor, adică dispoziţiile dreptului civil privind nulitatea actelor juridice427. în ceea ce priveşte legea aplicabilă nulităţii căsătoriei, menţionăm că Codul familiei nu conţine o reglementare expresă privind determinarea acesteia. în aceste condiţii, este de presupus că legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică şi nulităţii căsătoriei şi efectelor acesteia, avându-se în vedere că aceeaşi lege care se aplică pentru condiţiile încheierii indică şi consecinţele legale ale nerespectării acestora. Astfel, nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de fond ale încheierii va fi declarată potrivit legii competente a cârmui aceste condiţii, iar nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de formă va fi declarată potrivit legii competente a cârmui asemenea condiţii.

în dreptul intern al R.Moldova, temeiurile încetării căsătoriei sunt reglementate de prevederile art.33 din Codul familiei. Astfel, alin.(1) stabileşte că căsătoria încetează în urma decesului sau declarării pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi, iar alin.(2) prevede că căsătoria poate înceta prin divorţ, în baza cererii unuia sau a ambilor soţi ori a tutorelui soţului declarat incapabil. Prin divorţ se înţelege desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor, prin hotărâre judecătorească sau prin desfacerea căsătoriei de către Oficiul Stării Civile. în acest sens, art.36 din Codul familiei reglementează desfacerea căsătoriei la Oficiul Stării Civile, iar art.37 stabileşte desfacerea căsătoriei de către instanţa de judecată. Divorţul este reglementat în majoritatea sistemelor de drept, cu excepţia doar a câtorva legislaţii, în care divorţul este complet interzis, fie că este admis numai pentru cauze anumite stabilite de lege428. Situaţia în care soţii trăiesc despărţiţi este numită în terminologia juridică separaţie de fapt. Deosebirea dintre divorţ şi separaţia de fapt constă în aceea că divorţul pune capăt căsătoriei, pe când deparaţia de fapt menţine căsătoria, cu toate drepturile şi obligaţiile dintre soţi. Separaţia de fapt nu suspendă căsătoria, însă aceasta devine o căsătorie fără menaj. în legislaţiile care interzic divorţul, ca şi în unele care l-au interzis în trecut, însă îl reglementează restrictiv în prezent, este legiferată aşanumita separaţie de corp, în temeiul căreia, la cererea oricăruia din soţi, iar în unele legislaţii şi la cererea comună, instanţa judecătorească poate suspenda obligaţia de coabitare dintre soţi429. în dreptul internaţional privat al R.Moldova, reglementările privind legea aplicabilă divorţului se regăsesc în cuprinsul art.158 din Codul familiei. Astfel, potrivit alin.(1) desfacerea căsătoriei cu elemente de extranei­ tate pe teritoriul R.Moldova are loc în conformitate cu legea acesteia. în ceea ce priveşte cetăţenii R.Moldova care locuiesc în străinătate, alin.(2) prevede că aceştea au dreptul la desfacerea

428 Divorţul nu este permis în Malta. în Irlanda divorţul era interzis până în anul 1995, iar în prezent divorţul se admite cu următoarele condiţii: a) să nu existe nici o şansă rezonabilă de împăcare; b) să fie făcute angajamente potrivite nevoilor copiilor, rudelor sau pentru celălalt soţ. în Italia divorţul era interzis până în anul 1970, fiind admis prin Legea privind divorţul d in i .12.1970, dar numai pentru cauzele stabilite în mod expres 429 Menţionăm, că aceste instituţii nu sunt cunoscute şi nu sunt reglementate în legislaţia R.Moldova

căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale R.Moldova, indiferent de cetăţenia şi domiciliul celuilalt soţ. în situaţia când potrivit legislaţiei R.Moldova căsătoria poate fi desfăcută de Oficiul de stare civilă, această problemă poate fi soluţionată la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale R.Moldova (alin.3). în conformitate cu dispoziţiile alin.(4) desfacerea căsătoriei în afara R.Moldova este recunoscută valabilă dacă la soluţionarea acestei probleme au fost respectate cerinţele legislaţiei statului corespunzător privind competenţa organelor care au adoptat hotărârea şi privind desfacerea căsătoriei. Considerăm, că această reglementare prevăzută în cuprinsul art.158 din Codul familiei cu privire la detrminarea legii aplicabile divorţului, este confuză şi, totodată greşită. Astfel, în legătură cu aceasta, se impun câteva explicaţii. Din dispoziţia alin.(1), rezultă că legea aplicabilă divorţului este legea R.Moldova în calitate de lex fori. însă, determinarea legii aplicabile divorţului potrivit legii forului, n-ar fi soluţia potrivită, deoarece acesta constituie un element al stării civile, care potrivit art.1587 din Codul civil este cârmuită de legea naţională. Totuşi, s-ar părea că legiuitorul în conţinutul acestui text, a înţeles să se refere la procedura aplicabilă divorţului, adică la legea pro­ cesuală aplicabilă divorţului, care este lex fori 430. însă, procedura de judecată în procesele de drept internaţional privat, constituie o materie aparţinând conflictelor de jurisdicţii, şi nu conflictelor de legi, care este reglementată de normele materiale, iar nu de cele conflictuale. Dispoziţia alin.(2) se referă la determinarea competenţei jurisdicţionale a instanţelor R.Moldova, care, deasemenea, ţine de conflictele de jurisdicţii şi nu de conflictele de legi431, iar alin.(4) se referă la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în R.Moldova, care la fel reprezintă a instituţie aparţinând conflictelor de jurisdicţii. Având în vedere cele menţionate, propunem următoarea reglementare privind determinarea legii aplicabile divorţului: „ Divorţul este guvernat, în principal, de legea naţională comună a soţilor, iar în subsidiar, de legea domiciliului comun.

430 în acest sens este art.458 alin.(1) din Codul de procedură civilă, care prevede că în procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale R.Moldova aplică legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres 431 Referitor la determinarea competenţei instanţelor din R.Moldova în procesele de drept internaţional privat în această materie, a se vedea art.460 alin.(1) lit.h) din Codul de procedură civilă

în cazul în care soţii nu au cetăţenie sau domiciliu comun, divorţul este supus legii reşedinţei comune, iar în lipsa acesteia, legii statului cu care soţii înreţin în comun cele mai strânse legături. în situaţia când legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul sau îl admite în condiţii restrictive, legea aplicabilă este legea R.Moldova, dacă la data depunerii cererii de divorţ unul dintre soţi este cetăţean al R.Moldova”. De altfel, în unele convenţii internaţionale, prin care sunt instituite norme comune în această materie, divorţul este cârmuit de legea naţională432 Domeniul de aplicare a legii care reglementează divorţul cuprinde dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorţ, motivele de divorţ şi efectele divorţului.

Secţiunea a iii-a LEGEA APLICABILA RAPORTURILOR DINTRE PĂRINŢI Şl COPII 1. STABILIREA FILIAŢIEI * Referitor la temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părinţilor şi copiilor, art.46 din Codul familiei prevede că acestea rezultă din filiaţia copiilor, atestată în modul stabilit de lege. Potrivit art.47 din Codul familiei, filiaţia se stabileşte în baza documentelor care confirmă naşterea copilului de la mamă într-o instituţie medicală, iar în cazul când copilul nu este născut într-o instituţie medicală, filiaţia se stabileşte pe baza documentelor medicale, a depoziţiilor martorilor sau a altor probe. Copilul născut din părinţi căsătoriţi, ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării nulităţii căsătoriei sau decesului soţului mamei copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu este stabilit contrariul. Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei copilului, depusă la Oficiul Stării Civile. 432 De exemplu, Tratatul între R.Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 6.07.1996, în art.27 prevede că în caz de divorţ, dacî ambii soţi au cetăţenia unei părţi şi locuesc, la data depunerii acţiunii de dovorţ, pe teritoriul celeilalte părţi, se va aplica legea naţională a acestora

Potrivit art.48 din Codul familiei, în situaţia când copilul este născut din părinţi necăsătoriţi şi în lipsa declaraţiei comune sau a tatălui, paternitatea se stabileşte de instanţa de judecată în baza declaraţiei unuia dintre părinţi, a tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului însuşi la atingerea majoratului. în ceea ce priveşte legea aplicabilă filiaţiei, art.159 din Codul familiei prevede următoarele: în R.Moldova în cazul părinţilor (părintelui) cetăţeni străini sau apatrizi, filiaţia faţă de mamă şi paternitatea copilului se stabileşte potrivit legii R.Moldova (alin. 1). Paternitatea şi filiaţia faţă de mamă în raport cu copilul cetăţean al R.Moldova se stabuleşte şi se constată pe teritoriul acesteia potrivit propriei legislaţii, indiferent de domiciliul copilului (alin.2). Dacă conform legislaţiei R.Moldova, este posibilă stabilirea patrenităţii sau filiaţiei la oficiile de stare civilă, părinţii copilului care locuiesc, în străinătate sunt în drept să se adreseze cu o declaraţie privind stabilirea paternităţii sau filiaţiei la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale R.Moldova, dacă unul din părinţi este cetăţean al R.Moldova. Considerăm, că reglementarea stabilită de textul de lege menţionat privitor la legea aplicabilă filiaţiei, este una defectuoasă, presupunând că legiuitorul, la fel ca şi în cazul determinării legii aplicabile divorţului, a înţeles să se refere la legea aplicabilă aspectelor de procedură, care sunt supuse legii forului. însă, procedura de judecată ţine de conflictele de jurisdicţii, fiind reglementată de normele materiale şi nu de cele conflictuale. Normele conflictuale au menirea de a soluţiona conflictele de legi, adică de a determina legea aplicabilă (în acest caz, legea aplicabilă divorţului). Astfel, privitor la determinarea legii aplicabile filiaţiei, propunerea de lege ferenda este următoarea: „ Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii de la data naşterii acestuia, care cârmuieşte efectele căsătoriei părinţilor săi legea naţională comună a părinţilor (în principal), legea domiciliului comun (în subsidiar). Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii”.

2. DREPTURILE Şl OBLIGAŢIILE PĂRINŢILOR Şl COPIILOR Determinarea legii aplicabile în această materie433 este stabilită de art.160 din Codul familiei, care prevede următoarele: Drepturile şi obligaţiile părinţilor, inclusiv obligaţia de a-şi întreţine copiii, sunt stabilite de legislaţia statului pe al cărui teritoriu aceştea îşi au domiciliul comun, iar în lipsa acestuia, drepturile şi obligaţiile părinţilor sunt reglementate de legea naţională a copilului (alin. 1). în cazurile de asigurare a obligaţiilor de întreţinere dintre părinţi şi copii poate fi aplicată legea statului al cărui cetăţean este persoana ce pretinde asiguare (alin.2). Propunerea de lege ferenda pe care o considerăm potrivită în ceea ce priveşte legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere este următoarea: „ în raporturile dintre părinţi şi copii este aplicabilă legea care cârmuieşte efectele filiaţiei, respectiv legea care guvernează efectele căsătoriei, în cazul copilului din căsătorie; legea naţională a copilului din afara căsătoriei. în raporturile dintre soţi este aplicabilă legea care cârmuieşte efectele căsătoriei. în raporturile dintre foştii soti este aplicabilă legea care cârmuieşte divorţul”434.

3. TUTELA Şl CURATELA COPIILOR în temeiul art.142 din Codul familiei, tutela şi curatela asupra copiilor rămaşi fără ocrotire părintească se instituie în scopul educaţiei şi instruirii acestora, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor lor legitime. Astfel, tutela se instituie copiilor care nu au atins vârsta de 15 ani, iar după această vârstă, tutela se transformă în curatelă, care se instituie asupra copiilor între 15 şi 18 ani. în ceea ce priveşte legea aplicabilă tutelei şi curatelei, art.1592 din Codul civil stabileşte următoarele: Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de tutelă şi curatelă asupra minorilor, persoanelor majore 433 Reglementările de drept intern în această materie sunt prevăzute în capitolele 11-14 din Codul familiei 434 Precizăm, că această propunere de lege ferenda, trebuie înţeleasă în sensul că efectele filiaţiei, căsătoriei şi divorţului, se referă la propunerile pe care le-am făcut anterior privitor la legea aplicabilă acestora, şi nu în sensul reglementărilor cuprinse în art.159, 157 şi 158 din Codul familiei

incapabile sau limitate în capacitatea de exerciţiu, precum şi raporturilor între tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă, sunt guvernate de legea naţională a acesteia. Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională a persoanei desemnate în calitate de tutore sau curator. Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă se determină conform legii statului a cărui autoritate a desemnat tutorele sau curatorul. în cazul în care persoana care se află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul R.Moldova se aplică legea R.Moldova dacă este mai favorabilă persoanei.

Secţiunea a IV-a LEGEA APUCABILĂ ADOPŢIEI r

1.NOŢIUNEA DE ADOPŢIE 5

J

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului435. Pe plan doctrinar, adopţia are o reiplă accepţiune, respectiv de act juridic, de raport juridic şi de instituţie juridică. Ca act juridic, adopţia desemnează acordul de voinţă al părţilor participante la încheierea acesteia, care încuviinţat de instanţa judecătorească, dă naştere raportului de adopţie. Ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie pe care o creează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte. Ca instituţie juridică, adopţia desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează condiţiile privind naşterea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei436. în privinţa adopţiei internaţionale, reglementările aplicabile sunt cuprinse în Legea nr.99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopţiei437.

435 loan Chelaru, Gheorghe Gheotghiu, Drept Internaţional Privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.253 436 A se vedea Gheorghe Avom ic, Violeta Cojocaru, Adopţia naţioală şi internaţională sub auspiciile principiilor statului de drept, Editura Cartdidact, Chişinău, 2005, p.12 437 Publicată în Monitorul Oficial nr.131-134 din 30.07.2010, în vigoare din 30.01.2011

Cadrul legislativ intern este completat de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (New York, 1989) 38, Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei (Strasbourg, 197 5)439, Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (Haga, 19 9 3)440.

2. ÎNCHEIEREA ADOPŢIEI j

Pentru încheierea valabilă a unei adopţii se impune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă. Referitor la adopţia intranaţională, art.32 alin.(1) din Legea privind regimul juridic al adoţiei stabileşte că adopţia copiilor domiciliaţi pe teritoriul R.Moldova de către persoane cu domiciliul în străinătate are loc în conformitate cu legislaţia R.Moldova, ţinându-se cont şi de legislaţia statelor în care aceştea din urmă îşi au domiciliul la data depunerii cererii de adopţie, precum şi în conformitate cu tratatele internaţionale sau cu tratatele bilaterale la care R.Moldova este parte, în acelaşi mod se procedează şi în cazul încetării adopţiei internaţionale prin desfacere sau prin declararea nulităţii nulităţii acesteia. Adopţia copiilor cetăţeni ai R.Moldova cu domiciliul în afara ţării, efectuată de organele abilitate ale statului străin pe al cărui teritoriu adoptatorul îşi are domiciliul, este recunoscută ca fiind valabilă în R.Moldova doar dacă statul străin este parte la Convenţia de la Haga sau parte la un tratat bilateral în domeniul adopţiei încheiat cu R.Moldova şi dacă autoritatea centrală din R.Moldova şi-a exprimat anticipat acordul la adopţie (alin.2). Adopţia copiilor cetăţeni străini cu domiciliul în R.Moldova are loc în conformitate cu legislaţia R.Moldova şi cu acordul autorităţii centrale în domeniul adopţiei din statul al cărui cetăţean este copilul (alin.3). Copiii domiciliaţi pe teritoriul R.Moldova pot fi adoptaţi de adoptatori cu domiciliul în străinătate doar dacă, potrivit legislaţiei statelor în care urmează să plece, li se vor asigura garanţii şi norme juridice echivalente celor de care s-ar fi bucurat în cazul adopţiei naţionale (alin.4). Persoanele cu domiciliul în R.Moldova care doresc să adopte copii cu domiciliul în alte state sunt supuse evaluării potrivit reglementărilor 438 Ratificată de R.Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990 439 R.Moldova a aderat la aceasta prin Legea nr.722-XV din 7.12.2001 440 Ratificată de R.Moldova prin Legea nr.1468-XIII din 26.02.1998

generale ale prezentei legi. Autoritatea centrală, în baza unui raport de evaluare întocmit de autoritatea teritorială de la domiciliul acestor persoane, emite o decizie cu privire la atestarea adoptatorilor, le eliberează atestat de adoptator şi întocmeşte un raport care confirmă că: a) au capacitate de adopţie; b) au beneficiat de pregătirea necesară în vederea adopţiei; c) copilul care urmează să fie adoptat este sau va fi autorizat să intre şi să locuiască permanent pe teritoriul R.Moldova (alin.5). în cazurile prevăzute la alin.(5), adopţia se efectuează cu respectarea cerinţelor prezentei legi, precum şi ale legislaţiei în domeniul adopţiei din ţara de reşedinţă a copilului. în ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de fond şi de formă ale adopţiei, constatăm că o reglementare expresă, în acest sens, în Legea privind regimul juridic al adopţiei nu există. în aceste condiţii, considerăm că legea aplicabilă condiţiilor de formă ale adopţiei, ar trebui să fie legea locului încheierii adopţiei. Astfel, dacă adopţia este încheiată pe teritoriul R.Moldova, condiţiile de formă ale adopţiei sunt supuse legii R.Moldova (locus regit actum). Această soluţie, poate rezulta în mod indirect din dispoziţia art.1609 alin.(1) din Codul civil, care prevede că actul juridic încheiat în afara R.Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă respectă legea locului unde a fost întocmit. Astfel,dacă un act juridic încheiat în străinătate este considerat valabil în R.Moldova din punctul de vedere al formei, cu atât mai mult actul juridic încheiat în R.Moldova trebuie să fie supus legii R.Moldova potrivit regulii locus regit actum. Având în vedere cele menţionate, propunerea de lege ferenda care se impune în această materie este următoarea: „Condiţiile de fond ale adopţieie sunt stabilite de legea naţională a adoptatorului şi a celui adoptat, iar condiţiile de formă ale adopţiei sunt cârmuite de legea statului pe teritoriul căruia aceasta este încheiată”. în domeniul legilor aplicabile condiţiilor de fond ale adopţiei intră stabilirea cerinţelor de fond şi a impedimentelor la adopţie, precum şi a efectelor lor asupra adopţiei. în domeniul legii aplicabile condiţiilor de formă intră formalităţile premergătoare adopţiei şi procedura încheierii acesteia

3. EFECTELE ADOPŢIEI j

Efectele adopţiei se referă la filiaţie şi rudenia civilă (prin adopţie), drepturile şi obligaţiile părinteşti, numele şi domiciliul adoptatului, cetăţenia adoptatului. Potrivit art.40 din Legea privind regimul juridic al adopţiei, efectele juridice ale adopţiei survin de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei (alin. 1). Din momentul încuviinţării adopţiei se stabileşte filiaţia între copilul adoptat şi adoptator, prcum şi legăturile de rudenie între copil şi rudele adoptatorului (alin.2). în momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rzdenia naturală dintre copilul adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi bilologici şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia adopţiei copilului de către soţul părintelui biologic (alin.3). Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între copilul adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele părinţilor bilologici, pe de altă parte, cât şi între copil şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte (alin.4). Efectele adopţiei internaţionale, precum şi efectele anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei copilului adoptat sunt prevăzute în legislaţia privind cetăţenia (alin.5). în ceea ce priveşte legea aplicabilă efectelor adopţiei, dreptul conflictual al R.Moldova (nici prin reglementările din Legea privind regimul juridic al adopţiei, nici prin reglementările cuprinse în Cartea a Cincea din Codul civil) nu oferă soluţii. Astfel, propunerea de lege ferenda privind legea aplicabilă efectelor adopţiei, pe care o considerăm potrivită în această materie este următoarea. „Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt supuse legii naţionale a adoptatorului, iar în cazul adopţiei consimţite de soţi, va fi aplicată legea care cârmuieşte efectele căsătoriei”441.

4. NULITATEA ADOPŢIEI Una din cauzele încetării adopţiei este nulitatea acesteia prin hotărâre judecătorească. 441 Legea aplicabilă efectelor căsătoriei trebuie înţeleasă în sensul propunerii de lege ferenda făcută privitor la această materie, şi nu în sensul art.157 din Codul familiei

în conformitate cu art.49 alin.(1) din Legea privind regimul juridic al adopţiei, adopţia poate fi declarată nulă în cazul în care se constată că: a) încuviinţarea ei s-a întemeiat pe documente false; b) adopţia s-a încuviinţat fără consimţământul părinţilor bilologici ai copilului sau al soţului adoptatorului, dacă acest consimţământ era obligatoriu conform legii; c) adopţia a fost încuviinţată cu încălcarea condiţiilor de fond sau de procedură stabilite de legislaţie; d) adopţia a fost solicitată cu încuviinţată fără intenţia de a produce efecte juridice caracteristice acestei forme legale de protecţie a copilului (adopţie fictivă). La declararea nulităţii adopţiei, instanţa de judecată va ţine cont şi de interesul superior al copilului. Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea adopţiei dacă va constata că menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat (alin.2). Având în vedere că, şi în această materie, determinarea legii aplicabile nu are o reglementare în dreptul conflictual al R.Moldova, considerăm că nulitatea adopţiei ar trebui să fie supusă următoarelor legi: a) Nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor de fond cerute pentru încheierea adopţiei este supusă legii care reglementează condiţiile de fond, adică legii naţionale ale adoptatorului, în general, sau legii efectelor căsătoriei soţilor, în cazul în care soţii adoptă împreună. b) Nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor de formă a încheierii adopţiei este supusă legii care guvernează aceste condiţii, adică legea locului încheierii adopţiei. în domeniul legii nulităţii adopţiei urmează să fie incluse: cauzele de nulitate, care nu sunt altceva decât nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă la încheierea adopţiei, felurile nulităţii şi efectele nulităţii.

5. DESFACEREA ADOPŢIEI Desfacerea adopţiei este una din cauzele încetării acesteia, alături de declararea nulităţii adopţiei prin hotărâre judecătorească prevăzute de art.47 din Legea privind regimul juridic al adopţiei. Potrivit art.48, adopţia se desface în cazul în care părintele sau părinţii adoptivi au decedat, iar coplilul adoptat este propus spre o nouă adopţie. Adopţia anterioară se consideră desfăcută la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii

adopţii dacă, anterior, nu a fost emisă o altă hotărâre judecătorească în acest sens. în ceea ce priveşte legea aplicabilă, considerăm că desfacerea adopţiei trebuie să fie cârmuită de legea care reglementează efectele adopţiei, şi anume: - de legea naţională a adoptatorului, în cazul desfacerii adopţiei în general; - de legea efectelor căsătoriei în caul când ambii soţi sunt adoptatori. Astfel, legea aplicabilă desfacerii adopţiei şi nulităţii acesteia urmează regimuri conflictuale diferite. în domeniul legii desfacerii adopţiei intră cauzele de desfacere şi efectele adoţiei.

CAPITOLUL VIII NORMELE CONFLICTUALE ÎN MATERIA SUCCESIUNII 1.NOŢIUNI GENERALE în dreptul civil, noţiunea de „succesiune” este utilizată în două sensuri: într-un sens larg, desemnând orice transmitere de drepturi, între vii pentru cauză de moarte şi, într-un sens restrâns, desemnând transmsiune pentru cauză de moarte, care mai este numită şi moştenire442. Potrivit art.1432 din Codul civil, moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către succesorii săi, aceasta fiins o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi indivizibilă. Succesiunea ca instituţie juridică este de două feluri: succesiune legală şi succesiune testamentară. Succesiunea este legală în cazul când defunctul nu lasă nici o dispoziţie prin care să stabilească modul cum urmează să fie transmisă şi împărţită averea sa, transmiterea patrimoniului succesoral având loc în temeiul legii sale personale, în ordinea şi în cotele desemnate de lege443. Succe'siunea este testamentară în cazul în care transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinţei persoanei care lasă moştenirea, manifestată prin testament444. Transmiterea moştenirii este o transmitere pentru cauză de moarte (mortis causa), întrucât se produce numai în urma şi prin efectul morţii fizice constatate sau declarate prin hotărâre judecătorească a unei 445 persoane . Prin urmare normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între vii (inter vivos), guvernate de dreptul obligaţional, precum şi în cazul încetării existenţei unei persoane juridice, chiar dacă, în cazul încetării existenţei unei persoane juridice operează o 442 Francisc Deac, Tratat de drept succesoral, Ediţia a ll-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.6 443 în acest sens, a se vedea art.1499-1501 din Codul civil 444 în acest sens, a se vedea art.1449-1452 din Codul civil 445 A se vedea art.52 şi 1440 din Codul civil

transmisiune universală, încetarea existenţei persoanelor juridice şi efectele ei fiind reglementată prin acte normative speciale.

2. DETERMINAREA LEGII APLICABILE SUCCESIUNII în dreptul internaţional privat al R.Moldova raporturile de succesiune sunt reglementate prin dispoziţiile art.1621-1623 din Codul civil. Astfel, potrivit art.1622 alin.(1) raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sunt guvernate de legea naţională (lex patriae) în vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea. Referitor la raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobiliare, alin.(2) stabileşte că acestea sunt guvernate de legea statului pe teritoriul căruia se află aceste bunuri (lex rei sitae)446. Atât lex patriae, care se aplică bunurilor mobile, cât şi lex rei sitae, care se aplică bunurilor imobile se subsumează noţiunii generale de lege a succesiunii (lex succesionis). Legea succesorală determinată în conformitate cu dispoziţiile art.1622 este aplicată atât succesiunii legale, cât şi succesiunii testamentare. Totodată, cu privire la succesiunea testamentară art.1623 alin.(1) stabileşte că testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a bunurilor sale unei alte legi decât cea prevăzută la art.1622, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile ei imperative. Astfel, în sensul acestei prevederi, rezultă că aplicarea legii stabilite de art.1623 are un caracter facultativ, subsidiar faţă de legea indicată în art.1622.

446 Pe planul dreptului internaţional privat, în această materie există două soluţii privind legea aplicabilă succesiunii. Prima soluţie presupune că succesiunea este supusă legii naţionale a defunctului, fără a se face deosebire între succesiunea mobiliară şi imobiliară (Italia - art.23 Cod civil, Portugalia - art.62 Cod civil, Grecia - art.28 Cod civil). A doua soluţie presupune că succesiunea bunurilor imobilă este supusă legii situaţiei (lex rei sitae), iar succesiunea bunurilor mobile este supusă legii ultimului domiciliu al defunctului (SUA, Anglia, Franţa). în acest context, menţionăm că şi în dreptul conflictual al R.Moldova a existat soluţia potrivit căreia bunurile succesorale mobile erau supuse legii ultimului domiciliu al defunctului, stabilită de art.601 alin.(2) din vechiul cod civil. în dreptul R.Moldova, acestă soluţie a legii domiciliului aplicabilă bunurilor succesorale mobile s-a păstrat şi în prezent în unele tratate. De exemplu, Tratatul între R.Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală (1993), în dispoziţia art.42 stabileşte că dreptul de succesiune asupra bunurilor mobile este determinată de legislaţia părţii contractante pe teritoriul căreia testatorul avea ultimul domiciliu. în acelaşi sens, este şi dispoziţia art.45 din Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale între statele CSI (1993)

In conformitate cu dispoziţia art.1623 alin.(2), întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului, conform oricărei din următoarele legi: a) legea naţională a testatorului; b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare; e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale.

3. DOMENIUL DE APLICARE A LEGII SUCCESORALE Determinarea domeniului de aplicare a legii succesorale constituie o operaţiune de calificare, având drept scop stabilirea elementelor care, în conformitate cu dreptul R.Moldova (lex fori), intră în noţiunea de „succesiune”, materie ce constituie conţinutul normei conflictuale lex succesionis. Pe planul dreptului conflictual al R.Moldova, domeniul de aplicare a legii succesiunii este stabilit de art.1621 din Codul civil, care prevede că legea aplicabilă succesiunii se referă la următoarele aspecte: a) momentul deschiderii succesiunii; b) categoriile de persoane cu vocaţie succesorală; c) condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă; d) exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante. 3.1. Momentul deschiderii succesiunii Prin deschiderea succesiunii se produce efectul juridic al transmiterii moştenirii. Ea prezintă o importanţă juridică deosebită, întrucât moştenitorii, indiferent că sunt moştenitori legali sau testamentari, nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului succesoral până la momentul deschiderii moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi dobândit decât la moartea tittularului. De fapt, înainte de deschiderea

succesiunii nici nu se poate vorbi de moştenitori ori bunuri succesorale, deoarece persoana în viaţă este titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează să fie determinaţi numai la data deschiderii succesiunii. Deci, o persoană în viaţă nici o dată nu poate să transmită o moştenire, rezultând şi regula că nu poate moşteni un om viu (nulla est vivintis hereditas). în conformitate cu art.1440 din Codul civil, succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de către instanţa de judecată. Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii acestuia. în acest context, menţionăm că din punct de vedere juridic aspectele principale cu privire la deschiderea succesiunii le reprezintă data şi locul deschiderii acesteia, totodată, remarcând că legea succesorală se aplică numai în ceea ce priveşte momentul (data) deschiderii, nu şi în ceea ce priveşte locul. Astfel, potrivit art.1621 lit.a) din Codul civil, legea aplicabilă succesiunii stabileşte momentul deschiderii succesiunii. Locul deschiderii succesiunii447, de regulă, nu are impotzanţă pe planul conflictului de legi, având în vedere că nu reprezintă punct de legătură în cadrul normelor conflictuale în materie. Prin excepţie, locul deschiderii succesiunii prezintă interes pentru determinarea legii aplicabile întocmirii, modificării sau revocării testamentului, în condiţiile art.1623 alin.(2) lit.b), alternativ cu alte puncte de legătură incidente în materie. Locul deschiderii succesiunii produce importante consecinţe pe planul determinării competenţei în dreptul internaţional privat. Astfel, potrivit art.461 alin.(1) lit.h), de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti din R.Moldova sunt litigiile în care ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul R.Moldova. 3.2. Categoriile de persoane cu vocaţie succesorală Potrivit art.1621 lit.b) din Codul civil, legea aplicabilă succesiunii cârmuieşte categoriile de persoane cu vocaţie succesorală.

447 Potrivit art.1443 din Codul civil, locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile

Categoriile de persoane care pot moşteni sunt stabilite prin dispoziţiile art.1433 din Codul civil. Astfel, potrivit alin.(1) în cazul succesiunii testamentare pot fi moştenitori persoanele care se află în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sunt sau nu copiii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea. în cazul succesiunii legale, pot fi moştenitori persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea, concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul acestuia. Prin dispoziţia alin.(2) se stabileşte că statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală asupra unui patrimonui succesoral vacant. Totodată, art.1434 din Codul civil stabileşte şi categoriile persoanelor care nu au dreptul de a moşteni, adică nedemnitatea succesorală. Astfel, potrivit alin.(1) nu pot fi succesori testamentari sai legali următoarele persoane: a) persoana care a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sunt constatate de instanţa de judecată; b) persoana care a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora. în condiţiile alin.(2), de asemenea, nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de judecată. Dreptul la moştenire se analizează în cadrul dreptului succesoral nu în sensul aptitudinii generale a persoanelor fizice ori juridice de a avea acest drept în conţinutul capacităţii sale de folosinţă448, ci în sen­ sul dreptului asupra unei moşteniri deschise, iar pentru ca o persoană să aibă un asemenea drept, ea trebuie să fie chemată la moştenire, adică să aibă o vocaţie succesorală - legală sau testamentară. Determinarea persoanelor cu vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă denumirea de devoluţiune succesorală. După cum 448 Dreptul la moştenire a persoanei fizice este un drept constituţional, în acest sens fiind art.46 alin.(6) din Constituţia R.Moldova

devoluţiunea succesorală se face prin lege sau prin testament, devoluţiunea poate fi legală şi testamentară. Astfel, pe planul dreptului internaţional privat, prezintă importanţă şi devoluţiunea succesorală, avându-se în vedere problemele conflictuale care pot apărea în legătură cu devoluţiunea legală şi testamentară. ► Devoluţiunea legală Legea succesorală stabileşte categoria persoanelor cu vocaţie succesorală, ordinea în care acestea pot moşteni, reprezentarea succesorală, rezerva succesorală, determinarea cotelor succesorale449. ► Devoluţiunea testamentară Regimul de drept internaţional privat al moştenirii testamentare interesează două aspecte: 1) Reglementarea specială privind legea aplicabilă Potrivit art.1623 alin.(1) din Codul civil, testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a averii sale unei alte legi decât cea prevăzută în art.1622, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile imperative. Din sensul acestei prevederi rezultă, că în cazul moştenirii testamentare, normele conflictuale reglementate de art.1622 au caracter supletiv, având în vedere că testatorul poate să facă aplicabilă transmiterii succesorale a bunurilor sale o altă lege, potrivit propriei voinţe. Totuşi, autonomia de voinţă a testatorului este limitată, deoarece dispoziţiile imperative ale legii aplicabile conform art.1622 rămân aplicabile, adică raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sunt guvernate de legea naţională în vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea, iar raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobile sunt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri450. în cazul în care testatorul a ales legea aplicabilă, aceasta va guverna toate elementele care formează domeniul legii succesorale, în sensul art.1623 alin.(2). 2) Legea aplicabilă condiţiilor de fond si de formă ale testamentului Pentru a fi valabil, testamentul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă, care sub aspectiul dreptului internaţional privat, acestea sunt cârmuite de legi diferite. • Condiţii de fond Condiţiile de fond ale testamentului sunt cele ale oricărui act juridic, şi anume: a) Capacitatea de a dispune prin testament 449 în acest sens, a se vedea art.1499-1514 din Codul civil 450 Referitor la această problemă, în doctrină s-a considerat că prin „dispoziţii im perative” ale legii aplicabile trebuie să se înţeleagă acele prevederi a căror încălcare atrage posibilitatea aplicării ordinii publice de drept internaţional privat. A se vedea Dragoş-Alexandru Sitarn, op.cit., p.203

Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă şi deci producătoare de efecte juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune, iar persoana în favoarea căreia operează dispoziţia, să aibă capacitatea de a primi prin testament. Capacitatea persoanei fizice de a dispune prin testament este cârmuită de legea naţională, fiind vorba de capacitatea de exerciţiu451. Incapacităţile speciale de a dispune prin testament sunt cârmuite, din punctul de vederee al dreptului internaţional privat, de legea personală, însă în măsura în care interesează şi succesiunea, se poate aplica şi legea succesiunii452. b) Consimţământul Consimţământul este unul din elementele esenţiale ale oricărui act juridic, deci şi al testamentului, întrucât exprimă voinţa autorului la încheierea actului juridic respectiv453. Consimţământul şi viciile de consimţământ sunt supuse legii aplicabile testamentului, adică legii succesiunii. c) Obiectul Pentru ca dispoziţiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile, pe lângă condiţiile de capacitate şi consimţământ valabil, ele trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil şi licit454. Problemele speciale se pun, sub acest aspect, în legătură cu legatele, având în vedere că cuprinsul principal al testamentului este legatul. Legea succesorală va guverna condiţiile de validitate a legatului, desemnarea executorului testamentar, interpretarea clauzelor testamentare, etc. d) Cauza Pentru ca testamentul să fie valabil, este necesar să aibă o cauză licită şi morală455. Cauza este supusă legii succesiunii. • Condiţii de forma Condiţiile de formă ale testamentului sunt reglementate de prevederile art.1623 alin.(2) din Codul civil, care stabileşte că testamentul este valabil dacă respectă condiţiile de formă ale uneia din următoarele legi: - legea naţională (lex patriae) a testatorului; - legea domiciliului acestuja (lex domicilii);

451 A se vedea art.19 din Codul civil 452 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.496 453 A se vedea art. 199 din Codul civil 454 A se vedea art.206 din Codul civil 455 în practică, se pot întâlni cazuri când testamentul este întocmit de către o persoană în favoarea alteia pentru a o determina să înceapă o relaţie de concubinaj. într-o atare situaţie, testamentul se întemeiază pe o auză imorală şi poate fi sancţionat de instanţa de judecată cu nulitatea acestuia. A se vedea art.207 din Codul civil

- legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit actum)\ - legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare (lex rei sitae)', - legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale (lex fori sau auctor regit actum). Prevederile acestui articol reglementează foarte generos regimul de drept internaţional privat în ceea ce priveşte validitatea formală a testamentului, care este considerat valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă ale oricăreia din legile menţionate, aplicându-se astfel principiul legii mai favorabile în materia formei testamentare (favor testamenti). Testamentul este valabil dacă respectă condiţiile de formă impuse de oricare dintre legile menţionate, aplicabile fie la data când testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului. Prin această reglementare, art.1623 alin.(2) soluţionează şi un eventual conflict mobil de legi. 3.3. C ondiţiile legale ale dreptului la m oştenire Legea aplicabilă succesiunii guvernează condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă, în sensul art.1621 lit.c) din Codul civil. Considerăm, că această prevedere se referă la celelalte condiţii legale pentru a putea mpşteni, altele decât vocaţia succesorală, stabilită la lit.b) a aceluiaşi articol, şi anume existenţa capacităţii succesorale şi nedemnităţii succesorale. Din analiza reglementărilor cuprinse în art. 1433-1434 din Codul civil, rezultă că pentru a succede sunt necesare două condiţii - una pozitivă şi una negativă - pe care trebuie să le întrunească persoana pentru a putea moşteni, adică capacitatea succesorală (calitatea de subiect de drept) şi să nu fie nedemnă de a moşteni. La aceste două condiţii se adaugă şi vocaţia succesorală. Capacitatea succesorală, adică existenţa calităţii de subiect de drept la data deschiderii succesiunii, este supusă legii succesorale (şi nu legii personale), deoarece aceasta se califică ca o condiţie esenţială pentru a putea moşteni. Legea succesorală cârmuieşte şi nedemnitatea succesorală.

3.4. Exercitarea dreptului de posesiune asupra bu n urilo r rămase de la defunct Sub această formulare, art.1621 lit.d) din Codul civil supune legii succesiunii un aspect ce ţine de transmiterea activului moştenirii posesia succesiunii, cu următoarele excepţii, cărora li se va aplica legea forului: trimiterea la posesie, predarea legatului, precum şi alte aspecte procedurale în materie. 3.5. C ondiţiile şi efectele opţiunii succesorale în ceea ce priveşte opţiunea succesorală, art.1621 lit.e) din Codul civil prevede că legea succesiunii stabileşte condiţiile şi efectele opţiunii succesorale. Astfel, lex succesionis va guverna următoarele aspecte: - subiectul dreptului de opţiune succesorală; - acceptarea succesiunii; - renunţarea la succesiune; - termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală; - efectele acceptării sau renunţării la succesiune. Unele aspecte ale opţiunii succesorale nu sunt cârmuite de lex succesionis, şi anume: - lex patriae reglementează capacitatea cerută pentru exprimarea opţiunii succesorale, fiind o problemă de capacitate de exerciţiu456 - locus regit actum guvernează cerinţele de formă ale opţiunii succesorale457 - lex rei sitae se aplică pentru aspectele de procedură legate de opţiunea succesorală - actele de conservare a bunurilor succesorale, formele de publicitate privind aceste bunuri458. 3.6. întinderea obligaţiei m oştenitorilor de a suporta pasivul în conformitate cu art.1621 lit.f) din Codul civil, legea succesiunii stabileşte întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul, avându-se în vedere că prin moştenire se transmite nu numai activul ci şi pasivul succesoral. Sub acest aspect, lex succesiunis determină, în special, conţinutul pasivului succesiunii, care sunt succesorii ţinuţi de pasivul succesoral, măsura în care aceştea suportă datoriile şi sarcinile succesiunii459. 456 A 457 A 458 A 459 A

se se se se

vedea vedea vedea vedea

art.1590 art.1609 art.1602 art.1540

alin.(1) din Codul civil alin.(1-2) din Codul civil alin.(1) diin Codul civil din Codul civil

Potrivit art. 1515 alin.(1) din Codul civil, patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant în următoarele cazuri: - în lipsa moştenitorilor testamentari sau legali; - dacă nici unul din moştenitori nu a acceptat succesiunea; - dacă toţi succesorii sunt privaţi de dreptul la succesiune. Dreptul statului asupra succesiunii vacante este calificat, în toate cazurile, ca un drept de moştenire, având în vedere că art.1621 lit.g) include acest drept în domeniul legii succesiunii. Soluţionarea conflictelor de legi privind succesiunea vacantă este diferită în funcţie de soluţia consacrată de art. 1622 din Codul civil, adică în dependenţă de natura bunului care face obiectul succesiunii vacante. Astfel: - dacă bunul este mobil, va fi aplicată legea naţională a defunctului de la data morţii (lex patriae)\ - dacă bunul este imobil, va fi aplicată legea statului pe al cărui teritoriu se află bunul (lex rei siate). Aşadar, dacă dreptul R.Moldova este lex causae în ceea ce priveşte succesiunea mobiliară vacantă, aceasta îi va reveni statului al cărui cetăţean a fost persoana care a lăsat moştenirea la data morţii sale în baza unui drept de moştenire (de jure hereditatis), pe când succesiunea imobiliară vacantă aparţine statului pe al cărui teritoriu sunt situate fiecare din imobilele respective, dreptul statului fiind calificat ca un drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe teritoriul său (drept de desherenţă), în temeiul suveranităţii sale (de jure imperii).

TITLLUL III CONFLICTELE DE JURISDICŢII 9

CAPITOLUL I COMPETENTA ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT » I

Secţiunea l-a ASPECTE GENERALE

1. CONSIDERAŢII 5 PRELIMINARE în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor de drept internaţional privat, prima problemă constă în a cunoaşte care instanţă este competentă în soluţionarea acestora - instanţa din R.Moldova sau instanţa altei ţări. Astfel, înainte de a cunoaşte care lege va fi aplicabilă raportului juridic, instanţa urmează să se pronunţe cu privire la propria competenţă. Această situaţie, în care instanţa a două sau a mai multor ţări par a fi chemate la soluţionarea unui litigiu, poartă denumirea de conflict internaţional de jurisdicţii sau conflict de competenţe judecătoreşti. Aşadar, a soluţiona un conflict de jurisdicţii înseamnă a determina ţara ale cărei instanţe sunt competente în soluţionarea litigiului privind un raport juridic cu element de extraneitate. Pentru soluţionarea unui atare litigiu, instanţa din R.Moldova se va adresa normelor cuprinse în legislaţia R.Moldova, care vor indica dacă în privinţa raportului juridic respectiv sunt competente instanţele din R.Moldova (de exemplu, în calitate de lege a ţării a cărei cetăţenie a are debitorul autor al unui fapt cauzator de prejudicii) sau instanţele ţării unde debitorul îşi are domiciliul, sau vor fi competente instanţele ţării unde s-a întâmplat faptul prejudiciabil (locus delicti commissi), sau instanţele ţării unde a apărut paguba (locus laesionis).

în contextul celor menţionate, se impune precizarea că nu este vorba de un adevărat conflict, deoarece nici un judecător nu poate asculta decât de legile ţării sale. Conflictul constă în îndoiala din cugetul judecătorului până când acesta se decide dacă este competent sau nu în soluţionarea litigiului, iar dacă judecătorul decide că instanţele altei ţări sunt competente, el nu face altceva decât să asculte de legea proprie, care îi aarată acest lucru. Astfel, dacă nu ar asculata de dispoziţiile legii R.Moldova şi ar soluţiona un litigiu pentru care nu avea competenţă, hotărârea pronunţată nu va avea eficienţă în altă ţară. în acest sens, când o hotărâre judecătorească a fost pronunţată într-o ţară străină şi urmează afi executată în R.Moldova, trebuie să se examineze în primul rând, dacă instanţa care a pronunţat-o avea competenţă potrivit normelor de drept internaţional privat. Având în vedere că problemele pe care le ridică raporturile juridice cu element de extraneitate apar, în general, cu ocazia litigiilor, soluţionarea conflictelor de jurisdicţii prezintă o importanţă deosebită. Astfel, din momentul încheierii unui raport juridic părţile trebuie să se gândească la instanţa competentă a soluţiona eventualele litigii. De exemplu, părţile pot decide în conţinutul contractului încheiat asupra instanţei competente a judeca litigiile, care ar putea apărea în legătură cu neexecutarea contractului. Conflictul de jurisdicţii este prealabil conflictului de legi şi datorită acestui fapt este firesc ca acesta să influenţeze într-o oarecare măsură soluţionarea conflictelor de legi. Instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea unui litigiu privind un raport de drept internaţional privat se va conduce, în determinarea legii competente, potrivit normelor conflictuale ale ţării sale, care pot fi diferite de cele ale altei ţări. Sistemele de drept stabilesc mai multe soluţii (care pot fi diferite de la un stat la altul) cu privire la determinarea legii contractului în lipsa lui lex voluntatis. Astfel, potrivit dispoziţiei art. 1611 alin.(1) din Codul civil, în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se va aplica legea statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături. Alte sisteme de drept consideră că, în lipsa lui lex voluntatis, contractul este supus legii locului încheierii sau legii locului executării. De exemplu, art.24 din Legea cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil internaţional a Turciei, stabileşte aplicarea legii locului executării contractului. Privitor la aprecierea sau calificarea elementelor supuse judecăţii, instanţa este înclinată să folosească calificări din propriul sistem de drept, după o optică proprie acestui sistem. în acest sens, este

concludent conţinutul art.1577 din Codul civil, care prevede că la determinarea legii aplicabile raporturilor de drept internaţional privat se va ţine seama de calificarea conceptelor juridice efectuată potrivit dreptuluiR.Moldova, şi numai ca excepţie, calificarea poate fi efectuată potrivit dreptului străin. în acelaşi mod, prin prisma sistemului de drept al ţării sale, judecătorul va aprecia în ce măsură intră în funcţiune ordinea publică de drept internaţional privat. în ceea ce priveşte influenţa conflictului de legi asupra conflictului de jurisdicţii, situaţia este mai dificilă, deoarece la momentul când se pune problema soluţionării conflictului de legi, celălalt conflict a fost deja soluţionat.

2. LITIGIUL PRIVIND RAPORTUL JURIDIC DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT Şl REGIMUL JURIDIC AL STRĂINULUI ÎN PROCESUL CIVIL în materia dreptului internaţional privat pot apărea litigii privind raporturile cu element de extraneitate, care urmează a fi soluţionate de instanţele de judecată sau arbitraj. în doctrină460 aceste litigii poartă denumirea de „proces civil internaţional”. Problemele procesuale civile cu privire la litigiul de drept internaţional privat sunt următoarele: competenţa în dreptul internaţional privat; procedura aplicabilă în astfel de litigii; efectele hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale străine. în situaţia când apare un litigiu privind raportul de drept internaţional privat, ordinea în care se soluţionează problemele conflictuale este următoarea: • determinarea instanţei competente în soluţionarea litigiului apărut, adică competenţa în dreptul internaţional privat. • determinarea legii procedurale aplicabile. • determinarea legii aplicabile raportului juridic concret, adică soluţionarea conflictelor de legi. în acest context, se impune precizarea că ultima problemă conflictuală se pune independent de ivirea unui litigiu privitor la raportul juridic cu element de extraneitate.

460 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Tratat de Drept Internaţional Privat, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.422; Savelly Zilberstein, Procesul Civil Internaţional. Normele de procedură din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.14

Referitor la situaţia juridică a străinului în procesul civil internaţional, art.454 alin.(1) din Codul de procedură civilă stabileşte că persoanele fizice şi persoanele juridice străine beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale R.Moldova de aceleaşi drepturi şi obligaţii procedurale ca şi persoanele fizice şi juridice din R.Moldova. Astfel, din această reglementare rezultă că străinilor li se acordă regim naţional. Totodată, se apreciază că reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie pe motiv că este persoană străină sau că nu are domiciliu sau sediu în R.Moldova. în continuare, alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că Guvernul R.Moldova poate stabili retorsiunea faţă de străini dacă în statele acestora există restricţii în drepturile procedurale ale persoanelor fizice şi juridice din R.Moldova.

3. COMPETENŢA ÎN DREPTUL INTERNATIONAL Şl COMPETENŢA ÎN DREPTUL INTERN în ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională, este necesară distincţia între competenţa în dreptul internaţional privat şi competenţa în dreptul intern. • Competenta în dreptul internaţional privat este competenţa ce se referă la determinarea instanţelor unei ţări, în raport cu instanţele altei ţări care sunt chemate să soluţioneze litigiul apărut. De exemplu, în situaţia când un litigiu este de competenţa instanţelor din R.Moldova, aceasta înseamnă că s-a determinat competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat. Potrivit art.459 alin.(1) din Codul de procedură civilă, instanţele judecătoreşti din R.Moldova au competenţa de a soluţiona litigiile în care o parte este din R.Moldova, iar cealaltă este străină sau dacă ambele părţi sunt străine. Instanţele judecătoreşti din R.Moldova sunt competente să soluţioneze litigii de drept internaţional privat în cazul când pârâtul (persoană fizică sau juridică) are domiciliul şi respectiv sediul în R.Moldova, în sensul alin.(3) al aceluiaşi articol. în conformitate cu art.459 alin.(4), competenţa de a soluţiona litigiile de drept internaţional privat se verifică din oficiu de către instanţa sesizată, iar în situaţia când se stabileşte că nu este competentă nici instanţa sesizată şi nici o altă instanţă din R.Moldova, cererea va fi respinsă.

• Competenţa în dreptul intern este competenţa ce se referă la determinarea unei instanţe judecătoreşti aparţinând unei ţări care are competenţa de a soluţiona litigiul respectiv, fiind vorba de competenţa materială şi cea teritorială din procesul civil intern. Această competenţă se determină ulterior stabilirii competenţei în dreptul internaţional privat şi este denumită competenţă internă sau specială, pentru a o deosebi de competenţa în dreptul internaţional privat. Referitor la sistemul de drept al R.Moldova, această competenţă este reglementată în capitolul IV (art.32-45) din Codul de procedură civilă. în acest sens, art.459 alin.(2) din Codul de procedură civilă prevede că competenţa instanţelor judecătoreşti din R.Moldova în judecarea pricinilor civile cu element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor capitolului IV, dacă nu se prevede altfel în capitolul XLI privind competenţa în procesele cu element de extraneitate. Cu alte cuvinte, după ce s-a stabilit că instanţele judecătoreşti din R.Moldova sunt competente să judece litigiul, se pune problema de a determina cărei anume instanţe (competenţa materială şi teritorială) îi va fi atribuită competenţa soluţionării litigiului.

4. NORMELE CARE DETERMINĂ COMPETENTA ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT 5 Legislaţia fiecărui stat cuprinde norme cu ajutorul cărora se determină competenţa în dreptul internaţional privat pentru instanţele statului respectiv. Astfel, competenţa instanţelor din R.Moldova în litigiile cu element de extraneitate se determină în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în legile R.Moldova, iar nu în conformitate cu legile altei ţări. Totuşi, poate exista o situaţie de excepţie în cazul unei hotărâri judecătoreşti străine a cărei executare se solicită în R.Moldova. într-o atare situaţie, hotărârea judecătorească străină trebuie să fie pronunţată de o instanţă competentă atât din punctul de vedere al dreptului internaţional privat al acestei ţări, cât şi din punctul de vedere al legislaţiei interne privind competenţa materială şi teritorială. Este vorba deci de competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi de competenţa jurisdicţională în dreptul intern, ambele determinate după dreptul statului ale cărei instanţe au pronunţat hotărârea. însă, în R.Moldova nu se va încuviinţa executarea hotărârii judecătoreşti străine, decât dacă nu se încalcă normele de competenţă

exclusivă în dreptul internaţional privat. în această situaţie, hotărârea judecătorească este supusă, din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, unei duble verificări: - respectarea competenţei în dreptul internaţional privat al ţării în care a fost pronunţată hotărârea judecătorească; - respectarea normelor privind competenţa exclusivă în dreptul internaţional privat al ţării unde se cere executarea hotărârii judecătoreşti străine (în acest caz, este vorba de competenţa exclusivă după dreptul internaţional privat al R.Moldova, deoarece aici se cere executarea hotărârii judecătoreşti străine). Astfel, o hotărâre judecătorească străină nu poate fi recunoscută sau executată în R.Moldova dacă aceasta încalcă ordinea publică de drept internaţional privat a R.Moldova şi dacă se încalcă dispoziţiile privind competenţa exclusivă451. în continuare, ar fi de remarcat că normele care determină compe­ tenţa în dreptul internaţional privat se deosebesc de normele conflictuale şi nu trebuie confundate, deoarece normele conflictuale sunt nor­ me de trimitere, care nu se aplică în mod direct raportului juridic, ci numai indică legea aplicabilă acestuia (legea proprie sau legea străină). Prin urmare, normele conflictuale se ocupă şi de situaţia în care legea proprie nu este aplicabilă, arătând legea străină competentă. Normele care determină competenţa în dreptul internaţional privat se aplică direct raportului juridic. Astfel, aceste norme arată dacă instanţele statului respectiv sunt ori nu sunt competente în privinţa litigiului civil cu element de extraneitate, fără a se referi şi la cazurile în care ele nu sunt competente. Aşadar, normele conflictuale soluţionează conflictele de legi, iar normele care determină competenţa în dreptul internaţional privat soluţionează conflictele de jurisdicţii. Normele conflictuale indică competenţa legislativă, care poate fi a legii proprii sau a legii străine, pe când celelalte norme arată competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat în exclusivitate pentru instanţele proprii.

5. RELAŢIA DINTRE COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ Şl COMPETENŢA LEGISLATIVĂ ’ între competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi legea aplicabilă raportului juridic, adică competenţa legislativă, cel 451 în acest sens, a se vedea art.471 alin.(1) lit.c) şi e) din Codul de procedură civilă

puţin în cadrul izvoarelor interne, în principiu, nu există nici o dependenţă, în sensul că determinarea jurisdicţiei competente a unei anumite ţări nu atrage după sine în toate cazurile aplicarea dreptului acesteia, pentru că nu ar fi aşa, ar însemna că fiecare instanţă trebuie să aplice propria sa lege raportului juridic litigios şi deci nu s-ar mai pune nici o problemă de conflict de legi. în acest context, trebuie făcută distincţia dintre competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi competenţa legislativă. Tot astfel, determinarea legii aplicabile nu atrage după sine şi determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat. Referitor la evoluţia relaţiei dintre competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional şi competenţa legislativă (legea aplicabilă) trebuie să deosebim câteva faze: • Până la apariţia dreptului internaţional privat, competenţa judecătorească determina legea aplicabilă, ceea ce însemna că instanţa sesizată în legătură cu litigiul aplica legea proprie. După apariţia dreptului internaţional privat, legea aplicabilă litigiului internaţional determina competenţa jurisdicţională, adică cauza se judeca de instanţa statului a cărui lege era aplicabilă raportului juridic respectiv. Instanţa sesizată cu un litigiu internaţional se declara necompetentă dacă legea aplicabilă era a altui stat decât acela căruia aparţinea. • între competenţa jurisdicţională şi legea aplicabilă se face deose­ bire, deoarece acestea sunt independente. Instanţa judecătorească sesizată cu litigiul internaţional aplică legea competentă, care potrivit normelor conflictuale, poate fi legea forului sau legea străină. O situaţie de excepţie are loc în materia bunurilor imobile, în care legea aplicabilă determină competenţa jurisdicţională. • în condiţiile actuale se constată tendinţa de a se afirma că legea aplicabilă şi competenţa jurisdicţională coincid, cu precizarea că acest lucru se întâmplă în cazul izvoarelor internaţionale. în dreptul internaţional privat acţiunea este supusă legii forului, iar dreptul subiectiv, care cuprinde conţinutul raportului juridic litigios, este supus lui lex causae (care poate fi legea proprie sau legea străină)462.

6. IMPORTANTA DETERMINĂRII INSTANTEI COMPETENTE i

j

în ceea ce priveşte importanţa determinării instanţei competente în soluţionarea litigiilor de drept internaţional privat, ar fi de remarcat următoarele aspecte: • Determinarea instanţei competente atrage după sine aplicarea unui anumit sistem de soluţionare a conflictelor de legi, deoarece instanţa aplică normele conflictuale ale ţării căreia ea aparţine şi nu normele conflictuale ale altei ţări. Aceasta înseamnă, în mod indirect, determinarea legii materiale competente a cârmui raportul juridic, avându-se în vedere că această lege depinde de norma conflictuală a judecătorului. Astfel, soluţia litigiului este în funcţie de instanţa cărei ţări va fi competentă a judeca. • Soluţia litigiului poate fi diferită în raport cu instanţa competentă, chiar şi în situaţia când normele conflictuale în prezenţă sunt identice, deci şi soluţia se deosebeşte. Astfel, de exemplu, normele conflictuale a două ţări fac trimitere într-o anumită materie (statut personal) la legile forului, care prin ipoteză diferă între ele (în R.Moldova sau Franţa statutul personal este cârmuit de legea naţională, iar în Norvegia sau Danemarca - de legea domiciliului persoanei fizice). Prin urmare normele conflictuale identice nu duc în toate cazurile la soluţii identice. • în unele cazuri, părţile litigiului pot renunţa, expres sau tacit, la aplicarea dreptului străin competent, solicitând aplicarea legii forului, însă acest lucru se poate întâmpla numai în cazul în care norma conflictuală respectivă nu are caracter imperativ. De exemplu, litigiul apărut în faţa instanţelor din R.Moldova are ca obiect nevaliditatea actului juridic încheiat în străinătate, deoarece nu s-a încheiat potrivit regulii locus regit actum. Să presupunem că, potrivit legii R.Moldova actul juridic este valabil. Ţinând seama de caracterul facultativ al regulii menţionate, părţile solicită aplicarea legii R.Moldova, ceea ce instanţa desigur va face. Referitor la această situaţie, este necesar să se ţină seama de caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic. Dacă aceste norme au un caracter facultativ (alternativ), cum ar fi, de exemplu, cel prevăzut de art.1609 alin.(1) din Codul civil, instanţa va aplica legea R.Moldova. însă, dacă această normă va avea un caracter imperativ, adică în situaţia când părţile nu pot alege o altă lege aplicabilă, acestea nu vor putea solicita aplicarea legii forului. Un exemplu elocvent în acest sens este art.1622 alin.(2) din Codul civil, care prevede că succesiunea asupra bunurilor imobile este guvernată de legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri.

• în cazul în care nu se poate stabili conţinutul legii străine, instanţa aplică, potrivit sistemului nostru conflictual, legea proprie, adică legea R.Moldova. în acest sens este art.1578 alin.(4) din Codul civil. • Instanţa competentă aplică, de regulă, legile de procedură proprii. Prin urmare, determinarea jurisdicţiei competente înseamnă şi determi­ narea normelor de procedură aplicabile, care pot fi diferite de la o ţară la alta, influenţând soluţia litigiului. Determinarea competenţei jurisdicţionale se face întotdeauna înaintea soluţionării conflictului de legi.

Secţiunea a ll-a DETERMINAREA COMPETENŢEI ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT 9

1. DETERMINAREA COMPETENŢEI ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT Determinarea competenţei în materia dreptului internaţional privat prezintă importanţă prin faptul că atrage după sine aplicarea unui anumit sistem de soluţionare a conflictelor de legi, avându-se în vedere că instanţa aplică normele conflictuale proprii, iar nu cele străine. Unele legislaţii cuprind reglementări speciale privind competenţa în dreptul internaţional privat463. Alte legislaţii nu conţin reglementări speciale privind competenţa în dreptul internaţional privat. Astfel, într-o asemenea situaţie, este inevitabilă problema de a cunoaşte modul de determinare a competenţei pentru soluţionarea raporturilor de drept internaţional privat. Materia dreptului procesual civil cunoaşte competenţa materială şi competenţa teritorială şi prin aplicarea acestor reguli se poate determina instanţa competentă în soluţionarea unui litigiu de drept internaţional privat. în ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta este determinată în funcţie de natura şi obiectul litigiului, delimitând pe verticală sfera de activitate a diferitor categorii de instanţe, pe când competenţa teritorială este determinată, în general, potrivit locului

463 De exemplu, Elveţia - Legea federală privind dreptul internaţional privat din 1987, art.2-12; Tunisia - Codul de drept internaţional privat din 1998, art.3-10; România - Codul de procedură civilă din 2010, Cartea a Vll-a, art.1050-1067. în R.Moldova reglementări cu privire la competenţa în dreptul internaţional privat sunt cuprinse în Titlul IV, Capitolul VLI din Codul de procedură civilă, art.459-466

domiciliului (sediului) pârâtului sau locul situării bunurilor, delimitând pe orizontală sfera de activitate a instanţelor de acelaşi grad. Competenţa în dreptul internaţional privat determină instanţele unei ţări care urmează să soluţioneze litigiul de drept internaţional privat şi numai ulterior determinării acestei competenţe se pune problema de a stabili care instanţă a ţării respective trebuie să soluţioneze litigiul. în această ordine de idei, s-ar părea că competenţa în dreptul internaţional privat este determinată de competenţa materială, însă soluţiile diferă de la un sistem de drept la altul. în materia competenţei în dreptului internaţional privat, se disting câteva criterii cu privire la determinarea acesteia: • în situaţia când nu există reglementări speciale privind competenţa în dreptul internaţional privat, aceasta se determină potrivit normelor competenţei teritoriale, deoarece numai în aşa mod se poate stabili legătura dintre litigiul cu element de extraneitate şi instanţa competentă în soluţionarea acestuia..Astfel, în acest caz determinarea jurisdiţiei competente în dreptul internaţional privat se face potrivit normelor de procedură civilă internă privind competenţa teritorială, dar care sunt adaptate condiţiilor speciale în care se desfăşoară raporturile juridice cu element de extraneitate464. • în alte sisteme de drept, cum ar fi cel al Franţei sau al Belgiei, privitor la determinarea competenţei în dreptul internaţional privat se ia în considerare cetăţenia părţilor la raportul juridic cu element de extraneitate. Astfel, pentru a se declara competente în soluţionarea litigiului pe fond, instanţelor de judecată le este suficient ca una din părţi să fie cetăţean al acestei ţări, fără a se ţine seama de domiciliul pârâtului sau de locul încheierii actului juridic465. • în sistemul de drept englez, determinarea competenţei în dreptul internaţional privat, se efectuează potrivit criteriului prezenţei de fapt a pârâtului în raza jurisdicţiei naţionale. Astfel, instanţa engleză se decla­ ră competentă în soluţionarea unui litigiu cu element de extraneitate în cazul în care reclamantul probează citarea pârâtului în instanţă, aceasta făcându-se potrivit legii engleze, care stabileşte că persoanele aflate în exteriorul teritoriului jurisdicţional englez nu pot fi citate.

464 De exemplu, în legislaţia Turciei competenţa în dreptul internaţional privat se stabileşte de normele interne cu privire la competenţa teritorială, aşa cum prevede art.27 din Legea nr.2675 din 1982 cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil internaţional 465 în acest sens sunt dispoziţiile art.14 din Codul civil francez, care stabilesc că persoana străină care nu se află în Franţa poate fi chemată în instanţele franceze pivitor la îndepiinirea obligaţiilor actului juridic încheiat în Franţa cu un cetăţean francez

2. COMPETENTA INSTANTELOR JUDECĂTOREŞTI DIN R.MOLDOVA ÎN SOLUŢIONAREA LITIGIILOR DE DREPT INTERNATIONAL PRIVAT f Instanţele judecătoreşti din R.Moldova au competenţa de a judeca procesele civile dintre o parte a R.Moldova şi o parte străină sau dintre persoanele străine în sensul art.459 din Codul de procedură civilă. în legislaţia R.Moldova competenţa de drept internaţional privat a instanţelor judecătoreşti este reglementată în cuprinsul capitolului XLI din Codul de procedură civilă. în conformitate cu dispoziţiile art.460 alin.(1), instanţele judecă­ toreşti din R.Moldova sunt competente să judece litigii cu element de extraneitate dacă: a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezen­ tanţa persoanelor juridice are sediul în R.Moldova; b) pârâtul are bunuri pe teritoriul R.Moldova; c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere şi constatarea paternităţii are domiciliul în R.Moldova; d) prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul R.Moldova, sau dacă reclamantul are domiciliul în R.Moldova; e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru intentarea acţiunii în reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs pe teritoriul R.Moldova; f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare (deplină sau parţială) trebuie să aibă loc ori a avut loc în R.Moldova; g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în R.Moldova; h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliul în R.Moldova sau dacă unul dintre soţi este cetăţean al R.Moldova; i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale are domiciliul în R.Moldova; j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane cu domiciliul în R.Moldova, persoana este cetăţean al R.Moldova sau apatrid, iar prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă; k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit astfel, iar raporturile juridice vizează drepturi de care ele pot dispune în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din R.Moldova; I) prin lege sunt prevăzute şi alte cazuri. Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă în soluţionarea cererii înaintate de un cetăţean al R.Moldova, acesta o

poate depune la o instanţă judecătorească competentă din R.Moldova, aşa cum prevede art.460 alin.(2) din Codul de procedură civilă. Competenţa determinată conform art.460 alin.(1) din Codul de procedură civilă este una alternativă, deoarece legea nu face precizarea că instanţele din R.Moldova ar fi exclusiv competente în soluţionarea acestor litigii. Legea prezintă doar posibilitatea de a soluţiona litigiile pe care o au instanţele din R.Moldova, în condiţiile prezentate. Considerăm că această soluţie este corectă, având în vedere că dacă legea nu prevede competenţa exclusivă a instanţelor din R.Moldova, concluzia logică este că legiuitorul a reglementat o competenţă alternativă, şi nu una exclusivă.

3. COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ EXCLUSIVĂ A INSTANTELOR DIN R.MOLDOVA j în ceea ce priveşte situţiile ca care vom face referire, trebuie să avem în vedere că numai instanţele R.Moldova au competenţa de a le judeca. Astfel, potrivit art.461 alin.(1) din Codul de procedură civilă, instanţele R.Moldova sunt exclusiv competente să judece procesele cu element de extraneitate în care: a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobile aflate pe teritoriul R.Moldova; b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în R.Moldova; c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau sosire se află în R.Moldova; d) procesu se referă la abordajul unor nave sau a aeronave, precum şi la asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava este sub pavilionul R.Moldova, ori dacă locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul R.Moldova; e) nava sau aeronava a fost sechestrată în R.Moldova; f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul în R.Moldova; g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi având domiciliul în R.Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al R.Moldova sau apatrid; h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul R.Moldova.

Potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, instanţele judecătoreşti din K.Moldova examinează litigiile de drept internaţional privat în inocedură specială în următoarele cazuri: a) solicitantul ■ constatării unui fapt care are valoare juridică are domiciliul în R.Moldova sau fapta a avut loc pe teritoriul ei; b) persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei, declararea capacităţii depline de exerciţiu, declararea incapacităţii totale sau parţiale, încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentul forţat, efectuării examenului psihiatric, spitalizării în staţionarul de psihiatrie sau prelungirii termenului de spitalizare fără liberul consimţământ, este cetăţean al R.Moldova sau are domiciliul în R.Moldova; c) persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei sau decesului este cetăţean al R.Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoanele fizice sau juridice cu domiciliul şi, respectiv, sediul în R.Moldova: d) s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la purtător pierdut sau a unui titlu de valoare la ordin eliberat de o persoană fizică sau unei persoane fizice cu domiciliul în R.Moldova ori eliberat de o persoană juridică sau unei persoane juridice cu sediul în R.Moldova, ori o cerere de restabilire în dreptul asupra lor; e) s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpân a unui bun mobil care se află pe teritoriul R.Moldova sau o cerere cu privire la declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpân amplasat pe teritoriul R.Moldova; f) cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare civilă îndeplinite de organul R.Moldova privind un cetăţean al R.Moldova sau un apatrid; g) cererea urmăreşte constatarea unui act notarial sau a unui act emis de un alt organ al R.Moldova ori se referă la refuzul de a îndeplini un act. Totodată, alin.(3) prevede că competenţa instanţelor judecătoreşti ale R.Moldova stabilită în prezentul articol, precum şi în art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine. Litigiul pe care instanţa judecătorească din R.Moldova l-a reţinut spre judecare cu respectarea normelor de competenţă trebuie să fie examinat de această instanţă de fond, chiar dacă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor sau cu alte circumstanţe, acesta a devenit de competenţa unei instanţe judecă­ toreşti străine. în acest caz, este vorba de nestrămutarea locului de examinare a litigiului, în sensul art.463 din Codul de procedură civilă.

Prorogarea de competenţă constituie o extindere a competenţei unei instanţe judecătoreşti - în temeiul legii, al unei hotărâri judecă­ toreşti pronunţate de o instanţă superioară sau al convenţiei părţilor de a soluţiona cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa. Prorogarea are un caracter internaţional în situaţia când o instanţă judecătorească din ţara forului îşi extinde competenţa în detrimentul alteia din străinătate, sau viceversa. Astfel, prorogarea de competenţă poate fi legală, judiciară şi convenţională. în sistemul de drept al R.Moldova prorogarea de competenţă este reglementată de art.462 din Codul de procedură civilă, care stabileşte în alin.(1) că, într-un litigiu civil cu element de extraneitate, părţile anterior pornirii procesului, pot schimba competenţa litigiului şi pot investi o anumită instanţă cu competenţă jurisdicţională (prorogare convenţională). în continuare, alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că competenţa jurisdicţională în litigiile de drept internaţional privat stabilită de art.33 (competenţa curţilor de apel), art.34 (competenţa Curţii Supreme de Justiţie), art.40 (competenţa excepţională) nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor466. Prorogarea de competenţă nu este posibilă în cazul competenţei exclusive a unei instanţe din R.Moldova sau a unei instanţe străine. 5. IMUNITATEA DE JURISDICŢIE » Imunitatea de jurisdicţie este un principiu potrivit căruia un stat străin nu poate fi chemat, împotriva voinţei sale, într-un proces civil, în calitate de pârât467. Fundamentul acestui principiu se justifică pe ideea de indepen­ denţă, suveranitate şi egalitate a statelor, de unde şi adagiul par nori habet imperium, non habet jurisdictionem, adică egalul asupra egalului nu are autoritate. Tot astfel, şi reprezentanţii statului străin, în perioada aflării lor în funcţie, se bucură de imunitate de jurisdicţie. Sub acest aspect, situaţia 466 în acest sens, Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale între statele CSI din 22.01.1993 prevede în art.21, că instanţele judecătoreşti sunt în drept să examineze alte circumstanţe, dacă există acordul în scris al părţilor privind transmiterea lor, menţionându-se, totodată, că în asemenea cazuri competenţa exclusivă nu poate fi schimbată prin acordul părţilor 467 A se vedea Valeriu Babără, Imunitatea de jurisdicţie a statelor în procesele de drept internaţional privat, Revista Avocatul Poporului, nr.3, 2006, p.7-8

este aceeaşi la funcţionarii internaţionali, reprezentanţii comerciali ai statelor, şefii de stat şi trimişii speciali aflaţi în vizită de curtoazie sau alte misiuni468. în dreptul R.Moldova imunitatea de jurisdicţie este reglementată de art.457 din Codul de procedură civilă, care prevede cî întroducerea în instanţa judecătotească din R.Moldova a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în proces în calitate de pârât, punerea sub sechestru a bunurilor acestuia situate pe teritoriul R.Moldova, luarea altor măsuri de asigurare a acţiunii împotriva bunurilor respective, precum şi punerea sub sechestru în procedura de executare a hotărârii judecătoreşti se pot face cu consimţământul organelor competente ale statului respectiv, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care R.Moldova este parte nu prevede altfel. Tot în acest sens, în cadrul litigiilor civile, organizaţiile interna­ ţionale, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în R.Moldova, precum şi alte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile R.Moldova, sunt supuse jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti din R.Moldova în limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte469.

468 A se vedea Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) şi Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare (1963), la ambele R.Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1135-XII din 4.08.1992 469 Problema imunităţii statului şi a bunurilor sale se întemeiază pe două concepţii: 1) Imunitatea absolută are la bază aplicarea consecventă a principiului imunităţii statului străin şi a bunurilor sale pentru absolut toate activităţile desfăşurate pe teritoriul unui stat străin, indiferent de natura acestora; 2) Imunitatea funcţională are la bază limitarea imunităţii statului străin şi a bunurilor sale, înlăturând aplicarea acestui principiu în cazurile în care statul străin desfăşoară activitate comercială. Această imunitate funcţională poate fi întâlnită şi sub denumirea de imunitate limitată sau imunitate a statului comerciant. în privinţa imunităţii funcţionale se impune deosebirea dintre cele două categorii de acte pe care le poate săvârşi statul : a) acte ju re imperii, adică actele făcute în virtutea puterii sale suverane; b) acte ju re gestionis, adică actele cu caracter economic, cum ar fi actele comerciale, în care statul apare ca o persoană particulară, ca un comerciant. Astfel, potrivi teoriei imunităţii funcţionale, statul are imunitate când acţionează jure imperii, iar pentru actele ju re gestionis nu o are. Referitor la teoria imunităţii funcţionale, este necesar de menţionat că în anul 1972 a fost încheiată Convenţia Europeană asupra imunităţii statului (Austria, Belgia, Cipru, R:F:G, Luxemburg, Olanda, Elveţia, Anglia), reglementările cuprinse în aceasta dând expresie imunităţii funcţionale a statului străin

CAPITOLUL II PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN PROCESELE DE DREPT INTERNATIONAL PRIVAT 9

Secţiunea l-a LEGEA APLICABILĂ PROCEDURII DE JUDECATĂ

1. NOŢIUNEA LEGII PROCESUALE A FORULUI (LEX PROCESSUALIS FORI) în cazul în care instanţa de judecată din R.Moldova este sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat, prima problemă constă în determinarea propriei competenţe, iar dacă potrivit normelor de competenţă jurisdicţională se va constata că aceasta are competenţa de a soluţionai litigiul, următoarea problemă este de a cunoaşte care lege procedurală va guverna procesul de drept internaţional privat legea procedurală proprie sau legea procedurală străină. Potrivit art.458 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat instanţele judecătoreşti din R.Moldova aplică legea procedurală proprie, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Astfel, procesul de drept internaţional privat este guvernat de legea frului (lex processualis fori). Normele de drept procesual aplicabile sunt cele stabilite în ţara unde se judecă litigiul, chiar dacă una din părţi este străină470. Astfel, procesul de drept internaţional privat, este guvernat de legea forului (lex processualis fon). Normele de drept procesual aplicabile sunt cele stabilite în ţara unde se judecă litigiul, chiar dacă una din părţi este străină471. în acest context, trebuie menţionat că dacă instanţele judecătoreşti din R.Moldova aplică legea procedurală proprie, acest lucru nu înseamnă că legea forului reglementează şi fondul raportului juridic cu

471 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.436; Henri Batiffol, Paul Lagarde, Droit International Prive, Tome II, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993, p.397

element de extraneitate. în situaţia în care instanţa din R.Moldova constată că este competentă în soluţionarea litigiului de drept internaţional privat, acesta va aplica legea R.Moldova doar în privinţa aspectelor procedurale, nu şi în privinţa soluţionării fondului litigiului. Privitor la soluţionarea litigiului pe fond, sunt aplicabile normele conflictuale care vor desemna sistemul de drept aplicabil (legea materială proprie sau străină). Distincţia dintre normele juridice care ţin de procedură şi cele care ţin de dreptul material (fond) nu este aceeaşi în toate sistemele de drept. De exemplu, prescripţia extinctivă constituie în unele sisteme de drept472, inclusiv în cel al R.Moldova, o problemă de fond, iar în alte sisteme de drept473 aceasta este o problemă de procedură. Referitor la acest aspect se impune precizarea că legea forului ar trebui să stabilească dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material. în general, lex processualis fori, se aplică actelor de procedură, cum ar fi potrivit Codului de procedură civilă: citarea părţilor (art, 100-109), termenele de procedură (art. 110-116), aspectele procedurale privind pro­ bele şi probaţiunea (art. 117-160), modul de pregătire a pricinii (art.183191), dezbaterea litigiului (art. 192-237), deliberarea, pronunţarea şi conţinutul hotărârii (art.238-259), precum şi căile de atac (art.357-445). Principiul lex processualis fori este consacrat şi în unele convenţii internaţionale. De exemplu, Convenţia de la Haga (1954) privind procedura civilă474, prevede în art. 14 că autoritatea judiciară care procedează la executarea unei comisii rogatorii va aplica legea ţării sale, în ceea ce priveşte formele de îndeplinit. Aplicarea principiului lex processualis fori se justifică pe următoarele considerente: • procedura de judecată este o activitate exercitată de instanţele jude­ cătoreşti în numele statului, care stabileşte norme juridice aplicabile; • instanţele judecătoreşti trebuie să apere în activitatea lor valorile pe care statul din care face parte le consideră esenţiale; • normele procedurale formează o instituţie care trebuie să răspundă interesului general conceput de stat; • actele de procedură sunt localizate pe teritoriul statului căruia aparţine instanţa de judecată; • considerente de utilitate practică, constând în evitarea unor dificultăţi inerente aplicării dreptului procesual străin.

472 Franţa, Italia, România, etc 473 SUA, Anglia, Australia, etc 474 R.Moldova a aderat la aceasta prin Hotărârea Parlamentului nr.1136-XII din 4.08.1992

2. PARTICULARITĂTILE APLICĂRII LEGII FORULUI j

în general, legea procesuală se aplică actelor de procedură, însă există anumite particularităţi privind aplicarea legii forului, acestea fiind următoarele: • Citarea persoanelor aflate în străinătate în acest sens, art.104 alin.(2) din Codul de procedură civilă distinge două situaţii: a) în situaţia când domiciliul sau reşedinţa persoanelor aflate în străinătate sunt cunoscute, citaţia va fi expediată prin scrisoare recomandată cu aviz de primire, cu excepţia cazurilor în care tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte sau prin legea specială nu este prevăzută o altă procedură de citare. b) în situaţia în care domiciliul sau reşedinţa persoanelor aflate în străinătate nu sunt cunoscute, citarea se va face conform dispoziţiilor art.108 prin citare publică. în ambele situaţii, dacă persoanele aflate în străinătate au mandatar cunoscut în R.Moldova, acesta de asemenea va fi citat. Reclamantul care locuieşte în străinătate este în drept să indice adresa din R.Moldova unde urmează a fi citat în legătură cu procesul, în cazul când pârâtul locuieşte în străinătate, acesta va fi informat că are dreptul să-şi indice adresa din R.Moldova unde urmează să se facă comunicarea, iar dacă pârâtul nu se va conforma acestei prevederi, comunicarea se va face prin scrisoare recomandată, în recipisa scrisorii indicându-se actele expediate. • Comisiile rogatorii internaţionale în practică pot apărea unele situaţii care presupun efectuarea unor acte de procedură în străinătate, cum ar fi audierea martorilor, obţinerea unor copii sau extrase de pe documente, expertize, etc. Efectuarea acestor acte se face prin intermediul comisiilor rogatorii475. Astfel, prin comisie rogatorie se înţelege delegaţia pe care un organ de jurisdicţie sesizat cu soluţionarea unui litigiu, numită instanţă solicitantă sau rogantă, o conferă unui organ de judecată din altă localitate, numită instanţă solicitată sau rogată, să efectueze anumite acte de procedură476. în cazul când instanţa solicitantă şi cea solicitată se află în ţări diferite, comisia rogatorie este internaţională477.

475 De la cuvintele latine committere - a da o însărcinare, şi rogare - a ruga 476 în acest sens, a se vedea art. 125-126 din Codul de procedură civilă 477 Privitor la situaţia la care ne referim, trebuie avute în vedere comisiile rogatorii internaţionale civile, deoarece cele penale sunt supuse unui regim juridic special

Potrivit art.465 din Codul de procedură civilă, instanţele judecăto­ reşti din R.Moldova execută delegaţiile care le-au fost date de către instanţele judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură (înmânarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii ale părţilor, de depoziţii ale martorilor, raporturi de expertiză, cerce­ tarea la faţa locului, luarea măsurilor de asigurare a acţiunii, etc.). Delegaţia instanţelor judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură nu va putea fi executată în cazurile când: - atinge suveranitatea sau ameninţă securitatea R.Moldova; - nu este de competenţa instanţei judecătoreşti. Delegaţia instanţei judecătoreşti străine se execută în modul stabilit de legislaţia R.Moldova, dacă tratatul internaţional la care este parte nu prevede altfel. Totodată, instanţele judecătoreşti din R.Moldova pot da delegaţii instanţelor judecătoreşti străine în vederea efectuării unor acte de procedură. Modul de stabilire a relaţiilor dintre instanţele judecătoreşti din R.Moldova şi cele din străinătate se determină de legislaţia R.Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta este parte.

Secţiunea a ll-a DOMENIUL DE APLICARE A LEGII FORULUI

1. ACŢIUNEA ÎN JUSTITIE SAU ARBITRALĂ Acţiunea civilă trebuie privită ca un drept, în sens material şi procesual. Dreptul la acţiune în sens material exprimă posibilitatea pe care o are reclamantul de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat, prin constrângerea judiciară a pârâtului. Dreptul la acţiune în sens procesual desemnează numai posibilitatea persoanei de a se adresa în vederea apărării unui drept încălcat, fără ca aceasta să implice în mod necesar şi protecţia juridică a acelui drept, deci posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza instanţa de judecată pentru a hotărî asupra cererii sale, indiferent dacă această cerere este sau nu justificată în drept478.

478 în acest sens, art.7 din Codul de procedură civilă prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor de judecată competente împotriva actelor care lezează drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale acestora

Condiţiile de existenţă a dreptului la acţiune sau elementele acţiunii sunt: părţile, obiectul acţiunii şi cauza acţiunii. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii sunt: capacitatea procesuală de folosinţă, capacitatea procesuală de exerciţiu, calitatea procesuală, dreptul şi interesul. Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, acţiunea în justiţie sau arbitrală nu poate fi integrată în totalitate în categoria fondului sau a formei, având în vedere că diferite aspecte ale acţiunii pot primi una din aceste calificări. în ceea ce priveşte caracterizarea şi clasificarea cererilor introductive în instanţă, menţionăm că acestea influenţează competenţa jurisdicţională sau modul de desfăşurare a procesului civil. Astfel, caracterizarea şi clasificarea acestor cereri se fac în conformitate cu legea forului.

2. CAPACITATEA PROCESUALĂ A PĂRŢILOR i Capacitatea procesuală de folosinţă (legitimatio ad processum) este aptitudinea de a fi parte în proces, de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual. în acest sens, art.57 din Codul de procedură civilă prevede că capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice şi juridice care se bucură, conform legii, de dreptul de a se adresa în judecată pentru apărarea drepturilor, lebertăţilor şi intereselor legitime. Capacitatea procesuală de exerciţiu (jus standi) este aptitudinea unei persoane de a valorifica personal sau prin reprezentant dreptul subiectiv în justiţie, exercitând personal drepturile procesuale. în acest sens este art.58 din Codul de procedură civilă. Capacitatea procesuală, sub ambele aspecte, ţine de statutul personal al subiectului de drept, deoarece constituie o însuşire proprie reclamantului sau pârâtului şi deci este supusă legii personale (lex personalis). în consecinţă, capacitatea procesuală a persoanei fizice şi cea a persoanelor juridice este supusă legii naţionale. Menţionăm, că Codul de procedură civilă conţine două regelementări privitor la capacitatea procesuală - una cu referire la persoanele fizice, iar alta la persoanele juridice. Astfel, potrivit art.455 alin.(1), capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanelor fizice străine şi a apatrizilor în proces este guvernată de legea naţională a acestora479, 479 Referitor la textul utilizat de legiuitorul R.Moldova în conţinutul art.455 alin.(1) şi (3), considerăm că formularea potrivită şi corectă ar trebui să fie următoarea: „Capacitatea

precizându-se că legea naţională a persoanei fizice străine este considerată legea statului a cărui cetăţenie o deţine, iar în cazurile în care persoana fizică concomitent cu cetăţenia R.Moldova deţine şi o altă cetăţenie, legea naţională a acesteia este legea R.Moldova. Privitor la situaţiile când persoana fizică deţine cetăţenia mai multor state, legea naţională va fi considerată legea statului în care aceasta are domiciliul, iar dacă persoana fizică străină are domiciliul în R.Moldova (în situaţia când aceasta are mai multe cetăţenii), legea naţională va fi considerată legea R.Moldova - art.155 alin.(2). Conform alin.(4) al aceluiaşi articol, în cazurile când persoana fizică nu beneficiază de capacitate de exerciţiu potrivit legii sale naţionale, aceasta poate fi declarată cu capacitate de exerciţiu, dacă dispune de această capacitate în conformitate cu legislaţia R.Moldova. în ceea ce priveşte capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor juridice străine, art.456 din Codul de procedură civilă face distincţie între persoanele juridice care ţin de sistemul juridic al unui stat şi persoanele juridice care se încadrează în ordinea juridică internaţională. Astfel, potrivit alin.(1), capacitatea de folosinţă a persoanei juridice străine este guvernată de legea naţională a acesteia, precizându-se că legea naţională a persoanei juridice este legea ţării în care aceasta a fost constituită. în situaţia când persoana juridică străină nu beneficiază de capacitate procesuală de folosinţă potrivit legii sale naţionale, aceasta poate fi declarată cu capacitate de folosinţă pe teritoriul R.Moldova în conformitate cu legislaţia acesteia (alin.2). Reglementările cuprinse în aceste două alineate, se referă la persoanele juridice care ţin de sistemul juridic al unui stat. Potrivit alin.(3), capacitatea procesuală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în baza contractului interna­ ţional în conformitate cu care aceasta este constituită, a actelor de constituire sau în baza acordului cu autorităţile competente ale R.Moldova. Această reglementare, se referă la persoanele juridice care se încadrează în ordinea de drept internaţională.

procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanelor fizice străine este guvernată de legea naţională a acestora, iar capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu a apatrizilor este guvernată de legea domiciliului acestora". Această precizare se impune prin faptul că legea naţională în privinţa apatrizilor nici nu există, având în vedere că aceştea nu su cetăţenie şi legea naţională nu poate fi determinată. Statutul personal este cârmuit de legea personală (/ex personalis) care poate fi legea naţională (/ex patriae) sau legea domiciliului (/ex domicilii).

Spre deosebire de capacitatea procesuală sub cele două forme, aptitudinea părţii litigante de a formula susţineri şi apărări, precum şi de a pune concluzii în instanţă (Jus postulandî) interesează modul de func­ ţionare a jurisdicţiei, nu statutul personal, şi deci este supusă legii forului.

3. CALITATEA PROCESUALĂ Calitatea procesuală (legitimatio ad causam) este o condiţie de bază ce trebuie îndeplinită pentru ca o persoană să poată fi parte în proces. Deosebirea dintre capacitatea procesuală şi calitatea procesuală constă în faptul că, în timp ce capacitatea procesuală se determină în general sau pentru o anumită categorie de persoane, în conformitate cu normele de drept comun, calitatea procesuală se referă la posibi­ litatea unei persoane de a lua parte în proces în calitate de reclamant sau pârât, determinându-se prin îndeplinirea unor condiţii particulare, părţile având obligaţia să-şi legitimeze dreptul lor de a sta în instanţă480. Calitatea procesuală activă şi pasivă aparţine titularilor de drepturi subiective, care formează obiectul acţiunii, având în acest fel o natură predominantă de fond. în consecinţă, calitatea procesuală este supusă legii care reglementează fondul raportului juridic (lex causae). în acest sens, art.458 alin.(2) din Codul de procedură civilă stabileşte că obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sunt guvernate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios şi tot potrivit aceleiaşi legi se determină şi calitatea procesuală a părţilor.

4. DREPTUL SUBIECTIV Dreptul subiectiv este ocrotit prin acţiunea în justiţie ori arbitrală şi este supus lui lex causae, care îi stabileşte regimul juridic481. Prescripţia dreptului la acţiune este, de asemenea, supusă legii care reglementează dreptul subiectiv, adică lui lex causae. în acest sens, art.1624 din Codul civil stabileşte că prescripţia extinctivă a drep­ tului la acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv. 480 A se vedea art.59 din Codul de procedură civilă 481 in unele legislaţii, cum ar fi cea a Angliei sai Italiei, dreptul la acţiune este supusă legii forului

Prin obiectul acţiunii se înţelege ceea ce se cere prin acţiune, adică pretenţia concretă a reclamantului (de exemplu, rezilierea contractului sau repararea prejudiciului cauzat). Cauza acţiunii (causae petendî) constă în temeiul juridic al acţiunii (de exemplu, într-o acţiune în revendicare, cauza este titlul de proprie­ tate a reclamantului). Cauza acţiunii (causae petendî) nu trebuie con­ fundată cu cauza raportului juridic sau a obligaţiei puse în discuţie (causae debendi). Obiectul şi cauza sunt elemente obiective ale acţiunii, iar părţile formează elementul subiectiv. Având în vedere că obiectul şi cauza sunt elemente de fond, acestea sunt supuse legii fondului raportului juridic, afică lui lex causae. în acest sens, art.458 alin.(2) din Codul de procedură civilă prevede că obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sunt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios.

6. REGIMUL PROBELOR Prin probă se înţelege mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Tot proba desemnează şi faptul probator, adică faptul material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, se foloseşte pentru a stabili un alt fapt relevant în raportul litigios. în activitatea judiciară, probele prezintă o importanţă majoră. Acestea permit stabilirea dreptului subiectiv aflat în dispută şi formarea convingerii judecătorului asupra circumstanţelor litigiului ce urmează a fi soluţionat. în procesele de drept internaţional privat regimul probelor este supus unor legi diferite. • Mijloacele de probă Privitor la mijloacele de probă, se impune precizarea că acestea nu sunt supuse unei singure legi. în această privinţă art.458 alin.(3-4) din Codul de procedură civilă face distincţie între proba unui act juridic şi proba unui fapt juridic. Astfel: Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat actul juridic (locus regit actum) sau de legea aleasă de părţi (lex voluntatis) dacă acestea au dreptul să o

aleagă (alin.3), iar dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt reglementate de legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat (alin.5). - Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs (lex loci delicti commissi). Cu toate acestea, potrivit alin.(4) este posibilă şi aplicarea legii R.Moldova, dacă aceasta admite şi alte mijloace probatoare decât cele prevăzute la alin.(3). • Calificarea probelor Sub aspectul dreptului internaţional privat, există două calificări ale probelor: - Calificarea este legată de dreptul subiectiv litigios, urmând să ateste acest drept, adică această calificare ţine de probarea existenţei sau a lipsei dreptului subiectiv lezat482. Potrivit acestei calificări, probele sunt supuse legii fondului (lex causae). Această calificare este folosită în sistemele de drept continental, inclusiv în dreptul R.Moldova. - Calificarea este legată de convingerea intimă a judecătorului care ţine de procedura de judecată şi este supusă legii forului (lex fori). Această calificare este cunoscută sistemelor de drept common law. • Sarcina probei Sarcina probei presupune repartizarea acesteia între reclamant şi pârât. Această repartizare, adică sarcina probei, se face potrivit legii fondului (lex causae). Referitor la acest aspect, trebuie menţionat că în acest domeniu conflictele de legi nu sunt frecvente, deoarece principiul qui dicit incumbit ptobatio (celui ce afirmă i se incumbă şi proba) are o recunoaştere generală. • Aprecierea si administrarea probelor Având în vedere că aprecierea probelor ţine de formarea convingerii intime a judecătorului, aceasta este reglementată de legea forului (lex fori). Potrivit art.458 alin.(6) don Codul de procedură civilă. Administrarea probelor se face în conformitate cu legea R.Moldova, adică după legea forului.

7. PROCEDURA DE JUDECATĂ Şl CĂILE DE ATAC ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI Ulterior determinării competenţei în dreptul internaţional privat, trebuie detrminate care dintre instanţele unei ţări este competentă în 482 în acest sens, există adagiul da m ihi factum, dabo tibi jus, adică dă-mi faptele şi-ţi voi da dreptul

soluţionarea cauzei. Această competenţă este determinată potrivit legii forului, procedura de judecată şi căile de atac, de asemenea fiind supuse legii forului, în sensul art.458 alin.(1) din Codul de procedură civilă.

8. EXECUTAREA SILITĂ Executarea silită este supusă legii locului unde se execută hotărârea judecătorească. Astfel, art.468 din Codul de procedură civilă stabileşte că hotărârea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în executare pe teritoriul R.Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviinţării date de instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea, iar în cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în R.Moldova ori când domiciliul nu este cunoscut, hotărârea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia.

9. SUPRALEGALIZAREA ACTELOR OFICIALE Formalitatea supralegalizării actelor oficiale publice utilizată în procesele de drept internaţional privat este reglementată de art.466 din Codul de procedură civilă. Astfel, actele oficiale eliberate, redactate sau legalizate în conformitate cu legislaţia străină şi în forma stabilită de organele competente străine în privinţa persoanelor fizice şi juridice din R.Moldova şi a celor străine pot fi prezentate în faţa instanţelor judecătoreşti din R.Moldova numai dacă sunt supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale R.Moldova. Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată de misiunea diplomatică sau de oficiul consular al statului de origine în R.Moldova şi, ulterior, în ambele situaţii, de Ministerul Afacerilor Externe al R.Moldova. în ceea ce priveşte supralegalizarea actelor încheiate sau legalizate de instanţele judecătoreşti ale R.Moldova, aceasta se face din partea autorităţilor R.Moldova de Ministerul Justiţiei.

Actele oficiale eliberate pe teritoriul unui stat participant la tratatul internaţional la care R.Moldova este parte sunt recunoscute fără fără supralegalizare în instanţele judecătoreşti din R.Moldova. Datorită aderării R.Moldova la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale (Haga, 1961 )483, această cerinţă a fost eleiminată. Convenţia se aplică actelor oficiale care au fost întocmite pe teritoriul unui stat contractant şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant. Astfel, potrivit art. 1 al Convenţiei, sunt considerate acte oficiale: a) documentele care emană de la o autoritate sau de la un funcţionar al unei jurisdicţii a statului, inclusiv cele care emană de la ministerul public, de la un grefier sau de la un executor judecătoresc; b) documentele administarative; c) actele notariale; d) declaraţiile oficiale cum ar fi: cele privind menţiuni de înregistrare, viza de investire cu data certă şi legalizări de semnături, depuse pe un act sub semnătură privată. Totuşi, această Convenţie nu se aplică: a) documentelor întocmite de agenţi diplomatici sau consulari; b) documentelor administrative care au legătură directă cu o operaţiune comercială sau vamală. Convenţia menţionată, totuşi, autorizează statele contractante să ceară persoanelor în cauză, ca actele oficiale pe care acestea le utilizează pe teritoriul altui stat contractant să poarte apostila484 autorităţii statale special desemnate cu o astfel de atribuţiune, ca unică formalitate legală aptă să ateste veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului, sau după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe un astfel de act. Potrivit art.2 din Legea nr.42 din 2.03.2006 pentru aderarea la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale, autorităţile R.Moldova competente să aplice apostila sunt: - Ministerul Justiţiei pentru aplicarea apostilei pe actele oficiale specificate la art. 1 din Convenţie, cu excepţia celor specificate la subalineatul 2 din art.2 al legii;

483 Legea nr.42-XVI din 2.03.2006 pentru aderarea la Convenţia cu privire la suprimarea acerinţei supralegalizării actelor oficiale 484 Apostila este ştampila aplicată de autorităţile competente ale unui stat semnatar al Convenţiei de la Haga (5.10.1961) pe actele oficiale întocmite în ţara respectivă şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul unui stat semnatar al convenţiei. Scopul aplicării apostilei este prevenirea utilizării unor acte false în vederea producerii de efecte juridice

Ministerul Afacerilio Externe şi Integrării Europene în aplicarea apostilei pe actele oficiale specificate la art. 1 alin.(2) lit.b) din Convenţie - pentru documentele administrative ale autorităţilor administraţiei publice centrale, emise în interes propriu. Prin această Convenţie sunt reduse formalităţile supralegalizării la simpla eliberare a unei apostile de către autorităţile statului de origine a actului, aceasta fiind datată, numerotată şi înregistrată, iar verificarea înregistrării se poate face printr-o simplă cerere a unei informaţii pe lângă autoritatea care a eliberat apostila485.

485 A se vedea Viloleta Cojocam, Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine în materie civilă în Republica Moldova, CEP USM, Chişinău, 2007, p.176

CAPITOLUL III EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI STRĂINE

Secţiunea l-a CONSIDERAŢII GENERALE Hotărârile judecătoreşti definitive produc următoarele efecte: • Puterea doveditoare a actului autentic. însemnând că hotărârea judecătorească este un act autentic care excluse existenţa altora privitor la soluţia pronunţată de instanţă. • Autoritatea de lucru judecat, constând în faptul că dezinvesteşte instanţa de proces, adică instanţa care a soluţionat un litigiu pe fond nu mai poate soluţiona alt litigiu între aceleaşi părţi cu acelaşi obiect. • Forţa executorie, însemnând obligativitatea executării hotărârii judecătoreşti, prin ordinul dat organelor de executare silită. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul unui stat sunt necon­ diţionate, intrând în vigoare de la adata rămânerii definitive a acestora. în ceea ce priveşte hotărârea judecătorească străină, aceasta nu poate avea efecte juridice în aceleaşi condiţii ca şi hotărârea instanţei proprii. Astfel, hotărârea judecătorească străină nu poate avea puterea doveditoare a unui act autentic, dacă nu a fost recunoscută de către instanţa de judecată a statului în care se invocă. Totodată, hotărârea străină nu poate avea de plin drept forţa executorie şi autoritate de lucru judecat, deoarece se opune suveranitatea statului pe teritoriul căruia este invocată această hotărâre. într-o atare situaţie, forţa de constrângere devine inaplicabilă, deoarece aceasta se aplică numai pe teritoriul statului care o exercită, iar organele de executare ale unui stat nu se supun ordinului instanţelor altui stat, avându-se în vedere principiul suveranităţii şi egalităţii statelor. Hotărârea judecătorească străină poate dobândi forţă executorie, la fel ca şi hotărârea instanţei proprii, doar în urma obţinerii exequtur-\j\u'\. Hotărârea judecătorească străină produce efecte în altă ţară doar în condiţiile prevăzute de legea statului în care este invocată. De regulă, aceste condiţii constau în recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine sau obţinerea exequatur-ului pentru hotărârea respectivă.

Secţiunea a ll-a RECUNOAŞTEREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI STRĂINE

1. NOŢIUNEA DE RECUNOAŞTERE în materia dreptului internaţional privat prin recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine se înţelege faptul că acestea beneficiază de autoritate de lucru judecat în ţara unde sunt invocate, în aceleaşi condiţii ca şi hotărârea judecătorească proprie. Astfel, pentru ca o hotărâre pronunţata de o instanţă judecăto­ rească străină să poată produce efectele pe care le urmăresc cei interesaţi este necesar ca, mai întâi, aceasta să fie recunoscută de autorităţile competente ale statului solicitat486. Potrivit art.467 alin.(2) din Codul de procedură civilă, prin hotărâre judecătorească străină se înţelege o hotărâre pronunţată în pricina civilă de o instanţă de drept comun sau de o instanţă specializată pe teritoriul unui alt stat. în dreptul R.Moldova, reglementările în această materie deosebesc două moduri de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine: recunoaşterea de plin drept şi recunoaşterea judiciară487

2. RECUNOAŞTEREA DE PLIN DREPT în conformitate cu dispoziţiile art.467 alin.(1) din Codul de procedură civila, hotărârile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, sunt recunoscute şi se execută de plin drept în R.Moldova fie dacă astfel se prevede în tratatul internaţional la care R.Moldova este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti străine. Totodată, art.474 prevede că în R.Moldova se recunosc următoarele hotărâri ale instanţelor judecătoreşti străine care, în virtutea caracterului lor, nu cer procedură ulterioară: 486 Eficienţa schimburilor de bunuri materiale şi spirituale între ţări sau persoane din state diferite nar putea fi asigurată fără existenţa virtualităţii sancţiunii juridice, a cărei expresie este dată de hotărârile pronunţate într-un alt stat decât acela în care ele sunt puse ulterior în valoare. A se vedea Savelly Zilberstein, op.cit., p.106 487 Referitor la această problematică, a se vedea Manualul judecătorului pentru cauze civile, M.Buruiană, D.Visternicean, Procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judiciare şi arbitrale străine, Ediţia a ll-a, Tipografia Centrală, Chişinău, 2013, p.255-300

a) hotărârile referitoare la statutul civil al cetăţeanului statului a cărui instanţă de judecată a pronunţat hotărârea sau dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută mai întâi în statul de cetăţenie a fiecărei părţi; b) hotărârile privitoare la desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, între un cetăţean al R.Moldova şi un cetăţean străin, dacă la data desfacerii căsătoriei cel puţin unul dintre soţi era domiciliat în străinătate; c) hotărârile privind desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei între cetăţeni ai R.Moldova, dacă la data desfacerii căsătoriei ambii soţi erau domiciliaţi în străinătate; d) alte cazuri prevăzute de legea R.Moldova.

3. RECUNOAŞTEREA JUDECĂTOREASCĂ Pornind de la reglementările cuprinse în art.467 alin.(1) şi în art.474 din Codul de procedură civilă, trebuie să presupunem că hotărârile judecătoreşti străine referitoare la alte procese decât cele menţionate, pot fi recunoscute în R.Moldova de către instanţa competentă. Instanţa competentă în soluţionarea cererii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine în R.Moldova este instanţa judecă­ torească în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea (în sensul art.468 din Codul de procedură civilă). Cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine se întocmeşte potrivit cerinţelor stabilite de legea R.Moldova. Astfel, potrivit art.469 alin.(1), cererea trebuie să cuprindă numele sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă cererea a fost depusă de acesta, domiciliul (reşedinţa) ori sediul; numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul; solicitarea încuviinţării silite a hotărârii, termenul de la care se cere executarea hotărârii. Pentru soluţionarea justă şi rapidă a pricinii, în cuprinsul cererii se va indica numerele de telefon, faxul, poşta electronică, alte date (alin.2). De asemenea, la cerere se anexează actele stabilite de tratatul internaţional la care R.Moldova este parte, iar în cazul când acestea nu sunt stabilite, se vor anexa următoarele acte: a) copia de pe hotărârea judecătorească străină, încuviinţarea căreiea se cere, legalizată de emitent în modul stabilit;

b) actul oficial care confirmă rămânerea definitivă a hotărârii ludecătoreşti străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă acest lapt nu rezultă din hotărâre; c) actul care confirmă că partea împotriva cărea s-a emis hotărârea, deşi a fost înştiinţată legal, nu a participat la proces; d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărârii pe teritoriul statului respectiv. Actele stabilite la lit.a), b) şi c) vor fi însoţite de traduceri autorizate şi supralegalizate, în condiţiile art.466, iar în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea de copii certificate, supralegalizarea nu se cere. Potrivit art.470 cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul, data şi ora examinării, iar neprezentarea din motive neântemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii. Instanţa poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind amânarea examinării cererii, înştiinţându-l. în rezultatul examinării explicaţiilor debitorului şi a probelor prezentate, se va pronunţa o încheiere de încuviinţare a executării silite a hotărârii judecătoreşti străine sau de refuz al autorizării executării. Copia de pe încheiere se expediază creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării. încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în temeiurile prevăzute de Codul de procedură civilă, aşa cum prevede art.471 alin.(2). Această procedură de recunoaştere se referă la hotărârile judecătoreşti susceptibile de executare silită. în conformitate cu art.472 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare silită se recunoaşte fără procedură ulterioară dacă persoana interesată nu a înaintat obiecţii împotriva recunoaşterii. Astfel, persoana interesată este în drept ca, în termen de o lună de la primirea hotărârii judecătoreşti străine, să înainteze obiecţii împotriva recunoaşterii acestei hotărâri în instanţa judecătorească de la domiciliul sau sediul său. Obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine se examinează în şedinţă publică, cu înştiinţarea legală a acesteia privind locul, data şi ora examinării, iar neprezentarea fără motive a persoanei interesate citate legal nu împiedică examinarea obiecţiilor. Instanţa poate satisface cererea întemeiată a persoanei interesate privind amânarea examinării obiecţiilor, cu înştiinţarea acesteia. Ulterior examinării obiecţiilor formulate împotriva recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine, instanţa din R.Moldova va pronunţa o

încheiere. în termen de 5 zile de la data pronunţării, copia de pe încheierea judecătorească se expediază persoanei la a cărei cerere a fost pronunţată hotărârea judecătorească străină sau reprezentantului acesteia, precum şi persoanei care a înaintat obiecţii împotriva recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine. încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în temeiurile stabilite de Codul.de procedură civilă.

4. REFUZAREA RECUNOAŞTERII în conformitate cu dispoziţia art.473 din Codul de procedură civilă, refuzul de a recunoaşte hotărârea judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare silită se sdmite în cazurile stabilite de art.471 alin.(1), care prevede în mod expres situaţiile în care recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine poate fi refuzată, şi anume: a) hotărârea, conform legii statului pe al cărui teritoriu a fost pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie; b) partea împotriva căreia este pronunţată hotărârea a fost lipsită de posibilitatea prezentării în proces, nefiind înştiinţată legal privind locul, data şi ora examinării pricinii; c) examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti din R.Moldova; d) există o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti din R.Moldova pronunţată în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei judecătoreşti din R.Moldova se află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine; e) executarea hotărârii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa securitatea R.Moldova ori poate să contravină ordinii publice; f) a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărârii spre executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost satisfăcută de instanţa de judecată din R.Moldova; g) hotărârea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în străinătate.

Secţiunea a lll-a EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI STRĂINE

1. NOŢIUNEA DE EXEQUATUR Exequatur-ui prezintă o procedură judiciară, în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărârii judecătoreşti străine de insatanţele statului pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărârea judecătorească este declarată executorie488. Prin intermediul recunoaşterii, hotărârea judecătorească străină beneficiază de puterea de lucru judecat, iar prin intermediul exequaturului aceasta dobândeşte atât forţa executorie, cât şi autoritatea de lucru judecat. Hotărârea judecătorească străină dobândeşte, în general, forţa executorie, la fel ca şi o hotărâre proprie a statului pe teritoriul căruia se cere executarea, numai în cazul obţinerii exequatur-u\u\. Aşadar, exequatur-ul este un act de jurisdicţie al instanţei, pentru obţinerea căruia este necesară parcurgerea a două etape: 1) recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine; 2) executarea hotărârii străine 2. CONDIŢIILE EXEQUATUR-ULUI Potrivit art.468 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în executare pe teritoriul R.Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviinţării date de instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea, iar în cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în R.Moldova sau când domiciliul nu este cunoscut, hotărârea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia. Hotărârea judecătorească străină poate fi înaintată spre examinare silită în R.Moldova în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a acesteia, potrivit legii statului în care a fost pronunţată, iar repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de către instanţa din R.Moldova în modul stabilit de art.116 din Codul de procedură civilă. 488 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.451

întocmirea cererii şi actele care o însoţesc trebuie să corespundă dispoziţiilor art.469 din Codul de procedură civilă. în conformitatea cu prevederile art.470, cererea se examinează în şedinţă publică, după citarea părţilor. în rezultatul examinării cererii, instanţa pronunţă o încheiere de încuviinţare a executării silite sau de refuz a autorizării executării. în cazul în care hotărârea judecătorească străină conţine soluţii asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi acordată separat, adică este vorba de exequatur-ul parţial. La examinarea cererii instanţa poate, după caz, să ceară explicaţii solicitantului şi să interogheze debitorul privitor la cererea depusă ori să ceară explicaţii instanţei străine emitente. Totodată, sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării hotărârii judecătoreşti străine, instanţa din R.Moldova nu poate proceda la reexaminarea fondului hotărârii judecătoreşti străine şi nici la modificarea ei. în sensul art.471 alin.(2), copia încheierii privind încuviinţarea executării silite sunt expediate creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării.încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în temeiurile stabilite de Codul de procedură civilă. în temeiul hotărârii judecătoreşti străine şi încheierii, rămase irevocabile, de încuviinţare a executării si silite, se eliberează un titlu executoriu, care se expediază instanţei de la locul de executare a hotărârii judecătoreşti străine. Odată investită hotărârea judecătorească străină are prerogativa puterii executorii pe teritoriul R.Moldova, executarea efectuându-se potrivit legii R.Moldova.

CAPITOLUL IV ARBITRAJUL INTERNATIONAL 9

Secţiunea l-a CONSIDERAŢII GENERALE

1. NOŢIUNEA Şl FELURILE ARBITRAJULUI Soluţionarea litigiilor apărute între părţi, dacă acestea au convenit astfel, se realizează prin intermediul arbitrajului. în situaţia în care părţile nu au ajuns la un acord în această privinţă, litigiul nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului. Astfel, procedura de arbitraj este diferită de procedura judecăto­ rească, având în vedere că aceasta din urmă se desfăşoară la cererea reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului. în ceea ce priveşte arbitrajul, acesta este o cale de soluţionare a unor litigii în baza acordului părţilor, excluzându-se competenţa instanţelor judecătoreşti. Aşadar, arbitrajul are caracter convenţional, deoarece el nu este obligatoriu pentru părţile în litigiu (ca mod de soluţionare), ci facultativ. Arbitrajul reprezintă o modalitate de soluţionare a litigiului, de către o persoană sau de către un organ stabilit prin acordul părţilor litigante sau prin acord internaţional, a cărui sentinţă este obligatorie pentru acele părţi489. Arbitrajul poate fi: a) arbitraj comercial internaţional, în cazul privind un raport litigios de dreptul comerţului internaţional; b) arbitraj de drept internaţional privat, în cazul privind un raport de drept internaţional privat490; c) arbitraj de drept intern, rezultând dintr-un raport fără element de extraneitate. 489 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Drept Internaţional Privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002, p.551 490 Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul de drept internaţional privat constituie un arbitraj internaţional, în acest context, menţionăm că dreptul internaţional public cunoaşte variate mijloace paşnice privind soluţionarea diferendelor dintre state, printre care este şi arbitrajul internaţional, care nu trebuie confundat cu arbitrajul din comerţul internaţional, având în vedere că în primul caz, părţi litigante sunt statele, pe când în cel de-al doilea caz părţile litigante sunt subiecte de drept civil. Aceste două feluri de arbitraj ridică probleme diferite, studiindu-se în discipline diferite. în calitate de subiect de drept civil, statul poate face parte într-un raport cu element de extraneitate, însă această poziţie a statului nu trebuie confundată cu aceea în care statul participă la un raport

Eficacitatea arbitrajului se explică prin avantajele pe care le prezintă faţă de jurisdicţiile de drept comun. încrederea părţilor în arbitraj este determinată de specializarea şi imparţialitatea arbitrilor, supleţea procedurii arbitrale şi celeritatea soluţionării litigiului491. Arbitrajul permite evitarea conflictelor de jurisdicţii şi conflictelor de legi, asigurând soluţionarea rapidă şi echitabilă a litigiilor între părţi.

2. FORMELE ARBITRAJULUI ÎN COMERŢUL INTERNATIONAL j

Arbitrajul se prezintă în variate forme. Astfel, doctrina juridică, utili­ zând diverse criterii de ordonare a acestor forme a făcut următoarele clasificări: ► în funcţie de competenta materială a arbitrajului • arbitraje cu competenţă generală, din care fac parte arbitrajele cu sferă generală de activitate jurisdicţională (Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, Curtea se Arbitraj de la Londra, etc.). • arbitraje cu competenţă specifică, din care fac parte arbitrajele specia­ lizate pe soluţionarea anumitor litigii, de regulă cele izvorâte din comerţul cu anumite mărfuri sau produs (Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac di Bremen, profilat pe soluţionarea litigiilor din comerţul internaţional de textile sau London Com Trade Association - produse alimentare). ► în funcţie de competenta teritorială • arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenţii internaţionale bilaterale şi au competenţa să soluţioneze numai litigiile izvorâte din comerţ internaţional dintre subiectele de drept aparţinând juridic de drept internaţional public. De exemplu, unele ţări pot încheia, în nume propriu, ca subiecte de drept civil, dobândind calitate de parte contractantă, contracte de cooperare econo­ mică şi tehnico-ştiinţifică cu firme din alte ţări. Astfel, prin participarea directă a statului, având calitatea de subiect de drept civil, la raporturile de drept internaţional privat, poate apărea problema, de exemplu, în ce măsură s-ar putea folosi calea arbitrajului comercial internaţional pentru soluţionarea unor eventuale litigii, care se deosebeşte de oricare din mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor apărute între state. Convenţia de arbitraj în raporturile dintre un stat şi un subiect de drept civil produce efectul că statul este implicit de acord să nu se prevaleze de imu­ nitatea de jurisdicţie în litigiul respectiv, dacă nu s-a prevăzut altfel. în acest sens, Convenţia europeană cu privire la imunitatea de jurisdicţie şi de executare a statului (Basel, 1972), prevede în art.12 că în arbitrajul dintre guverne şi subiecte de drept civil sau în cele privind materii comerciale, nu poate fi invocată umunitatea referitoare la validitatea sau interpretarea convenţiei arbitrale, procedura arbitrală şi respingerea hotărârii, afară numai dacă prin convenţia arbitrală nu s-a prevăzut altfel 491 A se vedea loan Macovei, Drept International Privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.278

ordinii juridice naţionale a statelor părţi la aceste convenţii (Camera arbitrală franco-germană pentru produsele solului, Camera americanocandiană de arbitraj comercial). • arbitraje de tip regional constituite printr-o convenţie multilaterală perfectată între statele dintr- anumită zonă geografică şi care sunt competente să soluţioneze litigii apărute între subiectele de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din statele semnatare ale acestei convenţii (Comisia scandinavă de arbitraj pentru piei). • arbitraje având vocaţie universală, a căror competenţă teritorială se extinde la scară mondială, acestea fiind abilitate să soluţioneze litigii din toate ţările lumii (Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris). ► în funcţie de structura organizatorică • arbitrajul ad hoc (ocazional), care are o durată efemeră şi este organizat în conformitate cu iniţiativa părţilor; asemenea instanţe funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu bine determinat cu care au fost investite, existenţa lor încetând o dată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului în care trebuie să decidă. • arbitrajul instituţionalizat, având caracter permanent, a cărui existenţă nu este dependentă de durata unui anumit litigiu concret determinat; acesta îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale neântrerupt şi cu caracter de continuitate ori de câte ori este sesizat (Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a R.Moldova). ► în funcţie de atribuţiile arbitrilor • arbitraj de drept strict, care se distinge prin aceea că arbitrii statuează potrivit normelor de drept incidente în cazul în care ei sunt obligaţi să le respecte; acest arbitraj constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun în materia raporturilor de comerţ internaţional (în cazul în care părţile nu fac nici o menţiune specială privind arbitrajul, acesta va fi considerat un arbitraj ad-hoc, iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept strict). • arbitraj de echitate, care se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de drept, acesta este un arbitraj de facto, arbitrii neavând obligaţia să aplice normele de drept material şi nici pe acelea de procedură. ► în funcţie de aderentele pe care le are obiectul litigiului • arbitraj naţional (intern), ce are ca obiect soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un contract lipsit de aderenţe internaţionale întrucât toate elementele susceptibile de a-i conferi asemenea aderenţe (precum, locul încheierii, cel al executării obligaţiilor asumate de părţi, domiciliul,

reşedinţa, cetăţenia persoanei fizice, sediul sau naţionalitatea persoanei juridice) se află într-un singur stat. • arbitraj internaţional, având ca obiect litigii izvorâte din contracte cu aderenţe internaţionale, adică legături cu cel puţin două state diferite.

3. CONVENŢIA DE ARBITRAJ i

Convenţia de arbitraj desemnează în mod generic acordul părţilor de a supune judeacarea litigiului cu element de extraneitate prin intermediul arbitrajului. Convenţia de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii şi sub forma compromisului. 3.1. Clauza com prom isorie Clauza compromisorie poare fi definită ca un acord al părţilor unui contract principal, exprimat printr-o prevedere cuprinsă în acel contract sau printr-un înscris separat, de a supune eventualele litigii în legătură cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj. Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii: • produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că din momentul ce a fost semnat contractul cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentinţa pronunţată de către organul de jurisdicţie desemnat; • înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiului; • conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile contractante; • permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiţii de eficienţă optimă, la pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare forţată. Clauza compromisorie are un caracter anterior oricărui contencios între părţile contractante. Prin aceasta clauza compromisorie se deosebeşte de compromis, care este tot o convenţie de arbitraj, dar care se referă la litigiile deja existente între prărţi. De regulă, clauza compromisorie are un caracter de act preparatoriu, deşi nimic nu se opune ca în cuprinsul său să se precizeze şi numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrarea contenciosului de îndată ce acesta ar apărea. în mod obişnuit clauza compromisorie se prevede în cuprinsul contractului la care se referă. însă, este posibil ca

părţile să o adauge contractului respectiv chiar ulterior perfectării lui, acestea având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc. Completarea sa ulterioară trebuie făcută până la apariţia litigiului, deoarece după acest moment orice clauză care ar interveni cu privire la acesta, ar constitui un compromis, în măsura în care întruneşte condiţiile compromisului. Tot astfel, părţile sunt libere să renunţe la clauza compromisorie printr-o convenţie ulterioară intervenită între ele. Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie, cel puţin din puct de vedere formal, se înfăţişează ca o stipulaţie contractuală. în realitate ea este un veritabil contract distinct, având un obiect specific şi o fizionomie proprie. Prin acest contract părţile îşi asumă reciproc obligaţia ca în eventualitatea ivirii unui contencios între ele cu privire la contractul principal se încheie un compromis cu privire la acest litigiu. Legătura strânsă dintre contractul principal şi calauza compromisorie conferă acesteia din urmă caracterul de convenţie accesorie faţă de acel contract. Totodată, într-o analiză mai atentă a naturii clauzei compromisorii, permite concluzia că această clauză nu este totuşi un veritabil contract accesoriu, având în vedere că ea păstrează o semnificativă autonomie faţă de contractul principal. Autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele aspecte: - invaliditatea contractului principal nu antrenează invaliditatea clauzei compromisorii, chiar în cazul în care contractul principal este lovit de nulitate, arbitrii sesizaţi îşi păstrează competenţa de a statua şi, înainte de toate, de a se pronumţa asupra propriei lor competenţe; - rezilierea contractului principal nu poate produce nici un impact asupra clauzei compromisorii; - legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal; legea contractului principal (lex contractus) guvernează şi fondul cauzei, deci pretenţiile părţilor (lex causae), iar legea incidenţă asupra convenţiei de arbitraj guvernează, de regulă, numai procedura arbitrală. 3.2. Com prom isul Compromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul apărut între ele să nu fie supus jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat. Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • să se refere la un litigiu existent, adică litigiul trebuie să fie actual, iar nu eventual şi să fie menţionat ca atare în actul de compromis; în cazul în care părţile au în vedere un litigiu, care încă nu s-a declanşat,

acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este compromis ci o clauză compromisorie; • să exprime voinţa părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre soluţionare arbitrajului; este necesar ca acordul părţilor să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu lase vre-o îndoială asupra faptului că arbitrii sunt investiţi cu puterea de a judeca, precum şi pentru a exclude posibilitatea oricărei interpretări, în sensul că acordul părţilor priveşte un alt contract; • în cuprinsul compromisului părţile trebuie să desemneze arbitrul sau arbitrii care urmează să statueze asupra litigiului lor, deoarece nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului respectiv; părţile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu şi să acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii; • actul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului asupra căruia părţile au convenit, precum şi procedura de soluţionare a litigiului492. 3.3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj Privită în intimitatea ei, convenţia de arbitraj la fel ca şi întreaga instituţie a arbitrajului comercial internaţional, are o dublă componentă - contractuală şi jurisdicţională493. Această împrejurare face posibilă o pluralitate de soluţii privind determinarea legii aplicabile unei asemenea convenţii, acestea fiind următoarele: • Dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără echivoc soluţia potrivit căreia convenţia de arbitraj este supusă legii autonomiei de voinţă (lex voluntatis). Astfel, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York, 1958)494, stabileşte prin art.V, pct.1, lit.a), că valabilitatea convenţiei de arbitraj să fie apreciată „în virtutea legii

492 Clauza compromisorie şi compromisul trebuie încheiate în formă scrisă. Această cerinţă urmează să fie îndeplinită atât în cazul în care convenţia de arbitraj este constatată printr-un înscris unic, cât şi atunci când ea se realizează printr-un schimb de scisori, telegrame, telex, fax. De exemplu, această formă scrisă este prevăzută în art.1 din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961) 493 în concepţia contractuală, arbitrajul se prezintă ca un ansamblu de acte juridice de natură contractuală. In limitele recunoscute de lege, părţile au posibilitatea de a organiza soluţionarea litigiilor de către arbitri. Puterile arbitrilor şi competenţa lor jurisdicţională rezultă din voinţa părţilor litigante. Potrivit concepţiei jurisdicţionale, monopolul activităţii legislative şi jurisdicţionale aparţine statului. în virtutea suveranităţii, justiţia pe un anumit teritoriu se distribuie de către stat. Dar puterea suverană poate autoriza părţile în litigiu ca în uele domenii să recurgă la arbitraj. A se vedea loan Macovei, op.cit., p.279-280 494 Ratificată de R.Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998

căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutae legii ţării în care sentinţa a fost dată”. Deşi textul menţionat consacră pe lângă lex voluntatis şi o soluţie de rezervă, acesta nu lasă nici o urmă de îndoială că prima soluţie este prioritară. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961 )495, consacră de asemenea lex voluntatis cu referire la convenţia de arbitraj. Astfel, art.VI, pct.2, lit.a) şi b), prevede că atunci când tribunalele vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj vor hotărî „conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj” (lit.a), iar „în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii unde sentinţa trebuie să fie pronunţată” (lit.b). Aşadar, din textele menţionate în aceste convenţii, se desprinde clar constatarea că dreptul uniform consacră explicit că soluţia pentru determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea autonomiei de voinţă a părţilor - lex voluntatis. • O altă soluţie privind determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa. Deşi şi această soluţie a fost consacrată de dreptul uniform (după cum rezultă din textele menţionate în cele două convenţii), trebuie să precizăm că aceasta are un caracter subsidiar în raport cu lex voluntatis, găsindu-şi aplicare numai în măsura în care părţile convenţiei de arbitraj au omis să desemneze o lege aplicabilă acesteia. • O a treia soluţie consacrată în materie este aceea potrivit căreia convenţia de arbitraj primeşte incidenţa legii indicate de normele conflictuale ale forului. Menţionăm, însă, că şi această soluţie este concepută ca una de rezervă pentru a fi reţinută numai în ipoteza în care părţile nu au optat pentru o anumită lege (de obicei legea contractului principal se aplică şi convenţiei de arbitraj). într-adevăr, din cuprinsul art.VI, pct.2, lit.c) al Convenţiei de la Geneva, rezultă că atunci când părţile au omis să-şi exercite facultatea de a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, iar la momentul în care se pune problema determinării unei atare legi de către tribunalul arbitrai ce a fost investit cu soluţionarea pricinii, nuse poate prevedea în ce ţară se va pronunţa sentinţa (caz mai rar întâlnit), existenţa şi validitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea competentă conform normelor conflictuale din ţara unde se află instanţa de arbitraj sesizată. în concluzie, de principiu, convenţia de arbitraj este supusă incidenţei legii desemnate de părţi - lex voluntatis, soluţie ce dă 495 Ratificată de R.Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1331 -XIII din 26.09.1997

expresie, pe de o parte, egalităţii juridice a acestora, iar pe de altă parte, caracterului contractual al arbitrajului. Lex voluntatis se impune deci pe terenul formării contractului, dar în stadii ulterioare ale procedurii arbitrale şi mai cu seamă pe terenul executării sentinţelor arbitrale, în condiţiile în care această lege datorită omisiunii sau pasivităţii părţilor nu se poate aplica, dobândesc vocaţie de a interveni alte norme conflictuale.

Secţiunea a ll-a EFECTELE SENTINŢEI ARBITRALE STRĂINE

1. NOŢIUNEA Şl ELEMENTELE SENTINŢEI ARBITRALE Sentinţa arbitrală reprezintă hotărârea prin care organul arbitrai se pronunţă asupra litigiului cu a cărui soluţionare a fost investit496. Sentinţa arbitrală constituie o sinteză a întregii activităţi desfăşurate de completul de arbitri (sau, după caz, de arbitrul unic) şi de părţi din momentul perfectării convenţiei de arbitraj (primul act săvârşit în această direcţie) şi până la îndeplinirea ultimului act de procedură (care este însăşi sentinţa dată de arbitri), reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată complexitatea sa. Sentinţa arbitrală este determinată de următoarele elemente497: • Izvorul sentinţei arbitrale Părţile se obligă prin convenţie scrisă să supună arbitrajului anumite diferende privind un raport juridic referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului. • Organul de la care emană sentinţa arbitrală Acesta poate fi un arbitraj ocazional sau permanent, rezultând că instanţele judecătoreşti sunt incompetente să soluţioneze un diferend care formează obiectul unui compromis sau al unei clauze compromisorii.

496 Convenţia de la New York privind recunoaştera şi executarea sentinţelor arbitrale străine, la care R.Moldova este parte, utilizează după cum se observă chiar din denumire, termenul de sentinţă arbitrală. Astfel, în continuare vom utiliza termenul de sentinţă arbitrală, cu toate că legiuitorul în cuprinsul art.475-476 din Codul de procedură civilă, foloseşte termenul de hotărâre arbitrală 497 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.557-558

• Obiectul sentinţei arbitrale Potrivit Convenţiei de la New York, obiectul diferendului arbitrai şi implicit al sentinţei arbitrale îl pot constitui raporturile contractuale sau necontractuale (art.1, pct.3), atât de drept civil, cât şi de drept comercial, iar Convenţia de la Geneva limitează obiectul sentinţei arbitrale numai la diferendele care se pot naşte din operaţiuni de comerţ internaţional (art.1, pct.1, lit.a). • Părţile la care se referă sentinţa arbitrală Potrivit prevederilor art.1, pct.1 din Convenţia de la New York, calitatea de părţi într-un litigiu arbitrai îl pot avea persoanele fizice sau juridice, totodată această calitate o pot avea şi persoanele care nu sunt cetăţeni ai statelor contractante, iar Convenţia de la Geneva prevede în plus, că părţile trebuie să aibă reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite (art.1, pct.1, lit.a). Sentinţa arbitrală reprezintă scopul final al activităţii arbitrale. Convenţia de arbitraj urmăreşte ca finalitate pronunţarea unei sentinţe arbitrale susceptibilă de executare în ţara unde ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi executată voluntar. Astfel, sentinţa arbitrală pronunţată într-un stat şi invocată în altul, devine în acesta din urmă sentinţă arbitrală străină. în ceea ce priveşte regimul sentinţelor arbitrale străine în dreptul R.Moldova, deosebim reglementarea internă şi reglementarea prevă­ zută prin convenţii internaţionale. Potrivit reglementărilor interne, se admite că sentinţele arbitrale străine sunt asimilate hotărârilor judecătoreşti străine, privind recunoaşterea şi executarea acestora. în acest sens, art.475 din Codul de procedură civilă prevede că dispoziţiile legale privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine se aplică, în mod coespunzător, şi sentinţelor arbitrale străine, cu câteva excepţii stabilite în mod expres. Referitor la reglementările internaţionale în această materie, menţionăm Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York, 1958) şi Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961).

2. CARACTERUL DE EXTRANEITATE AL SENTINTEI ARBITRALE STRĂINE Convenţia de la New York reglementează recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine. Determinarea acestora se face potrivit următoarelor criterii: • Criteriul obiectiv Sentinţa arbitrală are caracter de extraneitate dacă este pronunţată pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi execurarea acesteia. Astfel, potrivit Convenţiei de la New York, sentinţa arbitrală poate fi pronunţată atât într-un stat care este parte la această convenţie, cât şi într-un stat care nu este parte la aceasta, iar Convenţia de le Geneva stabileşte că sentinţa arbitrală trebuie să fie pronunţată pe teritoriul unui stat care este parte la această convenţie. • Caracterul subiectiv Convenţia de la New York se aplică şi sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor (art.1, pct.1). Astfel, potrivit acestui criteriu, pot avea caracter străin sentinţele arbitrale pronunţate în statul unde sunt puse ulterior în executare dacă au fost pronunţate în temeiul unei legi străine, au rezolvat un diferend privitor la raporturi juridice străine.

3. LEGEA APLICABILĂ LITIGIULUI ARBITRAL Privitor la legea aplicabilă litigiului arbitrai distingem următoarele: • Legea procesuală aplicabilă Potrivit Convenţiei dela New York, procedura de arbitraj se desfăşoară după regulile stabilite de părţi. în lipsa unui acord expres, procedura este supusă legii ţării în care a avut loc arbitrajul. Convenţia de la Geneva face următoarea distincţie: - în cazul în care diferendul este supus arbitrajului permanent, întreaga procedură de arbitraj este supusă regulamentului instituţiei desemnate; - în cazul în care diferendul este supus arbitrajului ocazional, părţile au dreptul să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii. Alegerea între arbitrajul permanent şi cel ocazional aparţine părţilor.

•

Legea aplicabilă fondului litigiului Părţile au posibilitatea să stabilească dacă litigiul va fi soluţionat în temeiul legii sau potrivit echităţii. Astfel, potrivit Convenţiei de la Geneva, în prima situaţie părţile pot stabili legea aplicabilă fondului litigiului (lex voluntatis), de care se vor conduce arbitrii. în situaţia când părţile nu stabilesc legea aplicabilă litigiului, arbitrii vor aplica legea indicată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă. Arbitrii vor ţine seama de prevederile contractului şi de uzanţele comerciale.

4. RECUNOAŞTEREA Şl EXECUTAREA SENTINTELOR ARBITRALE STARĂINE ÎN R.MOLDOVA Datorită încrederii pe care părţile au acordat-o arbitrilor desemnaţi de ele şi a strădaniei arbitrilor de a da o rezolvare cât mai echitabilă litigiului cu a cărui soluţionare au fost investiţi, sentinţele arbitrale se execută, de regulă, în mod voluntar de către cei împotriva cărora s-au pronunţat. Totuşi, există situaţii când acestea nu se supun de bună voie soluţiei date de organul de arbitraj şi refuză executarea sentinţei. în asemenea cazuri titularii drepturilor consfinţite prin sentinţa arbitrală se vor adresa unei autorităţi sau unui organ de constrângere competent, care să dispună de mijloacele necesare pentru a determina partea care obstrucţionează aducerea la îndeplinire a hotărârii date de arbitri, chiar şi în străinătate. în acest sens sunt prevederile art.468 din Codul de procedură civilă. Executarea unei sentinţe arbitrale comportă cu necesitate prealabila ei recunoaştere în ţara unde urmează a fi executată. Recunoaşterea are ca obiect autoritatea unei hotărâri arbitrale străine. Autoritatea hotărârii este dată de puterea de lucru judecat. Executarea are în vedere procedura de exequatur. Prin intermediul exegi/afi/r-ului se acordă forţă executorie hotărârii în statul solicitant şi nu executarea propriu-zisă, în condiţiile legii. în doctrină s-a arătat493 că prin executarea unei sentinţe străine se înţelege realizarea drepturilor obţinute prin acea sentinţă într-o altă ţară decât ţara în care aceasta a fost pronunţată. Executarea propriu-zisă constituie o simplă operaţiune reglementată de normele dreptului naţional din ţara unde ea se 498 Tudor Popescu, Comeliu Bârsan, Dreptul Comerţului Internaţional, voi.IV, Universitatea Bucureşti, 1983, p.190

înfăptuieşte. Sub acest aspect, această chestiune nu ridică probleme juridice deosebite. Mecanismul juridic al recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale străine prin intermediul unei jurisdicţii statale este subordonat unei condiţii necesare a cărei îndeplinire constituie dominanta întregii proceduri pe care o implică acest mecanism. Această condiţie necesară este obţinerea exequatur-ului, care pre­ supune unele proceduri speciale de verificare a îndeplinirii condiţiilor de regularitate a sentinţei arbitrale străine spre a se încuviinţa executarea silită a acesteia în R.Moldova. Astfel, investirea cu formulă executorie a sentinţei arbitrale străine este cheia de boltă a întregului ansamblu de probleme juridice pe care le ridică recunoaşterea şi executarea aceste sentinţe499. în R.Moldova procedura încuviinţării executării silite a sentinţelor arbitrale străine se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti străine, aşa cum prevede art.475 din Codul de procedură civilă. Procedura de executare silită este supusă, potrivit art.lll al Convenţiei de la New York, legislaţiei statului unde are loc urmărirea silită, cu precizarea că vor fi excluse procedurile de executare mai complicate şi cheltuielile mai mari decât cele aplicate sentinţelor arbitrale interne. Referitor la condiţiile ce urmează a fi îndeplinite pentru recunoaş­ terea şi executarea sentinţei arbitrale străine, Convenţia de la New York stabileşte prezumţia regularităţii sentinţei arbitrale străine, în temeiul căreia sentinţa arbitrală străină prin ea însăşi reprezintă un titlu căruia i se datorează deplină încredere. Partea litigantă care invocă sentinţa nu are de făcut dovada că sunt îndeplinite condiţiile de regularitate cerute de Convenţia de la New York. Ea trebuie să prezinte numai originalul sentinţei arbitrale şi al convenţiei de arbitraj pe care se întemeiază. Partea adversă are obligaţia de a dovedi că există motive care să justifice refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine. Condiţiile ce terbuie îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine rezultă implicit din prevederile art.V al Convenţiei de la New York, precum şi din cele ale art.476 alin.(1) din Codul de procedură civilă, care stabilesc că recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine poate fi respinsă, la solicitatea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va prezenta instanţei 499 A se vedea Valeriu Babără, Sentinţele arbitrale străine, Recunoaşterea şi executarea acestora în R.Moldova, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe Socioumanistice”, vol.l, Chişinău, 2006, p. 128-132

competente, căreia i se cere recunoaşterea sau executarea ei, probe doveditoare că: a) una din părţile convenţiei de arbitraj era lovită de incapacitate sau că această convenţie nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, ori, în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care a fost pronunţată sentinţa; b) partea împotriva căreia se invocă sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori că i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare; c) sentinţa arbitrală a fost pronunată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau nu se încadrează în condiţiile convenţiei; d) sentinţa conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală; totuşi, dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu se înscriu în ea, partea sentinţei care conţine dispoziţii referitoare la problemele ce decurg din convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare; e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conformează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul; f) sentinţa nua devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării în care a fost pronunţată sentinţa sau în conformitate cu legea ţării căreia a fost dată sentinţa. Totodată, potrivit art.476 alin.(2) din Codul de procedură civilă, recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine va putea fi refuzată dacă se va stabili că obiectul litigiului nu poate fi dat în dezba­ tere arbitrală conform legii R.Moldova sau că recunoaşterea şi încuviin­ ţarea executării sentinţei arbitrale străine ar fi contrară ordinii publice. Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau suspendare executării sentinţei arbitrale străine, instanţa căreia i se solicită recunoaşterea şi executarea sentinţei poate amâna emiterea unei decizii asupra cererii dacă va considera că amânarea este raţională, aşa cum prevede art.476 alin.(3). Având în vedere reglementările cuprinse în art.V din Convenţia de le New York şi cele prevăzute în art.476 din Codul de procedură civilă, putem constata că pentru recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine în R.Moldova sunt necesare a fi îndeplinite următoarele condiţii:

•

Competenta instanţei de arbitrai Această competenţă este stabilită prin acordul de voinţă al părţilor exprimată prin compromis sau clauză compromisorie. Corelaţia dintre convenţia de arbitraj şi competenţa arbitrală se referă la două aspecte: a) Valabila investire a organului de arbitraj, care constă în faptul că instanţa de arbitraj este investită în mod valabil în măsura în care între părţi a intervenit o convenţie de arbitraj neviciată de vre-o cauză de nulitate. Această cauză de nulitate se poate manifesta, pe de o parte, prin lipsa capacităţii părţilor la convenţia de arbitraj, iar, pe de altă parte, prin orice alt motiv de nevaliditate a acestei convenţii. Lipsa de capacitate a părţilor se determină de instanţa de exequatur in virtutea legii aplicabile lor. în doctrină, potrivit unei opinii, această formulă a fost interpretată în sensul că lipsa de capacitate se constată potrivit legii personale a părţilor, iarîntr-o altă părere în sensul că legea aplicabilă este aceea pe care o desemnează norma conflictuală a instanţei de exequatur500. în ceea ce priveşte dreptul R.Moldova, trebuie să precizăm că ambele opinii menţionate pot duce la aceeaşi soluţie, având în vedere că, potrivit art.1587 din Codul civil, capacitatea persoanei se determină după legea naţională. Astfel, instanţa de exequatur din R.Moldova va aplica legea naţională a părţilor contractante. Orice altă sursă de nevaliditate a convenţiei de arbitraj se determină în virtutea legii căreia au subordonat-o părţile sau, în lipsa unei indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care a fost pronunţată sentinţa. Potrivit Convenţiei de la New York, lipsa de validitate a convenţiei de arbitraj se invocă în faţa instanţei de exequatur. Aceasta se poate face, deşi lipsa de validitate a convenţiei de arbitraj este cunoscută părţilor încă de la începerea dezbaterilor şi putea fi invocată în faţa instanţei de arbitraj. Aceste inconveniente sunt remediate în parte de Convenţia de la Geneva. Astfel, se prevede termenul în care trebuie discutată nevaliditatea convenţiei de arbitraj şi sancţiunea pentru depăşirea acestuia. Totodată, art.V califică excepţia pentru inexistenţa, nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj ca o excepţie de incompetenţă. Asemenea excepţie poare fi ridicată în faţa organului de arbitraj, în cursul procedurii arbitrale, pentru a-şi declina competenţa în favoarea instanţei judecătoreşti, până sau în momentul prezentării apărărilor 500 Jean Denis Bredin, La Convention de New York de 10 Juin 1958, pour la reconnaissance et execution des sentences arbitrales étrangers, Journal de Droit International, No 4, 1960, p. 1020

sale asupra fondului, după cum legea forului consideră excepţia de incompetenţă ca o chestiune de procedură sau de fond, pentru a-şi declina competenţa în favoarea arbitrajului. Aşadar, potrivit Convenţiei de la Geneva, în regula generală, nevaliditatea compromisului sau a clauzei compromisorii nu se mai discută în instanţa de exequatur. b) Privitor la cel de-al doilea aspect al corelaţiei dintre convenţia de arbitraj şi competenţa arbitrală - limitele acestei investiri, instanţa de arbitraj nu-şi poate depăşi competenţa pe care părţile au convenit să i­ o acorde. Sentinţa de arbitraj excede limitele competenţei stabilite prin convenţia de arbitraj, dacă: - se referă la un diferend menţionat în compromis sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii; - cuprinde soluţii care depăşesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii. Astfel, Convenţia de la Geneva prevede, în art.V, pct.3, că sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care această convenţie face parte. • Caracterul obligatoriu al sentinţei arbitrale O sentinţă arbitrală străină, pentru a fi recunoscută, mai întâi trebuie să devină obligatorie pentru părţi. Referitor la sensul termenului „obligatorie” pot apărea unele neclarităţi, şi anume: dacă aceasta înseamnă că sentinţa devine irevocabilă sau dacă sentinţa poate fi reformată prin exercitarea căilor de atac. Sentinţa arbitrală mai trebuie să nu fie anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care sau după legea căreia a fost pronunţată sentinţa. Astfel, pentru anularea sau suspendarea sentinţei arbitrale sunt competente autorităţile din două state, adică acelea pe al cărui teritoriu s-a pronunţat sentinţa şi acelea a căror lege a fost aplicată. în ceea ce priveşte dacă această lege guvernează procedura de arbitraj sau fondul litigiului, textul se referă la legea aplicabilă procedurii, având în vedere că reglementarea căilor de atac împotriva sentinţei arbitrale constituie o problemă de procedură. Nu constitue temeiuri care să împiedice recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale: - hotărârile care ar infirma sentinţa arbitrală altfel decât prin anulare sau suspendare;

- hotărârile de anulare sau suspendare care ar fi date de alte instituţii decât cele ale statului în care se găseşte locul pronunţrii sau cele ale statului după a cărei lege a fost pronunţată sentinţa. Convenţia de la New York nu limitează cauzele de natură să atragă nulitatea sentinţei arbitrale. Convenţia de la Geneva, în cuprinsul art.lX, limitează cauzele de anulare a sentinţelor arbitrale: - nevaliditatea convenţiei de arbitraj; - nerespectarea dreptului la apărare; - depăşirea prevederilor convenţiei de arbitraj; - constituirea nevalabilă a tribunalului ori nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin convenţia părţilor ori, în lipsă de convenţie, prin dispoziţiile art.IV, care se referă la organizarea arbitrajului. • Respectarea dreptului la apărare Desfăşurarea procedurii de arbitraj în bune condiţii este ferm garantată prin accentul care se pune pe respectarea riguroasă a dreptului apărării. Sancţionarea nerespectării dreptului la apărare aparţine domeniului recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale, fiind exercitată de către jurisdicţiile ordinare în cadrul procesului de exequatur. Potrivit art.V, pct.1, lit.b) al Convenţiei de la New York, dreptul la apărare nu a fost respectat, dacă: - partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj; - aceleiaşi părţi i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare. • Constituirea organului de arbitrai si procedura urmată înaintea acesteia Potrivit art.V, pct.1, lit.a), acestea trebuie să fie conforme cu convenţia părţilor sau, în lipsă de convenţie, în virtutea legii ţării în care s-a pronunţat sentinţa arbitrală. • Ordinea publică în conformitate cu art.V, pct.2, lit.b) din Convenţia de la New York, sentinţa arbitrală străină nu este recunoscută şi executată dacă este contrară ordinii publice din statul în care aceasta este invocată, în acelaşi sens fiind şi art.476 alin.(2) din Codul de procedura civilă.

AN EXE

ANEXA 1

EXTRAS DIN CODUL CIVIL (adoptat prin Legea nr.1107-XV din 6.06.2002)

CARTEA A CINCEA DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

TITLUL I DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA DREPTUL ' INTERNAŢIONAL PRIVAT

A rtic o lu l 1576. Determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate (1) Legea aplicabilă raporturilor de drept civil cu element de extraneitate se determină în baza tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, prezentului cod, altor legi ale Republicii Moldova şi cutumelor internaţionale recunoscute de Republica Moldova. (2) în cazul imposibilităţii de a se determina legea aplicabilă conform alin.(1), se aplică legea care are cea mai strînsă legătură cu raporturile de drept civil cu element de extraneitate. A rtic o lu l 1577. Calificarea conceptelor juridice (1) La determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate, se va ţine cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform dreptului Republicii Moldova, dacă legea şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel. (2) în cazul în care conceptele juridice care necesită calificare juridică nu sînt cunoscute dreptului Republicii Moldova ori sînt cunoscute sub o altă denumire sau cu un alt conţinut şi nu pot fi determinate prin interpretare conform dreptului Republicii Moldova, la calificarea lor juridică poate fi aplicat dreptul unui stat străin dacă astfel nu se limitează drepturile civile ori dacă nu se stabilesc măsuri de răspundere civilă. A rtic o lu l 1578. Stabilirea conţinutului normelor de drept străin (1) La aplicarea legii străine, instanţa de judecată stabileşte conţinutul normelor ei prin atestări obţinute de la organele statului străin care au editat-o, ţinînd cont de interpretarea ei oficială şi de practica aplicării ei în statul străin respectiv.

(2) în scopul stabilirii conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată poate cere interpretarea lor de către organele competente din Republica Moldova sau cele din străinătate ori poate cere avizul unor experţi în domeniu. (3) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa de judecată să facă dovada conţinutului ei. (4) în cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se va aplica legea Republicii Moldova. A rtic o lu l 1579. Aplicarea dreptului statului cu o pluralitate de sisteme de drept în cazul în care legea străină aplicabilă unui raport juridic aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme de drept şi este imposibilă determinarea dintre acestea a sistemului aplicabil, dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile ori se aplică sistemul legislativ cu care raportul de drept civil respectiv prezintă cele mai strînse legături. A rtic o lu l 1580. Principiul reciprocităţii (1) Instanţa de judecată aplică legea străină, indiferent de faptul dacă dreptul Republicii Moldova se aplică raporturilor analoage în statul străin respectiv, cu excepţia cazurilor în care aplicarea normelor de drept străin pe principiul reciprocităţii este prevăzută de legea Republicii Moldova. (2) în cazul în care aplicarea dreptului străin este condiţionată de reciprocitate, existenţa ei se prezumă pînă la dovada contrară. A rtic o lu l 1581. Clauza de ordine publică Norma de drept străin aplicabilă în conformitate cu art.1576 alin.(1) nu se aplică în cazul în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova, în cazul înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova. A rtic o lu l 1582. Aplicarea normelor imperative (1) Dispoziţiile prezentei cărţi nu afectează acţiunea normelor imperative de drept ale Republicii Moldova care, în virtutea indicării în normă sau în virtutea importanţei lor deosebite pentru asigurarea drepturilor şi intereselor subiectelor de drept civil, reglementează raporturile respective indiferent de dreptul aplicabil. (2) Refuzul de a aplica norma de drept străin nu poate fi întemeiat exclusiv ne deosebirile dintre sistemul de drept, politic şi economic al statului străin şi, respectiv, cel al Republicii Moldova. A rtic o lu l 1583. Trimiterea la legea străină Orice trimitere la legea străină în conformitate cu dispoziţiile prezentei cărţi trebuie privită ca trimitere la dreptul material şi nu la dreptul conflictual al statului respectiv. A rtic o lu l 1584. Retorsiunea Republica Moldova poate stabili restricţii similare ( re to ^ in e ) drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statelor în care există restricţii speciale ale drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale Republicii Moldova. A rtic o lu l 1585. Recunoaşterea drepturilor dobindite în alt stat Drepturile dobîndite în alt stat sînt recunoscute şi respectate în Republica Moldova dacă ele nu contravin ordinii publice. A rtic o lu l 1586. Tratatele internaţionale Dispoziţiile prezentei cărţi sînt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel.

TITLUL II NORMELE CONFUCTUALE C apitolul I STATUTUL PERSOANEI FIZICE A rtico lu l 1587. Legea naţională a persoanei fizice (1) Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sînt cîrmuite de legea naţională. (2) Legea naţională a cetăţeanului se consideră legea statului a cărui cetăţenie o are persoana. Determinarea cetăţeniei se face conform legii statului a cărui cetăţenie se invocă. în cazul în care persoana are două sau mai multe cetăţenii, legea naţională se consideră dreptul statului cu care persoana are cele mai strînse legături. (3) Legea naţională a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are domiciliul sau reşedinţa. (4) Legea naţională a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil. (5) Legea naţională a cetăţeanului Republicii Moldova care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie este considerată legea Republicii Moldova. A rtico lu l 1588. Capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. A rtico lu l 1589. Numele cetăţenilor străini şi al apatrizilor Drepturile cetăţeanului străin sau ale apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui sînt guvernate de legea sa naţională. Protecţia împotriva actelor ce atentează la dreptul la nume săvîrşite pe teritoriul Republicii Moldova este asigurată potrivit legislaţiei acesteia. A rtico lu l 1590. Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor (1) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională. (2) Persoana care nu beneficiază de capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept să invoce lipsa capacităţii de exerciţiu dacă are capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului juridic, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte la act ştia sau trebuia să ştie despre lipsa capacităţii de exerciţiu. (3) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice încheiate pe teritoriul Republicii Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudiciu se stabileşte conform legislaţiei Republicii Moldova. (4) Apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobîndit şi recunoscut conform legii aplicabile anterior. A rtico lu l 1591. Declararea cetăţeanului străin sau apatridului incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu (1) Cetăţeanul străin sau apatridul poate fi declarat incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu, conform legislaţiei Republicii Moldova.

(2) Reprezentarea legală a cetăţeanului străin sau apatridului lipsit de capacitate de exerciţiu, precum şi asistarea cetăţeanului străin sau apatridului limitat în capacitatea de exerciţiu sînt supuse legii care reglementează raporturile juridice de reprezentare sau asistare. A rtico lu l 1592. Tutela şi curatela (1) Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de tutelă şi curatelă asupra minorilor, persoanelor majore incapabile sau limitate în capacitatea de exerciţiu, precum şi raporturile între tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă, sînt guvernate de legea naţională a acesteia. (2) Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională a persoanei desemnate în calitate de tutore sau curator. (3) Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă se determină conform legii statului a cărui autoritate a desemnat tutorele sau curatorul. în cazul în care persoana care se află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova, se aplică legea Republicii Moldova dacă este mai favorabilă persoanei. (4) Tutela sau curatela instituită asupra cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţă în afara teritoriului Republicii Moldova este recunoscută ca fiind valabilă în cazul în care nu există obiecţii legale întemeiate din partea oficiului consular al Republicii Moldova acreditat în statul respectiv, iar în lipsa acestuia, din partea ambasadei. A rtic o lu l 1593. Declararea dispariţiei fără veste sau morţii cetăţeanului străin sau apatridului Hotărîrea judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fără veste sau constatarea morţii cetăţeanului străin sau apatridului se adoptă ori se anulează conform legii sale naţionale. în cazul în care este imposibilă determinarea acestei legi, se aplică legislaţia Republicii Moldova. A rtic o lu l 1594. înregistrarea în străinătate a actelor de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţă în afara teritoriului ei se efectuează de către oficiile consulare ale Republicii Moldova, iar în lipsa acestora, de către ambasade. A rtic o lu l 1595. Activitatea comercială a cetăţenilor străini şi apatrizilor Calitatea de comerciant a cetăţeanului străin sau a apatridului care îi permite să desfăşoare activitate comercială fără a se constitui persoană juridică se determină conform legii statului în care cetăţeanul străin sau apatridul a obţinut autorizarea de a desfăşura activitate comercială. C apitolul II STATUTUL PERSOANEI JURIDICE A rtico lu l 1596. Legea naţională a persoanei juridice străine (1) Legea naţională a persoanei juridice străine se consideră legea statului pe al cărui teritoriu persoana este constituită. (2) în baza legii naţionale a persoanei juridice, se determină în special:

a) statutul juridic al organizaţiei ca persoană juridică; b) forma juridică de organizare; c) exigenţele pentru denumirea ei; d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei; e) condiţiile de reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în drepturi; f) conţinutul capacităţii ei civile; g) modul acesteia de dobîndire a drepturilor civile şi de asumare a obligaţiilor civile; h) raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii; i) răspunderea ei. (3) Persoana juridică străină nu poate invoca limitarea împuternicirilor organului sau reprezentantului său la încheierea actului juridic necunoscut legii statului în care organul sau reprezentantul persoanei juridice străine a întocmit actul juridic, cu excepţia cazurilor în care se va stabili că cealaltă parte a actului juridic ştia sau trebuia să ştie despre limitare. Articolul 1597. Legea aplicabilă reprezentanţelor (sucursalelor) şi filialelor persoanei juridice (1) Statutul juridic al reprezentanţelor (sucursalelor) persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este guvernat de legea naţională a persoanei juridice. (2) Statutul juridic al filialei persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este guvernat de legea statului pe al cărui teritoriu s-a constituit filiala, independent de legea naţională a persoanei juridice. Articolul 1598. Regimul naţional de activitate al persoanelor juridice străine în Republica Moldova Persoana juridică străină desfăşoară în Republica Moldova activitate comercială şi altă activitate reglementată de legislaţia civilă în conformitate cu dispoziţiile stabilite de această legislaţie pentru o activitate similară a persoanelor juridice ale Republicii Moldova dacă legea Republicii Moldova nu prevede altfel pentru persoanele juridice străine. Articolul 1599. Legea naţională a organizaţiilor care, potrivit dreptului străin, nu sînt persoane juridice Se consideră lege naţională a organizaţiei străine care, potrivit dreptului străin, nu este persoană juridică legea statului unde este înfiinţată. Activităţii unor astfel de organizaţii se aplică dispoziţiile prezentului cod care reglementează activitatea persoanelor juridice, ale altor acte normative sau esenţa raportului juridic dacă legea nu prevede altfel. Articolul 1600. Participarea statului în raporturile de drept civil cu element de extraneitate Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică pe baze generale şi raporturilor de drept civil cu element de extraneitate cu participarea statului dacă legea nu prevede altfel.

C apitolul III DREPTURILE REALE Şl DREPTURILE PERSONALE NEPATRIMONIALE A rtic o lu l 1601. Dispoziţii generale cu privire la drepturile reale (1) Conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi ocrotirea lor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile dacă nu se prevede altfel. (2) Apartenenţa bunului la categoria de bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare juridică a bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile. A rtic o lu l 1602. Dobîndirea şi stingerea drepturilor reale (1) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului se determină conform legii statului pe al cărui teritoriu se afla sau era situat bunul la momentul cînd a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare ce a servit drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de proprietate sau altor drepturi reale dacă legislaţia Republicii Moldova nu prevede altfel. (2) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului care reprezintă obiectul actului juridic se determină conform legii aplicabile actului juridic dacă acordul părţilor nu prevede altfel. (3) Dobîndirea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului prin uzucapiune se determină conform legii statului în care se afla acest bun la momentul expirării termenului uzucapiunii. A rtic o lu l 1603. Drepturile reale asupra mijloacelor de transport (1) Constituirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra mijloacelor de transport sînt guvernate de: a) legea pavilionului navei sau aeronavei; b) legea aplicabilă statutului juridic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare şi autovehiculele care îi aparţin. (2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi: a) bunurilor aflate la bord care formează dotarea tehnică; b) creanţelor care au drept obiect cheltuielile de asistenţă tehnică a mijlocului de transport. A rtic o lu l 1604. Drepturile reale asupra bunurilor supuse înregistrării de stat Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor supuse înregistrării de stat se determină conform legii statului pe al cărui teritoriu drepturile asupra acestor bunuri sînt înscrise în registrul de stat. A rtic o lu l 1605. Drepturile reale asupra bunurilor mobile aflate în curs de transport Apariţia şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale în baza actului juridic cu privire la bunurile mobile aflate în curs de transport se determină conform legii statului de unde aceste bunuri au fost expediate, cu excepţia cazurilor în care: a) prin acordul părţilor s-a stabilit altfel; b) bunurile sînt bunuri personale ale pasagerului, în acest caz fiind supuse legii sale naţionale.

Articolul 1606. Titlurile de valoare

(1) Emiterea titlurilor de valoare este supusă legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente. (2) Condiţiile şi efectele transmiterii titlurilor de valoare sînt supuse: a) legii locului de plată a titlului la ordin; b) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii; c) legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente a titlului nominativ. Articolul 1607. Drepturile personale nepatrimoniale (1) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de autor asupra unei opere de creaţie sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu această operă a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publicului prin expunere, difuzare, publicare, reprezentare sau în orice alt mod. (2) Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie care nu a fost adus la cunoştinţa publicului este guvernat de legea naţională a autorului. (3) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate intelectuală sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu a fost înregistrat acest drept. (4) Cererea de obţinere a despăgubirilor materiale sau morale este guvernată de legea statului pe al cărui teritoriu a fost încălcat dreptul de autor sau de proprietate intelectuală. (5) Cetăţenilor străini şi apatrizilor se acordă, pe teritoriul Republicii Moldova, regim naţional în ceea ce priveşte drepturile de autor şi drepturile de proprietate intelectuală. Articolul 1608. Formele de publicitate (1) Orice formă de publicitate referitoare la bunuri este guvernată de legea aplicabilă la data şi în locul unde se realizează. (2) Formele de publicitate indicate la alin.(1), care au ca efect constituirea drepturilor referitoare la bunuri imobile, sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află bunurile, chiar dacă temeiul juridic al dobîndirii, transmiterii sau stingerii dreptului real ori al garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea unei alte legi.

Capitolul IV

ACTUL JURIDIC Articolul 1609. Legea aplicabilă actului juridic

(1) Condiţiile de formă ale actului juridic sînt stabilite de legea statului care guvernează fondul actului juridic. Actul juridic încheiat în afara teritoriului Republicii Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii: a) este respectată legea locului unde a fost întocmit; b) sînt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova; c) este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a întocmit; d) este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitatea actului juridic.

(2) Condiţiile de fond ale actului juridic sînt guvernate de legea aleasă de autorul lui sau de legea statului cu care actul juridic are cele mai strînse legături, sau de legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit. Dacă legea aplicabilă fondului actului juridic impune o anumită formă autentică, această cerinţă nu poate fi înlăturată, chiar dacă actul juridic a fost întocmit în străinătate. (3) Actul juridic accesoriu este guvernat de legea statului care guvernează fondul actului juridic principal dacă acordul părţilor nu prevede altfel. Capitolul V

OBLIGAŢIILE CONTRACTUALE Şl EXTRACONTRACTUALE Articolul 1610. Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale

contractului (1) Contractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi. (2) Părţile contractului pot stabili legea aplicabilă atît întregului contract, cît şi unor anumite părţi ale lui. (3) Determinarea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte din conţinutul contractului ori din alte împrejurări. (4) Legea aplicabilă poate fi determinată de părţile contractului în orice moment, atît la încheierea lui, cît şi în orice moment ulterior. Părţile contractului sînt în drept să convină oricînd asupra modificării legii aplicabile. (5) Determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile are efect retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobîndite de către terţi în legătură cu acest contract. (6) Dacă în contract sînt utilizaţi termeni comerciali acceptaţi în circuitul internaţional, se consideră, în lipsa altor indicaţii în contract, că părţile au stabilit utilizarea în privinţa lor a cutumelor şi uzanţelor circuitului de afaceri corespunzătoare termenilor comerciali respectivi. Articolul 1611. Legea aplicabilă contractului în lipsa unui consens asupra determinării ei (1) în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strînse legături. Se consideră că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei, la momentul încheierii contractului, îsi are domiciliul, reşedinţa sau este înregistrat în calitate de persoană juridică. (2) în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, prin derogare de la prevederile alin.(1): a) contractului al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractului de administrare fiduciară a bunului, se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se află bunul; b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de antrepriză pentru efectuarea lucrărilor de proiectare şi cercetare se aplică legea statului în care se creează rezultatele prevăzute în contract; c) contractului de societate civilă se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară această activitate;

d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul. A rtic o lu l 1612. Acţiunea legii aplicabile Legea aplicabilă contractului potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi cuprinde în special: a) interpretarea contractului; b) drepturile şi obligaţiile părţilor; c) executarea contractului; d) consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului; e) încetarea contractului; f) consecinţele nulităţii sau nevalabilităţii contractului; g) cesiunea creanţelor şi preluarea datoriei în legătură cu contractul. A rtic o lu l 1613. Legea aplicabilă condiţiilor de formă ale contractului (1) Contractul trebuie să corespundă condiţiilor de formă stabilite de legea prevăzută la art.1609 alin.(1). (2) Contractul este valabil în cazul în care: a) părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în state diferite şi sînt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia dintre aceste state; b) reprezentantul unei părţi a contractului respectă condiţiile de formă potrivit legislaţiei statului pe al cărui teritoriu se află la momentul încheierii contractului. A rtic o lu l 1614. Gestiunea de afaceri şi obligaţiile din îmbogăţirea fără justă cauză (1) Gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde gerantul îndeplineşte actele de gestiune. (2) Obligaţiile din îmbogăţirea fără justă cauză sînt supuse legii locului unde s­ au produs. A rtic o lu l 1615. Actul ilicit (1) Actul ilicit este calificat drept act cauzator de prejudicii conform legii statului unde s-a produs. (2) Legea care guvernează obligaţiile din cauzarea de prejudicii stabileşte: a) capacitatea delictuală; b) formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale; c) condiţiile de limitare sau de exonerare de răspundere delictuală; d) natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri; e) transmisibilitatea dreptului la despăgubire; f) persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri. (3) în cazul în care toate sau o parte din consecinţele cauzatoare de prejudicii ale actului ilicit se produc pe teritoriul unui alt stat decît cel în care a avut loc actul ilicit, reparaţiei corelative se aplică legea acestui stat. A rtic o lu l 1616. Răspunderea pentru prejudicii cauzate personalităţii Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudicii cauzate personalităţii prin mijloacele de informare în masă sînt guvernate, la alegerea persoanei prejudiciate, de: a) legea naţională a persoanei prejudiciate;

b) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana prejudiciată; c) legea statului pe al cărui teritoriu s-au produs consecinţele cauzatoare de prejudicii; d) legea statului pe al cărui teritoriu autorul prejudiciului îşi are domiciliul sau reşedinţa. A rtic o lu l 1617. Răspunderea pentru produsele viciate (1) Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de produse viciate sînt guvernate, la alegerea consumatorului prejudiciat, de: a) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana prejudiciată; b) legea statului de pe al cărui teritoriu a fost dobîndit produsul, cu condiţia ca producătorul sau furnizorul să facă dovada faptului că produsul a fost pus pe piaţa acelui stat fără acordul său. (2) Pretenţiile indicate în alin.(1) pot fi înaintate numai dacă produsele fac parte din consumul personal sau familial. A rtic o lu l 1618. Răspunderea pentru concurenţă neloială Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-un act de concurenţă neloială sînt guvernate de: a) legea statului pe al cărui teritoriu s-a produs rezultatul cauzator de prejudiciu; b) legea statului pe al cărui teritoriu este înregistrată persoana prejudiciată; c) legea care guvernează fondul contractului încheiat de părţi dacă actul de concurenţă neloială a fost săvîrşit şi a adus prejudicii raporturilor dintre ele. A rtic o lu l 1619. Transmiterea şi stingerea obligaţiilor (1) Cesiunea de creanţă este guvernată de legea creanţei cedate dacă părţile nu au convenit altfel. Alegerea unei alte legi, prin acordul cedentului şi cesionarului, nu este opozabilă debitorului decît cu consimţămîntul lui. Obligaţiile dintre cedent şi cesionar sînt guvernate de legea aplicabilă raportului juridic în a cărui bază a fost produsă cesiunea. (2) Subrogarea convenţională este guvernată de legea raportului obligaţional al cărui creditor este substituit dacă acordul părţilor nu prevede altfel. (3) Delegaţia şi novaţia sînt guvernate de legea aplicabilă raportului obligaţional care formează obiectul. (4) Compensarea este guvernată de legea aplicabilă creanţei prin care se cere stingerea prin compensare. A rtic o lu l 1620. Moneda de plată (1)Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o. (2) Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sînt stabilite de legea aplicabilă datoriei. (3) Legea statului pe al cărui teritoriu trebuie efectuată plata stabileşte în ce monedă va fi efectuată plata dacă părţile contractante nu au convenit altfel.

C apitolul VI RAPORTURILE DE SUCCESIUNE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE A rtico lu l 1621. Legea aplicabilă succesiunii Legea aplicabilă succesiunii se referă la: a) momentul deschiderii succesiunii; b) categoriile de persoane cu vocaţie succesorală; c) condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă; d) exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante. A rtico lu l 1622. Legea aplicabilă bunurilor succesorale (1) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sînt guvernate de legea naţională în vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea. (2) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobile sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri. A rtico lu l 1623. Legea aplicabilă succesiunii testamentare (1) Testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a averii sale unei alte legi decît cea prevăzută la art.1622, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile imperative. Legea aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la art.1621. (2) întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile la data cînd a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului, conform oricărei din următoarele legi: a) legea naţională a testatorului; b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare; e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale.

C apitolul VII TERMENUL DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ A rtico lu l 1624. Legea aplicabilă termenului de prescripţie extinctivă Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv

ANEXA 2

EXTRAS DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ (adoptat prin legea nr.225-XV din 30.05.2003)

TITLUL IV PROCEDURA ÎN PROCESELE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE

C apitolul XL DISPOZIŢII GENERALE A rtic o lu l 454. Drepturile şi obligaţiile procedurale ale persoanelor străine (1) Cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale (denumite în continuare persoane străine) sunt în drept să se sdreseze în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova. (2) Guvernul Republicii Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor Republicii Moldova A rtic o lu l 455. Capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor (1) Capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor în procesele civile este guvernată de legea naţională a acestora. (2) Se consideră lege naţională a cetăţeanului străin legea statului a cărui cetăţe­ nie o deţine. Daca cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova. în cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul. Dacă cetăţeanul străin are domiciliu în Republica Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova. (3) Se consideră lege naţională a apatridului legea statului în care îşi are domiciliul.

(4) Persoana care, în conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale poate fi declarată, pe teritoriul Republicii Moldova, cu capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform legislaţiei acesteia, de capacitatea de exerciţiu al acestor drepturi. Articolul 456. Capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiei străine şi a organizaţiei internaţionale (1) Se consideră lege naţională a organizaţiei străine legea statului în care aceasta este fondată. în baza legii naţionale, organizaţiei străine i se determină capacitatea procedurală de folosinţă. (2) Organizaţia străină care, potrivit legii naţionale, nu beneficiază de capacitate procedurală de folosinţă poate fi declarată pe teritoriul Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia ei, ca avînd o astfel de capacitate. (3) Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova. Articolul 457. Acţiunile intentate altor state şi organizaţiilor,

internaţionale Imunitatea diplomatică (1) Intentarea în instanţa judecătorească a Republicii Moldova unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru a bunului său amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respectiv, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte nu prevede altfel. (2) în pricini civile, organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile Republicii Moldova. (3) în procese civile, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în Republica Moldova şi celelalte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile Republicii Moldova sînt supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Articolul 458. Legea aplicabilă, regimul probelor on procesele civile cu element de extraneitate (1) în procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova aplică legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. (2) Obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sînt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. După aceeaşi lege se determină şi calitatea procesuală a părţilor. (3) Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sînt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat actul juridic sau de legea aleasă de părţi dacă ele au dreptul să o aleagă.

(4) Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate acestea, este posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova dacă ea admite şi alte mijloace probatoare decît cele specificate la alin.(3). (5) Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sînt reglementate de legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat. (6) Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea Republicii Moldova. Capitolul XLI

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ALE REPUBLICII MOLDOVA ÎN PROCESELE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE Articolul 459. Aplicarea regulilor de competenţă jurisdicţională

(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente, în condiţiile prezentului capitol, să soluţioneze litigiile civile dintre o parte a Republicii Moldova şi o parte străină sau numai dintre persoane străine. (2) Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în judecarea pricinilor civile cu element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor cap.IV, dacă prezentul capitol nu prevede altfel. (3) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să soluţioneze pricini cu element de extraneitate dacă pîrîtul organizaţie străină are sediu sau pîrîtul cetăţean străin are domiciliu în Republica Moldova. (4) Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa de a soluţiona pricina cu element de extraneitate şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă a Republicii Moldova, respinge cererea.

Articolul 460. Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii

Moldova în pricinile cu element de extraneitate (1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să judece şi pricini cu element de extraneitate dacă: a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezentanţa persoanei străine are sediu în Republica Moldova; b) porotul are bunuri pe teritoriul Republicii Moldova; c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere şi constatarea paternităţii are domiciliu în Republica Moldova; d) prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova ori reclamantul are domiciliu în Republica Moldova; e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru intentarea acţiunii în reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs pe teritoriul Republicii Moldova; f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare, deplină sau parţială, trebuie să aibă loc ori a avut loc în Republica Moldova; g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în Republica Moldova;

h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliu în Republica Moldova sau cel puţin unul dintre soţi este cetăţean al Republicii Moldova; i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale are domiciliu on Republica Moldova; j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în Republica Moldova, persoana este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid, iar prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă; k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ele pot dispune în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din Republica Moldova; I) prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri. (2) Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona cererea înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o poate depune la o instanţă judecătorească competentă din Republica Moldova. Articolul 461. Competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova on procese cu element de extraneitate (1) De competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt procesele cu element de extraneitate on care: a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul Republicii Moldova; b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în Republica Moldova; c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau sosire se află în Republica Moldova; d) procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul Republicii Moldova; e) nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova; f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediu în Republica Moldova; g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid; h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul Republicii Moldova. (2) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova examinează pricinile în procedură specială dacă: a) solicitantul constatării unui fapt care are valoare juridică este domiciliat în Republica Moldova sau faptul a avut sau are loc pe teritoriul ei; b) persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei, declararea capacităţii depline de exerciţiu (emanciparea), declararea incapacităţii totale sau parţiale, încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat, efectuării

examenului psihiatric, spitalizării în staţionarul de psihiatrie sau prelungirii termenului de spitalizare fără liberul consimţămînt este cetăţean al Republicii Moldova sau are domiciliu în Republica Moldova; c) persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei fără urmă sau decesului este cetăţean al Republicii Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în Republica Moldova; d) s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la purtător pierdut sau a unui titlu de valoare la ordin eliberat de o persoană fizică sau unei persoane fizice domiciliate în Republica Moldova ori eliberat de o organizaţie sau unei organizaţii care are sediu în Republica Moldova ori o cerere de restabilire în dreptul asupra lor (procedura de chemare); e) s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpîn a unui bun mobil care se află pe teritoriul Republicii Moldova sau o cerere cu privire la declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn amplasat pe teritoriul Republicii Moldova; f) cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare civilă îndeplinite de organul Republicii Moldova priveşte un cetăţean al Republicii Moldova sau un apatrid; g) cererea urmăreşte contestarea unui act notarial sau a unui act emis de un alt organ al Republicii Moldova ori se referă la refuzul de a îndeplini un act. (3) Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova stabilită în prezentul articol şi la art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine. Articolul 462. Competenţa contractuală în procesele cu element de extraneitate (I) într-un litigiu civil cu element de extraneitate, părţile, înainte de pornirea procesului, pot schimba competenţa litigiului şi pot învesti o anumită instanţă cu competenţă jurisdicţională (prorogarea convenţională). (2) Competenţa jurisdicţională în pricinile cu element de extraneitate specificate la art.33, 34, 40 nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor. Articolul 463. Nestrămutarea locului de examinare a pricinii Pricina pe care instanţa judecătorească din Republica Moldova a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond chiar d a ţ£ ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor sau cu alte circumstanţe, pricina a devenit de competenţa unei instanţe judecătoreşti străine. Articolul 464. Efectele hotarîrilor judecătoreşti străine (1) Instanţa judecătorească a Republicii Moldova refuză să primească cererea spre examinare sau dispune încetarea procesului pornit dacă există o hotărîre în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, pronunţată de o instanţă judecătorească a unui alt stat cu care Republica Moldova a încheiat tratat internaţional în care se stipulează recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărîrilor judecătoreşti sau cînd recunoaşterea şi executarea hotărîrilor se efectuează pe principiul reciprocităţii. (2) Instanţa judecătorească a Republicii Moldova restituie cererea ori scoate cererea de pe rol dacă în instanţa judecătorească străină a cărei hotărîre urmează

a fi recunoscută sau executată pe teritoriul Republicii Moldova a fost intentat anterior un proces în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect, avînd aceleaşi temeiuri. Articolul 465. Delegaţiile judecătoreşti (1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova execută delegaţiile care leau fost date de către instanţe judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură (înmînarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii ale părţilor, de depoziţii ale martorilor, de raporturi de expertiză, cercetarea la faţa locului, luarea de măsuri de asigurare a acţiunii etc.). (2) Delegaţia instanţei judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură nu poate fi executată în cazul în care executarea: a) ar fi în contradicţie cu suveranitatea Republicii Moldova sau ar ameninţa securitatea ei; b) nu este de competenţa instanţei judecătoreşti. (3) Delegaţia instanţei judecătoreşti străine se execută în modul stabilit de legislaţia Republicii Moldova dacă tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte nu prevede altfel. (4) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor judecătoreşti străine în vederea efectuării unor acte de procedură. Modul de stabilire a relaţiilor între instanţele judecătoreşti din Republica Moldova şi cele străine se determină de legislaţia Republicii Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta este parte. Articolul 466. Recunoaşterea actelor eliberate, redactate sau legalizate de autorităţi competente străine (1) Actele oficiale eliberate, redactate sau legalizate, în conformitate cu legislaţia străină şi în forma stabilită, de organe competente străine în afara Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor sau organizaţiilor ei ori persoanelor străine pot fi prezentate instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova numai dacă sînt supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale Republicii Moldova. (2) Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată de misiunea diplomatică sau de oficiul consular al Republicii Moldova în statul de origine, fie de misiunea diplomatică sau de oficiul consular al statului de origine în Republica Moldova şi, ulterior, în ambele situaţii, de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. (3) Supralegalizarea actelor încheiate sau legalizate de instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova se face, din partea autorităţilor Republicii Moldova, de Ministerul Justiţiei şi de Ministerul Afacerilor Interne. (4) Actele oficiale eliberate pe teritoriul unui stat participant la tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt recunoscute fără supralegalizare ca înscrisuri în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova. (5) Actele încheiate într-o limbă străină se prezintă în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova în traducere în limba moldovenească, cu autentificarea traducerii în modul stabilit.

Capitolul XLII

RECUNOAŞTEREA Şl EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI Şl HOTĂRÎRILOR ARBITRALE STRĂINE Articolul 467. Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor

judecătoreşti străine (1) Hotărîrile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, sînt recunoscute şi se execută de plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel se prevede în tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor judecătoreşti străine. (2) în sensul prezentului capitol, prin hotărîre judecătorească străină se înţelege o hotărîre pronunţată în pricină civilă de o judecată de drept comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat. (3) Hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată. Repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de instanţa judecătorească a Republicii Moldova în modul stabilit la art.116. (4) Hotărîrile judecătoreşti străine prin care s-au luat măsuri de asigurare a acţiunii şi cele cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul Republicii Moldova. Articolul 468. Cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine Hotărîrea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în executare pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviinţării date de instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. In cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia. Articolul 469. Cuprinsul cererii (1) în cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine se indică: a) numele sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă cererea se depune de acesta, domiciliul (reşedinţa) ori sediul; b) numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul; c) solicitarea încuviinţării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se cere executarea hotărîrii. (2) Pentru soluţionarea justă şi rapidă a pricinii, în cerere se indică numerele de telefon, faxul, poşta electronică, alte date. (3) La cerere se anexează actele stipulate de tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte. Dacă în tratatul internaţional nu se indică astfel de acte, la cerere se anexează: a) copia de pe hotărîrea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia se cere, legalizată de emitent on modul stabilit; b) actul oficial care confirmă rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă din hotărîre; c) actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărîrea, deşi a fost înştiinţată legal, nu a participat la proces;

d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărîrii pe teritoriul statului respectiv. (4) Actele enumerate la alin.(3) lit.a), b) şi d) se însoţesc de traduceri în limba moldovenească autorizate şi supralegalizate, cu respectarea prevederilor art.466. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sînt de acord cu depunerea actelor în copii certificate. Articolul 470. Procedura de examinare a cererii (1) Cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii. (2) Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind amînarea examinării cererii, înştiinţîndu-l. (3) Instanţa judecătorească, după ce ascultă explicaţiile debitorului şi examinează probele prezentate, pronunţă o încheiere de încuviinţare a executării silite a hotărîrii judecătoreşti străine sau de refuz al autorizării executării. (4) în cazul în care hotărîrea judecătorească străină conţine soluţii asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi acordată separat. (5) La examinarea cererii de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa sesizată poate, după caz, să ceară explicaţii solicitantului recunoaşterii şi să interogheze debitorul privitor la cererea depusă ori să ceară explicaţii instanţei străine emitente. (6) Sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa judecătorească a Republicii Moldova nu poate proceda la reexaminarea fondului hotărîrii judecătoreşti străine şi nici la modificarea ei. (7) în temeiul hotărîrii judecătoreşti străine şi încheierii, rămase irevocabile, de încuviinţare a executării ei silite, se eliberează un titlu executoriu, care se expediază instanţei de la locul de executare a hotărîrii judecătoreşti străine. Articolul 471. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti străine (1) Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti străine se admite în unul din următoarele cazuri: a) hotărîrea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie; b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea a fost lipsită de posibilitatea prezentării la proces, nefiind înştiinţată legal despre locul, data şi ora examinării pricinii; c) examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova; d) există o hotărîre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova se află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine; e) executarea hotărîrii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa securitatea Republicii Moldova ori poate să contravină ordinii ei publice;

f) a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărîrii spre executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost satisfăcută de judecata Republicii Moldova; g) hotărîrea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în procedura din străinătate. (2) Copia de pe încheierea judecătorească em isă în conformitate cu art.470 alin.(3) se expediază de judecată creditorului şi debitorului în term en de 3 zile de la data pronunţării. încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în term enele prevăzute de prezentul cod.

Articolul 472. Recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine

nesusceptibile de executare silită (1) H otărîrea judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare silită se recunoaşte fără procedură ulterioară dacă persoana interesată nu a înaintat obiecţii referitor la recunoaştere. (2) Persoana interesată este în drept ca, în term en de o lună după ce a luat cunoştinţă de primirea hotărîrii judecătoreşti străine, să înainteze la instanţa judecătorească de la domiciliul ori sediul său obiecţii împotriva recunoaşterii acestei hotărîri. (3) Obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine ale persoanei interesate se exam in ează în şedinţă publică, cu înştiinţarea legală a acesteia despre locul, data şi ora exam inării. N eprezentarea fără motive neîntem eiate a persoanei interesate citate legal nu îm piedică exam inarea obiecţiilor. (4) Instanţa judecătorească poate satisface cererea întem eiată a persoanei interesate privind am înarea examinării obiecţiilor, înştiinţînd-o. (5) Instanţa judecătorească, după ce exam inează obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine, pronunţă o încheiere. (6) Copia de pe încheierea judecătorească se expediază, în term en de 5 zile de la pronunţare, persoanei la a cărei cerere a fost em isă hotărîrea judecătorească străină ori reprezentantului ei, precum şi persoanei care a înaintat obiecţii împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine. încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în term enele stabilite de prezentul cod.

A rticolul 473. Refuzul de a recunoaşte hotărîrea judecătorească străină Refuzul de a recunoaşte hotărîrea judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare silită se admite în cazurile stabilite la art.471 alin.(l).

A rticolul 474. Recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine

pentru care nu se cere procedură ulterioară în Republica Moldova se recunosc urm ătoarele hotărîri ale instanţelor judecătoreşti străine care, în virtutea caracterului lor, nu cer procedură ulterioară: a) hotărîrile referitoare la statutul civil al cetăţeanului statului a cărui judecată a pronunţat hotărîrea sau dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută mai întîi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi; b) hotărîrile privitoare la desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei, precum şi la alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobilele din străinătate, între un cetăţean al Republicii Moldova şi un cetăţean străin, dacă la data desfacerii căsătoriei cel puţin unul dintre soţi era domiciliat în străinătate; c) hotărîrile privind desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei între cetăţeni ai Republicii M oldova dacă la data desfacerii căsătoriei ambii soţi erau domiciliaţi în străinătate;

d) alte hotărîri prevăzute de legea Republicii Moldova.

Articolul 475. Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrate străine (1) Dispoziţiile art.469, cu excepţia alin.(3), ale art.470, 471, cu excepţia alin.(1) lit.a), b), c), d) şi f), şi ale art.472, se aplică în modul corespunzător şi referitor la recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine. (2) Partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrată în original sau în copie legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv. D acă hotărîrea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă întro limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.

Articolul 476. Refuzul de a recunoaşte hotărîriie arbitrale străine

şi de a le executa (1) C ererea privind recunoaşterea hotărîrii arbitrale străine şi executarea ei poate fi respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va prezenta instanţei competente, căreia i se cere recunoaşterea hotărîrii sau executarea ei, probe doveditoare că: a) una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare incapabilă sau că această convenţie este ilegală potrivit legii guvernante, iar în lipsa unei astfel de probe, că este ilegală în conformitate cu legea ţării în care a fost em isă hotărîrea; b) partea împotriva căreia este em isă hotărîrea nu a fost înştiinţată legal despre desem narea arbitrului sau despre dezbaterea arbitrală ori nu a putut din alte motive să prezinte probe sau să dea explicaţii în faţa arbitrajului; c) hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau nu se înscrie în condiţiile convenţiei; d) hotărîrea conţine dispoziţii în problem e neprevăzute de convenţia arbitrală; totuşi, dacă dispoziţiile în problem ele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu se înscriu în ea, partea hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii referitoare la problem ele ce decurg din convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare; e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conform ează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul; f) hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării în care a fost pronunţată hotărîrea sau în conformitate cu legea căreia a fost pronunţată. (2) Instanţa judecătorească refuză, de asem enea, să recunoască hotărîrea arbitrală străină şi să o execute, stabilind că obiectul litigiului nu poate fi dat în dezbatere arbitrală conform legii Republicii Moldova sau că recunoaşterea hotărîrii şi încuviinţarea executării ei este în contradicţie cu ordinea publică din Republica Moldova. (3) Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau suspendarea executării hotărîrii arbitrale străine, instanţa căreia i se solicită recunoaşterea hotărîrii arbitrale şi executarea ei poate am îna em iterea unei decizii asupra cererii dacă va considera că am în area este raţională.

ANEXA 3

EXTRAS DIN CODUL FAMILIEI (adoptat prin legea nr.1316-XIV din 26.10.2000)

TITLUL VI

REGLEMENTAREA RELAŢIILOR FAMILIALE CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE Articolul 154. Aplicarea normelor dreptului familiei

faţă de cetăţenii străini şi apatrizi Cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova, în relaţiile familiale, au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii Republicii Moldova. Articolul 155. încheierea căsătoriei pe teritoriul Republicii

Moldova (1) Form a şi modul de încheiere a căsătoriei pe teritoriul Republicii Moldova de către cetăţenii străini şi apatrizi sînt determ inate de legislaţia Republicii Moldova. (2) Cetăţenii străini, cu domiciliul în afara teritoriului Republicii Moldova, încheie căsătoria pe teritoriul Republicii Moldova conform legislaţiei Republicii Moldova dacă au dreptul la încheierea căsătoriei în conformitate cu legislaţia statului ai cărui cetăţeni sînt. (3) Condiţiile de încheiere a căsătoriei de către apatrizi pe teritoriul Republicii Moldova sînt determ inate de legislaţia Republicii Moldova, ţinîndu-se cont de legislaţia statului în care aceştia îşi au domiciliul. (4) Căsătoriile încheiate la misiunile diplomatice şi oficiile consulare străine sînt recunoscute pe teritoriul Republicii M oldova în baza principiului reciprocităţii. Articolul 156. încheierea căsătoriei în afara Republicii

Moldova (1) Cetăţenii Republicii Moldova se pot căsători în afara Republicii Moldova la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova. (2) Căsătoriile dintre cetăţenii Republicii M oldova şi căsătoriile dintre cetăţenii Republicii Moldova şi cetăţenii străini sau apatrizi încheiate în afara Republicii Moldova în conformitate cu legislaţia ţăriiîn care a fost încheiată căsătoria sînt recunoscute în Republica M oldova doar în cazul dacă au fost respectate condiţiile art.11 şi 14 din prezentul cod. Articolul 157. Relaţiile personale nepatrimoniale

şi patrimoniale ale soţilor (1) Drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ale soţilor se determ ină de legislaţia statului în care îşi au domiciliul comun, iar în lipsa

domiciliului comun - a legislaţiei statului unde aceştia au avut ultimul domiciliu comun. (2) D acă soţii nu au şi nici nu au avut anterior un domiciliu comun, drepturile şi obligaţiile lor personale nepatrimoniale şi patrimoniale se determ ină pe teritoriul Republicii Moldova în baza legislaţiei Republicii Moldova. (3) Contractul matrimonial şi contractul privind plata pensiei de întreţinere, în baza unui acord dintre soţi, pot fi supuse legislaţiei statului unde îşi are domiciliul unul dintre soţi. în lipsa unui atare acord, contractelor în cauză li se aplică prevederile alin.(1) şi (2).

Articolul 158. Desfacerea căsătoriei (1) D esfacerea căsătoriei cu elem ente de extraneitate pe teritoriul Republicii Moldova are loc conform legislaţiei Republicii Moldova. (2) Cetăţenii Republicii Moldova care locuiesc în afara ţării au dreptul la desfacerea căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova, indiferent de cetăţenia şi domiciliul celuilalt soţ. (3) Dacă, conform legislaţiei Republicii Moldova, căsătoria poate fi desfăcută de oficiul de stare civilă, această problemă poate fi soluţionată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova. (4) Este recunoscută valabilă desfacerea căsătoriei în afara Republicii Moldova dacă, la soluţionarea acestei probleme, au fost respectate cerinţele legislaţiei statului corespunzător privind com petenţa organelor care au adoptat hotărîrea şi privind desfacerea căsătoriei.

Articolul 159. Stabilirea şi contestarea paternităpi

(maternităţii) (1) în Republica Moldova, în cazul părinţilor (părintelui) cetăţeni străini sau apatrizi, paternitatea (m aternitatea) se stabileşte şi se contestă conform legislaţiei Republicii Moldova. (2) Paternitatea (m aternitatea) în raport cu copilul cetăţean al Republicii Moldova se stabileşte şi se contestă în Republica Moldova conform legislaţiei proprii, indiferent de domiciliul copilului. (3) Dacă, conform legislaţiei Republicii Moldova, este posibilă stabilirea paternităţii (maternităţii) la oficiile de stare civilă, părinţii copilului care locuiesc în străinătate sînt în drept să se adreseze cu o declaraţie privind stabilirea paternităţii (maternităţii) la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova dacă cel puţin unul din părinţi este cetăţean al Republicii Moldova.

Articolul 160. Drepturile şi obligaţiile părinţilor şi copiilor (1) Drepturile şi obligaţiile părinţilor, inclusiv obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copiii, sînt stabilite de legislaţia statului pe al cărui teritoriu aceştia îşi au domiciliul comun. în lipsa domiciliului comun al părinţilor şi copiilor, drepturile şi obligaţiile acestora sînt reglem entate de legislaţia statului al cărui cetăţean este copilul. (2) în cazurile de asigurare a obligaţiilor de întreţinere dintre părinţi şi copii poate fi aplicată legislaţia statului al cărui cetăţean este persoana ce pretinde întreţinere.

Articolul 161. Obligaţiile de întreţinere ale copiilor

şi ale altor membri ai familiei Obligaţiile de întreţinere ale copiilor şi ale altor membri ai familiei se determină în conformitate cu legislaţia statului unde îşi are domiciliul persoana

care are dreptul la întreţinere, dacă contractul privind plata pensiei de întreţinere nu prevede altfel.

[Art.162 abrogat prin LP99 din 28.05.10, M O I31-134/30.07.10 art.441; în vigoare 30.01.11] [Art.163 abrogat prin LP99 din 28.05.10, M 0 1 31-134/30.07.10 art.441; în vigoare 30.01.11] Articolul 164. Aplicarea normelor dreptului familiei ale statelor străine (1) în cazul aplicării pe teritoriul Republicii Moldova a normelor dreptului familiei ale statelor străine, conţinutul acestora se determină conform interpretării oficiale sau conform practicii din statele respective. (2) P ersoanele interesate au dreptul să prezinte docum ente care confirmă conţinutul normelor dreptului familiei ale statului străin pe care le invocă sau să contribuie într-un alt mod la determ inarea conţinutului acestor norme. (3) D acă măsurile întreprinse nu permit stabilirea conţinutului normelor dreptului familiei ale statelor străine, se aplică legislaţia Republicii Moldova. (4) Norm ele dreptului familiei ale statelor străine nu sunt aplicabile pe teritoriul Republicii M oldova dacă contravin moravurilor şi ordinii publice din Republica Moldova. în acest caz, se aplică legislaţia Republicii Moldova.

ANEXA 4

Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova 501

Avînd în vedere necesitatea stabilirii unui cadru juridic privind libera circulaţie şi imigrarea cetăţenilor străini pe teritoriul Republicii Moldova, asigurării unui mecanism complet, uniform şi continuu de reglem entare a regimului străinilor pe teritoriul Republicii Moldova, aplicării unei proceduri uniforme de docum entare a acestora şi adoptării unui nou cadru normativ în conformitate cu legislaţia comunitară, în tem eiul art.72 alin.(3) lit.r) din Constituţia Republicii Moldova, Parlamentul adoptă prezenta lege organică. P rezenta lege asigură transpunerea parţială a următoarelor acte: Convenţia cu privire la im plem entarea Acordului Schengen din 19 iunie 1990, Regulamentul 5 6 2 /2 0 0 6 /C E al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 20 06 de instituire a unui cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), Regulamentul 8 1 0 /2 0 0 9 /C E al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 iulie 2 0 09 privind instituirea unui cod comunitar de vize (Codul de vize), Directiva 2 0 0 3 /8 6 /C E a Consiliului din 22 septembrie 20 03 privind dreptul la reîntregirea familiei, Directiva 2 0 0 8 /1 15 /C E a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decem brie 2 0 0 8 privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele mem bre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, Regulamentul 53 9 /2 0 0 1 /C E ai Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie, Regulam entul 2 4 1 4 /2 0 0 1 /C E al Consiliului din 7 decem brie 2001 de modificare a Regulamentului 5 3 9 /2 0 0 1 /C E de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor m em bre şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie, Regulam entul 4 5 3 /2 0 0 3 /C E al Consiliului din 6 martie 2003 de modificare a Regulamentului (C E) nr. 539/2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie, Regulamentul 8 5 1 /2 0 0 5 /C E al Consiliului din 2 iunie 2 0 0 5 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 539/2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor m em bre şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie în ceea ce priveşte mecanismul de reciprocitate, Regulamentul 19 3 2 /2 0 0 6 /C E al Consiliului din 21 decem brie 20 06 de modificare a Regulamentului (C E ) nr. 539/2001 de stabilire a 501 Publicată în Monitorul Oficial nr. 179-181, 24.09.2010, în vigoare din 24.12.2010

386

listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză la trecerea frontierelor externe ale statelor m em bre şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie, Regulam entul 12 4 4 /2 0 0 9 /C E al Consiliului din 30 noiem brie 2 0 09 de modificare a Regulamentului (C E ) nr. 539/2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie, Directiva 2 0 0 4 /1 14 /C E a Consiliului din 13 decem brie 2 0 04 privind condiţiile de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe pentru studii, schimb de elevi, form are profesională nerem unerată sau servicii de voluntariat, Directiva 2 0 0 3 /1 09 /C E a Consiliului din 25 noiembrie 20 03 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sînt rezidenţi pe term en lung, Directiva 2 0 0 4 /8 1 /C E a Consiliului din 29 aprilie 20 04 privind permisul de şedere eliberat resortisanţilor ţărilor terţe care sînt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigraţiei ilegale şi care cooperează cu autorităţile competente.

Capitolul I DISPOZIŢII GENERALE I Articolul 1. Domeniul de reglem entare Prezenta lege reglem entează intrarea, aflarea şi ieşirea străinilor pe/de pe teritoriul Republicii Moldova, acordarea şi prelungirea dreptului de şedere, repatrierea, docum entarea acestora, stipulează măsuri de constrîngere în caz de nerespectare a regimului de şedere şi măsuri specifice de evidenţă a imigraţiei, în conformitate cu obligaţiile asum ate de Republica Moldova prin tratatele internaţionale la care este parte. Articolul 2. Excepţii de la aplicarea prezentei legi (1) Sub incidenţa prezentei legi, cu excepţia capitolului III, nu cad următoarele categorii de străini: a) membrii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare acreditate în Republica Moldova, ai organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii lor de familie, al căror statut este reglem entat prin tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în alt mod stabilit de legislaţia în vigoare; b) reprezentanţii unor alte state şi persoanele însoţitoare, membrii delegaţiilor oficiale, invitaţi de Parlam ent, de Preşedintele Republicii Moldova, de Guvern şi de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale. (2) Cu excepţia situaţiilor în care, pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică, se impune returnarea de pe teritoriul Republicii Moldova, sub incidenţa prezentei legi nu cad: a) străinii al căror regim este reglem entat prin Legea nr. 27 0 -X V I din 18 decem brie 2 0 08 privind azilul în Republica Moldova; b) forţa militară străină, com ponenta civilă care o însoţeşte şi efectivele formaţiunilor speciale antitero străine, care desfăşoară activităţi comune pe teritoriul ţării în baza tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Articolul 3. Noţiuni principale în sensul prezentei legi, urm ătoarele noţiuni principale semnifică: străin - persoană care nu deţine cetăţenia Republicii Moldova sau care este apatrid;

a p a trid - persoană care nu este considerată cetăţean al nici unui stat, conform legislaţiei acestora; [Art.3 noţiunea introdusă prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93] minor neînsoţit - străinul sub optsprezece ani, care intră pe teritoriul Republicii Moldova fără a fi însoţit de o persoană adultă care să fie responsabilă pentru el prin lege sau un act juridic şi atîta timp cît nu este efectiv luat în îngrijire de o astfel de persoană; această noţiune desem nează, de asem enea, minorul care este lăsat neînsoţit după intrarea pe teritoriul Republicii Moldova;

[Art.3 noţiunea introdusă prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93] autoritate competentă pentru străini - structură specializată (Biroul migraţie şi azil din cadrul Ministerului Afacerilor Interne) care exercită atribuţii cu privire la regimul străinilor în Republica Moldova, precum şi cu privire la gestionarea evidenţei străinilor cărora li s-a acordat drept de şedere în Republica Moldova; in v ita ţie - document oficial pe care autoritatea com petentă pentru străini o eliberează la cererea persoanei fizice cu domiciliu perm anent sau tem porar în Republica Moldova sau a persoanei juridice, în condiţiile prevăzute de prezenta lege, şi care constituie una dintre condiţiile de obţinere a vizei Republicii Moldova de către anum ite categorii de străini; viză - autorizaţie, acordată în condiţiile prezentei legi, care conferă străinului dreptul de a intra sau de a tranzita teritoriul Republicii Moldova, precum şi dreptul de a se afla pe acest teritoriu o perioadă determinată, cu respectarea scopului pentru care a fost acordată; transportator- persoană fizică sau juridică autorizată să efectueze transporturi auto, feroviare, maritime sau aeriene internaţionale de călători; drept de şedere - drept de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova, acordat străinului, în condiţiile prezentei legi, de către autoritatea com petentă pentru străini; permis de şedere/buletin de identitate pentru apatrizi - act de identitate care atestă dreptul de şedere legală pe teritoriul Republicii Moldova; şedere ilegală - prezenţă pe teritoriul Republicii M oldova a unui străin care nu îndeplineşte sau nu mai îndeplineşte condiţiile privind intrarea, aflarea sau şederea în Republica Moldova; Sistem informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi azilului sistem informaţional de evidenţă a străinilor, precum şi de gestionare a proceselor migraţionale pe teritoriul Republicii Moldova, parte integrantă a Registrului de stat al populaţiei; interdicţie de in tra re - decizie a autorităţii com petente pentru străini care interzice intrarea şi şederea pe teritoriul Republicii Moldova pentru o anumită perioadă şi care însoţeşte o decizie de returnare; re tu rna re - proces de întoarcere a unui străin prin executare voluntară a deciziei de returnare sau prin executare forţată a acesteia: în ţara de origine, în o ţară de tranzit în conformitate cu acordurile de readmisie sau în o terţă ţară în care străinul decide în mod voluntar să se întoarcă şi în care acesta va fi acceptat; decizie de returnare - act administrativ al autorităţii com petente pentru străini, prin care şederea unui străin este stabilită ca fiind ilegală şi care obligă străinul să părăsească teritoriul Republicii Moldova într-un term en stabilit; îndepărtare - executare a deciziei de returnare a străinului, respectiv transportul lui fizic în afara teritoriului Republicii Moldova;

custodie publică - măsură de restrîngere a libertăţii de mişcare; repatriere - reîntoarcere benevolă în patrie a persoanelor care s-au născut în Republica Moldova şi a urmaşilor acestora, în condiţiile legii; confirmare de repatriere - act oficial eliberat de autoritatea com petentă pentru străini, în condiţiile prezentei legi, care confirmă dreptul la repatriere. Articolul 4. Drepturile şi obligaţiile străinilor (1) Străinii aflaţi legal în Republica Moldova se bucură de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi cetăţenii Republicii Moldova, garantate de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi, precum şi de drepturile prevăzute în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu excepţiile stabilite de legislaţia în vigoare. (2) Pe timpul aflării sau şederii în Republica Moldova, străinii sînt obligaţi să respecte legislaţia Republicii M oldova şi să se supună, în condiţiile legii, controlului organelor abilitate. (3) Dreptul de proprietate, de posesiune, de folosinţă sau de dispoziţie asupra unui bun imobiliar pe teritoriul Republicii Moldova nu oferă străinului prioritate la obţinerea dreptului de şedere pe teritoriul ei. (4) Străinii au dreptul să desfăşoare activitate de m uncă pe teritoriul Republicii Moldova doar cu perm isiunea organelor abilitate. (5) Străinii aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova sînt obligaţi să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de intrare şi, după caz, dreptul de şedere pe teritoriul ţării, precum şi să părăsească teritoriul Republicii Moldova la expirarea termenului de şedere acordat. (6) Pe durata şederii în Republica Moldova, străinii sînt obligaţi să declare autorităţii com petente pentru străini, în term en de 15 zile calendaristice, schim barea documentului de trecere a frontierei de stat. (7) Furtul sau pierderea documentului de trecere a frontierei de stat, a permisului de şedere, a buletinului de identitate pentru apatrizi sau a docum entelor de călătorie se declară organului de poliţie teritorial în termen de 15 zile calendaristice. Articolul 5. Asistenţa la integrarea străinilor în viaţa economică, socială şi culturală a Republicii Moldova (1) Străinilor cărora li s-a acordat un drept de şedere în ţară li se vor asigura, prin intermediul organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice şi al autorităţilor administraţiei publice locale, condiţii de integrare în viaţa economică, socială şi culturală a ţării. (2) Pentru integrarea străinilor prevăzută la alin. (1), se pot organiza şi desfăşura urm ătoarele activităţi: a) cursuri de studiere a limbii de stat; b) informare despre drepturile şi obligaţiile străinilor, despre oportunităţile de integrare în societate; c) cursuri de studiere a istoriei, culturii, civilizaţiei şi a sistemului de drept al Republicii Moldova; d) întîlniri prilejuite de diferite evenimente, la care să participe şi cetăţeni ai Republicii Moldova, pentru promovarea cunoaşterii şi a înţelegerii reciproce. (3) O rganele centrale de specialitate ale administraţiei publice şi autorităţile administraţiei publice locale cooperează, potrivit competenţelor, cu organizaţii naţionale şi internaţionale în vederea promovării şi derulării unor programe de

integrare a străinilor în societate, de identificare şi de atragere a resurselor financiare necesare în acest scop.

Capitolul II DISPOZIŢII PRIVIND INTRAREA Şl IEŞIREA STRĂINILOR Articolul 6. Condiţiile de intrare a străinilor pe teritoriul Republicii Moldova (1) Intrarea pe teritoriul Republicii M oldova este permisă străinilor care întrunesc urm ătoarele condiţii: a) posedă un docum ent valabil de trecere a frontierei de stat, recunoscut sau acceptat de Republica Moldova, dacă prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu se prevede altfel; b) posedă viză acordată în condiţiile prezentei legi sau, după caz, permis de şedere valabil, dacă prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu s-a stabilit altfel; c) prezintă docum ente care justifică scopul intrării şi fac dovada existenţei unor mijloace corespunzătoare atît pentru întreţinere pe perioada şederii, cît şi pentru întoarcere în ţara de origine sau pentru tranzit către un alt stat în care există siguranţa că li se va permite intrarea; d) prezintă garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinaţie sau că vor părăsi teritoriul Republicii Moldova, în cazul străinilor aflaţi în tranzit; e) nu sînt incluşi în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura interdicţiei de intrare în Republica Moldova conform art. 9 sau care au fost declaraţi indezirabili conform art. 55; f) nu prezintă pericol pentru securitatea naţională, ordinea şi sănătatea publică. (2) Intrarea străinilor pe teritoriul Republicii Moldova se poate face prin orice punct de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional. (3) T recerea frontierei de stat a Republicii Moldova de către străini se poate face şi prin alte locuri, în condiţiile stabilite prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. (4) Străinii care staţionează în zonele de tranzit internaţional ale aeroporturilor, în zonele de tranzit de la frontiera de stat sau în centre de cazare cu regim de zonă de tranzit ori pe ambarcaţiuni ancorate în porturi fluviale nu cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi referitoare la condiţiile de intrare şi de şedere a străinilor pe teritoriul Republicii Moldova. (5) Străinii care domiciliază legal în Republica Moldova şi care părăsesc tem porar teritoriul ei au dreptul de a reintra în ţară, fără viză de intrare-ieşire, pe toată durata valabilităţii permisului de şedere. Articolul 7. Obligaţiile transportatorilor (1) Este interzisă aducerea în Republica Moldova de către transportatori a străinilor care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a) şi b). (2) în cazul nerespectării dispoziţiilor alin. (1), transportatorul este obligat să asigure transportarea imediată a străinilor în cauză la locul de îm barcare sau întrun alt loc pe care străinii îl acceptă şi unde sînt acceptaţi. Dacă acest lucru nu este posibil, transportatorul este obligat să suporte cheltuielile privind cazarea şi întreţinerea, precum şi toate celelalte cheltuieli aferente returnării lor.

(3) Obligaţiile prevăzute la alin. (2) sînt aplicabile şi transportatorilor cu care străinii aflaţi în tranzit sosesc în Republica Moldova dacă: a) transportatorul care urm ează să-i preia pentru a-i duce în ţara de destinaţie refuză să-i îmbarce; b) autorităţile statului de destinaţie nu permit intrarea străinilor şi îi returnează în Republica Moldova. Articolul 8. Neperm iterea intrării în Republica Moldova (1) Străinilor nu li se perm ite intrarea pe teritoriul Republicii Moldova dacă: a) nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1); b) organizaţiile internaţionale al căror membru este Republica Moldova sau autorităţile publice care desfăşoară activităţi de com batere a terorismului sem nalează că aceştia finanţează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism; c) există indicii că fac parte din grupuri criminale organizate cu caracter transnaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri; d) există indicii să se presupună că au săvîrşit sau că au participat la săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război, ori a unor crime contra umanităţii, prevăzute în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; e) au prezentat informaţii false la perfectarea docum entelor de intrare în Republica Moldova; f) au încălcat regimul frontierei de stat şi regimul punctului de trecere a frontierei de stat; g) au săvîrşit infracţiuni în perioada unor alte şederi în Republica Moldova ori în străinătate împotriva statului sau a unui cetăţean al Republicii Moldova şi au antecedente penale nestinse; h) au introdus ori au încercat să introducă ilegal în Republica Moldova alţi străini, ori sînt implicaţi în traficul de fiinţe umane; i) au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei sau la intrarea pe teritoriul Republicii Moldova. (2) Autorităţile publice sau instituţiile care deţin date şi informaţii cu privire la existenţa unor situaţii de natura celor indicate la alin. (1) au obligaţia să inform eze organele abilitate în domeniu. (3) M ăsura nepermiterii intrării în Republica Moldova a străinului va fi motivată de Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne şi va fi comunicată persoanei în cauză, faptul consem nîndu-se în Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi al azilului. Decizia privind aplicarea măsurii nepermiterii intrării în Republica Moldova poate fi contestată în conformitate cu legislaţia în vigoare.

[Art.8 al.(3) modificat prin LP304 din 26.12.12, M 04&05.03.13 art. 150; în vigoare 05.03.13] (4) Străinul căruia nu i se perm ite intrarea în Republica Moldova este obligat să părăsească imediat punctul de trecere a frontierei de stat către ţara de origine sau către orice altă destinaţie pe care o doreşte, cu excepţia teritoriului Republicii Moldova. (5) în cazul în care părăsirea im ediată a punctului de trecere a frontierei de stat de către străinul prevăzut la alin. (1) nu este posibilă, organul abilitat va dispune cazarea lui într-un loc am en ajat în acest scop, pînă la încetarea motivelor care fac

imposibilă plecarea acestuia, dar nu mai mult de 24 de ore de la data cazării. Dacă motivele care fac imposibilă plecarea nu încetează în 24 de ore de la data cazării, străinul va fi predat autorităţii com petente pentru străini în vederea îndepărtării de pe teritoriul Republicii Moldova, în condiţiile legii. Articolul 9. Interdicţia de intrare în Republica Moldova (1) Interdicţia de intrare în Republica Moldova pentru o perioadă determ inată este dispusă: a) de autoritatea com petentă pentru străini, în condiţiile legii, în privinţa străinului returnat de pe teritoriul Republicii Moldova; b) de Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în privinţa străinului care a ieşit din Republica Moldova după data la care şederea sa a devenit ilegală, fără a face obiectul unei măsuri de returnare de pe teritoriul tării.

[Art.9 al.(1), lit.b) modificată prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 ari. 150; în vigoare 05.03.13] (2) Măsura interdicţiei de intrare în Republica Moldova prevăzută la alin. (1) se dispune şi împotriva persoanelor specificate la art. 8 alin. (1) lit. b )-e ). (3) M ăsura interdicţiei de intrare se realizează în toate cazurile prin aplicarea pe docum entele valabile de trecere a frontierei de stat a ştampilei de interdicţie, în care se precizează durata interdicţiei. (4) în toate cazurile de dispunere a măsurii interdicţiei de intrare în Republica Moldova se instituie un consemn nominal în Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi azilului de către autoritatea competentă pentru străini sau de către Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

[Art.9 al.(4) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art. 150; în vigoare 05.03.13] (5) Instituirea măsurii interdicţiei de intrare în Republica Moldova se comunică străinilor în scris de către organul care a adoptat măsura, îm preună cu motivele care stau la baza dispunerii ei. Articolul 10. Stabilirea duratei interdicţiei de intrare în Republica Moldova (1) împotriva străinilor care au intrat legal în Republica Moldova, dar a căror şedere a devenit ilegală, durata interdicţiei de intrare va fi: a) de 1 an - în cazul unei şederi ilegale de la 3 luni la 1 an; b) de 2 ani - în cazul unei şederi ilegale de la 1 la 2 ani; c) de 3 ani - în cazul unei şederi ilegale de la 2 la 3 ani; d) de 5 ani - în cazul unei şederi ilegale de peste 3 ani; e) de 3 ani - în cazul practicării ilegale a unei activităţi de muncă; f) de 5 ani - în cazul comunicării cu prem editare de informaţii personale false; g) de 5 ani - în cazul expulzării. (2) în cazul străinilor care solicită returnare voluntară, term enele interdicţiilor de la alin. (1) lit. a )-d ) se reduc la jum ătate. (3) în cazul străinilor care au comis pe teritoriul Republicii Moldova infracţiuni cu intenţie sau infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave din imprudenţă, durata interdicţiei de intrare în Republica Moldova este de 5 ani, iar cînd aceştia reprezintă o am eninţare gravă pentru ordinea publică sau pentru securitatea naţională, durata interdicţiei se stabileşte pentru un termen de pînă la 10 ani. ’ ’

(4) împotriva străinilor care au intrat ilegal în Republica Moldova, durata interdicţiei este de 5 ani. (5) Perioadelor de interdicţie prevăzute la alin. (1), (3) şi (4) se adaugă un spor de 6 luni în cazul străinilor îndepărtaţi de pe teritoriul ţării din contul Republicii Moldova. (6) Sub incidenţa prevederilor alin. (1) nu cad străinii care au copii minori sau copii inapţi pentru muncă, comuni cu persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, cu excepţia cazurilor cînd străinii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti. Articolul 11. Ieşirea de pe teritoriul Republicii Moldova (1) Străinii pot ieşi de pe teritoriul Republicii Moldova în baza unui document valabil pentru trecerea frontierei de stat în al cărui temei au intrat în ţară. (2) Dacă nu se mai găseşte în posesia documentului valabil în al cărui temei a intrat în ţară, străinul trebuie să prezinte la ieşire din Republica M oldova un nou docum ent valabil pentru trecerea frontierei de stat, eliberat de misiunea diplomatică sau de oficiul consular străin ori de un alt organ competent, conform legislaţiei în vigoare. (3) Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne poate perm ite străinului ieşirea din ţară şi în baza documentului care atestă o altă cetăţenie, în cazul pierderii, furtului sau deteriorării documentului cu care acesta a intrat în Republica Moldova.

[Art.11 a 1.(3) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art.150; în vigoare 05.03.13] Articolul 12. N eperm iterea ieşirii (1) Străinului nu i se perm ite ieşirea din ţară dacă: a) este bănuit, învinuit sau inculpat într-o cauză penală, iar procurorul sau instanţa de judecată a dispus obligarea lui de a nu părăsi ţara şi nu există nici o încuviinţare de a ieşi din ţară; b) a fost condam nat prin hotărîre judecătorească răm asă definitivă şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate, pedeapsă penală sub formă de am endă sau de m uncă nerem unerată în folosul comunităţii. (2) în toate situaţiile, se vor preciza motivele pentru care se solicită măsura nepermiterii ieşirii din ţară şi, după caz, vor fi prezentate docum entele confirmative. (3) Neperm iterea ieşirii din ţară se realizează prin: a) instituirea unui consemn nominal în Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi azilului; b) aplicarea, de către autoritatea com petentă pentru străini, în actele de identitate a ştampilei privind neperm iterea ieşirii din Republica Moldova. A rticolul 13. încetarea măsurii nepermiterii ieşirii (1) R evocarea măsurii nepermiterii ieşirii din ţară se face prin anularea consemnului nominal din Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi azilului şi prin aplicarea de către autoritatea com petentă pentru străini a ştampilei în documentul de identitate privind revocarea nepermiterii ieşirii. (2) M ăsura nepermiterii ieşirii din ţară încetează de drept dacă se dovedeşte că:

a) în privinţa străinului s-a dispus n eînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal ori revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara; b) străinul a executat pedeapsa, a fost graţiat, beneficiază de amnistie sau a fost condamnat, prin hotărîre judecătorească răm asă definitivă, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Capitolul III REG IM UL ACO RDĂRII VIZELOR Articolul 14. Drepturile conferite de viză şi tipurile ei (1) V iza dă titularului dreptul de a intra pe teritoriul Republicii M oldova numai dacă, în momentul prezentării lui la punctul de trecere a frontierei de stat, Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne constată că nu există nici unul dintre motivele de neperm itere a intrării în Republica Moldova prevăzute la art. 8 alin. (1).

[Art. 14 al.(1) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art. 150; în vigoare 05.03.13] (2) Străinii care intră în Republica Moldova pot răm îne pe teritoriul ei numai în perioada stabilită în viză, cu excepţia cazurilor cînd li s-a acordat drept de şedere provizorie sau de şedere perm anentă. (3) D acă în tratatele internaţionale sau în actele normative prin care se desfiinţează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada pentru care vizele sînt desfiinţate, străinilor care nu au obligaţia obţinerii vizei pentru a intra în Republica Moldova li se permite accesul pe teritoriul ei. Aceştia pot să răm înă pentru o şedere neîntreruptă sau pentru mai multe şederi a căror durată nu va depăşi 90 de zile în decursul a 6 luni de la data primei intrări în ţară. (4) în funcţie de scopurile pentru care se acordă, vizele pot fi: a) tip „A” - tranzit aeroportuar; b) tip „ B ” - tranzit; c) tip „C” - scurtă şedere; d) tip „D” - lungă şedere.

Articolul 15. Forma şi conţinutul vizei Forma şi conţinutul vizei, sem nele ei de protecţie se aprobă prin hotărîre de Guvern. Articolul 16. V iza de tranzit aeroportuar (1) V iza de tranzit aeroportuar perm ite străinului să treacă prin zona internaţională de tranzit a unui aeroport din Republica Moldova, fără a intra pe teritoriul statului, cu ocazia unei escale sau a unui transfer între două tronsoane ale unui zbor internaţional. (2) V iza de tranzit aeroportuar este obligatorie pentru cetăţenii statelor cuprinse în lista statelor ai căror cetăţeni au nevoie de viză, care se aprobă şi se actualizează perm anent de Guvern, la propunerea Ministerului Afacerilor Interne şi a Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene. Acelaşi regim se aplică şi străinilor care, fără a fi cetăţeni ai acestor state, sînt în posesia unui document de trecere a frontierei de stat eliberat de autorităţile statelor respective. (3) V iza de tranzit aeroportuar se acordă de misiunile diplomatice şi de oficiile consulare ale Republicii Moldova cetăţenilor proveniţi din statele prevăzute în lista

menţionată la alin. (2), în condiţiile existenţei vizei unui stat terţ, care permite străinilor continuarea călătoriei. A ceastă viză se acordă la prezentarea biletului de avion valabil pînă la destinaţie. V iza permite străinilor răm înerea în zona aeroportuară cel mult 5 zile. (4) V iza de tranzit aeroportuar nu este necesară: a) membrilor echipajelor de aeronavă; b) titularilor de paşapoarte diplomatice şi de paşapoarte de serviciu sau asimilate acestora; c) cetăţenilor statelor cu care Republica Moldova are încheiate acorduri în acest sens; d) titularilor de permise de şedere sau de docum ente echivalente eliberate de statele m em bre ale Uniunii Europene şi de Statele Unite ale Americii; e) titularilor de vize eliberate de un stat membru al Uniunii Europene sau de Statele Unite ale Americii. Articolul 17. Viza de tranzit V iza de tranzit se eliberează la solicitarea străinului care urm ează să tranziteze teritoriul Republicii Moldova în scopul deplasării într-un stat terţ pentru perioada valabilităţii vizei statului de destinaţie şi, după caz, pe o perioadă care nu va depăşi termenul de un an de zile, cu dreptul de a se afla pe teritoriul ţării nu mai mult de 5 zile pentru un tranzit. V iza de tranzit poate fi cu o singură sau cu multiple intrări şi ieşiri. Articolul 18. Viza de scurtă şedere (1) V iza de scurtă şedere se eliberează pentru o perioadă determinată, cu una sau mai multe şederi, a căror durată nu depăşeşte 90 de zile în decursul a 6 luni de la data primei intrări în ţară. V iza de scurtă şedere poate fi cu o singură sau cu multiple intrări şi ieşiri. (2) V iza de scurtă şedere se acordă în urm ătoarele scopuri: a) misiune - străinilor care îndeplinesc funcţii în cadrul guvernelor, administraţiilor publice sau organizaţiilor internaţionale, precum şi celor care, prin scopul şederii lor în Republica Moldova, prezintă interes pentru relaţiile dintre ea şi statul de apartenenţă. Acest tip de viză se poate elibera şi membrilor de familie care îi însoţesc; b) turism - străinilor care u rm ează să călătorească în Republica Moldova pentru motive turistice; c) vizită - străinilor care intenţionează să se deplaseze în Republica Moldova în vizită la cetăţeni moldoveni sau la cetăţeni străini titulari de perm ise de şedere valabile; d) afaceri - străinilor care intenţionează să călătorească în Republica Moldova în scopuri economice sau comerciale, pentru contracte ori tratative, pentru verificarea folosirii şi funcţionării bunurilor achiziţionate ori vîndute în cadrul contractelor comerciale şi de cooperare industrială, precum şi străinilor care sînt sau care urm ează să devină asociaţi ori acţionari ai unei societăţi comerciale din Republica Moldova; e) transport - străinilor care urm ează să călătorească în perioade scurte, în scopul desfăşurării unor activităţi profesionale legate de transportul de mărfuri sau de transportul de persoane; f) activităţi sportive - străinilor care urm ează să intre în Republica Moldova pe o durată limitată în vederea participării la competiţii sportive;

g) activităţi culturale, ştiinţifice, umanitare, religioase, tratam ent medical de scurtă durată, alte activităţi care nu contravin legislaţiei Republicii Moldova - în condiţiile justificării prezenţei în Republica Moldova. (3) V iza de scurtă şedere prin care s-a acordat un term en de şedere mai mic de 90 de zile poate fi prelungită cu noi term ene, astfel încît durata totală a şederii acordate să nu depăşească 90 de zile pe parcursul a 6 luni de la data primei intrări în ţară. Prelungirea vizei poate avea loc doar în acelaşi scop pentru care a fost acordată. (4) Cererea de prelungire a vizei se depune la autoritatea com petentă pentru străini cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea termenului stabilit în viză. Articolul 19. V iza de lungă şedere (1) V iza de lungă şedere se eliberează pentru o perioadă ce nu depăşeşte 12 luni, pentru una sau mai multe şederi a căror durata nu va depăşi 90 de zile în decursul a 6 luni de la data primei intrări în ţară, care perm ite străinului să solicite acordarea dreptului de şedere. Viza de lungă şedere poate fi cu o singură sau cu multiple intrări şi ieşiri. (2) Viza de lungă şedere se acordă în urm ătoarele scopuri: a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător- străinilor care efectuează investiţii în economia naţională, care sînt sau care urm ează să devină acţionari sau asociaţi cu atribuţii de conducere şi de administrare a unor societăţi comerciale din Republica Moldova; b) angajare în muncă - străinilor care urm ează să intre în Republica Moldova în vederea încadrării în muncă, străinilor detaşaţi tem porar de către companiile străine, lucrătorilor stagiari sau sezonieri. în astfel de scop se eliberează vize şi sportivilor care urm ează să evolueze în cadrul unor cluburi sau echipe din Republica Moldova, în baza unui contract individual de muncă; c) studii - străinilor care urm ează să intre în Republica Moldova pentru a studia în învăţămîntul preuniversitar, universitar sau postuniversitar; d) reîntregirea familiei - străinilor care urm ează să intre în Republica Moldova pentru reîntregirea familiei şi păstrarea integrităţii ei. Familia poate să includă: soţia (soţul), copiii minori, părinţii, precum şi persoanele asupra cărora este stabilită tutelă sau curatelă. Solicitarea de viză va fi însoţită de aprobarea autorităţii com petente pentru străini; e) activităţi umanitare sau religioase - străinilor care urm ează să intre în Republica Moldova pentru a desfăşura activităţi în scop umanitar sau în domeniul cultelor recunoscute pe teritoriul Republicii Moldova; f) activităţi diplomatice şi de serviciu - străinilor titulari de paşaport diplomatic sau de serviciu, care urm ează să îndeplinească funcţii oficiale ca membri ai unei misiuni diplomatice sau ai unui oficiu consular în Republica Moldova al statului de apartenenţă. Aceste tipuri de vize se eliberează titularilor de paşapoarte diplomatice, respectiv de serviciu sau asim ilate acestora, la solicitarea organului abilitat al statului trimiţător sau a misiunii lui diplomatice ori oficiului său consular, precum şi membrilor de familie îm preună cu care locuieşte titularul, şi sînt valabile pe perioada misiunii sau în conformitate cu tratatele bilaterale la care Republica Moldova este parte; g ) tratam en t- străinilor care urm ează tratam ent medical de lungă durată, balneosanatorial şi de recuperare.

A rticolul 20. Acordarea vizei (1) V iza se acordă străinilor de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova. (2) în situaţiile de excepţie prevăzute la art. 21, viza poate fi acordată şi în punctele de trecere a frontierei de stat de către Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

[Art.20 al.(2) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 a rt.150; in vigoare 05.03.13] (3) Procedura de acordare a vizelor se reglem entează printr-un regulam ent aprobat de Guvern. Articolul 21. Acordarea vizei în situaţii de excepţie (1) Viza se acordă în punctele de trecere a frontierei de stat în urm ătoarele situaţii: a) în caz de urgenţă, determ inată de dezastre, calamităţi naturale sau de accidente; b) în caz de deces sau de îm bolnăvire gravă, confirmat/confirmată prin docum ente, a rudelor de pe teritoriul Republicii Moldova; c) în cazul echipajelor şi pasagerilor navelor sau aeronavelor aflate în situaţii deosebite, nevoite să acosteze ori să aterizeze ca urmare a unor defecţiuni, intemperii sau a pericolului de atac terorist. (2) V izele prevăzute la alin. (1) se pot acorda pentru perioade care să nu depăşească: a) 10 zile, în cazul vizei de scurtă şedere; b) 5 zile, în cazul vizei de tranzit. Articolul 22. Condiţiile de valabilitate a docum entelor de trecere a frontierei de stat (1) Documentul de trecere a frontierei de stat urm ează să fie valabil cel puţin 3 luni de la data intrării. (2) Valabilitatea documentului de trecere a frontierei de stat în care urm ează să fie aplicată viza trebuie să depăşească valabilitatea vizei solicitate cu cel puţin 3 luni. (3) în situaţiile de excepţie prevăzute la art. 21 alin. (1), se permite intrarea în Republica Moldova în baza unui docum ent de trecere a frontierei de stat valabil mai puţin de 3 luni de la data intrării. (4) în situaţiile prevăzute la art. 21 alin. (1) pot fi acordate vize străinilor care se află în posesiunea unor docum ente de trecere a frontierei de stat a căror valabilitate este mai mică decît cea prevăzută la alin. (2), cu condiţia ca durata de valabilitate a vizei să nu o depăşească pe cea a documentului. A rticolul 23. Condiţiile de solicitare a vizei (1) C ererea de acordare a vizei trebuie să fie însoţită de documentul de trecere a frontierei de stat, valabil potrivit art. 22, în care să poată fi aplicată viza, de docum ente care să justifice scopul călătoriei, precum şi de dovada existenţei mijloacelor de întreţinere pe timpul şederii în Republica Moldova şi al părăsirii teritoriului Republicii Moldova. (2) Pot fi acceptate ca dovadă a existenţei mijloacelor băneşti de întreţinere următoarele: a) numerarul în lei moldoveneşti, numerarul şi/sau cecurile de călătorie în valută străină, acceptate de băncile din Republica Moldova;

b) cârdurile (de debit etc.) însoţite de extrasele din cont (în a căror bază au fost em ise cârdurile), care confirmă suma mijloacelor băneşti (în lei moldoveneşti sau în valută străină) în conturile solicitantului, la care acesta poate avea acces în perioada aflării în Republica Moldova. Extrasele urm ează a fi eliberate cu cel mult 10 zile înainte de solicitarea vizei; c) prezentarea în scris a garanţiei întreţinerii din partea persoanei care invită. (3) Mijloacele de întreţinere vor fi apreciate în funcţie de durata, de scopul şederii şi de m edia preţurilor la cazare şi la m asă din Republica Moldova înmulţită la numărul zilelor de şedere. Cuantumul minim al mijloacelor de întreţinere va fi stabilit de Guvern, la propunerea Ministerului Afacerilor Interne. Articolul 24. Condiţiile refuzului de acordare a vizei Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova au dreptul să refuze eliberarea vizei către străini dacă: a) străinii nu îndeplinesc condiţiile de intrare în Republica Moldova prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a), c), d), e) şi f); b) există vreun motiv de neperm itere a intrării în Republica Moldova prevăzut la art. 8 alin. (1) lit. b)-i); c) lipseşte invitaţia în original. Articolul 25. Anularea vizei (1) Viza poate fi anulată: în străinătate, de către misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale Republicii Moldova; la trecerea frontierei de stat, de către Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne; în ţară, de către autoritatea com petentă pentru străini, dacă aceştia:

[Art.25 al.(1) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art.150; în vigoare 05.03.13] a) au obţinut viză de intrare pe bază de documente sau de informaţii false; b) au introdus ori au încercat să introducă ilegal în Republica Moldova alţi străini, ori au înlesnit transportul sau cazarea acestora; c) au încălcat reglementările vam ale sau cele ale frontierei de stat; d) nu mai îndeplinesc condiţiile cerute la acordarea vizei; e) nu respectă scopul pentru care le-a fost acordată viza de intrare; f) după acordarea vizei, au fost declaraţi indezirabili. (2) Decizia de anulare a vizei se comunică de către misiunea diplomatică sau de oficiul consular care a acordat viza, dacă solicitantul se află în străinătate, de Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, dacă străinul se află la punctul de trecere a frontierei de stat, de autoritatea com petentă pentru străini, prin decizie de returnare conform art. 52, dacă străinul se află pe teritoriul Republicii Moldova.

[Art.25 al.(2) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art.150; în vigoare 05.03.13] (3) La comunicarea deciziei de anulare, pe viză se aplică ştampila „ANULAT”. (4) La controlul pentru trecerea frontierei de stat Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne poate limita perioada de valabilitate a vizei dacă se constată că străinul nu posedă mijloace de întreţinere pentru întreaga perioadă de valabilitate. Limitarea se m aterializează prin înscrierea pe viză a perioadei pentru care străinul are mijloace de întreţinere.

[Art.25 al.(4) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art.150; în vigoare 05.03.13]

A rticolul 26. Abolirea regimului de vize (1) Parlam entul Republicii Moldova poate stabili abolirea unilaterală a regimului de vize. (2) Abolirea regimului de vize se efectuează şi prin încheiere de tratate interna­ ţionale, în condiţiile şi pentru perioadele de şedere stabilite în acestea. Articolul 27. Acordarea vizelor pe bază de invitaţie (1) Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, în comun cu Ministerul Afacerilor Interne şi cu alte organe abilitate ale Republicii Moldova, va stabili lista statelor ai căror cetăţeni vor primi vize pe bază de invitaţie, aprobată prin hotărîre de Guvern. (2) Acordarea vizelor pe bază de invitaţie se va efectua în condiţiile art.20, 23 şi 24. Articolul 28. Invitaţia (1) Străinilor specificaţi la art. 27 alin. (1) li se poate acorda viză cu una sau cu multiple intrări şi ieşiri doar dacă prezintă misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale Republicii Moldova originalul invitaţiei. (2) Dreptul de a invita străini îl au persoanele fizice cu domiciliu perm anent sau tem porar în Republica M oldova care au atins vîrsta de 18 ani, au capacitate de exerciţiu deplină, cu excepţia străinilor sosiţi la studii sau la tratam ent, precum şi persoanele juridice înregistrate în Republica Moldova în modul stabilit de lege. (3) C ererea sau demersul de eliberare a invitaţiei se depune spre aprobare la autoritatea com petentă pentru străini personal, prin poştă sau prin intermediul serviciilor web.

[Art.28 al.(3) modificat prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195] (4) La depunerea cererii sau a demersului de eliberare a invitaţiei, persoana care invită este informată despre regimul străinilor pe teritoriul Republicii Moldova şi sem n ează o declaraţie referitor la obligaţia sa de a suporta cheltuielile legate de şedere şi de eventuala îndepărtare a străinului de pe teritoriul ţării în cazul în care acesta nu părăseşte teritoriul ţării în termenul acordat în viză. (5) Aprobarea cererii sau a demersului de eliberare a invitaţiei este condiţionată de verificarea docum entelor prezentate şi a evidenţelor autorităţii com petente pentru străini, în scopul constatării îndeplinirii condiţiilor legale privind intrarea în Republica Moldova a străinilor în cauză şi, implicit, al prevenirii intrării în ' Republica Moldova a unor străini care nu prezintă garanţii că vor părăsi teritoriul la expirarea vizei. . (6) Cererile de aprobare a invitaţiilor se soluţionează în termen de 10 zile lucrătoare de la data depunerii cererii sau a demersului, iar în cazul în care călătoria ţine de tratamentul urgent al invitatului, de starea gravă a sănătăţii unei rude apropiate sau de decesul acesteia, în decursul a o zi lucrătoare.

[Art.28 al. (6) modificat prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195] (7) Autoritatea com petentă pentru străini em ite decizia privind refuzul eliberării invitaţiei dacă: a) străinii nu îndeplinesc condiţiile de intrare în Republica Moldova, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a), c), e) şi f); b) există vreun motiv de neperm itere a intrării în Republica Moldova prevăzut la art. 8 alin. (1) lit. b )-i). (8) Decizia privind refuzul eliberării invitaţiei se comunică în scris solicitantului în term en de 3 zile lucrătoare de la adoptare şi poate fi contestată în instanţă de contencios administrativ.

(9) în caz de aprobare, invitaţia va fi înm înată persoanei care invită, pentru a o transmite străinului invitat. (10) Străinul poate solicita acordarea vizei în termen de 90 de zile de la data aprobării invitaţiei. (11) Autoritatea com petentă pentru străini asigură evidenţa invitaţiilor eliberate în Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi al azilului, accesul organelor abilitate la datele respective. (12) Forma, conţinutul, elem entele de siguranţă şi procedura de eliberare a invitaţiei se stabilesc şi se aprobă de Guvern. Articolul 29. T axa de stat şi tarifele percepute pentru perfectarea şi eliberarea invitaţiilor Pentru perfectarea şi eliberarea invitaţiilor, persoanele fizice şi juridice achită taxă în conformitate cu Legea taxei de stat nr. 1216-X II din 3 decembrie 1992. Articolul 30. Excepţii de la procedura invitaţiei Sînt exceptaţi de la procedura invitaţiei următoarele categorii de străini: a) minorul al cărui părinte, cetăţean străin, se află în posesia unui permis de şedere în Republica Moldova sau buletin de identitate pentru apatrizi, cu condiţia ca acesta să fie valabil cel puţin 90 de zile de la data acordării vizei de intrare; b) străinii care solicită viză de tranzit şi viză de tranzit aeroportuar cu condiţia respectării prevederii art.6 alin.(1) lit. d); c) cetăţenii statelor cu care Republica Moldova a încheiat tratate internaţionale în acest sens sau apatrizii cu domiciliul în aceste state; d) minorul al cărui părinte este cetăţean străin căsătorit cu un cetăţean al Republicii Moldova; e) străinii titulari ai unui permis de şedere sau ai unei vize valabile (cu excepţia vizei de tranzit), eliberate de unul din statele m em bre ale Uniunii Europene sau din statele părţi ale Acordului Schengen; f) apatrizii care fac dovada naşterii pe teritoriul Republicii Moldova sau al R .S .S .M . g) străinii invitaţi de Guvern sau de autorităţile administraţiei publice centrale în cadrul proiectelor investiţionale ce prezintă interes pentru economia naţională;

[Art.30 lit.g) introdusă prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195] h) străinii titulari de paşapoarte diplomatice şi de paşapoarte de serviciu.

[Art.30 lit.h) introdusă prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195]

Capitolul IV ACO RDAREA Şl PRELUNGIREA DREPTULUI DE ŞEDERE PROVIZORIE Articolul 31. Condiţii generale privind acordarea dreptului de şedere provizorie (1) Străinul poate solicita autorităţii com petente pentru străini acordarea dreptului de şedere provizorie în Republica Moldova în baza unei vize de lungă şedere în scopul pentru care a fost eliberată, cu excepţia cazului prevăzut la art. 4 2 1.

[Art.31 al.(1) modificat prin LP236 din 26.10.12, M 0263-269/21.12.12 art.849]

(2) Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat: a) pentru imigrare la muncă; b) pentru studii; c) pentru reîntregirea familiei; d) pentru activităti umanitare, de voluntariat sau religioase;

[Art.31 al.(2), lit.d) în redacţia LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] e) pentru tratam ent medical de lungă durată, balneosanatorial şi de recuperare; e 1) pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane; f) pentru alte scopuri, în care activitatea străinului nu contravine legislaţiei Republicii Moldova sau prezenţa lui pe teritoriul Republicii M oldova este necesară în interes public sau de securitate naţională; g) investitorilor străini.

[Art.31 al.(2), lit.g) în redacţia LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] Articolul 32. Acordarea dreptului de şedere provizorie (1) Pentru acordarea dreptului de şedere provizorie, străinul trebuie să ad reseze autorităţii com petente pentru străini, cu cel puţin 30 de zile calendaristice înainte de expirarea termenului pentru care i s-a acordat dreptul de aflare, o cerere în acest sens. (2) C ererea de acordare a dreptului de şedere provizorie va fi însoţită de documentul în original şi în copie, în al cărui temei s-a permis trecerea frontierei de stat, de dovada spaţiului de locuit, a asigurării m edicale şi a mijloacelor de întreţinere, de cazierul judiciar din ţara de origine, de actele de stare civilă în original şi în copii.

[Art.32 al.(2) modficat prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195] (3) în term en de pînă la 30 de zile calendaristice din data depunerii cererii, autoritatea com petentă pentru străini va emite o decizie privind acordarea sau refuzul acordării dreptului de şedere provizorie. Decizia va fi consem nată în Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi azilului. în cazul în care termenul de aflare, pe teritoriul Republicii Moldova expiră pînă la em iterea deciziei, autoritatea pentru străini va elibera străinului un certificat ce confirmă statutul lui (certificat de confirmare). (4) în funcţie de motivul solicitării, dreptul de şedere provizorie poate fi acordat pentru o perioadă de pînă la 5 ani, iar în cazurile prevăzute de lege, şi pentru o altă perioadă. (5) Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie se emite în cazul în care: a) străinul nu întruneşte condiţiile de intrare în Republica Moldova prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a), b), c), e) şi f); b) există vreunul din motivele de neperm itere a intrării pe teritoriul Republicii Moldova prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c), d), e), g), h) şi i). (6) Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie se comunică în scris solicitantului în term en de 3 zile lucrătoare de la emitere. (7) Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie poate fi contestată în instanţă de contencios administrativ. Articolul 33. Prelungirea dreptului de şedere provizorie Autoritatea com petentă pentru străini poate prelungi dreptul la şedere provizorie în Republica Moldova dacă:

a) străinul întruneşte în continuare condiţiile de intrare în Republica Moldova prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a), b), c), e) şi f); b) nu a intervenit, pe perioada şederii în Republica Moldova, vreunul dintre motivele de neperm itere a intrării pe teritoriul Republicii Moldova prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c), d), e), g), h) şi i); c) străinul posedă docum ent de trecere a frontierei de stat valabil în perioada pentru care solicită prelungirea dreptului de şedere în Republica Moldova; d) străinul solicită prelungirea dreptului de şedere în acelaşi scop pentru care i s-a acordat viza şi dreptul de şedere în al cărui tem ei se află pe teritoriul Republicii Moldova; e) străinul a respectat anterior scopul pentru care i s-a aprobat şederea în Republica Moldova; f) străinul face dovada spaţiului de locuit pe toată perioada pentru care solicită prelungirea dreptului de şedere provizorie, precum şi dovada asigurării medicale, în modul stabilit. Articolul 34. Solicitarea prelungirii dreptului de şedere provizorie (1) Solicitantul prelungirii dreptului de şedere provizorie trebuie să depună la autoritatea com petentă pentru străini o cerere în acest sens cu cel puţin 30 de zile calendaristice înainte de expirarea termenului pentru care i s-a aprobat şederea. (2) Cererea va fi însoţită de actele prevăzute la art. 32 alin. (2). (3) Cererea va fi soluţionată în termen de pînă la 30 de zile calendaristice din data depunerii. (4) Dacă există motive argumentate, solicitantul poate fi chem at la interviu. Neprezentarea în term en din motive imputabile străinului poate constitui motiv de respingere a cererii.

[Art.34 al.(4) modficat prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195] (5) în term en de pînă la 30 de zile calendaristice din data depunerii cererii prevăzute la alin. (1), autoritatea com petentă pentru străini va em ite o decizie privind prelungirea sau refuzul prelungirii dreptului de şedere provizorie dacă, la exam inarea cererii, nu sînt întrunite cumulativ condiţiile art. 33 şi condiţiile aferente scopului şederii, prevăzute în prezentul capitol. (6) Decizia privind refuzul prelungirii dreptului de şedere, motivele care au stat la baza ei se comunică în scris solicitantului în decursul a 3 zile lucrătoare de la emitere. (7) Decizia privind refuzul prelungirii dreptului de şedere provizorie poate fi contestată în instanţă de contencios administrativ. Articolul 35. Acordarea dreptului de şedere provizorie lucrătorului imigrant Dreptul de şedere provizorie se acordă lucrătorului imigrant în baza demersului angajatorului şi a deciziei organului abilitat în domeniul reglementării migraţiei forţei de muncă, însoţită de actele prevăzute la art. 32 alin. (2), în condiţiile legislaţiei în vigoare.

[Art ',35 în redacţia LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] Articolul 36. Prelungirea dreptului de şedere provizorie lucrătorului imigrant Lucrătorului imigrant i se prelungeşte dreptul de şedere provizorie în baza demersului angajatorului şi a deciziei organului abilitat în domeniul reglementării

migraţiei forţei de muncă dacă scopul şederii corespunde condiţiilor pentru care a fost acordat acest drept.

[Art.36 modificat LP236 din 26.10.12, M 0263-269/21.12.12 art.849] Articolul 361. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere provizorie investitorilor străini (1) Dreptul de şedere provizorie se acordă străinului care a efectuat investiţii în Republica Moldova în baza deciziei organului abilitat în domeniul reglementării migraţiei forţei de muncă, însoţită de actele prevăzute la art. 32 alin. (2), cu excepţia documentului ce confirmă mijloacele de întreţinere. (2) Prelungirea dreptului de şedere provizorie străinului care a efectuat investiţii se realizează în baza deciziei organului abilitat în domeniu! reglementării migraţiei forţei de m uncă dacă scopul şederii corespunde condiţiilor pentru care a fost acordat acest drept. (3) Term enul de exam inare a cererii şi de em itere a deciziei privind acordarea/prelungirea dreptului de şedere provizorie nu va depăşi 15 zile calendaristice.

[Art.361 introdus prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] Articolul 37. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere provizorie pentru studii (1) Dreptul de şedere provizorie pentru studii se acordă şi se prelungeşte, după caz, la cererea străinului în baza unui dem ers din partea instituţiei de învăţăm înt, a documentului ce atestă înm atricularea lui la studii, a confirmării existenţei mijloacelor de întreţinere şi a mijloacelor necesare pentru efectuarea studiilor în tară şi a actelor prevăzute la art. 32 alin. (2).

[Art.37 al.(1) modificat prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] (2) Străinilor care au intrat în Republica Moldova să facă studii şi sînt bursieri ai Republicii Moldova li se acordă drept de şedere şi li se prelungeşte acest drept în condiţiile prevăzute la alin. (1), fără confirmarea existenţei mijloacelor de întreţinere şi a mijloacelor necesare efectuării studiilor. (3) în condiţiile prevăzute la alin. (1), dreptul de şedere provizorie se acordă şi se prelungeşte în baza unei vize de lungă şedere în scop de specializare profesională, de efectuare a unor stagii de docum entare sau activităţi de cercetare într-o instituţie de învăţămînt. (4) Străinilor admişi la studii în instituţii de învăţăm înt de stat sau private acreditate, dreptul de şedere provizorie li se acordă pentru întreaga perioadă de studii.

Articolul 38. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere provizorie pentru reîntregirea familiei (1) Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat străinilor căsătoriţi cu cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în Republica Moldova sau cu străini avînd dreptul de şedere în Republica Moldova, sau cu străini cărora li s-a recunoscut statutul de apatrid, cu condiţia să nu fie căsătorie fictivă, constatată în condiţiile legislaţiei în vigoare.

[Art.38 al.(1) modificat prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art. 93] (2) Străinii cărora li s-a acordat drept de şedere provizorie, cu excepţia celor cărora li s-a acordat acest drept în scop de studii, pot solicita autorităţii com petente pentru străini reîntregirea familiei pentru:

a) soţie ori soţ; b) copiii minori, necăsătoriţi, rezultaţi din căsătorie ori din afara căsătoriei, precum şi pentru cei adoptaţi de ambii soţi sau numai de unul dintre ei, pentru copiii încredinţaţi ambilor soţi ori numai unuia dintre ei prin decizie a unei autorităţi com petente din statul de origine, cu condiţia ca aceşti copii să fie în mod efectiv în grija oricăruia dintre soţi; c) părinţii care se află la întreţinerea titularului dreptului de şedere provizorie; d) persoanele asupra cărora este stabilită tutelă sau curatelă. (3) C ererea de reîntregire a familiei se aprobă în următoarele condiţii: a) nu există poligamie; b) solicitantul deţine spaţiu de locuit; c) solicitantul posedă mijloace de întreţinere în cuantumul corespunzător categoriei dreptului de şedere al cărui titular este. (4) în cazul în care există dubii asupra legăturii de rudenie, autoritatea com petentă pentru străini poate solicita dovezi pentru constatarea adevărului. (5) Dispoziţiile alin. (3) lit. b) şi c) nu se aplică străinilor căsătoriţi cu cetăţeni ai Republicii Moldova sau cu străini care au drept de şedere perm anentă pe teritoriul ei. (6) Dreptul de şedere provizorie pentru reîntregirea familiei se prelungeşte, individual, fiecărui membru de familie pe aceeaşi perioadă pentru care s-a acordat dreptul de şedere provizorie străinului care se află în Republica Moldova, la solicitarea acestuia, la prezentarea dovezii de deţinere a mijloacelor de întreţinere la nivelul a cel puţin unui salariu mediu lunar pe economia naţională pentru fiecare membru de familie. Articolul 39. Dreptul de şedere provizorie acordat membrilor de familie în mod independent (1) Străinului titular al unui drept de şedere pentru reîntregirea familiei i se poate prelungi dreptul de şedere provizorie în mod independent dacă: a) devine major; b) persoana care a solicitat reîntregirea familiei a decedat; c) căsătoria a încetat prin divorţ sau deces. (2) Pentru prelungirea dreptului de şedere, solicitantul prezintă suplimentar, după caz, certificat de naştere, certificat de deces, certificat de divorţ sau hotărîre judecătorească de desfacere a căsătoriei. (3) Dreptul de şedere prevăzut la alin. (1) se prelungeşte pentru o perioadă de pînă la 6 luni. (4) Orice prelungire ulterioară a dreptului de şedere se acordă doar în condiţiile şi pentru scopurile prevăzute în prezenta lege. Articolul 40. D esfăşurarea activităţii de întreprinzător şi angajarea în muncă a titularului unui drept de şedere pentru reîntregirea familiei Străinul titular al unui drept de şedere pentru reîntregirea familiei poate fi angajat sau poate desfăşura activitate de întreprinzător sau de liber profesionist în condiţiile legii. Articolul 41. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere provizorie activităţi umanitare, de voluntariat sau religioase

[Art.41 titlul modificat prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195]

Dreptul de şedere provizorie pentru activităţi umanitare, de voluntariat sau religioase poate fi acordat sau prelungit, la cerere, dacă străinul:

[Art.41 alineat modificat prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] a) prezintă extras din Registrul cultelor religioase şi al părţilor lor componente sau din Registrul societăţilor necomerciale; b) este reprezentant al unui cult recunoscut în Republica Moldova sau al unei organizaţii umanitare, după caz;

[Art.41 lit.c) abrogată prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] d) este angajat în baza unui contract de voluntariat sau a unui acord de colaborare; e) întruneşte condiţiile prevăzute la art. 32 sau la art. 33, după caz.

[Art.41 lit.e) introdusă prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] Articolul 42. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere provizorie pentru tratam ent (1) Dreptul de şedere provizorie pentru tratam ent de lungă durată, balneosanatorial sau de recuperare poate fi acordat sau prelungit străinului care urm ează o cură de tratam ent într-o instituţie medico-sanitară publică, departam entală sau privată dacă străinul:

[Art.42 al.(1) modificat prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195] a) prezintă o scrisoare de acceptare din partea instituţiei respective, în care să fie precizate diagnosticul şi durata minimă necesară a tratamentului;

[Art.42 al.(1), lit.a) modificată prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195] b) face dovada mijloacelor de întreţinere şi de tratament; c) întruneşte condiţiile prevăzute la art. 32 sau la art. 33, după caz.

[Art.42 al.(1), art. 195]

lit.cj introdusă prin LP303 din 26.12.12,

M064-68/29.03.13

(2) Dreptul specificat la alin. (1) poate fi acordat şi unui eventual însoţitor care asistă străinul aflat în imposibilitatea de a se îngriji singur dacă acest lucru este menţionat expres în scrisoarea de acceptare a instituţiei medicale. Articolul 42 1. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe um ane (1) Dreptul de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe um ane poate fi acordat şi/sau prelungit străinului care este sau care a fost victimă a traficului de fiinţe umane, inclusiv în cazul cînd acesta a intrat în mod ilegal pe teritoriul ţării, dacă sînt îndeplinite cumulativ urm ătoarele condiţii: a) străinul manifestă o voinţă clară de a coopera cu autorităţile com petente la identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvîrşirea infracţiunii a cărei victimă este; b) străinul a rupt orice relaţii cu persoanele suspectate de com iterea infracţiunii a cărei victimă este; c) şederea pe teritoriul ţării a străinului este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal; d) străinul nu prezintă pericol pentru securitatea naţională şi/sau pentru ordinea publică.

(2) Prin derogare de la art. 32 alin. (2), la cererea de acordare sau de prelungire a dreptului de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe umane, străinul va anexa: a) ordonanţa organului de urmărire penală de recunoaştere a sa în calitate de parte vătăm ată; b) documentul de trecere a frontierei de stat sau orice alt docum ent care confirmă identitatea sa, iar în cazul în care acestea lipsesc - o declaraţie pe propria răspundere în care va menţiona datele sale de identitate; c) confirmarea privind adresa de domiciliu sau de reşedinţă în Republica Moldova. (3) Dreptul de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe um ane poate fi acordat, la solicitarea victimei, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii pe noi perioade de pînă la 6 luni, în condiţiile alin. (1). La expirarea dreptului de şedere provizorie, în privinţa victimelor traficului de fiinţe um ane se aplică dispoziţiile generale privind regimul străinilor în Republica Moldova. (4) Dreptul de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe um ane poate fi revocat în una dintre urm ătoarele situaţii: a) victima a reluat din proprie iniţiativă şi întreţine în mod activ legătura cu persoanele suspectate de com iterea infracţiunii; b) autorităţile com petente consideră cooperarea victimei ca fiind frauduloasă ori consideră plîngerea acesteia ca fiind frauduloasă sau nefondată; c) şederea străinului pe teritoriul ţării prezintă pericol pentru securitatea naţională şi/sau pentru ordinea publică; d) victima a încetat să coopereze în cadrul procesului penal; e) a intervenit una dintre situaţiile specificate la art. 27 5 al Codului de procedură penală. (5) Dreptul de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe um ane şi permisul de şedere aferent se eliberează în mod gratuit.

[Art.421introdus prin LP236 din 26.10.12, M0263-269/21.12.12 art.849] Articolul 43. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere provizorie în alte cazuri (1) Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat sau prelungit străinului care are dreptul la dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova prin recunoaştere sau redobîndire. (2) Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat sau prelungit şi pentru alte activităţi decît cele prevăzute în prezentul capitol, care nu contravin legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova, dacă străinul prezintă dovezi ce justifică prezenţa sa pe teritoriul Republicii Moldova şi dacă întruneşte condiţiile prevăzute la art. 32 sau la art. 33, după caz.

Capitolul V ACO RD AR EA DREPTULUI DE ŞEDERE PERMANENTĂ Articolul 44. Dreptul de şedere perm anentă Dreptul de şedere perm anentă se acordă la cerere, în condiţiile prezentei legi, pe o perioadă nedeterm inată, străinului titular al dreptului de şedere provizorie.

Articolul 45. Acordarea şi încetarea dreptului de şedere perm anentă (1) Dreptul de şedere perm anentă în Republica Moldova poate fi acordat străinului titular al dreptului de şedere provizorie dacă întruneşte cumulativ urm ătoarele condiţii: a) are drept de şedere provizorie legală şi continuă pe teritoriul Republicii Moldova de cel puţin 3 ani - în cazul străinului căsătorit cu un cetăţean al Republicii Moldova; b) are drept de şedere provizorie legală şi continuă pe teritoriul Republicii Moldova de cel puţin 5 ani - în cazul străinului din alte categorii; c) face dovada faptului că deţine mijloace suficiente de întreţinere; excepţie fac străinii căsătoriţi cu cetăţeni ai Republicii Moldova; d) dispune de spaţiu de locuit; e) vorbeşte limba de stat la un nivel satisfăcător; f) îndeplineşte în continuare condiţiile de intrare în Republica Moldova prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a), c), e) şi f); g) nu a intervenit, în perioada şederii în Republica Moldova, nici unul dintre motivele de neperm itere a intrării pe teritoriul Republicii M oldova prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c), d), e), g), h) şi i); h) nu a avut în ultimii 3 ani antecedente penale. (2) Pentru străinii căsătoriţi cu cetăţeni ai Republicii Moldova, durata căsătoriei trebuie să fie în mod obligatoriu de cel puţin 3 ani, în caz contrar fiind aplicabile prevederile alin. (1) lit. b). (3) Străinilor a căror şedere este în interesul Republicii Moldova li se poate aproba acordarea dreptului de şedere perm anentă fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1). (4) în cazul în care ambii părinţi sînt titulari ai dreptului de şedere perm anentă, străinul minor obţine stabilirea domiciliului în Republica Moldova concomitent cu părinţii săi. Minorul este în drept să obţină stabilirea domiciliului în Republica Moldova şi în cazul în care numai unul dintre părinţieste titular al dreptului de şedere perm anentă dacă se află la întreţinerea acestuia. (5) Dreptul de şedere perm anentă se acordă şi străinilor care, conform legislaţiei în vigoare, beneficiază de dreptul la dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova prin recunoaştere şi întrunesc condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. d), e) şi h). . (6) Sînt exceptaţi de la prevederile prezentului articol străinii înmatriculaţi la studii şi lucrătorii imigranţi. (7) Dreptul de şedere perm anentă încetează: a) la cererea titularului; b) la plecarea străinului din ţară pentru a-şi stabili domiciliul pe teritoriul unui alt stat; c) în cazul absenţei străinului pe teritoriul Republicii Moldova în o perioadă mai m are de 12 luni consecutive; d) în cazul declarării străinului persoană indezirabilă; e) în cazul decăderii temeiului în care a fost acordat. (8) în cazul prevăzut la alin. (7) lit. c), străinul poate depune o nouă cerere de acordare a dreptului de şedere perm anentă în Republica Moldova, după o şedere provizorie legală şi continuă de 12 luni.

urr Pai

Prc Mc fi 1 Pr( aP fi r Pe

co ns

Pe Pe

ar re ac Vl s‘ Sî

P

(9) Dreptul de şedere perm anentă poate fi anulat sau revocat în condiţiile prezentei legi. A rticolul 46. Condiţiile de depunere a cererii de acordare a dreptului la şedere perm anentă în Republica Moldova (1) C ererea de acordare a dreptului de şedere perm anentă în Republica Moldova se depune personal la autoritatea com petentă pentru străini. (2) C ererea se scrie în limba de stat şi se însoţeşte de urm ătoarele documente: a) certificatul de stare civilă; b) documentul valabil pentru trecerea frontierei de stat; c) actul ce confirmă deţinerea legală a spaţiului de locuit; d) actul ce confirmă mijloacele de întreţinere; e) cazierul judiciar sau un alt docum ent cu aceeaşi valoare juridică, eliberat de autorităţile din ţara de origine; f) certificatul medical, din care să rezulte că străinul nu suferă de boli care pot pune în pericol sănătatea publică; g) dovada asigurării medicale. (3) Autoritatea competentă pentru străini va emite, în term en de pînă la 90 de zile calendaristice din data înregistrării cererii, o decizie privind acordarea sau refuzul acordării dreptului de şedere perm anentă, care va fi consem nată în Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi azilului. Articolul 47. Respingerea cererii de acordare a dreptului de şedere perm anentă în Republica Moldova (1) în cazul în care, după depunerea cererii de acordare a dreptului perm anentă în Republica Moldova, nu sînt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 46 alin.(1) şi (2), autoritatea com petentă pentru străini respinge cererea. (2) Autoritatea com petentă pentru străini comunică solicitantului în scris, în term en de 10 zile lucrătoare, decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere perm anentă în Republica Moldova, precum şi motivele care au stat la baza deciziei. (3) Decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere perm anentă în Republica M oldova poate fi contestată în instanţă de contencios administrativ. (4) Străinilor cărora li s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere perm anentă în Republica Moldova li se poate acorda, la cerere, drept de şedere provizorie conform situaţiei anterioare depunerii cererii de acordare adreptului de şedere perm anentă, cu îndeplinirea condiţiilor legale în acest sens. (5) C ererea repetată privind acordarea dreptului de şedere perm anentă în Republica Moldova poate fi depusă după înlăturarea motivelor care au condus la respingerea ei.

Capitolul VI A NULAREA Şl REVOCAREA DREPTULUI DE ŞEDERE ÎN REPUBLICA MOLDOVA Articolul 48. Anularea dreptului de şedere Autoritatea com petentă pentru străini poate anula, prin decizie motivată, dreptul de şedere în Republica Moldova, acordat sau prelungit în condiţiile prezentei legi, dacă: a) se constată ulterior că, la data acordării sau prelungirii dreptului de şedere, străinul nu îndeplinea condiţiile prevăzute de prezenta lege; b) se stabileşte că unele acte care au stat la baza acordării dreptului de şedere sînt falsificate. Articolul 49. R evocarea dreptului de şedere Autoritatea com petentă pentru străini poate revoca, prin decizie motivată, dreptul de şedere provizorie în Republica Moldova dacă: a) în urma verificărilor efectuate de structura specializată a autorităţii com petente pentru străini sau a sesizărilor primite de la alte autorităţi abilitate, potrivit legii, se constată că străinul nu mai întruneşte condiţiile de prelungire a dreptului de şedere ori nu mai respectă scopul pentru care i s-a acordat acest drept; b) se constată că străinul a încălcat reglem entările vam ale sau reglementările privind frontiera de stat. Articolul 50. Aducerea la cunoştinţă străinului a deciziei privind anularea sau revocarea dreptului de şedere Decizia privind anularea sau revocarea dreptului de şedere se aduce în scris la cunoştinţă străinului care se află pe teritoriul Republicii Moldova de către autoritatea com petentă pentru străini, în term en de 3 zile lucrătoare de la emitere. Decizia poate fi contestată în instanţă de contencios administrativ. Capitolul VII REG IM UL ÎN D EPĂ RTĂR II STRĂINILOR DE PE TER ITO RIUL REPUBLICII MOLDOVA Articolul 51. Returnarea străinilor de pe teritoriul Republicii Moldova împotriva străinilor care au intrat ilegal pe teritoriul Republicii Moldova, a căror şedere pe acest teritoriu a devenit ilegală, a căror viză sau al căror drept de şedere a fost anulat sau revocat, cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere provizorie, al căror drept de şedere perm anentă a încetat, a căror cerere privind recunoaşterea statutului de apatrid a fost respinsă, a fost încetată procedura respectivă sau al căror statut de apatrid a fost anulat, precum şi împotriva foştilor solicitanţi de azil, autoritatea com petentă pentru străini dispune măsura returnării de pe teritoriul Republicii M oldova şi aplică interdicţia intrării în Republica Moldova pentru o perioadă determ inată conform art. 10.

[Art. 51 modificat prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93]

Articolul 52. Decizia de returnare (1) Decizia de returnare este un act administrativ al autorităţii com petente pentru străini prin care şederea unui străin este declarată ca fiind ilegală şi care obligă străinii indicaţi la art. 51 să părăsească teritoriul Republicii Moldova într-un anumit termen, după cum urmează: a) în maximum 5 zile calendaristice - străinul căruia i s-a anulat viza, precum şi cel care a intrat ilegal pe teritoriul Republicii Moldova sau a cărui şedere a devenit ilegală; b) în 30 de zile calendaristice - străinul căruia i s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere ori căruia acest drept a fost anulat sau revocat; c) în 3 luni - străinul care trebuie să lichideze o investiţie; d) în 15 zile calendaristice - foştii solicitanţi de azil, solicitanţii statutului de apatrid sau străinii al căror statut de apatrid a fost anulat.

[Art.52 al.(1), lit.d) modificată prin LP284 din 28.12.11, M030-33/10.02.12 art. 93] (2) T erm en ele prevăzute la alin. (1) se calculează de la data la care străinului i s-a adus la cunoştinţă decizia de returnare, în condiţiile prezentei legi. Articolul 53. Aducerea la cunoştinţă străinului a deciziei de returnare (1) Decizia de returnare se aduce la cunoştinţă străinului de către autoritatea com petentă pentru străini. (2) Decizia de returnare se redactează în două exem plare, în limba de stat şi într-o limbă de circulaţie internaţională, înţeleasă de străin. (3) Dacă străinul este prezent, un exem plar al deciziei de returnare i se înm în ează lui contra sem nătură pe exem plarul care răm îne la autoritatea com petentă pentru străini. (4) Dacă străinul nu este prezent, com unicarea se face: a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa declarată de străin ca loc al său de trai; b) prin afişare la sediul autorităţii com petente pentru străini, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte străinul. Articolul 54. C ontestarea deciziei de returnare (1) Decizia de returnare poate fi atacată în instanţă de judecată în term en de 5 zile lucrătoare de la data comunicării. (2) Exercitarea căii de atac prevăzută la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a deciziei de returnare. în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea de pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei de judecată să dispună suspendarea executării deciziei de returnare pînă la soluţionarea acţiunii. Instanţa de judecată va exam ina de urgenţă cererea de suspendare, hotărîrea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept. Articolul 55. D eclararea străinului persoană indezirabilă (1) D eclararea străinului persoană indezirabilă este o măsură asigurătorie de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori în a cărui privinţă există indicii tem einice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică. (2) M ăsura prevăzută la alin. (1) se dispune de autoritatea com petentă pentru străini din oficiu sau la propunerea unor alte autorităţi cu com petenţe în domeniul

ordinii publice şi al securităţii naţionale care deţin date sau indicii tem einice în sensul celor indicate la alin. (1). (3) Autoritatea com petentă pentru străini emite o decizie motivată privind declararea străinului persoană indezirabilă după ce s-a constatat că este ca atare. Atunci cînd decizia privind declararea străinului persoană indezirabilă se întem eiază pe raţiune de securitate naţională, în decizie nu vor fi menţionate motivele care stau la baza ei. (4) Dreptul de şedere al străinului în c ete ază de drept la data emiterii deciziei privind declararea sa persoană indezirabilă. (5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat persoană indezirabilă este de la 5 la 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu o nouă perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că motivele care au determ inat luarea acestei măsuri nu au încetat. (6) M ăsura declarării străinului persoană indezirabilă se consem nează în Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi azilului. Articolul 56. A ducerea la cunoştinţă străinului a deciziei privind declararea sa persoană indezirabilă (1) Decizia privind declararea străinului persoană indezirabilă se aduce la cunoştinţă acestuia de către autoritatea com petentă pentru străini, în condiţiile art. 53. ’ (2) Com unicarea datelor şi a informaţiilor care constituie motivele deciziei privind declararea străinului persoană indezirabilă se poate face, pentru raţiuni de securitate naţională, numai în condiţiile stabilite şi numai către destinatarii prevăzuţi în mod expres de actele normative care reglem entează regimul activităţilor referitoare la securitatea naţională şi la protejarea secretului de stat. Astfel de date şi informaţii nu pot fi sub nici o formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţă străinului declarat persoană indezirabilă, inclusiv în cadrul examinării în instanţă de judecată a contestării deciziei privind declararea străinului persoană indezirabilă. Articolul 57. Contestarea deciziei privind declararea străinului persoană indezirabilă (1) în term en de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, decizia privind declararea străinului persoană indezirabilă poate fi atacată de acesta în instanţă de judecată. (2) Exercitarea căii de atac prevăzută la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a deciziei privind declararea străinului persoană indezirabilă. în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea de pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei de judecată să dispună suspendarea executării deciziei pînă la soluţionarea acţiunii. Instanţa de judecată va exam ina de urgenţă cererea de suspendare, hotărîrea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept. Articolul 58. îndepărtarea sub escortă a străinului (1) îndepărtarea sub escortă a străinului presupune însoţirea acestuia de către personalul specializat al autorităţii com petente pentru străini pînă la punctul de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional ori pînă în ţara de origine, de tranzit sau de destinaţie.

(2) Dacă străinul posedă docum ent de identitate valabil pentru trecerea frontierei de stat, mijloace financiare şi dacă nu este necesară efectuarea unor alte formalităţi, măsura prevăzută la alin. (1) va fi pusă în aplicare în 24 de ore. (3) Dacă măsura returnării nu poate fi aplicată în termenul indicat la alin. (2), străinul va fi luat în custodie publică. (4) Pentru străinii care nu posedă docum ente valabile de trecere a frontierei de stat vor fi solicitate docum ente de călătorie de la misiunile diplomatice sau de la oficiile consulare acreditate în Republica M oldova ale statelor ai căror cetăţeni sînt. (5) Pentru străinii proveniţi din state care nu au misiuni diplomatice sau oficii consulare în Republica M oldova vor fi solicitate docum ente de călătorie din ţara de origine prin intermediul organului abilitat în domeniul afacerilor externe. Articolul 59. îndepărtarea în baza acordurilor de readmisie (1) Străinii prevăzuţi la art. 51 pot fi îndepărtaţi şi în baza acordurilor de readmisie încheiate de Republica Moldova cu alte state, în condiţiile stipulate în aceste acorduri. (2) La cererea statului care a încheiat acord de readmisie cu Republica Mold6va, se poate permite tranzitarea teritoriului Republicii Moldova de către străinul care face obiectul unei proceduri de readm isie către un stat terţ, cu condiţia escortării şi a prezentării garanţiilor că acesta îşi poate continua călătoria şi că poate intra în statul de destinaţie. Articolul 60. Interzicerea îndepărtării (1) îndepărtarea este interzisă dacă: a) străinul este minor, iar părinţii au drept de şedere în Republica Moldova; b) străinul este căsătorit cu un cetăţean al Republicii Moldova, iar perioada de şedere ilegală nu este mai m are de un an şi căsătoria nu este declarată nulă; c) există temeri justificate că viaţa străinului este pusă în pericol ori că el va fi supus la torturi, tratam ente inumane sau degradante în statul în care urm ează să fie returnat; d) îndepărtarea este interzisă de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; e) străinul se află în situaţia prevăzută la art. 68 alin. (1) lit. e), cu excepţia cazului în care nu i s-a prelungit perioada pentru care i s-a acordat tolerarea rămînerii pe teritoriul Republicii Moldova în condiţiile art. 69 alin. (5). (2) Punerea în executare a măsurii îndepărtării se suspendă, în cazul străinilor care se află în una din situaţiile indicate la art. 12 alin. (1), pînă la data la care încetează motivele de neadmisie a ieşirii din Republica Moldova. (3) Persoanelor prevăzute la alin. (1) li se poate acorda sau, după caz, prelungi dreptul de şedere în Republica Moldova de către autoritatea com petentă pentru străini pentru unul dintre scopurile şi în condiţiile indicate la cap. IV şi V. Persoanelor specificate la alin. (1) lit. e) li se poate acorda drept de şedere perm anentă în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (3). (4) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) şi (3) străinii care prezintă pericol pentru ordinea publică, securitatea naţională ori care suferă de boli ce am eninţă sănătatea publică şi refuză să urm eze tratamentul stabilit de autorităţile medicale.

A rticolul 61. Reîntoarcerea voluntară asistată (1) Străinii aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova pot solicita sprijinul autorităţii com petente pentru străini în vederea reîntoarcerii în ţara de origine dacă nu dispun de mijloace financiare. (2) Autoritatea com petentă pentru străini, în comun cu organizaţii naţionale şi internaţionale cu atribuţii în domeniu, va desfăşura program e com une pentru identificarea modalităţilor concrete de sprijinire a străinilor menţionaţi la alin. (1) în vederea reîntoarcerii lor în ţările de origine, precum şi a resurselor financiare necesare în acest sens. (3) Străinii prevăzuţi la alin. (1) pot beneficia în mod individual o singură dată de sprijinul acordat de autoritatea com petentă pentru străini, prin intermediul programelor menţionate la alin. (2), pentru reîntoarcere în ţara de origine. Articolul 62. Expulzarea (1) împotriva străinului care a săvîrşit o contravenţie sau o infracţiune pe teritoriul Republicii M oldova poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de Codul penal şi de Codul contravenţional. (2) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării. (3) Instanţa de judecată poate dispune ca, pînă la efectuarea expulzării, străinul să fie luat în custodie publică. (4) Dacă străinul nu posedă docum ent de identitate pentru trecerea frontierei de stat sau mijloace financiare suficiente, autoritatea com petentă pentru străini procedează conform art. 58 alin. (4) şi (5). (5) Procedurile detaliate referitoare la expulzarea străinilor vor fi stabilite prin hotărîre de Guvern. Articolul 63. Interzicerea expulzării (1) Străinul nu poate fi expulzat într-un stat dacă există temeri justificate că acolo viaţa îi va fi pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratam ente inumane sau degradante. (1 1) Apatrizii aflaţi legal pe teritoriul Republicii Moldova nu pot fi expulzaţi, cu excepţia cazului în care există motive de securitate naţională sau de ordine publică. M ăsura expulzării poate fi dispusă numai de instanţa de judecată.

[Art.63 al.(11) introdus prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93] (2) M ăsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă nu poate fi executată, dacă străinul se află în una din situatiile mentionate la art. 12 alin. ( 1). (3) Interdicţia de expulzare durează pînă la dispariţia motivelor pe care a fost întem eiată. (4) Străinul care se află în una din situaţiile prevăzute în alin. (1) şi (2) poate fi expulzat pentru motive de securitate naţională sau de ordine publică. (5) Constatarea situaţiilor indicate la alin.(1) şi (2) este de com petenţa instanţei de judecată, în urma comunicării efectuate de autoritatea com petentă pentru străini. Articolul 64. Luarea în custodie publică (1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrîngere a libertăţii de mişcare dispusă de instanţa de judecată împotriva străinului care nu a putut fi returnat în termenul prevăzut de prezenta lege, precum şi împotriva străinului care

a fost declarat indezirabil sau în a cărui privinţă instanţa de judecată a dispus expulzarea. (2) în cazul străinului împotriva căruia s-a dispus măsura returnării, luarea în custodie publică se dispune de către instanţa de judecată pe o perioadă de 30 de zile, la solicitarea motivată a autorităţii com petente pentru străini. (3) în cazul străinului împotriva căruia s-a dispus măsura expulzării, instanţa de judecată poate dispune ca, pînă la efectuarea expulzării de către autoritatea com petentă pentru străini, acesta să fie luat în custodie publică. (4) Luarea în custodie publică a străinului declarat indezirabil se dispune de către instanţa de judecată la solicitarea motivată a autorităţii com petente pentru străini. (5) Prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor prevăzuţi la alin. (2), (3) şi (4), care nu au putut fi îndepărtaţi de pe teritoriul Republicii Moldova în termen de 30 de zile se dispune de către instanţa de judecată la solicitarea motivată a autorităţii com petente pentru străini. (6) Perioada m axim ă de luare în custodie publică a străinului împotriva căruia s-a dispus m ăsura returnării nu poate depăşi 6 luni. (7) Străinul împotriva căruia s-a dispus măsura returnării poate depune plîngere împotriva măsurilor de luare în custodie publică în instanţă de judecată, care este obligată să o exam ineze în 5 zile lucrătoare din data primirii. Depunerea plîngerii nu suspendă executarea măsurii de luare în custodie publică. (8) Străinii luaţi în custodie publică, precum şi cei returnaţi sînt supuşi, în 24 de ore, înregistrării dactiloscopice şi sînt fotografiaţi. Articolul 65. Centrul de plasam ent tem porar al străinilor (1) Străinii luaţi în custodie publică vor fi plasaţi în Centrul de plasam ent tem porar al străinilor, denumit în continuare Centru. (2) Centrul este o structură specializată, administrată de autoritatea com petentă pentru străini, destinată cazării tem porare a străinilor declaraţi indezirabili sau împotriva cărora s-a dispus măsura returnării ori expulzării şi care au fost luaţi în custodie publică. (3) O rganizarea, funcţionarea şi asigurarea tehnico-m aterială a Centrului se reglem entează prin hotărîre de Guvern. Articolul 66. Drepturile şi obligaţiile străinilor cazaţi în Centru (1) Străinii cazaţi în Centru beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum şi de drepturile stipulate în tratatele internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte. (2) Străinii cazaţi în Centru au dreptul la asistenţă juridică, medicală, socială şi la respectarea opiniei şi a specificului propriu în materie religioasă, filozofică şi culturală. (3) Străinii cazaţi în Centru au dreptul să fie informaţi în scris, imediat după cazare, în limba pe care o vorbesc sau într-o limbă înţeleasă, despre motivele principale care au condus la luarea măsurii, despre drepturile şi obligaţiile pe care le au în timpul şederii în Centru. (4) Pe întreaga perioadă a şederii în Centru, străinilor li se va asigura posibilita­ tea comunicării cu reprezentanţii diplomatici şi consulari ai statului de provenienţă.

(5) Străinii cazaţi în Centru vor fi trataţi fără discriminare pe motiv de rasă, sex, vîrstă, cultură, naţionalitate, religie sau apartenenţă la un anumit grup social. (6) Pe durata cazării, străinii sînt obligaţi să respecte regulile, programul zilnic şi ordinea interioară stabilită prin regulamentul de organizare şi funcţionare al Centrului. Articolul 67. Tolerarea rămînerii pe teritoriul Republicii Moldova (1) Tolerarea rămînerii pe teritoriul Republicii Moldova, denum ită în continuare tolerare, reprezintă perm isiunea, acordată de autoritatea com petentă pentru străini, de a răm îne pe teritoriul ţării străinilor care nu au drept de şedere şi care, din motive obiective, nu pot părăsi teritoriul Republicii Moldova. (2) Prin motive obiective, în sensul prezentei legi, se înţeleg împrejurările independente de voinţa străinului, imprevizibile, care nu pot fi înlăturate şi din a căror cauză străinul nu poate părăsi teritoriul Republicii Moldova. Articolul 68. Categoriile de străini care pot beneficia de acordarea tolerării (1) D e acordarea tolerării pot beneficia: a) străinii împotriva cărora s-a dispus măsura luării în custodie publică şi care nu au putut fi returnaţi în term en de 6 luni; b) străinii care se află în situaţiile menţionate la art. 12 alin. (1) şi care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea unui drept de şedere; c) străinii cărora li s-a respins prin hotărîre judecătorească irevocabilă cererea de acordare a unei forme de protecţie, în conformitate cu prevederile legale, şi care, din motive obiective, nu au părăsit teritoriul Republicii Moldova în termenul stabilit de lege; d) străinii a căror prezenţă tem porară pe teritoriul Republicii Moldova este cerută de interese publice; e) străinii care sînt sau care au fost victime ale traficului de fiinţe umane, pe perioada de reflecţie.

[Art.68 al.(1), li't.e) modificată prin LP236 din 26.10.12, M0263-269/21.12.12 ari. 849] (2) T olerarea nu se acordă străinilor declaraţi indezirabili sau împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării. A rticolul 69. Regimul tolerării (1) Tolerarea se acordă pentru o perioadă de pînă la 6 luni care poate fi prelungită cu noi perioade de pînă la 6 luni, pînă la dispariţia cauzelor. (2) T olerarea nu an u lează obligaţia străinilor de a părăsi Republica Moldova la încetarea motivelor pentru care a fost acordată. (3) T olerarea în c ete ază în momentul părăsirii teritoriului Republicii Moldova de către străin. (4) La încetarea motivelor care au stat la baza acordării tolerării, străinul va fi îndepărtat imediat de pe teritoriul Republicii Moldova, fără notificare prealabilă. (5) în cazul persoanelor specificate la art. 68 alin. (1) lit. e), la solicitarea organului de urmărire penală, autoritatea com petentă pentru străini poate anula tolerarea dacă se stabileşte că străinul a reluat din proprie iniţiativă şi întreţine în mod activ legătura cu persoanele suspectate de com iterea infracţiunii a cărei

victimă este sau că prezintă pericol pentru securitatea naţională şi/sau pentru ordinea publică.

[Art.69 al.(5) Jn redacţia LP236 din 26.10.12, M0263-269/21.12.12 art.849] (6) Străinul este obligat să se prezinte, lunar sau ori de cîte ori este chem at, la autoritatea com petentă pentru străini şi să anunţe despre orice schim bare a reşedinţei. (7) Tolerarea are valabilitate teritorială limitată la raza de reşedinţă a străinului, iar orice deplasare în afara acesteia este perm isă numai cu aprobarea prealabilă a autorităţii com petente pentru străini. (8) în cazul nerespectării obligaţiilor menţionate la alin. (6) şi (7) poate fi dispusă măsura luării în custodie publică a străinului. Articolul 70. Autoritatea com petentă pentru străini (1) Activitatea autorităţii com petente pentru străini este un serviciu public şi se desfăşoară în interesul persoanei, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv în b aza şi în vederea executării legii. (2) în exercitarea atribuţiilor, autoritatea com petentă pentru străini cooperează cu organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu organizaţii neguvernam entale şi cu organizaţii internaţionale. (3) Structura organizatorică şi atribuţiile autorităţii com petente pentru străini se stabilesc de Ministerul Afacerilor Interne. Articolul 71. Suportarea cheltuielilor (1) Cheltuielile de îndepărtare de pe teritoriul Republicii Moldova a străinilor care dispun de mijloace financiare le suportă aceştia. (2) Dacă străinul nu dispune de mijloace financiare şi a intrat în Republica Moldova în baza unei invitaţii, cheltuielile le suportă persoana fizică sau juridică care a invitat străinul. (3) Angajatorul persoană fizică sau juridică este obligat să suporte cheltuielile de îndepărtare a străinului pe care l-a angajat ilegal sau al cărui permis de şedere nu mai este valabil. (4) Cheltuielile de îndepărtare a străinilor care nu dispun de mijloacele nece­ sare în acest sens, cheltuielile de transport, de alimentare, de întreţinere şi de cazare în Centru, precum şi cheltuielile de asistenţă medicală şi de spitalizare se suportă de la bugetul autorităţii competente pentru străini. (5) Costurile construirii, am enajării, întreţinerii şi funcţionării Centrului se suportă de la bugetul autorităţii competente pentru străini. (6) Norm ele referitoare la materialele de întreţinere şi de igienă personală, precum şi normele de alim entare a străinilor luaţi în custodie publică se stabilesc prin hotărîre de Guvern.

Capitolul VIII DOCUM ENTAREA STRĂINILOR Articolul 72. Eliberarea actelor de identitate pentru străini (1) Autoritatea com petentă pentru străini eliberează străinului căruia i s-a acordat sau i s-a prelungit, după caz, dreptul de şedere în Republica Moldova ori căruia i s-a recunoscut statutul de apatrid urm ătoarele acte de identitate:

[Art.72 al.(1) modificat prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93] a) permis de şedere provizorie - străinului căruia i s-a acordat sau i s-a prelungit, după caz, dreptul de şedere provizorie; b) permis de şedere perm anentă - străinului, cu excepţia apatrizilor, căruia i s­ a acordat drept de şedere perm anentă în Republica Moldova; c) buletin de identitate pentru apatrizi şi, la cerere, docum ent de călătorie apatridului căruia i s-a acordat drept de şedere perm anentă în Republica Moldova sau i s-a recunoscut statutul de apatrid.

[Art.72 al.(1), lit.c) modificată prin LP284 din 28.12.11, M030-33/10.02.12 art.93] (2) Actele de identitate se perfectează de organul competent desem nat de Guvern. (3) C ererea de eliberare a actelor de identitate pentru străini se depune la Ghişeul Unic, instituit în cadrul autorităţii com petente pentru străini. Articolul 73. Regimul permisului de şedere şi al buletinului de identitate pentru apatrizi (1) Permisul de şedere şi buletinul de identitate pentru apatrizi atestă identitatea străinului şi dreptul de şedere în Republica Moldova, precum şi durata şi scopul pentru care i s-a acordat acest drept. (2) Titularul permisului de şedere sau al buletinului de identitate pentru apatrizi este obligat să aibă în perm anenţă asupra sa documentul, să nu îl înstrăineze şi să îl prezinte la solicitarea organelor abilitate. Articolul 74. Valabilitatea permisului de şedere provizorie (1) Valabilitatea permisului de şedere provizorie este limitată la perioada pentru care s-a acordat sau, după caz, s-a prelungit dreptul de şedere provizorie a titularului în Republica Moldova. (2) Permisul de şedere provizorie se reînnoieşte de fiecare dată cu ocazia prelungirii dreptului de şedere provizorie. A rticolul 75. Valabilitatea permisului de şedere perm anentă şi a buletinului de identitate pentru apatrizi (1) Permisul de şedere perm anentă se eliberează la data acordării dreptului de şedere perm anentă în Republica Moldova, pe perioada valabilităţii actului de identitate naţional, şi se reînnoieşte succesiv. (2) Buletinul de identitate pentru apatrizi se eliberează la data acordării dreptului de şedere perm anentă în Republica Moldova, în conformitate cu legislaţia în vigoare privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte. Articolul 76. Docum entele de călătorie eliberate străinilor Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova eliberează titlu de călătorie străinului aflat tem porar în străinătate, cu drept de şedere valabil în Republica Moldova, care nu mai este în posesia unui docum ent de identitate valabil pentru trecerea frontierei de stat şi care, din motive obiective, nu poate obţine un asem en ea docum ent de la reprezentanţa diplomatică a ţării al cărei cetăţean este.

Articolul 77. Regimul docum entelor de călătorie Documentul de călătorie face dovada identităţii şi a calităţii de apatrid cu drept de şedere în Republica Moldova a titularului şi îi dă dreptul de a ieşi şi de a intra în ţară prin orice punct de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional de călători. Articolul 78. Anularea permisului de şedere, a buletinului de identitate pentru apatrizi şi a documentului de călătorie (1) în cazul în care titularului permisului de şedere, al buletinului de identitate pentru apatrizi sau al documentului de călătorie i se anulează dreptul de şedere provizorie sau perm anentă, documentul se anulează la data deciziei de anulare şi se retrage cel tîrziu la data la care această decizie este adusă la cunoştinţă străinului. (2) în cazul în care îşi pierde calitatea de apatrid cu drept de şedere perm anentă în Republica Moldova, titularul buletinului de identitate pentru apatrizi are obligaţia de a depune documentul la autoritatea com petentă pentru străini, care îl retrage şi îl anulează. Articolul 79. Furtul, pierderea, deteriorarea sau distrugerea permisului de şedere, buletinului de identitate pentru apatrizi şi a documentului de călătorie (1) Autoritatea com petentă pentru străini eliberează străinului un nou permis de şedere, buletin de identitate sau docum ent de călătorie în locul celui declarat furat, pierdut, deteriorat sau distrus, în term en de cel mult 30 de zile calendaristice de la data la care a fost sesizată. (2) Perm isele de şedere, buletinele de identitate pentru apatrizi şi docum entelor de călătorie deteriorate se retrag şi se anulează de către autoritatea com petentă pentru străini. Articolul 80. Forma şi conţinutul actelor de identitate pentru străini Forma şi conţinutul actelor de identitate pentru străini prevăzute în prezentul capitol se stabilesc prin Legea nr.273-X III din 9 noiembrie 1994 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte. Articolul 81. T axa de stat Pentru exam inarea cererii de acordare, de prelungire a dreptului de şedere provizorie, de acordare a dreptului de şedere perm anentă, precum şi pentru eliberarea actelor de identitate străinilor se percepe taxă de stat.

Capitolul IX EVIDENŢA STRĂINILOR, PRELUCRAREA DATELOR CU CAR AC TER PERSONAL Şl CONDIŢIILE DE AFLARE PE TER ITO RIUL REPUBLICII MOLDOVA Articolul 82. Evidenţa străinilor în cadrul Subsistemului informaţional al autorităţii com petente pentru străini (1) La nivelul autorităţii com petente pentru străini se constituie Subsistemul informaţional (parte componentă a Sistemului informaţional integrat autom atizat în

domeniul migraţiei şi azilului), ca sistem complex de prelucrare a datelor cu caracter personal ale străinilor, necesar îndeplinirii atribuţiilor legale cu privire la admisia, şederea şi îndepărtarea străinilor de pe teritoriul Republicii Moldova. (2) Regulam entul de funcţionare şi de utilizare a Subsistemului informaţional al autorităţii com petente pentru străini se aprobă prin ordin al ministrului afacerilor interne. Articolul 83. Instituţiile com petente să prelucreze datele cu caracter personal ale străinilor (1) în scopul aplicării prevederilor prezentei legi, a regulam entelor sau a instrucţiunilor em ise în baza acestei legi, autoritatea com petentă pentru străini, Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, alte organe abilitate cu funcţii în domeniul migraţiei pot efectua activităţi de prelucrare a datelor cu caracter personal ale străinilor. (2) Prelucrarea şi protecţia datelor personale ale străinilor se efectuează în condiţiile legii. Articolul 84. Evidenţa şi condiţiile de aflare a străinilor pe teritoriul Republicii Moldova (1) Evidenţa străinilor care intră sau ies de pe teritoriul Republicii Moldova se efectuează la momentul trecerii frontierei de stat a Republicii Moldova, prin aplicarea menţiunii respective în actele de identitate naţionale şi prin introducerea informaţiei din aceste acte în Sistemul informaţional integrat autom atizat în domeniul migraţiei şi azilului. (2) Străinilor care nu au obligaţia de a obţine viză de intrare în Republica Moldova li se permite intrarea pe teritoriul ţării şi se pot afla pînă la 90 de zile în decursul a 6 luni, începînd cu data primei intrări în ţară. (3) Străinii aflaţi tem porar în mod legal pot răm îne pe teritoriul Republicii Moldova numai pînă la data la care încetează dreptul de aflare stabilit prin viză sau, după caz, permisul de şedere ori buletinul de identitate pentru apatrizi.

Capitolul X REGIMUL JURIDIC A PLIC A BIL UNOR CATEGORII SPECIALE DE STRĂINI Articolul 85. Regimul juridic aplicabil străinilor minori aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova fără reprezentanţii lor legali (1) în cazul străinilor minori care au intrat şi rămîn neînsoţiţi pe teritoriul Republicii Moldova, autoritatea com petentă pentru străini procedează după cum urm ează: a) stabileşte identitatea şi modul lor de intrare în ţară; b) le asigură, indiferent de modul de intrare în Republica Moldova, reprezentarea printr-o instituţie com petentă potrivit legii, care le va oferi protecţia şi îngrijirea necesară, inclusiv cazarea în centre speciale de ocrotire a minorilor, în aceleaşi condiţii ca şi minorii cetăţeni ai Republicii Moldova; c) adoptă măsuri de identificare a părinţilor, indiferent de locul lor de reşedinţă, în scopul reîntregirii familiei; d) pînă la identificarea părinţilor, acordă acces minorilor de vîrstă şcolară la sistemul de învăţămînt;

e) în cazul în care părinţii nu au reşedinţă pe teritoriul Republicii Moldova, returnează minorul în ţara de reşedinţă a părinţilor ori în ţara în care au fost identificaţi alţi membri de familie, cu acceptul acestora; f) în cazul în care părinţii ori alţi membri de fam ilie nu au fost identificaţi sau minorul nu este acceptat în statul de origine, acordă acestuia drept de şedere provizorie pe teritoriul Republicii Moldova. (2) La interviul cu străinii minori care intră neînsoţiţi sau care rămîn neînsoţiţi pe teritoriul Republicii Moldova asistă specialistul în domeniul ocrotirii drepturilor copilului. (3) în scopul identificării unor soluţii adecvate, autoritatea com petentă pentru străini cooperează cu alte instituţii, precum şi cu organizaţii naţionale şi internaţionale specializate în domeniul ocrotirii drepturilor copilului.

Articolul 86. Accesul străinilor minori la educaţie (1) Străinii minori care locuiesc în Republica Moldova au acces la învăţămîntul primar în aceleaşi condiţii ca şi minorii cetăţeni ai Republicii Moldova. (2) Organul abilitat în domeniul învăţămîntului stabileşte, potrivit legii, limitele şi condiţiile recunoaşterii şi echivalării studiilor efectuate în ţara de origine pentru înscrierea elevilor străini în sistemul naţional de învăţăm înt. Articolul 87. Repatrierea (1) Dreptul la repatriere se acordă persoanelor care s-au născut în Republica Moldova şi care, din anumite motive, nu au dobîndit cetăţenia Republicii Moldova, precum şi urmaşilor acestora, indiferent de locul lor de trai. (2) Autoritatea com petentă pentru străini acordă persoanelor specificate la alin. (1) dreptul la repatriere, eliberîndu-le confirmarea de repatriere. (3) Confirm area de repatriere constituie un tem ei pentru eliberarea permisului de şedere perm anentă pe teritoriul Republicii Moldova sau a buletinului de identitate pentru apatrizi.

Capitolul X 1 PRO CEDURA DE RECUNOAŞTERE A STATUTULUI DE APATRID Articolul 871. D epunerea cererii privind recunoaşterea statutului de apatrid (1) Procedura de recunoaştere a statutului de apatrid poate fi iniţiată din oficiu, de către autoritatea com petentă pentru străini sau la cererea persoanei care pretinde că nu are cetăţenie. (2) Cererea privind recunoaşterea statutului de apatrid poate fi depusă în scris sau verbal la autoritatea com petentă pentru străini. (3) Cererea privind recunoaşterea statutului de apatrid depusă în scris va fi sem nată de către solicitant personal. în cazul în care solicitantul este analfabet, acest fapt va fi consem nat într-un proces-verbal la prezentarea cererii verbale. (4) Dacă solicitantul nu vorbeşte limba de stat, acestuia i se va oferi un interpret care vorbeşte limba lui m aternă sau o altă limbă înţeleasă de el. (5) C ererea trebuie să conţină, de asem enea, o expunere clară şi detaliată a faptelor, informaţiilor şi probelor necesare în sprijinul cererii şi, în special, în ea trebuie să fie menţionat locul naşterii solicitantului, legăturile sale de rudenie cu

alte persoane care deţin cetăţenia unui stat, locul său de reşedinţă obişnuită în orice alt stat şi durata acesteia. (6) D acă persoana nu poate oferi nici un docum ent din motive independente de voinţa lui, autoritatea com petentă pentru străini va em ite decizia privind recunoaşterea sau respingerea cererii de recunoaştere a statutului de apatrid în baza informaţiilor, confirmate documentar, pe care le-a avut la dispoziţie. (7) în momentul depunerii cererii, funcţionarul autorităţii com petente pentru străini va informa verbal solicitantul despre drepturile şi obligaţiile pe care acesta le are pe parcursul procedurii. A rticolul 872. Exam inarea cererii (1) C ererea privind recunoaşterea statutului de apatrid va fi soluţionată de autoritatea com petentă pentru străini într-un termen de pînă la 6 luni de la data înregistrării acesteia. în funcţie de dificultatea cazului, termenul de soluţionare poate fi prelungit cu cîte o lună, dar prelungirea nu va depăşi în total 6 luni. (2) în cursul examinării cererii, autoritatea com petentă pentru străini va întreprinde măsurile necesare pentru colectarea informaţiilor de la locul de naştere a solicitantului, de la locul său de reşedinţă sau de la ultimul domiciliu, de asem en ea va solicita informaţii statului a cărui cetăţenie o deţin membrii familiei lui şi părinţii. A rticolul 873. Drepturile şi obligaţiile solicitantului în cadrul procedurii de recunoaştere a statutului de apatrid (1) în perioada examinării cererii, solicitantul are dreptul să se afle în Republica Moldova şi poate fi îndepărtat de pe teritoriul acesteia doar în cazul în care există motive de securitate naţională sau de ordine publică. (2) Autoritatea competentă pentru străini eliberează solicitantului un certificat ce îi confirmă statutul (certificat de confirmare) pe toată perioada examinării cererii. (3) în com unicarea verbală sau scrisă solicitantul poate folosi limba maternă sau o altă limbă pe care o posedă. (4) în timpul procedurii, solicitantul este obligat: a) să colaboreze pe deplin cu autoritatea com petentă pentru străini; b) să prezinte probe sau orice altă informaţie relevantă pentru recunoaşterea statutului său de apatrid; c) să se prezinte la autoritatea com petentă pentru străini pentru a fi intervievat ori de cîte ori va fi nevoie; d) să respecte legislaţia Republicii Moldova. Articolul 8 7 \ Interviul (1) în term en de 15 zile lucrătoare de la depunerea cererii, autoritatea com petentă pentru străini va efectua un interviu cu solicitantul. (2) Interviul este consem nat în scris într-o notă de interviu, care va cuprinde urm ătoarele informaţii: a) datele de identitate (num ele şi prenum ele actual, num ele şi prenumele deţinute anterior, cetăţenia anterioară, sexul, locul şi data naşterii, numele părinţilor); b) faptul prezentării oricărei informaţii necesare în soluţionarea cererii; c) datele cu privire la docum entele prezentate (tipul, numărul documentului, termenul de valabilitate, data şi locul eliberării, denum irea autorităţii care l-a eliberat);

d) starea civilă, locul încheierii căsătoriei; e) ocupaţia şi studiile; f) locul de reşedinţă în Republica Moldova. (3) în cadrul interviului, solicitantul trebuie să declare motivele depunerii cererii şi să transmită orice dovezi disponibile care nu au fost prezentate anterior în susţinerea acesteia. Despre această obligaţie solicitantul va fi informat la începutul interviului. (4) în timpul interviului, minorii neînsoţiţi vor fi asistaţi de către reprezentantul instituţiei în care sînt plasaţi, acesta fiind desem nat de administraţia instituţiei, iar în cazul minorilor însoţiţi - de către unul din părinţi sau de un reprezentant ale cărui împuterniciri rezultă din lege sau dintr-un act juridic. (5) Persoanele cu tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) declarate incapabile sau persoanele cu capacitatea de exerciţiu limitată vor fi însoţite în cadrul interviului de tutore sau, după caz, de curator, în condiţiile legii. (6) Nota de interviu va fi sem nată de solicitant, de funcţionarul care a realizat interviul, iar în cazul prezenţei unui interpret, şi de interpret; în cazul unui minor neînsoţit, nota de interviu va fi sem nată şi de reprezentantul desem nat al acestuia, iar în cazul unei persoane cu tulburări psihice declarată incapabilă sau al unei persoane cu capacitatea de exerciţiu limitată - de tutorele sau curatorul acesteia. Articolul 875. Dovezile (1) în timpul examinării cererii, solicitantul poate prezenta dovezi şi orice informaţii suplimentare în sprijinul cererii depuse. (2) Actele publice em ise de autorităţile altor state sînt acceptate de către autoritatea com petentă pentru străini drept fapte cu forţă probatorie. (3) în vederea obţinerii docum entelor necesare în sprijinul cererii, autoritatea com petentă pentru străini va contacta autorităţile altor state, misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova acreditate peste hotare. Articolul 876. încetarea procedurii de recunoaştere a statutului de apatrid Autoritatea com petentă pentru străini va înceta procedura de recunoaştere a statutului de apatrid în următoarele cazuri: a) decesul solicitantului; b) retragerea cererii; c) neprezentarea solicitantului la interviu în pofida notificărilor scrise repetate. Articolul 877. Decizia privind recunoaşterea statutului de apatrid (1) Autoritatea com petentă pentru străini em ite decizia privind recunoaşterea sau respingerea cererii de recunoaştere a statutului de apatrid în baza tuturor informaţiilor şi dovezilor disponibile. (2) Decizia privind recunoaşterea statutului de apatrid se aduce la cunoştinţa solicitantului în term en de 3 zile lucrătoare de la data emiterii, prin comunicare directă. (3) Străinului căruia i s-a recunoscut statutul de apatrid i se eliberează actele de identitate prevăzute la art. 72 alin. (1) lit. c) din prezenta lege, de asem enea, acesta se bucură de drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia Republicii Moldova şi Legea nr. 27 5-X III din 10 noiembrie 1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova.

(4) Cazul minorului neînsoţit căruia i s-a recunoscut statutul de apatrid va fi referit autorităţii tutelare de la locul aflării minorului în vederea asigurării respectării drepturilor şi intereselor lui legitime. Articolul 878. Respingerea cererii de recunoaştere a statutului de apatrid (1) C ererea privind recunoaşterea statutului de apatrid poate fi respinsă dacă: a) solicitantul primeşte protecţie sau asistenţă de la organele ori agenţiile Naţiunilor Unite - exceptînd înaltul Comisariat al O N U pentru Refugiaţi - pe durata acordării protecţiei sau asistenţei; b) există motive serioase să se considere că solicitantul a săvîrşit o infracţiune împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; c) există motive serioase să se considere că solicitantul a săvîrşit o infracţiune nonpolitică gravă în afara Republicii Moldova înainte de a fi admis pe teritoriul ei; d) există motive serioase să se considere că solicitantul a fost acuzat de săvîrşirea unor fapte contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite; e) solicitantul deţine cetăţenia Republicii Moldova fie cetăţenia unui alt stat. (2) Decizia motivată privind respingerea cererii de recunoaştere a statutului de apatrid se comunică solicitantului în scris, în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii. Decizia poate fi contestată în instanţa de judecată conform legislaţiei în vigoare. Articolul 879. Anularea statutului de apatrid (1) Autoritatea com petentă pentru străini poate anula, printr-o decizie motivată, statutul de apatrid acordat în condiţiile prezentei legi dacă se stabileşte că unele acte sau dovezi care au fost decisive pentru recunoaştere sînt false şi nu există motive pentru m enţinerea statutului de apatrid. (2) Statutul de apatrid poate fi anulat în cazul în care există motive serioase să se considere că beneficiarul acestuia întruneşte condiţiile prevăzute la art. 87® alin. (1). (3) Decizia motivată privind anularea statutului de apatrid se aduce la cunoştinţa beneficiarului în scris, în term en de 3 zile lucrătoare de la data emiterii. Decizia poate fi contestată în instanţa de judecată conform legislaţiei în vigoare. Articolul 8710. încetarea statutului de apatrid (1) Statutul de apatrid încetează în mod autom at atunci cînd apatridul dobîndeşte cetăţenia Republicii Moldova sau cetăţenia unui alt stat. (2) Apatridul va informa, în term en de 30 de zile, autoritatea com petentă pentru străini despre faptul dobîndirii cetăţeniei Republicii Moldova sau a unui alt stat. Articolul 8 7 11. Cooperarea internaţională (1) Republica Moldova cooperează cu alte state şi cu organizaţiile internaţionale în soluţionarea problem elor legate de apatridie. (2) Reprezentanţii înaltului Com isariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi pot solicita accesul la informaţiile privind cererile de recunoaştere a statutului de apatrid, la desfăşurarea procedurii de recunoaştere a acestui statut şi la deciziile adoptate, cu condiţia ca solicitanţii să fie de acord în acest sens.

[Capitolul X 1 introdus prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art. 93]

Capitolul XI GESTIONAREA IM IGRAŢIEI I Articolul 88. Măsurile de gestionare a imigraţiei (1) Pentru asigurarea gestionării eficiente a imigraţiei, Guvernul stabileşte anual sau la necesitate:

[Art.88 al.(1), Ut.a) abrogată prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 ari. 195] b) cuantumul alocaţiilor necesare pentru alim entarea, întreţinerea şi cazarea străinilor în Centru, precum şi al alocaţiilor pentru asistenţă medicală şi spitalizare; c) cuantumul minim al mijloacelor de întreţinere în funcţie de durata şi de scopul şederii şi de m edia preţurilor de cazare şi de m asă în Republica Moldova, precum şi de preţul întoarcerii în ţara de origine; d) cuantumul mijloacelor de întreţinere pentru studenţii străini, în funcţie de taxele de studii, de asigurare medicală, de cazare şi de întreţinere pe întreaga perioadă de studii; e) procedura de stabilire a nivelului de cunoaştere a limbii de stat. (2) Guvernul poate adopta orice alte măsuri suplimentare de gestionare eficientă în domeniul imigraţiei. Articolul 89. Soluţionarea litigiilor şi răspunderea juridică pentru încălcarea prevederilor prezentei legi (1) Litigiile care apar în procesul aplicării prezentei legi se soluţionează în modul prevăzut de legislaţia în vigoare. (2) încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspundere penală, contravenţională sau civilă, după caz.

Capitolul XII D ISPOZIŢII FINALE Şl TRANZITO RII Articolul 90 Situaţiile aflate în curs de rezolvare la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în conformitate cu prevederile ei.

Articolul 91 Guvernul, în term en de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi: a) va adopta actele normative necesare implementării prezentei legi şi asigurării activităţii autorităţii com petente pentru străini; b) va prezenta Parlamentului propuneri pentru aducerea legislaţiei în vigoare în concordanţă cu prezenta lege; c) va aduce actele sale normative în concordanţă cu prezenta lege.

Articolul 92 Prezenta lege intră în vigoare la 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Articolul 93 La data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea nr. 1 5 18 -X V din 6 decem brie 20 02 cu privire la migraţie (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 1 -2 , art. 2), cu modificările şi completările ulterioare.

ANEXA 5

CONVENŢIA PENTRU RECUNOAŞTEREA Şl EXECUTAREA SENTINTELOR ARBITRALE STRĂINE încheiată la New York, 10 iunie 1958 502

Articolul I 1. Prezenta Convenţie se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decît acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor şi rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice. Ea se aplică, d easem enea, sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în Statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor. 2. Prin sentinţe arbitrale se înţeleg nu numai sentinţe date de către arbitri numiţi pentru cazuri determinate, ci, deasem enea, şi acelea care sunt date de către organe de arbitraj perm anente cărora părţile li s-au supus. 3. în momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii, aderării la ea sau notificării de extindere prevăzute la articolul X, orice Stat va putea, pe bază de reciprocitate, să declare că va aplica Convenţia numai la recunoaşterea şi executarea sentinţelor date pe teritoriul unui alt Stat contractant. El va putea, deasem enea, să declare că va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau necontractuale, care sunt considerate comerciale de către legea sa naţională.

Articolul II 1 .Fiecare dintre Statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anum ite diferende care s­ au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problem ă susceptibilă de a fi reglem entată pe calea arbitrajului. 2. Prin convenţie scrisă se înţelege o clauză compromisorie inserată într-un contract, sau un compromis sem nat de părţi, sau cuprinse într-un schimb de scrisori sau telegram e. 3. Tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu privind problem a asupra căreia părţile au încheiat o convenţie în sensul prezentului articol, va îndruma părţile la arbitraj, la cererea uneia din ele, dacă nu constată că zisa convenţie este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.

502 R.Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998

A rtic o lu l III Fiecare dintre Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Prin recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale cărora se aplică prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţiuni mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decît acelea care sunt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale. A rtic o lu l IV 1. Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea arătată în articolul precedent, partea care cere recunoaşterea şi executarea trebuie să prezinte odată cu cererea: a) originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit, sau o copie a acestui original întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa; b) originalul convenţiei arătate în articolul II sau o copie întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa. 2. Dacă menţionata sentinţă sau menţionata convenţie nu este redactată într-o limbă originală a ţării în care sentinţa este invocată, partea care cere recunoaşterea şi executarea sentinţei va trebui să producă o traducere a acestor piese în această limbă. Traducerea va trebui să fie certificată de un traducător oficial, sau de un traducător cu jurămînt, ori de un agent diplomatic sau consular. A rtic o lu l V 1. Recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate, la cererea părţii contra căreia ea este invocată, decît dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente a ţării unde recunoaşterea şi executarea sunt cerute: a) că părţile la convenţia amintită în articolului II erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate sau că convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată; sau b) că partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau c) că sentinţa menţionată se referă la un diferend menţionat în compromis, sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii sau că ele conţin hotărîri care depăşesc prevederile compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care au legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute şi executate; sau d) că constituirea tribunalului arbitrai sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsă de convenţie, că ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul; sau e) că sentinţa nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea căreia, a fost dată sentinţa. 2. Recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor putea fi, deasemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a ţării în care recunoaşterea şi executarea constată: a) că în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau b) că recunoaşterea sau executarea sentinţei ar fi contrară ordinei publice a acestei ţări.

A rtic o lu l VI Dacă anularea sau suspendarea sentinţei este cerută autorităţii competente vizată în articolul V, paragraful 1 alineatul e), autoritatea în faţa căreia este invocată sentinţa poate, dacă consideră indicat, să amîne statuarea asupra executării sentinţei, ea poate, deasemenea, la cererea părţii care solicită executarea sentinţei, să ordone celeilalte părţi să furnizeze garanţii convenabile. A rtic o lu l VII 1. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere validităţii acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate de Statele contractante în materie de recunoaştere şi executare de sentinţe arbitrale şi nu privează nici o parte interesată de dreptul pe care l-ar putea avea de a se prevala de o sentinţă arbitrată în modul şi în măsura admisă de legislaţia sau tratatele ţării în care sentinţa este invocată. 2. Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj şi Convenţia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentinţelor arbitrale străine vor înceta să mai producă efecte între Statele contractante din ziua şi în măsura în care aceste State vor fi legate prin prezenta Convenţie. A rtic o lu l VIII 1. Prezenta Convenţie este deschisă pînă la 31 decembrie 1958 semnării oricărui Stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite ca şi oricărui alt Stat care este sau va deveni ulterior membru al unei sau mai multor instituţii specializate în Organizaţia Naţiunilor Unite sau parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie sau care va fi invitat de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. 2. Prezenta Convenţie trebuie să fie ratificată şi instrumentele de ratificare să fie depuse pe lîngă Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. A rtic o lu l IX 1. Toate Statele menţionate la articolul VIII pot adera la prezenta Convenţie. 2. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare pe lîngă Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. A rtic o lu l X 1. Orice Stat va putea, în momentul semnării, ratificării sau aderării, să declare că prezenta Convenţie se va extinde asupra tuturor teritoriilor pe care le reprezintă pe plan internaţional sau asupra unuia sau mai multora dintre ele. Această declaraţie îşi va produce efectele sale în momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru numitul Stat. 2. în consecinţă, orice extindere de această natură se va face prin notificare adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi îşi va produce efectele sale cu începere de la a nouăzecea zi care urmează datei la care Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a primit notificarea, sau la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru menţionatul Stat, dacă această din urmă dată este posterioară. 3. în ceea ce priveşte teritoriile cărora prezenta Convenţie nu se aplică la data semnării, ratificării sau aderării, fiecare Stat interesat va examina posibilitatea de a lua măsurile dorite pentru a extinde Convenţia asupra acestor teritorii sub

rezerva eventuală, atunci cînd motive constituţionale o vor cere, a asentimentului guvernelor acestor teritorii. A rtic o lu l XI Dispoziţiile ce urmează se vor aplica Statelor federative sau neunitare: a) în ce priveşte articolele prezentei Convenţii care ţin de competenţa legislativă a puterii federale, obligaţiile guvernului federal vor fi aceleaşi cu acelea ale Statelor contractante care nu sunt State federative; b) în ce priveşte articolele prezentei Convenţii care ţin de competenţa legislativă a fiecăruia din Statele sau provinciile constitutive, care nu sunt, în virtutea sistemului constituţional al federaţiei, ţinute să ia măsuri legislative, guvernul federal va aduce menţionatele articole, în cel mai scurt timp posibil şi cu avizul său favorabil, la cunoştinţa autorităţilor competente ale Statelor sau provinciilor constitutive; c) un Stat federativ, Parte la prezenta Convenţie, va comunica la cererea oricărui alt Stat contractant care i-ar fi transmisă prin intermediul Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite o expunere a legislaţiei şi practicilor în vigoare în federaţie şi în unităţile ei constitutive, în ce priveşte una sau alta dintre dispoziţiile Convenţiei, indicînd măsura în care, printr-o acţiune legislativă sau alta, s-a dat efect menţionatei dispoziţii. A rtic o lu l XII 1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în cea de-a nouăzecea zi care urmează datei depunerii celui de-al treilea instrument de ratificare sau aderare. 2. Pentru fiecare dintre Statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la ea după depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare sau aderare, ea va intra în vigoare în cea de-a nouăzecea zi care va urma datei depunerii de către Stat a instrumentului său de ratificare sau aderare. A rtic o lu l XIII 1. Orice Stat contractant va putea să denunţe prezenta Convenţie prin notificare scrisă adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea va produce efect după un an de la data cînd Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi primit notificarea. 2. Orice stat care ar face o declaraţie sau notificare conform articolului X va putea notifica ulterior Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite că Convenţia va înceta să se aplice pe teritoriul în chestiune după un an de la data la care Secretarul general va fi primit această notificare. 3. Prezenta Convenţie va rămîne aplicabilă sentinţelor arbitrale în legătură cu care a fost începută o procedură de recunoaştere sau executare înainte de intrarea în vigoare a denunţării. A rtic o lu l XIV Un Stat contractant nu poate să se prevaleze de dispoziţiile prezentei Convenţii faţă de alte State decît în măsura în care el însuşi este ţinut să aplice această Convenţie.

A rtic o lu l XV Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor Statelor menţionate la articolul VIII: a) semnările şi ratificările menţionate la articolul VIII; b) aderările menţionate la articolul IX; c) declaraţiile şi notificările menţionate la articolele I, X şi XI; d) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare în aplicarea articolului XII; e) denunţările şi notificările menţionate la articolul XIII. A rtic o lu l XVI 1. Prezenta Convenţie ale cărei texte chinez, englez, francez, rus şi spaniol au valabilitate egală, va fi depusă în arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite. 2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va remite Statelor vizate la articolul VIII o copie certificată conformă a prezentei Convenţii.

ANEXA 6

CONVENŢIA EUROPEANĂ DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL încheiată la Geneva, 21 aprilie 1961 503

Pream bul

Subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită formă, reuniţi sub auspiciile Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite, constatînd că la 10 iunie 1958, în urma Conferinţei Naţiunilor Unite privind arbitrajul Comercial Internaţional, a fost semnată la New York Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, în dorinţa de a contribui la dezvoltarea comerţului european, prin înlăturarea, în măsura posibilităţilor, a unor dificultăţi susceptibile de a împiedica organizarea şi funcţionarea arbitrajului comercial internaţional în relaţiile dintre persoanele fizice sau juridice din diferite ţări ale Europei, au convenit asupra următoarelor dispoziţii: A rtic o lu l I. D om eniul de aplicare a Convenţiei 1. Prezenta Convenţie se aplică: a) convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoane fizice sau juridice avînd, în momentul încheierii Convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în State contractante diferite; b) procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la paragraful 1 a) din acest articol. 2. în sensul prezentei Convenţii se înţelege prin: a) convenţie de arbitraj - fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute întrun schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţie de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi; b) arbitraj - reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numiţi pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc) ci şi de către instituţii permanente de arbitraj; c) sediul - locul unde este situată întreprinderea care a încheiat convenţia de arbitraj. A rtic o lu l II. Capacitatea perso anelo r ju rid ic e de drept public de a se supune arbitrajului

1. în cazurile prevăzute de art. 1, paragraful 1 al prezentei Convenţii, persoanele juridice calificate, prin legea care le este aplicată, drept persoane juridice de drept public, au facultatea de a încheia în mod valabil convenţii de arbitraj. 2. în S03 R.Moldova a aderat la această Convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.1331-XIII din 26.09.1997

momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii ori aderării la ea, orice stat va putea declara că limitează această facultate, în condiţiile precizate în declaraţia sa. A rtic o lu l III. Capacitatea s tră in ilo r de a fi a rb itri în arbitrajele supuse prezentei Convenţii, străinii pot fi desemnaţi ca arbitri. A rtic o lu l IV. Organizarea a rb itra ju lu i 1. Părţile la o convenţie de arbitraj sunt libere să prevadă: a) că litigiile lor vor fi supuse unei instituţii permanente de arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va desfăşura în conformitate cu Regulamentul instituţiei desemnate, sau b) că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc; în acest caz, părţile vor avea în special facultatea: i) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu; ii) de a determina locul arbitrajului; iii) de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii. 2. Dacă părţile au înţeles să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj adhoc şi dacă într-un termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj de către pîrît, una din părţi nu şi-a desemnat arbitrul său, acesta va fi desemnat, dacă nu există înţelegere contrară, la cererea celeilalte părţi, de către preşedintele Camerei de Comerţ competente a ţării în care partea în culpă are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul. Prezentul paragraf se aplică şi la înlocuirea arbitrilor desemnaţi de către o parte sau de către preşedintele Camerei de Comerţ mai sus vizată. 3. Dacă părţile au hotărît să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc printr-unul sau mai mulţi arbitri fără ca convenţia de arbitraj să conţină indicaţii în legătură cu măsurile necesare pentru organizarea arbitrajului, cum ar fi cele prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, aceste măsuri vor fi luate, dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă şi sub rezerva cazului menţionat la paragraful 2 de mai sus, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnaţi. în lipsa unui acord între părţi asupra desemnării arbitrului unic sau în lipsa acordului între arbitri asupra măsurilor de luat, reclamantul va putea să se adreseze, pentru luarea acestor măsuri, dacă părţile au hotărît locul arbitrajului, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării unde se află locul ales de părţi, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pîrîtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul său; dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului arbitrajului, reclamantul se va putea adresa, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pîrîtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul sau, fie Comitetului Special a cărui compunere şi modalitate de funcţionare sunt determinate prin anexa la prezenta Convenţie. Dacă reclamantul nu-şi exercită drepturile care-i sunt acordate prin prezentul paragraf, aceste drepturi vor putea fi exercitate de către pîrît sau de către arbitri. 4. Preşedintele sau Comitetul Special sesizaţi vor putea proceda, după caz: a) la desemnarea arbitrului unic, a arbitrului preşedinte, a supra-arbitrului sau a arbitrului terţ; b) la înlocuirea unuia sau a mai multor arbitri desemnaţi după o altă procedură decît cea prevăzută la paragraful 2 al prezentului articol; c) la determinarea locului arbitrajului, subînţelegîndu-se că arbitrii pot să aleagă un alt loc de arbitraj; d) la stabilirea directă, sau prin referire la regulamentul unei

instituţii arbitrale permanente, a regulilor de procedură care trebuie respectate de arbitri, dacă aceştia nu şi-au fixat regulile lor de procedură, în lipsa unui acord între părţi în această privinţă. 5. Dacă părţile au convenit să supună reglementarea litigiilor lor unei instituţii arbitrale permanente fără a desemna această instituţie şi nu se înţeleg asupra acestei desemnări, reclamantul va putea să ceară această desemnare în conformitate cu procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus. 6. Dacă convenţia de arbitraj nu conţine nici o indicaţie asupra modului de arbitraj (arbitraj printr-o instituţie permanentă de arbitraj sau arbirtaj ad-hoc) căruia părţile s-au înţeles să supună litigiul lor şi dacă părţile nu cad de acord asupra acestei chestiuni, reclamantul va avea facultatea de a recurge, în această privinţă, la procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus. Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau Comitetul Special pot, fie să îndrepte părţile la o instituţie permanentă de arbitraj, fie să le invite să-şi desemneze arbitrii, într-un termen pe care îl vor fixa părţilor, şi să convină în acelaşi termen asupra măsurilor necesare funcţionării arbitrajului. In acest din urmă caz, vor fi aplicabile paragrafele 2, 3 şi 4 din prezentul articol. 7. Dacă în termen de 60 de zile din momentul în care a fost sesizat cu una din cererile enumerate la paragrafele 2, 3, 4, 5 şi 6 ale acestui articol, preşedintele Camerei de Comerţ desemnat în baza unuia din aceste paragrafe, n-a dat urmare cererii, reclamantul va putea să se adreseze Comitetului Special pentru ca acesta să-şi asume funcţiile care nu au fost îndeplinite. A rtic o lu l V. Declinarea com petenţei arbitrale 1. Partea care înţelege să ridice o excepţie întemeiată pe incompetenţa arbitrului trebuie, cînd este vorba de excepţii întemeiate pe inexistenţa, nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj, să facă acest lucru în cursul procedurii arbitrale, cel mai tîrziu în momentul prezentării apărării sale în fond, iar cînd este vorba de excepţii întemeiate pe faptul că chestiunea litigioasă ar depăşi împuternicirile arbitrului, de îndată ce va fi ridicată, în procedura arbitrală, problema care ar depăşi aceste împuterniciri. Cînd întîrzierea părţilor în ridicarea excepţiei este datorată unei cauze socotită întemeiată de către arbitru, acesta va declara excepţia admisibilă. 2. Excepţiile de incompetenţă arătate la paragraful 1 de mai sus şi care nu au fost ridicate în termenele fixate în acest paragraf 1, nu vor mai putea fi ridicate în cursul procedurii arbitrale, dacă este vorba de excepţii pe care, în virtutea legii aplicabile de către arbitru, părţile au singure facultatea de a le invoca, nici în cursul unei proceduri judiciare ulterioare asupra fondului sau executării sentinţei, dacă este vorba de excepţii lăsate la facultatea părţilor în virtutea legii determinate de norma conflictuală a instanţei judecătoreşti sesizate cu fondul sau cu executarea sentinţei. Judecătorul va putea, totuşi, controla decizia prin care arbitrul a constatat tardivitatea excepţiei. 3. Sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces: el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care această convenţie face parte.

A rtic o lu l VI. Com petenţa ju rid ic ă 1. Excepţia întemeiată pe existenţa unei convenţii de arbitraj şi prezentată în faţa instanţei judecătoreşti sesizate de către una din părţi la convenţia de arbitraj, trebuie să fie ridicată de către pîrît sub pedeapsa decăderii, înaintea sau în momentul prezentării apărărilor sale asupra fondului, după cum legea instanţei sesizate consideră excepţia de incompetenţă ca o chestiune de procedură sau de fond. 2. Cînd vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj, tribunalele statelor contractante vor hotărî, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, potrivit legii care le este aplicabilă, iar în ceea ce priveşte celelalte probleme: a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj; b) în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii ţării unde sentinţa trebuie să fie pronunţată; c) în lipsa indicaţiilor asupra legii la care părţile au supus convenţia, şi dacă în momentul în care părţile au supus convenţia şi dacă în momentul în care problema este supusă unei instanţe judecătoreşti, nu este posibil să se prevadă care este ţara în care se va da sentinţa, conform legii competente în virtutea normelor conflictuale ale tribunalului sesizat. Judecătorul sesizat poate să nu recunoască convenţia de arbitraj dacă, după legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj. 3. Cînd, înaintea oricărui recurs la o instanţă judecătorească a fost introdusă o procedură de arbitraj, instanţele judecătoreşti ale statelor contractante, sesizate ulterior cu o cerere referitoare la acelaşi litigiu, între aceleaşi părţi, sau cu o cerere în constatarea inexistenţei, a nulităţii sau a caducităţii convenţiei de arbitraj, vor suspenda, afară de cazul cînd există motive grave, judecata asupra competenţei arbitrului pînă la pronunţarea sentinţei arbitrale 4. Cererea de măsuri provizorii sau conservatorii adresată unei autorităţi judiciare nu trebuie să fie considerată ca incompatibilă cu convenţia de arbitraj, şi nici ca o supunere a litigiului, în ceea ce priveşte fondul său, instanţei judecătoreşti. A rtic o lu l VII. Legea aplicabilă 1. Părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului litigiului. în lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă. în amîndouă cazurile, arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale. 2. Arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voinţa părţilor şi dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru. A rtic o lu l VIII. M otivarea se n tin ţe i Se consideră că părţile s-au înţeles ca sentinţa arbitrală să fie motivată, afară de cazul cînd: a) părţile au declarat în mod expres că sentinţa nu trebuie să fie motivată, sau b) ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este obiceiul de a se motiva sentinţa şi în măsura în care, în acest caz, părţile sau una din ele nu cer în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au fost dezbateri, înainte de redactarea sentinţei, ca sentinţa să fie motivată.

A rtic o lu l IX. A nularea se n tin ţe i arbitrate 1. Anularea într-unul din statele contractante a unei sentinţe arbitrale ce cade sub prevederile prezentei Convenţii nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt stat contractant decît dacă această anulare a fost pronunţată în statul în care, sau după legea căruia, sentinţa a fost dată şi aceasta pentru unul din următoarele motive: a) părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovite de incapacitate, sau zisa convenţie nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa indicaţiilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată, sau b) partea care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrului sau despre procedura arbitrală, sau i-a fost imposibil dintr-un alt motiv să-şi susţină cauza, sau c) sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii; sau conţine hotărîri care depăşesc termenii compromisului sau al clauzei compromisorii, totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care se referă la probleme supuse arbitrajului, nu pot fi separate de cele care se referă la probleme nesupuse arbitrajului, primele vor putea să nu fie anulate; sau d) constituirea tribunalului arbitrai sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa convenţiei cu dispoziţiile art. IV din prezenta Convenţie. 2. în raporturile între statele contractante care sunt părţi şi la Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, paragraful 1 din prezentul articol are drept efect de a limita numai la cauzele de anulare pe care el le enumeră, aplicarea art. V paragraful 1 e) din Convenţia de la New York. A rtico lu l X. D isp o ziţii finale 1. Prezenta Convenţie este deschisă pentru semnare sau aderare ţărilor membre ale Comisiei Economice pentru Europa şi ţărilor admise la Comisie cu titlu consultativ conform paragrafului 8 din mandatul acestei Comisii. 2. Ţările susceptibile de a participa la anumite lucrări ale Comisiei economice pentru Europa, în baza paragrafului 11 din mandatul acestei Comisii, pot deveni Părţi Contractante la prezenta Convenţie prin aderare după intrarea ei în vigoare. 3. Convenţia va fi deschisă pentru semnare pînă la 31 decembrie 1961 inclusiv. După această dată, ea va rămîne deschisă pentru aderare. 4. Prezenta Convenţie este supusă ratificării. 5. Instrumentele de ratificare sau aderare vor fi depuse la Secretarul general al O.N.U. 6. La semnarea prezentei Convenţii, la ratificarea ei sau la aderare, părţile contractante vor comunica secretarului general al O.N.U. lista camerelor de comerţ sau a altor instituţii din ţara lor ale căror preşedinţi îşi asumă funcţiile încredinţate de art. IV din prezenta Convenţie preşedinţilor camerelor de comerţ competente. 7. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere valabilităţii acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate sau care vor fi încheiate de către statele contractante în materie de arbitraj. 8. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după ce cinci din ţările menţionate la paragraful 1 din prezentul articol vor depune instrumentele lor de ratificare sau aderare. Pentru fiecare ţară care va ratifica sau adera ulterior,

prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după depunerea instrumentului de ratificare sau aderare a acestei ţări. 9. Fiecare parte contractantă va putea să denunţe prezenta Convenţie printr-o notificare adresată secretarului general al O.N.U. Denunţarea îşi va produce efectul la 12 luni după data la care secretarul general a primit notificarea. 10. Dacă după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii numărul părţilor contractante va fi, ca urmare a denunţărilor, redus la mai puţin de cinci, prezenta convenţie va înceta de a fi în vigoare începînd de la data la care ultima din aceste denunţări îşi va produce efectul. 11. Secretarul general al O.N.U. va notifica ţărilor prevăzute la paragraful 1, ca şi ţărilor devenite părţi contractante prin aplicarea paragrafului 2 din prezentul articol: a) declaraţiile făcute în baza paragrafului 2 din art. II; b) ratificările şi aderările în baza paragrafelor 1 şi 2 din prezentul articol; c) comunicările primite conform paragrafului 6 din prezentul articol; d) datele la care prezenta Convenţie va intra în vigoare conform paragrafului 8 din prezentul articol; e) denunţările în baza paragrafului 9 din prezentul articol; f) abrogarea prezentei Convenţii conform paragrafului 10 din prezentul articol. 12. După 31 decembrie 1961, originalul prezentei Convenţii va fi depus la Secretarul general O.N.U., care va transmite copii certificate fiecărei ţări prevăzute de paragrafele 1 şi 2 din prezentul articol. Drept care subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită formă, au semnat prezenta Convenţie. Făcută la Geneva, la 21 aprilie 1961, într-un singur exemplar, în limbile franceză, engleză şi rusă, toate trei textele avînd aceeaşi valabilitate. ARANJAMENTUL RELATIV LA APLICAREA CONVENŢIEI EUROPENE DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL în to cm it la Paris la 17 decem brie 1962 Guvernele semnatare ale Statelor membre ale Consiliului Europei, Luînd în considerare faptul că Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional a fost deschisă spre semnare la Geneva la 12 aprilie 1961, Considerînd, totuşi, că anumite măsuri de organizare a arbitrajului prevăzute de art. IV al Convenţiei nu sunt recomandabile, cu excepţia litigiilor dintre persoane fizice si juridice care au, pe de o parte, domiciliul sau sediul în State Contractante unde, în conformitate cu clauzele Anexei Convenţiei, există Comitete Naţionale ale Camerei Internaţionale de Comerţ si, pe de altă parte, în Statele unde asemenea comitete nu există; Considerînd că, potrivit dispoziţiilor paragrafului 7 al articolului X al Convenţiei menţionate, prevederile Convenţiei nu vor afecta valabilitatea acordurilor multilaterale şi bilaterale referitoare la arbitraj, încheiate de Statele care sunt Părţi la acesta; Fără a aduce atingere intervenţiei unei Convenţii legate de o lege uniformă referitoare la arbitraj, care este elaborată acum în cadrul Consiliului Europei, Au convenit asupra celor ce urmează: A rtic o lu l 1 în relaţiile dintre persoane fizice şi juridice, ale căror domiciliu sau sediu este în Statele Părţi la prezentul Acord, paragrafele 2-7 ale articolului IV al Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial Internaţional, deschisă spre semnare la Geneva la 21 aprilie 1961, sunt înlocuite cu următoarele dispoziţii: "în cazul în care Acordul arbitrai nu conţine nici o referire la măsurile vizate în paragraful 1 al

articolului IV al Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial Internaţional în ansamblu, sau la unele dintre aceste măsuri, orice dificultăţi apărute în legătură cu constituirea sau funcţionarea instanţei arbitrale vor fi înaintate spre soluţionare autorităţii competente la cererea părţii care instituie procedurile." A rtic o lu l 2 1. Prezentul Acord va fi deschis spre semnare de Statele membre ale Consiliului Europei. Acesta va fi supus ratificării sau acceptării. Instrumentele de ratificare sau acceptare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei. 2. In conformitate cu dispoziţiile articolului 4, prezentul Acord va intra in vigoare la treizeci de zile de la data depunerii celui de-al doilea instrument de ratificare sau acceptare. 3. In conformitate cu dispoziţiile articolului 4, în ceea ce priveşÂte orice guvern semnatar care îl ratifică sau acceptă ulterior Acordul va întră în vigoare la treizeci de zile de la data depunerii instrumentelor sale de ratificare sau acceptare. A rtic o lu l 3 1. După intrarea în vigoare a prezentului Acord, Comitetul de MinişÂtri al Consiliului Europei poate invita să adere la prezentul Acord orice Stat care nu este membru al Consiliului Europei şi pe teritoriul căruia există un Comitet Naţional al Camerei Internaţionale de Comerţ. 2. Aderarea va fi valabilă de la depunerea instrumentelor de aderare la Secretarul General al Consiliului Europei, instrumente care vor avea efect, potrivit dispoziţiilor articolului 4, la treizeci de zile de la data depunerii acestora. A rtic o lu l 4 Intrarea în vigoare a prezentului Acord pentru fiecare Stat după ratificare, acceptare sau aderare în condiţiile articolelor 2 si 3 va fi condiţionată de intrarea în vigoare pentru acel Stat a Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial Internaţional. A rtic o lu l 5 Orice Parte Contractantă poate, în măsura în care este interesată, denunţa prezentul Acord printr-o notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei. Denunţarea va avea efect la şase luni de la data primirii acestei notificări de către Secretarul General. A rtic o lu l 6 Secretarul General al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului si guvernului oricărui stat care a aderat la prezentul Acord despre: a) orice semnare; b) depunerea oricăror instrumente de ratificare, acceptare sau aderare; c) orice dată a intrării în vigoare; d) orice notificare primită în temeiul dispoziţiilor articolului 5. Drept pentru care, subsemnaţii, fiind autorizaţi în acest sens, au semnat prezentul Acord. încheiat la Paris, la 17 decembrie 1962, în limbile engleză şi franceză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General va transmite copii autentificate tuturor guvernelor semnatare sau aderente.

ANEXA 7

CONVENŢIA CU PRIVIRE LA SUPRIMAREA CERINŢEI SUPRALEGALIZĂRII ACTELOR OFICIALE încheiată la Haga, 5 octom brie 1961 504

Statele semnatare ale prezentei convenţii, dorind sa suprime cerinţa supralegalizarii diplomatice sau consulare a actelor oficiale străine, au decis sa incheie o convenţie în acest sens şi au convenit asupra următoarelor dispoziţii: A rtico lu l 1 Prezenta convenţie se aplică actelor oficiale care au fost intocmite pe teritoriul unui stat contractant şi care urmeaza sa fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant. Sunt considerate acte oficiale, în sensul prezentei convenţii: a) documentele care emana de la o autoritate sau de la un funcţionar al unei jurisdicţii a statului, inclusiv cele care emana de la ministerul public, de la un grefier sau de la un executor judecătoresc; b) documentele administrative; c) actele notariale; d) declaraţiile oficiale, cum ar fi: cele privind menţiuni de inregistrare, viza de investire cu data certa şi legalizari de semnătură, depuse pe un act sub semnătură privata. Totuşi prezenta convenţie nu se aplica: a) documentelor intocmite de agenţi diplomatici sau consulari; b) documentelor administrative care au legătură directa cu o operaţiune comerciala sau vamala. A rtico lu l 2 Fiecare stat contractant scuteste de supralegalizare actele căror li se aplică aceasta convenţie şi care urmeaza sa fie prezentate pe teritoriul sau. Supralegalizarea, în sensul prezentei convenţii, are în vedere numai formalitatea prin care agenţii diplomatici sau consulari ai tarii pe teritoriul careia actul urmeaza sa fie prezentat atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a actionat semnatarul actului sau, dupa caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei de pe acest act. 504 R.Moldova a aderat ia Convenţie prin Legea nr.42-XVI din 2.03.2006

A rtico lu l 3 Singura formalitate care ar putea fi ceruta pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a actionat semnatarul actului sau, dupa caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberata de către autoritatea com petenta a statului din care em ana documentul.

Totuşi formalitatea mentionata în alineatul precedent nu poate fi ceruta atunci cand fie legile, regulamentele sau uzanţele în vigoare în statul în care actul urmeaza sa fie prezentat, fie o intelegere intre doua sau mai multe state contractante o inlatura, o simplifica sau scuteste actul de supralegalizare. A rtico lu l 4 Apostila prevăzută la art. 3 alin. 1 se aplică chiar pe act sau pe o prelungire a acestuia; ea trebuie sa fie conforma cu modelul anexat la prezenta convenţie. Totuşi ea poate fi redactata în limba oficiala a autoritatii care o elibereaza. Menţiunile care figureaza în continutul ei pot fi date şi intr-o a doua limba. Titlul "Apostille (Convention de la Haye du 5 octobre 1961)" va fi mentionat în limba franceza. A rtico lu l 5 Apostila este eliberata la cererea semnatarului sau a oricărui alt detinator al actului. întocmită în mod corespunzător, ea atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a actionat semnatarul actului sau, dupa caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act. Semnătură, sigiliul sau stampila care figureaza pe apostila este scutita de orice atestare. A rtico lu l 6 Fiecare stat contractant va desemna, în virtutea funcţiilor, autoritatile carora li se atribuie competenta de a aplică apostila prevăzută la art. 3 alin. 1. El va comunica aceasta desemnare Ministerului Afacerilor Externe al Olandei în momentul depunerii instrumentului sau de ratificare ori de aderare sau a declaraţiei de extindere. El il va comunica totodata şi orice modificare în desemnarea acestor autoritati. A rtic o lu l 7 Fiecare dintre autoritatile desemnate potrivit art. 6 trebuie sa tina un registru sau un fişier în care sa inregistreze apostilele eliberate, indicând: a) numărul de ordine şi data apostilei; b) numele semnatarului actului oficial şi calitatea în care acesta a actionat sau, pentru actele nesemnate, indicarea autoritatii care a aplicat sigiliul sau stampila. La cererea oricărei persoane interesate autoritatea care a eliberat apostila este obligata sa verifice daca datele din apostila corespund celor din registru sau din fişier. A rtic o lu l 8 Daca intre doua sau mai multe state contractante exista un tratat, o convenţie sau un acord care conţine dispoziţii ce supun atestarea semnăturii, sigiliului sau ştampilei anumitor formalitati, prezenta convenţie nu deroga de la aceste formalitati decât daca ele sunt mai riguroase în raport cu cele prevăzute la art. 3 şi 4.

A rtic o lu l 9 Fiecare stat contractant va lua masurile necesare pentru a evita ca agenţii sai diplomatici sau consulari sa procedeze la supralegalizari în cazul în care prezenta convenţie prevede scutirea. A rtic o lu l 10 Prezenta convenţie este deschisa, semnării statelor reprezentate la a 9-a Sesiune a Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat, precum şi Irlandei, Islandei, Marelui Ducat de Liechtenstein şi Turciei. Ea va fi ratificata şi instrumentele de ratificare vor fi depuse la Ministerul Afacerilor Externe al Olandei. A rtico lu l 11 Prezenta convenţie va intra în vigoare în a 60-a zi dupa depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare prevăzut la art. 10 alin. 2. Convenţia va intra în vigoare, pentru fiecare stat semnatar care o ratifica ulterior, în a 60-a zi dupa depunerea instrumentului sau de ratificare. A rtico lu l 12 Orice stat nementionat la art. 10 va putea sa adere la prezenta convenţie dupa intrarea acesteia în vigoare în baza art. 11 alin. 1. Instrumentul de aderare va fi depus la Ministerul Afacerilor Externe al Olandei. Aderarea nu va avea efect decât în relaţiile dintre statul care adera şi statele contractante care nu vor ridica nici o obiecţie împotriva sa în termen de 6 luni dupa primirea notificării prevăzute la art. 15 lit. d). O asemenea obiecţie va fi comunicata Ministerului Afacerilor Externe al Olandei. Convenţia va intra în vigoare, intre statul care adera şi statele care nu au ridicat nici o obiecţie impotriva aderarii, în a 60-a zi dupa expirarea termenului de 6 luni mentionat la alineatul precedent. A rtico lu l 13 Orice stat, în momentul semnării, ratificării sau aderarii, va putea sa declare ca prezenta convenţie se va extinde la ansamblul teritoriilor pe care le reprezintă pe plan internaţional sau la unul ori mai multe dintre ele. Aceasta declaraţie va avea efect în momentul intrării în vigoare a convenţiei pentru statul respectiv. Ca urmare, orice extindere de aceasta natura va fi comunicata Ministerului Afacerilor Externe al Olandei. Atunci cand declaraţia de extindere va fi facuta de un stat care a semnat şi a ratificat convenţia, aceasta va intra în vigoare pentru teritoriile respective conform dispoziţiilor art. 11. Atunci cand declaraţia de extindere va fi facuta de un stat care a aderat la convenlie, aceasta va intra în vigoare, pentru teritoriile respective, conform dispoziţiilor art. 12. A rtico lu l 14 Prezenta convenţie va avea o durata de 5 ani, incepand cu data intrării sale în vigoare, conform art. 11 alin. 1, chiar şi pentru statele care o vor ratifica sau vor adera la aceasta ulterior. In lipsa denunţării, convenţia va fi reinnoita tacit, din 5 în 5 ani. Denunţarea va fi comunicata Ministerului Afacerilor Externe al Olandei, cu cel puţin 6 luni inainte de expirarea termenului de 5 ani. Ea va putea fi limitata la unele teritorii carora li se aplică convenţia.

Denunţarea nu va avea efect cu privire la statul care o va notifica. Convenţia va ramane în vigoare pentru celelalte state contractante. A rtico lu l 15 Ministerul Afacerilor Externe al Olandei va comunica statelor vizate la art. 10, precum şi statelor care au aderat conform dispoziţiilor art. 12: a) notificările vizate la art. 6 alin. 2; b) semnaturile şi ratificările vizate la art. 10; c) data la care prezenta convenţie va intra în vigoare conform dispoziţiilor art.11 alin. 1; d) aderarile şi obiecţiile vizate la art. 12 şi data la care aderarile vor avea efect; e) extinderile vizate la art. 13 şi data la care ele vor avea efect, f) denunţările vizate la art. 14 alin. 3. Drept care subsemnaţii, special imputerniciti, au semnat prezenta convenţie. Facuta la Haga la 5 octombrie 1961, în limbile franceza şi engleza, textul în limba franceza prevaland în caz de divergente intre texte, intr-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Guvernului Olandei şi a cărui copie certificata va fi transmisa, pe cale diplomatica, fiecaruia dintre statele reprezentate la cea de-a 9a sesiune a Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat, precum şi irlandei, islandei, Marelui Ducat de Liechtenstein şi Turciei. ANEXA la convenţie Model de apostila Apostila va avea forma unui careu cu latura de minimum 9 cm. APOSTILLE (Convention de la Haye du 5 octobre 1961) 1. Tara ... Prezentul act oficial 2. a fost semnat de ... 3. în calitate de ... 4. poarta sigiliul/stampila ... Atestat 5. la... 6. data... 7. de către ... 8. sub nr... 9. Sigiliul/stampila:... 10. Semnătură:...

CUPRINS Prefaţă.................................................................................................................. 3

PARTEA GENERALĂ

T itlul I ASPECTE INTRODUCTIVE C apitolul I. Ştiinţa d re ptu lui internaţional p riv a t.......................................6 Secţiunea l-a. Denum irea ş i im portanţa d re p tu lu i inte rn a ţio n a l p riv a t .................6 1. Denumirea disciplinei..................................................................................................6 2. Importanţa dreptului internaţional privat................................................................7 Secţiunea a ll-a. Natura ju rid ic ă a d re p tu lu i in te rn a ţio n a l p riv a t ...................... 8 1. Drept intern şi drept internaţional.............................................................................. 9 2. Drept privat şi drept pub lic......................................................................................... 9 3. Dreptul internaţional privat constituie sau nu o ramură distinctă de d re p t........10 Secţiunea a lll-a. M etodele de reglem entare a ra p o rtu lu i ju rid ic de drept in te rn a ţio n a l p riv a t ...................................................................... 11 1. Metoda normelor conflictuale (metoda conflictualistă)..........................................11 2. Metoda normelor m ateriale......................................................................................13 3. Metoda normelor de aplicare imediată................................................................... 15 4. Metoda p ro p e rla w .................................................................................................... 16 Secţiunea a IV-a. Izvoarele d re p tu lu i in terna ţion al p riv a t ....................................... 17 1. Izvoarele interne de drept internaţional p riva t....................................................... 18 1.1. Izvoarele specifice ale dreptului internaţional p rivat .......................................... 18 1.2. Izvoarele nespecifice ale dreptului internaţional p riva t ..................................... 18 1.3. Practica judiciară şi arbitrată ...................................................................................... 20 1.4. Situaţia lacunelor în dreptul internaţional privat.................................................. 20 1.5. D octrina ............................................................................................................................. 21 1.6. Neaplicarea izvoarelor interne........................................................................22 2. Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional p riv a t.................................... 23 2 .1. Convenţii internaţionale care conţin norme de drept conflictual uniform... 24 2.2. Convenţii internaţionale care conţin norme materiale uniforme ...................... 25 2.3. Uzanţele comerciale internaţionale................................................................25 2.4. Cutuma internaţională .................................................................................................. 30 Secţiunea a V-a. Corelaţia între d re p tu l inte rn a ţio n a l p riv a t ş i alte ram uri de d re p t ...................................................................................... 31 1. Drept internaţional privat şi drept c iv il....................................................................31 2. Drept internaţional privat şi dreptul comerţului internaţional.................... 32 3. Drept internaţional privat şi dreptul internaţionalpublic..............................33

4. Drept internaţional privat şi drept pen al................................................................. 34 5. Drept internaţional privat şi drept administrativ..................................................... 34 6. Drept internaţional privat şi drept financiar.............................................................35 C apitolul II. Aspecte de natură conceptuală în materia dreptului internaţional p riv a t......................................................................36 Secţiunea l-a. P articularităţile raportului ju rid ic cu elem ent de extraneitate .. 36 1. Noţiunea raportului juridic cu element de extraneitate........................................ 36 2. Elementul de extraneitate........................................................................................ 37 3. Caracterele raportului juridic cu element de extraneitate.....................................38 Secţiunea a ll-a. O biectul d re ptu lui in terna ţion al p riv a t.....................................39 Secţiunea a lll-a. D om eniul d re p tu lu i interna ţion al p riv a t................................. 40 1. Conflictul de le g i........................................................................................................41 2. Conflictul de jurisdicţii...............................................................................................42 3. Condiţia juridică a străinului.....................................................................................43 4. Cetăţenia................................................................................................................... 44 5. Concluzii.................................................................................................................... 45 C apitolul III. C onţinutul dreptului internaţional p riv a t.............................. 46 Secţiunea l-a. Norm ele c o n flic tu a le ........................................................................46 1. Noţiunea normei conflictuale................................................................................... 46 2. Izvoarele normei conflictuale.................................................................................. 48 3. Structura normei conflictuale.................................................................................. 48 4. Punctele de legătură................................................................................................. 50 5. Clasificarea normelor conflictuale...........................................................................54 6. Apartenenţa şi forţa juridică a normelor conflictuale............................................ 56 Secţiunea a ll-a. Normele m ateriale ş i normele de aplicare im e dia tă ..............58 1. Normele m ateriale.................................................................................................... 58 2. Normele de aplicare im ediată..................................................................................58 C apitolul IV, C on flictul de legi în s itu a ţii sp e cia le ..................................... 61 Secţiunea l-a. C o n flic tu l de le g i în cazul s ta tu lu i n e re c u n o s c u t.......................61 1. Posibilitatea conflictelor cu legile statelor nerecunoscute.................................... 61 2. Argumente pentru aplicarea legilor statului nerecunoscut.................................. 63 Secţiunea a ll-a. C o n flictu l in tre legile s ta te lo r în care coexistă m ai m ulte sistem e le g isla tive .............................................................. 64 1. Noţiune.......................................................................................................................64 2. Justificarea studierii acestor conflicte în cadrul dreptului internaţional privat......................................................................................... 65 3. Deosebirile dintre conflictele de legi interteritoriale şi conflictele de legi internaţionale..................................................................................................... 66 4. Conflictul interpersonal.............................................................................................67 Secţiunea a lll-a. C o n flictu l de le g i în cazul s u c c e s iu n ii de s ta te .................... 69

Capitolul V. Istoricul apariţiei şi dezvoltării dreptului internaţional p riv a t.....................................................................................................71 1. Condiţiile apariţiei problem elor de drept internaţional privaţi.....................................71 2. Teoria statutarilor italieni (sec.XIII - X V ) .......................................................................75 2 . 1. Glosatorii............................................................................................................................76 2.2. Postglosatorii ...................................................................................................................77 3. Doctrina franceză privind soluţionarea conflictelor de legi(sec.XVI - X V III) ....7 8 4. Doctrina olandeză (s e c .X V II)...............................................................................................80 5. Doctrina germ ană (s e c .X IX )................................................................................................. 82 6 Doctrina italiană a personalităţi legilor (teoria lui m ancini)........................................ 83 7. Doctrina anglo -am erican ă.................................................................................................. 84

T itlu l II PROBLEME GENERALE PRIVIND CONFLICTELE ÎN RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT C apitolul I. Calificarea şi co n flictu l de c a lific ă ri.........................................87 Secţiunea l-a. C alificarea ............................................................................................87

1. 2. 3. 4.

Noţiunea de calificare............................................................................................... 87 Factorii care determină calificarea.......................................................................... 90 Felurile calificării........................................................................................................ 91 Importanţa calificării.................................................................................................. 92

Secţiunea a Ii-a. Conflictul de calificări .................................................................. 94

1. N oţiune....................................................................................................................... 94 2. Importanţa soluţionării conflictului de calificări ..................................................... 95 Secţiunea a lll-a. Legea p otrivit căreia se face calificarea ..................................96

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Calificarea după tex fo ri............................................................................................96 Calificarea după tex causae..................................................................................... 99 Teoria calificării autonome......................................................................................101 Calificarea după proper la w ................................................................................... 102 Calificarea în dreptul R.Moldova........................................................................... 102 Concluzii privind legea după care se face calificarea......................................... 103 C apitolul II. R etrim iterea ................................................................................104

1. Precizări prealabile................................................................................................. 104 2.Condiţiile de existenţă ale retrimiterii......................................................................105 3. Definirea şi evoluţia retrimiterii................................................................106 4. Formele retrimiterii.................................................................................................. 107 5. Sistemele de drept în care este admisăistituţia retrim iterii.......................... 108 6. Argumente invocate în favoarea retrimiterii.......................................................... 111 7. Sistemele de drept care nu admit retrim iterea.................................................... 113 8. Argumente invocate împotriva retrimiterii............................................................. 114 9. Cazurile în care retrimiterea este inaplicabilă..................................................... 116

1. Noţiunea şi evoluţia ordinii publice de drept internaţional privat.................... 117 2. Deosebirea între ordinea publică de drept intern şi ordinea publică de drept internaţional p riva t.....................................................................................................119 3. Reglemetări privind ordinea publică în dreptul internaţional privat al R.Moldova.............................................................................................................. 120 4. Elementele specifice ale ordinii publice de drept internaţional p rivat............. 121 5. Caracterele ordinii publice de drept internaţional p rivat...................................122 6. Domeniul invocării ordinii oublice........................................................................ 123 7. Sferele noţiunii de ordine publică de drept internaţional privat........................ 123 8. Efectele invocării ordinii publice de drept internaţional privat.......................... 125 9. Practica internaţională cu privire la ordinea publică de drept internaţional p rivat.....................................................................................................126 10. Comparaţii între ordinea publică de drept internaţional privat şi alte instituţii. 127 C apitolul III. Frauda legii în dreptul internaţional p riv a t...................... 129 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Noţiunea de fraudare a legii aplicabile............................................................... 129 Modalităţile de fraudare a legii în dreptul internaţional privat.......................... 130 Condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional privat..................................... 130 Sancţionarea fraudei la lege în dreptul internaţional p riva t............................. 132 Domenii în care este posibilă frauda legii în dreptul internaţionalprivat.......... 134 Frauda la lege în dreptul internaţional privat al R.Moldova............................. 136 Comparaţii între frauda la lege în dreptul internaţional privat şi alte instituţii.. 137 C apitolul V. C onflictul de legi în tim p şi s p a ţiu ..................................... 140

1. Noţiunea conflictului de legi în timp şi s p a ţiu .................................................... 140 2. Comparaţia conflictului de legi în timp şi spaţiu cu conflictul de legi în spaţiu...................................................................................................................... 141 3. Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu.......................................................141 4. Temeiul juridic al recunoaşterii în R.Moldova a drepturilor dobândite în străinătate...................................................................................................................142 5. Domeniile predispuse la conflictele de legi în timp şi spaţiu............................ 142 6. Soluţionarea conflictului de legi în timp şi spaţiu............................................... 143 7. Condiţiile eficacităţii internaţionale a unui drept................................................ 144 8. Efectele unui drept dobândit potrivit legii străine............................................... 146 Capitolul VI. C onflictul m obil de legi şi co n flictu l în tim p al n orm elor conflictuale ale fo ru lu i şi ale norm elor m ateriale a plicab ile ........................................ 148 Secţiunea l-a. C onflictul m o b il de le g i ................................................................. 148

1. Noţiunea conflictului mobil de legi....................................................................... 148 2. Analiza comparativă a conflictului mobil de legi cu alte instituţii juridice apropiate.................................................................................................................... 148 3. Domeniile predispuse conflictului mobil de legi................................................. 149 4. Soluţionarea conflictului mobil de legi................................................................ 150 5. Prevederi privind soluţionarea conflictului mobil de legi în dreptul R.Moldova152

Secţiunea a ll-a. C o n flictu l în tim p al n o rm e lo r co nflictu ale ale fo ru lu i.......154 1. N oţiune..................................................................................................................... 154 2. Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului...................154 Secţiune a lll-a. C o n flictu l în tim p al n o rm e lo r m ateriale străine (lex causae)............................................................................. 155 C apitolul VII. Aplicarea d reptului străin în calitate de lex c a u s a e .... 157 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Noţiunea legii străin e .............................................................................................. 157 Temeiul aplicării legii străine.................................................................................. 158 Titlul cu care se aplică legea străină.....................................................................158 Stabilirea conţinutului legii străine în diferite sisteme de d re pt.......................... 163 Imposibilitatea stabilirii conţinutului legii străine.................................................. 165 Interpretarea dreptului străin.................................................................................. 167 Controlul aplicării legii străine................................................................................170 Aplicarea legii străine în R.Moldova..................................... :............................. 171 8.1. Titlul cu care se aplică legea străină ..................................................................... 171 8.2. Stabilirea, interpretarea şi probarea conţinutului legii străine ...................... 172 8.3. Imposibilitatea stabilirii conţinutului legii străine ............................................... 175 8.4. Căile de atac în cazul greşitei aplicări sau interpretări a legii străin e ..... 175 8.5. Statutul legii străine în dreptul R.Moldova ...........................................................176 9. Reglementări stabilite de convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului stră in .............................................................................................. 176

PARTEA SPECIALĂ

Titlul I PERSOANA FIZICĂ Şl PERSOANA JU RIDICĂ ÎN DREPTUL INTERNAŢIO NAL PRIVAT Capitolul I. Persoana fizică în dreptul internaţionalp rivat........................179 Secţiunea l-a. Aspecte generale privin d condiţia ju rid ică a străinului persoană fiz ic ă ............................................................... 180 1. 2. 3. 4. 5.

Noţiunea de străin - persoană fizic ă ...............................................................................180 Condiţia juridică a străinului............................................................................................... 182 Relaţia între condiţia juridică a străinului şi conflictul de le g i................................. 183 Delim itarea dintre condiţia juridică a străinului şi conflictulde le g i................... 183 Form ele condiţiei juridice a străinului......................................................................... 185

Secţiunea a ll-a. R egim ul ju rid ic al străinilor în R .M oldova ........................... 187 1. 2. 3. 4. 5.

Intrarea străinilor în R .M o ld o v a ........................................................................................ 187 Ş ederea străinilor în R .M o ld o va....................................................................................... 190 Ieşirea străinilor din R .M o ld o va........................................................................................ 193 Regimul îndepărtării străinilor din R .M oldova.............................................................. 194 Drepturile şi obligaţiile străinilor în R .M oldova............................................................. 198

Secţiunea l-a. A specte g en erale ........................................................................................ 200 1. N oţiune..................................................................................................................... 200 2. Clasificarea persoanelor juridice............................................................................202 Secţiunea a ll-a. Determinarea le g ii aplicabile p ersoanei ju r id ic e .................... 204 1. Noţiunea de naţionalitate a persoanei ju rid ice .....................................................204 2. Importanţa naţionalităţii persoanei juridice........................................................... 205 3. Criteriile de determinare a naţionalităţii persoanei juridice în diferite sisteme de d re p t.........................................................................................................................206 4. Determinarea naţionalităţii persoanei juridice în dreptul R.M oldova.................208 5. Schimbarea naţionalităţii persoanei juridice......................................................... 209 Secţiunea a lll-a. D om eniul de aplicare a le g ii n a ţio n a le ....................................... 210 1. Noţiunea şi conţinutul statutului organic al persoaneijuridice.............................210 2. Limitele aplicării legii naţionale a persoanei juridice...........................................212 Secţiunea a IV-a. Condiţia s tră in u lu i persoană ju r id ic ă .........................................213 1. Recunoaşterea extrateritorială a persoanei juridice străine.............................. 213 2. Drepturile şi obligaţiile persoanei juridice străine............................................... 214

T itlul II NORME CONFLICTUALE ÎN DIFERITE MATERII ALE DREPTULUI PRIVAT C apitolul I. Normele conflictuale privind starea civilă şi capacitatea persoanei fiz ic e ..........................................................................215 1. Noţiunea de stare civilă şi capacitate civilă.......................................................... 215 2. Temeiul istoric şi doctrinal al legii personale.......................................................217 3. Concepţia aplicării legii personale........................................................................ 219 3.1. Sistemele de drept în care statutul personal este supus legii naţionale (lex patriae) ....................................................................................................................220 3.2. Sistemele de drept în care statutul personal este supus legii domiciliului (lex domicilii)............................................................................... 227 3.3. Sistemele de drept în care statutul personal este supus atât legii naţionale cât şi legii domiciliului (sistemul mixt)................................................ 222 3.4. Concluzii privind determinarea legii aplicabile statutului personal............ 222 4. Legea aplicabilă statutului personal în dreptul conflictual alR.Moldova.............223 5. Teoria interesului naţional.......................................................................................227 C apitolul II. Normele conflictuale p rivind num ele şi d om iciliul persoanei fiz ic e ..........................................................................230 1. Scurt istoric privind evoluţia dreptului la num e.....................................................230 2. Noţiunea de nume şi legea aplicabilă................................................................... 231 3. Domiciliul persoanei fiz ic e ..................................................................................... 234

C apitolul III. Normele conflictuale cu privire la bunuri şi drepturi reale 237 1. Noţiuni generale....................................................................................................... 237 2. Determinarea legii aplicabile bunurilor (lex rei sitae) ............................................. 238 3. Domeniul de aplicare a regulii lex rei sitae ................................................................. 239 3.1. Bunurile asupra cărora pot exista drepturi reale ............................................. 239 3.2. Drepturile re a le ...........................................................................................................239 3.3. Modalităţile şi condiţiile de constituire, transmitere şi stingere a drepturilor rea le ................................................................................ 240 3.4. Formele de publicitate privind bunurile în cazurile stabilite de lege .........241 3.5. Conţinutul drepturilor reale ........................................................................................ 242 4. Excepţii de la aplicarea regulii lex rei sitae .................................................................... 242 C apitolul IV. Normele conflictuale cu privire la form a actelor juridice245 1. Noţiuni generale....................................................................................................... 245 2. Legea aplicabilă formei exterioare a actelor ju ridice ......................................... 246 2 .1. Reglementări generale privind legile aplicabile formei actului juridic ......... 247 2.2. Reglementări speciale privind legile aplicabile în materia formei contractului..................................................................................................................... 247 3. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului ju rid ic ............................ 248 3.1. Caracterul normelor conflictuale sub aspectul pnorităţii de aplicare .......... 248 3.2. Caracterul normelor conflictuale sub aspectul gradului de imperativitate. 249 4. Domeniul de aplicare a legilor privind forma actelor ju rid ice ............................. 250 5. Excepţii de la competenţa legii locului încheierii actului juridic...........................251 C apitolul V. Normele conflictu ale cu privire la c o nd iţiile de fond ale actelor ju rid ic e în general şi ale contractelor în special .253 1. Noţiuni generale.......................................................................................................253 2. Legea aplicabilă actului juridic unilateral.............................................................. 253 2 .1. Aplicarea legii alese de autorul actului juridic (lex voluntatis)..................... 254 2.2. Determinarea legii aplicabile actului juridic după criterii obiective .............. 254 2.3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii ........................................................... 255 3. Legea aplicabilă contractelor.................................................................................255 3 . 1. Aplicarea legii alese de părţile contractului (lex voluntatis) .......................... 256 3.2.Determinarea legii aplicabile contractului după criterii obiective ...................259 4. Domeniul de aplicare a legii contractului...............................................................261 C apitolul VI. Normele co nflictu ale p rivind faptele ju rid ic e .....................266 1. Noţiuni generale.......................................................................................................266 2. Legea aplicabilă faptelor juridice licite.................................................................. 267 2.1. Gestiunea de afaceri ...................................................................................................267 2.2. îmbogăţirea fără justă cauză .................................................................................... 269 3. Legea aplicabilă faptelor juridice ilicite................................................................. 270 3.1. Determinarea legii aplicabile în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciul se produc în acelaşi stat - legea locului săvârşirii delictului (lex loci delicti commissi) .......................................................................................... 271 3.2. Determinarea legii aplicabile în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciul se produc în state diferite - legea locului producerii prejudiciului (lex loci delicti laesionis) ........................................................................................... 272

3.3. Determinarea legii aplicabile în cazul în care faptul cauzator de prejudiciu constituie şi infracţiune .................................................................... 273 3.4. Determinarea legii aplicabile unor forme speciale de răspundere delictuală .........................................................................................................................274 4. Domeniul de aplicare a legii delictului civil........................................................... 276 Capitolul VII. Normele conflictuale în domeniul raporturilor de familie 279 Secţiunea l-a. Aspecte generale p riv in d rap ortu rile de fa m ilie ...........................279 Secţiunea a ll-a. Legea aplicabilă c ă s ă to rie i ............................................................... 280 1.Noţiunea de căsătorie.............................................................................................. 280 2. încheierea căsătoriei................................................................................................281 2.1. Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei........................................................... 283 2.2. Condiţiile de formă ale încheierii căsătoriei........................................................ 285 3. Efectele căsătoriei...................................................................................................287 4. Nulitatea căsătoriei................................................................................................. 289 5. Desfacerea căsătoriei............................................................................................. 290 Secţiunea a lll-a. Legea aplicabilă ra p o rtu rilo r dintre p ă rin ţi ş i c o p ii .............. 292 1. Stabilirea filiaţiei.......................................................................................................292 2. Drepturile şi obligaţiile părinţilor şi copiilor........................................................... 294 3. Tutela şi curatela copiilor....................................................................................... 294 Secţiunea a IV-a. Legea aplicabilă a d o p ţie i ................................................................. 295 1.Noţiunea de adopţie................................................................................................. 295 2. încheierea adopţiei................................................................................................. 296 3. Efectele adopţiei......................................................................................................298 4. Nulitatea adopţiei.....................................................................................................298 5. Desfacerea adopţiei................................................................................................ 299 C apitolul VIII. Normele conflictuale în materia s u c c e s iu n ii................... 301 1.Noţiuni generale....................................................................................................... 301 2. Determinarea legii aplicabile succesiunii............................................................. 302 3. Domeniul de aplicare a legii succesorale............................................................. 303 3.1. Momentul deschiderii succesiunii........................................................................... 303 3.2. Categoriile de persoane cu vocaţie succesorală ...............................................304 3.3. Condiţiile legale ale dreptului la moştenire ..........................................................308 3.4. Exercitarea dreptului de posesiune asupra bunurilor rămase de la defunct........................................................................................................................ 309 3.5. Condiţiile şi efectele opţiunii succesorale ............................................................ 309 3.6. întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul................................ 309 3.7. Drepturile statului asupra succesiunii vacante .................................................. 310

Titllul III C ONFLICTELE DE JURISDICŢII

S ecţiunea l-a. A specte g e n e ra le ............................................................................ 311 1. 2. al 3. 4. 5. 6.

Consideraţii p relim inare....................................................................................................... 311 Litigiul privind raportul juridic de drept internaţional privat şi regimul juridic străinului în procesul c iv il.................................................................................................... 313 Com petenţa în dreptul internaţional şi competenţa în dreptul in te rn ...................314 Norm ele care determină com petenţa în dreptul internaţional p riva t....................315 Relaţia dintre competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă..................... 316 Importanţa determinării instanţei co m p e te n te ............................................................. 318

Secţiunea a ll-a. Determ inarea com petenţei în dreptul internaţional privat.. 319 1. D eterm inarea competenţei în diferite sisteme de d re p t........................................... 319 2. Com petenţa instanţelor judecătoreşti din R.M oldova în soluţionarea litigiilor de drept internaţional p riv a t.....................................................................................................321 3. Com petenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor din R .M o ld o v a ...................... 322 4. Prorogarea de com petenţă voluntară............................................................................. 324 5. Imunitatea de jurisdicţie.......................................................................................................324

Capitolul II. Procedura de judecată în procesele de drept internaţional p riv a t.......................................................326 Secţiunea l-a. Legea aplicabilă p rocedurii de ju d e c a tă ....................................326 1. Noţiunea legii procesuale a forului (Lex processualis fori) ..................................... 326 2. Particularităţile aplicării legii fo ru lu i.................................................................................328

Secţiunea a ll-a. D om eniul de aplicare a legii fo ru lu i ........................................329 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Acţiunea în justiţie sau arb itra lă....................................................................................... 329 C apacitatea procesuală a p ărţilo r....................................................................................330 Calitatea p ro cesu ală.............................................................................................................332 Dreptul subiectiv....................................................................................................................332 Obiectul şi cauza a c ţiu n ii....................................................................................................333 Regimul probelor....................................................................................................................333 Procedura de judecată şi căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.....334 Executarea silită..................................................................................................................... 335 Supralegalizarea actelor o fic ia le......................................................................................335

Capitolul III. Efectele hotărârilor judecătoreşti străin e............................ 338 Secţiunea l-a. Consideraţii generale ..................................................................... 338 S ecţiunea a ll-a. Recunoaşterea hotărârilor ju d e c ă to re ş ti s tră in e .................339 1. 2. 3. 4.

Noţiunea de recunoaştere.................................................................................................. 339 R ecunoaşterea de plin d rep t............................................................................................. 339 Recunoaşterea ju d e c ă to re a s c ă ....................................................................................... 340 Refuzarea recunoaşterii...................................................................................................... 342

Secţiunea a lll-a. Executarea h otărârilor ju d e c ă to re ş ti s tră in e ....................... 343 1. Noţiunea de e x e q u a tu r......................................................................................................343 2. Condiţiile exeq u atu r-ulu i................................................................................................... 343 C a p ito lu l IV. A rb itra ju l in te rn a ţio n a l.................................................................... 345

Secţiunea l-a. C onsideraţii g e n e ra le ..................................................................... 345 1. Noţiunea şi felurile arbitrajului......................................................................................... 345 2. Form ele arbitrajului în comerţul internaţional....................................................... 346 3. Convenţia de arbitraj............................................................................................................. 348

3.1. Clauza compromisorie ................................................................................... 348 3.2. Compromisul.................................................................................................... 349 3.3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj......................................................... 350 Secţiunea a ll-a. Efectele sentinţei arbitrale străine ........................................... 352 1. 2. 3. 4.

Noţiunea şi elem entele sentinţei arb itrale..................................................................... 352 Caracterul de extraneitate al sentinţei arbitrale străin e............................................ 354 Legea aplicabilă litigiului arb itra i.......................................................................................354 Recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale starăine în R .M o ld o v a ..... 355 A n e x e .................................................................................................................................. 361

Anexa 1. Extras din Codul Civil (adoptat prin Legea nr.1107-XV din 6.06.2002) ....362 Anexa 2. Extras din Codul de Procedură Civilă (adoptat prin legea n r.22 5-X V din 3 0 .0 5 .2 0 0 3 )..................................................................................... 373 Anexa 3. Extras DIN Codul Familiei (adoptat prin legea n r.13 16-X IV din 2 6 .1 0 .2 0 0 0 ).................................................................................................................. 383 Anexa 4. Legea nr.200 din 16 .07.2010 privind regimul străinilor în Republica M o ld o v a .......................................................................................................................... 386 Anexa 5. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale s tră in e ..............................................................................................................................425 Anexa 6. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional...........................430 Anexa 7. Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor o ficiale..............................................................................................................................437 C u p r in s .............................................................................................................................. 441

Născut în anul 1960. Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Chişinău, promoţia 1986. în anii 1986-1994 a fost antrenat în diverse activităţi din domeniul dreptului privat: consultanţă, expertiză, investigaţie etc. în perioada 1994-2000 a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, specialitatea Drept Internaţional Privat, sub îndrumarea acad.prof.dr.docent ION P.FILIPESCU, obţinând titlul de doctor în drept. Avocat, membru al Uniunii Avocaţilor din R.Moldova. Arbitru la Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a R.Moldova Conferenţiar universitar la Facultatea de Drept a Universitpţii de Stat din Moldova, Catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice Externe.