Familia In Vechiul Testament

Familia in Vechiul Testament

În zilele de astăzi, celula familiei trece prin situaţii grele. Familia suferă o presiune tot mai negativă din partea lumii şi a forţelor celui rău, care caută să nimicească pe om. Încercând să împingă lumea la încălcarea poruncilor dumnezeieşti, diavolul provoacă la ceartă între cei apropiaţi, mai ales între membrii familiei. O contribuţie la acest rău o avem şi noi, când uităm că omul trebuie să împlinească poruncile lăsate de Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune că bărbatul este capul familiei, trebuind să cinstească pe Dumnezeu, femeia să fie supusă bărbatului, iar copiii să asculte de părinţii lor. Însă, odată cu îndepărtarea omului de la credinţă, s-a ajuns la următoarea consecinţă: bărbatul a încetat să Îl mai cinstească pe Dumnezeu, să I se închine, să trăiască după voia Lui şi să-L mai asculte.drept urmare, la toate acestea, şi femeia a încetat să mai asculte de soţ, urmând şi copilul. În ziua de azi, tot mai multe probleme apar din simplul fapt că fiii nu îşi mai cinstesc părinţii, pe care Dumnezeu i-a dat lor, nu-i mai ascultă, nerespectând porunca a cincea din Decalog (Ieşire 20, 12: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe 1 care Domnul ţi-l va da ţie”) . Prea Fericitul Părinte Daniel, referitor la instituţia familiei, spune despre aceasta că ea “este o binecuvântare şi o lumină a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăieşte taina şi bucuria filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii. Din familia creştină credincioasă copilul învaţă să caute familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori,

părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos, Fiul Tatălui ceresc. Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, împărtăşeşte Bisericii lui Hristos harul paternităţii duhovniceşti pastorale, prin hirotonie, dar şi harul filiaţiei sau al înfierii duhovniceşti baptismale, prin Botez, pentru ca toţi creştinii să trăiască în comuniune spirituală ca fraţi şi surori în Hristos 2 Domnul, spre a participa la iubirea eternă a Preasfintei Treimi” . Doar un om care este cu adevărat credincios poate să întemeieze o familie cu adevărat sănătoasă. Acest om trebuie să fie conştient de faptul că fiecare dintre noi este 1 Pr. Evgheni Şestun, Familia ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni, taducere din limba rusă de Lucia Cornea, Editura Sofia, Alexandria, 2005, p. 6.2 Familia Creştină, o binecuvântare pentru Biserică şi societate, volum colectiv, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, coperta IV. alcătuit nu doar din trup, ci şi din suflet şi duh. Astfel, viaţa lui trupească şi duhovnicească va fi deplină, iar această plinătate îi va permite să trăiască după poruncile dumnezeieşti, în toate 3 privinţele, mai ales în cea ce ţine de familie . Putem spune că doar un om care are o trăire duhovnicească aparte este capabil să întemeieze corect relaţii cu alte persoane şi să îşi educe bine copiii, iar a educa un creştin poate doar un creştin adevărat. Miezul educaţiei creştine cuprinde faptul că părinţii ar trebui, mai întâi de toate, să se educe pe ei înşişi. Deseori, noi credem că un copil nu este în stare să împlinească nişte nevoinţe, cum ar fi postul sau rugăciunea. Dar dacă el s-ar fi născut într-o familie creştină, acestea nu i se vor părea foarte grele, obişnuindu-se repede cu ele. La baza educaţiei creştine stă viaţa creştinească a părinţilo, a tatălui şi a mamei. Altfel spus, educaţia copiilor presupune crearea anumitor condiţii pentru “a naşte, a înflori şi a înmulţi

4 viaţa duhovnicească a copilului” . Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul 5 divin, dumnezeiesc, şi temelia vieţii de obşte . El a fost creat de Însusi Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfant, care binecuvintează şi sfinţeşte legatura dintre bărbat şi femeie. Familia se bazează pe dorinţa lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat şi femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi reciproc. Legătura aceasta dintre bărbat şi femeie răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om: “De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efeseni 5, 31). Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu: “Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu la făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere 1, 2728). În contextul contemporan modern, foarte multe din problemele esenţiale ale naturii umane devin actuale. Între acestea, la loc de frunte şi insistent dezbătută, este şi problema familiei, o noţiune şi o realitate cu un orizont şi un conţinut vast şi dinamic. În optica şi logica creştină, familia este inseparabilă de căsătorie, mai precis de căsătoria ca şi taină, fiind practic imposibil să le abordăm distinct. 3 Pr. Evgheni Şestun, op. cit., p. 6.4 Ibidem., p. 7.5 Credinţa ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 1996, p. 400. La originea vieţii se află “familia ca un nucleu al societăţii, iar la 6 temelia familiei stă căsătoria” . Primul act şi de altfel cel mai

important în procesul întemeierii unei familii este “asocierea a două fiinţe libere pentru a convieţui şi pentru a fi părtaşi la 7 toate” . căsătoria răspunde impulsului natural, înclinaţiei spontane care se află în om. Ea îl eliberează pe individ din starea de solitudine, izolare şi separare egocentrică, îl predispune la a-şi depăşi propriile limite, abandonându-se pe sine pentru a-şi putea deplasa centru de greutate spre celălalt, pentru a i se putea dărui. Aşezată pe baze teologice şi social umane, căsătoria relevă puternice entităţi etice şi sacramentale. Dumnezeu este Creatorul lumii şi al legilor ei, evident şi al căsătoriei, ea aparţinând deopotrivă ordinii naturale şi divine. Familia în Sfânta Scriptură Căsătoria a luat fiinţă odată cu crearea primilor oameni. Astfel, după crearea lui Adam, Dumnezeu i-a făcut ajutor potrivit pentru el, plinid un gol fiinţial cu o persoană de un chip cu el. La vederea Evei, Adam a zis: “Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 23-24). Dacă Eva înseamnă viaţă, această viaţă este destinată omului, prin această stare conjugală, care corespunde structurii ei. Prin însăşi fiinţa lui, omul este predestinat spre comuniune, adică “nu poate trăi singur, de aceea el avea nevoie 8 de un partener, care să fie pe măsura lui şi să i se potrivească” . Textele menţionate mai sus cuprind adevăruri referitoare la căsătorie şi familie. Putem înţelege că singurătatea nu este bună şi, în al doilea rând, că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru altul ca să se întregească, amândoi având aceeaşi origine şi alcătuind 6 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu,

Arheologia Biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 114. 7 Dr. Nicolae Macariopolski, Familia creştină ca biserică familială, traducere de iconom stavrofor Ioan Cristea, în “Mitropolia Banatului”, 1967, nr. 4-6, p. 232. 8 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1996, p. 53.4 aceeaşi fiinţă. Dragostea dintre bărbat şi femeie nu îşi are izvorul doar în unitatea sufletească, dar şi în cea trupească. După cum am amintit, prima familie a fost întemeiată în Rai, preot şi martor fiind Dumnezeu. În starea paradisiacă, familia a cunoscut cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei, colaborarea, respectul şi înţelegerea caracterizând cea dintâi familie. Dar, odată cu căderea în păcat, echilibrul sufletesc a început să se zdruncine, având repercursiuni destul de grave şi asupra vieţii de familie. Dacă până la căderea în păcatul neascultării, soţii trăiau într-o armonie deplină, după aceea situaţia se schimbă. Cea dintâi urmare reiese din cuvintele lui Dumnezeu către femeie: “Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facere 3, 16). Din aceste cuvinte rezultă că femeia va fi pusă într-o stare de dependenţă de bărbat, situaţie de care el va abuza, dând 9 naştere la ceea ce în istoria familială se numeşte poligamie . La evrei, căsătoria era de mare cinste, celibatul fiind puţin răspândit, cu mici excepţii existând oameni care alegeau celibatul din motive religioase, printre care şi nazireii, însă aceştia îl practicau doar o perioadă de timp. În vremea răspândirii neamului omenesc, Dumnezeu a permis poligamia. Astfel, familia patriarhului Avraam cunoaşte o formă de concubinaj, iar familia lui Iacov reprezintă tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenind un lucru normal în viaţa poporului evreu. Chiar şi unii judecători şi regi bine plăcuţi în ochii lui Dumnezeu, cum sunt Ghedeon, David sau Solomon, au

avut un număr mare de soţii şi concubine, acesta fiind un semn al puterii lor (Iudit 8, 30; 2 Regi 2, 2; 3 Regi 11, 1). Oamenii de rând se mulţumeau cu două femei, în special atunci când prima 10 soţie nu putea să îi ofere urmaşi soţului . În timpul lui Moise, poligamia se înrădăcinase atât de mult, încât el nu a putut-o îndepărta, cu toate că Legea divina lupta în potriva ei cu prescripţiile sale. Astfel, Legea interzice căsătoria aceluaşi bărbat cu două surori (Levitic 18, 18) sau interzice regelui să se căsătorească cu două femei (Deuteronom 17, 17). Dar, în general, poporul evreu a păstrat monogamia, cu excepţia cazului în care nu existau urmaşi. Pentru israeliţi, căsătoria monogamă a fost instituţia ideală rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintre preoţi, Arhiereului, i se permitea căsătoria cu o singură fecioară (Levitic 21, 13-14). Profeţii, în scrierile lor, arătau că idealul căsătoriei monogame este prezentată ca simbol al unirii dintre Dumnezeu şi poporul Său (Ieremia 2, 2: “Aşa grăieşte Domnul: Mi-am adus aminte de prietenia cea din tinereţea ta, de iubirea de pe când erai mireasă şi mi-ai urmat în pustiu, în pământul cel nesemănat”). 9 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 118.10 Pr. Prof. Dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 18. La evrei, “căsătoria nu are un caracter religios, ea constă din două momente: logodna (eres) şi cununia (chatuna). Actul logodnei constă într-un contract încheiat între părinţi sau fratele mai mare a logodnicei şi părintele logodnicului în prezenţa martorilo, unoeri chiar întărindu-se prin legământ (Iezechiel 16, 11 8)” . În urma încheierii contractului întărit de jurământ, viitorul soţ plătea preţul de răscumpărare (mochar) de 5 sicli părinţilor

logodnicii (Deuteronom 22, 29), preţ care ar putea fi înlocuit în cazuri mai rare prin muncă. După datina patriarhală, părinţii erau cei care căutau femei fiului lor (Facere 38, 6; 21, 21). După încheierea logodnei, viitorii soţi purtau numele de mire şi mireasă, iar mireasa nu părăsea casa părintească până la căsătorie şi era datoare să-şi păstreze castitatea. Deşi era numai logodită era socotită drept soţia logotnicului şi în caz că încălca contractul încheiat era ucisă cu pietre (Deuteronom 22, 23-24). Logodnicul avea dreptul să desfacă contractul încheiat, dar pentru aceasta trebuia să dea carte de despărţire. După ce se încheia perioada logodnei care de obicei dura un an, avea loc căsătoria propriuzisă. În ajunul nunţii, mirele îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu o cunună pe cap (Isaia 61, 10) şi, fiind înconjurat de un grup de tineri, prietenii mirelui, mergea şi îşi lua mireasa pe care o aducea în casa părinţilor săi. Aceştia rosteau o formulă de binecuvântare pentru fericirea şi fecunditatea noii familii. Seara petreceau în veselie dar mireasa rămânea într-o cameră aparte împreună cu prietenele ei. A doua zi mireasa apărea frumos împodobită, purta voalul de nuntă şi, împreună cu prietenele ei, fecioare, purtau lămpi aprinse. Această sărbătoare 12 dura şapte zile cu mese, jocuri şi muzică . Familia iudaică era bine organizată, fiecare membru al ei avându-şi locul şi rolul bine precizat. Femeia se adresa uneori bărbatului ei, numindu-l domn sau stăpân. Soţia era considerată oarecum un bun al soţului, ea era datoare soţului cu fidelitate absolută, dar nu putea pretinde acelaşi lucru de la soţul ei, cu toate ca Legea lui Moise cuprinde unele prescripţii care au rolul de a proteja soţia de abuzurile soţului (Deuteronom 21, 11-17; 22, 13- 19). Datoria întreţinerii materiale a soţiei aparţinea soţului, care trebuia să-i asigure locuinţă hrană şi îmbrăcăminte, după posibilităţi (Iesire 21, 10). Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii familiei (Eclesiast 7, 27). Dintre toate abaterile soţiei, cea mai

gravă era infidelitatea conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu pietre (Levitic 20). În principiu, prin a opta poruncă din Decalog este interzis 11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 15. 12 Ibidem., p. 115.

desfrâul atât al femeii cât şi al bărbatului (Iesire 20, 14), dar femeia care comitea adulter era mai aspru pedepsită pentru că 13 ea “face moştenitori din străini” (Sirah 23, 30) . În cazul unor greşeli grave, tatăl putea să-şi pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetăţii (Deuteronom 21 19-23). În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin (Levitic 26,9; Deuteronom 7, 14) iar cea fără urmasi ca o pedeapsă dumnezeiască (Levitic 20,21). Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Facere 29, 31). Pentru evrei, familia era celula de bază a societăţii, membrii unei familii simţindu-se întradevăr acelaşi os şi aceeaşi carne, iar a 14 avea acelaşi sânge însemna a avea acelaşi suflet . Pentru evrei familia nu avea doar un rol social ci şi unul religios. Astfel, unele sărbători se celebrau în familie, ele fiind prilej de comunicare pentru toţi membrii familiei iar capul familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare (Iesire 12, 3; 13, 8). De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea şi monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduinţa sa de a asigura căsătoriei insolubilitatea, “Moise nu a putut împiedica nici

divorţul nici repudierea, încercând totuşi să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esenţial, naşterea de 15 copii” . Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El îşi inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 2-11), “săvârşind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii care se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de el prin Harul Său, El vrând să arate prin aceasta că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea 16 căsătoriei” . Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea reunirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei, pe care o denunţă ca fiind o cădere de la rânduiala căsătoriei monogame: “N-aţi citit că cel ce l-a făcut de la început l-a făcut bărbat şi femeie?” (Mt. 19, 14). 13 Ibidem., p. 129.14 Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 17.15 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 587.16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 182.

Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut unele compromisuri în această privinţă: “pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar la început nu a fost aşa” (Matei 19, 8). Familia a fost rânduită de Dumnezeu: “pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia

sa şi vor fi amândoi un trup” (Matei 19, 5). În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei, învăţătura Mântuitorului este clară: “Ceea ce Dumnenezeu a împreunat omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Ruperea unităţii familiale este permisă numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul spune: “Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, înafară de pricina de desfrânare, săvârşeşte adulter, şi cine s-a însurat 17 cu cea lăsată, săvârşeşte adulter” (Matei 19, 9) . Aşadar, indiferent de defectele pe care le are soţul sau soţia, acestea nu sunt suficiente pentru a desface ce Dumnezeu a legat, desfrânarea fiind în stare “să desfacă această legatură atât de puternică, ea sfâşie legătura sufletească dintre soţ şi soţie, iar divorţul uneori nu face decât să oficializeze o situaţie 18 deja creată” . Din acest motiv, acest păcat este condamnat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos mai mult decât celelalte păcate, „deoarece este un păcat greu pentru că se încalcă în mod voit şi deliberat demnitatea de om pe care cei doi au primit-o la creaţie”. Mai mult, acest păcat se poate petrece şi în inimă, printr-o privire sau prin intenţia de a păcătui, punându-se în pericol în acest fel unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei. Cu toate că prin păcat legătura sufletească dintre soţ şi soţie este destrămată, „legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia prin faptul că a părăsit-o. Soţii îşi aparţin unii altora, lucrarea divină a unirii lor neputând fi desfiinţată printr-un 19 act omenesc” . Dintre Sfiinţii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel mai mult şi face referiri la instituţia familiei, la membrii şi la raporturile dintre ei dând o serie de norme şi îndemnuri pentru reglementarea vieţii sociale în primele comunităţi creştine. Căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca şi fecioria (1 Corinteni 7, 7). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la viaţa în feciorie: „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie” (1

Corinteni 7, 1), dar pentru prevenirea desfrâului admite căsătoria: „dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său... fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (1 Corinteni7, 2-9). Legătura fizică dintre bărbat şi 17 Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 79. 18 Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în volumul „Familia creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 30. 19 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 184.

femeie este legitimă şi voită de Dumnezeu: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu buna învoială pentru un timp. Şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre” (1 Corinteni 7, 5). Numai iubirea reciprocă a soţilor face posibilă înţelegerea locului şi rolului fiecare în unitatea familiei, fiecare are drepturi şi responsabilităţi proprii care se intersectează cu ale celuilalt: dreptul la iubire (1 Corinteni 7, 3; Efeseni 5, 25) dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilalt (1 Corinteni 7, 4), obligaţia soţului de a purta de grija soţiei sale ca de însuşi trupul lui, jertfindu-se după modelul jertfei lui Hristos pentru Biserica (Efeseni 5, 25-28). Prin căsătorie, soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt, astfel: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă prin bărbatul necredincios” (1 Corinteni 7, 14). De mai multe ori, Sfântul Apostol Pavel înşiră păcatele care

trebuie să lipsească din viata creştină. Desfrâul era unul dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind întâlnit uneori şi în unele practici cultice, el prezenta un real pericol pentru viata creştină. Astfel e amintit cazul incestuosului din Corint: „nici între neamuri nu s-a pomenit cineva ca să aibă pe femeia tatălui său”(1 Corinteni 5, 1). Satisfacerea poftelor trupeşti în afara căsătoriei este considerat un păcat grav, prin desfrânare întinându-se trupul tainic al lui Hristos (1 Corinteni 6, 15), trupul omului fiind considerat templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 16, 9). După Sfântul Apostol Pavel scopurile căsătoriei sunt naşterea de prunci, iubirea şi întrajutorarea soţilor precum şi potolirea poftelor trupeşti: „iar dacă nu pot să se înfrâneze să se căsătorească” (1 Corinteni 7, 9). În ceea ce priveşte problema divorţului Sfântul Apostol Pavel este categoric: „Femeia să nu se despartă de bărbat... tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia.” (1 Corinteni 7, 10-11) Cei care sau despărţit au două posibilităţi, ori să rămână aşa ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai moartea dezlegând această legătură: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieste bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai întru Domnul” (1 Corinteni 7, 39). După cum aminteam anterior, unul din importantele scopuri ale căsătoriei este naşterea şi creşterea copiilor, legătura fizică dintre soţi nu este justificată dacă este privită numai ca remediu împotriva concupiscenţei, ci se are în vedere şi procrearea, căci „actele de

unire trupească se îmbină prin asumarea unei responsabilităţi de 20 un element spiritual şi mai accentuat” .

Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar Noul Testament „este considerată ca 21 fiind mijloc de mântuire” : „femeia se va mântui prin naştere de prunci, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (1 Timotei 2, 15). Cu toate acestea, naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii, dacă unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. După afirmaţia Sfântului Apostol Pavel chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea dacă nu-i cresc în credinţă, în iubire şi în sfinţenie. Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea creşterii lor, întru înţelepciune şi învăţarea poruncilor lui Dumnezeu (Efeseni 6, 4). În procesul educaţiei părinţii, în calitate de primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de mult tact: „voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copiii vostri” (Efeseni 6, 4). Pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu, atât părinţii cât şi copiii, trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi bună înţelegere mulţumind pentru toate lui Dumnezeu „în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 14). Aşadar, din punct de vedere teologic, departe de a fi o simplă asociere, alianţă sau contract juridic, unirea conjugală a fost înţeleasă întodeauna ca şi o comunitate existenţială, în care domină dragostea, binecuvântarea lui Dumnezeu întru care soţii 22 se dăruiesc unii altora cu toată fiinţa lor împlinindu-se reciproc . În faţa tuturor forţelor disoluţiei, familia, acest factor de echilibru şi de neînlocuit, această flacără de iubire şi pace, martoră a demnităţii umane, îşi afirmă forţa transfiguratoare, angajată plenar şi conştient în faţa lui Dumnezeu şi a lumii. 20 Ieromonah Serafim Rose, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Editura Sofia, Bucureşti, 1997, p. 34.21 Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, traducere de Gabriela Moldoveanu,

Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 48. 22 Pr. Dr. Ilarion Felea, Duhul adevărului, Editura Diecezană, Arad, 1943, p. 458. Familia creştină În primul capitol al Sfintei Scripturi, familia, sau mai bine spus, prima pereche de oameni, apare drept chip al lui Dumnezeu şi cunună a creaţiei sensibile. Textul scripturistic spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 27). Interpretarea teologică a acestui verset, atât în teologia clasică a Sfinţilor Părinţi, cât şi în teologia modernă, nu este unitară, mai ales în 44 ceea ce priveşte sensul şi semnificaţia polarităţii sexuale . Important de reţinut în urma lecturării acestui verset este faptul că omul este chip sau icoană a lui Dumnezeu pe pământ şi, ca atare, modul de existenţă umană aspiră şi tinde după modul de existenţă al lui Dumnezeu. Există un mod de existenţă comun lui Dumnezeu şi Omului şi el se identifică cu iubirea desăvârşită dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. A exista ca om înseamnă a participa la acest mod de existenţă, care presupune o identitate specifică fiecărei persoane, dar „această identitate se actualizează prin recunoaşterea şi afirmarea alterităţii altei 45 persoane, căreia trebuie să ne dăruim” . Relaţia aceasta dintre identitate şi alteritate se manifestă nu doar în relaţiile interumane, ci există în structura ontologică a fiecărei persoane. Hermeneutica teologică mai nouă consideră că în fiecare persoană, fie ea bărbat sau femeie, există o dimensiune masculină şi una feminină. De asemenea, mintea este icoana Logosului lui Dumnezeu, iar mintea este simbolul creaţiei Sale. De aceea, de foarte multe ori, relaţia dintre mire şi mireasă este 46 asemănată cu relaţia dintre minte şi inimă . Conform textului de la Facere citat mai sus, această cununie interioară trebuie să preceadă cununiei exterioare dintre bărbat şi femeie, realizarea ei presupunând anumite exigenţe pe care le

putem intui interpretând porunca dată de Dumnezeu lui Adam: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facere 2, 16-17). 44 Ibidem., p. 145.45 Pr. Gheorghe Popa, Lege şi iubire. Coordonate biblice şi hermeneuitce pentru Teologia Morală, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 19.46 Ibidem.

Numele „Adam”, care apare în textul Facerii, este o noţiune cu caracter general care cuprinde în sine atât masculinul cât şi femininul. Deci, există o unitate ontologică a întregului neam omenesc, dar aceasta nu exclude pluralitatea persoanelor, după 47 cum pluralitatea persoanelor nu separă unitatea lor fiinţială . Această distincţie între natură şi persoană în existenţa umană este specifică gândirii creştine. Dumnezeu, după învăţătura creştină, S-a revelat în istorie ca fiind „Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane”. Atunci când revelaţia creştină afirmă că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 16), ea nu exprimă doar o atitudine a lui Dumnezeu faţă de om, ci ea se referă la ceea ce este Dumnezeu în sine ca plenitudine a comuniunii personal-trinitare. Doar aşa se poate înţelege sensul deplin al familiei. Deoarece omul este creat după chipul lui Dumnezeu trinitar, el însuşi este distinct în ordinea persoanelor. Orice om, bărbat sau femeie, este o persoană unică şi irepetabilă prin modul specific în care personifică aceeaşi natură umană. Deci, identitatea de fiinţă şi alteritatea personală este un mod de existenţă comun lui Dumnezeu şi omului, iar deosebirea constă în faptul că existenţa lui Dumnezeu este veşnică, în timp cea a omului este un dar al lui Dumnezeu. Acest dar, prin actul creator, imprimă în existenţa umană ethosul comuniunii trinitare. Privită din acest punct de vedere, familia ne 48 apare ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ .

Bărbatul şi femeia apar în cartea Facerii ca două persoane distincte, dar unite într-un singur trup, adică într-o singură fiinţă. Vladimir Lossky spune că „natura umană nu poate fi cuprinsă într-o monadă. Ea reclamă nu singurătatea, ci comuniunea; după cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel şi în om, creat după 49 chipul lui Dumnezeu” . Nu este deloc întâmplător faptul că textul primei cărţi a Sfintei Scripturi precizează că bărbatul este chemat mai întâi să pună în lucrare această recunoaştere a identităţii de fiinţă şi a alterităţii personale: „Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, căci a fost luată din bărbatul său” (Facere 2, 23). Această prioritate a bărbatului în dialogul său cu femeia nu înseamnă o relaţie de subordonare, ci dimpotrivă. Ea arată o ordine aşezată de Dumnezeu în comunitatea umană, ordine prin care viaţa dumnezeiască a Sfintei Treimi este comunicată umanităţii şi, prin ea, întregului cosmos. 47 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 149.48 Pr. Lector Gheorghe Popa, art. cit., p. 146.49 Vladimir Lossky, Introducere în Teologia ortodoxă, traducere de Lidia şi Remus Rus, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 1993, pp. 89-90. În paradis, omul avea vocaţia de a depăşi distincţia dintre creat şi necreat, distincţia dintre cer şi pământ sau dintre bărbat şi femeie. Această vocaţie era împlinită de om cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Mai întâi, el trebuia să depăşească separaţia dintre sexe printr- o viaţă castă. În a două etapă, el trebuia să reunească Paradisul terestru cu restul cosmosului terestru, pentru ca şi acesta să devină la rândul lui un Paradis. Apoi, sufletul şi trupul său trebuiau să biruie spaţiul pentru a uni

pământul cu cerul, lumea inteligibilă cu cea sensibilă. În final, această umanitate cosmică se va dărui pe sine lui Dumnezeu, primind în schimb de la El, prin harul Său iubitor, tot ceea ce 50 Dumnezeu posedă în virtutea naturii Sale . Prin căderea în păcat, bărbatul şi femeia au pierdut vocaţia ecclesială a relaţiilor dintre ei. Nu trebuie uitat faptul că textul biblic al creaţiei este redactat în categoriile lumii căzute şi separate de harul lui Dumnezeu. De aceea, şi binecuvântarea paradisiacă de a „creşte şi a se înmulţi”, dată primului cuplu uman (Facere 1, 28), apare iremediabil legată de separare şi moarte. Vladimir Lossky reflectă asupra acestui aspect al vieţii umane şi apoi scrie: „Sexualitatea paradisiacă, izvorând în întregime dintro interioritate consubstanţională (erau goi şi nu se ruşinau) şi a cărei multiplicare miraculoasă urmând să se reverse peste tot, fără a angaja nici înmulţire, nici moarte, nu este aproape complet necunoscută, căci păcatul, obiectivând trupurile (şi au văzut că erau goi), a făcut din primele două persoane umane două naturi separate, două fiinţe individuale, având între ele relaţii 51 exterioare” . Într-adevăr, după ce au fost scoşi din Paradis, privirile celor doi oameni se vor orienta de acum înainte spre maternitatea biologică, purtătoare de speranţă. În această perspectivă îi aşează Dumnezeu. Astfel, maternitatea biologică, aşa cum o avem noi astăzi, este o consecinţă clară a căderii primului cuplu uman din starea de har. Sfântul Grigorie de Nyssa şi, mai apoi, Sfântul Maxim Mărturisitorul, au afirmat că această maternitate biologică a fost prevăzută de Dumnezeu ca un antidot împotriva morţii şi a separării. Deşi a introdus în existenţa noastră umană legea naşterilor şi a morţilor, totuşi, maternitatea biologică a menţinut în istorie nostalgia frumuseţii originare a familiei, dar şi speranţa mântuirii şi a salvării din moarte. Această ultimă speranţă se va

împlini prin naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, noul Adam, care a intrat în timp printr-o nouă maternitate, restaurând în acest fel familia în vocaţia sa originară, şi anume aceea de a fi icoana iubirii lui 50 Ibidem., p. 101. 51 Ibidem., p. 105. Dumnezeu pe pământ, dar şi vocaţia de a fi în Biserica Logosului 52 creator, a Cuvântului şi Fiului lui Dumnezeu . În acest fel, separarea biologică dintre bărbat şi femeie a fost depăşită, iar în istorie au fost deschise două cări existenţiale pentru salvarea din moarte şi unire cu Dumnezeu. Aceste două căi sunt: calea vieţii monahale sau călugăria, care transcede timpul şi istoria, fiind o anticipare a Împărăţiei cerurilor, şi a doua, calea căsătoriei creştine, care începe transfigurarea timpului şi a istoriei prin naşterea de noi fii ai lui Dumnezeu prin Fiul Său cel Întrupat. Amebele căi au fost unite doar în persoana Maicii Domnului, care a fost şi Fecioară şi Mamă în acelaşi timp. De aceea, Sfinţii Părinţi au văzut în persoana Maicii lui Dumnezeu Fiul chipul Bisericii, Mireasa lui Hristos, iar în relaţia dintre Hristos şi Biserică, ei au văzut arhetipul dintre soţ şi soţie în familia creştină. Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea, ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii, bărbatul având, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce îl completa esenţial, la fel şi femeia. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta sau de la un bărbat la altul, „nu procură nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită. Femeiescul este mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru toată viaţa; şi bărbătescul la fel. Fiecare individ rămâne mai mult sau mai puţn un individ necomplet ca om, mai mult sau mai puţn într-o 53 singurătate” .

Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, care corespunde unei iubiri desăvârşite şi întemeiată, este netrecătoare. Acest lucru este posibil datorită faptului că fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când este tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia 54 ei de autodăruire . Căsătoria, ca legătură naturală, a fost slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul omului. Prin aceasta, ea a pierdut harul legat de starea primordială, dar nu a fost desfiinţată în esenţă, căci natura umană nu a fost distrusă. Părintele Dumitru Stăniloae spune că „bărbatul se întregeşte atât de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi doar împreună cu ea, bărbatul formează omul întreg şi 55 numai în unire cu ea se realizează ca bărbat” . 52 Pr. Lector Gheorghe Popa, art. cit., p. 148.53 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul al IIIlea, ediţia a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 122.54 Ibidem.55 Ibidem., p. 123. Creştinismul nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie, rugăciunile de la cununie neevitând deloc să vorbească desre ea. Însă, această unire ajunge să fie un mijloc de unire sufletească completă doar în cadrul căsătoriei. În ceea ce priveşte abţinerea cuplurilor căsătorite de la unirea trupească, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acest fapt în prima sa epistolă adresată corintenilor (1 Corinteni 7, 15). După ce remarcă cu iscusinţă că înfrânarea se paote realiza cu acordul comun al celor doi soţi, el asociază în mod clar înfrânarea de la unirea trupească cu postul de mâncare. Această practică nu numai că este sănătoasă, dar ea consolidează legăturile căsătoriei, obligând cuplul să privească dincolo de

relaţiile fizice, către relaţiile spirituale din cadrul căsătoriei. Această dragoste, care face ca o căsnicie să meargă, este mult mai profundă decât cea exprimată prin relaţii fizice, care sunt şi ele importante, însă nu la fel ca prima, care este 56 indispensabilă . De remarcat este şi faptul că indivizii echilibraţi din punct de vedere sexul nu au nici un fel de dificultate în practica înfrânării, fie în cadrul căsătoriei, fie în afara ei. Când auzim că există persoane, preoţi sau mireni, care susţin că înfrânarea trupească a soţilor este nesănătoasă, trebuie să înţelegem faptul că devierea lor de la Sfânta Tradiţie îşi are originea nu doar în necunoaşterea învăţăturilor Biserici, ci şi în propriile sentimente, care nu sunt destul de puternice, dar şi în dificultăţile pe care ei le întâmpină în înţelegerea sexualităţii dintr-o perspectivă 57 spirituală . Pentru a împlini această înfrânare, membrii unei familii trebuie să trăiască într-o atmosferă continuă de rugăciune, o familie fiind binecuvântată atunci când responsabilităţile temporale ale membrilor săi sunt împlinite cu rugăciune. Din nefericire, astăzi, s-a uitat tot mai mult puterea şi rolul benefic al rugăciunii în viaţa de familie. De cele mai multe ori, părinţii şi copiii, tinerii şi bătrânii, trăiesc în sentimente contradictorii sau risipire de gânduri. Ei se plâng de cele mai multe ori că sunt ocupaţi, prea obosiţi pentru a respecta un ritm liturgic al timpului. Cu toate acestea, aici nu este vorba de timp, ci de starea de suflet a fiecăruia, de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în fiecare clipă a noastră pe pământ. Având conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în familiile lor, soţii creştin nu mai privesc relaţiile dintre ei doar din prisma unei autorealizări temporale, ci din perspectiva binecuvântării finale în Împărăţia lui Dumnezeu. Semnificativ în acest sens este exemplul din

56 Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, ediţia a II-a revăzută, traducere de Daniela Constantin, Editura Biserica Ortodoxă, Galaţi, 2003, p. 110. 57 Ibidem., p. 111. cartea lui Tobit: „Iar când au rămas numai ei doi în cameră, Tobie s-a sculat din pat şi a zis: «Scoală soro, să ne rugăm ca să ne miluaiscă Domnul!» Şi a început Tobie a zice: «Binecuvântat eşti tu Dumnezeul părinţilor noştri şi binecuvântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii. Să Te binecuvinteze pe Tine cerurile şi toate făpturile Tale!... Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine, şi a ne duce împreună până la bătrâneţe!» Şi a zis ea cu el: «Amin!» Apoi au dormit liniştiţi în 58 noaptea aceea” (Tobit 8, 4) . Din acest citat putem observa cu mare uşurinţă cât de importantă este această atmosferă de rugăciune care trebuie să domnească în familie, o stare de iubire respectuoasă şi jertfitoare. Tărina credinţei şi a rugăciunii este fundamentală pentru întemeierea şi trăinicia căsătoriei, căci doar acolo unde este credinţă, este şi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar acolo unde este Dumnezeu, nu lipseşte nimic. Credinţa este garanţia unei educaţii virtuoase, în spiritul valorilor morale creştine şi al ajutorului divin, premiza tuturor celorlalte daruri şi binefaceri. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fiecare soţ trebuie să îşi dea silinţa ca să facă din căsătoria sa o căsătorie model şi îi fericeşte pe cei care pun început bun vieţii lor de familie, prin rugăciune şi o trăire în armonie: „Cel care face început de drum bun, acela este pricină şi pentru faptele altora şi primeşte o îndoită plată: şi pentru cele săvârşite de el şi pentru că a îndrumat pe alţii pe 59 această minunată cale” . De asemenea, marele Părinte insistă şi asupra unităţii de gândire şi simţire a soţilor. La baza adevăratei căsătorii stau

dragostea şi înţelegerea, pe care le consideră rădăcina tuturor bunătăţilor şi dă ca model legătura dintre Avraam şi Sarra, spunând că atunci când domneşte înţelegerea dintre bărbat şi femeie, atunci este adevărata căsnicie. După cum trupul sau sufletul nu se răscoală împotriva lui, tot aşa „nici bărbatul sau femeia nu trebuie să se scoale unul împotriva altuia, ci să fie 60 uniţi. Atunci se revărsa asupra lor nenumărate bunătăţi” . Fundamentul familiei creştine, după Sfântul Ioan Gură de Aur, este dragostea. Dragostea faţă de om este „inima umanismului 61 hrisostomic” . Pentru el, dragostea este fundamentul vieţii individuale şi sociale, ea ridică pe om la adevărata chemare şi la adevăratul lui sens. Ea izvorăşte din Dumnezeu, modelul adevăratei iubiri desăvârşite, şi se revarsă sub forma bunătăţilor, a darurilor, asupra tuturor. Concepţia hrisostomică împarte dragostea ca 58 Pr. Lector Gheorghe Popa, art. cit., pp. 152-153. 59 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia a XV-a, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 223.60 Ibidem., Omilia a XLV-a, p. 130.61 Pr. Asist. Ioan-Cristinel Teşu, Sensul familiei, în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în “Teologie şi Viaţă”, anul IV, 1994, nr. 5-7, p. 48.

având două orientări: una verticală, dragostea de Dumnezeu, şi orizontală, dragostea de semeni. Aceste două direcţii ale ei se 62 află în totală dependenţă una faţă de cealaltă . Legătura dragpstei însufleţeşte viaţa soţilor, le face mai uşor accesibilă mântuirea, le dă mijloacele cele mai nobile de cultivare a respectului şi a ajutorului reciproc. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă cu toată căldura argumentul iubirii şi

îndeamnă ca soţii să trăiască în pace unii cu alţii şi să păstreze nedestrămată legătura căsniciei. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur pune la baza relaţiilor casnice dintre bărbaţi şi femei dragostea şi buna înţelegere a valorii lor în actul mântuirii. Raporturile ce trebuie să patroneze viaţa de familie, nu trebuie să fie pline de supremaţie sau de supunere oarbă a unuia dintre soţi faţa de celălalt, ci de unitate, pace şi împreună lucrare şi slujire.

Căsătoria a luat fiinţă odată cu crearea primilor oameni. Astfel, după crearea lui Adam, Dumnezeu, văzând că este singur, i-a făcut „ajutor” potrivit pentru el şi a zis: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el..., din coasta luată din Adam a făcut Dumnezeu femeie şi a dus-o lui Adam” (Facere 2, 18; 2, 22), plinindu-i prin aceasta un gol fiinţial cu o persoană de un chip cu el. Crearea Evei este esenţialul consubstanţialităţii conjugale. La vederea Evei, Adam 4 Nicolae Mărginean, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 2625 Pr. Constantin Galeriu, Taina nunţii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1960, p. 489 a zis: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carnea din carnea mea, ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Facere 2, 23-24) Dacă Eva înseamnă viaţă, această viaţă este destinată omului, prin aceasta starea conjugală care corespunde structurii ei, este norma ontologică. Prin însăşi fiinţa sa omul este predestinat spre comuniune, „nu poate trăi singur, de aceea el avea nevoie de un partener, care 6 să fie pe măsura lui şi să i se potrivească.” Textele amintite mai sus cuprind mai multe adevăruri cu privire la căsătorie şi familie: mai întâi constatarea că singurătatea nu este

bună; în al doilea rând că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru altul ca să se întregească, amândoi având aceeaşi origine şi alcătuind aceeaşi fiinţă. Dragostea dintre bărbat şi femeie nu-şi are izvorul numai în unitatea sufletească ci şi în cea trupească. Prima familie a fost întemeiată în Rai având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu „Cresteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”. (Facere 1, 28) În starea paradisiacă, familia a cunoscut desigur, cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei. Colaborarea, respectul şi înţelegerea, caracterizau cea dintâi familie, însă odată cu căderea în păcat, echilibrul sufletesc se zdruncină, având repercursiuni şi asupra vieţii familiale. Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau într-o armonie deplină, după aceea situaţia se schimbă. Cea dintâi repercursiune reiese din cuvinte lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni.” (Facere 3, 16) Din aceste cuvinte rezultă că femeia este pusă deja într-o stare de oarecare dependenţă de bărbat, situaţie de care el va abuza, dând naştere la ceea ce în istoria familială se numeşte poligamie. 6 Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Alba Iulia, 1996, p. 53 La evrei căsătoria era de mare cinste, celibatul fiind puţin răspândit. Existau totuşi şi în vremea Mântuitorului, oameni „care alegeau celibatul din motive religioase, în special esenienii. Şi nazireii practicau abstinenţa, dar numai pentru o perioadă de 7 timp.” În vederea răspândirii neamului omenesc, Dumnezeu a permis poligamia. Astfel „familia patriarhului Avraam, cunoaşte o formă de concubinaj trecător, iar familia lui Iacob reprezintă tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenind un lucru 8 normal în viaţa poporului evreu.” Chiar unii judecători şi regi bine plăcuţi lui Dumnezeu, ca Ghedeon, David sau Solomon au

avut un număr mare de soţii şi concubine, aceasta fiind un semn al puterii lor. (Iudit 8, 30; II Regi 2, 2; III Regi 11, 1) Totuşi, poate mai mult din raţiuni economice, oamenii de rând se mulţumeau cu două femei ( I Regi 1, 2), dacă prima soţie nu putea să-i ofere urmaşi soţul îşi lua de obicei a doua soţie sau concubină, dar o păstra şi pe prima. Primul poligam despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură a fost Lameh, un urmaş al lui Cain, care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela. (Facere 4, 17) În timpul lui Moise, poligamia se înrădăcinase atât de mult, încât el nu a putut-o îndepărta, iar Legea divină lupta în potriva ei cu prescripţiile sale. Astfel, Legea interzice căsătoria aceluiaşi bărbat cu două surori (Levitic 18, 18) sau interzice regelui să se căsatorească cu două femei (Deuteronom 17, 17). În general poporul evreu a păstrat monogamia, cu excepţia cazului când nu existau urmaşi. Pentru israeliţi, căsătoria monogamă a fost instituţia ideală rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintre 7 Prof. Dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 188 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 126-127 preoţi, Arhiereului, i se permitea numai căsătoria cu o singură fecioară. (Levitic 21, 13-14). În scrierile profetice idealul căsătoriei monogame este prezentată ca simbol al unirii dintre Dumnezeu şi poporul său. (Ieremia 2, 2; Iezechiel 16, 8). În cartea Tobit, monogamia apare nu numai ca ceva firesc ci şi uzual. Evreii se căsătoreau când erau încă foarte tineri, „în general rabinii socotesc vârsta de 18 ani a bărbatului potrivită pentru încheierea unei căsătorii . Fetele erau căsătorite chiar la 12-13

ani.”

9

Pentru combaterea idolatriei, Legea interzicea israeliţilor să-şi ia soţii dintre neamurile păgâne. (Iesire 34, 15-16) În Sfânta Scriptură găsim numeroase mărturii despre acest lucru. Astfel, Avraam trimite să se aducă fiului său Isaac o soţie din neamul său. (Facere 28) iar Iacov este trimis să-şi găsească soţie între rudele sale din Mesopotamia. (Facere 28) Legea mozaică interzicea căsătoria între rudele de sânge – a fiului cu mama, a fratelui cu surorile, a nepotului cu mătuşa, nepoata, nora, cumnata, pedepsind cu moartea aceste abateri. (Levitic 20). De asemenea erau pedepsite cu moartea atât zoofilia (Levitic 20, 15-16) cât şi relaţiile homosexuale. (Levitic 20, 1) Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratele lui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să poarte numele fratelui celui mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel (Deuteronom 25, 5-6). Aceasta era căsătoria de levirat, care era în uz şi pe vremea Mântuitorului, fiind pe larg 10 expusă în Talmud . 9 Daniel Robs, La vie quotideinne en Palestine au temps de Jasus, Paris, p. 69 10 Vechiul Testament cunoaşte trei feluri de căsătorie: între liberi – connubium, era o căsătorie deplină şi se încheia cu binecuvântare între fiii lui Israel; între sclavi – contubernium – un fel de concubinaj, cauzat probabil şi de staraea socială precară; de levirat – specifică Vechiului Testament (cf.

La evrei „căsătoria nu are un caracter religios, ea constă din două momente: logodna (Eres) şi cununia (Chatuna). Actul logodnei consta într-un contract încheiat între părinţi sau fratele

mai mare a logodnicei şi părintele logodnicului în prezenţa martorilor, uneori se întărea prin legământ (Iezechiel 16, 8; 11 Maleahi 2, 14).” În urma încheierii contractului întărit de jurământ, viitorul soţ plătea preţul de cumpărare (Mochar) de 5 sicli părinţilor logodnicii (Deuteronom 22, 29) preţ care putea fi înlocuit în cazuri rare prin muncă – Iacov a muncit pentru Rahela 7 ani (Facere 29, 20-27), sau prin acte de eroism – cazul lui David (I Regi 18,25). După datina patriarhală, părinţii erau cei care căutau femei fiului lor (Facere 38, 6; 21, 21). După încheierea logodnei, viitorii soţi purtau numele de mire şi mireasă, iar mireasa nu părăsea casa părintească până la căsătorie şi era datoare să-şi păstreze castitatea. Deşi era numai logodită era socotită drept soţia logotnicului şi în caz că încălca contractul încheiat era ucisă cu pietre. (Deuteronom 22, 23-24) Logodnicul avea dreptul să desfacă contractul încheiat iar pentru aceasta trebuia să dea carte de despărţire. După ce se încheia perioada logodnei care de obicei dura un an, avea loc căsătoria propriuzisă. În ajunul nunţii, mirele îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu o cunună pe cap (Isaia 61, 10) şi înconjurat de un cortegiu de tineri – prietenii mirelui - mergea şi îşi lua mireasa pe care o aducea în casa părinţilor săi. Aceştia rosteau o formulă de binecuvântare pentru fericirea şi fecunditatea noii familii. Seara petreceau în veselie dar mireasa rămânea într-o cameră aparte împreună cu prietenele ei. A doua zi mireasa apărea frumos împodobită, purta voalul de nuntă şi Diac. Gheorghe Papuc, Despre familie în Vechiul Testament, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12, 1960, p. 826) 11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. E. Corniţescu, op. cit., p. 15 împreună cu prietenele ei fecioare purtau lămpi aprinse.

Sărbătoarea dura 7 zile cu mese, jocuri şi muzică.

12

Familia iudaică era bine organizată, fiecare membru al ei avându-şi locul şi rolul bine precizat. Femeia se adresa uneori bărbatului ei, numindu-l domn sau stăpân. Soţia era considerată oarecum un bun al soţului, ea era datoare soţului cu fidelitate absolută, dar nu putea pretinde acelaşi lucru de la soţul ei, cu toate ca Legea lui Moise cuprinde unele prescripţii care au rolul de a proteja soţia de abuzurile soţului (Deuteronom 21, 11-17; 22, 13-19) Intreţinerea materială a soţiei era de datoria soţului care trebuia să-i asigure locuinţă hrană şi îmbrăcăminte, după posibilităţi. (Iesire 21, 10) Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii familiei. (Eclesiast 7, 27) Dintre toate abaterile soţiei, cea mai gravă era infidelitatea conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu pietre. (Levitic 20) În principiu, prin a VII-a poruncă din Decalog este interzis desfrâul atât al femeii cât şi al bărbatului. (Iesire 20, 14) Dar femeia care comitea adulter era mai aspru pedepsită pentru că ea „face moştenitori din străini”. (Sirah 23, 30) În cazul unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetăţii. (Deuteronom 21 19-23) În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin (Levitic 26,9; Deuteronom 7, 14) iar cea fără urmasi ca o pedeapsă dumnezeiască. (Levitic 20,21) Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Facere 29, 31). Educaţia profund religioasă a copiilor constituia o îndatorire permanentă şi de căpetenie a părinţilor, mai ales a 12 Ibidem, p. 115

tatălui: „Cuvintele acestea să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când eşti pe cale, când te culci, şi când te scoli, să le legi ca semn la mână şi să le ai ca o tăbliţă pe fruntea ta”. (Deuteronom 6, 6-7). Educaţia şi instrucţia religioasă trebuia săvârşită de timpuriu: „deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. (Pilde 22.6) Familia era pentru evreii celula de bază a societatii, „membrii unei familii se simţeau întradevăr acelaşi „os” şi aceeaşi „carne” 13 iar a avea acelaşi sânge însemna a avea acelaşi suflet.” Pentru evrei familia nu avea doar un rol social ci şi unul religios. Astfel, unele sărbători se celebrau în familie, ele fiind prilej de comunicare pentru toţi membrii familiei iar capul familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare. (Iesire 12, 3; 13, 8)

Toader Radu Clasa a-XII-a A Seminarul Teologic “Chesarie Episcopul” Buzau Pr .Prof.Dr. Milea Mihail