Familia Pdf

FAMILIA- O PERSPECTIVĂ MORALĂ CONTEMPORANĂ

Descrierea cip

Pr. dr. Florea Ştefan

FAMILIA- O PERSPECTIVĂ MORALĂ CONTEMPORANĂ

Tipărită cu binecuvântarea I.P.S. dr. NIFON Arhiepiscop şi Mitropolit

Editura Bibliotheca 2018

PRECUVÂNTARE

Spaţiu sacru al vieţii, dar și comunitate umană socială de bază, familia este, pentru noi creștinii, acea comunitate fundamentală care aprofundează chipul de iubire împărtășit al Sfintei Treimi și se constituie într-o autentică scară spre desăvârşire. Familia are un sens special în istoria mântuirii, fapt pentru care Părinţii Bisericii au asemănat-o cu o Biserică în miniatură, o ecclesia domestica şi au vorbit despre ea ca despre un mijloc de exersare a virtuţii sau ca un preambul la marea comuniune din Împărăția lui Dumnezeu. Familia reproduce, la scară mică, comuniunea treimică, fiind o proiecţie dumnezeiască în societatea umană, care fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune personală. De asemenea, familia este o comuniune de comuniuni şi modul obişnuit de viaţă al omului, care are ca scop exersarea iubirii, a înnoirii şi a transformării prin intermediul celuilalt, al partenerului de viaţă precum şi al copiilor. Familia, nu doar că susţine viaţa şi o perpetuează, dar creează şi deprinderile fundamentale care pot fi în slujba ei, responsabilitatea mare fiind a educaţiei familiale care trebuie să aibă la bază valori reale şi exemple concrete. 5

Volumul Părintelui Ştefan Florea, aprofundează perspectiva morală și misionară asupra familiei, răspunzând la numeroase probleme, ori oferind soluții la provocările morale contemporane ce agresează această instituție fundamentală a lumii noastre. Procesul de secularizare tot mai accentuat al societății umane de astăzi, face ca instituția familiei să fie atacată din toate părțile, de aceea, considerăm a fi o datorie imperioasă, atât din partea teologilor specializați, cât și a credincioșilor, în general, care trebuie să protejeze și să lupte pentru apărarea acestei instituții primordiale pentru lume și viață, în general. Volumul ne descoperă că o familie sănătoasă proiectează în Biserică o comunitate profund angajată în trăirea credinţei şi aduce bogate daruri societăţii în care ea se manifestă. Nu întâmplător, exegeţii profunzi ai istoriei au văzut în epocile de înflorire a societăţii umane, perioade de apogeu şi valorizare a familiei, iar în epocile de decădere istorică au văzut o decădere a acesteia. Astfel, putem sesiza o strânsă legătură între familie şi capacitatea ei de înnoire personală, comunitară, socială şi eclezială. Fără familie, civilizaţia se prăbuşeşte, căci orice lucru care o afectează se propagă, direct proporţional, în societatea în care aceasta se manifestă. Fermentul înnoirii familiale trebuie văzut în capacitatea membrilor ei de a trăi profund credinţa, de a fi fideli faţă de Sfânta Tradiţie şi propria tradiţie etnică, dar şi de a promova tot ceea ce este în serviciul vieţii. Familia şi viaţa sunt într-o strânsă şi directă legătură. Atunci când afectezi calitatea uneia, suferă şi cealaltă. De aceea, Biserica insistă mereu asupra valorii lor intrinseci şi asupra necesităţii protejării şi promovării acestora.

6

Familia este un biotopos al iniţierii şi al educaţiei, unde după modelul minunii din Cana Galileii, când, treptat, apa se transformă în vin, odată cu trecerea timpului, unitatea dintre bărbat şi femeie dobândeşte forţă şi consistenţă, familia parcurgând un real pelerinaj întru aprofundarea comuniunii cu Dumnezeu, trecând de la superficialitate la profunzime şi de la moarte la viaţă, mergând în adâncul sensului existenţei. La fel trebuie să fie şi viaţa familială, căci, dacă într-o familie, fiecare intră cu darurile sale naturale, după o perioadă de viaţă comună, prin căsătorie, cu ajutorul harului oferit de Sfânta Taină a Cununiei, cei doi trebuie să se transforme împreună, să se transfigureze, săşi înnoiască în permanenţă viaţa, adică, într-un cuvânt, să se spiritualizeze. Instituită de Dumnezeu Însuși, familia reprezintă, deci, comunitatea de iubire, încredere și solidaritate, fondată pe angajamentul responsabil a două persoane mature, bărbat și femeie, de a-și întemeia comuniunea, pe valorile fundamentale ale credinţei și societăţii noastre, principii în care aleg să-și crească copiii, ca dar pentru Dumnezeu și societate. Familia este stâlp și fundament al societății și Bisericii, fapt pentru care sprijinirea și promovarea ei constituie o prioritate actuală contemporană. Biserica noastră strămoșească sprijină familia naturală, dăruită de Dumnezeu cu copii, ca dar binecuvântat, și îndeamnă la aprofundarea vieții de iubire, respect, comuniune și încredere, ca valori necesare unei creșteri împreună-sănătoase şi rodnice. Alături de celelalte volume tipărite de Părintele Profesor Ștefan Florea, în care abordează creator și autentic, moral și misionar, dar și într-o manieră interesantă probleme de morală creștină contemporană, și 7

acest volum, am speranța ca va fi bine receptat, atât de mediul teologic, ca dezvoltare și aprofundare rodnică a bogatei noastre tradiții doctrinare ortodoxe și creștine, în general, cât și de mediul laic, ca mijloc necesar și util în aflarea unor răspunsuri lămuritoare la probleme spirituale și morale cotidiene . Prof. Univ. Dr. NIFON MIHĂIŢĂ Arhiepiscop şi Mitropolit

8

PREFAŢĂ Teologia şi spiritualitatea ortodoxă dezvoltă, poate, cea mai frumoasă şi înaltă concepţie despre rolul şi importanţa familiei în viaţa bărbatului şi a femeii, precum şi în evoluţia societăţii. Astfel, ele ne învaţă că, pentru un bărbat creştin, soţia sa constituie cel mai frumos dar pe care Dumnezeu i l-a oferit bărbatului, pentru ca aleasa inimii sale să îi înfrumuseţeze viaţa cu trăsăturile legate de „eternul femininˮ, adică prin calităţile ce o fac dorită şi iubită: frumuseţea fizică şi mai ales spirituală, dragostea şi bunătatea, delicateţea şi tandreţea. La rândul său, un bărbat credincios reprezintă, pentru soţia sa, cel mai mare dar, pe care Dumnezeu i l-a acordat acesteia, ca urmare a căutărilor ei, care să îi înnobileze viaţa ei, prin calităţile şi virtuţile specifice: caracterul puternic şi integru, voinţa şi fermitatea, tăria şi puterea, atât morale, cât şi spirituale. Scopul legăturii create între doi soţi creştini este acela de a se întrece reciproc în fapte de iubire şi dăruire, de smerenie şi slujire, de respect şi ajutor mutual, având permanent conştiinţa că relaţia lor nu este destinată procurării unei fericiri aparente şi trecătoare, ci înalte şi curate, care să îi însoţească în veşnicie. Iubirea lor este, astfel, chemată să se înveşnicească, făcându-i şi pe ei nemuritori, unul în sufletul celuilalt şi în planul mântuirii generale. Într-o astfel de familie binecuvântată, rodul iubirii copiii, constituie raza de lumină şi de speranţă, şansa la nemurire, prin virtuţile şi calităţile transmise printr-o 9

educaţie frumoasă şi responsabilă. Pe bună dreptate, se spune că, atunci când se naşte un copil într-o familie, este un semn foarte clar, un indiciu evident că Dumnezeu a privit la acea familie, că Dumnezeu iubeşte acea familie şi, în semn de preţuire şi binecuvântare, îi oferă darul sublim al naşterii de prunci, prin care părinţii se fac asemănători lui Dumnezeu, Cel Care le-a adus pe toate de la nefiinţă la fiinţă, din iubire nesfârşită şi spre folosul şi mântuirea coroanei creaţiei sale - omul. Formarea şi edificarea spirituală reciprocă a soţilor, pe de o parte, şi educaţia morală înaltă a copiilor, pe de altă parte, constituie, pentru părinţi, nu doar înalte responsabilităţi, ci şi căi fericite spre mântuire. Din nefericire, însă, asistăm, astăzi, la un atac fără precedent la adresa familiei, venit din partea unui spirit secular şi frivol, în materie de moralitate. Ceea ce altădată constituia abatere gravă, pare, în vremurile noastre, uşor de dezincriminat, acceptat, ba chiar legiferat ca normalitate. Aşa se face că Europa a devenit, în prezent, un continent îmbătrânit, aflat într-o reală iarnă demografică, odată ce în statele membre UE, rata de înlocuire a populaţiei sau indicele de fertilitate este negativ. Mai mult chiar şi sub influenţa acestui duh lumesc, aflat în căutarea şi producerea de plăceri, cât mai facile, fără jertfă şi osteneală, numărul soţilor care se despart, în mod scandalos şi dureros, prin divorţ, a devenit mai mare decât al celor despărţiţi în mod firesc, de moarte. Aceste adevăruri şi multe altele asemănătoare, îi îndreptăţesc pe specialişti să vorbească despre o reală criză a familiei contemporane, iar pe moraliştii responsabili despre „leagănul civilizaţieiˮ, ca despre un real bastion, o ultimă redută asupra căreia sunt îndreptate atacuri tot mai numeroase şi mai perfide, în 10

scopul liberalizării, emancipării şi democratizării acesteia, în fond al distrugerii şi dizolvării ei. Asupra acestor răni ale lumii şi familiei contemporane se apleacă, dintr-o perspectivă morală şi Părintele Profesor Ştefan Florea, profesor de Morală creştină la Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei, din cadrul Universităţii „Valahiaˮ, din Târgovişte, în prezenta lucrare. Sfinţia Sa, cu larga competenţă ştiinţifică, dar şi cu responsabilitate morală şi pastorală, face, în cele douăsprezece capitole ale volumului, o radiografie dureroasă, dar obiectivă, asupra societăţii şi a familiei din vremurile noastre, descoperă rănile, le prezintă efectele nefaste, dar, mai presus de aceasta, ne propune şi soluţiile creştine cele mai eficiente de asanare şi ameliorare. Autorul pune în contur duhovnicesc, cu deosebită acurateţe teologică, învăţătura ortodoxă, potrivit căreia „familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei Treimi. După cuvântul Mântuitorului, Care a spus că ,,Eu şi Tatăl Una suntem”(Ioan 10,30), în chip asemănător, bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură fiinţă, în lumina Sfintei Treimi. În lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mică, ecclesia domestica, în timp ce Biserica constituie familia cea mare. Familia devine un mijloc de a promova nu doar valorile lumii acesteia, ci mai ales, valorile vieţii veşnice, scopul ei fiind acela de a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, (prin Taina Sfintei Cununii se extinde trupul lui Hristos)ˮ (p. 37). În sfera analizei sale intră familia, cu abisurile întunecate de păcat, pe care le observăm, adesea, în zilele noastre, dar şi cu piscurile luminoase şi culmile senine, pe care le-a cunoscut de-a lungul vremurilor, şi pe care este 11

chemată să le redescopere şi să le împlinească. Autorul prezintă, cu deosebit discernământ, am putea spune cu dragoste, durere şi responsabilitate înaltă, suferinţele familiei contemporane, începând încă din perioada premergătoare întemeieriii ei: conflictul dintre generaţii, căsătoria de probă sau concubinajul, amânarea, uneori până la dispariţie, a dorinţei de a întemeia un cămin, în favoarea tot mai larg răspânditei căsătorii de probă sau a concubinajului, lipsit de obligaţii reale şi de responsabilitate autentică, infidelitatea, violenţa, lipsa comunicării sau „apocalipsa comunicăriiˮ, care cască hăuri şi prăpăstii între soţi, pe de o parte, dar şi între părinţi şi copii, pe de altă parte, divorţul, contracepţia şi avortul, la care se adaugă, în mod zgomotos şi periculos, tendinţa de dezincriminare, de recunoaştere şi acceptare a unor forme şi conduite sexuale degradante pentru singura fiinţa umană, cum ar fi: căsătoriile între persoane de acelaşi gen, căsătoriile în grup, unele dintre acestea făcute festiv, la zile care celebrează imoralitatea: Valentineʼs Day şi alte sărbători golite de conţinutul lor spiritual şi pângărite de imoralitate; schimbarea identităţii sexuale primare, fertilizarea in vitro, experimentele genetice, etc. Cauza ultimă a tuturor acestor frământări şi convulsii, resimţite în nucleul familiei, observă Părintele Profesor, o reprezintă „lipsa unui fundament comun spiritual şi cultural, al unei axiologii comune celor doi soţi, deoarece adesea relaţiile se fundamentează numai pe baza simplei atracţii fizice sau pe baza unor interese diverse, fie economice, profesionale sau sociale. Lipsa unei educaţii solide în ceea ce priveşte căutarea şi alegerea partenerului de viaţă, reprezintă o provocare serioasă în domeniul matrimonial, deoarece cei 12

ce se căsătoresc nu ştiu, sau ştiu prea puţin, că lipsa unui fundament comun axiologic este în cea mai mare măsură singurul care poate prăbuşi edificiul căsătorieiˮ (p. 53). Iar soluţia pe care o propune este dobândirea unei viziuni comune, de către soţi, despre lume şi viaţă, ca premiză a stabilităţii matrimoniale. Împărtăşim deplin ideea autorului, potrivit căreia se impune gândirea unei recreştinări a familiei, în sensul unei educaţii familiale, ca fundament al unei vieţi morale şi sociale autentice sau, cum se exprimă mai larg şi concret Părintele Profesor, „este nevoie de un proiect naţional socio-educaţional familial din partea statului, pe de o parte, cât şi din partea Bisericii, pe de altă parte. A nu te deschide noului, învăţării continue, este o formă de moarte spirituală, care poate duce, din nefericire, la numeroase blocaje de comunicare şi de bună relaţionare în cadrul familiei. O familie educată este o familie puternică cu mari şanse de a învinge obstacolele vieţii sau de a le depăşi mai uşor. O familie deschisă educaţiei va putea progresa mai uşor şi va putea învinge limitările vieţii şi depăşi provocările epocii sale. Acest fapt este uşor observabil în istorie, dar mai ales în cadrul exemplelor de civilizaţie familială ce pune pe primul plan educaţiaˮ (pp. 71). Nota distinctă a reflecţiilor autorului o constituie observaţia critică, în sensul obiectiv al cuvântului, acela de a sesiza în detalii adânci suferinţele familiei creştine, dar mai ales optimismul său, speranţa de nezdruncinat în posibilitatea întoarcerii la normalitate, ceea ce pentru familie înseamnă înaltă moralitate, fericire şi împlinire, aici, în această lume şi în această viaţă, şi mântuire, în Împărăţia lui Dumnezeu. 13

Lupta pentru apărarea valorilor autentice ale familiei echivalează, în viziunea sa cu „bătălia pentru viitorul nostruˮ (p. 111). Din acest motiv, „a accentua valorile familiei înseamnă a accentua valorile lumii sănătoase, înseamnă a promova viitorul nealterat al umanității, de aceea, bătălia pentru familie este de o importanţă majorăˮ (p. 112), iar „reîntoarcerea la sursele creștine ale familiei, re-creștinarea sau re-evanghelizarea sa, reprezintă o prioritate morală și misionară urgentă, deoarece noile generații au nevoie de o viață morală de calitate, de un parcurs existențial fecundˮ (p. 115). În ciuda crizei actuale, autorul priveşte cu multă încredere şi speră cu tărie în viitorul familiei creştine, având la bază valorile şi virtuţile morale cele mai înalte. „Trebuie - spune Sfinţia Sa - să înțelegem că această criză este o oportunitate de schimbare, de purificare, de reacordare a misiunii ecleziale, de eliminare a prafului de pe opera misionară și nicidecum nu este ireversibilă, oricât s-ar strădui să ne facă să credem dușmanii credinței. Criza nu anunță sfârșitul inevitabil și nici Apocalipsa, tot timpul au existat crize, ci este o trecătoare stare a Bisericii, o cale de a ieși mai puternică și mai purificată, căci în disperare și neliniște, în încercare și în greutăți, aurul credinței mai curat se lămureșteˮ (p. 160). Reflecţiile sale, în calitate ce profesor de morală, angajat integral în luminarea şi formarea studenţilor teologi, viitorii slujitori ai altarelor străbune, sunt dublate de numeroase şi bogate accente pastoral-misionare, izvorâte din vocaţia preoţească înaltă, pe care o cultivă, pentru că autorul nu se mulţumeşte doar să identifice şi să diagnosticheze nişte soluţii teoretice, ci cheamă la

14

responsabilizarea tuturor factorilor implicaţi în viaţa familiei: Biserică, Stat şi Şcoală. Conştiinţa sa academică şi vocaţia sa preoţească, sentimentul profund al responsabilităţii creştine şi pastorale transpar cu multă limpezime din cuvintele sale, adevărat crez duhovnicesc: „pentru orice teolog a apăra familia reprezintă o datorie, este o necesitate cerută cu acuitate de spiritul vremurilor noastre. Orice teolog care se respectă trebuie să abordeze tema familiei cu responsabilitate, discernământ și creativitate, dar trebuie să treacă dincolo de șabloanele standard ale unei lucrări de seminar de acum jumătate de secol, în care prezintă doar perspectiva biblică, patristică și doctrinară*. Trebuie găsit un limbaj atrăgător, cuvinte care să fie dinafara limbajului de lemn și, mai presus de toate, să captiveze auditoriul, să-l încânte, să-i ofere garanția datului revelat întro formă plăcută. Scriitura teologică contemporană are nevoie de o perspectivă lejeră a lecturii, pentru că adresanții sunt pretențios de simpli în receptare. Este la modă exprimarea tabloidizată, frazarea simplă de tip facebook, de aceea, orice inițiativă livrescă pro-familie trebuie să aibă un caracter misionar și catehetic, trebuie să aibă în vedere o cât mai largă și rapidă receptareˮ (pp. 121-121). Ca o notă a originalităţii şi cu titlu de absolut inedit în spaţiul teologic academic românesc actual, apreciem faptul că, în tendinţa sa de a identifica problemele reale ale Marc Antoine Costa de BEAUREGARD, „Teologia sexualităţii – Heterosexualitatea şi Homosexualitatea din perspectivă creştină”, traducere de Gabriela Moldoveanu, cu o prezentare şi un interviu de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004, p.174. *

15

familiei contemporane, dar şi soluţiile cele mai eficiente şi actuale, Părintele Profesor consacră un capitol special prezentării hotărârilor Sfântului și marelui sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în Insula Creta, în perioada 1627 iunie 2016, cu privire la problemele familiei creştine şi soluţiile morale la acestea, o insistenţă aparte arătată analizării contextuale a problemei căsătoriilor mixte. Viziunea responsabilă şi nota optimistă a autorului se regăsesc şi în concluziile sau epilogul lucrării, în care reiterează învăţătura tradiţională ortodoxă, privind viaţa ca „dar nespusˮ, din care decurge sacralitatea ei şi responsabilitatea faţă de modul în care înţelegem să o trăim, nu ca o îndepărtare progresivă, ci ca o apropiere neîncetată, până la deplina unire cu Izvorul ei - Dumnezeu Iubire, ceea ce constituie, în perspectiva autorului, o responsabilitate creştină generală: „Datoria fiecărui creştin în parte şi a Bisericii, în întregul ei, este aceea de a apăra şi promova demnitatea fiinţei umane, sacralitatea vieţii, a familiei, căci a nu o face înseamnă a necinsti pe Dumnezeu Creatorul, Proniatorul şi Desăvârşitorul nostru, înseamnă a distruge înseşi bazele credinţei noastre creştine, ale antropologiei noastre fundamentată pe conceptul de om creat după chipul lui Dumnezeu. Datoria noastră profundă este aceea de a recunoaşte, a aprecia şi a susţine acest măreţ dar divin care este viaţa şi tot ceea ce ţine de el, a promova până la urmă viaţa fiecăruia dintre noi şi a respecta pe Dumnezeu Însuşiˮ (p. 221). Felicitând pe autor, pentru intenţia şi insistenţa de a se apleca asupra unei teme fundamentale pentru fiinţa umană şi viaţa acesteia, atât în această lume, dar şi în viaţa viitoare – familia; pentru capacitatea sa de a surprinde 16

obiectiv provocările şi problemele reale, concrete, la adresa acesteia, precum şi soluţiile teoretice, ştiinţifice, dar, în acelaşi timp, şi cele practice, pastoral-misioare, avem convingerea că această noua apariţie şi contribuţie ştiinţifică a Părintelui Prof. Univ. Dr. Ştefan Florea, va aduce un plus de cunoaştere şi de responsabilizare a tuturor factorilor societăţii româneşti: Stat, Biserică, Şcoală, asupra realităţii celei mai importante a vieţii noastre: „biserica de acasăˮ. Sperăm, totodată, că, asemenea cuvintelor pe care Mântuitorul Hristos le asemăna cu seminţele sădite de Dumnezeiescul Semănător, gândurile şi convingerile autorului prezentului volum vor răsuna în sufletele curate şi responsabile ale cititorilor şi vor avea capacitatea de a provoca, mai întâi, la nivel individual, iar apoi, mult mai larg - al societăţii româneşti, acea schimbare morală de care are nevoie familia contemporană, pentru a deveni ceea ce este chemată prin instituire a fi: loc al iubirii şi dăruirii, spaţiu al fericirii şi mântuirii. Preot Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teşu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaeˮ Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

17

18

I. FAMILIA ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU I.1. Familia –cale spre mântuire Este o realitate de necontestat în toate marile religii ale lumii că familia este una dintre valorile importante care normează viaţa omului în toate spaţiile lumii locuite. Familia este considerată asocierea liberă dintre un bărbat şi o femeie pe drumul desăvârşirii, am spune din punct de vedere spiritual, şi pentru ajutor reciproc, împlinire şi perpetuarea neamului omenesc 1. Familia este o comunitate sacră, o micro-comunitate pe care se bazează întreaga ordine valorică a lumii. Cu familia stă sau cade ordinea morală a lumii, de aceea, majoritatea covârşitoare a teologilor, indiferent de confesiunea creştină sau de religia lor, sunt de acord că valorile religioase se învaţă şi se sprijină pe familie. În afara unei familii puternice şi sănătoase nu putem concepe comunitatea umană, deoarece relaţiile sociale, principiile etice fundamentale şi valorile umane de bază se învaţă şi se exersează corect şi eficient doar în mediul familial. Aşadar, familia este izvor de moralitate pentru societate, model al relaţiilor umane şi centru de forţă şi stabilitate. Fără familie nu poate exista nici un fel de comunitate umană sau societate iar istoria demonstrează că nu a existat nici o societate umană care să nu aibă la bază familia. Indiferent de Doru COSTACHE, Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă ecclezială în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.242. 1

19

rasă, religie, timp sau spaţiu, familia este concepută drept celula de bază a societăţii umane2, fapt care, o dată în plus, arată caracterul ei revelat, este mijlocul voit de El pentru a promova şi susţine viaţa3. În demersul nostru pornim de la realitatea biblică a caracterului supranatural al familiei, de la faptul că ea face parte din planul providenţial al Creatorului referitor la desăvârşirea omului şi că familia reprezintă o structură religioasă, comunitară şi personală, fundamentală pentru orice societate umană. Dumnezeu a vrut familia încă de la început, de aceea Biserica îşi fundamentează doctrina despre familie pornind de la textul din Facere 1, 27-28, din care reiese un uluitor adevăr: „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu se referă la acea uniune fără schimbare şi fără amestecare dintre bărbat şi femeie pe care Primul Testament o numeşte Adam. Deci, bărbatul în unire cu femeia sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi destinaţi asemănării cu El, astfel că fiecare trebuie să devină pentru celălalt o adevărată scară a lui Iacob, înălţându-se prin iubire la Creatorul4. Realitatea istorică şi prezenţa cotidiană ne arată că familia este într-adevăr una dintre cele mai importante valori ale lumii noastre, fără a intra în polemici inutile cu privire la noile orientări legislative date de liberalizarea morală în favoarea homosexualităţii care încearcă să acrediteze ideea greşită că normalitate înseamnă şi heterosexualitate şi Petru GHERGHEL, Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog Teologic“, nr. 8 din anul 2001, p.11. 3 Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.183. 4 Marius LAZURCA, Invenţia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.112. 2

20

homosexualitate, prin urmare ambele categorii sunt îndreptăţite să pretindă dreptul la întemeierea unei familii. Există chiar aşa-numiţii liberali în teologie care înclină spre această eroare, spunând că reprezintă chiar dreptul la iubire al omului şi că, în cel mai rău caz, homosexualitatea este un dat genetic. Nimic mai fals, homosexualitatea este o deprindere decadentă dobândită, iar studiile, pretins ştiinţifice, nu pot justifica prin false elucubraţii scientiste să demonstreze acest lucru. Se ştie că se poate promova orice idee, punându-se pe seama unui „grup de oameni de ştiinţă” care a realizat un studiu în care se dovedeşte „veridicitatea” celor susţinute de către aceştia. În fapt, sunt studii fals ştiinţifice, ideologice, plătite, care demonstrează ceea ce doreşte clientul. Dar, nu acesta este rostul demersului meu de faţă. Am intrat în această logică pentru a arăta ce nu este familia, adică ce nu poate fi: relaţia între persoane de acelaşi gen. Niciodată. În nicio mare tradiţie religioasă a lumii nu există aşa ceva, ci numai în cele mai noi ideologii pseudo-marxiste cu diferite nume. Fiinţă a bucuriei şi a speranţei, creştinul celebrează viaţa, slujind pe Domnul vieţii, apreciază viaţa biologică, alături de cea veşnică, ca pe un dar nemaipomenit al lui Dumnezeu, promovând ideea că omul trebuie să fie mai presus de ideologii şi doctrine, iar viaţa omului este cu adevărat un bine, o valoare în sine şi un dar sacru5. Dar, să revenim. Putem oare vorbi despre familie în planul lui Dumnezeu? Cum ştim noi care este planul lui Dumnezeu? De curând unii artişti au lansat controversatul videoclip intitulat Dumnezeu preferă spaţiile mici, ştiţi prea bine, şi mulţi şi-au pus întrebarea, atât cu privire la aceştia, cât John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S. Dr.Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.19 5

21

şi cu privire la cei ce le-au dat replica: de unde ştim noi care este voia lui Dumnezeu? Suntem oare pasibili de subiectivism pur şi de antropomorfism proiectat asupra Creatorului? Este o întrebare legitimă. Ca la orice demers ştiinţific ar trebui să ne bazăm pe ipoteze bine verificate şi de la ele să ne construim propria viziune. Ceea ce vom şi face. Trebuie să ne punem întrebarea general existenţială: oare cum putem afla voia lui Dumnezeu? Avem, pe de o parte calea mistică, a ascezei, a căutării spirituale, a unor privilegiaţi, cum sunt marii mistici, dar care nu este accesibilă oricui. De asemenea, avem calea mai largă a vieţii de credinţă, în care putem argumenta logico-teologic şi filozofic aceasta, sprijinindu-ne pe argumente din istoria teologiei şi a vieţii de credinţă. I.2. Familia –angajament moral spre desăvârşire Este adevărat, în Fiinţa Sa Dumnezeu este inaccesibil, dar, noi răsăritenii spunem că El este accesibil prin intermediul energiilor Sale necreate care izvorăsc pururea şi natural din Fiinţa Sa. Apoi, El este Treime de Persoane, deci este relaţionabil, intră în relaţie cu oameni de diferite categorii în mod direct şi în mod indirect prin harul Său este Cel care numai El singur ştie să dialogheze cu adâncul divin din noi. De aceea, acceptarea alterităţii celuilalt, deschide calea angajamentului moral6. Dumnezeu este comunicabil. Acesta este marele secret al creştinismului. El S-a comunicat pe Sine cel mai bine prin Întruparea Sa, venind în întâmpinarea omului, fiindu-i aproape. Astfel, prin viaţa şi cuvintele lui Iisus Hristos, Fiul lui Marius LAZURCA, Inventia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.107. 6

22

Dumnezeu Întrupat, El S-a comunicat nouă, ne-a transmis tot ceea ce este necesar pentru a relaţiona cu El. Din învăţătura Mântuitorului Hristos cunoaştem tipologia gândirii lui Dumnezeu, ştim ceea ce El doreşte să comunice cu omul, ştim care e amprenta prezenţei Lui în lume. Unul dintre părinţii Bisericii nedespărţite, Vincenţiu de Lerin, spunea că o doctrină de credinţă pentru a fi validată are nevoie să fie receptată în spaţiu şi timp, ceea ce s-a crezut întotdeauna şi de către toţi. „In ipsa item Catholica Ecclesia magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est” (PL 50, col. 640). (Căci în această Biserică Universală se doreşte cel mai mult a se păstra ceea ce noi ţinem, adică ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi). La fel şi în situaţia noastră, familia este o realitate existentă încă de la început, conform studiilor de arheologie serioase, la toate popoarele, în toate epocile. Există şi aşa-numita teorie marxist-istorică a comunei primitive, ori a matriarhatului, dar sunt neserioase pentru oamenii de ştiinţă cu adevărat importanţi, sunt doar mici artificii pseudo-ştiinţifice cu care se încearcă introducerea evoluţionismului în istorie. Familia este o realitate evidentă pentru toate spaţiile religioase ale lumii, de aceea, putem spune că este voinţa lui Dumnezeu, căci nu putea apărea, răspândi, rezista şi perpetua altfel viaţa în aceasta lume. Desigur, unii ar spune că în această logică şi războiul este o realitate, dar nu putem spune că este dorit de Dumnezeu! Aşa şi este. Dar, aici mai venim cu un alt argument. Principiului spaţio-temporal al receptării nu i se supun decadenţele istoriei umane.

23

Războiul este o realitate negativă, des întâlnită, dar imorală, cu excepţia celui de apărare7. Dar, nicio scriere sfântă şi nicio credinţă umană nu glorifică războiul, pe când familia ocupă un loc de cinste în marile tradiţii religioase ale omenirii. Familia este o reflectare a Sfintei Treimi. Şi aceasta este un adevăr. Dumnezeu este comuniune de Persoane şi Unitate de Fiinţă, comuniune în diversitate în mod autentic, iar familia este o reflectare, este adevărat, imperfectă a lui Dumnezeu, dar care cheamă şi atrage spre El, căci El îşi „fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune personală”8. Familia face parte din planul lui Dumnezeu pentru om, căci nici nu avea cum să fie altfel, la Un Dumnezeu Unic substanţial şi Tri-Personal. Reflectarea Sa pământească este cea mai bună garanţie a faptului că omul, creat după chipul Său şi în vederea asemănării perpetue cu El, nu putea să-şi găsească calea de desăvârşire decât întro paradigmă dumnezeiască cum este familia, arhetip şi model, reflectare dumnezeiască şi putere de călăuzire în viaţă. Scopul principal al căsătoriei este, din această perspectivă, asemănarea pe cât se poate cu Dumnezeu prin intermediul şi cu ajutorul partenerului de viaţă. Acesta este scopul central al căsătoriei, modelarea prin iubire, restul sunt auxiliare, inclusiv naşterea de copii. Acesta nu are cum să fie scopul principal al căsătoriei, căci nu producţia normativă de urmaşi ne face asemenea lui Dumnezeu, aceasta este o datorie faţă de Izvorul vieţii de a coopera la transmiterea vieţii, dar

Olivier CLEMENT, Creştinătate, secularizare, Europa, în I. Ică jr., Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 514. 8 Christos YANARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p.12 7

24

sunt atâtea cupluri infertile trupeşte dar (pot fi) extrem de rodnice spiritual. Voia desăvârşită a lui Dumnezeu este ca omul să meargă spre desăvârşire prin iubire, cel mai important lucru în viaţă şi cea mai mare comoară a omului, asemănându-se cu Creatorul care este iubire şi comuniune9. „Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”10. Familia este, din această perspectivă, o şcoală de iubire, comunicare şi comuniune, un laborator de sfinţenie, o instituţie sacră şi o modalitate unică de experimentare a calităţi de fiu al lui Dumnezeu chemat la iubire, la desăvârşirea prin intermediul iubirii. Familia face parte din planul lui Dumnezeu pentru că ea este o şcoală a împreună-nevoinţei întru iubire, o paradigmă, un model al lui Dumnezeu, fără a-L limita pe Acesta şi fără a-L reduce numai la aceasta. În toate timpurile şi în toate locurile, omul a avut conştiinţa că familia este o instituţie divină, divino-umană mai corect, căci este un itinerar al sfinţeniei împreună cu Dumnezeu, spre Dumnezeu11. Anastasios YANNOULATOS, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, traducere de drd. Gabriel Mândrilă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p.124 10 IOAN Paul al II-lea, Redemptor hominis 10: Acta Apostolicae Sedis, 71 (1979), p.279. 11 Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p. 159. A se vedea şi Ioan C. 9

25

Planul lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,34) iar familia este una dintre căile care duc la cunoaşterea adevărului, la trăirea lui Dumnezeu în comuniune şi în comunitate12. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spunea că cine nu-şi iubeşte aproapele nu poate pretinde că-l iubeşte pe Dumnezeu (I Ioan 4,20) parafrazându-l, am putea spune că cine nu experimentează iubirea, în comuniunea mică a familiei sau mare a societăţii, nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu şi nu poate avea o relaţie cu El. Voia lui Dumnezeu, noi, creştinii, spunem că o aflăm cel mai bine din Revelaţia divină, naturală şi supranaturală, iar, aici, scrierile sfinte au o mare şi covârşitoare importanţă. De aceea, cuvântul Scripturii este normativ pentru viaţa şi credinţa noastră, exprimând voinţa lui Dumnezeu, care a dorit să ni se descopere. Din paginile Scripturii, aflăm că familia este parte a planului lui Dumnezeu de desăvârşire a omului. Din acest motiv, încă din cartea Genezei, el spune creşteţi şi vă înmulţiţi (Facere 1,28). Accentuează creşteţi, acţiune ce are în vedere desăvârşirea, creşteţi împreună, altfel spus aprofundaţi, mergeţi spre asemănare. Este un îndemn care marchează destinul pământesc al omului ce are prioritate absolută în faţa la orice. Iar, al doilea TEŞU, Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura Doxologia, Iaşi, 2011. 12 Olivier CLEMENT, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I-Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p.61; Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, traducere de dr.Ioan Irineu Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 95.

26

termen, înmulţiţi-vă nu are în el nimic funcţional sau superficial, ci e în legătură cu primul îndemn şi ca expresie şi sprijin al acestuia. Astfel, înmulţirea nu este de gen tehnic şi productiv economic, ci expresie a desăvârşirii, de aceea, naşterea de copii este parte a firescului vieţii, a parcursului împreună cu Dumnezeu, care într-un fel ne face co-creatori cu El. Şi noi dăm viaţă, nu din nimic ca El, ci din ceea ce El ne-a dat. Copiii sunt expresia efortului desăvârşitor al omului, dar aici trebuie să integrăm şi primul îndemn creşteţi, în aceasta înscriindu-se chiar şi opera facerii şi educării copiilor. Nu a face simplu urmaşi e un act de glorie, ci a integra acest demers în procesul desăvârşirii omului, a lucra prin ei la propria ta desăvârşire şi la propria lor desăvârşire. Uneori, greşeala exegetică a multor teologi este separarea celor două recomandări dumnezeieşti: creşteţi şi vă înmulţiţi, privirea lor separată duce la anomalii doctrinare şi la erori de viaţă. Cuvântul Scripturii este unul clar şi integrativ. Iar, Părinţii Bisericii, interpretând acest îndemn dumnezeiesc îl văd integrator şi împreună, nerupt de realitatea vieţii, nefragmentat de prioritizări separate. Din acest motiv, putem vedea, aşa cum am mai spus-o, că sunt şi cupluri infertile fizic, dar foarte prolifice spiritual, care-şi consumă ardoarea iubirii chiar dacă nu au copii. Dar nu au că nu pot, nu că nu vor, iar aici, accentuăm, este vorba despre o realitate fizică , nu despre o alegere. În lumea contemporană, ştim că există şi cupluri care nu doresc să aibă copii, este adevărat foarte puţine, sau alţii care amână din variate motive momentul naşterii de copii. Aceste categorii nu intră în aprecierea de mai sus. A decide când să ai urmaşi nu este un păcat, dar nu este o alegere exclusivă a omului, căci sunt destule cazurile când oamenii pot 27

fi fertili întro anumită parte a vieţii, şi infertili în alta, astfel că dacă amână acest moment, fizic devine imposibil mai târziu, iar momentul amânării se constituie, nu întrun act de libertate, ci întrunul de refuz al unui dar dumnezeiesc. Se spune adesea că familia este instituţia purtătoare a darului sacru al vieţii, şi aşa şi este. Ea este un sanctuar sau templu al vieţii, care celebrează acest mare dar dumnezeiesc făcut nouă, tuturor. De aceea, marile religii, în special creştinismul, valorizează viaţa, iar principalele ideologii inumane şi ateiste sunt împotriva familiei13. De la unele secte gnostice, din primele veacuri creştine, până la marxismul sovietic al anilor `30 ai secolului trecut, ori la secular-umanismul contemporan, toate aceste nefaste ideologii au încercat distrugerea directă, ori subtilă a familiei, ştiind din istorie că în epocile în care valoarea familiei a scăzut şi societatea a fost mai uşor manipulabilă şi o întreagă ordine a lumii s-a prăbuşit. Dacă cineva ne-ar reproşa că nu găsim precizări extrem de clare în favoarea familiei în Scriptură, ori că Scriptura nu este neapărat acceptată ca revelată de către toţi, am putea răspunde simplu. Uită-te în viaţa ta şi a apropiaţilor tăi. Acolo unde familia a slăbit sau s-a prăbuşit şi viaţa omului a avut de suferit. Copiii crescuţi de un singur părinte (situaţie nefericită numită ironic şi fals, cu pretenţii de apreciere ştiinţifică, familie monoparentală. Nu există, ontologic vorbind, aşa ceva, familia ***, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Inter-Religios, Pe acelaşi drum. Biserica Catolică în dialog cu tradiţiile religioase ale lumii, Vatican, 1999, A. SUCIU, Istoria religiilor, Sapientia, I 2005; P. SEDA Islam este. O introducere despre Islam şi principiile sale, Liga Culturală Arabă, Bucureşti, 2005, R. REMUS, A. STAN, Istoria Religiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991. 13

28

este comuniune, aceasta este de fapt un rest familial) suferă enorm şi urmele acestei traume se văd în viaţa lor ulterioară, dincolo de orice aiuritor studiu, chiar venit din nordul european ce se vrea civilizat, deşi este de mult descreştinat şi secularizat, deci aproape antiuman. Familia este parte a planului lui Dumnezeu de mântuire a omului, iar viaţa familială este în sine virtuoasă şi expresie a vieţii intra-trinitare, reflectare imperfectă, dar reflectare. Fără a opune căsătoria monahismului, putem vedea că prima este superioară celei de a doua, dovadă că prima reprezintă normalitatea şi firescul vieţii, iar a doua excepţia. Prima este taină, a doua ierurgie şi Biserica a discernut cu fineţe dumnezeiască când a stabilit această ierarhie14. Familia este voinţa lui Dumnezeu, pentru că înseamnă viaţă trăită în comuniune şi în micro-comunitate, este cărămida socială perfectă, lumea noastră fiind alcătuită din comuniune de familii, din relaţionare de familii, în ciuda existenţei unei mari rate de abandon familial, de eşec sau de solipsism marcant al unor indivizi eşuaţi în hotărârea de a alege această cale sau monahismul care evoluează în individualitate, în loc să se manifeste ca personalităţi15. Familia este cea care califică omul în parcursul său personal, solipsismul fie autoimpus, fie impus, şi nu mă refer aici, iarăşi repet, la monahism, reduce omul la stadiul de individ. Căci numai comuniunea şi viaţa de comuniune deschide omul spre stadiul de persoană, spre celălalt, cu iubire, demnitate şi respect. Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii . Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p.78. 15 Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.144. 14

29

Dumnezeu este comuniune, comuniune de Persoane şi nici nu avea cum să nu propună omului calea firească a familiei ca reflectare, este adevărat păstrând proporţiile şi imperfectă, a vieţii Sale intra-trinitare. Dumnezeu nu ne-a vrut entităţi singure şi necomunicabile, de aceea, a instituit familia drept cale firească de viaţă şi activitate a omului, mijloc sigur de a merge cu El către El. În logica familială, iubirea ni se descoperă ca o cale magistrală de educaţie spre viaţă, spre desăvârşire şi spre Dumnezeu care a dorit ca omul să se nască, să crească şi să meargă pe drumul desăvârşirii prin intermediul căii familiale.16 Biblia este plină de exemple de familii şi de oameni care au crescut în familii, face nenumărate referinţe la familie, iar adevărul familiei ni se descoperă ca parte a revelaţiei dumnezeieşti privind mântuirea omului. Marile religii monoteiste sau religii ale cărţii cum li se mai zice, creştinismul, iudaismul şi islamul, valorizează familia, considerând-o absolut necesară pentru viaţa pământească a omului, pentru traseul său eshatologic, ca şcoală a sfinţeniei şi a virtuţii. Dumnezeu este comuniune şi de aceea este iubire, iar creând totul, inclusiv pe noi, a dorit să exprime această iubire şi comuniune, astfel încât vocaţia omului este una spre iubire şi spre comuniune, aceste două determinante fiind mediul natural de dezvoltare a omului, fără de care viaţa omului ar fi searbădă şi fără sens. Nihilismul contemporan, negând toate structurile tradiţionale ale omului, inclusiv familia, este expresia

16

Sf. IOAN Gură de Aur, De virginitate 10, 1, S.Ch. 125, 122.

30

dezagregării ca forţă de reacţie împotriva binelui, arătând şi cât de decăzut poate ajunge omul fără Dumnezeu şi fără valori. Am afirmat mai sus că la început comunismul a dorit desfiinţarea familiei, ideologii săi ştiind clar că numai distrugând familia îşi pot impune utopia doctrinară, dar repede au constatat că omul fără familie şi naşterea de copii în afara căsătoriei, nu-l mai leagă pe om de nimic, iar ideologia comunistă nicidecum nu avea nici cea mai mică forţă de atracţie, astfel că omul devenea de necontrolat, nu putea fi strunit prin nimic, căci nu mai avea ce pierde, nu mai avea pentru cine lupta şi, de aceea, s-a renunţat la eliminarea din start şi făţişă a familiei. Apărţinător al unei familii care descoperă şi-l învaţă valorile înaintaşilor şi transmite aceste daruri urmaşilor, omul are rădăcini, are un rost în viaţă şi cunoaşte bucuriile simple ale vieţii. În afara familiei, nu poate exista virtute, rost, iar lumea noastră s-ar prăbuşi. Planul lui Dumnezeu pentru om este unul de comuniune, de iubire şi de solidaritate, de comunicare şi întrajutorare, iar familia este expresia acestor nevoi simple dar sigure ale omului17. Prin comuniune şi iubire, omul se poate modela, poate învăţa virtutea şi exersa asemănarea cu Creatorul spre care pururi este chemat, poate să-şi împlinească propriul scop şi poate găsi sens existenţei sale şi a aproapelui său. Din această perspectivă, vedem că Dumnezeu Însuşi s-a întrupat întro familie, a trăit întro familie, a avut parte de experienţa comunităţii familiale şi a valorizat familia. Noul Testament dă ca punct de apreciere maximă a familiei Panayotis NELLAS, Omul-Animal Îndumnezeit, traducere de Ioan Ică Jr. Editura Deisis, Sibiu, 1994, p.13. A se vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura Doxologia, Iaşi, 2011 17

31

participarea lui Iisus Mântuitorul şi a mamei Sale la Nunta din Cana Galileii, locul unde a săvârşit prima minune, semn că familia este minunea lui Dumnezeu pentru noi, darul Său de mare preţ. Astfel, familia este spaţiu iniţiatic în care aşa cum ne asigură Iisus Hristos, treptat apa se transformă în vin, pe măsura timpului totul căpătând profunzime şi consistenţă, membrii familiei parcurgând un drum - adevărat pelerinaj spre casa Tatălui - de la moarte la viaţă, intrând în adânc, în largul bogăţiei de sensuri, de har şi al asemănării cu Dumnezeu18. Preschimbând apa în vin, ne-a arătat că familia cunoaşte stadii de profunzime şi de evoluţie spirituală, soţii având obligaţia de a privi în profunzimea vieţii. De altfel, căsătoriile fondate pe o viziune spirituală comună sunt cele mai solide şi mai viguroase, asemenea casei din Evanghelie construite pe piatră, iar cele edificate pe principii materiale, au cele mai mici şanse de rezistenţă. Familia cunoaşte şi ea o evoluţie în viaţa omului aflat în căutarea Absolutului, de la material şi superficial, la intens, spiritual şi profund, de fapt ca întreaga existenţă umană. Nimic din ceea ce face omul nu este inutil, totul contribuie la apropierea sau izolarea de Creator, cu atât mai mult acest domeniu sensibil al relaţiei cu Dumnezeu şi al familiei. Lumea noastră este un spaţiu al îndumnezeirii, iar familia este principalul ei instrument, fără a nega, repet, fără a nega posibilitatea alegerii monastice, dar aşa cum am mai spuso mai sus, aceasta se adresează unui număr mult mai mic de oameni19. John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78. 19 Christos YANNARAS, Abecedar al credinţei, traducere de Pr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 55. 18

32

Familia este o şcoală a îndumnezeirii, deşi, paradoxal, unii ar crede că numai experienţa deşertului sau a însingurării ar duce la aşa ceva. Să ne amintim apoftegma din Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, cu tâmplarul din Alexandria, cu mulţi copii, dat exemplu de sfinţenie, de Însuşi Domnul, înaintea pustnicului Antonie. Acest exemplu ne arată că familia, cu tot ceea ce ţine de ea, reprezintă voinţa lui Dumnezeu, o cale sigură spre sfinţenie. În problemele concrete ale vieţii, în aici şi acum al vieţii noastre este mântuirea noastră, în faptele normalităţii, iar familia reprezintă normalitatea vieţii noastre20. Calea familială nu este nici pe departe mai lejeră decât cea monahală, ambele căi au provocările şi greutăţile lor, de aceea, nu ar trebui făcută o ierarhizare, căci comparăm două categorii diferite. Ambele sunt căi spre mântuire, nici mai grele, nici mai uşoare, le separă specificitatea lor şi vocaţia diferită a oamenilor spre una sau alta dintre căi. I.3. Familia – spaţiu de comuniune şi îndumnezeire Planul lui Dumnezeu se referă la faptul că El doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină şi ştim acest lucru din ceea ce Sfântul Apostol Pavel ne spune (I Timotei 2,3-4), iar familia este una din căile prin care experimentăm mântuirea, o trăim şi o exersăm. A te înscrie în planul lui Dumnezeu, este totuna cu a-i urma voia, ori voinţa Sa este mântuirea tuturor fiilor sau fiicelor Lui, desigur e o chestiune de răspuns şi de dorinţă personală, căci nu sugerăm mântuirea la grămadă sau superHugo Tristram ENGELHARDT jr., Fundamentele Bioeticii creştine. Perspectiva ortodoxă , traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac. Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.318. 20

33

ofertă. Domnul ne vrea pe toţi mântuiţi, dar şi noi, toţi, trebuie să ne deschidem lucrării Lui mântuitoare. Astfel că raiul sau iadul sunt alegerile noastre personale, nu ale Lui. În această viziune, familia este o alegere spre mântuire, este o cale spre desăvârşire şi un drum împreună cu Dumnezeu. De aceea, încă de la începutul ei Biserica a considerat căsătoria drept o sfântă taină, adică un mod concret prin care Dumnezeu intră ca să ne sfinţească viaţa. Şi nici nu avea cum să fie altfel, căci, un Dumnezeu Iubire şi comuniune, nu putea să valorizeze ceea ce El nu este, adică solipsism şi izolare. Familia are rolul de a fi păstrătoare a valorilor înaintaşilor, de a le sprijini avântul şi de a-i ajuta pe membrii ei să parcurgă drumul vieţii în folos spiritual şi în apropierea harului dumnezeiesc. Din punct de vedere moral, familia este o şcoală a sfinţeniei, un spaţiu al învăţării şi o armă contra exceselor, desigur, vorbim la modul teoretic, dar care găseşte adesea întrupare practică. Căsătoria nu oferă automat prin harul sacramental o viaţă sfântă, nu ne face roboţi, dar ne oferă ajutor şi îndrumare, căci nu putem deveni desăvârşiţi, sfinţi, în mod automat, ci prin străduinţă şi stăruinţă21. Familia este o cale de moralitate şi de sfinţenie, ca posibilitate, căci, în realitate există şi familii cu probleme, marcate de dezbinare, desfrânare, violenţă sau alte asemenea deficienţe, dar aceasta nu înseamnă că dacă membrii familiei se deschid lucrării lui Dumnezeu, familia nu este o şcoală de împreună-schimbare cu Dumnezeu, o şcoală a desăvârşirii22. John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78. 22 ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Familia între Individualism, Colectivism şi comuniune în Actele Congresului Internaţional „Familia şi 21

34

Istoria mântuirii ne oferă nenumărate exemple de sfinţenie familială, de comunităţi familiale care au născut sfinţi, ori au fost mari exemple morale şi misionare (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur). Familia are cel mai mare impact moral asupra vieţii omului, căci aici copii învaţă principiile vieţii, primele deprinderi şi primesc primele exemple de comportament existenţial. Familia are un caracter sacru prin originea, natura şi scopul ei. Ea este o instituţie divino-umană, un chip al Bisericii, căci cuprinde oameni care se deschid harului lui Dumnezeu şi colaborează cu el la propria mântuire. Prin familie, icoană a Bisericii23, omul devine artizanul propriei mântuiri, dar nu singur, căci nu ar avea cum, ci ajutat de har şi de comuniunea familială, cuplată şi ea la comuniunea ecclezială24. Se mai pune aici şi problema familiei necreştine. Deşi suntem tentaţi să credem că nu există familie decât în creştinism, totuşi constatăm că în întreaga lume, instituţia căsătoriei este respectată şi apreciată. Şi acele familii, deşi nu sunt întemeiate de creştini şi nu sunt încheiate pe instrumentul haric sacramental, nu ar fi greşit să spunem că sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Putem spune că nu sunt desăvârşite, dar sunt tot mijloace de mântuire şi de exersare a prezenţei lui Dumnezeu, chiar nedesăvârşită şi tainică. Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.64. 23 DANIEL Ciobotea, Familia creştină-Biserica de acasă, în „Familia creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, pp.5-6. 24 Gheorghe REMETE, Familia şi planningul familial în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 213.

35

II.

FAMILIA CREŞTINĂ ŞI PROVOCĂRILE LUMII ACTUALE

Dintru început, familia a avut o însemnătate deosebită, a fost rezervorul uman al istoriei, a fost primul nucleu al civilizaţiei, a exprimat stabilitate în timp şi speranţă pentru viitor. Dacă privim familia din perspectiva existenţei umane, se poate afirma că ea este izvor al vieţii. Familia este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat şi femeie şi care se completează cu o lume nouă în care apar copiii. Familia conferă omului ajutor şi siguranţă celui dintâi pas pe care îl face în viaţă şi fără de care nu poate face altul. Dacă Dumnezeu a zis ,,nu este bine să fie omul singur pe pământ” (Facere 1, 26), înseamnă că familia este însăşi viaţa şi cea dintâi instituţie, mamă a tuturor celorlalte, unitate primordială a întregii societăţi, purtând în sine întreaga viaţă, precum poartă celula energiile materiei. Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin, creat de Însuşi Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează şi sfinţeşte legatura dintre barbat şi femeie. Familia se bazează pe dorinţa lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat şi femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi reciproc. În cultura ortodoxă, familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a 36

spus că ,,Eu şi Tatăl Una suntem” (Ioan,X,30), în chip asemănător, bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură fiinţă, în lumina Sfintei Treimi. În lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mică, ecclesia domestica, în timp ce Biserica constituie familia cea mare. Familia devine un mijloc de a promova nu doar valorile lumii acesteia, ci mai ales, valorile vieţii veşnice, scopul ei fiind acela de a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, (prin Taina Sfintei Cununii se extinde trupul lui Hristos). Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social şi o biserică în mic, parte din marea comunitate a Bisericii. Problema familiei a fost, este şi va fi o problemă cu interes major pentru Biserică şi Morala creştină ortodoxă25, mai cu seamă astăzi, când trăim într-o societate cu o gândire socială secularizată şi secularizantă. Ca orice instituţie, familia se întemeiază printr-un act, şi anume prin căsătorie, adică din legătura de bună voie şi pe toată viaţa, a unui bărbat şi a unei femei. De-a lungul istoriei sale zbuciumate, omenirea s-a îndepărtat mult de Adevăr. Adevărul descoperit oamenilor «faţă către faţă» în paradis, se întunecă prin căderea omului în păcat. Omul începe să altereze Adevărul, fapt ce duce la stricarea armoniei şi la inversarea unor raporturi normale în comportamentul şi viaţa sa. Societatea umană a creat în timp o serie de mituri false, cum ar fi mitul masculinităţii dominatoare. Potrivit acestui mit, femeia a fost subordonată bărbatului, iar formarea cuplului conjugal a fost privită ca o necesitate a speciei. 25

Pr. Prof. dr. Dumitru Gh. RADU, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 89. A se vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, , 2011.

37

Mântuitorul Hristos venind în lume a redescoperit oamenilor Adevărul. Mesajul Evangheliei, ce consta în acea metanoia (μετὰνοια), schimbare a direcţiei cugetării dinspre rău înspre bine, avea însă de luptat cu o habitudine mentală de mii de ani. Raportul dintre bărbat şi femeie, unirea conjugală, primesc în creştinism adevărata lor valoare. Creştinismul înalţă căsătoria la demnitatea sa adevărată, de Sfântă Taină. Prin Hristos, căsătoria capătă dimensiunea sa eclesiologică şi eshatologică. Mântuitorul Hristos restaurează ceea ce era la început. De aceea, omul nu trebuie să separe ceea ce Dumnezeu a unit. Astfel, se dă căsătoriei o importanţă nouă. Hristos restaurează pentru aceştia starea paradisiacă. În nuntă regăsim o dimensiune a mărturiei. Dragostea conjugală reciprocă, prin care cei doi devin o unitate, face ca faţa celor doi miri să strălucească ca lumina cea pură, ce-a luminat unitatea formată de primul cuplu uman26. Importanţa Sfintei Taine a Nunţii reiese din faptul că restabileşte unitatea dintre bărbat şi femeie ruptă prin păcatul originar. Căsătoria şi familia reprezintă un adânc ocean purtat pe valurile timpului de la prima pereche de oameni, până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri, între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei încununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă, în Cămările Împărăţiei celei veşnice. Familia este reflectarea

Drd. Rene BROSCĂREANU, Despre Taina Sfintei Cununii, în “Ortodoxia”, nr.4/1986, p. 104. 26

38

chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intra-trinitare27. Familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuţilor creştine. Virtutea iubirii stă la temelia familiei creştine. Familia presupune comuniunea, iar comuniunea nu este posibilă fără iubire. Sfinţii Părinţi numesc familia imagine a Sfintei Treimi. Ceea ce este comuniunea tri-personală în sânul Dumnezeirii, aceea este comuniunea inter-personală în sânul familiei. Precum acolo există o unitate de viaţă dar şi o unitate de persoane, tot aşa aici există o unitate de viaţă şi de iubire, dar şi o pluralitate de persoane. Pluralitatea nu nimiceşte unitatea, unitatea nu nimiceşte persoanele, ci le desăvârşeşte. Desigur, comuniunea familială este o imagine imperfectă a desăvârşitei comuniuni trinitare, dar nu-i mai puţin o imagine, prin care străluceşte în lume prototipul ei transcendent. Familia pusă în lumina lui Dumnezeu, ea însăşi devine strălucitoare, este transfigurată, ca o imagine terestră a Treimii28. Căsătoria este participare în comun a soţilor la viaţa lui Dumnezeu, este împărtăşire de viaţă divină. Căsătoria este altceva decât o sumă de instincte şi impulsuri, este arhitectura unor raţiuni divine. Nu tendinţele pasionale o definesc, ci ea îmbogăţeşte, prin semnificaţia ei divină, aceste elanuri fireşti29. Familia este o instituţie întemeiată de Dumnezeu chiar de la început, de la crearea omului ca bărbat şi femeie (Facere 1, Pr. Prof. dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11. A se vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi , 2011. 28 Mitr.Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, pp. 351-358 29 Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Iubirea, taina căsătoriei.Teologia iubirii, vol.I, EdituraTipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996, pp. 17, 19. 27

39

27), aşa încât s-ar putea spune că Dumnezeu nu i-a făcut pur şi simplu pe cei doi, ci a creat familia. Însăşi relatarea biblică a creării bărbatului şi apoi a femeii, din coasta lui, exprimă consubstanţialitatea principiilor complementare. „Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipică: AdamEva”30. În lumina Sfintei Scripturi, familia creştină este privită sub toate aspectele: întemeierea ei divină de la creaţie (Efeseni 5, 31), alcătuirea sa monogamică (I Corinteni 11, 11), indisolubilitatea acesteia (Romani 7, 2), unitatea soţilor, după modelul unităţii dintre Hristos şi Biserică, bazată pe supunere şi iubire jertfelnică a unuia faţă de celăllalt (Efeseni 5, 22-23), egalitatea lor (Galateni 3, 28), desfacerea căsătoriei şi distrugerea familiei fiind privită cu reticienţă (I Corinteni 7, 27), iar desfrânarea, păcatul care se opune cel mai mult sfinţeniei familiei, este aspru înfierată31. Naşterea de prunci este unul dintre scopurile principale ale familiei, primind şi o dimensiune soteriologică. O înţelegere mai profundă a căsătoriei creştine o descoperă adevărata ei semnificaţie, adică transformarea însăşi a iubirii dintre cei doi soţi în realitatea nouă, transfigurată a Împărăţiei lui Dumnezeu32. Atâta timp cât privim familia numai din perspectiva umană şi nu o raportăm în Treime, la Biserica întreagă, nu vom înţelege că familia poartă în ea taina iubirii dumnezeieşti. Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, pp. 39-40. 31 Pr. Prof. dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu, 2002, pp. 227-228. 32 Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Iubirea, taina căsătoriei.Teologia iubirii. vol.I, EdituraTipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996 , p. 95. 30

40

Astfel în ciuda unei bimilenare istorii, familia creştină este ameninţată astăzi de numeroase primejdii, care vin din interiorul sau din exteriorul ei: adulter, divorţ, păcate împotriva firii, avort, abandonul copiilor, căsătorii de convenienţă, familii monoparentale, etc. Familia creştină ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-educativ, luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o reală criză. Starea de criză trebuie să ne pună pe gânduri şi să fie supuşi judecăţii morale toţi factorii implicaţi. Valorile tradiţionale creştine sunt într-un real proces de diluare de relativizare sau de substituire. Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea: toţi urlă după libertatea de a trăi în patimi şi dacă le vorbeşti despre stăpânirea poftelor, te vor privi ca pe un duşman. Într-o lume în care omul este supus procesului de dezintegrare, mai putem oare nădăjdui în restaurarea omului şi a familiei? A existat până nu de mult o ruşine sacră faţă de păcatele, care astăzi pentru soţul/soţia contemporană au devenit virtuţi: căsătoriile de probă, fără legătura sacră a Tainei Cununiei, planning-familial, fertilizarea in-vitro, desfrâul liber, perversiunile sexuale din cadrul cuplului sau cu alte cupluri, avorturile în masă, etc. Trăim drama unei societăţi, a unei lumi, care, deşi mai vorbeşte despre Dumnezeu, L-a transformat de mult într-o noţiune contractuală. Examinând temele biblice care au tangenţă cu natura relaţiilor de familie, putem sugera următoarele: a. angajamentul trebuie să se bazeze pe un legământ matur, necondiţionat şi bilateral; b. viaţa de familie trebuie închegată şi menţinută într-o atmosferă de har care include acceptare şi iertare; c. resursele membrilor familiei trebuie folosite pentru a împuternici mai degrabă decât pentru a controla pe celălalt; d. intimitatea se bazează pe o cunoaştere care duce la afecţiune, 41

înţelegere, comunicare şi comuniune cu ceilalţi. Printre comportamentele din mediul familial care rănesc se află iubirea condiţionată, egocentrismul, perfecţionismul, vânarea de greşeli, efortul pentru a deţine controlul, caracterul nedemn de încredere, negarea sentimentelor şi lipsa comunicării33. Asistăm în societatea actuală, plină de secularism şi consumism, la renaşterea unui păgânism domestic, ce înaintează insistent spre un cult al goliciunii, ruinând familia din interior şi din exterior. Din interior, prin trădarea iubirii şi a sfinţeniei, iar din exterior prin însuşirea unor modele străine spiritualităţii şi valorilor creştine autentice. Astăzi, căsătoria a ajuns să fie tratată mai mult ca un contract, şi nu ca o Sfântă Taină, datorită faptului că odată cu trecerea anilor şi odată cu progresul tehnologic, accentul colectiv a cedat în faţa celui individualist. Centrul atenţiei s-a mutat pe dreptul individului la fericire personală. Aceasta înseamnă că angajamentul faţă de căsătorie ca instituţie este respins dacă interferează cu dreptul la fericire şi auto-împlinire. După anii ’70, a început o creştere masivă a ratei divorţurilor în ţările occidentale, extinzându-se şi în părţile estice. În căsătoria modernă, angajamentul continuu este condiţionat de auto-împlinire. O căsătorie este considerată reuşită dacă soţii se descriu pe ei înşişi ca fiind fericiţi. În multe familii contemporane, se pare totuşi că lucrurile de valoare au fost înlăturate împreună cu cele nedorite. Realizând că ceva lipseşte din conceptul angajamentului faţă de căsătorie ca instituţie, mulţi oameni au renunţat de tot la conceptul de angajament în favoarea fericirii individuale. Aceasta este o tragedie, dat fiind faptul că angajamentul este piatra de temelie a relaţiei de Jack O. BALSWICH şi Judith K. BALSWICH, Familia- o perspectivă creştină asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2009, pp. 33- 35. 33

42

căsătorie. Soluţia trebuie să includă perspectiva biblică, şi anume aceea că Dumnezeu i-a creat pe oameni într-un context relaţional34. Astfel, căsătoria nu este doar un angajament faţă de o instituţie, ci şi un angajament faţă de relaţie. Astăzi, provocările societăţii vin să atace şi structura fundamentală a creaţiei, şi anume familia creştină. O problemă acută care tinde să se cronicizeze o reprezintă ceea ce se cunoaşte sub denumirea de căsătorie de probă. Căsătoria de probă este varianta la care apelează mai ales femeile independente din punct de vedere profesional şi financiar şi care vor să verifice, pe termen scurt, dacă nu cumva căsătoria le-ar putea limita ascensiunea profesională. În încercarea de a-şi păstra (în aparenţă) independenţa, cei doi parteneri se simt responsabili doar din punct de vedere moral şi sentimental, fără să se gândească şi la implicaţiile juridice ale acestei legături. De multe ori, chiar dacă partenerii vor sa se căsătorească, amână într-atât momentul, încât aproape că uită cu totul de el. Pe lîngă căsătoriile de probă mai sunt şi alte forme familiale alternative. Creştinii trebuie să fie conştienţi că, drept urmare a influenţei secularizatoare a modernităţii, căsătoria între homosexuali, căsătoria de grup, statutul de părinte singur planificat şi concubinajul sunt alternative sugerate în prezent. Aşadar, există astăzi o predispoziţie relativistă de re-creare a familiei în orice formă care s-ar potrivi cu cerinţele autoîmplinirii individuale şi ale societăţii moderne. Apariţia tehnologiilor genetice, ca inseminarea artificială, fertilizarea in vitro, maternitatea-surogat, gestaţia externă şi clonarea35, face posibil ca o persoană sau orice grup de persoane, în orice combinaţie, să formeze o familie pentru un nou-născut. 34 35

Ibidem, p. 86. Ibidem, p. 339.

43

Potrivit concepţiei tradiţionale, familia era considerată „celula de bază a societăţii”, fiind astfel ocrotită de lege; nici nu se punea problema existenţei căsniciei de probă, aceasta fiind considerată în afara legii. Acum, această relaţie nu mai este privită cu dispreţ sau neîncredere, ea câştigând noi adepţi şi existând în paralel cu familia tradiţională. Oricât ar încerca unii şi alţii să aducă argumente în sprijinul acestei deviaţii de la starea de normalitate, problema căsătoriei de probă este şi va rămâne o cauză a distrugerii familiei, cu care ne confruntăm astăzi din ce în ce mai des, ea nefiind altceva decât concubinaj sau desfrâu. Astăzi, tot mai mulţi psihologi, sociologi şi asistenţi sociali încearcă din răsputeri să înţeleagă problemele critice prin care trece familia, încercând tot felul de metode, punând în practică teorii din ce în ce mai străine de esenţa familiei creştine, psihoterapii prin care speră să reuşească scoaterea din criză a familiei contemporane, fără a privi măcar către începutul care a fost pus să dăinuie în familia primilor oameni până în zilele noastre, pierzându-se din vedere adevăratele valori care ar trebui să primeze în familie, fără de care familia poate deveni un hibrid periculos pentru societate şi pentru civilizaţie în general. A apărut terapia de familie care ar putea fi definită ca fiind orice intervenţie centrată pe familie, nu doar pe individ, şi care are drept obiectiv schimbarea pattern-urilor de interacţiune dintre membri. Comportamentul unui individ în familie capătă sens doar în contextul şi în corelaţie cu comportamentele celorlalţi membrii ai sistemului din care face parte. Iată de ce terapia de familie sistemică este o abordare completă şi complexă a întregului sistem familial şi îşi propune să depăşească limitele impuse de abordările psihoterapeutice individuale, prin studierea interacţiunilor dintre membri, a 44

pattern-urilor de comunicare şi relaţionare dintre aceştia, implicând toată familia în demersul terapeutic. Şi această metodă este doar o nouă încercare de a ajuta familiile care nu sunt clădite pe înţelesul spiritual şi duhovnicesc al familiei primordiale. Nu mai puţin dăunătoare pentru viaţa de familie sunt şi căsătoriile mixte, adică cele care se încheie între creştinii ortodocşi cu parteneri aparţinând altor confesiuni, catolică, protestantă, cultelor neprotestante sau chiar necreştini: mahomedani, evrei, budişti, hinduişti, brahmani şi alţii. În condiţiile în care se desfăşoară viaţa în ţara noastră, când capătă tot mai multă realitate economia de piaţă şi pătrunderea elementului străin, mai ales în domeniul vieţii comerciale, se constată şi o creştere a numărului căsătoriilor mixte, încheiate între români, mai ales femei, şi străini de toate naţionalităţile şi de toate religiile sau confesiunile ori cultele creştine. Neavând aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri şi tradiţii culturale şi de familie, în mod firesc, aceste cupluri îşi împropriază un mod deosebit de viaţă, care diferă de cel obişnuit sau tradiţional, cu efecte negative asupra celor doi parteneri. Cei mai mulţi dintre partenerii acestor căsătorii trăiesc necununaţi, iar copiii rămân de foarte multe ori nebotezaţi. Oricum, latura religioasă este cea afectată poate cel mai mult. Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de căsătoriile mixte constituie şi tema de discutat la Sfântul şi Marele Sinod Ortodox. În vederea unei hotărâri sinodale, Conferinţa a II-a Presinodală de la Chambesy din 3-12 septembrie 1982 a ajuns la următoarele puncte de vedere care urmează a fi propuse aprobării sinodului: a. Căsătoria între ortodocşi şi eterodocşi este interzisă conform acriviei canonice. Cu toate acestea, ea poate fi oficiată cu pogorământ şi din dragoste faţă de om, cu 45

condiţia expresă ca pruncii rezultaţi din această căsătorie să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă. Bisericile ortodoxe locale pot să decidă în privinţa aplicării iconomiei, în funcţie de cazurile determinate şi ţinând seama şi de nevoile pastorale deosebite; b. Căsătoria dintre ortodocşi şi necreştini sau necredincioşi este categoric respinsă conform acriviei canonice. Bisericile ortodoxe locale pot totuşi lua hotărâri cu privire la aceste căsătorii de a aplica iconomia pastorală faţă de soţul ortodox, ţinând cont de necesităţile lor pastorale specifice36. Dar, pe lângă aceste provocări ale societăţii actuale, familia creştină este lovită din ce în ce mai mult de alte şi alte pericole care îi provoacă „răni” care sunt greu de vindecat. Aceste răni apar sub formă de divorţ, avort şi adulter. Este bine cunoscut faptul că Mântuitorul Hristos Însuşi a condamnat de mai multe ori divorţul (Matei 19, 8-9; Matei 5, 31-32; Marcu 10, 2-9; Luca 16, 18), totuşi posibilitatea divorţului având drept cauză adulterul, este arătată în Noul Testament, fiindcă indisolubilitatea căsătoriei nu este înţeleasă ca o totală suprimare a libertăţii umane. Însă, Noul Testament nu permite niciunde explicit recăsătorirea după divorţ. Sfinţii Părinţi în marea lor majoritate, i-au urmat Sfântului Apostol Pavel în descurajarea oricărei forme de recăsătorire, fie a celor văduvi, fie a celor divorţaţi. Dar, în acelaşi timp, Biserica nu a considerat niciodată că Sfânta Evanghelie este un sistem de prescripţii legale ce pot fi adoptate de societatea umană rapid. Evanghelia trebuia acceptată ca o implicare, ca o arvună a Împărăţiei ce va să vină; ea presupune o luptă personală neîncetată împotriva păcatului şi a răului, însă nu poate fi

Pr. Prof. dr. Nicolae NECULA, Implicaţiile pastorale şi ecumenice ale căsătoriilor mixte, în http://www.crestinortodox.ro/editoriale/implicatiilepastorale-ecumenice-casatoriilor-mixte-70028.html 36

46

niciodată redusă la un sistem de obligaţii sau îndatoriri legale37. Prin urmare, chiar dacă legile statului permit divorţul şi recăsătorirea, Biserica nu a recunoscut niciodată divorţul, nici nu l-a conferit. Divorţul era considerat un mare păcat, Biserica însă niciodată nu a încetat să le acorde o nouă şansă păcătoşilor, fiind gata să-i reprimească, dacă se pocăiau. În Europa rata divorţialităţii s-a dublat sau chiar s-a triplat în ultimii 30 de ani (Danemarca, Suedia, Norvegia, Marea Britanie, Elveţia, Olanda, Ungaria, Rusia, Polonia). În ţările în care familia a suportat cele mai profunde transformări: atitudinea faţă de căsătorie, comportamentul nupţial, fertilitatea, situaţia femeii în familie şi în societate, divorţialitatea înregistrează cele mai ridicate niveluri. Din anul 1950 până în 1995 s-a înregistrat o reducere a duratei medii a căsătoriei în momentul divorţului de la 12-15 ani la 8 ani. România are una dintre cele mai scăzute rate ale divorţialităţii. Până în 1965, rata divorţialităţii a crescut continuu, ajungând până la 2 la mie. Prin stabilirea unor reglementări legislative, rata divorţialităţii s-a menţinut sub 1 la mie până în 1974, iar după această dată a oscilat în jurul valorii de 1,5 la mie. După 1990, rata divorţialităţii a început să crească ,dar nu a atins cotele din Europa de Nord38. O altă cauză care distruge şi dizolvă familiile creştine este adulterul. Adulterul reprezintă un mare păcat, o gravă încălcare a voii şi a Legii lui Dumnezeu, el este întotdeauna preadesfrânare, spre deosebire de păcatul desfrânării, săvârşit de cineva care nu a fost niciodată legat prin Taina Cununiei sau nu a păcătuit cu cineva care are o astfel de legătură. Adulterul John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, pp. 66- 67, 69. 38 Ion MIHĂILESCU, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, Bucureşti, p. 106. 37

47

este neascultare faţă de Dumnezeu. Adulterul slujeşte şi deformează făptura umană39, dezbrăcându-o de veşmântul virtuţii, desfigurează până şi cununa virtuţilor, dragostea, deoarece imboldul spre păcat nu vine din dragoste adevărată, ci din dragoste vulgară care depărtează pe om de Dumnezeu. Este edificator îndemnul Mântuitorului Hristos din Predica de pe Munte care zice: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftindu-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Prin însăşi natura sa, pofta este obsesivă. Ea se concentrează într-un mod nesănătos asupra unei persoane reduse în acest fel la un simplu obiect. Pofta care aduce cu sine adulterul, rupe legătura creată între soţi prin Taina Căsătoriei 40. Legătura conjugală poate fi durabilă numai dacă este construită pe încredere şi fidelitate. Prin urmare, adulterul este căderea din harul căsătoriei. Adulterul este un fenomen abominabil, o trădare şi o apostazie a credinţei. Infidelitatea este atragerea voinţei unui soţ spre neant, o tăgăduire a fiinţei, a creaţiei lui Dumnezeu, o negaţie în care este cuprinsă împotrivirea faţă de har, căruia voinţa răzvrătirii i se opune cu îndărătnicie. Acest păcat se înfiripă acolo unde a domnit harul şi în locul plinătăţii dumnezeieşti se cască o prăpastie de nefiinţă în însăşi zidirea lui Dumnezeu41.

Pr. Prof. dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolu al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu, 2002, pp.166- 168. 40 John BRECK Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S. Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 115. 41 Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Iubirea, taina căsătoriei.Teologia iubirii. vol.I, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, pp. 159-160. 39

48

Dacă ne gândim şi vorbim despre alte rele care afectează în zilele noastre atât societăţile dezvoltate tehnologic cât şi pe cele mai puţin dezvoltate, ne vom opri fără îndoială la problema avortului. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi pregătirea copilului pentru viaţa socială constituie preocuparea centrală a familiei. Învăţătura Bisericii în această problemă este una foarte clară, şi anume, avortul este un act condamnabil moral, adică un act de distrugere a unei vieţi umane inocente. Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei, iar în ceea ce priveşte viaţa omenească, Dumnezeu a arătat o grijă deosebită. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci mai ales de suflarea viufăcătoare a lui Dumnezeu. Pentru că este purtătoarea chipului lui Dumnezeu, orice fiinţă omenească, oricare ar fi vârsta, situaţia sau starea sa fizică, deţine o demnitate reală şi impune un deosebit respect. De aceea, viaţa şi mai ales, viaţa omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul eforturilor omeneşti. Avortul este astfel, o practică străină creştinismului, cunoscută într-o lume unde nu există nici teamă, nici iubire de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi afirmă faptul că avortul este pruncucidere42. El este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra. Tema avorturilor nu poate fi limitată astăzi doar la cei care-l practică. Ea constituie problema conştiinţei morale a

Ştefan ILOAIE, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 205-206. A se vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi , 2011. 42

49

întregii omeniri43, întrucât priveşte însăşi viaţa omului, ca dar al lui Dumnezeu faţă de care fiecare este responsabil. Trebuie ştiut faptul că, încă de la începuturile Bisericii, uciderea intenţionată a embrionilor a fost recunoscută drept un eşec radical al iubirii, drept una dintre cele mai rele fapte, indiferent dacă embrionul este sau nu o persoană. Un medic american obstetrician a ajuns la concluzia că fătul este fiinţă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice; este o persoană umană deplină44. Privind retrospectiv spre cele enunţate, observăm că familia creştină este extrem de provocată şi schimbată de către modernitate. Nu putem sucomba pur şi simplu din cauza marşului progresului, ajustând stilul de viaţă al familiei în conformitate cu orice inovaţii introduse de societate. Mai degrabă, provocările – fragmentarea conştiinţei, complexitatea comunicării, dezintegrarea comunităţii şi preponderenţa bunurilor de consum – fac absolut necesară venirea cu noi idei despre modalitatea de asigurare a unui mediu pozitiv în care familia poate să Îl slăvească pe Dumnezeu şi membrii ei pot să aducă, prin relaţiile dintre ei, dovezi ale mântuirii şi ale libertăţii oferite în Iisus Hristos45. Cu toate că modernitatea caută să evalueze viaţa de familie pe baza supoziţiilor ştiinţifice şi empirice, postmodernitatea îmbrăţişează orice formă culturală a vieţii de familie. Pentru a evita capcana modernistă a idealizării unei anumite forme culturale şi temporale a familiei, post43

Pr. Prof. dr. Dumitru Gh. RADU, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 99. 44 Ibidem, p. 102. 45 Jack O. BALSWICH, şi Judith K. BALSWICH, Familia- o perspectivă creştină asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2009, p. 342.

50

modernitatea merge în cealaltă extremă şi spulberă orice speranţă de a avea criterii de evaluare a moralităţii familiei. Cu privire la importanţa familiei creştine în viaţa societăţii actuale, Biserica Ortodoxă Română a dedicat familiei anul 2011 ca An omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, având în vedere că, atât Taina Sfântului Botez cât şi Taina Sfintei Cununii, stau la baza familiei creştine. Referitor la problema familiei creştine azi, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel afirma: „Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om şi Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză şi fără orizont, fiind limitată la biologic şi terestru. Dificultăţile cu care se confruntă familia în societatea contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai evidentă, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), ci şi morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de fiinţe umane) şi spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios). În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţa binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice”46 . Aşadar, viziunea sacramentală a Bisericii asupra familiei, vieţii (viaţa ca dar sacru al lui Dumnezeu), şi asupra relaţiilor inter-umane şi inter-familiale, aduce un spor semnificativ şi consistent în percepţia contemporană a familiei care suferă de P.F. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii, în http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/demnitatearesponsabilitatea-familiei-preotului-viata-bisericii-123721.html; 46

51

numeroasele deficienţe pe care le-am amintit. Riscul de a reduce familia şi toate aspectele pe care ea le implică la o convenţie pur umană, juridică sau socială, este aplanat de adoptarea, din partea societăţii a viziunii creştine pe care Biserica o propune omenirii de secole. III.

PROBLEME MORALE ALE FAMILIEI ÎN CONTEMPORANEITATE

III.1. Expunerea problematicii Contemporaneitatea este marcată de numeroase provocări morale şi misionare care amprentează prezentul întrun mod complex şi diferit de ceea ce s-a trăit până acum în istorie, cauza este probabil aceasta: „religia creștină a încetat să mai joace un rol obiectiv în societatea europeană, fiind izolată în sfera subiectivismului personal, socotită ca o afacere de ordin personal”47 .  Deşi există obiceiul ca fiecare generaţie să se lamenteze de felul complicat, greu sau chiar imoral în care trăiesc prezentul mereu în opoziţie cu rigoarea trecutului, constatăm că prezentul nostru este brăzdat de numeroase chestiuni existenţiale urgente. Pierderea scopului existenţei reprezintă pentru majoritatea oamenilor contemporani, una dintre principalele probleme ale vieţii, pentru aceasta familia are ca obstacol major această deficienţă spirituală, morală, dar mai ales eminamente existenţială în acest timp de mare„transformare

Dumitru POPESCU, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p.66. 47

52

de ordin politic, economic şi social, prin desfiinţarea diferenţelor culturale şi naţionale”48. Am putea analiza problemele morale ale familiei în contemporaneitate prin intermediul mai multor lentile: spirituală, culturală, economică, identitară, ecumenică sau bioetică. Una dintre principalele probleme cu care se confruntă familia creştină în contemporaneitate este lipsa unui fundament comun spiritual şi cultural, al unei axiologii comune celor doi soţi, deoarece adesea relaţiile se fundamentează numai pe baza simplei atracţii fizice sau pe baza unor interese diverse, fie economice, profesionale sau sociale. Lipsa unei educaţii solide în ceea ce priveşte căutarea şi alegerea partenerului de viaţă, reprezintă o provocare serioasă în domeniul matrimonial, deoarece cei ce se căsătoresc nu ştiu, sau ştiu prea puţin, că lipsa unui fundament comun axiologic este în cea mai mare măsură singurul care poate prăbuşi edificiul căsătoriei. De fapt, asistăm în zilele noastre la atât de multe eşecuri matrimoniale tocmai pentru că tinerii încropesc relaţii pe fugă şi nu sunt atenţi la amănunte, nu se potrivesc, aşa cum ar spune unul dintre membrii generaţiilor mai vechi, dar totuşi vor să fie împreună. Iar aceasta poate duce la o ruptură, la un moment dat. Din punct de vedere moral se pune problema educaţiei capacităţii de a alege, deşi se spune că inima are propriile ei raţiuni străine de ale raţiunii însăşi, totuşi, existenţa unor principii morale ferme şi a unei viziuni de viaţă hotărâte, scad dramatic neşansa rupturii familiale. Mihai HIMCINSCHI, Creştinism şi mondializare, în volumul „Biserica în era globalizării”, Simpozion internaţional, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2003, p.531 48

53

În cele ce urmează, voi expune câteva dintre cele mai întâlnite deficienţe morale sau probleme morale cu care se confruntă familia în acest debut de mileniu. Este o perspectivă eclezială dar care accentuează foarte mult o logică misionară şi pastorală necesară ce poate rearticula puterea de re-încreştinare a familiilor noastre, astfel încât acest lucru să se petreacă rapid şi cât mai bine49. III.2 Viziunea comună despre lume şi viaţă-premiză a stabilităţii matrimoniale O viziune comună despre lume şi viaţă, nu presupune însuşirea unei ideologii de viaţă, ori nişte fundamente superficial acceptate, ci ceea ce în adâncul sufletului cred şi speră. Pentru că, deşi se spune că iubirea învinge totul, dacă relaţia nu este construită pe iubire autentică şi dacă cei doi nu au capacitatea înfruntării înţelepte a provocărilor, familia ajunge la eşec. Iar, într-adevăr familia „fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune personală”50. Pentru ca tinerii să aibă o viziune comună despre viaţă este nevoie de educaţie, demers în care Biserica trebuie să se implice, căci, aşa cum se ştie, principala problemă morală şi misionară a României creştine este lipsa unui proiect catehetic naţional, lipsa de cateheză, care face ca oamenii să nu aibă instrumentarul necesar de a-şi cunoaşte propria învăţătură de credinţă şi a o urma din punct de vedere practic. Căci dacă nu Ioan ICĂ jr, Globalizarea-mutaţii şi provocări, în „Gândirea socială a Bisericii”, coord. Ioan I. ICĂ jr. şi Germano MARANI, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p.485. 50 Christos YANNARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, 12. 49

54

ştii, nu poţi cunoaşte şi nu poţi trăi, iar erorilor din punct de vedere doctrinar, le corespund tipare de viaţă greşite, imorale. Din acest motiv se spune că doctrina constituie aspectul practic al programului existenţial, moral de vieţuire creştină. O viziune comună despre lume şi viaţă, este indispensabilă pentru succesul spiritual, cultural şi moral al unei familii, căci devine baza unei relaţii şi factorul coagulator al ei, fără de care se prăbuşeşte orice construcţie relaţională. Tinerii de astăzi sunt bombardaţi cu ideologia consumisto-materialistă care spune că iubirea, mai degrabă senzualitatea şi atracţia erotică simplă, este de ajuns pentru fundamentarea unei relaţii, dar nimeni nu îi învaţă ce e iubirea, cum să iubească şi ce să facă pentru a o sprijini! Consumismul a dus la exacerbarea relaţiilor fundamentate pe aspectul fizic, pe imediat şi ceea ce trece, pe superficial şi pe neesenţial, iar rata divorţurilor de astăzi spune totul despre aceasta. O mai bună, intensă şi necesară implicare educaţională eclezială este foarte necesară pentru remedierea acestui nefericit aspect al lumii noastre, deoarece fără o educaţie adecvată, tinerii, dar nu numai ei, nu-şi pot întemeia relaţii stabile, solide şi de perspectivă. Lipsa unei cateheze pre-matrimoniale, a unui program de pregătire pentru căsătorie din partea Bisericii, dar şi a sistemului educaţional,în general, reprezintă o deficienţă care accentuează eşecul familial. Tinerii trebuie educaţi pentru viaţa de familie, proiecţie a Sfintei Treimi în societatea umană51, iar Biserica trebuie să le Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 224. 51

55

ofere o alternativă morală viabilă, căci oferta societăţii contemporane, aşa um este ea promovată de mass-media este dezastruoasă. III.3. Presiunea lobby-ului pro-homosexual Presiunea pentru destructurarea familiei tradiţionale şi pentru acceptarea deviaţiei homosexuale ca normalitate, este o bătălie importantă pe care Biserica trebuie să o câştige, căci moral, homosexualitatea este un păcat ce umileşte demnitatea persoanei umane şi chipul dumnezeiesc din el, chiar dacă unii pledează pentru normalitatea acestui păcat cu argumente eronat teologice52. Ea nu este o chestiune, nici de opţiune, nici comandată genetic, nici hormonală, ci, pur şi simplu o alegere greşită. Teoriile fals ştiinţifice din ultima perioadă, care fundamentează, exclusiv, în afara moralei homosexualitatea, nu sunt altceva decât elemente de lobby, căci entităţile prohomosexuale cumpără influenţă şi probitatea ştiinţifică a unora sau altora pentru a-şi atinge ţelul53. Aşa cum se ştie, când cineva doreşte să dea o aură ştiinţifică unei teorii, o pune pe seama unei comisii ştiinţifice sau a unui grup de cercetători care lejer cumpărabili ,declară orice este în sprijinul respectivei teorii.

Adrian THATCHER, Descătușarea sexului – O perspectivă creștină asupra sexualităţii, Londra, 1993, traducere de Mariana Grancea, Editura Polimark, București, 1995, p.241. 53 Thomas HOPKO, Homosexualitatea- o abordare ortodoxă, traducere de Marian Rădulescu, Editura Theosis, Oradea, 2009, p.9. 52

56

La fel şi cu homosexualitatea, era declarată boală până acum trei decenii, de atunci încoace este declarată opţiune54. Pericolul mare,din punct de vedere moral, este acela de a prezenta homosexualitatea ca ceva normal, când cert nu este aşa, iar, pasul următor este acela ca lobbyul homosexual să obţină legiferarea căsătoriilor homosexuale, adopţia de copii şi persecutarea viziunii heterosexuale. Aceasta este problema. Biserica a declarat că priveşte homosexualii ca pe fiii ei, păcătoşi, dar gata de a le oferi ajutor, în schimb nu va fi absolut niciodată de acord să considere acest păcat ca pe o normalitate, să accepte căsătoriile homosexuale sau adopţia de către aceştia a copiilor55. Pericolul homosexualităţii din punct de vedere moral, la adresa familliei, este astăzi unul mare, deoarece a prezenta tinerilor în şcoală homosexualitatea ca pe o opţiune, îi face toleranţi pe aceştia la această perversiune şi patimă, păcat şi decădere, deschizând cu lejeritate calea spre permisivitatea şi toleranţa distrugătoare. Oare cum pot educa două persoane de acelaşi sex un copil, îl vor abuza aproape sigur psihic, iar fizic îl vor distruge, căci este ştiut că mama şi tatăl , ca realităţi de gen, au o importanţă decisivă asupra unei sănătoase dezvoltări a

Gh. SCRIPCARU, A. CIUCĂ, V. ASTĂRĂSTOAIE, C.SCRIPCARU, Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Editura Polirom, Iași, 1999, 136. 55 John BRECK , Darul sacru al vieţii.Tratat de Bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 49 . A se vedea şi Ioan C. TEŞU, Familia creştină între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi , 2011. 54

57

copilului, ceea ce doi homosexuali nu pot oferi. Clar că aceştia vor fi influenţaţi de decăderea părinţilor56. Toleranţa are o limită, iar gălăgia şi obrăznicia unei minorităţi trebuie oprită şi reprimată educaţional, moral şi chiar legal, prin interzicerea propagandei homosexuale. Este un semn de civilizaţie şi de modernitate să nu accepţi depravarea, nu înseamnă că suntem moderni dacă acceptăm păcatul şi nefastele lui urmări din plan social. Atacul mediatic pro-homosexual, este una dintre provocările majore pentru familia contemporană. De aceea, Biserica Ortodoxă Română a sprijinit campania Coaliţiei pentru familie, de strângere de semnături pentru specificarea clară în Constituţia ţării că, se încheie căsătoria numai între un bărbat şi o femeie. Din nefericire, referendumul din 6-7 octombrie 2018, deturnat, în opinia noastră, de factori ce nu fac obiectul studiului de faţă, nu a întrunit numărul de voturi necesar validării acestuia. Altfel, pe logica homosexuală, mâine poimâine, vom vedea oameni ce vor să se căsătorească cu animale, cu morţi sau cu maşini! Nu putem ieşi dintrun anume dat al firii, acestea sunt limitele noastre şi dacă vrem pace, linişte şi armonie, ca şi împlinirea scopului nostru, trebuie să ţinem seama de ele. III.4. Violenţa familială O altă provocare majoră, din punct de vedere moral, este violenţa familială. Există din nefericire la noi în ţară multă

H. T. ENGELHARDT Jr., „Long-Term Care: The Family, PostModernity, and Conflicting Moral Life-Worlds,” Journal of Medicine and Philosophy, vol. 32 (2007) no. 5, p.519. 56

58

violenţă, fizică şi psihică, la adresa membrilor familiei, soţi sau copii, de regulă57. Cel mai adesea bărbaţii apar ca agresori, dintro insuficientă sau inexistentă educaţie familială, pentru că la rândul lor au fost abuzaţi în familii sau pentru că nu au conştiinţa spirituală a ceea ce înseamnă o familie58. Fără o perspectivă religioasă asupra vieţii, nimic nu poate rezista, iar familia este văzută exclusiv prin prisma utilităţii sale practice, de aceea, nu are nicio remuşcare un soţ/soţie când îl înşeală pe celălalt sau când îşi părăseşte familia, considerând, aşa cum spune o vorbă din popor , expresie a unei gândiri atee , trebuie să-mi trăiesc viaţa. Ori, a-ţi trăi viaţa în afara unor norme minime de morală, nu poate duce în niciun caz, niciodată, nicicând, niciunde, la fericire. Ori, violenţa este rea, odată pentru că ea creează suferinţă, fizică şi psihică, apoi pentru că lezează demnitatea de chip al lui Dumnezeu a fiinţei umane şi, nu în ultimul rând, distruge relaţiile intra-familiale care devin dominate de spaimă, teamă şi frică. Biserica este împotriva violenţei de orice fel, pentru că violenţa este expresia răului, a decăderii şi a dezumanizării. Violenţa asupra soţiei/soţului, arată o lipsă de iubire, o lipsă de înţelegere asupra vieţii şi asupra faptului că a lovi este un semn de boală, de slăbiciune, de păcat, este un ultragiu adus Creatorului, o impietate. Din acest motiv şi legislaţia de stat

Ana MUNTEAN, Violenţa în familie, în G. FERRÉOL – A. NECULAU Violenţa. Aspecte psihosociale, col. Psihologie aplicată, Editura Polirom, Iaşi 2003, p.139. 58 ***Behind Closed Doors: The Impact of Domestic Violence on Children, Unicef, Londra 2006, p.123 57

59

sancţionează aspru, teoretic dar ineficient practic, această realitate59. Este imoral să loveşti şi să creezi suferinţă, iar a crea suferinţă asupra propriilor copii, este o crimă majoră, căci afectezi sănătatea şi viitorul multor generaţii ce vor purta această traumă a violenţei de-a lungul vieţii. Cel mai adesea, violenţa este legată de alcool, de infidelitate, ca manifestare a egoismului şi a individualismului60, consumul de droguri, de sărăcie sau de şomaj şi o săracă cultură spirituală, ori de o superficială perspectivă asupra religiei. Remediul moral este educaţia profundă, intensă şi masivă, pe termen lung, iar apoi, Sfintele Taine şi Ierurgii, proiecte concrete de combatere a acestei stări nefaste ce afectează societatea, pretins autonomă, a vremurilor pe care le trăim. III.5. Divorţul-plagă majoră a familiei tradiţionale Divorţul este cea de a treia mare plagă a familiei contemporane, cu toate că familia este socotită „celulă de bază la temelia organismului social”61, și o imagine terestră a

Legea Nr. 45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, din 1.03.2007, publicată la 18.03.2008, Monitorul Oficial Nr.55-56, în vigoare din 18.09.2008. 60 ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Familia între Individualism, Colectivism şi comuniune, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, p. 64. 61 Corneliu SÂRBU, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968, p.150. 59

60

Treimii62. totuşi, aproape 40% dintre familiile tinere ajung la divorţ sau separare, iar motivele sunt dintre cele mai ciudate. Creştinismul a îngăduit divorţul, fără a-l dori, numai din cauza infidelităţii, restul cauzelor invocate fiind considerate probleme ce se pot educa şi rezolva63. Dar, concordant cu ceea ce am spus mai sus, lipsa unei viziuni comune, spirituale, culturale şi educaţionale asupra lumii şi a vieţii, chiar şi lipsa unei credinţe viguroase, duc la ruptură. Divorţul este o plagă morală ce s-a înteţit în ultimul deceniu sub asaltul mass-mediei interesate în distrugerea valorilor tradiţionale. Încă mulţi nu au înţeles că mass-media poate fi o mare afacere, iar nu o instituţie morală ce urmăreşte adevărul, ci exclusiv câştigul. De aceea, ea prezintă adevărul în funcţie de interesele ei financiare. Iar noi trebuie să înţelegem acest lucru şi să nu mai credităm o afacere comercială, cum este mass-media, mai mult decât o facem cu Mc Donald sau Coca-Cola. Apoi, trebuie să conştientizăm că lobby-ul homosexual care se cuplează cu dorinţa unor instituţii globalizante mai mult sau mai puţin discrete, este puternic activ. De aceea, idei şi principii anti-familie tradiţională şi prohomosexuale, sunt promovate drept moderne şi normale, necesare şi progresiste. De asemenea, divorţul este prezentat ca un drept şi o necesitate, iar căsătoria pe viaţă ca fiind desuetă. Din acest motiv vedem emisiuni cu bătrâni încurcaţi sau căsătoriţi cu tinere ce promovează o formă de prostituţie mascată, căci nu poate spune nimeni că o tânără s-ar îndrăgostit de acel om dacă

Mitropolit Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p.358 63 Jean Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.136 62

61

era taximetrist sau instalator, ori un pensionar plimbând nepoţii la parc, fără un cont serios în bancă. Dar, tinerii sunt cei mai afectaţi de acest lucru şi banalizează căsătoria, la fel cum o fac siropoasele şi slabele filme de Hollywood ce prezintă Valentine’s Day ca pe o oportunitate de căsătorie temporară, ori căsătoriile pe fugă, fără rude, rapide sau pe termen limitat, reprezintă o formă de pervertire a căsătoriei ca instituţie. Bombardamentul acesta informaţional afectează profund valorile unui tânăr nematurizat şi nefundamentat în opţiunile lui şi-l manipulează, făcându-l să creadă că divorţul este o necesitate şi la cel mai mic neajuns, când se satură de soţ sau soţie, după caz, nu are rost să caute căi de reconciliere şi reînnoire familială, ci o altă aventură matrimonială. Pe acest principiu au fost şi modelele de nunţi din seara de Anul Nou, nunţi făcute în tabără sau excursie etc., ce au bagatelizat instituţia sacră şi extrem de serioasă a căsătoriei. Divorţul a devenit o modalitate rapidă de a te debarasa de soţ sau soţie, ori copii, pentru o nouă relaţie, arătând superficialitate, iresponsabilitate şi încălcarea unui contract social fundamental. Pentru căsătoria religioasă este vorba despre încălcarea jurământului făcut înaintea Creatorului, ceea ce duce la o serioasă problemă morală. Biserica Ortodoxă a îngăduit divorţul, fără a fi de acord cu el, mai ales în cadrul tumultoasei vieţi de curte bizantine, dar în mod real există numai o singură căsătorie, restul sunt paleative opţionale existenţiale64. Din acest motiv, doar prima căsătorie are rangul de Taină a Bisericii, restul sunt Ierurgii care respiră aerul de pocăinţă, fără a avea nimic solemn, chiar dacă practica liturgică nu prea ţine cont de această realitate. John BRECK, , Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.44. 64

62

Divorţul lasă cele mai adânci traume în sufletele copiilor, cărora le fură bucuria vieţii şi a copilăriei, îi agresează sufleteşte şi emoţional şi îi lasă slăbiţi în faţa greutăţilor vieţii. Pentru acest motiv, crima divorţului este cu atât mai mare cu cât sunt copii implicaţi în familie. Mulţi merg pe principiul copiii cresc, iar eu am dreptul la fericire! Dar, când te-ai căsătorit de ce nu ai fost atent cu cine te căsătoreşti? Nu te-a forţat nimeni, căci căsătoria se încheie în deplină libertate, atunci nu te-ai gândit? Cu atât mai mult sunt de neînţeles divorţurile după ani şi decenii de convieţuire, acestea clar având cauze morale şi religioase serioase. Biserica se opune cu îndârjire divorţului, dar în cazul în care se întâmplă, ia act de realitate, acceptând încă două căsătorii, (ca ierurgii) pentru aceiaşi persoană divorţată65. Aceasta este o realitate ortodoxă, căci protestanţii şi neoprotestanţii nu au limită, cu unele excepţii, la numărul divorţurilor şi recăsătoririlor, iar Biserica catolică nu acceptă sub nicio formă divorţul, considerând căsătoria o taină pe viaţă. Divorţul presupune ca mijloc de remediere o educaţie catehetică premaritală şi maritală, alături de un sistem eclezial bine conformat de consiliere familială reală. Într-un cuvânt, familia creştină trebuie re-evanghelizată, catehizată, re-încreştinată, adică trebuie ca principiile evanghelice să revină la baza funcţionării ei şi atunci un astfel de păcat cum este divorţul, poate fi, dacă nu eradicat, cel puţin restrâns într-o foarte mare măsură.

Gavril I. TRIFA, Violența domestică și divorțul – provocări majore pentru Biserică și Școală, în vol.VIII, ”Educația din perspectiva valorilor”, Editura Eikon, București, p.105. 65

63

III.6. Contracepţia şi controlul natalităţii Scopul căsătoriei este împlinirea iubirii, ajutorul reciproc, mergerea pe drumul desăvârşirii şi naşterea de copii66. Intenţionat am lăsat naşterea de copii pe ultimul loc, deşi este o parte importantă a vieţii de familie, totuşi nu este singura şi nici principala funcţie a ei, deşi unele curente pietiste deturnează exclusiv căsătoria spre aceste scop. În sistemul moral ortodox şi chiar creştin, în general, sunt câteva păreri cu privire la viaţa intimă a soţilor şi la reglementarea contraceptivă. Astfel, există părerea conform căreia scopul căsătoriei este exclusiv naşterea de copii, iar soţii trebuie să aibă atâţi copii cât rezultă în mod natural din relaţiile intime ale soţilor67. Desigur, este o viziune barbară, foarte asemănătoare cu cea islamic fundamentalistă de astăzi, pentru că Dumnezeu nea oferit raţiune. Iar, scopul nostru nu este exclusiv înmulţirea, ci creşterea, desăvârşirea, de aceea, cartea Genezei redă îndemnul Creatorului: ”creşteţi şi vă înmulţiţi”, accentul fiind pe creşteţi, nicidecum pe vă înmulţiţi68. Apoi, Domnul ne-a dat libertatea şi discernământul de a alege când şi câţi urmaşi să avem, căci copii nu pot fi turnaţi pe bandă rulantă, oricând, oricâţi. Ei au nevoie de atenţie, de minime mijloace materiale de susţinere şi de mult timp, ori astăzi, paradigma de civilizaţie nu mai îngăduie mulţi copii. De Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.53. 67 Vasile MIHOC, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 9–10 (1985), p.581. 68 Petru SEMEN, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament, în „Teologie şi viaţă” IV, (LXX).1-2 (1994), p.9. 66

64

regulă, unul sau doi, excepţia fiind trei, iar patru, numai în anumite comunităţi. Această viziune este deficitară moral, deoarece omul are datoria de a se desăvârşi spiritual, în primul rând şi de a decide câţi urmaşi va avea. Restul sunt teorii utilitariste, mascate ale căsătoriei, care o degradează la o fermă de producţie şi creştere a oamenilor69, ca să mă exprim puţin ironic. Desigur, în ceea ce priveşte modalitatea practică de utilizare a contracepţiei, vom trata acest aspect mai târziu, după enumerarea unor astfel de păreri. O a doua părere merge pe raţiunea că naşterea de copii este chiar dăunătoare împlinirii proprii, căci pune limite carierei şi propriei fericiri, desigur, nu este vorba despre o părere apărută în dezbaterea creştină, ci mai curând în cea neopăgână şi consumeristă. Astfel, asistăm la căsătorii încheiate tot mai târziu sau la naşteri tot mai târzii, primând la astfel de femei sau cupluri, viaţa profesională sau personală, în afara familiei. Din start este vorba despre o realitate imorală, căci nu poate prima cariera niciodată, ea nu trebuie absolutizată, ca de altfel nici munca în general. Ne aducem aminte de tragiccomicul unor ştiri prezentând câte un asiatic, de regulă japonez, mort la locul de muncă, de prea multă epuizare. Desigur o obsesie a corectitudinii în detrimentul demnităţii umane, căci nu suntem făcuţi numai pentru a munci, ci şi pentru a crea, a ne ruga, a medita, dar această viziune laboric dominantă, este expresia unui materialism feroce. Prin urmare, familia trebuie să aibă prioritate la fel ca şi împlinirea

Serafim ROSE, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Editura Sofia, Bucureşti, 1997, p.34. 69

65

iubirii şi absolut nimic altceva, cariera fiind pe un loc secund, cel puţin70. O altă părere este aceea că omul poate decide singur, câţi urmaşi trebuie să aibă, dar să nu utilizeze decât contracepţia aşa-zis naturală, de genul metodei calendarului ş.a.m.d, ca să nu intrăm în inutile chestiuni prea tehnice şi prea medicale. Şi aici este o eroare de logică, căci omul poate decide numai asupra mijloacelor tehnice pe care le poate folosi şi acestea trebuie să respecte următoarele principii morale: -să nu afecteze viaţa sau calitatea vieţii utilizatorului sau utilizatorilor, -să nu afecteze capacitatea de reproducere a omului. -să nu creze traume pshice sau fizice de niciun fel, -să nu aibă un caracter ireversibil şi să nu mutileze omul (cum ar fi sterilizarea, eliminarea ovarelor etc ). Acestea sunt câteva dintre principiile care se pot rezuma întrunul singur, şi anume să nu afecteze sănătatea şi calitatea vieţii umane. “Fiinţa umană rămâne fiinţă umană indiferent de dimensiunile pe care le are şi de mediul în care trăieşte. Unde apare o întrerupere a acestei dezvoltări, avem de-a face cu o ucidere71. O altă părere, este aceea că omul este responsabil de sexualitatea lui înaintea lui Dumnezeu, că are dreptul de a-şi stabili numărul de urmaşi, dar că nu trebuie să-şi afecteze viaţa şi sănătatea şi să nu se ajungă niciodată la mutilare fizică sau avort, care nu este de fapt un mijloc de contracepţie, ci o crimă.

70

John MEYENDORFF, La marriage dans le perspective orthodoxe, Ymca Press, 1986, p.82 71 IRINEU-Pop Bistriţeanul, Contracepţia din perspectivă ortodoxă, Babeş-Bolyai, 2007, https://www.ceeol.com/search/articledetail?id=254812

66

În ceea ce priveşte mijloacele de contracepţie, în principiu, metoda calendarului, a temperaturii bazale, prezervativul ,nu au nicio implicaţie imorală. Dacă vorbim despre contracepţie chimică, aici, deşi moralistul şi teologul nu este medic sau om de ştiinţă, trebuie precizat că ele sunt permise numai dacă nu pun în pericol sănătatea fizică şi psihică, ori viaţa. Studiile mai recente, arată că ele dereglează hormonal şi adesea duc la cancere, de aceea, Biserica are o rezervă în a le accepta şi recomanda, dar, poate în viitor, noi generaţii de astfel de medicamente care nu vor avea un astfel de impact, vor duce la o reevaluare a acestei poziţii. În ceea ce priveşte viaţa intimă în general, există o reţinere firească a duhovnicilor autentici de a se implica în ea, căci ea nu trebuie să facă obiectul nici măcar al Mărturisirii, atunci când desigur vorbim de normalitatea ei în cadrul căsătoriei, nu de infidelitate, perversiune şi altele asemenea. Biserica consideră, deci, că omul este responsabil înaintea lui Dumnezeu prin faptele vieţii sale, viaţa intimă ţine de normalitatea căsătoriei72 şi el are dreptul de a hotărî când şi câţi urmaşi să aibă, fără să-şi pună în pericol sănătatea şi integritatea psihică şi fizică73. III.7. Avortul Pentru că am vorbit despre avort, trebuie spus că el nu este un mijloc de contracepţie pentru morala creştină, ci întotdeauna, invariabil, pe veci, o crimă, o crimă înfiorătoare, Ilie MOLDOVAN, Iubirea-taina căsătoriei.Teologia iubirii, vol. I, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996,. P.17, 73 Mălina VOICU, Modernitate religioasă în societatea românească, în „Sociologia românească”, 2001, nr.1-4, p.71. 72

67

căci se ucide un om format nedeplin, dar viu, o fiinţă umană fără apărare, cu drepturi încă de la concepţie74. Biserica consideră că încă de la concepţie există fiinţa umană, iar avortul este o crimă cu violenţă, premeditată, calificată şi fără sens75.Viaţa intimă are nişte reguli, iar raţiunea noastră are posibilitatea de a alege mijloacele necesare stabilirii numărului optim de urmaşi, însă, în niciun caz nu trebuie să se ajungă la crimă, adică la avort76. Avortul reprezintă, tehnic, întreruperea vieţii unei fiinţe umane nenăscute, în curs de formare sau formată nedeplin în pântecele mamei.Viaţa este un dar de la Dumnezeu şi de aceea ea trebuie preţuită în orice situaţie. Întreruperea vieţii nu ţine de voinţa umană, cum încearcă să acrediteze acest lucru unele viziuni consumeriste, superficiale privitoare la viaţă. Întreruperea vieţii cuiva nu poate fi justificată cu nici un chip,indiferent de argumentele ce se încearcă a fi aduse,cum sunt prioritatea acordată profesiei,vârsta scăzută a părinţilor,lipsa de voinţă a tatălui ori lipsa unei căsătorii şi alte asemenea pretexte. În orice circumstanţe (exceptând suspendarea teleologică a moralei despre care vorbeşte teologul John Breck în lucrarea Darul sacru al vieţii) avortul este păcat, crimă. Biserica niciodată nu a agreat avortul, considerând prunc-uciderea a fi o crimă, chiar una foarte gravă, de aceea a cerut mari perioade de pocăinţă creştinelor care au Bernard MARTINO, Bebeluşul este o persoană. Povestea minunată a nou-născutului, traducere de Brânduşa Prelipceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p.61 75 Părintele JUVENALIE, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii, Eseu de bioetică a gestaţiei, Bucureşti, Editura Anastasia, 2002, p. 265. 76 Claudiu DUMEA, Omul între „a fi” şi „a nu fi”, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice, 1998, p.62. 74

68

avortat77. Astăzi, din punct de vedere moral, se impune acordarea unei penitenţe majore inclusiv soţilor care au îndemnat sau au permis avortul. Din această perspectivă, avortul poate constitui un motiv viabil de divorţ ,din punct de vedere moral. Aici trebuie făcută o distincţie, există o singură posibilitate de opţiune în ceea ce priveşte avortul şi anume când viaţa mamei este pusă în pericol, cuplată cu şansele mici de supravieţuire a copilului, dar şi aici bunul simţ îndeamnă la jertfă, ceea ce adesea se şi întâmplă, aşa cum vedem din relatările mass-mediei. Pentru o educaţie morală anti-avortivă, este nevoie de un proiect naţional catehetic şi educaţional, mai ales că statisticile arată că , din nefericire în ultimii 27 de ani au fost aproximativ un milion de avorturi raportate pe an, ceea ce înseamnă mai mult decât toată populaţia ţării ucisă, iar viitorul îl vedem sumbru prin lentila statisticienilor care avertizează că sporul natural negativ va duce întrun deceniu, la decăderea populaţiei la acelaşi număr de locuitori ca acum 80 de ani. Propaganda feministă pro-avorţionistă, cuplată la agenda unor organizaţii mondialiste, bombardează de peste un sfert de veac populaţia ţării noastre cu privire la beneficiile şi normalitatea avortului, văzut ca un drept fundamental al femeii ce exprimă capacitatea ei de alegere. Dar, problema este pusă în mod greşit, căci dreptul de a alege şi-l exercită atunci când se manifestă în relaţiile sexuale, când alege mijloacele de contracepţie şi nu când copilul este în

Ştefan ILOAIE, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 205-206. 77

69

curs de formare, căci atunci îşi manifestă numai dorinţa pervertită şi nu libertatea de a alege78. III.8. Educaţia- cultură și comunicare Educaţia şi cultura, în cadrul familiei, au şi o conotaţie morală, căci ţine de drepturile familiei şi de nevoile ei, în primul rând, ca în cadrul familial să se manifeste preocupări educaţionale şi culturale. Astfel, copiii au dreptul natural de a fi educaţi în familie, iar membrii familiei trebuie să fie deschişi educaţiei permanente, căci atâta timp cât eşti în viaţă şi trăieşti, ai datoria de a învăţa, pentru a face faţă unor, tot mai noi, situaţii existenţiale şi a te coordona mai bine în înţelegerea intrafamilială79. Analfabetismul relaţional, cultural şi educaţional, adesea sunt cea mai întâlnită cauză a infidelităţii, violenţei, neînţelegerilor, certurilor şi stagnării socio-profesionale, ori chiar a sărăciei. Este nevoie de un proiect naţional socio-educaţional familial din partea statului, pe de o parte, cât şi din partea Bisericii, pe de altă parte. A nu te deschide noului, învăţării continue, este o formă de moarte spirituală care poate duce din nefericire la numeroase blocaje de comunicare şi de bună relaţionare în cadrul familiei. Educaţie familială este o necesitate practică de viaţă, iar aici principiile morale nu se pot însuşi decât prin educaţie pasivă, pe baza exemplului membrilor familiei, unii faţă de John BRECK, , Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 115. 79 John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 66. 78

70

alţii, şi activă, pe baza împreună străduinţei comune de perfecţionare comunitar-familială a propriei vieţi80. O familie educată este o familie puternică cu mari şanse de a învinge obstacolele vieţii sau de a le depăşi mai uşor. O familie deschisă educaţiei, va putea progresa mai uşor şi va putea învinge limitările vieţii şi va avea sorţi de izbândă în a depăşi provocările epocii sale. Acest fapt este uşor observabil în istorie, dar mai ales în cadrul exemplelor de civilizaţie familială ce pun pe primul plan educaţia. Comunicarea în cadul familiei este un aspect esenţial al durabilităţii, dinamismului şi stabilităţii ei. Atunci când membrii familiei nu comunică între ei, apar blocaje, certuri, rupturi, separări sau chiar grave conflicte, de aceea o educaţie a dialogului familial este necesară şi normală, iar aceasta trebuie privită în cadrul proiectului mai larg de educaţie familială şi optimizare a relaţiilor intra-familiale81. Lipsa de comunicare este şi un aspect al păcatului care izolează şi întrăinează, dar este şi o deficienţă educaţională personală majoră, ce poate fi remediată şi depăşită în timp, prin proiecte sau programe adecvate, de stat sau ecleziale. Concluzii Așa cum am văzut, astăzi sunt numeroase provocările la adresa familiei creștine, pe de o parte din cauza provocărilor P.F. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii, în http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/demnitatearesponsabilitatea-familiei-preotului-viata-bisericii-123721.html; 81 J. O. BALSWICH şi J.K. BALSWICH, Familia- o perspectivă creştină asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2009, p.35. 80

71

mult diferite și accentuate ale contextului moral și misionar contemporan, iar, pe de altă parte, datorită unei lipse fundamentale de cateheză și educație creștină care nu oferă omului posibilitatea de a cunoaște în mod real adevărul eliberator al Evangheliei. Dintre provocările cele mai de seamă pe care le-am tratat, violența familială, divorțul, contracepția, atacul lobbyului homosexual, ori lipsa de comunicare și educația superficială din familie, sunt adevărate urgențe morale și misionare pentru Biserica mileniului al-III-lea. Teologia morală ortodoxă analizează toate implicațiile pe care aceste deficiențe le au asupra calității vieții spirituale și morale a comunității creștine, așa cum s-a văzut și mai sus, oferind misiunii și pastorației o situare exactă a problematicii familiale, dar și instrumentele necesare remedierii acestor deficiențe. Este o datorie pentru fiecare dintre noi de a contribui la optimizarea acestor probleme ale lumii noastre, căci vindecându-le facem spațiul pământesc mai suportabil și mai locuibil, dar împlinim și voia lui Dumnezeu și contribuim la mântuirea noastră prin perfecționarea morală a semenilor noștri. Ortodoxia are nevoie de ortopraxia din viața reală, pentru a face să lumineze cuvântul plin de lumină al Mântuitorului la toți năpăstuiții lumii noastre, de aceea, perspectiva morală asupra acestei problematici, am dorit să reflecte cât mai mult câteva dintre chestiunile contemporane cele mai arzătoare, acest capitol tratând numai aspectul lor actual, fără a trece în revistă chestiunea istorică, doctrinară și pastorală a lor.

72

IV. FAMILIE, MORALĂ ŞI MISIUNE PASTORALĂ PAROHIALĂ Temă a multor tratate de teologie, studii sau articole, familia ocupă un loc privilegiat în discursul teologic recent, datorită importanţei uriaşe a acestei instituţii pentru viaţa de credinţă82. Imagine a Preasfintei Treimi83, ce se raportează la taina unirii dintre Hristos şi Biserică84, structură socială fundamentală, dar şi instituţie religioasă de bază85, familia nu poate lipsi dintre preocupările niciunui teolog, indiferent de preferinţele sau orientarea lui teologică. Aşa cum am văzut până acum, familia reprezintă o prioritate în abordarea morală, dar şi în ceea ce priveşte misiunea pastorală a Bisericii, deoarece când această instituţie intră în declin, ea arată de fapt starea religioasă de la un moment dat86 a unei societăţi. Contextul pastoral contemporan este defavorabil familiei şi aceasta se poate observa destul de lejer, de la promovarea unor stiluri de viaţă aşa-zis alternative, cu relaţii John BRECK, Darul sacru al vieţii.Tratat de Bioetică, traducere de P.S. Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003,p.8 83 Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, p.224. 84 Georgios MANTZARIDIS, Morala creştină, vol. II, traducere de diac. drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 289. 85 Christos YANNARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p.12. 86 Constantin PAVEL, Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2,1967, p. 127. 82

73

pasagere sau cu diferenţe mari de vârstă, fundamentate nu pe iubire ci pur şi simplu pe interese economice, dintr-o parte, şi pe pura plăcere dintr-altă parte, homosexualitatea ca alternativă la stilul de viaţă normal şi multe astfel de degenerescenţe ale unui stil de viaţă normal. Sunt destui în contemporaneitate care vorbesc de eliberarea familiei de constrângerile moralei, considerând că religia cu morala ei nu lasă liberă aşa-zisa exprimare a personalităţii familiale. Desigur, problema este pusă greşit. Fără morală, viaţa umană nu poate exista. Chiar şi cei ce susţin părerea de mai sus, de fapt sprijină o anumită morală iar nu amoralismul familial, care este o imposibilitate. De fapt, sunt mici artificii neo-marxiste, aceeaşi veche şmecherie cu altă denumire. Morala este ceea ce împiedică pe ateii neo-marxişti să-şi impună de fapt propria ideologie. Dacă aş lăsa să se deruleze prin faţa cititorilor câteva imagini, v-aţi da seama de tragismul doctrinei ideologice de mai sus. O lipsă a moralei creştine a dus la liberalizarea eutanasiei în Belgia şi Olanda, ori chiar a eutanasiei copiilor în prima ţară amintită, în numele celui mai pur umanism87. E vorba de ţări protestante, rigorist protestante în trecut, dar din care, a muşcat secularismul cu putere88. Este ştiut astăzi, că ţările protestante sunt cele mai afectate de secularism, astfel de chestiuni controversate anti-familiale, dincolo de extravaganţa jurnalelor de ştiri, poartă în ele imaginea unor teritorii creştine europene profund des-creştinate, care au

87

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/02/20/eutanasia-saunoaptea-ororii-pentru-copiii-din-belgia/ 88 http://www.gandul.info/international/in-olanda-au-aparut-ambulantelespecializate-in-eutanasiere-9426806

74

pierdut simţul sacrului, al virtuţii şi al respectului faţă de viaţa umană. Eliberarea de limitele moralei tradiţionale, este principalul pericol al tendinţei actuale în mass-media şi în ceea ce priveşte educaţia la nivel comunitar. A fi tolerant cu minorităţile sexuale, de exemplu, nu este o problemă morală pentru un creştin, până la nivelul la care acelea nu cer drepturi egale cu majoritatea, uitându-şi statutul decadent şi starea de tolerat. A nu urmări penal un homosexual pentru orientarea sa sexuală a fost percepută ca o necesitate de nediscriminare, dar a-i da dreptul de a adopta un copil este o nedreptate şi o discriminare a majorităţii şi a bunului simţ. Astfel, libertatea acestei minorităţi, ca şi ale altora, restrâng adevărata libertate, libertatea religioasă89. Împotriva unor astfel de excese nefericite, familia este cel mai important stăvilar, deoarece este singurul mediu care poate oferi alternativa normalităţii. „Într-adevăr, prin devotamentul, cinstea, sfinţenia şi spiritul de dăruire jertfelnică, familia creştină s-a dovedit în istorie o adevărată şcoală de formare a caracterelor morale şi un ferment înnoitor al vieţii sociale orientat spre creativitate şi împlinire”90. Nu negăm că există şi familii depravate, decimate de violenţă, lipsă de educaţie, prea puţină catehizare, boli, mai cu seamă psihice şi altele asemenea, care arată că nu lucrăm cu situaţii ideale. Dar, e mai normal oricând o familie tradiţională 89

D. LAYCOCK, A. R. PICARELLO, JR., and R. Fretwell WILSON, Same-Sex Marriage and Religious Liberty. Emerging Conflicts, Rowan & Litt lefi eld, New York, 2008, p. 2. 90 Sorin COSMA, Spiritualitate şi misiune creştină în contextul actual, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, 2013, Arad, p. 217.

75

ca subiect al moralei şi ca perspectivă de dezvoltare a omului în societate, decât un cuplu homosexual sau o familie monoparentală. Divorţul, aşa cum am arătat într-unul din capitolele anterioare, reprezintă principala plagă a familiei creştine şi apare mai ales din efectuarea unor opţiuni premaritale neserioase, fără a avea un fundament moral şi culturaleducaţional corect, iar, apoi, lipsa masivă de catehizare care duce la astfel de enormităţi. IV.1. Provocări morale ale vieţii de familie Principala problemă a creştinismului ortodox contemporan este, de altfel, această profundă, masivă şi puternică lipsă de catehizare care face ca cei ce cred să nu poată fi buni şi eficienţi misionari dar nici oameni cu adevărat morali, căci le lipseşte fundamentul credinţei. În mod special, o catehizare premaritală după model occidental, ar fi deosebit de folositoare, căci dacă preotul la parohie ar stabili un program de catehizare a viitoarelor familii, le-ar face, măcar teoretic, responsabile de ceea ce înseamnă căsătoria şi le-ar induce, indirect, şi o co-responsabilizare morală. Moralitatea este strâns legată de catehizare, căci dacă nu şti în ce să crezi, nu poţi trăi ceea ce trebuie să crezi şi se ajunge la situaţii ridicole în care familiile se despart pentru că legătura lor a fost fundamentată pe interese superficiale, pe chestiuni estetico-corporale, iar nu pe o viziune comună despre lume şi viaţă, singura care poate oferi trăinicie familiilor noastre, care formează “Biserică în miniatură”91. Moralitatea Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele 91

76

este o frână contra păcatului şi un mijloc de protejare a fidelităţii sacramentale a acestei sfinte taine92. Din această perspectivă, trebuie spus că este nevoie de o re-încreştinare a familiilor noastre, chiar dacă termenul pare pretenţios sau poartă cu el o urgenţă nesesizată pastoral, căci familia este „comunitate umană socială de bază”93. Este adevărat că s-a tot făcut caz în deceniile trecute de originea apostolică a creştinismului la noi la români, lucru lăudabil şi frumos, dar care spune prea puţin omului contemporan, deoarece creştinismul trebuie acum să-l atingă, acum să-i schimbe viaţa, fără a însemna dezinteres pentru trecut, trebuie accentuat prezentul, pentru a culege roade în viitor. Omului de astăzi trebuie să-i spună ceva Evanghelia, cu El trebuie să se întâlnească Domnul, el trebuie să se schimbe şi să trăiască principiile creştine, de aceea, este urgentă nevoie de re-creştinarea societăţii de astăzi94. Este vorba, întrun fel, de aspectul dinamic al inculturaţiei care cuprinde vestirea Evangheliei în mod specific fiecărei generaţii, căci evanghelizarea este o operă ce s-a produs odată în timp, ca moment istoric, şi trebuie să se producă la fiecare generaţie, în azi- ul timpului meu pentru a avea eficacitate misionară şi pastorală, iar apoi implicaţii reale morale. Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.11. 92 Leon DURĂ, Familia în lumina Noului Testament, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/2003, p.115. 93 NIFON Mihăiţă, Misiologie creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p.73. 94 http://ortodox.md/comunicare-versus-comuniune-marginalii-socialteologice-despre-internet/

77

Re-evanghelizarea acestui timp, a acestei generaţii, înseamnă şi re-moralizarea lor, căci standardul moral s-a disipat tocmai din lipsa unei credinţe puternice, el este barometrul credinţei unui timp şi spaţiu şi ceea ce ne arată astăzi indică o catastrofă pe care numai re-creştinarea sau reevanghelizarea o pot vindeca. A trăi moral nu este o opţiune de voinţă, ci o necesitate de viaţă, pentru a face suportabilă viaţa pe pământ şi a da omului şansa de schimbare şi de înaintare spre descoperirea propriului său scop existenţial. Viaţa de familia cunoaşte astăzi numeroase provocări, dintre care, în afară de cele amintite în capitolele de mai înainte, probabil cea mai importantă este aceea a analfabetismului doctrinar şi catehetic, a lipsei de cunoştinţe despre cum trebuie trăită viaţa de familie, de aceea întâlnim şi cele mai puerile, mai ciudate şi mai superficiale motive de separare şi divorţ familial, dintre care, frecvent este cel referitor la nepotrivirea de caracter, de parcă s-ar putea potrivi în această lume două caractere, ori acest lucru nu era evident înainte de căsătorie, dacă mergem pe argumentul ad contrarium! IV.2. Morala familială – proiecţie comunitară şi personală a învăţăturii de credinţă Lumea contemporană este savuros de superficială şi de n-am trăi în ea ar fi un frumos scenariu de tragicomedie! Moralitatea este, nu un moft, aşa cum ne este prezentat şi cum aparent pare, ci o necesitate de viaţă, căci respectăm regulile morale, păstrând proporţiile, ca şi regulile de circulaţie, pe care dacă le încalci ai toate şansele să mori sau să fi accidentat.

78

La fel, regulile morale creştine sunt de origine dumnezeiască, ele au ca scop binele superior al omului, iar nerespectarea lor nu atrage altă pedeapsă decât aceea a nefericirii şi a eşecului liber asumat prin opţiunea realizată. Nu poţi trăi fericit, nu poţi găsi pace şi linişte călcând orice angajament moral, pe principiul ne-imporanţei sau al ignoraţei. A face binele şi nu răul, a respecta legile firii noastre, reprezintă o necesitate majoră de viaţă. De altfel, vedem ţări cu pretenţii de civilizaţie, dar care au liberalizat morala până la a o face o retrogradă perspectivă asupra vieţii, şi, de aceea, s-a ajuns la libertinaj sexual maxim, cu dezaxaţi care cer liberalizarea zoofoliei sau a necrofiliei, opţiuni ce întro societate normală i-ar duce la o clinică de psihiatrie sau chiar la încarcerare, ca pericole publice, pe susţinătorii unor asemenea enormităţi. În morală, până acum s-a impus stânga neo-marxistă care propovăduieşte acest principiu profund anormal şi inuman al corectitudinii politice, o victorie sumbră şi peste ani a Uniunii Sovietice care a pierdut războiul informaţional şi militar, dar se pare că l-a câştigat pe cel ideologic. Până la urmă problema noastră este aceea a existenţei unei morale fără Dumnezeu sau unei morale adaptate păcatului sau decadenţei umane, care face ca homosexualitatea să fie o opţiune liber asumată, iar eutanasia un drept al omului? Diavolul este comic în lumea modernă deşi se pare că se plictiseşte de atâta slugărnicie şi obtuzitate umană, parcă era mai dinamică epoca lui Antonie cel Mare sau chiar cea a moralei victoriene, căci astăzi omul spune da la toată liota de păcate, de parcă nici iadul nu mai are ce oferi în materie de rău şi depravare, reuşind performanţa ca omul de astăzi să întreacă în viclenie şi perversiune pe acel înger căzut ce tenta până acum vieţile oamenilor. 79

Tragedia tentatorului este astăzi dată de epuizarea resurselor sale şi depăşirea lui de inventivitatea şi decadenţa umană. Omul fără Dumnezeu este mai presus de îngeri, răi în cazul nostru, cum este mai sus de cei buni, prin faptul că pentru om S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă recurgem la argumentul ad contrarium . Trecând peste aceste mici consideraţii moralo-estetice, trebuie să constatăm că doctrina morală este o necesitate de viaţă, o nevoie internă a vieţii umane, fără de care ea nu se poate trăi calitativ şi nu se poate reuşi în viaţa comunitară. Linişte, pace şi pregustare a paradisului, sunt utopii fără un angajament moral puternic, ceea ce înseamnă că a nu fura nu este un moft sau o habitudine de civilizaţie, ci o nevoie concretă de existenţă, de civilizaţie şi de viaţă, fără de care apare haosul şi prăbuşirea. IV.3. Morala familială – expresie a identităţii religioase Nu poate exista viaţă socială în afara perspectivei morale, iar viaţa personală devine frustră şi închisă fără eliberarea pe care moralitatea, paradoxal, o aduce. O regulă nu te limitează, ci îţi arată pe unde megi ca să nu cazi, la fel cum un indicator rutier nu îţi limitează, după caz, viteza, ci îţi salvează viaţa. A trăi după reguli morale înseamnă a trăi conform cu exigenţele propriei firi, după programul de viaţă spre care am fost creaţi, la fel cum o maşină utilizată în afara sau mai presus de normele de utilizare stricte, se distruge sau se strică iremediabil. Moralitatea familială este coloana vertebrală a vieţii în comuniunea de familie, ea având o certă necesitate practică. 80

Pentru aceasta, printr-un vast program catehetic, Biserica trebuie să ofere noilor generaţii posibilitatea de a-şi cunoaşte propria învăţătură de credinţă, identitatea religioasă, pe care trăindu-o şi exprimându-o, să aibă maxime şanse în realizarea unei ample comuniuni de viaţă şi de credinţă. Principiile morale familiale nu sunt străine de o viaţă de credinţă profundă, deoarece construieşte persoana în locul individului95. Fără expresia doctrinară a credinţei, ea nu poate fi trăită nici comunitar. Dacă nu cunoaşte, omul nu poate trăi adecvat. Din această perspectivă, însă, trebuie precizat că omul trăieşte şi exprimă ceea ce cunoaşte puţin, fragmentar, deformat sau adevărat, de aceea, chiar necatehizaţi, creştinii noştrii exprimă o minima moralia, o minimă învăţătură de credinţă, chiar ignoranţa majoră în domeniul identităţii religioase duce la o expresie morală, inferioară şi adesea decadentă. Accentuarea moralităţii familiale se face, pe lângă cateheze şi prin programe parohiale şi eparhiale majore de aprofundare a credinţei şi chiar prin educaţia şi spiritualitatea familială înseşi care trebuie trăită, lărgită şi aprofundată. Lumea credinţei nu este una a ignoranţei, ci a cunoaşterii şi a trăirii, a descoperirii, a căutării şi a relaţionării cu Dumnezeu care este Înţelepciune, Cunoaştere, Atotştiinţă, într-un cuvânt Raţiune. Prin urmare, a cunoaşte din domeniul religios are o implicaţie morală directă, căci ceea ce cunoşti aplici în viaţa cotidiană, trăieşti şi propovăduieşti cel puţin indirect prin propriul comportament de viaţă. Morala familială este semnul Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.144. 95

81

cel mai clar al identităţii religioase, căci poartă amprenta acestei identităţi în cel mai profund grad. Moralitatea şi catehizarea personală sunt întrun raport de directă proporţionalitate, deoarece cu cât omul cunoaşte mai mult, mai profund, cu atât este mai reţinut în a face păcatul. Desigur, nu înseamnă că un intelectual care se prezumă că ştie, nu face păcate sau face prea puţine, mă refer la faptul că cu cât omul aprofundează cunoaşterea religioasă, înaintează în unirea cu Dumnezeu, cu atât mai puţin este atras în a face păcatul. Cunoaşterea duhovnicească sau religioasă, implică o mai bună relaţionare cu Dumnezeu, de aceea, este vorba despre altceva decât cunoaşterea raţională, ştiinţifică, iar această clarificare are darul de a limpezi o chestiune ce în aparenţă ar putea crea neînţelegeri sau blocaje. Cunoaşterea învăţăturii de credinţă este numai prima treaptă a cunoaşterii duhovniceşti, căci ea trebuie adâncită în aşa fel încât să ducă la o dezvoltare a relaţiei personale cu Dumnezeu. Acesta este sensul autentic al cunoaşterii în ortodoxie. Familia este fundament al Bisericii, “spaţiu sacru al 96 vieţii” , cea mai mică comunitate de credinţă, astfel că ea susţine la primul nivel valorile familiei, îngrijindu-se de crearea de aptitudini, atitudini, deprinderi şi învăţarea primelor noţiuni de credinţă, ceea ce o face deosebit de valoroasă, fapt cunoscut de cei ce atacă rădăcinile creştine ale civilizaţiei noastre şi fac din familie ţinta principală.

Gheorghe REMETE, Familia şi planningul familial în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.213. 96

82

IV.4. Familia în misiunea pastorală parohială În misiunea pastorală parohială, Biserica noastră a neglijat pentru o multă perioadă de timp familia ca subiect concret de acţiune, dincolo de discursurile bombastice şi de proiectele formale derulate. Nevoia contemporană majoră referitoare la familie este re-creştinarea ei sau reevanghelizarea, printrun amplu proces de catehizare şi de implicare în activităţile misionare ecleziale. Dacă populaţia bătrână este, întrun fel, inevitabil ataşată de Biserică, chiar fără o catehizare serioasă, populaţia adultă, matură şi tânără, constituie un obiectiv misionar principal, cu mici excepţii, tinerii lipsesc din bisericile noastre, la fel şi adulţii, iar copii nu au habitusul parohial, ca normalitate. Această situaţie are drept scuză principală perioada de comunism de cincizeci de ani, dar iată a trecut mai mult de un sfert de secol şi nu mai poate fi invocat acest argument, este vorba mai degrabă de un eşec pastoral. Nu este încă o tragedie, dar poate fi. A pierde tinerii şi adulţii din concentrarea misionară principală şi a nu-i avea implicaţi în misiunea eclezială, este o problemă majoră de viitor. În primul rând, trebuie conştientizat faptul că morala creştină se deprinde în familie, iar dacă familia nu este pătrunsă de valorile creştine, transmite frânturi deformate ale acestora. Apoi, membrii familiei nu pot deveni misionari activi ai Bisericii, căci nu au din ce lumină să dea altora. Această diagnoză moral-pastorală de care mulţi se feresc, este necesar a fi făcută şi conştientizată pentru a putea fi remediată.

83

Retorica triumfalistă bizantină este ineficientă şi riscăm să eşuăm, la fel ca Bizanţul, dacă nu ne trezim din această iluzie auto-satisfacţionistă care nu relevă adevărul97. A face misiune înseamnă, în primul rând, a accentua latura duhovnicească şi misionară a Bisericii şi abia mai apoi pe cea administrativ-gospodărească. Credinciosul, tânărul mai ales, vrea să vadă în preot un prieten, un apropiat, fără accese de mândrie şi glorie deşartă şi fără a vedea în el un funcţionăraş, un propagandist, un colportor sau un om de afaceri. Biserica suflă cu frică şi în iaurt pentru a nu fi contestată public, popularizează masiv acţiuni socialfilantropice, dar uită să facă o înnoire de atitudine şi de limbaj, din temelii98. E adevărat, tinerii post Colectiv au fost manipulaţi să deturneze atenţia colateral, spre Biserică, dar trebuie să vedem în contestarea masivă eclezială a acelor zile că tinerii refuză paradigma actuală bisericească99. Vor altceva. Vor părinţi sufleteşti, nu maeştri sau lideri , vor prieteni şi nu învăţători, vor camarazi şi nu stăpâni ai turmei. Este esenţa mesajului tinerilor zilelor noastre. Vor moralitate, în societate şi familie, în Biserică şi la locurile de muncă, vor solidaritate şi comuniune reală. Sunt sătui de lozinci, discursuri şi promisiuni. Vor altceva, total diferit de până acum, dar deloc diferit de valorile creştine. Întrun fel, ei sunt fără să ştie aprigi creştini, ei contestă zgura depusă, derapajul şi falsificarea, ipocrizia, nu pe Domnul şi Biserica Sa. 97

http://www.revista22.ro/70252069/biserica-familia-tradiţional-.html http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/despre-putere-politica-biserica-sicolectiv-cu-ips-laurentiu-mitropolitul-ardealului-113169.html 99 http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/03/ce-face-bisericapentru-victimele-incendiului-din-colectiv-patriarhul-daniel-criticat-pentrumustrarile-adresate-mass-mediei-asta-este-atitudinea-ostila-fata-de-biserica/ 98

84

Tinerii de astăzi vor ca omul să fie pus înaintea profitului şi a lăcomiei, înaintea dorinţei de putere şi de bani, înaintea oricărei pofte umane, vor să vadă sensul autentic al valorilor creştine. Ei nu pe Hristos Îl contestă, ci pe cei ce-L propovăduiesc eronat. Nu trebuie să ne temem de o astfel de diagnoză, căci dacă nu recunoaştem realitatea, nu putem îndrepta nimic din ceea ce poate duce la un eşec pastoral. Căci, da, poate fi vorba de un eşec moral şi pastoral, care urgent trebuie îndreptat. Altfel, această generaţie Îl va căuta pe Iisus Hristos în altă parte, în surogate chiar şi noi îi vom pierde, iar bizantinismul patriotard nu va mai putea fi invocat în simfonia sa iluzorie peste un deceniu sau două. A ascunde gunoiul sub preş acum este falimentar, de aceea, urgenţa unor acţiuni parohiale concrete şi realiste reiese cel mai bine din cele spuse mai sus. Dacă reuşim să câştigăm o mare parte dintre tineri şi să re-creştinăm viaţa familială, putem spune că salvăm viitorul Bisericii şi al românilor în modul cel mai bun, deoarece un eşec ne va duce la un secularism agravant şi dinamic, puternic şi distrugător100. Deşi, nu se ştie dacă nu cumva Dumnezeu a îngăduit secularismul şi ateismul, tocmai ca o modalitate optimă de purificare a credinţei, aşa după cum Stalin dorind, acum mai bine de trei sferturi de secol, să distrugă sfintele moaşte, a dat ordin să fie strânse şi duse la topit în combinatele siderurgice de pe tot întinsul URSS. Cele false au ars, cele adevărate nu au avut nimic. Iată, deci, o parabolă a secularismului şi o utilitate practică a lui. Olivier CLEMENT, A mărturisi într-o societate secularizată, în „Contacts” ,nr.144 din anul 1988, p.3. 100

85

V. EDUCAŢIA FAMILIALĂ Educația familială reprezintă cel mai important instrument de creștere a moralității, prin intermediul mijloacelor educaționale și în cadrul ambientului familial, dar și cel mai important construct social101. A educa înseamnă a împărtăși din propria experiență și din propriile principii de viață, de a dărui celor mai mici membri ai familiei, din rodul înțelepciunii existențiale proprii. Viața familială reprezintă o viață de comuniune și de comunicare, de aceia toți membrii familiei învață unii de la alții, în special cei mici de la cei mari. A învăța este o operă comună de împreună-împărtășire prin iubire și cu atenție, a unor experiențe existențiale importante, iar educația familială este net diferită de cea școlară, instituționalizată, aceasta din urmă fiind standardizată după anumite șabloane, total diferite de tipul, mijloacele, scopul și maniera de lucru a educației familiale. Biserica urmărește mântuirea membrilor ei, prin educație și creșterea comuniunii dintre ei, astfel încât cadrul familial devine, de fapt, un spațiu privilegiat de misiune și de aprofundare a conceptelor evanghelice fundamentale. Nu poți fi moral dacă nu vezi oameni morali, dacă nu trăiești în mijlocul lor și numai astfel înveți de la ei cum să trăiești autentic. Pentru aceasta, familia este mediul autentic și necesar, singurul de altfel care poate îndeplini acest rol. În mod contrar, Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.11. 101

86

copiii crescuți în orfelinate au grad de moralitate scăzut (cu excepţiile de rigoare) și le lipsește liantul iubirii care să le zidească o personalitate complexă morală, de aceea, încă de la început, Biserica a sesizat importanța uriașă a familiei pentru misiunea sa pastorală dar și pentru devenirea omului în general. Viața morală se referă la trăirea prezenței lui Dumnezeu, la exersarea sacrului în viața cotidiană, ca aplicație concretă a doctrinei, care, la rândul ei, este expresia verbală a unor adevăruri supranaturale. Prin urmare, a trăi moral nu înseamnă a urma un set de reguli, aceasta este doar partea superficială și exterioară a înțelegerii adevărului ei intrinsec, ci este vorba de aprofundarea datului dumnezeiesc al omului, cum spunem din punct de vedere doctrinar, este un mijloc sigur de a merge de la chipul spre asemănarea cu Dumnezeu. Educația familială are drept caracteristică principală iubirea și bucuria, ca două instrumente fără de care nu se poate aprofunda chipul lui Dumnezeu în adâncul nostru. Misiunea pastorală parohială și cea familială resimt caracteristicile ambientului general contemporan neprielnic, dar remarcăm şi câteva neajunsuri specifice, dintre care amintim de pierderea sentimentului apartenenţei parohiale, din partea multor credincioşi, dimensionarea nepotrivită a multor parohii, inexistenţa sau insuficienta pastoraţie a tinerilor, sau o colaborare defectuoasă cu profesorul de religie din şcoală sau şcolile de jurisdicţie102. În cele ce urmează, în cadrul acestui capitol al studiului meu, voi încerca să aprofundez subteme fundamentale ale acestui concept, de actualitate și necesare misiunii contemporane a Bisericii în societatea noastră. Mitropolit ANTONIE Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Tiparul Tipografiei eparhiale, Sibiu, 1984, p. 72. 102

87

V.1. Educația familială – fundament al unei vieți morale și sociale autentice Educația familială este o prioritate de maximă importanţă pentru pastorația Bisericii noastre, deoarece o persoană needucată sau slab educată, nu poate pătrunde înțelesul autentic al conținutului evanghelic. Educația ocupă un loc foarte important în viața omului, căci ea presupune însușirea înțelepciunii înaintașilor dar și a unor tipare de viață personală și comunitară necesare înțelegerii realității lumii noastre. Omul are nevoie de educație deoarece scopul vieții sale, mântuirea, presupune, educație, mântuirea este un act dumnezeiesc, al harului, dar și omenesc, în măsura în care prin educație omul transpune volițional, ca act de credință, ceea ce i s-a sedimentat prin intermediul a ceea ce a învățat și a aprofundat. Din acest motiv, Biserica a apreciat ca bună și necesară educația, considerând că mai ales educația familială pune bazele întregii viziuni ulterioare asupra lumii și a vieții. Educația în familie presupune, mai ales, împărtășirea prin exemplul personal al părinților și bunicilor, crearea de obiceiuri și deprinderi la copii, ori cultivarea principiilor fundamentale de viață care vor călăuzi existența copilului de-a lungul itinerariului său prin această viață. Astfel, totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va

88

ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul103. Rolul primordial al educației familiale, ca școală a iubirii, îl are în primul rând mama sau bunica, în anumite cazuri, atunci când copilul este crescut preponderent de aceștia, ele insuflând copiilor simpatii sau antipatii, o adevărată lentilă prin care acesta va vedea viața și va raporta toate întâmplările vieții, bucurii, obstacole sau evenimente prin intermediul principiilor de viață și al habitudinilor dobândite în familie. Familia este o școală a iubirii, a acelei forțe care mișcă aștrii, pentru că „omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”104. Familia pune fundația educațională a copilului, îi construiește modelul fundamental de viață și acțiune, la care acesta se va raporta în permanență. De aceea, se accentuează în societatea noastră contemporană, educația copiiilor și responsabilitatea uriașă a părinților, ca primi educatori. Așa înțelegem de ce legea devine din ce în ce mai dură cu acei părinți care-și agresează sau abuzează copiii, considerându-se că are întotdeauna prioritate interesul superior al copilului , iar nu unitatea familială în sine. Aici problema este larg discutabilă. Dar, în cazuri extreme de violență familială, de agresiune sexuală ori psihică, nici nu se mai pune problema

Adrian Tănăsescu-VLAS, Viaţa de familie, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 15. 104 IOAN Paul al II-lea, Redemptor hominis 10: Acta Apostolicae Sedis, 71 (1979), p.279 103

89

preeminenței unității familiale, ci al securității și dezvoltării sigure a copilului. Această perspectivă trebuie înțeleasă corect și nu emoțional, căci în România, încă numărul mare de agresiuni asupra copiilor ori abuz sexual, ne dezonorează istoria bimilenară creștină. Aici, Biserica are încă mult de lucrat, pentru a-i face pe proprii credincioși să înțeleagă că a da naștere unui copil nu-ți conferă drepturi de viață și de moarte asupra lui, copilul nu este un obiect și nici un element de posesiune, ci o ființă umană cu numeroase drepturi, care trebuie protejate. Responsabilitatea principală a educației o are familia la început, iar pe măsură ce copilul crește, aceasta este preluată fragmentar și parțial, întro măsură tot mai mare, de grădiniță și apoi de școală. În lumea în care trăim, multe lucruri strălucesc fără a fi valoroase, iar adesea ele sunt considerate a fi la modă și deci bune și necesare, este timpul în care lumea vinde și cumpără “Marfa de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare, vison şi porfiră, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor şi tot feluri de lucruri de fildeş, de lemn de mare preţ şi marfă de aramă şi de fier şi de marmură şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămaie şi vin şi untdelemn şi făină de grau curat şi grau şi vite şi oi şi cai şi căruţe şi trupuri şi suflete de oameni” (Apocalipsa 18, 12-13). Responsabilitatea familială în educația morală a copiilor, este cuplată de cea a Bisericii, care de asemenea, are în vedere mai binele ființei umane și o educație integrală în respect față de împlinirea scopului omului din punct de vedere eshatologic și existențial.

90

Biserica și Familia sunt alături de Şcoală, cei trei stâlpi sociali, principii fundamentale de comuniune și comunicare105, fără de care nu putem vorbi despre o educație autentică, integrală, durabilă și utilă vieții omului, iar între ele, din acest motiv trebuie să existe o bună și frumoasă colaborare. Desigur, în practică, aceasta nu se întâmplă, pe de o parte, căci am spus mai devreme, școala are puternice accente seculare, la fel și familia, și ambele instituții trebuie re-creștinate, în special familia. Re-creștinarea familiei, va asigura succesul unei vieți personale în afara falimentului spiritual și al eșecului, de aceea, Biserica mai are încă multe de făcut aici, iar ceea ce este mai important, este că proiectul național de catehizare al familiei trebuie să devină o prioritate, un mijloc de a experimenta educațional și existențial, o forţă mântuitoare a morţii şi învierii lui Hristos106. Lipsa catehezei, așa cum am spus și în capitolele precedente, reprezintă principala vulnerabilitate pastoralmisionară și poarta de intrare a agresiunii secular ateiste în casele, sufletele și societatea noastră. În amplul proiect de catehizare a credincioșilor noștri, familia are un rol esențial, căci acestui proiect nu îi sunt arondați doar copiii, ci toți membrii familiei. Iar catehizarea riguroasă este arma cea mai bună, eficace, contra oricărei încercări de manipulare din partea forțelor necreștine și seculare. De fapt, teama cea mai mare a acestor organizații este apariția unor familii puternic catehizate care să le năruie Olivier CLEMENT, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I- Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, 61. 106 ***Actele Conciliului Vatican II (trad.rom.), Kirche in Not, Nyiregyhaza, 1990, GS, 78 105

91

planurile de secularizare, de aceea, aceste organizații au fost foarte vocale în lupta pentru Ora de religie, din primăvara anului (2016), câștigată deocamdată de Biserică. O populație necatehizată, poate lejer fi manipulată și asmuțită contra propriei identități creștine, cum s-a întâmplat adesea în apusul european. False personalități ale vieții noastre publice, precum falșii experți, Mândruță, Moise, Esca, și alți cititori de promptere, s-au trezit brusc scandalizați de educația religioasă și morala familială, afirmând că ele țin de Evul Mediu (de parcă ar ști acești pui de comuniști nomenclaturiști ce a fost acela Ev Mediu, culme a filozofiei, filantropiei și teologiei), de parcă ar fi un câștig propaganda direct homosexuală, anti -familială și anti-creștină, pe care ei o fac. Acești așa-zis lideri ai societății civile, sunt de fapt angajați ai diferitelor Ong-uri dirijate direct sau nu, de către George Soros, unul dintre cei ce se joacă cu destinele multor oameni, făcând experimente sociale și producând revoluții democratice pentru diferite câștiguri financiare. Aici, avem în vedere devalizarea Ucrainei prin așa-zisele revoluții portocalii, ori distrugerea echilibrului în nordul Africii, prin așa-zisa primăvară arabă, în fapt un război economic generalizat. Sau, diabolizarea unor lideri arabi, creații în trecut ale marilor corporații americane, precum Sadam Husein, Moamar Ghadafi și alții, cu nimic mai răi decât mulți lideri ziși democratici ai unor țări mari de azi. Lipsa de catehizare sau mai bine zis lipsa unor principii de viață solide în viața credincioșilor, duce la o facilă manipulare și în proporție directă, la diminuarea moralității unei țări sau a unei națiuni. Pentru români, deznaționalizarea are ca ultimă redută de apărare morala creștină, de aceea, Biserica conștientă de acest fapt, nu este dispusă să cedeze sub nicio formă. 92

Bătălia dintre creștinism și păgânism ori ateism, are azi ceva din izul secolelor Bisericii primare, numai că acum avem de-a face cu o misiune aparent obosită și uzată, care are nevoie de o urgentă înnoire. Iar, aceasta pornește de la educația familială, de la colaborarea Bisericii cu familia și cu Şcoala,s în beneficiul real al copiilor. Misiunea morală a familiei este aceea de a oferi exemple de moralitate creștină și de a crea un ambient moral, de a da copiilor o motivație pentru viață și un rost eshatologic, de a-i ajuta să cunoască pe Dumnezeu și să respecte poruncile Lui, să devină oameni autentici, integrali, necorupți de ideologiile morții. Lupta morală a Bisericii nu este cu generația facebook, ci cu cei ce sunt în spatele acestei superficialități de viață, nu cu copiii noștri ci cu cei ce doresc să-i manipuleze. Pe acest principiu, Biserica nu a condamnat noile mijloace de comunicație socială, ci le-a binecuvântat, avertizând cu privire la optima lor utilizare, în interesul și pentru binele omului și a societății în care el trăiește. V.2. Provocări la adresa educației familiale Familia, dar dumnezeiesc de comuniune și de viață107, conștientă de responsabilitățile ei creștine, sociale și umane, are datoria de a oferi fiilor ei o educație de calitate, fără a fi utilizată sub nicio formă abuzul și violența. Pentru aceasta, familia însăși trebuie catehizată și educată continuu. Familia românească este o urgență și un adevăr nespus, dar trebuie afirmat cu tărie, trebuie re-creștinată. Vedem această necesitate 107

Christos YANNARAS, Libertatea moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşţi, 2002, p.178

93

din numărul imens de divorțuri, din rata mare a concubinajelor, din abuzul și violența familială și dintro perspectivă total necreștină asupra lumii și a vieții. Sunt părinți care încurajează sexualizarea precoce a copiilor sub pretextul necesității, ori care cred că violența este necesară, pentru că altfel nu se poate și așa este construită societatea noastră. Parcă trăim în epoca despre care Sfântul Apostol Pavel spune că este dominată de oameni “iubitori de sine, iubitori de arginţi, laudăroşi, trufaşi, hulitori , lipsiţi de dragoste , iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 2-3). Lipsește din peisajul familial românesc o perspectivă evanghelică profundă asupra vieții, iar acest lucru reiese și din ușurința cu care oamenii pot fi manipulați sau întorși contra Bisericii, majoritatea confundând instituția administrativă, bisericească cu Biserica Trupul tainic al Domnului din care și ei fac parte. În toamna anului 2015, am văzut cu toții cât de fragilă este identitatea creștină românească, când la atacul manipulatoriu, ne-românesc, cu privire la incendiul mai mult decât dubios de la Clubul Colectiv, puține voci au sărit în apărarea Bisericii acuzată aiurea și fără rost, colateral în acest incident, deși, este știut că Biserica, religia creștină, constituie parte integrantă şi definitorie a culturii europene108,iar, fără educație religioasă nu poate exista o educație morală autentică109.

108

http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-demarturisire-publica-a-credintei-104684.html 109 IOAN al XXIII-lea, Enciclica Mater et Magistra, 15 mai 1961: Acta Apostolicae Sedis, LIII (1961), p.402.

94

Lipsesc exemple familiale creștine autentice, care să fie bine promovate mediatic, lipsește o experiență a pastorației familiale, lipsește o educație pro-familială și ante-căsătorie. Vina acestor lipsuri nu este exclusiv eclezială, căci aici concordă mai mulți factori negativi, cum ar fi asaltul homosexual mediatic tot mai intens, atacurile anti-creștine și anti-ecleziale, lupta contra valorilor tradiționale, pe principiul, prost și greșit, că ceea ce e nou e și bun și exprimă progresul. Desigur, toți suntem de acord că homosexualitatea este un păcat și acum și cu două milenii în urmă și până la finele veacurilor, dar propagandiștii pro-homosexualitate încearcă să inducă ideea că cei ce nu sunt de acord cu această degenerare psihică sunt retrograzi, la fel ca cei care nu acceptă muzica rock, căci este evident că ceea ce se numește hard-rock, heavymetal au un mesaj anti-creștin și este de neacceptat, spun despre apărătorii bunului simț și al frumosului în muzică și artă, că sunt retrograzi. Evident, minciuni, înșelătorie și nimic adevărat, ceea ce este nou nu este mai bun decât ceea ce este vechi. Este vorba despre faptul că binele sau răul reprezintă o alegere morală, iar acest lucru nu ţine de modă. Teoria gender este una dintre cele mai mari provocări la adresa educației familiale și a valorilor tradiționale, astăzi. Ea are în vedere propaganda sexuală masivă și eliminarea conceptelor de gen în educația copilului, conform realității biologice, și inducerea ei pe baza educației. Adică, se consideră că o fetiță poate alege să fie băiat și invers, în funcție de cum este educată. Desigur, este mai mult decât un experiment prostesc. Este vorba despre o acțiune malefică, concentrată, anti-creștină, căci este o mare prostie să crezi că se poate cineva mișca în afara cadrelor biologice.

95

Există homosexualitate, nu ca accident genetic, ci numai ca pervertire morală. Nimeni nu ajunge homosexual că așa e natura lui, ci numai că așa a ales. Teoriile, așa-zis științifice, care susțin că homosexualitatea este un accident genetic, sunt minciuni sponsorizate masiv de propaganda progay și anti-creștină, în rest multă fabulație pe această temă. La fel, manopera statistico-istorică că marile personalități au fost homosexuale este o reală manipulare. Majoritatea covârșitoare a fost normală, heterosexuală, iar despre restul nu prea se știe mult, căci nu avem informații certe despre orientările lor sexuale. Toleranța aceasta pro-homosexuală și anti-creștină este de origine comunistă, marxistă. Se știe că atunci când au acaparat puterea, în Rusia, comuniștii au desființat familia și au încurajat sexualitatea, așa-zis liberă. Dar, au constatat rapid că aceasta le periclitează supunerea membrilor săi, căci nemaifiind legați de copii și familie, indivizii comunizați erau foarte agresivi. Așa că s-a renunțat rapid la această inițiativă experimentală. Neomarxismul a supraviețuit războiului rece și chiar dacă stânga a fost învinsă pe frontul acestui conflict, a supraviețuit prin filozofiile sociale, europene și americane, astfel că rebuturi ale gândirii marxizate, sunt la mare cinste în universitățile apusene, zise progresiste. De aici vine și așa-zisa politică corectă, corectitudinea politică, în fapt o ideologie marxistă ambalată frumos de evreul rus Noam Chomsky, migrat în SUA, cu misiunea clară de a submina din interior sistemul capitalist. Se pare că destul de mult s-a reușit, această plagă ideologică a politici corecte, face ravagii în mass-media mondială de două decenii, cel puțin. Nu e de mirare că ceea ce numim criză a migranților, parte a noului tip de război 96

economic asimetric, a produs numeroase știri ce proslăveau drama migranților, cu telefoane ultra-moderne, cu mii de euro dați călăuzelor, în fapt islamiști militanți (mulţi dintre ei), trecându-se cu vederea drama atâtor sute de mii de creștini, refugiați din Siria, persecutați, inclusiv de acești islamici chiar în Europa, ei fiind în aparență migranți de război, dar în realitate invitați pentru a stagna căderea demografică a Germaniei. Mass-media nu lucrează astăzi pentru edificarea morală și educațională a familiei și acest lucru îl vedem mai ales că principalele mijloace ale promovării nihilismului și culturii de divertisment, ele influențează în mod decisiv orizontul religios al omului contemporan. Cu siguranță, fără televiziune și publicitate, lumea nu ar fi arătat așa cum o vedem noi astăzi. Nu s-ar fi înaintat atât de mult în direcția degradării valorilor tradiționale, a relațiilor personale și comunitare, a vieții de familie, a moralei sociale și individuale110. Apoi, se uită că religia este lumină pentru înţelegerea universului şi a vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, pentru a promova valorile familiei, ospitalităţii, dreptăţii, păcii, solidarităţii, înţelegerii şi comuniunii între oameni111. Sunt țări în care le este interzis familiilor, recte părinţilor, să facă educație autentic creștină și tradițională propriilor copii, sub amenințarea confiscării acestora de către stat, cum a fost cazul recent al familiei Bodnariu din Norvegia, statul transformându-se întrun instrument ideologic ateu și anticreștin.

Gheorghe VIRGILIU, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Prodromos, București, 2006, p.16 111 http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-demarturisire-publica-a-credintei-104684.html 110

97

Față de această realitate, mărturia creștină trebuie să fie tot mai intensă, mai mare și mai puternică, creștinii trebuind a se uni pentru a face un uriaș lobby care să stopeze și să înfrângă acest sistem diabolic contemporan al corectitudinii politice, în care minoritățile, mai ales cele periculoase pentru integritatea identitară, sunt privilegiate. Asaltul islamist asupra Europei, poate produce prin ricoșeu și ceva bun, căci va tăia aripile secularismului, este adevărat violent și brutal, dar le va distruge. Avem aici exemplul larg discutat al cazului Charlie Hebdo, cu acei caricaturiști atei, mitraliați de militanți islamici cărora le atacaseră principiile fundamentale ale respectului religios. Această publicaţie îşi continuă activitatea, în aceeaşi manieră, şi astăzi, chiar dacă sediul ei este ţinut secret, tirajul revistei fiind mult mai mare decît înainte de a se fi întâmplat regretabilele evenimente. Probabil că partizanii migranților vor vedea cu proprii ochi ce înseamnă lipsa toleranței creștine, iar, poate creștinismul se va revigora, prin contradicție și prin opoziție cu principiile islamice și seculariste, familia creștină redevenind o pepinieră misionară prin opoziția puternic anti-creștină din mediul aparent creștin al spațiului euro-atlantic. O altă provocare la adresa educației creștine este constituită de școala înseși, care începe a promova modele seculare, anti-creștine, de la singularitatea teoriei darwiniste, până la teoria gender sau sexualizarea excesivă a copiilor, ori crearea de modele educaționale greșite. Școala românească are experiența nefericită a unei conduceri centrale neprofesioniste și al experimentării a tot felul de reforme străine de realitatea concretă, iar dezastrul îl vedem tot mai accentuat astăzi. Școala trebuie să accentueze, nu improprierea unor informații seci, ci a formării umane 98

integrale, a protejării demnității și integrității umane, nu a laicizării, pentru că „încercările bine intenţionate de a-i conferi, în ansamblu, şi un sens laic, separat de sensul lui religios, şi de a regăsi în el principiile unei morale general «umane», sunt fundamental greşite”112. Educația familială are în vedere, în principal, consolidarea nivelului de moralitate, învățarea principiilor de viață corecte, autentic creștine, dezvăluind sfinţenia şi experienţa lui Dumnezeu113, și transformarea în modele de viață creștină, activ generatoare de mărturie creștină. Familia creștină are o responsabilitate uriașă, căci ea poate crea creștini misionari din copilărie, pe când fără ajutorul ei, Biserica se străduiește cu greu să convertească oameni indiferenți religios sau descreștinați. Așa cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, prin intermediul educației religioase copilul învaţă că iubirea lui Dumnezeu faţă de om se arată şi prin darurile pe care El le-a creat în natură…orice faptă bună izvorâtă din iubire smerită şi milostivă nu piere niciodată pentru că iubirea adevărată nu piere niciodată114.

112

Max SCHELER, Omul resentimentului, traducere de Radu Gabriel Pârvu, Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 97. 113 Hugo Tristram ENGELHARDT jr., Fundamentele Bioeticii creştine. Perspectiva ortodoxă, traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac. Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.318 114 http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-demarturisire-publica-a-credintei-104684.html

99

V.3. Rolul educațional și moral al familiei Familia este în primul rând aceea care asigură perpetuarea speciei umane şi educaţia sa115, iar, în ceea ce privește responsabilitatea morală, trebuie spus că părinții au principala responsabilitate morală în educația copiilor, pentru aceasta principalul lor instrument de influență în educația copiilor este exemplul personal. Astfel, dacă părinții pot deveni ei exemple veridice de viață, copii vor vedea aceasta și vor imita și ei, atât cele bune, cât și cele rele ale părinților. Prin urmare, exemplul personal este o necesitate urgentă pentru copii, dar și pentru părinți, în efortul lor necesar de perfecționare. Lupta pentru câștigarea sufletelor copiilor este astăzi mare, o adevărată bătălie, tot mai vocală, se dă între apărătorii vechii ordini creștine și cei ai surogatului modern care urăsc creștinismul și familia cu valorile lor. Acest lucru evident îl vedem tot mai des în viața noastră prin nociva influență a mass-mediei care popularizează sub pretextul urgenței și a modernității, tot ceea ce este antifamilial și anti-creștin. Educația familială se realizează prin intermediul modelelor personale ale membrilor familiei și aici avem în vedere faptul că majoritatea informației, omul o ia din ceea ce vede, de aceea înțelegem de ce exemplul personal este hotărâtor, iar în primii ani de viață, mintea copilului este gata de a fi impregnată cu principiile care-i vor călăuzi omului existența tot timpul.

Doru COSTACHE, Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă ecclezială în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin” , p.242 115

100

Mintea copilului este asemenea unui computer înainte de a se scrie pe el programele fundamentale de operare. De aceea, este necesar a scrie în mintea lui principiile evanghelice și a-i oferi o zestre de viață de valoare, care să-i dea posibilitatea unei cât mai bune relaționări cu sine și cu comunitatea în care va trăi. Cu cât nivelul de viață spirituală este mai profund, cu atât nivelul educațional familial crește, ajungându-se ca impactul educațional în cadrul familiei să fie cât mai eficient. Viața spirituală scăzută de la nivel familial, face ca și moralitatea acelei familii să fie dubioasă și cel mai adesea să fie un contra exemplu creștin și nu un model de misiune și o sursă de mărturie creștină. Pe umerii Bisericii și ai familiei, cade greaua responsabilitate a unei educații de excepție, profundă, căci școala cunoaște, din nefericire, tot mai des imixtiunea ideologiilor ateist seculariste, așa cum am spus mai sus, sau chiar un management eronat, educația religioasă fiind cea care contribuie la formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare a valorii eterne a persoanei umane şi la promovarea demnităţii acesteia în familie şi în societate116, Aici toți știm că școala nu aprofundează moralitatea ci cunoașterea, acuitatea de informație nu calitatea lor, chiar dacă programele școlare sunt încă supradimensionate și se aruncă cu toptanul informație asupra elevilor, mai ales teoretică, fără legătură cu viața concretă din cotidian. Aici, am un exemplu la îndemână, simplu, la ce folosește ca la clasa I, un copil să facă exerciții matematice cu funcții de gradul I, când acel copil are nevoi formativ morale, cel puțin până la gimnaziu. 116

http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-act-demarturisire-publica-a-credintei-104684.html

101

Ori ,cei care alcătuiesc programele uită că ceea ce trebuie oferit copiilor este în primul rând informație practică care să le folosească în viață și exemple morale, iar nu informații seci fără aplicabilitate. Școala românească și-a pierdut moralitatea în perioada comunistă prin copleșitorul cult al personalității ceaușiste și prin gogomăniile istorice prezentate la rang de acumulare științifică. Nici astăzi situația nu este mai bună, pentru că familia nu este încă acel ambient de formare puternic educațională așa cum ar trebui să fie și care chiar să taxeze derapajele școlare cu mare putere și rapiditate. Biserica este prezentă în școală, dar trebuie să fie și mai prezentă, prin proiecte și programe de colaborare care să contracareze ideologiile ateisto-seculariste pe care le întâlnim, disimulat, în școala românească prin diferite, de asemenea, proiecte și programe. Familia trebuie să recepteze școala prin prisma valorilor creștine, iar atunci când acestea sunt marginalizate, ea trebuie să reacționeze, remoralizând acel spațiu educațional vandalizat de secularism și ateism. Exemplul personal dat de tată, mamă și chiar bunici, în unele cazuri de familii mari, este esențial pentru buna dezvoltare morală și spirituală a copilului117, la fel și deprinderile spirituale, habitusurile liturgice și raportarea corectă la problemele vieții cotidiene. Exersarea prezenței lui Dumnezeu prin rugăciune, meditație și fapte bune, este, de asemenea, un fapt esențial al devenirii morale și spirituale a copilului care, la rândul său, va deveni o sursă de mărturie creștină și viață morală. William BARCLAY, Educaţional Ideals in the Ancient World, Editura Grand Rapids, Baker Book House, 1974, p.51. 117

102

Concluzii Așa cum am văzut în acest subcapitol, moralitatea și educația au multe în comun, educația fiind un instrument de moralizare eficient și necesar, iar aici am avut în vedere, mai cu seamă ,educația familială. Deși contextul de activitate al Bisericii nu este foarte confortabil și nici favorabil, totuși, misiunea eclezială are în vedere dezvoltarea unei autentice mentalități creștine care să fundamenteze un comportament veridic creștin, din punct de vedere moral. Biserica mărturiseşte că spaţiul familial este propice împlinirii mandatului divin de a creşte, adică de a înainta în desăvârşire, exersând perspectiva spirituală, şi de a se înmulţi, adică de a aprofunda perspectiva materială (Facere. 1, 26). Raporturile Bisericii cu societatea, în general, şi cu comunitatea, în particular, se desfăşoară în mod normal şi direct prin intermediul familiei, mediator sigur şi eficient al realităţilor spirituale şi temporale. Moralitatea vieții este unul dintre scopurile temporare ale Bisericii, ce are în vedere pregătirea omului pentru scopul și destinul său eshatologic. Moralitatea familială presupune oferirea de exemple necesare îndrumării directe a vieții copilului, imitarea și depășirea pentru a deveni surse de mărturie creștină. Fără o viață morală intensă, fără o profundă existență spirituală, viața omului se consumă în superficialitate și în inutil, de aceea, Biserica dorește să contribuie la ridicarea nivelului de conștiință identitară a membrilor ei, să le

103

sprijine parcursul moral și religios, să le ofere medierea necesară cu Domnul și Stăpânul vieții118. În afara unei familii puternice şi sănătoase, nu putem concepe comunitatea umană, deoarece relaţiile sociale, principiile etice fundamentale şi valorile umane de bază, se învaţă şi se exersează corect şi eficace doar în mediul familial. Aşadar, familia este izvor de moralitate pentru societate, model al relaţiilor umane şi centru de forţă şi stabilitate. Familia este şi un filtru al principiilor etice ale comunităţii respective, căci ea transpune şi adaptează la propria schemă morală, toate influenţele etice ale societăţii. De felul în care familia este edificată asupra valorilor creştine şi de cum trăieşte comuniunea de iubire, depind relaţiile ei corecte cu marea familie, Biserica - şi cu ambientul comunitar, dar şi trăirea autentică, sau nu, a propriei vocaţii şi misiuni. Familia este importantă atât pentru Biserică cât şi pentru comunitate, deoarece aici se învaţă, se păstrează şi se transmit atât credinţa şi valorile fundamentale ale omului, dar şi achiziţiile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei umane.

118

Michael J. ANTHONY, Introducing Christian Education, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2003, p.23.

104

VI. FAMILIE, MISIUNE, MORALITATE Imagine a Preasfintei Treimi, familia este considerată de către creștinism o Biserică în miniatură, o imagine a comuniunii de iubire, o școală de experimentare a vieții, a parcursului existențial oferit în dar de către Creator. Relațiile intra-familiale sunt catalizate, inspirate și direcționate de principiul gratuității și al slujirii alterității, ea favorizând demnitatea, dialogul, într-ajutorarea și solidaritatea între oameni. Iubirea este o necesitate existențială, iar când reușim să o găsim, prin misiunea experienței altora, devenim și noi la rândul nostru misionari ai iubirii. La fel au făcut și primii creștini, au mărturisit în viața lor relația de iubire și comuniune cu Dumnezeu și prin El între ei, atrăgând numeroși alții la această comuniune lărgită de iubire119. Sfântul Simeon Teologul vorbește în termeni elogioși despre această relație de iubire care i-a covârșit viața și care se consumă la nesfârșit în adorație :”Ce buze ar putea descrie ce s-a petrecut cu mine şi ce se petrece în fiecare zi? Ba chiar noaptea şi în mijlocul întunericului văd, cutremurat, pe Hristos deschizându-mi cerul şi privesc cum El însuşi mă priveşte de acolo şi mă vede aici jos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul în de trei ori sfânta lumină”120 .

119

Dumitru POPESCU, Doru COSTACHE, Introducere în teologia ortodoxa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1997, p.67. 120 Apud. Dumitru STANILOAE, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p.41.

105

Specific familiei este comuniunea și iubirea, ea este o comuniune inter-personală stabilă și puternică, o manieră de a trăi pe pământ viața divină, de a ajunge la cer prin mijloacele oferite de această lume121.Scopul ei este, în primul rând, împreună-mergerea pe drumul mântuirii, desăvârșirea prin iubire, iar apoi, nu necesar, nașterea de copii. Nu necesar, pentru că nu toate cuplurile au această vocație, uneori imposibilități biologice limitează acest fapt, fără a face familia mai puțin importantă pentru viața omului. Iubirea familială trebuie să fie aceiași după model trinitar, o iubire jertfelnică , dăruitoare și transformatoare, o iubire totală și fidelă, morală și unică. Familia este o comuniune de persoane, angajate conștient și cu sens spre desăvârșire, ea constituind locul natural cel mai bun pentru umanizarea omului și pentru personalizarea societății. În ea se lucrează cel mai eficace îndumnezeirea omului și umanizarea creației, fiind o școală de virtute și sfințenie, un instrument necesar omului pentru a accede în Împărăția lui Dumnezeu. VI.1. Familia - școală a iubirii și paradigmă de civilizație creștină Importanța majoră a familiei, pentru Biserică și societate, desigur, în principal vorbim despre familia creștină, este dată de faptul că ea este o școală de comuniune, o modalitate practică de exersare a iubirii, un mijloc de a trăi împreună și de a se acționa unul asupra altuia. De aceea, „luminată de strălucirea mesajului biblic, Biserica consideră familia ca fiind prima societate naturală, titulară a unor Ion BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura Romania Creştină, Bucureşti, 1999, p.95. 121

106

drepturi proprii şi originale şi o pune în centrul vieţii sociale”122 . Familia presupune asumarea unor responsabilități, trăirea în favoarea altuia și în detrimentul propriei voințe, precum și găsirea unei căi de existență jertfelnică, cotidiană. Vorbim, desigur, la modul absolut, dar fără a intra în latura pur virtuală, căci aceste lucruri sunt specifice traiului familial. Scopul principal al familiei este mântuirea membrilor ei, din punct de vedere eshatologic și înlesnirea și ajutorarea existenței, perpetuarea neamului omenesc, dar și slujirea vieții, formarea unei micro-comunități, participarea comunitară la dezvoltarea societății, dintr-un anumit timp și spațiu, și nu în ultimul rând, participarea la viața și misiunea Bisericii, experimentând puterea mântuitoare a lui Hristos123. Familia este și o școală de moralitate, căci ea are ca scop și punerea unei limite imoralității, din punct de vedere negativ, dar din punct de vedere pozitiv, exersarea virtuții. De aceea, sexualitatea apare ca ceva foarte normal, chiar dacă niciodată dominantă în cadrul familiei, și total anormal ca exprimare în afara ei, fie că e vorba despre membri ai familiei sau despre indivizi ne-angajați familial124. Scopul principal al familiei, trebuie precizat, este cel eshatologic, așa cum am spus de mai multe ori, și este necesar a afirma acest lucru, deoarece unii văd în familie doar o instituție destinată nașterii de copii, ori acest lucru nu este întru-totul corect. ***Doctrina Socială a Bisericii, vol. II, traducere de Isidor Martincă, Editura Universităţii Bucureşti, 2006, p.135. 123 John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78. 124 William Basil ZION, Eros şi transfigurare, traducere de Ioan Ovidiu Bobăilă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, p.240. 122

107

Nașterea de copii este unul dintre scopurile familiei, dar fecunditatea familială se poate exprima nu doar în natalitate. Aici trebuie să ne gândim la acele persoane infertile, parțial sau total, care nu au copii. Oare, acelea nu sunt familii binecuvântate de Dumnezeu? Sau ne reîntoarcem la retorica vetero-testamentară, în care cei care nu aveau copii erau considerați blestemați ca și când ei ar fi ales să nu aibă, nefiind vorba despre o neputinţă fizică! Este o realitate, copii sunt prin apariția lor un semn de binecuvântare al familiei, dar trebuie făcută o majoră distincție între cei care nu vor să aibă copii și cei care nu pot să aibă copii. Este vorba, până la urmă, de aceiași distincție dintre a nu munci că nu vrei sau că nu poți. Neputința nu poate fi imputată moral sub nicio formă, ea nu ține de posibilitățile de remediere ale omului, pe când voința este altceva. Sunt cupluri care nu vor să aibă copii, din cauza infestării lor cu diferite ideologii contrare vieții, sau hedoniste, care exagerează dreptul de a alege al cuplurilor sau care sunt impregnate de filozofii nihiliste. Însă, este adevărat, puține sunt astfel de cazuri, de regulă cei care nu au copii, nu îi pot face din motive ce țin de mecanica trupească. Parcă auzim, prin vocea Sfăntului Vasile cel Mare referitor la predicatorii nihilismului, care nu mai văd măreția omului și a creației dumnezeiești, următoarele “Dacă am încerca acum să vorbim de toate câte spun aceşti învăţaţi, am cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca şi ei. Noi, însă, să-i lăsăm pe aceşti învăţaţi să se lupte între ei. Să nu mai vorbim de natura existenţelor ci să dăm crezare lui Moise, care a spus: A făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. 108

Din frumuseţea celor văzute, să înţelegem pe Cel mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume, să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa cele mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Creatorului”125. VI.2. Familie și moralitate în contemporaneitate Familia este o școală de moralitate, căci ea trebuie să fie condusă de principiile evanghelice, deși, observăm în societatea contemporană, românească și nu numai, că familiile au cea mai mare nevoie de catehizare, de aprofundare a creștinismului sau de re-creștinare. Moralitatea familială se referă la faptul că pe măsură ce principiile evanghelice sunt trăite și aprofundate în cadrul familiei, adevărată micro-biserică126, ele o configurează în permanență ca instituție misionară și școală de formare spirituală. Familia este morală numai în măsura respectării principiilor evanghelice, a trăirii Evangheliei în mod cotidian, ea pierzându-și această calitate atunci când apare dezinteresul

Apud, Dumitru POPESCU și Doru COSTACHE, Introducere în teologia ortodoxa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p.17. 126 Sf. IOAN Gură de Aur, Hom. ad Ephesiens, Paris, traductions par L’Abbe J. Bareille, 1872,p. 390. 125

109

spiritual sau este prinsă în procesul de secularizare și prin urmare de descreștinare. Moralitatea familială nu este o lozincă goală sau o stare ideală, ci o realitate a vieții cotidiene, un mod de viață, căci pe măsură ce creștinismul este trăit și practicat în cadrul familiei, membrii familiei devin, în mod indirect, misionari și promotori ai unui stil de viață centrat pe Hristos, El fiind cel care „fondează existenţă şi viaţă ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune personală”127. Problematica morală în familiile creștine de astăzi este la ordinea zilei, căci, deși vorbim despre familie creștină, totuși această instituție este puternic afectată de slăbirea credinței și tratarea periferică ori superficială a principiilor de viață creștină. Astfel, în mod paradoxal, întâlnim numeroase situații în care moralitatea familială este puternic slăbită, ceea ce reclamă cu hotărâre un proiect amplu de re-creștinare, reevanghelizare sau re-îmbisericire a familiei creștine. Procesul de secularizare, foarte pregnant în ultima perioadă, a afectat structura familiei creștine. Din acest motiv avem o rată mare a divorțurilor, căci multe familii pornesc pe baze total superficiale, tinerii alegând să construiască o alianță familială pe baza unor motive cel mai adesea superficiale și precare, fără a avea o viziune despre lume și viață comune și, mai ales, fără a avea o trăire autentic creștină. La aceasta se reduce până la urmă forța unei legături familiale, fără a fi puternic legată de principiile creștine, ea este lipsită de forță și de trăinicie și multe familii aleg, din motive puerile, să de destrame. Fidelitatea conjugală și capacitatea sacrificială a cuplurilor este din ce în ce mai slabă, fiind atenuată de 127

Christos YANARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 12.

110

propaganda consumistă din mass-media contemporană, care vede familia ca pe o alegere temporală și una dintre opțiunile de viață. De aceea, se promovează, inclusiv în filme sau în literatură, normalitatea familiei monoparentale sau chiar a familiei homosexuale. Tot mai adesea, familia este supusă unui atac mediatic concentrat, pentru că ea fiind o școală a valorilor creștine, o școală de moralitate ce dă stabilitate existenței umane, este văzută ca principala țintă a tuturor acelora care consideră creștinismul a fi retrograd și anormal față de epoca prezentă. Educația pe care tânăra generație o primește în cadrul familiei, este cea mai importantă zestre doctrinară, ceea ce dăltuiește în sufletele noii generații principiile fundamentale de înțelegere și raportare la lume, fără de care realitatea nu poate fi înțeleasă corect. Importanța morală a familiei reiese poate cel mai bine și din așa-zisa înțelepciune populară care consacră expresia cei șapte ani de acasă ce arată, perfect adevărat, că principiile de viață, tot ceea ce ține de comportamentul uman, copilul le învață în familie, iar dacă această temelie este pusă greșit, atunci copilul va duce pe parcursul întregii sale vieți aceasta șişi va conforma viața în mod eronat. Bătălia pentru familie este de fapt bătălia pentru viitorul nostru, fundamentat pe ceea ce credem noi sau pe ceea ce vor alții să ne impună. La fel, vedem că atunci când creștinii nu au fost bine ancorați în principiile lor de viață, au fost mai ușor deturnați de la scopul vieții lor. Avem un exemplu în parcursul din ultimii douăzeci de ani ai propagandei pro-homosexuale. De la dezincriminarea penală a acestei nefaste apucături imorale, s-a ajuns la pretenția anormală și absurdă ca acele cupluri homosexuale să dorească recunoașterea drept căsătorie 111

a pervertirii stării lor de viață, a așa- zisei normalități a adopției de copii de către aceștia și a promovării, drept normal, a modului lor de viață. Potrivit principiului îţi dau un deget îmi iei toată mâna, această nefastă experiență de toleranță arată că în cele morale nu toleranța ci exigența trebuie să fie prioritate. Creștinismul slab trăit în mediul familial, constituie o vulnerabilitate morală masivă care-și pune amprenta asupra stilului de viață ulterior al membrilor familiei și care creează probleme serioase de înțelegere a perspectivei asupra credinței. Principiul adesea folosit extra familiae nulla humanitas, este o realitate evidentă, deoarece în afara familiei omul nu poate să-și găsească un mediu protejat moral în care să trăiască, ci este agresat de diferite și nefaste ideologii care nu urmăresc binele său, ci dimpotrivă, îi agresează identitatea și sensul vieții. Familia este așa de importantă deoarece ea este adevărata școală a vieții, ea purtând pecetea treimică, fiind imaginea Sfintei Treimi în lume. Ea este voită și instituită direct de Dumnezeu și prin intermediul ei se realizează educația fundamentală a omului, iar principalele valori religioase și culturale, tot prin intermediul ei se transmit128. A accentua valorile familiei, înseamnă a accentua valorile lumii sănătoase, înseamnă a promova viitorul nealterat al umanității, de aceea, bătălia pentru familie este de o importanţă majoră. Familia voită de Dumnezeu, naturală și normală, este familia constituită pe liberul angajament dintre un bărbat și o

Florin MIHĂESCU, Omul în tradiţia creştină, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1999, p.24. 128

112

femeie, de aceea, orice altă variantă reprezintă o încălcare flagrantă a ordinii dumnezeiești 129. Moralitatea familială este deci un habitus, o achiziție rațională, dar mai mult o achiziție de experiență de viață, căci copiii văd la părinți și fac, ori nu, ceea ce văd. Puterea exemplului este aici fundamental edificatoare, căci fără a trăi în experiența exersării vieții de către om în comunitatea familială, nu se poate, sub nicio formă, realiza o experiență fastă de viață, folositoare şi normal-necesară. Ceea ce dăruiește rectitudine vieții morale este experiența morală trăită în familie, ceea ce membrii familiei experimentează împreună, este o trăire identitară ce conformează modul de viață concret al tuturor membrilor. Nu doar copiii deprind un stil de viață moral, dar și adulții exersează și aprofundează în permanență principiile morale sau înstrăinarea de ele, așa cum, din nefericire, ultima realitate a devenit dominantă130. Sub pretextul liberalizării sau al modernizării, multe familii consideră că părăsirea stilului creștin de viață, atenuarea sau transformarea lui, constituie normalitatea necesară. Aici, avem exemplul permisivității sau al laxismului moral sub așa zisa bună intenție de a fi adaptat social. În cadrul acestei politici de descreștinare a familiei, se înscriu și recentele proiecte de educație sexuală ce doresc, încă de la grădiniță, să insufle copiilor perversiunea și dorințe anormale vârstei lor. Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe ,traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p.159. 130 Manlio BRUNETTI, Un bărbat, o femeie şi dragostea. Curs complet pentru logodnici, traducere de Pr. Iosif Martin, Editura Sapienţia, Iaşi, 2005, p.227. 129

113

Educația sexuală este de fapt un mijloc de erotizare sau de exagerare a unor funcționalități trupești, care nu este nici necesară și nici normală vârstei și chiar realității de dezvoltare umană. Sexualizarea excesivă, de la vârste fragede, este o metodă de imoralizare și de de-spiritualizare cu scop vădit antireligios și anti-creștin, de aceea, de regulă, marile religii ale lumii au poziții similare vis a vis de această încercare ideologică de înstrăinare a oamenilor de principiile lor religioase de viață. Imoralitatea este o rană familială, căci mulți uită de promisiunea castității familiale și creează relații extra-familiale, pătând haina cea curată de nuntă și ofensând puterea și iubirea lui Dumnezeu. Toate acestea pleacă de la premiza că omul este centrul lumii și al universului, iar Dumnezeu nu există, altfel oamenii ar avea grijă a evita aceste păcate contra bunului simț, al familiei și al persoanei umane. Creștinismul a fost extrem de tolerant cu astfel de manifestări, tocmai pe principiul libertății de opinie, dar acest lucru reprezintă anormalitatea în viața creștinilor și nu firescul. A milita pentru moralitatea vieții de familie este o necesitate vitală de care ține existența sau disoluția în viitor a familiilor noastre, fără de care nu se poate fundamenta o misiune creștină viabilă. Moralitatea familială este coloana vertebrală a societății noastre care dacă se prăbușește, duce la enormități morale de genul celor ce încep să se petreacă, de exemplu, în Olanda sau Belgia ,unde eutanasia copiilor pe motive medicale a devenit o realitate, ca și legalizarea unor narcotice sau faptul că propaganda pro-homosexuală a devenit dominantă131. Nicolae TĂNASE, Taina iubirii, în volumul „Tinereţe, Ideal, Biserică”, Editura Agaton, Făgăraş 2002, p.22. 131

114

Reîntoarcerea la sursele creștine ale familiei, recreștinarea sau re-evanghelizarea sa, reprezintă o prioritate morală și misionară urgentă, deoarece noile generații au nevoie de o viață morală de calitate, de un parcurs existențial fecund. Atenuarea diferențelor între sexe sau disoluția genurilor, reprezintă un nefast efect al secularizării, dar deloc ireversibil, deoarece, cu cât sunt aprofundate principiile de viață creștine cu atât gradul de moralitate crește. Atunci când, de exemplu,tinerii sunt învățați și văd la părinții lor fidelitate conjugală, ei înșiși vor face din aceasta o limită asumată a căsătoriei care va elimina multe dintre neajunsurile vieții de familie și sociale. Căci, infidelitatea conjugală reprezintă una dintre cele mai dureroase realități care fac de râs numele de creștin și aduc un adevărat spirit de contra-misiune în contemporaneitate. Atunci când Sfântul Apostol Pavel (Efeseni V, 25), asemăna relația dintre bărbat și femeie, în cadrul căsătoriei, cu cea dintre Hristos și Biserică, dorea să arate sacramentalitatea ei, dar și fidelitatea ei, pentru că în afara fidelității familiale, desfrâul este cel care face ravagii nu doar printre membrii maturi ai familiei, dar mai ales printre tinerii care vor vedea în infidelitate o normalitate lejeră. Iar, infidelitatea este principala cauză a rupturii cuplurilor, restul fiind motive ce drapează acest derapaj moral. Aici, consilierea pastoral-parohială și călăuzirea duhovnicească ar face multe, dacă credincioșii sau cei ce s-au născut creștini ar conștientiza nevoia de ajutor și de unde pot obține acest ajutor. Vorbim adesea despre faptul că Preasfânta Treime este modelul și principiul fundamental al familiei132 și așa și este, căci comuniunea de iubire intra-trinitară trebuie să fie modelul Dumitru STĂNILOAE, Iubirea creştină, Editura Porto-Franco,Galaţi, 1993, p.17. 132

115

care să ne călăuzească viața familială. Dar cum poate fi realizat acest lucru practic? În primul rând printr-o politică pastorală de ofensivă în catehizarea familială, pre-maritală sau intraconjugală, pe care clericii, prin intermediul misiunii lor pastorale sau al exemplelor proprii ori al altor familii creștine, trebuie să-l ofere. O consiliere premaritală este urgent necesară, pentru ca tinerii să poată ști ce este aceea viață de familie, că aceasta presupune responsabilități și nu este nicidecum o aventură gata a fi abandonată atunci când apar plictisul sau alte surse de interes. Această cateheză premaritală trebuie urmărită de preot, care va crea el pretextele de întâlnire cu tinerii ce vor să se căsătorească sau chiar poate fi realizată programat cu tinerii, în general, în anumite timpuri, iar cel mai bun exemplu este cel al tinerilor căsătoriți angajați în a aprofunda realitatea creștină a familiei lor și a deveni indirect misionari ai acestui stil creștin de viață. Familia nu este nici un experiment, nici o aventură ci un angajament sacru ce presupune responsabilitate asumată înaintea lui Dumnezeu și a comunității, prin urmare ea este o întreprindere serioasă a vieții, iar comportamentul adolescentin impus de mass- media unor adulți, sub pretextul când nu-ți mai convine pleci, nu are deloc de-a face cu realitatea spirituală și morală a acestei sacre instituții. Sunt numeroși istorici care au certitudinea că Imperiul roman, de exemplu, s-a prăbușit datorită decadenței familiale, iar la noi înșine observăm că de un sfert de secol societatea este debusolată tocmai pentru că familia și-a pierdut rostul său. Identitatea familială a fost diluată sub pretextul modernizării, iar modelele propagandistice holywoodiene ale capitalismului consumist, nu sunt cu nimic mai bune decât instrumentele 116

propagandei comuniste care, totuși, trebuie să recunoaștem că cel puțin la noi, valoriza mai mult familia decât paradigmele denaturate occidentale contemporane descreștinate. Pe măsură ce misiunea eclezială se revigorează și instituția familiei ar trebui să se întărească, iar principala cale de întărire a familiei este re-ancorarea pe principiile evanghelice de viață. Aprofundarea spirituală și evanghelică este o necesitate de misiune și pastorație a Ortodoxiei românești, pentru că dacă instituția familială nu se întărește ci se diluează, atunci ultimul bastion al moralității s-a consumat, iar Biserica nu are pe ce să-și fundamenteze practicile sale pastoral-misionare, căci doar ea este o familie de familii, iar când celula de bază a societății suferă nici Bisericii nu-i este prea bine. Lumea în care trăim este o lume cu un mare procent de re-păgânizare și de descreștinare, iar pentru a stopa sau măcar a atenua această neplăcută realitate, investiția în morala familială este o nevoie stringentă. Biserica are capacitatea necesară pentru a porni un reviriment moral profund, dar ceea ce-i trebuie sunt oameni profund angajați în a oferi exemple, pentru că, cu cât există mai multe familii angajate pe calea creștină a viețuirii, cu atât Biserica poate, prin intermediul lor, să desfășoare cea mai bună activitate misionară, să ofere cele mai bune exemple care să facă din familie, nu ultimul bastion de rezistență, ci primul cap de pod în demersul de recâștigare a locului și rolului pe care familia trebuie să-l aibă în viața cotidiană. Recentele contra-exemple, larg mediatizate, cum ar fi numeroasele cazuri de luare de copii din familii de români(sau mixte) stabilite în străinătate, sau procentele îngrijorătoare ale ratei divorțurilor, ne arată că imoralitatea promovată ca stil de

117

viață, se cuplează foarte bine cu acțiuni bine programate de a destructura familia. Nu sunt adeptul teoriilor conspiraționiste, dar politica, în general, anticreștină are în mod clar un centru de putere și de coordonare. Vedem, numai în mass-media românească, cum familia este prezentată ca o redută a fanatismului și o instituție desuetă, iar exemplele de cupluri homosexuale sunt prezentate lacrimogen, ca subiecte ale nedreptății și ale unui nemeritat oprobiu public. Unii creștini sunt dezorientați și dezamăgiți, amărâţi și descurajați de aceste atacuri și preferă, fie să-și trăiască existența creștină, camuflați de aceste pericole contemporane anti-familiale, fie să se angajeze în luptă cu ele, fie să le neglijeze. Dar problema este că misiunea-pastorală a preotului de la parohie trebuie să fie mai bine cuplată cu cea a profesorului de religie și a familiilor, iar această triadă educațional-morală nu are cum să dea greș, fiind mortală pentru ideologiile și interesele anti- familiale. Lupta anti-morală creștină se face încetul cu încetul, de la dezincriminarea relațiilor homosexuale, la acordarea posibilității de exprimare și de propagandă pentru această micro-minoritate, legalizarea avorturilor și politicile proaborționiste, infierarea stilului de viață tradițional și al familiei tradiționale și câte altele asemenea, fac din realitatea familială creștină un adevărat monstru pentru un observator din exteriorul realității noastre contemporane. Situația este înrăutățită de atitudinea prea reverențioasă și chiar slugarnică față de orice vine din Occident, ca fiind a priori bun, normal și necesar, ceea ce este o greșeală fundamentală.

118

Devalorizarea familiei a mers în paralel cu erodarea identității patriotice și naționale, cu minimalizarea evenimentelor istorice sau chiar a denaturării lor, ori cu manipularea prin intermediul procesului educațional, de tipul educație pentru diversitate și alte exagerări și denaturări menite să deformeze mințile copiilor sub pretextul libertății și al toleranței. Biserica trebuie să aibă o implicare energică, hotărâtă și agresivă pe plan social cu aceste atitudini anti-familiale, contracarând printr-o ofensivă generalizată și permanentă, aceste idei retrograde și păguboase pentru cultura, civilizația și modul de viață creștin și românesc133. Recenta bătălie pentru organizarea referendumului pentru stabilirea constituțională a definiției corecte a familiei, a căpătat din partea mass-mediei anti- creştine, cele mai virulente accente, ajungându-se până la catalogarea ca fanatici a celor peste trei milioane de români care s-au pronunțat în scris pentru familia tradițională românească, adică, dacă socotim cel puțin un membru de familie, ducem la peste jumătate dintre familiile țării, numărul celor care s-au pronunțat pentru clarificarea unei lipse legislative ce poate avea efecte constituționale false și pe termen lung păguboase, pentru tânăra generație. Când vorbim de moralitatea familială, și nu numai, mulți au impresia că aceasta se referă la cine știe ce reguli grele sau interdicții, când este vorba de fapt de un mod de viață corect, drept și sănătos spiritual. Este total anormal să gândim așa. Regulile morale, de genul a nu minți sau a nu înșela, sunt menite să salvgardeze viața și demnitatea ei, să crească calitatea vieții și să inhibe tot ceea ce ar denatura-o, realitate care ne arată justețea principiilor morale. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba –Iulia,1996, p. 549 . 133

119

Moralitatea nu reprezintă un set de reguli sau limitări de genul celor ideologico-propagandiste sau filozofice, ci reguli ce țin de experiența de viață și de revelația dumnezeiască. A nu respecta moralitatea familială este un act criminal, imoral și anormal, care trebuie reprimat cu toată forța și seriozitatea, căci altfel se ajunge la abuzuri teribile. Moralitatea este ceea ce păstrează și salvează plenitudinea și demnitatea vieții, de aceea, trebuie să înțelegem că reprezintă ceva necesar, ceva ce ne folosește, ceva ce vine în sprijinul vieții, şi nu voința abuzivă a unuia sau a altuia sau reguli ce ne alungă bucuria vieții, ci dimpotrivă, moralitatea susține, aprofundează și dezvoltă viaţa. Viaţa umană se bazează pe nişte valori înscrise în ea de către Dumnezeu şi care dau direcţie existenţei noastre şi ne ghidează alegerile, fără de care nu putem să ne manifestăm autentic134. În degringolada lumii noastre, adesea omul pierde, uită sau nu vede sensul existenţei sale, alipindu-se de lucruri create sau nevăzându-L pe Creator din cauza creaţiei. Cert este că pierderea sensului vieţii este o tragedie umană căreia Biserica prin întreaga sa viaţă duhovnicească şi operă misionară, activează pentru a propovădui un mod de existenţă autentic, fundamentat pe valorile adevărate ale vieţii. Viața fără reguli morale a fost un proiect manipulatoriu al anilor 60/70 ai secolului trecut, ce a dus la celebra mișcare power-flower, un anumit tip de muzică și un stil de viață zis anti- civilizație, natural, cuplat cu revigorarea păgânismului și a mișcărilor vitaliste. Toate au dus la eșec și la deziluzie, neaducând nimic folositor, util și necesar vieții omului.

Adrian LEMENI, Răzvan IONESCU, Teologie Ortodoxă şi Ştiinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p.69. 134

120

Pentru orice teolog, tema familiei este una generoasă și relativ lejeră, în aparență, pentru discursul teologic contemporan, o căutare a timpului pierdut135. În fața asalturilor propagandei gender, multiculturale și cu puternic substrat gay, mulți au dorit să scrie pe tema familiei, de la discursuri superficiale, la platitudini sau chiar la abordări de substanță. A devenit așa un loc comun a scrie despre familie, pentru mulți aceasta fiind o temă ce pare a nu comporta profunzimi, noutate sau nici chiar crea captivație în rândul cititorilor, dar pare un fel de datorie de onoare a scrie și a apăra familia. Indubitabil, așa și este, pentru orice teolog a apăra familia reprezintă o datorie, este o necesitate cerută cu acuitate de spiritul vremurilor noastre. Orice teolog care se respectă trebuie să abordeze tema familiei cu responsabilitate, discernământ și creativitate, dar trebuie să treacă dincolo de șabloanele standard ale unei lucrări de seminar de acum jumătate de secol, în care prezintă doar perspectiva biblică, patristică și doctrinară136. Trebuie găsit un limbaj atrăgător, cuvinte care să fie dinafara limbajului de lemn și, mai presus de toate, să captiveze auditoriul, să-l încânte, să-i ofere garanția datului revelat întro formă plăcută. Scriitura teologică contemporană are nevoie de o perspectivă lejeră a lecturii, pentru că adresanții sunt pretențios de simplii în receptare. Este la modă exprimarea tabloidizată, frazarea simplă de tip facebook, de aceea, orice inițiativă Marcel PROUST, Sodome et Gomorrhe, în „À la Recherche du temps perdu”, Gallimard, coli. La Pleiade, tome 2, p. 616. 136 Marc Antoine Costa de BEAUREGARD, Teologia sexualităţii – Heterosexualitatea şi Homosexualitatea din perspectivă creştină, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004, p.174. 135

121

livrescă pro-familie, trebuie să aibă un caracter misionar și catehetic, trebuie să aibă în vedere o cât mai largă și rapidă receptare. Nu Hristos și creștinismul sunt dușmanii omului, ci stilul de viață imoral, păcatos și anormal, care ne este prezentat drept normalitate și adevăr, drept normă de viață corectă și autentică. Tinerii de acum patru decenii care au crezut acestor manipulări, sunt bătrânii zilelor noastre cu mult mai multe deziluzii și eșecuri decât certitudini și realizări. De aproape două milenii, creștinismul încearcă înnoirea existențială și morală a omului, transformarea lui și implicit a societății și a reușit adesea, parțial și fragmentar, mai mult sau mai puțin în anumite timpuri și spații istorice. Dar, la reușita acestor transformări au contribuit oameni care s-au dedicat unor astfel de scopuri nobile și au ales să-și trăiască credința în mod autentic, să împărtășească și altora din experiența vieții lor. Există o teamă firească de moralitate, dar ea nu aparține moralei creștine, ci denaturărilor ideologice sau sectare, creștine sau atee, care de-a lungul timpului au creat dificultăți de trăire și de exprimare existențială a omului. Ființa umană are o identitate de sens și existențială puternică, ea poate fi ștearsă dar nu distrusă, și aici există speranța îndreptării chiar și în ultimul ceas a omului. Reîntoarcerea la sursele primare ale stilului de viață creștin, moral, este o necesitate. Mulți se regăsesc, fără să vrea chiar, de partea celor ce ar dori distrugerea moralității creștine, prin chiar faptul că nu sunt în stare a-și transforma viața și a-și schimba existența, acceptând să rămână sclavi ai unor idei ideologizante sau a unor vicii și păcate. 122

Moralitatea este exteriorizarea dogmei care la rândul ei nu este o regulă seacă, inventată sau abuzivă și descoperirea pe care Creatorul a dorit să o facă omului pentru a-i ușura viața și a-i mărturisi iubirea și aprecierea Lui137. Cele două nevoi fundamentale ale sufletului uman, acelea de a fi iubit și înțeles, sau apreciat și acceptat, sunt împlinibile numai cu respectarea unor norme morale modelatoare care să ne ofere interolcutori existențiali bine ancorați în realitatea vieții, pentru că altfel am merge după principiul orb pe orb călăuzește. Știm că viața este mai mult decât ceea ce cade sub incidența simțurilor noastre, de aceea regulile morale ne descoperă realitatea existențială profundă în care nu putem înainta dacă nu respectăm normele morale obligatorii. Gândiți-vă ce ar însemna dezincriminarea penală sau demonetizarea morală a crimei! Ar fi o catastrofă umanitară și exemplele pot continua la nesfârșit. Moralitatea este coloana vertebrală a existenței noastre, nu un moft, nu o creație umană, căci este înscrisă în însăși firea omului, de aceea, adesea, omul este numit ființă morală, homo moralis, căci nu poate exista și supraviețui în afara moralității vieții. Morala s-a dovedit a fi o exigență înseși a vieții, o condiție sine-qua-non existențială, prin urmare trebuie să-i acordăm maximă înțelegere. Sursa moralei creștine este deci Dumnezeu Însuși, iar regulile morale creștine ușor pot fi aplicabile omului de orice religie sau credință ar fi el, căci norma morală fiind înscrisă în însăși firea omului, natural omul este creștin chiar și fără a fi din punct de vedere formal, așa cum spunea Tertulian că Constantin GALERIU, Taina Nunţii, în „Studii Teologice”, XXII (1960) nr. 3, p.486. 137

123

sufletul omului este natural creștin (anima naturaliter christianae Apol.17,6; Patrologia Latina 1: 377). Când cineva refuză morala creștină, creștin fiind, pe motiv de inadecvare la modernitate sau contemporanitate, nu a înțeles nimic nici din lumea în care trăiește nici din propria lui moralitate și existență. VI.3. Familie, moralitate și misiune creștină Moralitatea este intim legată de posibilitatea accederii la viața veșnică fericită sau la mântuire, căci așa după cum spune Mântuitorul Hristos, paradisul este rezervat celor care șiau ales partea cea bună, au făcut cele bune și au ales binele, o realitate cât se poate de normală și de naturală fără de care nu poate fi înțeleasă existența umană în profunzime. Moralitatea este întrun fel gardianul, apărătorul și păzitorul existenței noastre și o minimă garanție a posibilității de a trăi o viață fericită și echilibrată, prin urmare moralitatea este un vehicul al împlinirii bunelor noastre dorințe. Aşadar, nu moralitatea creștină este rea, limitativă antiumană, ci ideologiile care pun aceste etichete dintr-un scop vizibil anti-creștin, căci cum ar putea fi anti-uman sistemul moral creștin fundamentat pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, adică pe cel mai mare act de iubire din partea lui Dumnezeu pentru om? Iraționalitatea unor afirmații contemporane cu privire la moralitatea creștină este ușor sesizabilă pentru ochiul unui cleric sau teolog, dar trebuie explicată și arătată așa și credinciosului pentru a-l feri de orice eventual pericol deviaționist care până la urmă i-ar duce viața în eșec și în disperare.

124

Conform voinței dumnezeiești, familia este comunitatea autentică de trăire a existenței ca dar al lui Dumnezeu și are vocația de a fi o școală a desăvârșirii pentru ca omul să poată înainta în aprofundarea asemănării cu Dumnezeu prin intermediul partenerului din viață138. În cadrul acestei paradigme, regulile morale sunt trepte spre cer, o scară care duce la Creator oferită tot de El cu tot ceea ce avem nevoie pentru a merge, a fi dinamici și a nu încremeni în proiect. Moralitatea este o cale spre sfințenie, spre sfințirea proprie în cadrul familiei, adică o cale unică prin care harul dumnezeiesc intră și sfințește viața familială transformând prin împreună-lucrare pe membrii familiei, oferindu-le tot ajutorul necesar pentru a fi cât mai bine conformați chipului de iubire al Persoanelor Treimice139. Iubirea, dăruirea, ajutorul și toate virtuțile filantropiei, se învață la școala familiei, școală la care programul existenţial este dat de moralitate, adică de acele reguli care ne arată cum ne desăvârșim. Între căsătorie și sfințenie există cea mai strânsă legătură, căci ea, inclusiv prin partea ei trupească, este bine plăcută lui Dumnezeu, dorită și ajutată, toate ale căsătoriei sunt bune, frumoase și folositoare, toate au un rost văzut și unul nevăzut, toate sunt destinate omului și mântuirii lui140. Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, p.224. 139 Sf. IOAN Gură de Aur, De virginitate, apud, Serghei AVERINŢEV S. Marko I. RUPNIK, Adam şi coasta sa. Spiritualitatea iubirii conjugale, traducere de Constantin Hodorag, Editura Ars Longa, Iaşi, 1998, p.34. 140 Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin” , p.224. 138

125

A respecta moralitatea și regulile morale, în cadrul familial înseamnă a proslăvi viața, a o prezerva, a omagia pe Dătătorul ei și a te înscrie în planul pe care Dumnezeu îl are cu tine și pentru tine. Moralitatea edifică pe cei ce o respectă întru înnoirea vieții și îi face misionari responsabili pentru cei de lângă ei, deoarece nu există vreo posibilitate ca omul să poată promova ceva, fără să fie el cel dintâi care a experimentat acel lucru, altfel, creștinul se transformă din misionar în propagandist, din promotor al învățăturii lui Hristos în răspânditor al propriului său stil de viață. Familia are deci și un proeminent sens misionar, un scop de răspândire al modului de viață în comuniunea de iubire, de a atrage pe cât mai mulți la această comuniune care poate da sens existenței umane și poate oferi omului posibilitatea mântuirii141. Scopul familiei este unul temporar dar nu numai, căci ea are și acest scop eshatologic, despre care am amintit, mântuirea omului prin intermediul partenerului de viață. Familia este un laborator și o școală de sfințenie în mod real, un loc de exersare al răbdării și bunăvoinței, al generozității și sacrificiului, al plenitudinii adevărului și al adâncului existenței umane. Prin binecuvântarea oferită de Dumnezeu prin Taina Cununiei, omul devine împreună- lucrător cu Acesta la propria mântuire în cadrul familial, în comuniune. Se coboară la el prin harul dumnezeiesc puterea de a rezista, de a aprofunda și de a deveni propovăduitor al acestui stil de viață. Misionarismul familial trebuie să fie unul natural, fondat, nu pe dorința de a propovădui ceva fără a experimenta, Petru GHERGHEL, Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog Teologic”, nr. 8 din anul 2001, p.11. 141

126

ci pur și simplu a răspândi un mod de viață verificat, care poate aduce bucurie și împlinire omului. Biserica insistă pe faptul de a prezenta ca normală numai familia alcătuită dintr-un bărbat și o femeie, adică familia tradițională, căci numai aceasta reflectă voința lui Dumnezeu și poate conferi omului forța schimbării și pacea interioară. Misiunea familială are în vedere promovarea acestui stil de viață verificat de secole și care reprezintă ceea ce noi am primit de la Domnul prin apostoli și urmașii lor142. Vedem, din experiența cotidiană, că o familie ce aprofundează valorile creștine, este bine înrădăcinată în vigoarea și forța Evangheliei și constituie, indirect și involuntar, sursă de atracție și de inspirație și pentru alte comunități familiale. Familia este mediul propice al experimentării relației cu Dumnezeu în comuniune de iubire, în adevăr, în respect și cu responsabilitatea unei vocații de sus, căci așa cum unii sunt chemați la viață călugărească și sunt mai puțini, alții sunt chemați la viață familială și sunt mult mai numeroși143. Iubirea Treimică se reflectă și în felul în care familiile trebuie să interacționeze între ele, repetând respectul și demnitatea, iubirea și generozitatea, solidaritatea și filantropia, adică valorile creștine ale comunității, care unifică, împacă și aduc la Domnul pe cei ce doresc să înainteze în comuniune.

Marius LAZURCA, Invenţia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.112. 143 Ioan ICA jr, Germano MARANI, Gândirea Socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p.261. 142

127

Astfel, această comuniune de comuniuni naște sau ajută Biserica, marea familie, care se sprijină pe cea mică, pe care o însuflețește, o nutrește și îi oferă mediul optim de viață144. Viața în Hristos presupune şi trăirea acestui mod unic și esenţial de existență în familie, căci și Domnul Iisus a trăit întro familie, alături de Maria, Maica sa și de Iosif, protectorul lor, a binecuvântat familia la Nunta din Cana Galileii, atunci când alături de mama Sa, și-a început activitatea Sa publică și a promovat, peste tot, familia, ca mediu existenţial unic, necesar și vrednic de urmat în viață, special pentru vocația majorității oamenilor. VII. MODALITĂŢI DE VIEŢUIRE ÎN AFARA SPAŢIULUI MORALEI CREŞTINE: PROBLEMA CONCUBINAJULUI Începutul de mileniu III şi de secol XXI, a impus o altă perspectivă asupra familiei şi asupra modului de viaţă al familiei în societate, altfel spus este vorba despre concubinaj . Acest mod de existenţă socială este, uneori, definit fie, “relaţia existentă între un bărbat şi o femeie, asemănătoare sub anumite aspecte cu relaţia conjugală, matrimonială dar care nu are ocrotire legală, întrucât nu s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la încheierea căsătoriei”145, fie,

Dumitru POPESCU Familia şi cultura secularizatã, în Actele Congresului Internaţional Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p.224. 145 Iolanda şi Nicolae MITROFAN, Familia de la A la Z. Mic dicţionar al vieţii familiale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 5 144

128

“un model de asociere, un mod de a trăi” împreună al cuplurilor moderne, în afara căsătoriei146 . Concubinajul la români, iată un subiect care poate stârni variate reacţii din partea cititorului român. Întrun mediu de dreapta, naţionalist şi pregnant religios, cu siguranţă că acest subiect ar crea repulsie şi împotrivire, pentru că acolo se consideră că, în mod natural, românul este din fire religios, respectă instituţia căsătoriei, astfel încât concubinajul este, poate, cel mult, o stare provizorie ce marchează perioada premaritală. Nicidecum, concubinajul nu poate caracteriza, din această perspectivă, firea românului. Dacă, dinpotrivă, ne-am apleca spre un mediu de stânga, socialist, cosmopolit, intenaţionalist şi poate puţin indiferent religios, acest subiect ar părea ca un drept câştigat, un mod de emancipare, superior celui patriarhal, al căsătoriei, un semn al libertăţii şi al drepturilor omului sau, mai bine zis, un mod care caracterizează societatea noastră de acum. Foarte multe persoane, deşi nu se căsătoresc, nu trăiesc singure, ci convieţuiesc cu un partener. Nu e vorba însă doar de relaţii sexuale şi afective, ci şi de faptul că gospodăresc împreună. Alegerea concubinajului îmbină nevoia de dependenţă şi identificare cu cea de autonomie, solicitând un angajament afectiv, dar eliminând aspectul responsabil-contractual al căsătoriei. Perioada dominaţiei socialiste din România (19471989) se pare că a alterat foarte mult conştiinţa morală a românului, atât de mult, încât destul de mulţi români se decid spre concubinaj şi nu spre căsătorie. Dacă concubinajul celebrează un fel de stare de libertate şi de dominaţie puternică a propriului eu, totuşi el aduce cu sine şi sentimentul Maria VOINEA, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p.137. 146

129

nedeplinătăţii şi al pierderii, pentru că absenţa unui angajament este însuşi garantul relaţiei oamenilor, iar separarea este la fel de grea pentru concubini ca şi pentru soţi, deoarece o relaţie crează sentimentul apartenenţei şi a scopului comun. Deşi, cele mai multe cupluri aleg ca formă de convieţuire socială concubinajul, multe dintre acestea nu sunt conştiente de implicaţiile în timp ale traiului în comun întro formă pe care statul şi legea nu o apară, din punct de vedere legal. VII.1. Perspectiva juridică Dacă ne uităm la definiţia strict juridică a concubinajului, vedem că el se referă la “conviețuirea unui bărbat cu o femeie fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie; căsătorie nelegitimă”147. Această definţie statuează faptul că el se referă doar la relaţia dintre un bărbăt şi o femeie, care nu are un statut legal şi sacramental tradiţional. Altfel spus, concubinajul se referă la uniunea liberă dintre două persoane de sex opus(sic!), care au în vedere doar aspectul strict prezent şi personal al legăturii. Faptul că cei doi nu au vocaţia moştenirii unul faţă de celălat, arată o percepţie volatilă asupra viitorului, iar faptul că relaţia are minime efecte legale, arată caracterul ei strict personal. În România, Codul Familiei prevede faptul că statul ocroteşte căsătoria şi familia, apară interesele mamei şi ale copilului şi recunoaşte căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă. Legea română nu recunoaşte concubinajul, sub nicio formă, neexistând vreo corespondenţă egalitară între concubinaj şi căsătorie. 147

http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CONCUBINAJhttp ://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CONCUBINAJ

130

Dar, întrebarea presantă care apare este aceea: oare care sunt raţiunile care stau la baza concubinajului, astăzi, la români? Mai ales că este bine ştiut că din punct de vedere legal, concubinajul nu beneficiază de nicio recunoaştere! Statisticile ne arat că astăzi, din ce în ce mai mulţi români preferă acest mod de convieţuire, sub pretextul falsei independenţe pe care o presupune aceasta. Deşi, în cadrul concubinajului, regulile de convieţuire dintre cei doi se apropie extrem de mult de cele ale unei căsătorii. VII.2. Perspectiva antropologico-sociologică Dacă am analiza, din punct de vedere antropologic motivele care îi fac pe unii dintre români să prefere concubinajul în detrimentul căsătoriei, am vedea că sunt invocate diferite raţiuni, de la cele de natură economică, până la cele de natură profesională, ori socială. Dacă am analiza concubinajul, din punct de vedere al argumentelor pro şi contra, am vedea că susţinătorii acestui mod de convieţuire argumentează că o astfel de relaţie este relativ lejeră, pentru că nebazându-se pe niciun angajament între parteneri, se exclude efortul perpetuu pentru susţinerea ei; suportul economic al relaţiei pare mai echitabil şi mai independent, în raport cu gestionarea finaciară, netrebuind să existe justificări de niciun fel; în acest status quo primează cariera profesională, iar gradul de intimidate poate pregăti o eventuală oficializare a relaţiei în mod tradiţional şi, nu în ultimul rând, ruperea unei astfel de relaţii nu presupune birocraţie, cheltuieli şi tensiune emoţională prea mare. Împotriva concubinajului sunt numeroase argumente, dintre care amintim: instabilitatea ce caracterizează acest tip de relaţie (1 din 6 cupluri care traiesc în concubinaj rămân 131

împreuna doar 3 ani, iar 1 din 10 supravieţuiesc mai mult de 5 ani), lipsa unei perspective puternic angajante de viitor, prin lipsa unui contract social şi a unei consacrări religioase, decăderea morală, ori grave afecţiuni emoţionale şi psihice, datorate sentimentului de instabilitate, illicit şi temporar. Uneori, lipsa unei viziuni comune despre lume şi viaţă, a unor valori acceptate, dar şi a unei rectitudini morale şi a unui ţel comun, fac concubinajul mai atractiv şi propice unor personae aflate în astfel de situaţii. Evaluând această susţinere argumentaţională, am putea spune că singurul liant al concubinajului este voinţa şi o minimă angajare morală, dar dacă ne uităm mai cu atenţie şi la contra-argumentele concubinajului, am vedea că el este o legătură dezechilibrată, pentru că nu permite nici bărbatului şi nici femeii să-şi asume rolurile lor tradiţional-familiale, aşa că egalitatea, creează un fals sentiment de echitate, deoarece nu permite celor doi să-şi manifeste darurile lor naturale de acţiune în relaţie. Excluzând responsabilitatea faţă de viitor, concubinajul nu oferă soliditate unei relaţii, statisticile arătând că durata lor medie de viaţă este de 5 ani, mai ales că rutina şi tentaţia cotidiană erodează puternic o astfel de relaţie ducând la distrugerea ei. Din punct de vedere moral şi social, nu apare nici un avantaj, deoarece neasumarea responsabilităţilor faţă de viitor, duce la susţinerea unei mentalităţi contraceptive puternice, care în mod inevitabil îndeamnă la evitarea oricărei sarcini, ceea ce crează numeroase implicaţii moral-religioase şi sociale. La recensământul din anul 2002, s-a considerat necesar şi înregistrarea acestor uniuni consensuale, asftel că Institutul Naţional de Statistică (INS) a înregistrat 828.000 de persoane care au recunoscut că trăiesc în concubinaj. De asemenea, s-a 132

surprins şi faptul că tinerii sunt cei care preferă un astfel de aranjament social, deoarece îl consideră a fi cel mai potrivit cu vârsta şi statutul lor, mai ales că ei justifică o astfel de relaţie prin lipsa unui loc de muncă (sau lipsa stabilităţii lui), a unei locuinţe, ori a unor minime condiţii de securitate financiară. Aici, ar mai trebui spus că există şi fenomenul concubinajului premarital, ca stare intermediară între perioada formării relaţiilor şi căsătorie, iar, din acest punct de vedere, concubinajul este un fenomen pasager. Probabil că mulţi dintre aceia care acum, aproape 10 ani, s-au declarat a fi întro relaţie de concubinaj, astăzi au finalizat acea relaţie printro căsătorie, ori după finalizarea acelei relaţii, au trecut în alta, care până la urmă a dus la căsătorie. Dacă am analiza concubinajul prin intermediul obişnuinţelor lui, am vedea că, în afara unei hotărâri de angajament pe termen lung şi a oficializării civile şi religioase, de regulă, el presupune aceleaşi habitudini ca şi o căsătorie. De aceea, criticii concubinajului susţin că mai degrabă teama de aşi asuma propriile roluri, ori frica de un angajament serios şi stabil, duc la o astfel de relaţie. Uneori şi o anumită educaţie, ideologic feministă, încurajează concubinajul sub pretextul independenţei faţă de bărbat, perceput drept conducător tradiţional al familiei: „există multe organizaţii la nivel mondial, care au drept scop educarea femeii în a avea încredere în propriile forţe şi să nu mai depindă de bărbaţi din toate punctele de vedere. Au trecut vremurile în care bărbatul era singurul care trebuia să asigure bunăstarea unei familii. Acum şi femeia lucrează, deci aduce bani în casă, lucru care duce la independenţă”148 .

148

http://www.tion.ro/stiri/IM:ALL:news-romania/articol/casatoria,-inpericol.-romancele-prefera-concubinajul/cn/news-20080605-09112355

133

Este de netăgăduit faptul că vârsta căsătoriei a crescut, în România, în ultimele decenii, atât datorită creşterii nevoilor educaţionale şi generalizării învăţământului obligatoriu la zece, ori douăsprezece clase, cât şi din cauza degradării nivelui de trai, proces corelat cu creşterea expectanţei de securitate financiară. De asemenea, responsabilităţile pe care le impune căsătoria, mai ales cerinţele de întreţinere a ei, ca şi aspiraţiile de ordin educaţional şi profesional, fac să crească vârsta de căsătorie şi, implicit, favorizează concubinajul. În cadrul familiilor consensuale, cum eufemistic este numit concubinajul, copii sunt, adeseori, crescuţi de rude şi primesc o îngrijire şi o educaţie precare, devenind, încă de mici, independenţi de mediul familial. E adevărat că acest fapt influenţează negativ şi familia, dacă se constituie legal, mai târziu, pentru că părinţii preocupaţi, aproape exclusiv de carieră, nu acordă atenţia necesară copiilor şi îi predispun la numeroase afecţiuni psihice, ori fizice. Trebuie subliniat şi faptul că este o caracteristică a României de astăzi faptul următor: concubinajul este un fenomen care se întâlneşte în special la tineri, la cei care suportă cel mai acut fenomenul de secularizare, de înstrăinare faţă de tradiţiile naţionale şi religioase149. VII.3. Perspectiva religios-morală Din punct de vedere religios, căsătoria este o Sfântă Taină, adică un mijloc sigur prin care harul Duhului Sfânt intră şi sfinţeşte vieţile noastre. Ea a fost apreciată de Mântuitorul 149

Georges BALANDIER, Le dedale. Pour en finir avec le XX-eme siecle, Paris, Fayard, 1994, pp. 173-175.

134

Hristos, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 5,1-11), această unire dintre bărbat şi femeie fiind icoana unirii dintre Hristos şi Biserică. Sfântul Apostol Pavel le recomandă “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica Sa, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5, 25). Legătura dintre bărbat şi femeie este denumită, de acelaşi mare apostol „taină mare” ce se aseamănă cu legătura dintre Hristos şi Biserică (Efeseni V, 23). În baza acestor temeiuri scripturistice, căsătoria este definită ca „legătura şi unirea monogamică dintre un bărbat şi o femeie, pentru toată viaţa şi o participare reciprocă la dreptul divin şi uman”. Şi nu întâmplător, familia a fost considerată o mică biserică150, suport şi fundament al societăţii şi al Bisericii, dar şi “cea mai însemnată alcătuire socială”151, icoană a Bisericii152, „comunitate umană socială de bază”153, ori sursă principală de stabilitate şi moralitate în fiecare comunitate umană şi sanctuar domestic. De aceea, concubinajul neagă demnitatea divină a legăturii dintre bărbat şi femeie, iar prin lipsa angajamentelor, fidelităţii şi responsabilităţii, creează instabilitate socială şi depravare morală, ducând la situarea

Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Bucuresti, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana,1999, p. 159. 151 Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 11. 152 DANIEL Ciobotea, Familia creştină-Biserica de acasă în „Familia creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, pp.5-6. 153 NIFON Mihăiţă, Arhiepiscop şi Mitropolit, Misiologie creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p.73. 150

135

celor care trăiesc în concubinaj la marginea corpului eclezial şi social. Sigur, unii ar spune, poate, de ce oare nu putem fi buni credincioşi dacă trăim ca şi căsătoriţi, fără să fim? Oare nu putem fi la fel de buni creştini ca şi cei căsătoriţi? Poate, chiar aşa ar fi, poate există excepţii, dar, practica ne arată că viaţa în concubinaj aduce cu ea şi o degradare morală şi o prea puţină lipsă de interes faţă de cele spirituale. Posibil, chiar, să existe creştini care trăiesc în concubinaj şi care încearcă să fie buni creştini. Dar, nu se poate generaliza. Mai mult, Biserica, exclude, prin întreaga ei tradiţie canonică, pe cei necăsătoriţi de la Euharistie, adică de la o viaţă bisericească, comunitareclezială deplină. La obiecţia că Iisus Hristos a venit pentru cei păcătoşi şi că Biserica este o instituţie divino-umană care cuprinde pe oamenii angajaţi pe drumul mântuirii, iar cei care trăiesc în concubinaj, poate uneori, sunt conştienţi de acest fapt şi încearcă să-şi depăşească propria stare şi nu trebuie marginalizaţi, nici măcar eclesial, se poate răspunde că nici o excepţie nu trebuie să devină regulă şi că o stare de fapt, chiar de amploare, nu reprezintă normalitatea, dacă legile, cutumele şi Revelaţia divină nu o statuează astfel. Mai există şi o categorie specială de concubinaj, aceia care amână căsătoria, dar trăiesc împreună pe baza logodnei religioase. Sigur, şi aici este vorba despre o anormalitate, logodna nu se poate substitui căsătoriei, ea este doar o ierurgie pregătitoare şi atât, atunci când ea se prelungeşte peste măsură, intră în sfera anormalităţii. Bineînţeles, efectele logodnei nu sunt, nici pe departe, cele ale căsătoriei. Logodna a apărut dintro sacralizare solemnă a unor făgăduinţe de căsătorie, dar care nu presupun o viaţă în comun ca şi în cadrul căsătoriei. În cazul concubinilor logodiţi, avem de-a face cu o fraudă 136

sacramentală, care este reprimată de către legislaţia canonică bisericească. De asemenea, legislaţia de stat nu acordă logodnei vreun statut anume, aceasta fiind o stare premergătoare căsătoriei, exclusiv religioasă. În practica sacramentală curentă, logodna este unită cu Taina Cununiei, astfel concubinajul, fundamentat pe logodnă, apare ca o anormalitate flagrantă. Ţinând cont de faptul că este o alegere personală, reciprocă şi totală în cazul căsătoriei, concubinajul, deşi respectă primele două condiţii, nu o conţine pe a treia, el fiind o manifestare a egoismului şi a individualismului154. Concluzii Dominată de evoluţia, parcă prea brutală, a societăţii noastre, în ambientul secularist şi globalist, legătura sacră dintre bărbat şi femeie a cunoscut o amplă depreciere. Una dintre acestea este şi concubinajul sau uniunea consensuală, cum mai este cunoscut acest tip de relaţie. Societatea românească, patriarhală, prin mentalitatea şi etica sa, receptează concubinajul ca pe o stare anormală, ca un mod de viaţă contrar preceptelor sociale şi religioase, de aceea, consideră această stare ca fiind străină faţă de valorile tradiţionale româneşti. După 1989, când paradigma socialpolitică românească a început să cunoască o amplă transformare, frecvenţa concubinajului, ca mod de viaţă, a crescut printre români, în special printre tineri. Anii dominaţiei comuniste, ca şi influenţele tot mai crescute ale unor modele social-comportamentale venite din 154

ANDREI, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Familia între Individualism, Colectivism şi comuniune, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, p. 64.

137

afara ţării, au favorizat creşterea fenomenului 155 concubinajului . Dacă din punct de vedere juridic concubinajul este nerecunoscut în România, iar din punct de vedere etic este considerat imoral, din perspectivă religioasă el este considerat un păcat care afectează stabilitatea societăţii şi a Bisericii. Concubinajul este perceput ca o depreciere a libertăţii umane, ca stare relaţională decadentă, nefiind receptat ca un drept câştigat, ori ca o situaţie firească, cum poate este considerat în spaţiul nord-amerian, ori vest-european. Pentru români, întotdeauna familia a fost considerată o instituţie sacră, fundament al societăţii şi al Bisericii, care susţine ordinea morală şi dă sens vieţii omului, de aceea, orice depreciere a conceptului familial este privită cu reţinere şi este considerată o stare ce trebuie remediată. Mai ales că, în universul împăcării şi armoniei satului românesc tradiţional, excesul este acela care introduce logica blestemului şi a pedepsei, tot ceea ce este de prisos este păcat: tot ceea ce jigneşte măsura, cuviinţa, e păcat. Ordinea morală a lumii e în acelaşi timp şi o ordine estetică, fiiind întemeiată pe armonii. De aceea, simţul etic se îmbină atât de frumos şi de nesilit, în sufletul ţăranului nostru cu simţul frumosului. De aceea, în creaţia de artă populară, spiritul de puritate etică e constitutiv şi firesc156.

155

Yves BIZEUL, Cultures jeunes et religion: problemes theotiques, comunique dans le cadre du Colloque international: Europe latine Amerique latine: la modernite religieuse en perspective comparee, CSRES, Strasbourg, 4-6 octobre, 1999, p. 1. apud. Conferinţă prezentată cu ocazia Congresului Internaţional Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu, 25-27 sept. 2001. 156 Ovidiu PAPADIMA, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor. Editura Saeculum , Bucureşti, 1995, p.78.

138

Fenomenul concubinajului la români, necesită, cu siguranţă, un spaţiu mai amplu şi o analiză mai profundă, dar studiul de faţă şi-a propus să surprindă doar în mare caracteristicile generale ale acestuia, ca o imagine generală şi de ansamblu a acestui, cu adevărat flagel ,amprentă a secolului şi mileniului nostru. Atât Biserica, cât şi societatea românească, prin instituţiile sale, susţin şi valorizează familia157 şi încearcă, prin programe de asistenţă, să susţină valorile tradiţionale ale familiei româneşti. Astfel că, speranţa noastră este aceea întro restrângere a fenomenului concubinajului sau, măcar, întro stagnare a sa. VIII. CRIZA FAMILIEI – ÎNTRE PROVOCARE PASTORAL-MISIONARĂ ȘI VALORI MORALE Criza familiei este o realitate pregnantă pe care o întâlnim la tot pasul, de la numeroșii copii crescuți de părinți, la căsătoriile ce se rup în câteva luni, până la emisiunile deșănțate de la televiziunile noastre, de parcă de un sfert de secol suntem supuși celui mai pestilențial experiment, un Pitești după Pitești, mai urât, prin efecte, decât primul, mai necunoscut decât el. Și chiar dacă astăzi nu se mai trage cu glonțul în obrazul lui Hristos, numeroase piroane ale indiferenței sau persiflării valorilor morale creștine, se înfig în trupul Mântuitorului, Cel care și-a dat viața pentru ca lumea să aibă viață din belșug (Ioan.X,10) . La tot pasul vedem ruine ale valorilor creștine, cucerite de superficialitatea și imoralitatea vremurilor de astăzi, rămășițe ale unor vremuri mai bune care Isidor MARTINCĂ, Cultura şi educaţia în Doctrina Socială a Bisericii, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2004, p.76. 157

139

cer cu necesitate revenirea, dar care astăzi sunt semne ale unui teribil conflict, de aprige proporții. Familia, stâlp și temelie a Bisericii și a societății, cât a înțeles un neam din Evanghelie158, este supusă asaltului modernismului de-aproape două secole, de când, avant la letrre, Revoluția francează ce anunța spiritul mortuar al marxismului, a încercat să decimeze Franța creștină ca avanpost creștin al epocii. Familia este ținta tuturor atacurilor contemporane, mai ales în mass- media, deoarece, ateii sau anti-creștinii cunosc importanța familiei în societate și în civilizația noastră. Ea este spațiu educațional, al împreunăcreșterii spirituale și culturale a soților și a copiilor, ambient al sfințeniei și mediu al virtuții159. Aici se învață și se trăiește autentic, de aceea experiențele familiale țin de realul autentic al vieții. Mai ales în ultimul deceniu presa de pe mapamond, dar cu predilecție cea românească, ține cu tot dinadinsul să ne arate că familia este un spațiu al violenței, abuzului, sexualității depravate și restricțiilor morale, prezentând cazuri nenumărate de soți care-și agresează soțiile, de copii revoltați de regulile părinților sau abuzați de aceștia, cazuri speciale, extreme, prezentate ca normalitate, pentru ca în mintea contemporanilor să se nască ideea că familia nu e tocmai spațiul cel mai bun și mai protejat pentru dezvoltarea persoanei umane. La aceasta se adaugă propaganda interesată, falsă și regizată a cuplurilor homosexuale care trebuie să adopte copii pentru că și acele aglomerări sexualizate ar avea cumva acest drept.

Simion MEHEDINȚI, Creștinismul românesc, Fundația Anastasia, București, 1995, p.23. 159 ***, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p.289. 158

140

Din punct de vedere creștin, aceste atacuri la adresa familiei sunt cuplate cu cele la adresa Bisericilor și a slujitorilor ei, pentru că mica familie și marea familieBiserica, sunt ultimele bastioane ale bunului simț și ale normalității. Astfel, căsătoria prin unitatea și indisolubilitatea ei este o poartă reală spre sfințenie și stabilitate160. Din nefericire, în unele confesiuni neoprotestante întâlnim un creștinism coafat, marxizat, corect politic (în Țările Nordice) care ar face orice să câștige popularitate, numai atașamentul față de vocea Domnului necăutându-l. Din acest motiv, de exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă a luat recent hotărârea de a întreupe orice formă de dialog cu aceste grupări. Dar atacul asupra familiei are într-adevăr, așa cum am spus mai sus, un substrat marxist. Poate puțini știu sau își mai amintesc de faptul că s-a scris mult de experiemntul sexual comunist din URSS din anii ’20 ai secolului trecut, când s-a dorit desființarea familiei și liberalizarea sexuală. În foarte scurt timp s-a constatat că acei oameni supuși experimentului, nu mai aveau frică de nimic, scop și viață, deci nu mai puteau fi sub nicio formă controlați social. Nu mai erau supuși ordinii de stat, căci nu mai aveau ce pierde. Copiii rezultați din pasagerele relații erau în grija statului, iar cei sau cele care le erau temporar parteneri, nu erau cu mare lucru legați unii cu alții. La scurt timp, conducerea sovietică a încetat experimentul, dar liberalizarea sexuală, denigrarea familiei și a valorilor tradiționale este astăzi o marcă marxistă și putem recunoaște un neomarxist după felul cum se poziționează față de familie.

Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București, 1978, p.183. 160

141

Programele de educație sexuală din fragedă copilărie urmăresc tocmai controlul absolut asupra tinerilor prin intermediul sexualizării, iar aceste experimente nu sunt noi, aparțin anilor ’20-’60 ai secolului trecut, mai ales din Uniunea Sovietică, străini de astfel de încercări nefiind nici americanii, prin celebrele sale programe Beatles și Monarch ( a se vedea, spre exemplu,http://biblioteca-secreta.blogspot.ro/2013/01/programele-de-control-al-mintii-si.html). Fără a exalta teorii ale conspirației, căci astfel de lucruri sunt astăzi cunoscute, aș direcționa atenția spre roadele comportamentului mediatic, ong-istic dirijat de astăzi, care proslăvește vechea ideologie neo-marxistă, cu haine americane, a lui politically corect, în fapt o teribilă manipulare și un atentat la lumea liberă, tradiționalistă, conservatoare și creștină. Familia este atacată astăzi în esența ei, prin propaganda unor micro-minoritari (așa numiți membri LGBT-Q, în fapt oameni bolnavi sufleteşte), care doresc recunoașterea așa-ziselor căsătorii homosexuale sau/și a parteneriatelor civile, de parcă o valoare dumnezeiască se poate negocia și interpreta după bunul plac al omului. Printre portavocile denigrării familiei, mica Biserică161, sunt, în societatea noastră oameni de presă și mai ales creații de presă, false modele media, care și-au făcut un țel în viață din a denigra creștinismul, în special, și valorile religioase, în general. Sacra instituție a căsătoriei este văzută ca o racilă a unor vremuri demult apuse, o marcă dominantă creștină, care nu-și mai are loc în societatea contemporană, așazis modernizată162. Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, București, 1999, p.159. 162 ANDREI, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Familia între Individualism, Colectivism și comuniune în volumul, „Familia și viața la începutul unui 161

142

Realitatea însă este alta. Niciun tânăr integru psihic nuși dorește o relație homosexuală și nu pune semnul egalității între familie și asocierea homosexuală. Nimeni, în integritatea sa psihică, nu pune la îndoială familia ca valoare morală, căci, vă rog să vă închipuiți ce ar însemna acceptarea asocierilor homosexuale drept familie, o denigrare a Preasfintei Treimi, care în opinia noastră este modelul suprem al familiei; trecerea la nivelul al doilea al cererii din planul micro-minoritarilor, și anume adopția copiilor și promovarea homosexualității ca falsă normalitate alături de heterosexualitate. Acesta este traseul din unele părți ale Occidentului european, unde deja s-a renunțat la statutul de tată și mamă în favorea celui de părinte unu și părinte doi, considerându-se că sexul ține de alegere și cultură, nu cum este normal, un dat firesc, natural. Apoi, trecerea genului în planul alegerii, al culturii și al obișnuinței, este contrar evidenței naturale, observabile. Adesea, se pune pe seama unor cercetări aceste lucruri, cercetări finanțate de grupările interesate, care contra banilor obțin din partea unor oameni de știință, reali sau falși, confirmarea erorilor lor ideologice. Ideologizarea socială, științifică și politică, a dus la această situație a presiunii imense pe familie și pe dorința reconsiderării ei în cel mai fals mod cu putință. Din fericire, atât marile tradiții confesionale, cât și marile religii, nu sunt de acord cu această viziune care numai în spațiul creștin este pe alocuri dominantă și se poate discuta despre ea, căci, în spaţiile tradiționale ale altor religii, numai simpla discuție despre aceste lucruri pro-homosexuale ar aduce imediat pedeapsa cu moartea. nou mileniu creștin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.59.

143

Nu pledez pentru radicalizare și nu consider că homosexualitatea ar trebui pedepsită cu moartea sau, chiar numai pedepsită. Dar trebuie spus adevărul, ea nu reprezintă normalitatea, ci ține de o opțiune eronată, păcătoasă, dar reversibilă. Conform principiului patristic al raportării autentice la om, iubim păcătosul și urâm păcatul, îi iubim şi pe homosexuali, dar urâm păcatul lor, colaborăm cu ei, dar aceasta nu înseamnă că le validăm falsa perspectivă asupra lumii și vieții. Familia, în sensul ei autentic, a ajuns să fie considerată drept familia tradițională, în opoziție cu cea așa-zis modernă, în fapt o falsă familie, care include și homosexualii. S-a ridicat și problema următoare: dacă considerăm familia tradițională ca cea formată din părinți de genuri opuse și copii, am exclude nu doar cuplurile homosexuale, dar și familiile monoparentale sau pe cele formate din bunici și nepoți. Dar, nu. Nu este deloc așa! Familiile monoparentale, deși nu sunt familii depline, aparțin paradigmei familiei tradiționale din care totuși provin, pe când familia homosexuală, deși o numesc impropriu așa, nu este decât asocierea păcătoasă dintre două persoane de același gen, pe baza alegerii lor, ignorând datul natural și zestrea biologică. Familia autentică este formată din bărbat și femeie, alături de copil sau copii, ori chiar fără copii, dar aici este vorba despre o familie nerodnică material, dar posibil rodnică spiritual163. Ideologia neo-marxistă ce promovează diversitatea sexuală și familia modernă, este poziționată profund anticreștin și contra valorilor religioase, în general. Pentru o mână de oameni suntem presaţi să acceptăm o enormitate socială și decădere morală! Gândiți-vă apoi ce atmosferă familială ar Ilie MOLDOVAN, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.183. 163

144

putea avea copiii sau copilul adoptat de o astfel de familie decadentă? Fie, ar fi supuși abuzurilor, așa cum se întâmplă deja acolo unde s-a dat posibilitatea adopției, fie cresc întro atmosferă total viciată și deformatoare, căci se știe că atât tatăl cât și mama au roluri psihologice bine definite, iar Carl Gustave Jung a arătat foarte corect aceste lucruri (a se vedea, spre exemplu, Puterea sufletului- antologie, Editura Anima, Bucureşti, 1994, traducere Suzana Holan). Familia tradițională nu este un concept anti-homosexual propagandistic, dar consider că este forma naturală lăsată de Dumnezeu și cea mai propice omului, de aceea avem datoria de a o apăra și de a milita pentru sănătatea socială și familială de mâine. Dacă copiilor noștri li se tot face educație prohomosexuală, mai târziu ei nu vor fi capabili să apere valorile reale, autentice, normale și necesare unei bune desfășurări a vieții și acceptând viziunea deformată homosexuală, se lasă larg deschisă ușa distrugerii valorilor creștine sociale. S-ar putea reproșa că familiile homosexuale sunt puține, dar printr-un alt exemplu vă voi arăta periculozitatea acestui lucru. De două decenii, mass-media românească promovează numai crime, violuri, agresiuni, tâlhării și corupție, astfel că majoritatea tinerilor cred că acestea sunt dominante în societatea noastră, uitând că ele sunt numai accidente. Apoi, violența devine un habitus al vieții lor, uzitând foarte lejer de ea. La fel se întâmplă și cu familia, considerând tolerant și necesar a accepta minciuna paradigmei homosexuale, se deschide calea spre persecuția majorității heterosexuale și a favorizării acestei micro-minorități, gălăgioase și agresive. Un alt asalt major asupra familiei se dă în zona educației familiale, acolo unde se preferă cel mai adesea 145

educația instituțiilor statului, ori a structurilor înlocuitoare familiei, decât acesteia. Astfel, avem numeroase cazuri de familii cărora li se confiscă pur și simplu copilul sau copiii, nu datorită unui pericol major, iminent și puternic ce le-ar perturba viața, ci din motive hilare sau care țin prea puțin de voința părinților. Aici, avem cazuri de copii confiscați de instituțiile statului, din simplul motiv că părinții sunt prea săraci, ori, cum a fost cazul unor români stabiliți în Norvegia, că nu hrăneau copiii la ore fixe. A se prefera educația extra-familială când părinții trăiesc, iar familia există, este un act de agresiune familială, căci cu toate deficiențele lor, dacă bineînțeles nu pun în pericol viața copilului, părinții/familia reprezintă calea cea mai bună de educație a copiilor. Întreg sistemul de asistență socială pus în slujba copilului trebuie să urmărească interesele optime ale acestuia și nu interesele unei bresle care adesea își trădează menirea. Iar cazurile ce apar destul de greu prin presă arată adevărul. Nu foarte departe în timp, am văzut cu toții cazul Norvegiei cu sistemul ei, Barnevernet, cu apucături naziste, care, prin solidarizarea creștinilor și a mediei, a fost înfrânt. Tendințele secularist-ateiste, fie de stânga, fie de dreapta, pleacă de la premiza greșită că familia este o instituție învechită și că poate fi lejer înlocuită, dar aceasta este o premiză falsă și inumană164. Familia este o instituție divinoumană, divină prin Întemeietor și Model, umană prin membrii

164

J. STACEY, Brave new family, Basic Books, New York, 1990, apud Raluca Popescu, Introducere în sociologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 42;

146

ei, care transcende timpul și spațiul, veche, dar deloc învechită, necesară, firească și normală, fundamentată pe solidaritate165. „Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul lui Dumnezeu. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire amândoi devin tari”166 . Slujba ortodoxă afirmă: „nici păcatul de la început, nici potopul n-au stricat sfinţenia căsătoriei”167 . Secularizarea încearcă demonetizarea valorilor și instituțiilor tradiționale, oferind surogate neviabile și care generează reacții de apărare puternice din partea Bisericii, a unei părți a societății și a persoanelor particulare sau organizate în structuri instituționale private168. Recenta asociere a Bisericii cu Inițiativa pentru revizuirea Constituției României, departe de a fi o întreprindere anti-homosexuală în mod direct, reprezintă un mijloc de protejare a familiei și a generațiilor viitoare de această tendință de dominare pe care micro-comunitatea homosexuală o are. Familia reprezintă o prioritate misionară și pastorală eclezială și o valoare morală intrinsecă, ce nu-și poate pierde importanța în funcție de moftul vremurilor. S-a constatat în societățile totalitarist-comuniste, atee, că minimizarea rolului familiei duce la o decădere socială, morală, axiologică și chiar cultural-economică puternică. Statul însuși decade odată cu Tiberiu Gh. DÂRLEA, Căsătoria şi viaţa mistică, Editura Lumina, Bucureşti, 1995, p.60. 166 Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 122. 167 Ibidem, 123. 168 Jean Paul WILLAIME; Le secularisation contemporaine du croire. Paris, 1996, p.153. 165

147

familia, care se dovedește a fi în mod real celula fundamentală a societății, expresie care este mai mult decât o metaforă. Societatea actuală nu este structural anti-familială și nici civilizația noastră. Nici nu ar avea cum, ci sunt procese dirijate de organizații seculariste, atee, de a ne face să credem că familia este perimată și că există alternativă, și încă mai bună, la ea. În această ordine de idei, ar trebui să integrăm și tendința de sexualizare excesivă a societății noastre, prin intermediul mass-mediei și al educației. Recentele încercări de a introduce domeniul de studiu educație pentru sănătate în școala românească pare salutar, la prima vedere. A încerca să ajuți elevul, învățându-l ce poate face pentru creșterea calității vieții sale, pentru igiena sa, nu este un lucru rău, dar a introduce înșelător, și mai ales la vârste fragede, educația sexuală este o crimă. Este o modalitate de a controla prin intermediul sexualizării timpurii tânăra generație. Aici este pericolul. „Principala distincţie dintre familia tradiţională şi cea modernă priveşte primordialitatea obligaţiilor şi a afecţiunii”169 . Un rod complex al acestei viziuni materialist-sexuale ce se dorește impus tinerilor, este acela al planificării familiale acrivice și al dezincriminării morale a avortului. Dacă i se spune unei tinere și i se tot repetă că omul are viață numai în momentul în care se naște, atunci ea crede într-adevăr, cum este mințită de propaganda atee, că acel copil ce crește în ea este numai o bucată de carne fără viață și nu este niciun păcat să o extirpe! La fel, pe principiul individualist, ateu, că omul și numai el este propriul lui stăpân iar sexualitatea este necesară și trebuie să transcendă morala, se ajunge la liberalizarea Floare CHIPEA, Familia contemporană - tendinţe globale şi configuraţii locale, Editura Expert, Bucureşti, 2011, p.267. 169

148

relațiilor sexuale, încurajându-se relațiile pasagere, în detrimentul clar al familiei. Familia iese păgubită din toată această strategie asezonată cu intenții bune, de a educa tinerii pentru sexualitate. Biserica nu se opune total acestei idei, ci ea cere să se facă la vârste adecvate și cu ajutorul unor suporturi de curs ponderate și adaptate nevoilor reale de cunoaștere. Omul este o ființă construită de Creator, armonios și complex, iar sexualitatea are un rol important în viața umană170. Totuși, ea ar trebui deprioritizată în favoarea valorilor și a moralității, pentru a crește și a educa o tânără generație puternică și dinamică. Familia este o cale a sfințeniei, o normalitate a vieții, un mijloc sigur de a ajunge la Dumnezeu și structura voită și oferită nouă oamenilor de Creator. Nu degeaba ea a fost denumită ca sanctuar al vieții, mediu adecvat de învățare și aprofundare a valorilor, a tezaurului moral și cultural al umanității, dar și o școală a sfințeniei vieții171. Rolul principal al familiei este acela de a perpetua, proteja și aprofunda viața, de a împărtăși ajutor, solidaritate, comuniune și iubire, valori care nu au cum să fie învățate și experimentate autentic în afara familiei. Restul, mizerele false exemple ale propagandei seculariste cu iubiri homosexuale și cadru comunitar homosexual, sunt numai elemente de propagandă, viața reală arătând că aceste persoane ce greșit au ales, repet au ales, căci nu este un dat natural calea păcatului, nu se pot institui nici în modele și nici în căi demne de urmat.

170

ANGELUCCI Avanti, BALDO Guarrella de Carli, Iubirea se construiește, traducere de Radu Corneliu Daduica, Editura Pauline, București, 2005, p.159. 171 John MEYENDORF, Le mariage dans le perspective orthodoxe, Paris, Ymca Press, 1986, p.67.

149

Imoralitatea și periculozitatea acestei perspective atee și micro-minoritar homosexuale, reies mai cu seamă din propaganda mediatică realizată asupra copiilor, prin intermediul benzilor desenate, a desenelor animate, a jucăriilor sau a jocurilor promovate de media interesată, care au în vedere distrugerea simțului moral al normalității la copii, sub pretextul educației pentru diversitate, deși se uită că educația trebuie făcută pentru normalitate, excepțiile păguboase fiind puține și reprezentând nefirescul. Normalitatea familiei reiese cel mai bine din faptul că numai ei Dumnezeu i-a încredințat perpetuarea vieții, relaţia complementară dintre bărbat şi femeie, are fundament în chiar actul creaţiei divine 172. Viața apare ca urmare a relaționării dintre un bărbat și o femeie, iar nu altfel, de aceea relația normală este numai cea familială. Astfel, cei doi soți transmit copiilor zestrea lor genetică dar și achizițiile lor culturale și obișnuințele morale, o anumită raportare la societate și o anumită intensitate spirituală, religioasă. Prin intermediul părinților, copilul primește tot ceea ce îi este necesar pentru înțelegerea și relaționarea corectă cu semenii săi și cu viața, de aceea, în afara căsătoriei există numai excepții, care nicidecum nu pot constitui regula de viață socială firească. Tot acestui discurs pro-familial și moral îi aparține și considerarea divorțului ca un mijloc secular de presiune familială. Desigur, au existat din cele mai vechi timpuri rupturi familiale, oricum s-au numit ele, divorțul nu este o invenție modernă. Dar frecvența ridicată a divorțurilor, prezentarea divorțului ca un drept și o opțiune legitim naturală și lejer uzitabilă, nu sunt chestiuni normale și ele aparțin aceleiași 172

Dumitru POPESCU, Doru COSTACHE, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p.174.

150

strategii de decredibilizare familială. Biserica îndeamnă la înțelegere și reconciliere, considerând că, exceptând adulterul, aproape toate celelalte motive de divorț ar putea fi rezolvate prin disponibilitate și dialog. Pentru Ortodoxie, „nunta este Taina în care un bărbat şi o femeie, învoindu-se în mod liber să trăiască împreuna toata viaţa, pentru a se iubi unul pe altul, a naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc, primesc prin preot - harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea scopului ei” 173. Dar, paradigma deconstructivă modernistă vine cu teoria că divorțul este o necesitate, invocând prea desele nepotriviri de caracter sau chiar plictisul relațional. Aceasta pornește dintr-o viziune desacralizată asupra familiei, considerându-o bazată exclusiv pe dorința de moment a celor doi de a se căsători, iar reconsiderararea acestei poziții, ca fiind un act de normalitate. Acestei viziuni, Biserica îi opune concepția sa sacră asupra familiei formată pe un angajament ferm, înaintea lui Dumnezeu, a celor doi, hotărâți să parcurgă un itinerar pe viață cu toate obstacolele sale inerente, cu toate problemele și provocările pe care le întâlnesc în viață. Căsătoria este sfântă pentru că Sfânt este Domnul, Cel ce cheamă și unește, cel care invită la comuniune și colaborare. Sacralitatea căsătoriei nu depinde, sub nicio formă, de oameni și condiții umane, ci de Cel ce împărtășește sfințenia și de deschiderea sinceră a celor ce sunt angajați pe drumul conjugal174.

Mihai GEORGESCU, Idei morale şi sociale în Comentariul la psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, X (1958), nr. 7-8, p.469. 174 Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p.89. 173

151

Divorțul, homosexualitatea și alte asemenea, sunt semne ale culturii morții, un nihilism dominant ce se opune naturaleții vieții și legilor morale naturale, așa cum au fost ele înscrise de Creator în însăși esența firii umane. Familia este singurul cadru adecvat și propice dezvoltării vieții umane, al creșterii sănătoase a copiilor și a dezvoltării culturale și spirituale. De fapt, istoria umană, statistica și studiile sociale corecte, ne arată că decăderea familiei duce în mod direct și nemijlocit la decăderea statului, a orașelor și a civilizației, în general. Familia se fundamentează pe valori revelate, nu pe principii de viață umane, de aceea, valorile morale familiale sunt superioare oricărui principiu moral uman, oricărei încercări umane de a oferi o alternativă. La viață, singura alternativă este moartea, la familie singura alternativă este singurătatea , moartea relațională sau comunitară. Aici nu intră asumarea monahală a singurătății sau a comuniunii, căci este vorba despre un cadru sacramental, ci acele inițiative colaterale seculariste. Adevărata tensiune este între Biserică și ideologia neomarxistă, secular-umanistă astăzi, comunistă ieri, și cine știe cum poate fi numită mâine. Este un conflict ce a născut numeroși martiri, de la creștinii uciși de Spania republicană, până la cei martirizați de Uniunea Sovietică sau China comunistă, ori de nefericita primăvară arabă care a dus la reactivarea individualismului și a fanatismului ideologizat musulman. Familia este fundamentată pe moralitatea esențială a ființei umane, pe ceea ce Creatorul dorește pentru noi, pe ceea ce sigur și Singur ne poate asigura fericirea, împlinirea și libertatea. Societatea contemporană este profund bolnavă de secularism, dar acest lucru nu trebuie să arunce spațiul creștin în disperare, căci lumina speranței strălucește tot mai profund 152

în noaptea neagră a păcatului și a aparentei lipse de perspectivă. Familia este stâlpul fundamental al societății, al moralei și al Bisericii, fiind o necesitate de viață și este un act sfânt, de origine dumnezeiască 175. Aşa cum un pește scos din apă moare, la fel omul în afara familiei decade și nu-și poate înțelege și urma scopul vieții sale. Prin urmare, opțiunea familială este de fapt datul natural, o taină pentru un credincios176, nu un moft, ci o alegere conștientă, în conformitate cu scopul vieții umane. De altfel, în toate marile religii, valorile familiale sunt respectate cu acea conștiință a împlinirii unui mandat dumnezeiesc. În ceea ce privește criza familiei, ar trebui spus că principala problemă și cauza rezistenței scăzute la procesul de secularizare este constituită de catehizarea inexistentă sau scăzută, fapt ce impune cu necesitate re-creștinarea familiilor noastre care funcționează la cota de avarie. Din punct de vedere moral, re-creștinarea familiilor noastre înseamnă cunoașterea principiilor fundamentale ale învățăturii creștine, dar și a consecințelor lor morale, pentru ca în deplină cunoștință de cauză omul să poată face alegeri calitativ morale, bune și necesare, iar familia din care face parte să poată constitui un exemplu moral privilegiat. Familia este misionară prin însăși modul ei de a fi, ea propovăduind indirect un anume mod de viață și relaționare cu celalalte familii precum și cu semenii noștri. Cu cât spiritul creștin a pătruns mai mult întro familie, cu atât ea are un caracter misionar mai incisiv, de aceea, prioritatea misionară, pastorală și morală a vremurilor noastre cere cu mare necesitate Hristu ADRUTSOS, Sistem de morală, Sibiu, 1947, p.296. Valer BEL,, Familia şi Biserica, în vol. „Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.46. 175 176

153

modul de viață creștină. O familie puternic fundamentată pe învățătura și morala creștină, este foarte greu de a fi afectată de asalturile secularismului și ale modernismului, fiind un adevărat bastion contra a tot ceea ce ar putea deprecia modul de viață tradițional177. Aici trebuie reafirmat, ceea ce am mai spus mai devreme, a fi modern sau modernist (aceasta ideologizat), nu înseamnă nicidecum un plus valoric și niciodată a fi modern nu este superior lui a fi tradițional, dar mass-media a indus această părere greșită că tot ceea ce e vechi e perimat, aplicând aici principiul tehnologic al superiorității unui produs actual față de unul vechi. Dar, în spațiul culturii și al moralei, aceasta este o capcană. Ceea ce ieri a fost bun și valabil, este și astăzi și va fi și mâine, o teorie, idee, ideologie sau mod de viață nu este superior numai că este mai nou. Superioritatea singură o dă numai și numai raportarea la principiile morale. Astfel, ceva este bun, util și necesar, modern, actual numai dacă este moral, numai privit prin lentila moralei, altfel, vorbim de dragul formelor fără fond. Această manipulare este utilizată pe scară largă, iar exemplul cel mai concludent este cel vis a vis de familia tradițională. A crede, conform moderniștilor, că ea nu mai este valabilă și azi, ar fi o eroare. A accepta diversitatea sexuală, căsătoriile homosexuale este, conform acestei logici false, un semn de modernitate. La fel ca și conflictul dintre generații, este vorba nu de un conflict de substanță, real, ci de un conflict de înțelegere și comunicare. În fapt, la tinerețe, omul este mai deschis la ceea ce pare nou, la schimbare, chiar dacă ea nu este superioară modului tradițional de a vedea lucrurile, pentru ca apoi după maturitate, omul să redevină conservator și să vadă lucrurile cu mare claritate. Progresiștii, așa cum își spun ateo-seculariștii în Constantin PAVEL, Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 1-2,. p.126. 177

154

plan politic, promovează aceste schimbări pentru că ei au pierdut viziunea creștină asupra lumii și a vieții, iar religia creștină, datorită adevărului și dinamismului ei, este considerată principalul adeversar, cel mai redutabil. La o privire atentă, chiar așa și este, căci creștinismul este singurul în măsură să revoluționeze din temelii lumea, să o transforme conform vocației sale și să o schimbe, așa cum de altfel a mai făcut-o acum aproape două milenii. Criza familiei este apoi și o criză a persoanei, a relaționării omului cu Dumnezeu, cu adevărul de credință și cu viața morală, deoarece cu cât slăbește credința și cu cât este mai puțin catehizat creștinul, cu atât mai mult este vulnerabil la atacurile modernismului, ideologie resuscitată, fără însă a avea vigoarea dintâi ci numai altă formă. Aici, revenim la problema misionar-pastorală enunțată deja mai sus, și anume nevoia urgentă de catehizare personală și familială care pare a fi antidotul perfect contra ateo-secularismului și contra tuturor ideologiilor ce bulversează astăzi lumea. Trăim într-o realitate tot mai mult influențată imagistic și ideologic, de aceea bătălia Bisericii tot pe aceste planuri de impact trebuie dusă, în zona sensibilizării umane, dar și pe planul cunoașterii ca factor ce schimbă și influențează mentalități. Astfel, ajungem la același vechi dar perfect valabile și noi prin utilitate, concepte pauline ale omului nou, renaștere, înnoire și spiritualizare, atât de necesare nu doar veacului apostolic dar și timpului nostru și tuturor epocilor. Lupta dintre omul cel vechi și omul nou, dintre omul interior și cel exterior, dintre carne și spirit, se reia la fiecare generație, iar aici noi avem exemplele glorioase ale trecutului, felul în care înaintașii noștri au biruit răul vremii lor. Răul vremii noastre este secularizarea, cu toate procesele sale, pe care trebuie să o biruim, cu credința părinților, cu modul lor

155

de viață și cu mentalitatea lor atașată profund de Hristos, schimbată, înnoită și transformată. Secularizarea presupune, așa cum am mai afirmat, o înstrăinare de Dumnezeu dar și o modificare de mentalitate, o superficializare a vieții și o abordare lejeră a problemelor fundamentale ale vieții. Este asemenea unei boli ce se cere vindecată. Posibil este, căci a crede că nu există cale de întoarcere, înseamnă a nesocoti puterea speranței în lucrarea Providenței dumnezeiești. Poate secularizarea face parte din planul dumnezeiesc de purificare și revigorare a credinței! De ce să nu fim optimiști? Criza familială este apoi și o criză educațională, un eșec al educației familiale și apoi școlare, insituționale, care accentuează informația și cantitatea de informație, în loc să promoveze ctitorirea de caractere, șlefuirea sufletească și acumularea culturală. Familia s-a diluat prin modelul de raportare a membrilor ei la ea, printr-o mentalitate consumeristă pe care o vedem cel mai adesea în refuzul sacrificiului și al greutăților, pe principiul materialist al lui o viață am, să o trăiesc cum îmi place și cât mai lejer! Acest nefast principiu semi-epicureian a dus la mentalitatea familială laxă și la atenuarea identității familiale. Pe acestă logică se justifică ușor avortul, divorțul și câte alte răni morale ce contribuie la decadența civilizației noastre. Educația familială trebuie revigorată, prin responsabilizarea părinților și găsirea de soluții de colaborare între Familie, Şcoală și Biserică, mai ales pentru copiii orfani, orfani de un părinte sau cu părinții plecaţi la muncă în străinătate. Altfel, o catastrofă morală ne va paște, o hecatombă morală, căci aceste suflete tinere vor purta cu ei trauma lipsei de iubire și atenție și vor repeta și ei răul ce li s-a făcut involuntar. 156

Iubirea vindecă firea și restaurează moral pe om, nu este o vorbă în vânt, ci o realitate și o necesitate, iar Biserica trebuie să aibă aici rolul de îndrumător și inițiator al unor astfel de activități178. Școala, apoi, trebuie să fie ajutată în a respinge inițiativele seculariste prin înțelegerea efectelor nefaste pentru copii pe termen lung. Aici, această inițiativă trebuie cuplată cu cea a interculturalismului creștin, ca variantă necesară și alternativă reală, la mult eșuatul multiculturalism și politică corectă. Creștinismul este inclusiv și integral și pornește de la premiza ne-excluderii nimănui, de aceea, el este benefic în acțiunea și misiunea sa comunităților umane, așa cum s-a văzut deja în istorie. Componenta educațională este imperios necesară procesului de restaurare morală, căci dacă omul nu are clar în minte achiziția rațională și informațională a unei perspective integrale asupra vieții și a lumii, va apela la surogate toxice, cum sunt secularismul și progresismul politic, care a dus aproape de prăpastia eșecului civilizația noastră. În colaborarea dintre Biserică şi Școală nu ar apărea vreo noutate, dată fiind predilecția creștinismului pentru educație și a faptului că peste tot în lume școlile au fost iniţiate și patronate pentru multă vreme de Biserică, la fel și cultura cărții și chiar știința și tehnica. Așadar, o reconfigurare a misiunii pastorale și morale, o conjugare a forțelor în spațiul educațional și familial, sunt necesități ecleziale ce nu trebuie neglijate sub nicio formă, pentru că vedem în spațiul țărilor occientale europene, tendința este ca în multe zone bătălia pentru integritatea morală a 178

CLEMENT Alexandrinul, Stromatele, traducere de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, colecţia PSB, vol. 5, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p.145.

157

omului să fie aproape pierdută sau cel puțin așa să pară, până acum. Conlucrarea Bisericii cu Familia, trebuie făcută la nivelul educației, prin intermediul orei de religie, a catehezei şi a programelor parohiale care trebuie să includă pe toți membrii familiei, dar și prin implicarea în proiecte comunitare mixte și accentuarea responsabilității parentale în acest sens. Catehizând părinții, catehizăm și copiii, și invers. O acțiune se susține pe alta și tot așa. Educația familială presupune un efort eclezial care să aprofundeze principiile și valorile morale fundamentale, ca singurele care pot oferi echilibru, armonie, fericire și realizarea scopului vieții omului. Nihilismul contemporan, cu toate consecințele sale, este un efect al descreștinării familiale, școlare și individuale masive. Este vorba de un eșec misionar și moral dar care din fericire nu este ireversibil, ci poate fi îndreptat. O primă acțiune eclezială necesară este aceea a înnoirii limbajului bisericesc și a relaționării clerului cu credincioșii, astfel încât mesajul evanghelic să poată fi înțeles și urmat, în cuvintele, cu expresiile și imaginile cotidiene, larg utilizate astăzi. De asemenea, Biserica, prin gesturi și fapte, trebuie să-și reafirme apropierea maximă față de om, să nu pară o instituție izolată și ne-actuală, ci ceea ce este și trebuie să fie arvună a Împărăției cerurilor, Trup mistic al lui Hristos și spațiu al exersării nemuririi, sursă de bucurie, lumină și speranță, așa cum cere vocația ei originară. Biserica trebuie să preia, purifice și aprofundeze cultura omului contemporan, mai ales cultura tinerilor, modul lor de exprimare și de relaționare, pentru a putea în mod optim să le predice pe Hristos tinerilor, fără respingere, așa cum ei s-ar aștepta și El ar face-o astăzi. Timpul mântuirii, al lui hic et nunc, presupune această înnoire a traseelor comunicaționale ale 158

Bisericii, în așa fel încât misiunea sa să aibă un maxim impact sufletesc asupra omului, iar omul să creadă, pentru că aceasta este unica șansă a recuperării sale morale și existențiale. Morala creștină nu presupune un set de reguli absurde și nici valori ale trecutului, ne-actuale astăzi, ci cadre ale paradigmei autentice de viață a omului, așa cum trebuie el să fie și cum Creatorul își dorește. Moralitatea ține de adâncul dumnezeiesc din noi, de ceea ce avem mai bun și mai frumos,mai drept și mai autentic, de aceea a trăi moral înseamnă până la urmă a trăi conform propriei firi, conform adevărului firii tale și conform căii de viață ce te duce la desăvârșire sau la fericire, în temeni laici. Morala este deci o necesitate de viață, nu o posibilitate de opțiune, deși avem și această capacitate de a o respinge, dar deloc în beneficiul nostru, mai degrabă în beneficiul deformării și al decadenței noastre179. Coordonarea acțiunilor ecleziale cu familia și școala, este o acțiune educațional-catehetică și spiritual necesară, pentru că altfel ce zidește Biserica, nu consolidează sau chiar dărâmă celelalte două instituții sociale fundamentale ale lumii noastre. Educația este cheia depășirii profundei crize a valorilor creștine familiale, atât pe calea familială, cât și pe cea școlară, ori pe cea catehetică, eclezială. Un om educat, catehizat mai bine-zis, este un om gata să facă față provocărilor vremii lui, să fie un bun vestitor al Evangheliei și să contribuie la dispariţia întunericului necunoștinței și al răutății. Colaborarea BisericăFamilie-Școală, în această ordine, a creat o puternică linie Maginot spirituală, ce secole de-a rândul a respins cu succes 179

Paul EVDOCHIMOV, Înnoirea spiritului. Studii de spiritualitate, traducere de Magdalena Mărculescu Cojocea, Editura Pandora, Târgovişte, 1997, p.205.

159

atacurile pornite contra valorilor creștine. De aceea, și astăzi această alianță trebuie refăcută, aprofundată și întărită, pentru ca ceea ce este nesemnificativ și superficial să nu mai domine viața comunităților noastre, să nu mai țină în sclavie omul și să nu îi mai tulbure existența. Trebuie să înțelegem că această criză este o oportunitate de schimbare, de purificare, de re-acordare a misiunii ecleziale, de eliminare a prafului de pe opera misionară și nicidecum nu este ireversibilă, oricât s-ar strădui să ne facă să credem dușmanii credinței180. Biserica este Trupul Mistic al lui Hristos pe care porțile iadului nu o vor atinge, martor al sfințeniei, ambasadă de scăpare și ferment de nemurire, de aceea ea trebuie să aibă conștiința puterii sale, să fie mai puternică decât provocările contemporane și neputințele de astăzi. Criza nu anunță sfârșitul inevitabil și nici Apocalipsa, tot timpul au existat crize181, ci este o trecătoare stare a Bisericii, o cale de a ieși mai puternică și mai purificată, căci în disperare și neliniște, în încercare și în greutăți, aurul credinței, mai curat se lămurește. Familia rămâne, până la înnoirea chipului acestei lumi, principala instituție a Bisericii și a lumii, creând relații de neșters chiar și în veșnicie, fundamentate pe iubire, sacrificiu și disponibilitate, pe generozitate, bunătate și comuniune. Familia este un loc privilegiat al învățării rostului acestei lumii și al tainicei prezențe a lui Dumnezeu, un spațiu sacru, căci Sfințenia Domnului se răspândește peste toți 180

Giovanni BATTISTA Re, La crise de la familie, c est aussi la crise de la societe, în „Droit de l homme, famille et politique”, Conseil Pontifical de la famille, Roma 1998, p.168. 181 DANIEL Ciobotea, Mitropolitul Moldovei, Familia creștină-speranța României în volumul, „Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.33.

160

membrii acestei nobile instituții. Imagine a Preasfintei Treimi, familia este asaltată și încercată, dar nu va putea fi distrusă căci este chip al nemuritorului Dumnezeu. Criza familiei este și o criză a valorilor creștine altădată dominante în societate, dar care pentru unii, astăzi nu mai spune mare lucru, ci reprezintă o opțiune privată a unui grup fără relevanță socială majoră. Chiar și pentru unii dintre creștini, valorile creștine reprezintă numai un mod teoretic de relaționare, fără a fi o practică curentă, iar schimbarea în primul rând de aici ar trebui să pornească, de la creștini care schimbându-se, schimbă lumea182. Crizei familiale îi răspundem cu o reînnoire spirituală și culturală, cu o aprofundare a misiunii Bisericii și cu o mai strânsă colaborare a Şcolii și Familiei cu Biserica. Criza va trece, valorile familiale vor rămâne, căci până la finele veacurilor, familia va avea un cuvânt de spus lumii noastre, prin urmare extra familiam nulla humanitas, nulla societas. IX. PERSPECTIVE BIOETICE CONTEMPORANE CU PRIVIRE LA FAMILIE Fără Dumnezeu, omul pare că a devenit liber, dar a devenit liber de viaţă, sau mai bine-zis liber în moarte, dobândind libertatea deşertului, aridă şi fără sens (aceasta se vede din progresul civilizaţiei morţii, atât de intens propovăduită astăzi). Astfel, înţelegem de ce astăzi lumea este diagnosticată a suferi de aspiritualitate, cea mai grea şi generalizată suferinţă. Şi nu ar fi nevoie decât ca viziunea lui Iezechiel (XXXVII) să se Sf. IOAN Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p.104. 182

161

actualizeze şi Duhul, care suflă unde voieşte, să treacă iarăşi peste marele ogor al cuvintelor lumii. Noi, nu vom putea spune niciodată cât de mult Dumnezeu este Altul, Cel cu Totul Altul. Pericolul proiecţiilor ne paşte întotdeauna; să ne imaginăm un Dumnezeu departe de noi, de experienţele noastre şi iată că deja am creat un idol al minţii noastre. Căci, aceste cuvinte Cel cu Totul Altul fac din aşteptarea noastră o alteritate insondabilă, care este de nemăsurat. Trebuie precizat că nu suntem în faţa bogatei şi binefăcătoarei recunoaşteri a alterităţii căreia filosofii şi psihologii îi exaltă rolul în relaţiile interumane, în iubire şi prietenie. Este o alteritate pentru care noi nu putem avea o măsură obişnuită. Ce înseamnă relaţia cu Acest cu Totul Altul? Dacă este Cel cu Totul Altul, poate fi întâlnit? Poate fi aproape de noi? Aproape de aspiraţiile noastre? Cum se manifestă şi lucrează El în viaţa noastră şi-a lumii ? Poate El spune ceva despre viața noastră, despre moralitate și familie ? Noi creștinii credem că da, credem că Dumnezeu normează viața noastră, că El este Izvorul și Stăpânul vieții, iar deciziile noastre morale afectează viața noastră și a aproapelui nostru. Instituție centrală pentru spațiul iudeo-creștin în special, familia reprezintă una dintre cele mai respectabile instituții ale ambientului contemporan euro-atlantic, pentru că ea este depozitara tradițională a valorilor fundamentale, din cadrul acestei perspective geografice și religioase, dar și pentru că ea concentrează în interiorul său o viziune aparte despre lume și viață183. Considerată (aşa cum am mai precizat în această lucrare) a fi stâlp și temelie a societății și a dezvoltării Floare CHIPEA, Familia contemporană - tendinţe globale şi configuraţii locale, Editura Expert, Bucureşti, 2011, p. 267. 183

162

personale, cea mai însemnată alcătuire socială184, icoană a Bisericii185, comunitate umană socială de bază186, familia este cu adevărat sursa principală de stabilitate şi moralitate în fiecare comunitate umană, familia se fundamentează pe perspectiva biblică despre lume și viață, având în centrul ei ideea de comuniune, de subsidiaritate, de solidaritate, de colaborare și de iubire. În postmodernitate, familia a suferit și ea numeroase schimbări și suportă încă atacul ideologic din partea multor grupări, în special de natură secular-ateistă și anti-creștine. Dacă pentru un creștin, familia reprezintă o redută a principiilor creștine, pentru un secular-ateist ea reprezintă un bastion al unei viziuni învechite de viață, dar, desigur, studiul de față nu are în vedere analizarea familiei din perspectiva interacțiunii cu postmoderitatea, din punct de vedere ideologic, ori al confruntărilor pe planul ideilor dintre cele două viziuni. Deși ne poziționăm în mod clar de partea familiei tradiționale, privim cu respect orice altă perspectivă asupra familiei, chiar dacă nu împărtășim acele idei, numai pentru faptul că libertatea de gândire este cel mai mare dar pe care Creatorul ni l-a oferit, iar ființa umană a fost înzestrată cu capacitatea de a alege și a discerne, ca unul dintre cele mai mari daruri dumnezeiești. În afara unei familii puternice şi sănătoase, nu putem concepe comunitatea umană, deoarece relaţiile sociale, Patriarhul TEOCTIST, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin” , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 11 185 DANIEL Ciubotea, Familia creştină-Biserica de acasă în „Familia creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, 5-6 186 NIFON Mihăiţă, Misiologie creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p. 73 184

163

principiile etice fundamentale şi valorile umane de bază se învaţă şi se exersează corect şi eficace doar în mediul familial. Aşadar, familia este izvor de moralitate pentru societate, model al relaţiilor umane şi centru de forţă şi stabilitate. Fără familie nu poate exista nici un fel de comunitate umană sau societate şi istoria demonstrează că nu a existat nici o societate umană care să nu aibă la bază familia. În cele ce urmează vom analiza, din punct de vedere al bioeticii creștine, din perspectivă ortodoxă răsăriteană, câteva probleme urgente și deosebit de importante pentru moralitatea omului de azi. IX.1. Rodnicia spirituală și trupească a familiei Una dintre cele mai importante probleme cu privire la familie, proiecţie a Sfintei Treimi în societatea umană187 și celula de bază a societăţii umane188, este aceea a fertilității acesteia. Aici, se pun mai multe chestiuni. Prima este aceea dacă o familie fără copii este deplină sau nu? Problema trebuie privită din perspectivă biblică astfel: copiii sunt priviți ca dar și binecuvântare a lui Dumnezeu. În antichitatea iudaică precum și în cea iudeo-creștină, lipsa copiilor era semnul unei damnații divine, a lipsei de finalitate imediată a familiei. Așa avem exemplul lui Zaharia și al Elisabetei care până să se nască Ioan, viitorul Sfânt, Botezător și Înaintemergător, au suferit blamarea din partea comunității lor. Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001,p. 224. 188 Petru GHERGHEL, Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog Teologic”, nr. 8 din anul 2001, p.11 187

164

Dar oare dacă pătrundem în esența problemei, scopul familiei este numai nașterea de copiii? Sau scopul principal al familiei este acesta? Dacă privim cu onestitate ar trebui să vedem că întradevăr copiii sunt un mare dar și o binecuvântare pentru orice familie, dar există cazuri când din considerente exclusiv medicale - deși aici jonglăm puțin cu termenii, căci există în tradiția răsăriteană și ideea că imposibilitatea facerii de copii are la bază un păcat- o familie nu poate avea urmași. Ea este tot familie și fără urmași, deși tentația imediată ar fi aceea de a o considera nedeplină. Totuși, nu ar trebui să privim lucrurile prin această lentilă. Scopul principal al familiei este manifestarea iubirii dintre cei doi soți, bărbat și femeie, ajutorarea reciprocă, cooperarea dintre ei, în primul rând dezvoltarea spirituală a celor doi și creșterea comuniunii dintre cei doi, devenirea personală, căci scopul principal și eshatologic al fiecăruia este mântuirea. Astfel, fiecare dintre soți devine o scară a mântuirii pentru celălalt. Deci scopul principal este aprofundarea comuniunii, creșterea spirituală împreună, fapt ce nu exclude fertilitatea din punct de vedere spiritual189. Familia se fondează pe iubire ca scop și obiectiv principal, pentru că Dumnezeu care este Treime de Persoane şi Unul în Fiinţă, este model al desăvârşirii, al iubirii familiale190, El „fondează existenţa şi viaţa ca pe un eveniment de iubire şi de comuniune personală”191. Precum persoanele treimice sunt Theodor BACONSKI, Iacob şi îngerul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp.112-114. 190 Dumitru POPESCU, Famila în cultura secularizată, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, p.224 191 Christos YANNARAS, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p.12 189

165

legate între ele de o iubire desăvârşită (doar adâncul lui Dumnezeu, fiinţa Sa însăşi este iubire! I Ioan 4,8), ele descoperindu-se una prin alta şi fiind orientate una către alta. Astfel, deși nu pot avea sau nu au urmași, cei doi aprofundează relația de comuniune dintre ei și își susțin dezvoltarea spirituală, ceea ce este cel mai important. La acest nivel, din această perspectivă, observăm că putem vorbi despre o paternitate sau o maternitate spirituală și culturală extrem de importantă, pentru că cerința dumnezeiască este creșteți și vă înmulțiți nu înmulțiți-vă, iar această creștere înseamnă aprofundarea spirituală și culturală (Facere 1, 26). În acest sens, omenirea a cunoscut multe genii, fie că a fost vorba despre celibatari, fie de oameni căsătoriți dar fără copii, fără a însemna că au fost mai puțin importanți pentru istoria umanității. Din punct de vedere al familiilor care doresc dar nu pot avea copii, din punct de vedere al bioeticii se mai ridică problema medicală tehnică, privind posibilitatea de a face copii. Astfel, se pune problema practicii de insemninare artificială sau in-vitro. Aici problema este simplă. Pentru a avea șanse mari de succes, se implantează în uterul femeii mai multe ovule fecundate, problema este că majoritatea mor sau apare posibilitatea unor sarcini multiple iar apoi părinții optează pentru a lăsa să se dezvolte numai una din sarcini. Din punct de vedere moral, se pune urmatoarea problemă: este oare corect să manipulăm astfel viața? Să selectăm care anume viitor embrion să se dezvolte și care să moară? Oare nu luăm locul Creatorului? Desigur, suntem responsabili pentru a proteja viața și pentru a nu lăsa ca niciodată moartea să ne facă instrumente ale sale. Este moral să faci totul pentru a putea avea urmași, dar fără a afecta viața care se manifestă, fără a opri posibilitățile la 166

viață ale niciunui potențial embrion 192. Trebuie apreciat că orice practică ce duce la distrugerea vieții, a unui viitor embrion cu potențialitate de viață, este strict imorală iar un om credincios trebuie să-și pună astfel problema. Apoi, dacă aceasta este singura soluție medicală, se poate pune următoarea întrebare, oare a adopta un copil nu este mai firesc decât a forța limitele naturii umane și a distruge viața și potențialități de viață? De asemenea, vorbim despre problema mamelor surogat, adică în cazul în care o femeie într-un cuplu nu poate avea copii, din cauze medicale, atunci fie pe cale artificială, fie pe cale naturală, soțul poate însărcina o femeie doritoare pentru a fi purtătoarea copilului acestui cuplu. Categoric trebuie spus că este o chestiune imorală de la început, fie că este vorba despre actul procreației în sine, în afara căsătoriei, fie că este vorba despre faptul că un ovul fecundat artificial al unui cuplu este implantat unei mame purtătoare, aceasta este total imoral, căci între copil și mamă se creează o legătură specială, iar o mamă nu poate fi numai purtătoare, ci este vorba despre o intromisiune a unei persoane străine în cuplu, ceea ce arată o formă de adulter, parțială sau virtuală , care creează o problemă morală serioasă193.

Paul EVDOCHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1999, p. 159 193 Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, EdituraTeofania, Sibiu, 2002, pp. 227-228. 192

167

IX.2. Etica rodniciei familiei O altă chestiune ce poate apărea legată de familie, „celulă de bază la temelia organismului social”194 și o imagine terestră a Treimii195, este cu privire la mijloacele medicale ce stimulează fertilitatea. Acestea, în măsura în care nu afectează sănătatea corporală sau spirituală a persoanei care le folosește, pot fi moral utilizate. Condiția este să nu afecteze sănătatea utilizatorului196. În contemporaneitate, există și provocarea constituită de experimentarea unor noi tratamente de fertilizare care din punct de vedere moral ridică aceiași problemă, aceea de a nu afecta sănătatea celui ce utilizează aceste practici medicale ori medicamentoase. Astfel, dacă aceste experimente nu afectează, limitează sau deformează într-un fel viața și sănătatea umană, ele sunt perfect morale și bune de utilizat. Corelativ acestei probleme este utilizarea contraceptivelor sau a altor tehnici de contracepție care dau utilizatorilor iluzia libertății de a decide când să conceapă un copil. Se uită că acesta este darul inefabil al lui Dumnezeu, iar cel ce nu poate avea copii poate foarte bine să adopte. Apoi, scopul căsătoriei este împlinirea iubirii, ajutorul reciproc,

Corneliu SÂRBU, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968, p.150. 195 Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p.358 196 Gheorghe REMETE Familia şi planningul familial în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 213. 194

168

mergerea pe drumul desăvârşirii şi naşterea de copii, ca scop principal, dar nu unicul scop197. Pentru că împiedică, real sau virtual, posibilitatea de a concepe și slujește cultura morții, a individualității și a plăcerii, pentru că e dovedit medical faptul că afectează calitatea vieții umane și sunt străine de principiul promovării, respectării și sprijinirii vieții, contraceptivele sunt considerate a fi imorale. Este adevărat, mulți oameni care se consideră credincioși le acceptă, crezând că au dreptul să conceapă atunci când hotărăsc, de aceea le utilizează amăgindu-și conștiința că evită un așa-zis rău mai mare, avortul sau părăsirea noului născut. Dar, problema este astfel greșit abordată din punct de vedere moral, deoarece creștinul se conduce după Sfânta Scriptură, iar în unele tradiții confesionale Sfânta Tradiție are aceiași valoare normativă. Pentru aceasta, fiind împotriva vieții și a Creatorului, mijloacele contraceptive ridică serioase probleme morale. Singura metodă acceptată pentru limitarea numărului de urmași este, fie înfrânarea, fie așa numită metodă a calendarului biologic, ce are la bază creșterea sau descreșterea temperaturii bazale a femeii în perioade fertile sau după caz, invers, în cele infertile. Sexualitatea nu este considerată a fi ceva rău și imoral, iar nașterea de copii este un obiectiv auxiliar al căsătoriei, totuși, moralitatea acestor legături este importantă, căci de ele este legată viața, venirea a noi oameni pe lume și transmiterea vieții. Din acest motiv, sexualitatea ca și cheie a vieții, ca mijloc de venire a vieții în lume, din punct de vedere fizic are o

Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, p.53. 197

169

covârșitoare importanță și nu poate fi expusă plăcerii pur și simplu, viciilor și capriciilor umane198. Familia este cadrul unic potrivit pentru venirea în lume a unui copil, unicul mediu propice împlinirii iubirii 199,fiind din punct de vedere al moralei creștine, singurul mediu optim pentru dezvoltarea, creșterea și apariția ființei umane. În familie, tatăl și mama au fiecare o importanță deosebită în creșterea sănătoasă și armonioasă a copilului, fiecare în parte contribuind la zestrea genetică, spirituală și culturală a noului născut. Chiar din punct de vedere emoțional, apariția unui copil în afara căsătoriei ori creșterea lui de către un singur părinte, reprezintă o situație nefericită, anormală și problematică pentru dezvoltarea armonioasă, normală și firească a copilului. A alege să ai un urmaș este o hotărâre responsabilă și o manifestare a libertății umane dar nu reprezintă totul căci Cel ce este Izvorul vieții are decizia cea mai importantă în acest sens. Astfel, uneori există în aparență potențialitatea de a da naștere unui copil în cadrul familiei și totuși el nu apare, alteori sănătatea reproductivă a măcar unuia dintre membrii acesteia, este afectată iremediabil și totuși copilul se naște. Se mai întâmplă chiar ca un copil să apară chiar și atunci când sunt utilizate mijloace contraceptive, chiar fără a fi afectat de acestea. Aceasta ne arată că Dumnezeu este Cel ce are ultimul cuvânt în privința apariției vieții, iar omul este numai operatorul secund al acestei mise en scene a existenţei. Concluzia este că tot ceea ce se opune vieții, o limitează și o afectează nu poate fi moral, iar un bun credincios va evita Serafim ROSE, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Editura Sofia, Bucureşti, 1997, p.34. 199 John MEYENDORFF, La marriage dans le perspective orthodoxe, Ymca Press, 1986, p. 82 198

170

acestea. Cheia sau lentila de decriptare a acestor probleme de bioetică, aceasta este: omul trebuie să fie în slujba vieții, a culturii iubirii și niciodată altfel sau invers200. Responsabilitatea față de chipul lui Dumnezeu din noi, față de darul magnific al vieții, constă în respectul față de viață în toate stadiile și formele ei ca reflectare a voinței Creatorului, singurul care este Stăpânul vieții și al morții, Domnul absolut al existenței noastre201. IX.3. Divorțul - rană a familiei și necinstire a voii lui Dumnezeu O altă problemă majoră de bioetică contemporană este aceea legată de divorț, adică de separarea celor doi soți și deci de rupere a legăturii căsătoriei. Creștinismul respectă, aproape în totalitate, principiul biblic că ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu are dreptul să despartă, de aceea, indisolubilitatea căsătoriei este privită ca o voință dumnezeiască. Pentru neputința umană, există totuși posibilitatea refacerii legăturii căsătoriei sau a îngăduinței de a lăsa omul să se căsătorească de maxim trei ori în Biserica Ortodoxă, cea Catolică neacceptând sub nicio formă divorțul 202. Divorțul este o ruptură a legăturii de iubire, sau mai bine-zis aspectul său concret de înstrăinare și separare, dar dacă omului i se permite în anumite tradiții religioase de a divorța John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S. Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p.78 201 Ştefan ILOAIE, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp.205-206 202 Gavril I.TRIFA, Violența domestică și divorțul – provocări majore pentru Biserică și Școală, în volumul ”Educația din perspectiva valorilor”, vol. VIII, Editura Eikon, București, p.105. 200

171

sau mai bine -zis se îngăduie a doua și a treia căsătorie, aceasta este o îngăduință și o înțelegere față de neputința umană și nicidecum o obișnuință ori starea de normalitate. A te separa de soțul cu care te-ai unit înaintea lui Dumnezeu, reprezintă o necinstire a Acestuia și o încălcare a propriei promisiuni de fidelitate precum și a angajamentului marital. Căsătoria presupune și jertfă, renunțare, sacrificiu, de aceea este de neacceptat divorțul care înseamnă necinstirea harului sacramental, refuzul depășirii provocărilor și a greutăților împreună. În spațiul vetero-testamentar, se permitea divorțul numai pe motiv de adulter, singurul motiv viabil și în creștinism, pentru că numai înșelarea produsă de unul dintre soți sparge indisolubilitatea căsătoriei. În spațiul creștin, abordarea este diferită, dar majoritatea teologilor vorbesc despre divorț ca despre o stare de anormalitate comunitară, ca despre un păcat, ceea ce face ca a doua și a treia căsătorie, după caz, de exemplu, în spațiul ortodox să fie considerată o simplă ierurgie și nu o Taină, și se acordă după efectuarea unui timp de pocăință. Din nefericire, în lumea contemporană divorțul este privit ca un drept al omului, ca o normalitate a comunității, căci și motivele de divorț s-au înmulțit, fiind care mai de care mai hilare sau mai superficiale. Adesea, se ajunge la divorț pentru că cei ce doresc să se căsătorească nu pun la baza relației lor o viziune comună despre lume și viață, ci plăcerea, interesul sau orgoliul. În esență, divorțul este considerat, din punct de vedere creștin ortodox, ca fiind inacceptabil, pentru că manifestă superficialitate față de angajamentele luate înaintea lui Dumnezeu și a aproapelui. Cauza principală a divorțului o reprezintă o perspectivă superficială asupra vieții și o fondare a

172

relațiilor de căsătorie pe baze nesolide, emoționale sau interesate. Ceea ce trebuie să primeze în alegerea unui partener, este, în primul rând, existența unor principii morale și religioase comune, a unei viziuni comunitare compatibile și trebuie investită voința de a rămâne în fidelitate împreună unul cu celălalt 203. Lipsa unei catehizări sistematice și profunde face ca majoritatea celor ce se consideră creștini, credincioși, să fie tot mai mică. Pentru aceasta, cei care se consideră credincioși dar încalcă preceptele religioase fundamentale, se află într-o mare problemă de morală a credinței. Considerarea valorilor creștine ca fiind negociabile și fără valoare normativă absolută chiar și indirect, căci majoritatea credincioșilor nu sunt conștienți de aceasta, duce la falimentul căsătoriei prin divorț204. A divorța, a te rupe din unitatea căsătoriei, presupune o rană pe trupul Bisericii, a comunității în care familia trăiește, dar și un eșec misionar, educațional și moral al Bisericii care nu a putut interveni într-un mod benefic și eficace în acest caz. IX.4. Avortul-crimă contra umanității și act antifamilial și imoral Avortul reprezintă o realitate a lumii în care trăim, fie că este vorba despre credincioși, fie că este vorba despre noncredincioși. El reprezintă, pentru cel ce crede, o întrerupere a vieții unei ființei umane în dezvoltare, căci de exemplu Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, pp. 351-358. 204 J. O. BALSWICH, J. K. BALSWICH, Familia- o perspectivă creştină asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2009, p.33. 203

173

credincioșii creștini consideră, în larga lor majoritate, că viața umană apare ca dar dumnezeiesc din momentul concepției, de aceea orice intervenție asupra viitoarei depline ființe umane este considerată a fi o crimă. Avortul a fost astfel considerat de creștinii din toate timpurile și din toate locurile, pentru că a întrerupe o viață înseamnă o depășire a prerogativelor umane, omul neavând sub nicio formă, niciodată, dreptul de a întrerupe viața aproapelui său, nenăscut sau născut. Astfel, “fiinţa umană rămâne fiinţă umană indiferent de dimensiunile pe care le are şi de mediul în care trăieşte. Unde apare o întrerupere a acestei dezvoltări avem de-a face cu o ucidere“205. Din punct de vedere al bioeticii, problema se pune astfel: oare într-adevăr putem vorbi despre viață umană de la concepție? Unii spun că om este numai ființa care s-a născut, alții că momentul vieții nu este nicidecum de la concepție. Din punct de vedere teologic, ne ghidăm după Revelația dumnezeiască imuabilă care afirmă existența vieţii, a persoanei, din momentul concepției. Din punct de vedere uman, ne ghidăm și după rezultatele științei, fără însă a o idolatriza, care arată și ea că din momentul concepției apare viața, din punct de vedere al manifestării, al bio-câmpului și al comportamentului în interiorul trupului mamei. Ființa umană este cea mai importantă pentru Creator, căci numai pentru om Dumnezeu a ales să intre în lume, să se înomenească, pentru aceasta omul are o valoare imensă, mai mare decât universul în ansamblul lui, el este reflectarea chipului Creatorului, de aceea, indiferent de vârsta sa, ființa

IRINEU Pop, Contracepţia din perspectivă ortodoxă, Babeş-Bolyai, 2007, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=254812 205

174

umană are dreptul la existență, pe care numai Dumnezeu îl poate lua sau da 206. Din nefericire, se constată că avortul apare în special la persoane tinere, care nu sunt căsătorite și au relații sexuale ocazionale, în afara cadrului familial, iar avortul este o soluție la faptul că în viața lor a apărut un copil pe care nu și-l doresc. Cauza principală este educația precară, lipsa unei catehizări adecvate precum și lipsa unui sens religios al vieții. Este imoral să iei o viață pe care nu o poți da, este imoral să întrerupi o viață numai că nu ai știut să te înfrânezi sau să eviți a avea urmași dacă nu i-ai dorit 207. Bioetica creștină consideră avortul ca cel mai mare rău moral pentru o mamă, căci avortul are nefaste urmări psihice și sufletești, sentimentul de vinovăție terorizând, la un moment dat, viața celei ce a optat pentru această soluție inumană și imorală. Avortul pune deci problema dreptului de a decide asupra propriei vieți și a vieții altuia, a deciziei cu privire la continuarea sau oprirea vieții altuia, mai ales că pentru un om credincios, omul are caracterul de persoană încă de la concepție. De ce considerăm că viața apare din momentul concepției? Pentru că ea se derulează apoi firesc pe baza unor etape observabile ce duc la nașterea omului. Astfel, considerăm că deși încă nenăscută ființa umană are dreptul la viață, vorbim despre o ființă umană și nu avem dreptul de a altera privilegiul exclusiv al Creatorului de a da și a lua viața omului. Aici facem Ilie MOLDOVAN, Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii. vol. I, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996, p.17, 207 Pr. JUVENALIE, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii, Eseu de bioetică a gestaţiei, Bucureşti, Editura Anastasia, 2002, p.265. 206

175

precizarea că a lua viața omului, din partea Creatorului sau moartea omului, deși este un mister al credinței, reprezintă un atribut al Domnului exclusiv. Omul este chemat de Dumnezeu la viață și fără Acesta el nu poate da viață. El dă viață din ceea ce Domnul i-a dat și prin voia Lui. Prin urmare, dreptul la existență este un dar dumnezeiesc ce nu poate fi acaparat niciodată și în nici un fel de om208. IX.5. Experimente pe om și practici paleative Consimțământul cu privire la experimente umane sau la sfârșitul vieții, este în concepția creștină unul care privește viața de familie în ansamblul ei. De aceea, atunci când omul este de acord să fie parte a unui experiment medical, trebuie să aibă drept cheie exegetică interesul nu doar al său ci, mai ales, binele familiei. De aceea, va accepta să urmeze acest risc numai după ce va avea și acordul familiei, iar rezultatele experimentului pot fi utile umanității înseși. Membri familiei trebuie să știe că sunt responsabili unii pentru alții, au datoria de a se susține și ajuta, iar absolut orice decizie hotărăsc să ia la un moment dat și afectează cât de puțin familia, trebuie luată în consens cu familia și ținând seama de interesele ei. Aici, colateral, trebuie să excludem experimentele ce au la bază câștigul financiar sau alte interese personale209.

John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p.67. 209 Gheorghe SCRIPCARU, A. CIUCA, V .ASTARASTOAE, C. SCRIPCARU, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Editura Polirom, 1998, pp. 140-159. 208

176

În aceeași optică trebuie să vedem și chestiunea transplantului, care este bun și folositor210, dar decizia de a dona un organ în beneficiul altuia ,de exemplu, nu trebuie să afecteze viața familială, să nu fie o sursă de câștig și să slujească iubirea față de aproapele211. De asemenea, Biserica binecuvântează orice practică medicală în vederea reducerii suferinței din lume, prin urmare și transplantul efectuat cu respect față de primitor și de donator, viu sau mort212. O problemă des întâlnită, colaterală acestei problematici, este aceea în care membri ai familiei se află întrun stadiu terminal al bolii, iar ceilalți trebuie să ia decizia utilizării de medicamente ce ușurează suferința dar reduc viața umană, ori cu privire la alte practici ale medicinei paleative213. Aici o problemă morală este constituită de următoarea chestiune: este oare moral să decidem scurtarea vieții unei rude, prin utilizarea de medicamente care ușurează suferința sau să-l lăsăm să sufere, uneori chiar groaznic, până la finalul natural al vieții214? Problema nu este deloc simplă sau ușoară, iar cheia de interpretare este următoarea, trebuie să protejăm viața umană, 210

M. ANDRONIKOF, Un punct de vedere ortodox asupra transplanturilor de organe, în „Revista Teologică” , nr. 1, 1998, pp.105-110, 211 E. SGRECCIA, V. TAMBONE, Manual de Bioetică, traducere de Gilda Levescu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, Bucureşti, 2001, p.240. 212 https://www.prostemcell.ro/stiinta-cercetare/bioetica-transplantul-detesuturi-si-organe.html 213 Hugo Tristram ENGELHARDT jr, Fundamentele bioeticii creştine. Perspectiva ortodoxă, traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac. Ioan Ică Jr. , Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.507. 214 George STAN, Teologie şi Bioetică, Editura Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2001, pp.56-66.

177

dar nu cu prețul suferinței omului, numai dacă cel ce suferă nu a decis altfel înainte. Această afirmație trebuie să aibă în vedere nu laxitatea vieții și evitarea cu orice chip a suferinței, ci evitarea maximului de suferință, pentru că altfel justifică fie și indirect eutanasia, ori Biserica merge pe principiul că viața este darul lui Dumnezeu și numai El o poate lua, omul nu are absolut niciun drept în acest sens215. Familia nu are drept de viață și de moarte asupra vreunui membru al ei, dar este responsabilă de protejarea vieții membrilor ei și atât cât se poate, în condiții limită, la evitarea maximului de durere și suferință216. Moralitatea familială este o frână contra păcatului şi un mijloc de protejare a fidelităţii sacramentale a acestei sfinte taine217. A trăi moral nu este o opţiune de voinţă, ci o necesitate de viaţă, pentru a face suportabilă viaţa pe pământ şi a da omului şansa de schimbare şi de înaintare spre descoperirea propriului său scop existenţial. A trăi moral în familie înseamnă a respecta un mod de viață conform cu ceea ce Creatorul a dorit pentru noi, pentru că astfel avem garanția potențială a împlinirii scopului vieții noastre și a evitării eșecului.

Mircea Gelu BUTA (ed.), Medicii şi Biserica, vol. 6:Perspectiva ortodoxă contemporană asupra sfârşitului vieţii, Editura Renaşterea, ClujNapoca, 2008, p.329. 216 Constantin BOGDAN, Eutanasia şi suicidul asistat medical, din nou în actualitatea dezbaterii internaţionale, în „Revista Română de Bioetică” , nr. 1, 2004, pp.41-49. 217 Leon DURĂ, Familia în lumina Noului Testament, în „Studii Teologice“, nr. 1-2/2003, p. 115. 215

178

Concluzii Așa cum am văzut în cele de mai sus, familia reprezintă cadrul propice de desăvârșire a omului, calea firească de împlinire și devenire umană. Dar, itinerariul familial este supus la numeroase provocări și tentații, căci contextul social contemporan este unul care minimizează valorile și alegerile religioase. Familia reprezintă o valoare și o instituție necesară lumii noastre care nu poate fi înlocuită de nimic altceva, iar din punctul nostru de vedere, cea mai viabilă realitate familială este cea tradițională. Ținând seama de faptul că Dumnezeu a creat omul după chipul său, este evident că desăvârşirea este legată de nevoia omului de a urma un model, altfel viaţa noastră, în toate formele ei de existenţă cotidiană, religioasă, profesională, familiară, ar fi cuprinsă de un mare vacuum în cazul în care nu am avea puncte de referinţă, adică modele de viaţă cu valoare pilduitoare, care să motiveze faptele, cugetul şi voinţa noastră, oferindu-ne curajul de a ne angaja în momente dificile, precum şi forţa de a ne autodepăşi, atunci când viaţa o cere. Cheia de interpretare a acțiunilor morale, din perspectivă creștină, este în ceea ce privește existența umană, protejarea și susținerea vieții în orice situație ca dar excepţional, inefabil și plin de iubire al lui Dumnezeu. Din această perspectivă trebuie să înțelegem problematica familiei, cu sau fără copii, a transplantului de organe, a experimentelor pe om, ori a avortului, divorțului sau practicilor paleative, despre care am detaliat mai sus. Orice pune capăt vieții, deformează realitatea existențială, afectează sau agresează viața umană, este anormal și imoral, și prin urmare nu este de folos omului sub niciun fel. 179

Creștinismul nu absolutizează suferința, nu crede în necesitatea acesteia, dar crede în asumarea ei conștientă și responsabilă și depășirea ei cu ajutorul harului dumnezeiesc. Printre toate provocările lumii noastre, cele care afectează viața familială pot fi considerate agresiuni contra vieții, au un caracter imoral și sunt păguboase pentru viața comunitară. În concluzie, tot ceea ce promovează viața este moral, iar a promova viața reprezintă o datorie și o obligație pentru orice ființă umană ce vine din voința Creatorului. X. CONFLICTUL DINTRE GENERAȚII, DIN PERSPECTIVA TEOLOGIEI MORALE Viața familială reprezintă, așa cum am afirmat pe parcursul acestei lucrări, imaginea Preasfintei Treimi și cadrul firesc de trăire a vieții omului. Totuși, ar fi o eroare teribilă să idealizăm viața de familie, în sensul de a neglija sau de a ascunde problemele ridicate de trăirea în comuniune, pentru că gradul de iubire, comuniune, dialog, compatibilitate și alte asemenea variabile este diferit, ceea ce face ca și viața de familie să aibă suișuri și coborâșuri, zile mai bune sau mai rele. Abordarea din perspectivă morală a vieții familiale presupune , în primul rând, o tratare a problemelor concrete pe care le întâmpină familia creștină în contemporaneitate, iar în al doilea rând, la ceea ce ar trebui să fie ea. Una dintre problemele cel mai des discutate și întâlnite este aceea a conflictului dintre generații, idee șablon pentru sociopsihologia familială, cât și pentru teologie, deși aici abordarea este marginală și neunitară.

180

Tinerii se simt dezorientaţi şi neînţeleşi, iar părinţii par să nu găsească soluţii să rezolve acest litigiu. În timpurile noastre, adolescenţii dispun de toate mijloacele pentru a-şi da viaţa peste cap, iar libertatea prost-înţeleasă nu poate avea decât efecte negative asupra lor. Există două tabere care se "războiesc" dintotdeauna: pe de-o parte, tinerii, nonconformişti, dornici de a fi independenţi, iar pe de alta, părinţii, bunicii, profesorii, care nu le înţeleg rebeliunea, nemulţumirile şi care, uneori, din prea multă dragoste, riscă să-i protejeze excesiv şi chiar să-i sufoce218. Conflictul dintre generații are un background de nuanță marxistă, căci la începutul secolului trecut, mai cu seamă, tinerii erau văzuți ca niște revoluționari, gata de schimbarea din temelii a societății burgheze și capitaliste, iar părinții erau văzuți ca niște conservatori care nu lăsau partea juvenilă a familiei să se manifeste pe deplin. Astfel, în literatură, teatru și cinematografie s-a tot insistat pe această perspectivă creându-se adesea o falsă problemă, căci accentul era pus aproape exclusiv din perspectivă politică, și mai puțin teologică, filozofică sau educațională. Conflictul dintre generații a fost văzut drept conflictul dintre vechi și nou, dintre părinții neinteresați de viitorul copiilor lor și copiii neinteresați de trecutul părinților lor, ca un conflict sau proiecție a antagonismului dintre socialism și capitalism ceea ce manifesta desigur un teribil reducționism și o înțelegere limitată a chestiunii. Reminiscențe și influențe ale acestei abordări politizate familiale le vedem și astăzi, mai ales în vremea noastră, în conflictele politice românești de la începutul anului 2017, când tinerii par a fi cei ce monopolizează adevărul și dreptatea, iar bătrânii sunt considerați de către ei simboluri ale societății 218

http://ziarullumina.ro/conflictul-dintre-generatii-o-problema-mereuactuala-20390.html

181

vechi și corupte. Aceasta este, desigur v-ați dat seama, un reducționism al străzii, bine direcționat de cei din spatele conflictului, dar oare ce relevanță are el pentru abordarea morală de față? În primul rând, am prezentat o abordare abundentă în contemporaneitatea acestei scrieri în imaginarul psiho-social dirijat media, dominant, în al doilea rând, ne ajută să vedem ce nu trebuie urmărit în abordarea teologică, morală, deoarece această perspectivă sărăcăcioasă și ideologizată, este complet falsă, dar suscită discuții și dezbateri contemporane cu un înalt grad de inutilitate. Oare, pentru Biserică, comunitatea familială creștină și teologie, ce înseamnă conflictul dintre generații? Există un atare conflict? De ce natură este el? Și cum poate fi gestionat din punct de vedere moral și clar, cu implicațiile sale pastoralmisionare? Conflictul dintre generații este, consider, o realitate firească a existenței umane, căci toți avem o perioadă fastă, de acumulare masivă informațională și de trăire spirituală, după care, odată fundamentată concepția despre lume și viață, ea rămâne ca o constantă civilizațională, culturală și educațională aproape imposibil de schimbat. Soluţia constă, în special, în educație și comunicare219. În copilărie punem bazele acestei realități, o fundamentăm în adolescență, o încheiem spre finalul studiilor și este deja bine ancorată în trăirile, cunoștințele și experiența noastră, la maturitate. Prin urmare, după perioada maturității este aproape imposibilă o schimbare fundamentală de perspectivă asupra lumii și a vieții.Conflictul apare apoi în mod firesc între oamenii aflați în aceste stadii de început, construire, finalizare și fundamentare a viziunii despre lume și 219

http://www.referat.ro/referate/Conflictul_dintre_generatii_ff3ec.html

182

viață. Experiența istorică a dovedit totuși, dincolo de propaganda deșănțată marxistă și neo-marxistă, că cel mai adesea tinerii nu prea au făcut alegeri înțelepte atunci când de ei a depins o alegere importantă sau alta, deși realitatea din spatele scrierii istoriei oficiale, ne spune că această abordare, cu tinerii care schimbă lumea, este o marotă propagandistică. Nu înseamnă, țin să fiu foarte clar, că tinerețea este vârsta erorilor sau tinerii nu sunt buni de nimic, generalizările știu, sunt păguboase, dar mai știu că înțelepciunea, este o afirmație biblică, crește odată cu vârsta, cu trăirea și cu înaintarea în experiența de viață cu Dumnezeu. De aceea, modelul acesta de hipster, ateu sau panteist, gălăgios, cu pretenții atotștiutoare și alte asemenea adjective ciudate sau nemeritate, nu sunt decât mijloace și făcături ale propagandei politice, ale luptei dintre liberalismul-socialist neo-marxist și conservatorism, dintre Creștinism și religie, pe de o parte, și ateism, pe de altă parte, cu toate formele sale ascunse. Avem în Biblie multe exemple de tineri virtuoși, drepți și bine-plăcuți înaintea lui Dumnezeu, de la David și Macabei până la Tit și Timotei, cum avem, de altfel, și exemple de bătrâni nevirtuoși și răi, cum sunt destule exemple în povestea Esterei sau chiar a membrilor Sinedriului ce L-au condamnat la moarte pe Mântuitorul Hristos, la o privire total fugitivă asupra problemei de exemplificare scripturistică. „Pe vremea Domnului Hristos, conflictul dintre generaţii este foarte bine redat în Pilda fiului risipitor ( Luca 15,11-32 ). În timp ce fiul cel mic se afla într-un conflict deschis cu tatăl său, fiul cel mare se afla în aceeaşi postură, conflictul cu tatăl său fiind însă mocnit, camuflat. La întoarcerea fratelui său, măştile cad

183

şi conflictul dintre fiul mai mare şi tatăl lor devine la fel de violent ca şi în cazul fiului cel mic”220. Dincolo de această abordare apofatico-exemplificativă, trebuie să recunoaștem că ceea ce numim conflict între generații este o realitate firească, deoarece nu are cum să nu fie o tensiune în relaționare din cauza modului de înțelegere a realității, între copii, tineri, adolescenți, maturi și bătrâni. Problema este de gestionare a acestor tensiuni, iar din perspectivă teologică, de gestionare în așa fel încât aceste diferențe de abordare să nu afecteze calitatea morală a alegerilor în viață, a modului de viață, dar și a relațiilor dintre membrii unei familii. Nu este imoral să ai păreri diferite asupra vieții și a lumii, dar poate fi imoral să alegi un anume comportament în viață. Este astăzi, de exemplu, un fapt arhicunoscut, că apariția, promovarea și legiferarea așa-numitului drept (căci nu este un drept, ci o încălcare a unui drept, dar aceasta este o altă discuție) la avort. La jumătatea secolului trecut, mișcările feministe au obținut legiferarea dreptului la avort în majoritatea țărilor așa- zis civilizate, mai degrabă dezvoltate economic. În acest conflict, portavoce au fost tinere care credeau că luptă pentru dreptul de a-și gestiona propria viață în libertate față de orice constrângere religioasă și morală. Au câștigat acest așa-zis drept, dar cu ce preț și cu ce traume pentru nefericitele beneficiare! Astăzi, se știe că trauma post-avort este teribilă, iar la multe femei a apărut, chiar dacă nu imediat, cu mare putere, la bătrânețe creând un teribil chin produs de vinovăția de a ucide o ființă umană nenăscută. Exemple ar putea fi date nenumărate, în care chipul hidos al răului și-a pus monstruoasa sa amprentă 220

http://www.loribalogh.ro/2012/07/conflictul-dintre-generatii/

184

asupra frumuseții unor tineri, căci trebuie spus că nu este o caracteristică a tinerilor conflictul cu bătrânii sau maturii. Oare se uită de tinerii misionari care permanent își pun viața în pericol sau chiar au fost martirizați pentru credința lor, de tinerii care au înfruntat shoahul sau gulagul, de tinerii care au știut mereu să-și sacrifice mai-binele sau viața pentru alții, de tinerii care au murit pe câmpul de luptă apărându-și țara, de aceia care au dus mai departe idealurile părinților și ale strămoșilor lor, de cei ce au făcut un teribil apostolat social și educațional, de atât de mulţi tineri de care mass-media, cel mai adesea manipulatorie, nu a amintit niciodată nimic sau mai nimic? Pe aceștia nu trebuie să-i uităm când facem aprecieri și comparații, când generalizăm și lansăm lozinci! Dar, cum poate fi gestionat în cadrul familial acest conflict inter-generații? În primul rând, în cazul familiei creștine, cred că printr-o încurajare a dialogului, mai ales cel neangajat emoțional-ideologic, fundamentat pe respect, bun simț, adevăr, dreptate și mai ales pe experiența spirituală a Bisericii, pe Revelația dumnezeiască fără de care nimic nu are sens și cade în colbul uliței istoriei. Părinții și bunicii, cu mare discernământ și delicatețe trebuie să știe să-și asculte copiii și nepoții ,să-i îndrume, din tinerețile lor, pentru a fi bine ancorați în viața spirituală, eclezială, în cuvântul adevărului și astfel să poată discerne ceea ce este bine și firesc, folositor și normal, de ceea ce este rău, inutil, anormal și nefolositor. Natura umană face ca tinerii să fie caracterizaţi prin nerăbdare, excentricitate, exagerare, pe când cei vârstnici, cu experienţa lor de viaţă, se situează la polul opus, mulţi dintre ei fiind convinşi că numai dânsii au dreptate221.

221

http://apec-romania.blogspot.ro/2008/11/conflictul-dintre-generatii.html

185

Dialogul este fundamental, dar un dialog sincer, uman, fără urma nefastă și mortală a vreunei ideologii, dialogul care aduce îmbogățire și tinerilor și bătrânilor, oferindu-le posibilitatea să-și manifeste neliniștile, curiozitățile, nevoile, frustrările, ambițiile, nerealizările sau aspirațiile, în așa fel încât să nu perturbe ordinea dumnezeiască a familiei, societății și vieții umane înseși. Ca acest dialog să fie eficient și fructuos, părinții ar trebui să accentueze educația, mai ales educația religioasă, fără de care omul are o perspectivă reducționistă, sărăcită și deformată asupra realității, acceptând de bună voie colivia raționalismului ne-holistic, anti-uman și inutil. Viața umană cunoaște aprofundări și superficialități, iar viitorul nu înseamnă neapărat superior trecutului decât numai în privința tehnicii sau a manifestării ei. În domeniul cunoașterii, al trăirii relației cu Dumnezeu, deci al spiritualității, istoria umană cunoaște multe suișuri și coborâșuri, un drum sinuos, care nu este niciodată de la inferior la superior, în mod liniar, sinusoidal. Părinții, așa cum zice Scriptura, trebuie să nu-și întărâte copiii și să-i asculte, să le ofere o bună și frumoasă educație, iar copiii au obligația de a-și respecta părinții și a-i asculta, pe cât se poate. Relaţiile de familie devin mai solide dacă se bazează pe o comunicare sinceră şi de durată222. Dialogul în sânul familiei, cel puțin în contemporaneitate, nu este o realitate des întâlnită, căci adesea părinții doresc să-și impună forțat părerile proprii copiilor lor, neacceptând nicio deraiere de la modelul lor de raportare la lume, din această cauză apărând și conflicte fulminante și ireconciliabile, cel mai adesea.

222

http://scoala2.blogspot.ro/2010/11/conflictul-intre-generatii.html

186

Rădăcina acestui comportament se fundamentează pe lipsa de catehizare adecvată a părinților și a copiilor, dar și pe scăderea vieții spirituale și culturale și pe minimizarea educației. Dimpotrivă, aprofundarea educației creștine ar duce la un reviriment al comunicării în cadrul familiei, oferind soluții la problemele și neliniștile vieții, care însușite eliberează potențialul de tensiune și frustrare, dăruindu-i omului posibilitatea unei cunoașteri și a unei vieții autentice. Ca imagine, am putea avea aici marea însăşi, agitată și la mal adesea, plină de mizerie, dar curată în larg și liniștită în adânc. Aceasta este o imagine forță, parabolă pentru viața și societatea noastră la care trebuie să medităm mai des. Educația familială a scăzut în calitate și intensitate și aceasta se vede în managementul conflictului intra-familial care nu mai găsește resurse de a-l depăși ușor și cu minim consum nervos, ca în trecut. Atomizarea familială, debusolarea personală și asaltul mediatic profund anti-creștin din zilele noastre, perturbă buna rezolvare a conflictelor intra-familiale, crescându-le impredictibilitatea, solvabilitatea și puterea negativă. Aici avem un exemplu, din nefericire luat tot din așazisa cultură politică a străzii, de tipul, mamă dacă nu votezi pe „x” nu te mai ajut cu bani, de aici din străinătate de unde muncesc. O lozincă murdară, anti-familială, anti-creștină și care manifestă o cumplită sărăcie mentală și insensibilitate sufletească. Aceasta ne arată cum ideologiile distrug nu doar societăți și oameni, dar și familii. Apoi, asaltul asupra familiei tradiționale din zilele noastre care dorește să răstoarne ordinea religioasă producând o majoră ofensă adusă Creatorului, are ca paradigmă rezolvarea conflictelor familiale pe modelul tranzacțional eu sunt mai tânăr, mai nou, cunosc mai bine ca tine, cel învechit, corupt și rău. O simplificare falsă în totalitate și dezastruoasă, care nu duce nicăieri. 187

Modelul familial, tradițional creștin, este cu siguranță paternalist, dar nu de tipul hindus sau islamic, cu tatăl sau bunicul dictator fără drept de replică înaintea lui, ci pe principiul treimic creștin, în care Dumnezeu este o comuniune de iubire intra-personală. De aceea, patriarhalismul autoritar este străin de spiritul creștin, aparținând Extremului Orient islamo-hindus și nu numai. În Creștinism, vorbim de Dumnezeu ca o comuniune de iubire și dialog, ca manifestare supremă a alterității fără a afecta unitatea ființială, drept urmare nu se poate pune problema unui model familial autoritar și dictatorial, cum vedem uneori în cinematografia indiană sau turcească. Tinerețea este vârsta când ai impresia că te poți lupta cu munții și-i poți birui, că poți schimba lumea din temelii, pe baza unor amăgiri de dreptate, echitate socială și bunăstare și că poți crea raiul pe pământ. Nu e rău, dar o știm cu toții, cei maturi, că este foarte greu şi adeseori prea idealist să privim lucrurile numai din această perspectivă. Tinerii trebuie canalizați în entuziasmul și iluzia puterii lor, către însușirea experienței de viață a celor maturi, către împroprierea înțelepciunii lor, cultivându-le specificitatea și propria originalitate, în așa fel încât și ei să-și poată aduce contribuția la construcția unei societăți cât mai echitabile și mă feresc a spune cu nuanță marxistă, mai bune și mai frumoase. Lumea noastră are nevoie de angajamentul entuziast al tinerilor, de forța și încrederea lor debordantă în propriile forțe, de, uneori, nevinovăția lor, dar a-i lăsa să nu țină seama de experiența celor trecuți prin viață, înseamnă a-i lăsa pradă repetării unor erori și greșeli ale generațiilor trecute și a-i lăsa să se lupte cu aceleași forțe cu care părinții și bunicii lor s-au luptat amăgiți de iluzia victoriei, fără înțelepciunea strategiei de maturitate. Biserica are datoria de a se implica în acest nobil 188

angajament de gestionare a conflictelor între generații, intrafamiliale și intra-comunitare, oferindu-le, cu autoritatea ei morală, soluții, îndrumare spirituală și conștiința că nu sunt singuri ci au prezența lui Dumnezeu în viața și activitatea lor. Aici, un rol hotărâtor îl are dialogul de la Taina Mărturisirii, dar și îndrumarea spirituală regulată și ocazională, vizitele în familii, cu ocazia unor evenimente liturgice sau pastorale, cateheza parohială, lucrul cu tinerii în cadrul Comitetelor de tineret parohial, ori dialogul permanent cu proprii credincioși în diferite manifestări, evenimente sau ocazii de viață. Desigur, aici pot intra și diferite proiecte și programe parohiale, eparhiale sau chiar patriarhale, ori chiar inițiativele personale ale preotului la parohie. Biserica poate oferi o ponderare a tensiunii dintre generații, prin faptul că ea deține cuvintele vieții veșnice sau mai bine- zis direcționează proprii credincioși spre Cel care le are și oferă permanenta întâlnire cu Mântuitorul Hristos, „marele conflict de generaţii vine din faptul că nu încercăm să îi înţelegem în procesul de comunicare, nu ştim să îi ascultăm. Suntem mai maturi şi ştim că trebuie să fim şi comunicatori şi receptori. Ei sunt tineri, încă nu au învăţat cum e cu comunicarea”223 . Managementul sau gestionarea crizelor de dialog dintre generații nu este un lucru ușor, dar are și o componentă morală necesară, deoarece de felul în care ies generațiile implicate din această încercare, depind alegerile morale, în special, ale tinerilor. Aici aș exemplifica numai cu o chestiune încă larg circulată și discutată și anume educația sexuală. Dacă ea s-ar face cu responsabilitate morală creștină, atunci și unde trebuie, cu implicarea tuturor factorilor majori responsabili, cu decență și eleganță, cu explicarea reală a sensului iubirii și al unirii 223

https://www.linkedin.com/pulse/conflictul-intre-generatii-o-problema-demanagement-si-maria-iacob

189

trupești, dar și cu oferirea de exemple virtuoase de viață familială, atunci s-ar detensiona această chestiune și ar intra în firescul și normalitatea vieții, eliminându-se mare parte din derapajele acestei realități: debutul precoce al vieții sexuale, avort și multe altele. Responsabilitatea morală se fundamentează pe o bună și corectă educație morală și pe o amplă viață spiritual creștină, personal și comunitară, care cere o implicare concentrată a Bisericii, familiei, părinților, educatorilor și a copiilor. Implicarea tuturor acestora se poate face numai printr-o laborioasă și angajantă muncă a preotului paroh, care cunoaște cel mai lejer și mai bine familiile din parohie, cu problemele și nevoile sale. Este adevărat, aceasta constituie o realitate a mediului rural, căci în mediul urban conceptul însuși de parohie este plin de probleme identitare și de eficacitate pastoral-misionară, existând mai multe cazuri în care preotul, mai ales în marile orașe, cunoaște prea puține familii și aproape deloc un procent majoritar al acestora, din propria parohie. Colaborarea cu școala, cu profesorul de religie și pe cât posibil cu ceilalți profesori, este de mare ajutor, la fel implicarea unor altor factori puternic recunoscuți în comunitatea locală respectivă. Lucrarea Bisericii poate fi cea mai eficientă, pentru că ea în principiu nu este ideologizată politic, chiar dacă în mod firesc aparține unei doctrine religioase și unei perspective asupra lumii și vieții îndelung verificată în timp. Biserica are autoritatea morală și doctrinară de a interveni în educația familială și în gestionarea oricărui fel de conflict, tensiune sau orice altceva asemănător din cadrul familiilor, dar sensibilitatea, educația, forța morală și diplomația preotului sunt totuși hotărâtoare în toate cazurile. Înţelepciunea creștină, cuprinsă în Sfânta Scriptură și sedimentată în experiența sa 190

spirituală de-a lungul timpului, constituie atuuri în deblocarea și ameliorarea conflictelor dintre generații în cadrul familiei sau a comunității locale. Conflictele dintre generații trebuie văzute ca realități firești ale vieții, nu ca ceva extraordinar, desigur în anumite limite, dar ca un fapt de viață ce cu insistență cere rezolvare. Este, cu o gestionare inteligentă, un mod hegelian al tinerilor de a învăța ceva, de a înfrunta provocările vieții și de a găsi soluţii noi la probleme vechi, și pe baza experienței înaintașilor lor. Sfântul Paisie Aghioritul spune că pentru a dispărea prăpastia între generații trebuie ca părinţii să se coboare în starea copiilor, iar copiii să treacă în cea a părinţilor. Iar dacă acum copiii nu-i chinuiesc pe părinţii lor, nici copiii lor, mai târziu, nu-i vor chinui pe ei. Dacă însă acum copiii nu ascultă şi îşi chinuiesc părinţii, şi copiii lor îi vor chinui mai târziu, pentru că vor acţiona legile duhovniceşti224. Altfel, a-i lăsa de capul lor, singuri, fără ajutor, înseamnă a-i condamna să fie oameni fără rădăcini, fără trecut și fără posibilitatea unei clare înțelegeri a prezentului, cel care pune bazele viitorului. Conflictul dintre generații reprezintă o realitate a existenței de când a fost creat omul, dar el s-a acutizat în ultimul secol, datorită intervenției ideologiilor care au căutat să penetreze în comunitățile locale, în special, și în societatea umană, în general, folosind fireasca tensiune și neînțelegere între generații pentru a crea o bază de lansare propagandistică uriașă a așa-numitei mișcării de “migrare către o cultură globalizată”225 . El se regăsește astăzi, între așa-zișii adepți ai societății libere, democrate și globaliste care s-ar Sfântul Cuvios PAISIE Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 288. 225 https://www.subiectiv.ro/conflict-generatii-proteste.html 224

191

opune conservatorilor, creștini sau religioși, naționaliști și antiglobaliști. Desigur, sunt nuanțe și forme, sensuri și distincții diferite, dar trebuie ținut seama că aceasta este imaginea statică a presei, sau a unei anumite părţi a presei(sic!), și astfel se încearcă instrumentalizarea în beneficiul cauzei globaliste anticreștine a status quo-ului. Alături de educație, comunicarea și efortul reciproc de înțelegere, reprezintă cheia de ameliorare și rezolvare a conflictului dintre generații. Uneori, chiar cei maturi uită că și ei au fost tineri și căutările vieții i-au provocat a le răspunde, iar aici un efort de înțelegere trebuie făcut în permanență. Apoi, nu trebuie să uităm că uneori, limbajul și numai el desparte generațiile, toți dorim același lucru dar îl exprimăm altfel. Tiparul mental de emitere și recepționare de informații s-a schimbat. Tinerii comunică fragmentar, superficial și lapidar, dar intens, ceea ce nu era cazul la generațiile trecute. Revoluția informațională a schimbat paradigma de exprimare și de înțelegere în mod total, de aceea, generațiile mai înțelepte trebuie să facă un exercițiu de chenoză mentală pentru a putea comunica eficient cu tinerii. Biserica însăşi este angrenată în această revoluție informațională, căci a înțeles de la prima revoluție tehnologică că ea, tehnica este un avantaj misionar și, nicidecum o frână.

192

XI. FAMILIA ÎN LUMINA DOCUMENTELOR SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE (SINODUL PANORTODOX) INSULA CRETA- 16-27 IUNIE 2016 Unul dintre cele mai importante documente cu caracter moral și misionar-pastoral, adoptate de către Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ţinut în Insula Creta, în perioada 16-27 iunie 2016, este cel referitor la Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta.* Document îndelung dezbătut în presă și mai ales în cea pan-ortodoxă, acesta nu încalcă cu nimic tradiția morală și canonică ortodoxă, reafirmând de fapt vechea învățătură ortodoxă cu privire la Cununie, fundamentul autentic al familiei ortodoxe. Documentul reafirmă câteva adevăruri și evidențe revelate în mod clar, precum faptul că Ortodoxia consideră căsătoria drept o instituție sacră, uniune liberă între un bărbat și o femeie, cea mai veche, cu origine încă de la Adam și Eva.(cap I, art.2), în pofida secularismului și a materialismului care, în ultimele decenii a ținut să vadă în căsătorie o uniune, inclusiv între persoane de același sex, sau, nu o uniune, ci un contract determinat, un angajament temporal. Ne aducem aminte de nefasta idee a căsătoriilor de probă, ori a lejerității cu care se consideră în spațiul secularizat că o căsătorie se poate dizolva. Biserica a ținut să reafirme aceste câteva adevăruri simple, pentru a oferi fundamente puternice vieții morale a credincioșilor și a-i călăuzi prin multitudinea de *

N.B. Documentul oficial din care am citat este cel publicat pe www.basilica.ro de către Aurelian Iftimiu la data de 05.07.2016

193

ideologii, cu caracter vitalist, secularist sau neo-marxist, care fac ravagii în lumea contemporană. Căsătoria nu este o invenție umană, ci o instituție divină, cea mai puternică din punct de vedere social226, iar implicațiile morale ale acestei perspective sunt uriașe, căci arată faptul că instituția căsătoriei nu este la cheremul vremurilor și supusă așa-ziselor modernizări ale diferitelor epoci, deoarece este imoral să schimbi, să transformi sau să modifici ceea ce Dumenzeu ți-a descoperit în istoria mântuirii și este nesănătos moral și anormal comunitar, să accepți experimente morale cu căsătoria227. Aceasta este o instituție sacră, adică are puterea transformării morale a omului, este o cale sigură spre cer, un mijloc de desăvârșire și o scară spre mântuire. Este imoral să dizolvi căsătoria după bunul plac, de aceea s-a reafirmat acest caracter transcedental al acestei instituții. A o considera o instituție pur umană, a o supune tuturor capriciilor, neputințelor și nedesăvârșirii umane, statuează de fapt, indirect, o stare de păcat și nicidecum nu ajută omul pe calea mântuirii. Perspectiva clasică, firească și sănătoasă asupra căsătoriei este o necesitate morală, fundamentată pe Revelația dumnezeiască, deoarece este imposibil să trăiești moral inventând sau denaturând regulile revelate, în favoarea unor predispoziții păcătoase sau chiar direct a păcatului. Nicolae ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice, în “Familia creştină azi”, Iaşi, Editura Trinitas, 1995, p. 120 227 Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, p. 180 226

194

Sacralitatea căsătoriei este strâns legată de moralitatea ei, deoarece numai dacă această instituție are putere mântuitoare, poate media harul Duhului Sfânt în viața omului, ea este utilă, necesară și importantă în viața omului. Creștinii ortodocși, din această perspectivă, nu pot fi de acord cu așa-zisele căsătorii între persoane de același sex, deoarece acestea nu au niciun fundament revelat, statuează o eroare ideologică și o stare de decădere morală și este pur și simplu împotriva sfințeniei vieții, împotriva scopului temporal și eshatologic al omului. Prin urmare, Sfântul și Marele Sinod a reafirmat un adevăr revelat, care așa cum știm nu se poate schimba, reinterpreta, anula sau modifica numai pentru a fi pe placul unor ideologii sau a unor oameni sclavi ai acestor ideologii, în esența lor neo-marxistă și progresistă, fundamentate ateu. Căsătoria se reafirmă ca o taină sfântă, odată cu participarea Mântuitorului la Nunta din Cana Galileii, la un eveniment sacramental dintre un bărbat și o femeie228. Cel care oferă profunzime și posibilitate mântuitoare este Domnul Însuși, prezent în cadrul fiecărei căsătorii la fel de prezent ca și la nunta din Cana, de aceea, moralitatea căsătoriei ortodoxe se fundamentează pe faptul că aceasta este o instituție care aduce harul în viața credincioșilor, acel har care-i îndrumă spre mântuire229. O uniune umană, alta decât căsătoria ca taină, nu are cum să aibă sacralitatea și moralitatea căsătoriei, căci a fi Vasile MIHOC, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în “Mitropolia Ardealului”, XXX (1985), nr. 9-10, p.585. 228

Constantin GALERIU, Taina nunţii , în “Studii Teologice”, XII (1960) nr. 7-8, p .489 229

195

moral sau nu, nu este un moft uman sau o decizie eclezială, ci o realitate revelată. În afara cadrului revelat, omul se află pe târâmul ideologic al vieții fără posibilitate sigură de mântuire, este imoral, căci este împotriva legilor divine, la fel cum a accepta o uniune civilă nu poate fi un fapt generator de har dumnezeiesc. Documentul afirmă că această unire era legată de la început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat şi femeie), ci şi de capacitatea de a asigura continuitatea vieţii neamului omenesc.(cap I, art. 2), adică reiterează că scopul căsătoriei, al familiei, este și perpetuarea neamului omenesc, căci întro uniune de același sex, nu poate fi vorba despre așa ceva, aceea este simbolul unei întreprinderi umane sterpe dintru început, care nu poate genera viață, deci nu poate fi chip al Preasfintei Treimi, care este sursa și generatoarea întregii vieți. Continuitatea neamului omenesc nu este singurul scop al căsătoriei, dar este unul necesar și important, căci deși se tot argumentează că există și familii tradiționale fără copii, acestea nu reprezintă regula, deşi ele se înscriu în normalitatea căsătoriei, chiar dacă o imposibilitate temporară sau definitivă a făcut să se închidă acest atribut al căsătoriei. Faptul că este prezent Hristos în fiecare taină a căsătoriei, în fiecare familie creștină, la fel ca la Nunta din Cana, ne arată că numai în condițiile participării lui Dumnezeu, El este actual în viața oamenilor care se căsătoresc230. Secularizarea nu înseamnă numai o decădere a perspectivei asupra căsătoriei din anumite locuri sau spații altădată creștine sau religioase, ci și afectarea fundamentelor căsătoriei cu tot ceea ce înseamnă ea, de aceea, printre *** Tratat de Teologie Morală, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p.292; 230

196

elementele devastatoare din punct de vedere moral asupra căsătoriei, avortul și divorțul sunt două plăgi ale lumii moderne. Relativismul moral, despre care se vorbește în document (cap.I, art. 1), face ca omul să se constituie el însuși în instanță morală autonomizată și relativizată, cumva o protestantizare morală care face ca fiecare om să devină propriul său arbitru moral, acceptând ceea ce-i place și refuzând ceea ce nu-i convine din revelația dumnezeiască, pe principiul utilitarismului și a comodității de viață. Faptul că instituția căsătoriei este considerată de acest important și înalt for ortodox ca fiind cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în acelaşi timp cu crearea primilor oameni, Adam şi Eva ( Facerea 2, 23),(cap. I. art. 2) arată justețea și adevărul ei pe baza unui argument istoric. Vechimea căsătoriei stă la baza concepției noastre doctrinare și morale și nu vreun moft omenesc sau vreun interes de moment, de aceea, nu se poate altfel face și nu se poate reinterpreta de dragul aclamării moderniste. Schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa ( Ioan 2, 11), (cap.I,art.2), Mântuitorul ne-a arătat că această taină a cununiei urmărește transformarea morală a omului, căci acea schimbare este un simbol al acesteia, înnoirea vieții omului, trecerea de la omul cel vechi la cel nou și înnoirea spirituală fără de care viața umană nu poate progresa, în sensul ei autentic. Căsătoria este un itinerar spiritual cu Hristos în Duhul Sfânt spre Tatăl, de aceea, a schimba condițiile prezenței dumnezeiești, duc la respingerea harului și a sacralității căsătoriei și implicit la decadență morală.

197

Oricare altă perspectivă asupra familiei, în afară de cea tradițională, s-a dovedit evident falimentară, de aceea, istoria nu a consacrat și permanentizat niciun experiment familial, căci ideologii destructive la adresa vieții morale și familiale a omului, au tot existat și vor exista. Sinodul a denumit căsătoria drept indisolubilă, conform vechii tradiții ortodoxe, căci ea nu poate fi supusă unei perspective superficiale și considerată în mod utilitarist. Din punct de vedere moral, indisolubilitatea căsătoriei ne arată că divorțul este împotriva ordinii revelate, este o catastrofă morală care face să sufere mai ales copiii, martirizați pe nedrept, din cauza lipsei de înțelepciune și de echilibru a părinţilor. Credința are exigenţele ei, iar a fi credincios prespune urmarea unor norme morale fundamentate pe învățătura de credință revelată, de aceea, indisolubilitatea căsătoriei puternic afirmată de către Sfântul și Marele Sinod, ne arată că familia, ca de altfel toate valorile religioase, nu se supun influenței modei secolelor, ele sunt de nemodificat, pentru că au origine ne-omenească. Prin urmare, căsătoria este „primul Său semn” al Mântuitorului Hristos, când a schimbat apa în vin la Nunta din Cana Galileii, ceea ce este mai mult decât un simbol, este realitatea faptului că Dumnezeu Însuși este garantul căsătoriei, iar a schimba această viziune ne pune pe planul contrar credinței, în afara ariei morale231. Sinodul afirmă caracterul sfânt al legăturii instituite de Dumnezeu şi conţinutul spiritual înalt al vieţii în interiorul căsniciei explică afirmaţia: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă

231

Dumitru POPESCU, Doru COSTACHE, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p.174

198

condamnă orice încălcare a curăţiei ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4). (cap.I, art. 3). Aici, se reafirmă fundamentul moral esențial al familiei care stă pe fidelitate, fidelitatea conjugală fiind cea care contribuie în mod esențial la stabilitatea căsătoriei conferindu-i puterea de a rezista în fața vicisitudinilor imorale, deoarece desfrâul sau infidelitatea este un păcat frecvent la adresa vieții morale. Afirmația sinodală vine să întărească viziunea tradițională asupra familiei, aratând că fidelitatea conjugală corespunde voinței dumnezeiești, fiind în același timp și o necesitate de viață internă, corectă și sănătoasă familială. Prin urmare, orice eventuală căsătorie de probă sau pe termen limitat, se situează contra viziunii moralei ortodoxe, constituind o rană familială importantă și o perspectivă neortodoxă asupra vieții. Căsătoria ortodoxă este fundamentată hristocentric (cap I,art. 3) , de aceea, binecuvântarea episcopului sau a preotului, îl face prezent pe Domnul în mod haric în viața celor ce au ales calea căsătoriei, oferindu-le girul comunității ecleziale cu numeroasele sale exemple sfinte de căsătorie. Mica biserică -familia -este temelia marii Biserici (cap I, art.4), comunitatea sfântă întemeiată de Hristos, de aceea binecuvântarea Bisericii nu este un simbol, o tradiție populară sau un simplu obicei, ci este transcenderea condiției obișnuite de viață și ridicarea ei la un nivel înalt al vieții spirituale, căci familia este imaginea de iubire și de comuniune a lui Dumnezeu Însuși, a Preasfintei Treimi232.

Sfântul IOAN Gură de Aur, Omilia despre căsătorie – Comentariu la Epistola către Efeseni , în “Altarul Banatului” nr. 1-3, 2002, p. 75 232

199

În această ordine, se reafirmă necesitatea ca cei ce doresc să trăiască în comuniunea familială, prin căsătorie, să împărtășească credința în Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel folosește adesea imaginea relației dintre Hristos și Biserică, atunci când vorbește despre familie (Efeseni V), iar credința comună este necesară, deoarece, altfel cei doi soți neavând un fundament doctrinar comun, nu au cum să aibă un mod de viață comun. Ceea ce a suscitat, aiurea, controverse, se referă și la îngăduința fiecărei Biserici locale de a-și stabili propriile reguli de pogorământ referitoare la căsătoria dintre ortodocși și creștini non-ortodocși, interzicând însă acordarea tainei în cazul unui soț ne-creștin. Deși a fost prezentată trunchiat și manipulatoriu, atât de presa laică, ateist-secularistă, cât și de cea extremist ortodoxă, cum că, pe de o parte, Biserica interzice căsătoria cu necreștinii, iar pe de altă parte, că Biserica cedează din intransigența ei prin pogorământul acordat căsătoriei dintre ortodocși și alte categorii de creștini, această afirmație sinodală are puternice fundamente în realitatea zilelor noastre și în istoria Bisericii. Reafirmarea vechiului principiu al pogorământului, pentru cazurile căsătoriei dintre ortodocși și non-ortodocși, este o necesitate morală contemporană stringentă, dacă ne gândim că milioane de ortodocși, numai în ultimele două decenii și jumătate, de după căderea Cortinei de fier, au migrat în Occident. Aici, ei au încheiat căsătorii cu catolici sau protestanți, și în cazul în care Biserica le-ar refuza căsătoria religioasă i-ar pierde, căci ei ar renunța la confesiunea lor pentru a-și putea urma iubirea și acest lucru ar arăta o neînțeleaptă, inumană și netradițională poziționare a

200

Bisericii233. Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 7,14) spunea că femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios, iar bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, astfel că soțul credincios devine un misionar pentru celălalt 234. Apoi, copiii crescuți în credința ortodoxă, în urma unei astfel de căsătorii, duc mai departe tradiția ortodoxă și nu se pierde nimic. Integrismul acesta nu-și are nicio justificare. Biserica a fost mereu deschisă la astfel de situații, prin intermediul pogorământului, un principiu canonic și moral care nu generalizează excepția, ci o permite în folosul omului și a Bisericii. Dacă facem un exercițiu de imaginație, gândiți-vă numai la familiile mixte încheiate de români în Itaia, Spania și Franța, ce am fi făcut dacă Biserica nu le-ar fi permis căsătoria? Ar fi adoptat acei români confesiunea celuilalt soț, misiunea ortodoxă ar fi murit în fașă, dintro eroare misionar-pastorală și morală, iar celelalte confesiuni non-ortodoxe s-ar fi bucurat fără un efort minim de misiune, de convertiri spectaculoase! Poziția Bisericii Ortodoxe Georgiene în această chestiune este de neînțeles, căci se știe că, deși au o mare diaspora în Occident, nu au participat la Sinod, tocmai pentru că nu au fost de acord cu acest document, deși corect ar fi fost să-l dezbată sinodal și să-i aducă, eventual, amendamente. La noi în țară au existat astfel de cazuri (și încă mai există) de căsătorii mixte, mai ales în zonele amalgamate confesional din Ardeal, Banat sau chiar Moldova. Biserica a Gheorghe PAPUC, Viaţa creştină după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în “Studii Teologice”, VII (1955), nr. 5-6, p.356 234 Paul EVDOCHIMOV, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Bucureşti, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, 1999, p.53. 233

201

avut înțelepciunea de a le permite căsătoria pentru a nu-i alunga în deznădejde și a-i pierde ca fii și fiice ale Bisericii noastre. Din punct de vedere moral, nu există nicio pierdere, căci principiul acordării acestui pogorământ cere botezarea eventualilor copii în confesiunea ortodoxă, ceea ce se constituie într-un teoretic succes misionar. Cât privește influențarea soțului ortodox de cel neortodox, deși nu o neagă nimeni, nu constituie un pericol, mai ales dacă ne gândim că acela a acceptat căsătoria în Biserica ortodoxă, devenind apropiat al Ortodoxiei, primul pas spre o eventuală, dar nu neapărat, necesară convertire. În ceea ce privește căsătoriile cu necreștinii, Sinodul a decis să nu le accepte, respectând tradiția ortodoxă, dar mai mult din cauza faptului că neavând aceiași credință în Hristos, cei doi soți nu pot avea un fundament comun care să facă din unirea lor o cale sigură a harului Duhului Sfânt. Astfel, i. căsătoria între ortodocşi şi ne-ortodocşi este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericeşti, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului. iii. Căsătoria dintre ortodocşi şi ne-creştini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice. (cap.II, art.5) Spre exemplu, o căsătorie dintre un ortodox și un musulman, mai degrabă femei ortodoxe căsătorite cu bărbaţi musulmani, acest fapt nu ar fi în avantajul acelei femei, a eventualilor copii și a Bisericii, deoarece știm că islamicii nu acceptă ca acei copii rezultați din căsătorie să fie altceva decât musulmani, și de asemenea, nu acceptă căsătoria într-un lăcaș 202

de cult ne-musulman. Invers, avem numeroase cazuri de femei musulmance convertite la creștinism pentru a-și urma soțul. Iar islamul este, de regulă, o religie agresiv misionară care nu ar accepta căsătoria dintre un musulman și un ne-musulman. Desigur, Biserica nu are cum și nici nu dorește să interzică relațiile dintre oameni, chiar căsătoria creștinilor cu necreștinii, dar nu acceptă să acorde Taina casătoriei acelora care nu sunt creștini, pentru că este vorba despre faptul că o taină este vie și lucrătoare prin credință, în viețile celor ce cred și acceptă prezența harului, altfel vorbim numai despre un ceremonial fără nicio implicație dumnezeiască. Dacă Biserica, prin absurd, ar fi permis acordarea acestei taine și în cazul căsătoriei dintre un ortodox și un necreștin, atunci am fi vorbit doar despre o ceremonie rituală, asemenea practicilor vodoo sau magiei orientale, fără niciun fundament real și profund religios. Hotărârea sinodală insistă și pe protejarea familiei, care reflectă comuniunea soţilor, atât în Biserică cât şi în întreaga societate...deoarece Taina Cununiei nu este o simplă relaţie convenţională firească, ci o forţă spirituală esenţială şi creatoare pentru instituţia sfântă a familiei. Numai aceasta asigură protecţia şi educaţia copiilor, atât în misiunea spirituală a Bisericii, cât şi în funcţionarea societăţii. ( cap.I, art. 5) Această afirmație pătrunde în esența doctrinară și morală a instituției căsătoriei, din punct de vedere ortodox, deoarece căsătoria ortodoxă este mijlocul adecvat de a susține și aprofunda comuniunea soților între ei, prin /și cu Hristos, dar și modul responsabil, dacă este conștient asumat, de creștere a copiilor, de asigurarea unei educații adecvate și de a zidi viitorul Bisericii.

203

Fără familie, Biserica se prăbușește, ca de altfel și societatea235. În familie, copilul capătă primele deprinderi morale și educația fundamentală religioasă care-l ajută să înţeleagă viața și să ia parte responsabil la ea. În familie primește principiile fundamentale de conviețuire socială și primele elemente ale valorilor morale, de aceea o viață de familie viciată sau lipsa unei vieți de familie, năruie educația și viitorul copiilor noștri, îi martirizează pe altarul plăcerii, al imediatului și al superficialului. Printro astfel de viziune, Ortodoxia se diferențiază total de viziunea consumistă asupra familiei, care o vede numai ca pe o utilitate hedonistă și funţional-materială. Istoria profană și istoria moralei ne arată că atunci când a slăbit familia s-au prăbușit societăți și imperii, lumi întregi au pierit, căci este voința dumnezeiască ca omul să conviețuiască optim numai în cadrul familial. Biserica a privit cu blândețe, adesea, așa cum o face și astăzi, tot ceea ce ține de viața omului, ajutându-l să depășească derapajele și să reintre în firescul moral, dar ea nu poate acorda dispense de gen, de înrudire până la gradul patru sau altele asemenea, care alterează moral ireparabil această legătură în cazul acceptării. Aceste reguli morale sunt respectabile datorită originii lor dumnezeiești, dar și pentru faptul că perturbă grav viața și moralitatea omului, aruncându-l în sclavia păcatului și a depravării, făcând din om, nu un stejar al virtuții, ci o trestie bătută de orice vânt istoric. Preocuparea Sinodului a fost și aceea de a insista asupra faptului ca episcopii şi păstorii (preoţii) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja pe Dumitru RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-2, pp. 24-25; 235

204

credincioşii lor într-o manieră părintească şi să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza diferitelor dificultăţi, consolidând instituţia familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos ( Matei 7, 25).(cap. I, art. 7). Altfel spus, dezvoltarea de noi strategii pastoralmisionare și grija permanentă de a fi alături și în mijlocul credincioșilor păstoriți, este o preocupare contemporană urgentă a Bisericii, pentru a oferi îndrumare, ajutor, speranță și siguranță credincioșilor păstoriți, în fața provocărilor acestui veac. Sinodul vorbește de o criză a familiei, din punct de vedere moral, fundamentată pe pătrunderea principiilor seculariste în viața de credință și prin scăderea exigenței morale, dar și pe presiunea diferitelor instituții seculare de a face ca Biserica să renunţe la intransigența ei morală, firească și necesară, deoarece presiunea care se exercită în lumea contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată ameninţare pentru creştinii ortodocşi. Criza căsătoriei şi a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecinţelor negative asupra structurii sociale, ci şi din cauza ameninţării asupra relaţiilor particulare din sânul familiei tradiţionale. Victimele principale ale acestor tendinţe sunt cuplul şi, în principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.(cap. I,art. 8) Toate ideologiile și imoralitatea care amenință familia, au o finalitate nefastă, produc suferință copiilor, îi martirizează din copilărie, pentru că părinții lor nu au avut discernământul necesar în a face alegeri morale, optime. Criza familiei 205

contemporane creștine este o criză morală, o criză a valorilor morale care afectează profund calitatea vieții umane236. Cu toate acestea, cu înțelepciune, Sinodul cere ca membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie trataţi cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înţeleagă valoarea Tainei Cununiei şi binecuvântările care decurg din ea. (cap. I, art. 9) Astfel, Biserica nu respinge pe acei membri ai ei care nu au înțeles importanța religioasă și sacramentală a Tainei Cununiei, preferând-o numai pe cea civilă, dar cere ca, păstorii, cu tact misionar, să lucreze spre lămurirea acelora, pentru ca la timpul potrivit să primească binecuvântarea acestei sfinte taine. Căsătoria civilă nu are niciun fel de caracter sacramental dar poate constitui o treaptă către căsătoria religioasă, iar aici lucararea patoral-morală a Bisericii trebuie să fie intensificată, deoarece există numeroase cazuri de creștini botezați care trăiesc încă necăsătoriți religios. Uniunile civile dintre persoanele de același sex, sunt considerate străine de spiritul autentic ortodox și sunt ferm refuzate, insistându-se ca Biserica să arate acelora sensul pocăinței, adică faptul că se află în sclavia păcatului - căci da, homosexualitatea este un păcat contra firii imprescriptibil vreodată - dar și sensul adevărat al căsătoriei și eventuala convertire spre ea. Mentalitatea secularistă și consumistă a dus la creşterea îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al avorturilor şi al altor probleme interne ale vieţii de familie. Aceste consecinţe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună P.F. DANIEL, Familia creștină-speranța României, în vol. “Familia și viața la începutul noului mileniu creștin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, p.34. 236

206

toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei şi pe toţi oamenii de bunăvoinţă, să apere fidelitatea faţă de sacralitatea familiei.( cap. I, art. 11). Divorțul, avorturile și altele asemenea, au o singură cauză -o perspectivă ne-sacramentală asupra vieții și căsătoriei, dar și neîmproprierea principiilor religioase, creștin-ortodoxe, în viața concretă, familială și individuală, de aici decadența morală cu toate gravele ei consecințe pentru viața umană. O soluție este văzută în implicarea mai intensă a Episcopilor și a preoților în remedierea acestei situații. Din punct de vedere moral și canonic, Sinodul reafirmă tradiția ortodoxă a interzicerii bigamiei și a celei de a patra căsătorii, a nepermisiunii căsătoriei după hirotonie și după depunerea voturilor monahale( cap. II, art. 2) hotărâri firești, căci bigamia nu are vreun fundament creștin și creează grave probleme morale, căsătoria preoților sau a călugărilor este împotriva tradiției de asemenea, și ar genera scandal în acele comunități, dar reprezintă și o anormalitate morală. În încheiere, se recomandă ca la aplicarea tradiţiei bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să ţină cont, în egală măsură, de prescripţiile legislaţiei civile cu privire la acest subiect, fără să depăşească limitele iconomiei bisericeşti ( cap.II, art. 6) Această prescripție a fost creată pentru că Biserica trăiește în comunități statale bine conturate, cu o tradiție juridică stabilă, iar atunci când aceasta nu contrazice flagrant legea morală și canonică bisericească, ea se poate armoniza cu viața Bisericii.

207

Prin căsătorie, unitatea celor doi soți se fundamentează misionar activitatea comunitară a Bisericii, de aceea importanța căsătoriei este imensă pentru misiunea creștină astăzi237. În concluzie, acest document sinodal este unul de primă importanță morală și pastoral-misionară pentru contemporaneitate, aducând, în spiritul tradiției ortodoxe, necesare clarificări, care să optimizeze existența eclezială a creștinului de astăzi.

XII.

ÎN LOC DE EPILOG: VIAŢA ESTE DARUL LUI DUMNEZEU

Înainte chiar ca Dumnezeu să pună de pază la pomul cunoaşterii binelui şi al răului heruvimii cei cu sabie de foc (Facere III, 24), omul a fost mereu tentat să guste nu neapărat din plinătatea vieţii cât din cea a curiozităţii. Viaţa este darul minunat şi sfânt - care potrivit moralei creştine apare şi se împlineşte în interiorul familiei - pe care Dumnezeu ni l-a dăruit iar datoria noastră este de a înainta din slavă în slavă spre o tot mai profundă unire cu Sursa vieţii, cu Stăpânul veşniciei. Creat creator, omul este responsabil pentru toate darurile sale238, viaţa este darul lui Dumnezeu făcut nouă din iubire iar noi oamenii avem obligaţia şi responsabilitatea creştină de a o apăra în orice situaţie.

Ilie MOLDOVAN, Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii, Editura Tipografiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996, p.5 238 Olivier CLEMENT, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I -Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p.61 237

208

A-ţi îndeplini întotdeauna acestă datorie sacră de a proteja şi promova viaţa, este o poruncă înscrisă în intimitatea fiinţei noastre, este o responabilitate a chipului divin din noi. Creaţi după chipul lui Dumnezeu, adevăratul Stâpân şi promotor al vieţii, nu înseamnă altceva decât a fi gardienii şi misionarii vieţii. Iar dacă credem că această viaţa nu este decât un preambul la viaţa veşnică, atunci datori suntem să sacralizăm fiecare clipă a vieţii noastre şi să devenim pentru aproapele nostru ceea ce este Dumnezeu Însuşi pentru noi, sigur, ţinând seama de statutul nostru creatural. XII.1. Viaţa - un dar nespus Având ca origine însăşi existenţa plină de iubire şi lumină a Tatălui ceresc, viaţa umană are valoare prin însăşi relaţia sa cu sursa ei de existenţă. Venind din Dumnezeu şi având ca destinaţie relaţia cu Dumnezeu, reîntoarcerea la Tatăl, omul dobândeşte valoare prin reflectarea valorii divine, întreaga lui viaţă capătă lumină şi valoare prin însăşi legătura ei cu Creatorul, de aceea, putem spune că viaţa umană are o valoare interioară, dată de originea şi destinul ei etern. Dumnezeu-Iubire, din preaplinul Său inepuizabil ne-a dăruit existenţa, ne-a dăruit viaţa pentru a trăi în eternă comuniune de iubire cu El ( Coloseni 1, 12, Efeseni 1, 18). Este propriu lui Dumnezeu a dărui, pentru că este propriu iubirii să dăruiască. Iar a crea şi a da viaţă este supremul gest de iubire totală şi dezinteresată. Şi cum nu ar putea fi incomensurabilă valoarea vieţii omeneşti când ea se fundamentează pe chipul lui Dumnezeu!

209

Chemată să descopere semnele cuvântului lui Dumnezeu239, Biserica valorizează la maxim viaţa umană, văzând în ea darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu, de aceea ea vede în om , în fiecare om, imaginea vie a lui Dumnezeu Însuşi, imagine ce găseşte şi este chemată să-şi afle mai profund deplina înţelegere în Hristos, Imaginea perfectă a lui Dumnezeu, Revelatorul lui Dumnezeu pentru oameni şi al omului pentru el însuşi240. A exista după chipul Creatorului înseamnă a exista ca iubire, din iubire şi pentru iubire, a-ţi trage existenţa din relaţie, din comuniune şi din împreună -împărtăşire241. Originea şi destinul fiinţei umane are o perspectivă puternică hristologică, deoarece a fi după chipul lui Dumnezeu, înseamnă a fi creaţi după chipul Fiului lui Dumnezeu, veşnicul primitor şi împărtăşitor al darului de iubire al Tatălui în Duhul Sfânt. Darul prin excelenţă, este viaţa însăşi făcută de Creator omului, deoarece numai o iubire nemărginită poate să dăruiască ceva inestimabil, aşa cum este viaţa. Viaţa umană este un dar, pentru că nu am făcut nimic pentru a veni la existenţă şi orice am face nu putem să o desăvârşim sau să o prelungim (în forma de existenţă actuală, netransfigurată) dincolo de voia lui Dumnezeu. Din această perspectivă a vieţii ca dar divin, decurg numeroase consecinţe, dintre care amintesc că cea mai importantă este aceea de a prezerva viaţa, de a te opune oricărei încercări de a o agresa, manipula sau întrerupe, conform principiului: nu poţi să te opui vieţii, căci a NIFON Mihăiţă, Misiologie Creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2001, p. 36 240 ***Doctrina Socială a Bisericii. vol. II, Editura Arhiepiscopiei RomanoCatolice , Bucureşti, 2006, p. 70 241 Panayotis NELLAS, Omul-Animal Îndumnezeit, traducere de Ioan Ică Jr. Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 7 239

210

o face înseamnă a necinsti pe Acela care ţi-a dăruit-o şi care o susţine. Datoria omului este de a promova, a apăra şi a susţine viaţa şi tot ceea ce are legătură cu ea oricând şi oriunde, ceea ce înseamnă a promova viziunea divină asupra lumii şi a omului. Şi dacă Dumnezeu nu a creat nimic spre distrugere şi susţine viaţa, la fel şi noi, după exemplul Creatorului, trebuie să fim agenţi şi promotori ai vieţii. Apărând viaţa ne apărăm raţiunea noastră de a fi, respectăm marele dar pe care Tatăl din cer ni l-a făut, respectăm viaţa însăşi şi demnitatea noastră242. Viaţa umană ca dar, presupune şi o perspectivă euharistică asupra ei, în dar am primit-o de la Viaţa înseşi în dar o dăruim Vieţii înseşi, prin tot ceea ce facem, prin modul în care suntem şi prin faptul cum ne raportăm la aproapele nostru şi la creaţie, în general. Perspectiva vieţii ca dar, are drept consecinţă şi ideea că viaţa umană este mai valoaroasă decât orice altceva din creaţia divină, o demonstrează Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Acesta s-a înomenit, s-a făcut Om nu altceva, deci, El, Creatorul a apreciat la maxim această fiinţă creată, omul243. A privi viaţa ca dar, înseamnă a fi într-o atitudine de perpetuă recunoştinţă către Dăruitorul vieţii, a încerca să cultivi acest dar după exemplul parabolei talanţilor, în care a nu desăvârşi viaţa, a nu o păstra dezvoltându-o, înseamnă a o supune voit distrugerii, a o îngropa, căci orice nu se dezvoltă şi rămâne în încremenire, este sortit degradării. Din punct de vedere moral, viaţa ca dar implică numeroase limite în manipularea ei şi a tuturor acelora care ţin de ea, deoarece cu darul divin nu te poţi purta oricum, trebuie John BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S. Dr. Irineu bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 15 243 Theodor BACONSKY, Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 59 242

211

să-l aperi, să-l dezvolţi şi să-l dăruieşti înapoi Creatorului, prin ceea ce faci, ca într-o permanentă liturghie cosmică. A trăi viaţa ca dar înseamnă până la urmă a aprecia darul şi pe Dăruitor, a te integra logicii darului care presupune nu doar respect faţă de cel care dăruieşte, dar, în special o viziune comună. Evanghelia ne luminează perspectiva, situând viaţa umană în centrul valorii universului, viaţa umană fiind mai importantă decât lumea întreagă ( Luca 9, 25). Percepând astfel lucrurile, este imposibil să poţi accepta orice experiment medical care nu serveşte viaţa şi iubirea faţă de aproapele, altfel te situezi în opozitie cu izvorul şi dăruitorul vieţii, cu Dumnezeu, şi nu-ţi mai serveşti destinul etern. XII.2. Sacralitatea vieţii Viaţa umană este sacră prin origine şi prin destin, de aceea este inviolabilă şi se află în mijlocul centrului de interes uman. Sfinţenia vieţii se bazează pe faptul că omul a fost creat de Dumnezeu-Cel Atotsfânt, după chipul său, El care este model, promotor şi susţinător al sfinţeniei. De asemenea, sfinţenia vieţii implică valori precum: chip al lui Dumnezeu, persoană umană, demnitate, respect sau desăvârşire244. Sfinţenia la care trebuie să ajungă omul este inseparabilă de sfinţenia lui Iahve, izvorăşte din ea . (Levitic 20,26). Că desăvârşirea şi sfinţenia sunt două concepte ce se suprapun, o demonstrează îndemnul la sfinţenie din Primul Testament ( Levitic 11,45;19,2) care este reluat şi în Noul Testament ( Matei 5,48) ca o parafrazare cu rol clarificativ, ca

Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.144 244

212

sfinţenie trăită245. Omul este destinat îndumnezeirii, participării la firea divină ( II Petru 1, 4), de aceea viaţa lui se actualizează ca sfinţenie sau ca sclavie faţă de păcat şi tenebre, în fiecare moment al vieţii omul fiind mai aproape sau mai departe de perfecţiune. A trăi sfinţenia vieţii înseamnă că purtând cotidian crucea Mântuitorului, să mergi într-un pelerinaj interior care duce , prin pocăinţă continuă, de la moarte la viaţă , pentru a atinge în cele din urmă comuniunea veşnică cu Dumnezeu. Aceasta este chemarea pe care am primit-o de la Dumnezeu, singura care ne oferă un sens ultim şi o valoare personală. Această chemare este cea care conferă existenţei umane sacralitatea sau sfinţenia sa246. Sfinţenia vieţii umane reprezintă conformarea la cerinţele divine, a avea înaintea ochilor mereu realitatea că viaţa ta îşi are originea şi împlinirea în Dumnezeu. Perspectiva sfinţeniei vieţii umane este o temă care a preocupat pe oameni dintotdeauna, căci ea înseamnă nu doar aspiraţia către spatiul sfinţeniei, către Dumnezeu, dar mai ales întregul efort spre desăvârşirea firii umane, urmând modelul divin: a imita pe Hristos înseamnă a îmbrăca sentimentele Sale, afecţiunile, aspiraţiile, gândurile Sale şi, într-un cuvânt, spiritul Său; înseamnă după exemplul divinului Model, să se uite pe sine însuşi pentru a plăcea celorlalţi; a înţelege în practică că există mai multă fericire în a da decât în a primi; a renunţa la drepturile sale cele mai sfinte pentru a servi pe aproapele, a

Leon X. DUFOUR, Vocabular de Teologie Biblică, traducere de M. Broşteanu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001, p.687 246 John BRECK, , Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 18 245

213

iubi pe fraţii săi până la a se da pentru ei morţii şi a îmbrăţişa crucea în locul plăcerilor legitime pe care le-ar putea avea247. Întotdeauna omul a fost preocupat de cunoaşterea sensului vieţii sale, a scopului pentru care a fost creat de Dumnezeu, iar conceptul de sacralitate a jucat un rol central în învăţătura marilor religii. Acesta a apărut odată cu omul şi s-a manifestat nu doar în viaţa spirituală şi personală a omului, ci şi în viaţa socială, de aceea ne şi punem adesea întrebarea: Ce constituie frumuseţea şi măreţia persoanei umane?… măreţia persoanei umane vine din urma lui Dumnezeu pe care aceasta o poartă în sine. Potrivit Bibliei, fiinţa umană este creată după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu248. Înaintând pe calea sfinţeniei, omul devine un slujitor al sacrificiului (homo sacrificans), fapt ce arată atât legătura sa cu sfinţenia, dar şi relaţia lui cu efortul inerent transformării, înaintării spre nespusa asemănare cu Dumnezeu249. Memoria fericirii originare rodeşte în om şi-i dă forţa de a înainta pe calea sfinţeniei vieţii, sacrificând iluzia existenţei pentru sacralitatea fiinţei, devenind un om sacral, având ca model impulsionator jertfa răscumpărătoare şi desăvârşitoare al lui Hristos. Desăvârşirea înseamnă pentru om sfinţirea sa, ridicarea sa pe cea mai înaltă treaptă de existenţă, după modelul arătat şi realizat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos. Perspectiva creştină asupra vieţii şi învăţătura antropologică despre chipul lui Dumnezeu din om, fundamentează în mod real demnitatea umană pe sacralitatea 247

Ferdinand PRAT, Pe Urmele Sfântului Paul, Apostolul Neamurilor, Librarie Victor Lecofre, J. Cybalda Editeur, 1923, p. 124 248 Ioan PAUL al II-lea, Discurs la întâlnirea cu tinerii în Aula Magna a Universităţii Eurasia din Astana, 23 septembrie 2001. 249 I. BIŞOC, Shema noule Israel, Editura Serafica, Roman, 2003, p. 60

214

lui Dumnezeu. A promova sfinţenia, înseamnă a promova viaţa, a promova pe Dumnezeu-modelul şi sursa sfinţeniei, de aceea, în special creştinii sunt chemaţi să fie: următorii lui Hristos, chemaţi de Dumnezeu, nu după faptele lor, ci după dorinţa harului său, şi îndreptaţi în Iisus Domnul, în botezul credinţei au fost făcuţi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi coparticipanţi la natura divină, şi de aceea în mod real sfinţi. Ei trebuie, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se menţină în viata lor şi să-şi perfecţoneze sfinţenia pe care au primit-o250. Sfinţenia vieţii impune nişte limite clare şi sigure în lucrul cu viaţa, în cercetarea ştiinţifică şi în practica medicală. Şi ori de câte ori se întâmplă aceasta, trebuie să avem conştiinţa că lucrăm cu darul lui Dumnezeu, că în noi se degradează sau se salvează lumea, că suntem lucrători pe ogorul lui Dumnezeu şi că trebuie să fim slujitorii Lui. Sfinţenia vieţii impune norme morale unice şi sigure care au ca scop salvarea integrităţii vieţii umane şi a demnităţii omului. Atunci când omul manipulează viaţa, punând în centrul acestei operaţiuni profitul sau mândria, se situează ca luptător împotriva vieţii şi, deci a lui Dumnezeu, devenind profanator al sfinţeniei şi agresor al creaţiei divine. Este imoral să nu fi sfânt, ar putea remarca cineva, având puţină ironie, dar este adevărat, tot ceea ce nu serveşte viaţa, omul şi creaţia, ce nu o susţine, nu o apără şi nu o promovează profanează lucrul mâinilor lui Dumnezeu. În teologia morală se face distincţia între sacralitatea vieţii, realitate pe care omul o are încă de la naşterea sa, ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu, şi sfinţenie, care presupune efortul permanent de desăvârşire al omului, de

250

*** Actele Conciliului Vatican II, Editura Arhiepiscopiei RomanoCatolice, Bucureşti, 2001, LG 40

215

impropriere a sfinţeniei divine sau de actualizare permanentă a sacralităţii vieţii ca dat originar251. Această distincţie ne ajută să inţelegem mai bine atât importanţa vieţii, cât şi către ce trebuie îndreptată acţiunea umană şi care sunt limitele şi scopul ei. Având o astfel de perspectivă dinamică asupra sfinţeniei, priveşti tot ceea ce ţine de viaţă altfel, conştientizezi că valoarea omului vine de la Creatorul lui şi că nimic din ceea ce faci nu trebuie să împieteze asupra sfinţeniei originare sau actuale a omului. Omul poate şi trebuie să înveţe să protejeze viaţa, fară a uita însă niciodată că viaţa şi tot ceea ce ţine de ea trebuie să primească maximum de respect din partea lui. În mod corect, a trăi viaţa înseamnă a trăi sfinţenia lui Dumnezeu, a participa la viaţa plină de iubire a Creatorului şi a proiecta acest mod de viaţă în relaţiile inter-umane. Sfinţenia vieţii este modul de apreciere al valorii obiective a existenţei omului, adică a aprecierii lui din perspectivă divină. Sfinţenia este o nevoie necesară, fără de care omul există în virtutea inerţiei, la marginea fenomenului vieţii, în superficialitate. Darul sacru al vieţii este cea mai importantă componentă a vieţii umane, singurul dar cu adevărat preţios al omului, de aceea: în nici un caz persoana umană nu poate fi instrumentul unor scopuri străine de dezvoltarea sa, care îşi găseşte împlinirea totală şi definitivă doar în Dumnezeu şi în planul său mântuitor252. Sfinţenia vieţii constă în eliberarea omului din robia păcatului şi a morţii şi împăcarea lui cu Dumnezeu. Ea se John BRECK, Darul sacru al vieţi.Tratat de Bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 19 252 ***Doctrina Socială a Bisericii, traducere de Isidor Martincă, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2006, p.84 251

216

bazează pe înnoirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea firii umane a lui Hristos şi prin aceasta a întregii omeniri. De aceea, a celebra sfinţenia vieţii, înseamnă a creşte şi a-ţi dezvolta deplin capacităţile şi darurile cu care Domnul te-a înzestrat prin sculptarea chipului lui Hristos în adâncul sufletului tău, pentru că: „a fi conformaţi lui Hristos şi a fi sfinţiţi, înseamnă a pune orice element al vieţii noastre pe această linie predominantă. Aceasta este integritatea noastră: tot ceea ce credem, ce facem, şi ce nu facem, este pentru învăţatura primară a fidelităţii noastre faţă de Dumnezeu”253. XII.3. Provocări şi încercări la adresa vieţii A păstra şi a promova darul sacru al vieţii într-o lume secularizată şi puternic desacralizată, este un act de curaj şi de eroism. Asaltul lumii de consum asupra perspectivei moralei creştine privitoare la lume şi viaţă este teribil, puternic şi chiar sistematic. Se confruntă astăzi în lume două viziuni puternice asupra vieţii: una teistă (creştină în special) care vede în viaţă darul nepreţuit al Domnului şi de aceea trebuie conservat, promovat şi aprofundat, şi o altă viziună consumeristă, care vede în om produsul întâmplării, al accidentalului şi de aceea valoarea vieţii umane este relativă şi supusă curiozităţii (ştiinţifice sau nu) precum şi dictaturii insignifianţei. Au apărut astfel două concepţii opuse, raportate la viaţă şi la destinul omului şi al creaţiei: una care promovează sacralitatea vieţii şi a creaţiei şi care crede că nu totul ne este permis, ci doar ceea ce este în serviciul vieţii şi al iubirii şi se conformează Revelaţiei, şi o alta care propagă primatul aşanumitei calităţi a vieţii şi care supune totul egoistei satisfacţii 253

S. HAUERWAS, Character and the Christian Live, San Antonio, Trinity University, 1985, p. 222

217

temporare, în numele evitării durerii şi suferinţei pentru ceilalţi, şi care în aparenţă pare că slujeşte un scop bun, dar caricaturizează chipul lui Dumnezeu din om254. (Se vorbeşte chiar în acest sens de o ştiintă a vieţii creştină şi una seculară255.) Dacă promotorii primei viziuni valorizează total viaţa umană, reprezentanţii celei de a doua, relativizează demnitatea vieţii umane supunându-o aplicaţiilor diferitelor ideologii. Îar aici aş aminti numai teribilul genocid nazist şi profunda dezumanizare a cercetării ştiinţifice care a servit orgoliului uman şi nu omului, iar aici este greu să nu ne aducem aminte de nefericitele şi demonicele experimente, aşazis ştiinţifice, din lagărele de concentrare naziste, în care preponderent fiii ai lui Israel au fost ucişi. Printre provocările urgente al marelui dar al vieţii, astăzi, se numără: avortul, mijloacele de contracepţie, divorţul, ingineria genetică, experimentele pe copii nenăscuţi, homosexualitatea, transplantul de organe sau eutanasia. Toate adevărate pietre de încercare pentru civilizaţia noastră. Rezumându-le, avem de-a face cu probleme ce vizează începutul, susţinerea şi finalul vieţii noastre în forma aceasta pământească, toate încercări teribile prin care umanitatea trece şi la care trebuie să dea şi să utilizeze un răspuns adecvat. Aceste provocări fac ca pe arena politică, socială, şi intelectuală a lumii, să se producă mari confruntări între susţinătorii uneia sau alteia dintre viziuni şi să nască moduri de viaţă şi de acţiune în funcţie de varianta îmbrăţişată. De aceea, Olivier CLEMENT, Puterea Credinţei, traducere din limba franceză de Alexandrina Andronescu, Daniela Ciascai, Editura Pandora, Târgovişte, 1999, p. 22 255 Hugo Tristram ENGELHARDT jr., Fundamentele Bioeticii Creştine, Perspectiva ortodoxă , traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac. Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 68 254

218

îndrumarea pe care teologia morală, experţii în teologie o dau uneia sau alteia dintre probleme, este esenţială pentru a şti să ne situăm de partea sau împotriva vieţii, de partea sau împotriva noastră, de partea sau împotriva lui Dumnezeu. Morala ne oferă lumina Revelaţiei în întunericul căutărilor şi al neştiinţei umane, garantându-ne că acţionând conform cu principiile ei salvăm viaţa şi demnitatea umană. Principiul fundamental prin prisma căruia trebuie judecate toate aceste aspecte, este acela că viaţa trebuie promovată cu orice preţ, fără a uita însă că destinul omului este învierea, veşnicia. Apoi, valorile morale care trebuie să direcţioneze activitatea omului în cercetarea ştiinţifică trebuie să ţină seama de: caracterul sacru al vieţii umane, iubirea sacrificială a lui Dumnezeu, chemarea universală la sfinţenie, echilibrul între libertate şi responsabilitate şi de faptul că omul este o fiinţă socială256. De asemenea, trebuie ţinut seama de faptul că a respecta fiinţa umană înseamnă a respecta pe Dumnezeu, iar acceptarea alterităţii celuilalt, deschide calea angajamentului moral257. Sacralitatea vieţii este un perpetuu avertisment că ştiinta fără Dumnezeu este împotriva omului şi a vieţii şi nu slujeşte decât puterilor tenebrelor. De aceea, astăzi, după Dachau şi Auschwitz nu se mai poate şi nu mai trebuie să se vorbească despre cercetare asupra vieţii, despre manipularea vieţii, indiferent de scop, fără a avea în centru demnitatea fiinţei umane, fără a privi omul în lumina iubirii divine. De-a lungul istoriei umane, atunci când omul s-a raportat la legea veşnică, roadele minţii şi ale mâinilor sale au John BRECK, Darul sacru al vieţi.Tratat de Bioetică, traducere de P.S.Dr. Irineu Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 269 257 Marius LAZURCA, Inventia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 107 256

219

slujit omul şi au slăvit Creatorul, iar atunci când s-a raportat exclusiv la sine însuşi, a provocat teribile dezastre în jur, aducând deşertul non-sensului în viaţa lui şi a aproapelui, promovând adevăruri parţiale şi provizorii258. ***** După cum am văzut, viaţa umană este într-adevăr un dar sacru şi această concepţie se bazează pe faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, adică persoană unică, irepetabilă, cu propria demnitate, deschisă spre transcendent şi datoare să apere viata. Ca fiinţă de interval, mediator real între materie şi spirit şi preot al creaţiei, omul este dator să promoveze viaţa sub orice formă există ea şi să înainteze pe drumul sfinţeniei. Dacă omul este o fiinţă sacră prin naştere, prin efort ascetic şi asociere la opera de răscumpărare a lui Iisus Hristos, transformându-se şi înnoindu-se, înaintează în sfinţenie şi în asemănarea cu Dumnezeu. Lumea postmodernă în care trăim, profund marcată de consumerism şi secularism, apare ca fiind înstrăinată de Dumnezeu şi de aceea, la provocările numeroase ale ştiinţei de astăzi pe lângă concepţia sacrală, teistă, ce susţine viaţa şi responsabilitatea actelor omului în raport cu el însuşi, cu creaţia şi cu Dumnezeu, există şi concepţia care promovează dreptul omului de a interveni în creaţia divină fără a ţine seama de demnitatea fiinţei umane şi de respectul faţă de opera divină. Această din urmă concepţie se află la originea a numeroase tragedii care au marcat şi încă traumatizează lumea noastră. Wilhelm DANCĂ, Fascinaţia Sacrului, Editura Sapienţia, Iaşi, 2002, p. 281 258

220

Datoria fiecărui creştin în parte şi a Bisericii în întregul ei, este aceea de a apăra şi promova demnitatea fiinţei umane, sacralitatea vieţii, a familiei, căci a nu o face înseamnă a necinsti pe Dumnezeu Creatorul, Proniatorul şi Desăvârşitorul nostru, înseamnă a distruge înseşi bazele credinţei noastre creştine, ale antropologiei noastre fundamentată pe conceptul de om creat după chipul lui Dumnezeu. Datoria noastră profundă este aceea de a recunoaşte, a aprecia şi a susţine acest măreţ dar divin care este viaţa şi tot ceea ce ţine de el, a promova până la urmă viaţa fiecăruia dintre noi şi a respecta pe Dumnezeu Însuşi.

221

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

A. Surse ***Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998. *** Behind Closed Doors: The Impact of Domestic Violence on Children, Unicef, Londra 2006. *** Legea Nr. 45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, din 1.03.2007, publicată la 18.03.2008, Monitorul Oficial Nr.55-56, în vigoare din 18.09.2008. ***, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Inter-Religios, Pe acelaşi drum. Biserica Catolică în dialog cu tradiţiile religioase ale lumii, Vatican, 1999. ***Actele Conciliului Vatican II (trad.rom.), Kirche în Not, Nyiregyhaza, 1990, GS, 78 ***Doctrina Socială a Bisericii, traducere de Isidor Martincă, Editura Universităţii Bucureşti, 2006. IOAN al XXIII-lea, Enciclica Mater et Magistra, 15 mai 1961: Acta Apostolicae Sedis, LIII (1961). IOAN Paul al II-lea, Redemptor hominis 10, 71, Acta Apostolicae Sedis (1979). B. Lucrări patristice CLEMENT Alexandrinul, Stromatele, traducere de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 5, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.

222

IOAN Gură de Aur, Sf., De virginitate 10, 1, Sources Chretienne, 125, 122. IOAN Gură de Aur, Sf., Hom. ad Ephesiens, Paris, Traductions par L’Abbe J. Bareille, 1872. IOAN Gură de Aur, Sf., Omilia despre căsătorie - Comentariu la Epistola către Efeseni în “Altarul Banatului” nr. 1-3, 2002. IOAN Gură de Aur, Sf., Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Editura Marineasa, Timişoara, 2005. VINCENŢIU de Lerin, Commonitorium, P.L. 50, col. 625656B. C. Lucrări de specialitate *** Teologia Morală Ortodoxă, vol. I- II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979-1980. ADRUTSOS, Hristu, Sistem de morală, Sibiu, 1947. ANGELUCCI Avanti, BALDO Guarrella de Carli, Iubirea se construiește, traducere de Radu Corneliu Daduica, Editura Pauline, București, 2005. ANTHONY, J. Michael, Introducing Christian Education, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2003. ANTONIE , Mitropolit, Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, p. 72. AVERINŢEV Serghei S., RUPNIK, Marko Ivan, Adam şi coasta sa. Spiritualitatea iubirii conjugale, traducere de Constantin Hodorag, Editura Ars Longa, Iasi, 1998. BACONSKI, Theodor, Iacob şi îngerul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. BALANDIER, Georges, Le dedale. Pour en finir avec le XXeme siecle, Paris, Fayard, 1994. 223

BALSWICH, Jack O., BALSWICH, Judith K., Familia, o perspectivă creştină asupra căminului contemporan, traducere de Tabita Gabor, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2009. BARCLAY, William, Educaţional Ideals in the Ancient World, Editura Grand Rapids, Baker Book House, 1974. BIŞOC, I., Shema noule Israel, Serafica, Roman, 2003 BRECK, John, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere de P.S. Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003. BRIA, Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura Romania Creştină, Bucureşti, 1999. BRUNETTI, Manlio, Un bărbat, o femeie şi dragostea, traducere de Pr. Iosif Martin, , Editura Sapienţia, Iaşi, 2005. BUTA, Mircea Gelu, (ed.),Medicii şi Biserica, vol. 6, Perspectiva ortodoxă contemporană asupra sfârşitului vieţii, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008. CHIPEA Floare, Familia contemporană - tendinţe globale şi configuraţii locale, Editura Expert, Bucureşti, 2011. CLEMENT Olivier, Puterea Credinţei, traducere din limba franceză de Alexandrina Andronescu, Daniela Ciascai, Editura Pandora, Târgovişte, 1999 CLEMENT, Olivier, BARTOLOMEU I, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I- Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997. COSMA, Sorin, Spiritualitate şi misiune creştină în contextul actual, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2013 COSTA de Beauregard, Marc Antoine „Teologia sexualităţii – Heterosexualitatea şi Homosexualitatea din perspectivă creştină”, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004.

224

DANCĂ, Wilhelm, Fascinaţia Sacrului, Editura Sapienţia, Iaşi, 2002. DÂRLEA, Tiberiu, Gheorghe, Căsătoria şi viaţa mistică, Editura Lumina, Bucureşti, 1995. DUFOUR Leon X , Vocabular de Teologie Biblică, traducere de M. Broşteanu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice. Bucureşti, 2001. DUMEA, Claudiu, Omul între „a fi” şi „a nu fi”, Editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice, Bucureşti, 1998. ENGELHARDT, Hugo Tristram, jr., Fundamentele bioeticii creştine. Perspectiva ortodoxă, traducere de Mihail Neamţu, Cezar Login şi Diac. Ioan Ică Jr. ,Editura Deisis, Sibiu, 2005. EVDOCHIMOV, Paul, Înnoirea spiritului. Studii de spiritualitate, traducere de Magdalena Mărculescu Cojocea, Editura Pandora, Târgovişte, 1997. EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere de dr.Ioan Irineu Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti, 1996. EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1994. HAUERWAS, S., Character and the Christian Live, San Antonio, Trinity University, 1985.

HOPKO, Thomas, Homosexualitatea- o abordare ortodoxă, traducere de Marian Rădulescu, Editura Theosis, Oradea, 2009. ICA, Ioan, jr, MARANI, Germano, Gândirea Socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002. ILOAIE, Ştefan, Cultura vieţii- aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009. JUVENALIE, Pr., Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii. Eseu de bioetică a gestaţiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002. 225

LARCHET, Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2001. LAYCOCK, D., PICARELLO, A. R., JR., AND FRETWELL WILSON, R., Same-Sex Marriage and Religious Liberty. Emerging Conflicts, Rowan & Litt lefi eld, New York, 2008. LAZURCA, Marius, Invenţia trupului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996. LEMENI, Adrian, IONESCU, Răzvan, Teologie Ortodoxă şi Ştiinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, , Bucureşti, 2007. LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993. MANTZARIDIS, Georgios, Morala Creştină, vol. II, traducere de diac.drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006. MARTINCĂ Isidor, Cultura şi educaţia în Doctrina Socială a Bisericii, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2004. MARTINO, Bernard, Bebeluşul este o persoană. Povestea minunată a nou-născutului, traducere de Brânduşa Prelipceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002. MEYENDORFF, John, La marriage dans le perspective orthodoxe, Ymca Press, 1986. MEYENDORFF, John, Căsătoria- perspectiva ortodoxă, traducere de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007. MEHEDINȚI, Simion, Creștinismul românesc, Editura Anastasia, București, 1995. MIHĂESCU, Florin, Omul în tradiţia creştină, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1999. MIHĂILESCU, Ion, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999.

226

MIHOC, Constantin, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, Editura Teofania, Sibiu, 2002. MITROFAN, Iolanda şi Nicolae, Familia de la A la Z. Mic dicţionar al vieţii familiale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. MLADIN, Mitropolit, Nicolae, Studii de Teologie Morală, Editura Tipografiei şi Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969. MOLDOVAN, Ilie, Iubirea, taina căsătoriei. Teologia iubirii, vol. I-II, Tipografia Episcopiei Ortodoxe, 1996, Alba-Iulia. MOLDOVAN Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996. NELLAS, Panayotis, Omul- Animal Îndumnezeit, traducere de diac. Ioan Ică Jr. , Editura Deisis, Sibiu, 1994. NIFON, Arhiepiscop şi Mitropolit, Misiologie creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005. PAISIE, Sfântul Cuvios Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012. PAPADIMA, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum , Bucureşti, 1995. POPESCU, Dumitru, COSTACHE, Doru, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997. POPESCU, Dumitru, Teologie şi cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993. POPESCU, Raluca, Introducere în sociologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2009. PRAT, Ferdinand, Pe Urmele Sfântului Paul, Apostolul Neamurilor, Librarie Victor Cybalda Editeur, 1923. Lecofre, J. RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.

227

REMUS, Rus, STAN, Alexandru, Istoria Religiilor, , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991. ROSE, Serafim, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Editura Sofia, Bucureşti, 1997. SCHELER, Max, Omul resentimentului, traducere de Radu Gabriel Pârvu, Editura Trei, Bucureşti, 1998. SCRIPCARU, Gheorghe, CIUCA, A., ASTARASTOAE, V., SCRIPCARU, C., Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Editura Polirom, 1998. SEDA, P., Islam este. O introducere despre Islam şi principiile sale, Liga Culturală Arabă, Bucureşti, 2005. SGRECCIA, E., TAMBONE, V., Manual de Bioetică, traducere de Gilda Levescu, Editura Arhiepiscopiei RomanoCatolice de București, Bucureşti, 2001. STACEY, J., Brave new family, Basic Books, New York, 1990. STAN, George, Teologie şi Bioetică, Editura Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2001. STANILOAE, Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002. STĂNILOAE, Dumitru, Iubirea creştină, Editura PortoFranco, Galaţi, 1993. STĂNILOAE, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. IIII, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997. SUCIU, A., Istoria religiilor,Editura Sapientia, Iaşi, 2005. TĂNĂSESCU-Vlas, Adrian, Viaţa de familie, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009. TEŞU, Ioan, C., Familia creştină între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011.

228

TEŞU, Ioan, C., Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvârşirii, Editura Doxologia, Iaşi, 2011 THATCHER, Adrian, Descătușarea sexului - O perspectivă creștină asupra sexualităţii, traducere de Mariana Grancea, Editura Polimark, București, 1995. VIRGILIU, Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Prodromos, București, 2006. VOINEA, Maria, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p.137. WILLAIME, Jean Paul, Le secularisation contemporaine du croire. Paris, 1996. YANARAS Christos, Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002. YANNARAS, Christos, Abecedar al credinţei, traducere de Pr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996. YANNOULATOS, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, traducere de drd. Gabriel Mândrilă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003. ZION, William Basil, Eros şi transfigurare, traducere de Ioan Ovidiu Bobăilă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001. D. Articole şi studii ACHIMESCU, Nicolae, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice, în “Familia creştină azi”, Iaşi, Editura Trinitas, 1995. ANDREI, Arhiepiscop al Alba-Iuliei, Familia între Individualism, Colectivism și comuniune în „Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.

229

ANDRONIKOF, M., Un punct de vedere ortodox asupra transplanturilor de organe, în „Revista Teologică “ nr. 1, 1998. BATTISTARE, G., La crise de la famlie, c’ est aussi la crise de la societe, în „Droit de l homme, famille et politique”, Conseil Pontifical de la famille, Roma 1998. BEL,Valer, Familia şi Biserica, în volumul „Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti, 2001. BIZEUL, Yves, Cultures jeunes et religion: problemes theotiques, comunique dans le cadre du Colloque international: Europe latine - Amerique latine: la modernite religieuse en perspective comparee, CSRES, Strasbourg, 4-6 octobre, 1999. BOGDAN, Constantin, Eutanasia şi suicidul asistat medical, din nou în actualitatea dezbaterii internaţionale, în „Revista Română de Bioetică” , nr. 1, Iaşi, 2004. BROSCĂREANU, Drd. Rene, Despre Taina Sfintei Cununii, în “Ortodoxia”, nr.4/1986. CLEMENT , Olivier, Creştinătate, secularizare, Europa, în I. Ică jr., Gândirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu, 2002. CLEMENT, Olivier, A mărturisi într-o societate secularizată în „Contacts”, nr.144 , 1988. COSTACHE Doru, , Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă eclezială, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, , Bucureşti, 2001. DANIEL, Ciobotea, Familia creştină- Biserica de acasă, în „Familia creştină azi”, Editura Trinitas, Iaşi, 1995. DANIEL, Ciobotea, Familia creștină- speranța României, în „Familia și viața la începutul noului mileniu creștin”, Editura

230

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001. DURĂ, Leon, Familia în lumina Noului Testament, în “Sudii Teologice”, nr. 1-2 /2003. ENGELHARDT, Hugo, Tristram, Jr., „Long-Term Care: The Family, Post-Modernity, and Conflicting Moral Life-Worlds”, Journal of Medicine and Philosophy, vol. 32 (2007) no. 5. GALERIU, Constantin, Taina nunţii , în “Studii Teologice”, XII (1960) nr. 7-8. GEORGESCU, Mihai, Idei morale şi sociale în Comentariul la psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, X (1958), nr. 7-8. GHERGHEL Petru , Familia creştină şi căsătoria, în „Dialog Teologic”, nr. 8 , 2001. HIMCINSCHI, Mihai, Creştinism şi mondializare, în „Biserica în era globalizării”, Simpozion internaţional, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2003. ICĂ, Ioan jr, Globalizarea- mutaţii şi provocări, în „Gândirea socială a Bisericii”, coord. ICĂ Ioan I., jr. şi MARANI, Germano,Editura Deisis, Sibiu, 2002. MIHOC, Vasile, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei în “Mitropolia Ardealului”, XXX (1985), nr. 9-10. MUNTEAN, Ana, Violenţa în familie, în G. FERRÉOL - A. NECULAU, „Violenţa. Aspecte psihosociale” col. Psihologie aplicată, Editura Polirom, Iaşi 2003. PAPUC, Gheorghe, Viaţa creştină după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în “Studii Teologice”, VII (1955), nr. 5-6. PAVEL, Constantin, Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2,1967. POPESCU, Dumitru, Famila în cultura secularizată, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui 231

nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001. PROUST, Marcel, Sodome et Gomorrhe, în „À la Recherche du temps perdu”, Editura Gallimard, coli. La Pleiade, t. 2. RADU, Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 12. REMETE, Gheorghe, Familia şi planningul familial în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001. SÂRBU, Corneliu, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1968. SEMEN, Petru, „Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament, în „Teologie şi viaţă” IV (LXX).1-2 (1994). TĂNASE, Nicolae, Taina iubirii, în „Tinereţe, Ideal, Biserică”, Editura Agaton, Făgăraş 2002. TEOCTIST, Patriarhul, Mesaj la deschiderea Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, în Actele Congresului Internaţional „Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti, 2001. TRIFA, Gavril I., Violența domestică și divorțul – provocări majore pentru Biserică și Școală, în”Educația din perspectiva valorilor”, vol VIII, Editura Eikon, București. VOICU, Mălina , Modernitate religioasă în societatea românească, în „Sociologia românească”, 2001, nr.1-4.

232

E. Surse internet DANIEL, P.F., Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii, în http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/demnitatearesponsabilitatea-familiei-preotului-viata-bisericii123721.html; http://basilica.ro/Inscrierea-pentru-ora-de-religie-este-un-actde-marturisire-publica-a-credintei-104684.html http://ortodox.md/comunicare-versus-comuniune-marginaliisocial-teologice-despre-internet/ http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CONCU BINAJhttp://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=C ONCUBINAJ http://www.gandul.info/international/in-olanda-au-aparutambulantele-specializate-in-eutanasiere-9426806 http://www.referat.ro/referate/Conflictul_dintre_generatii_ff3e c.html http://www.revista22.ro/70252069/biserica-familia-tradiţional.html http://www.tion.ro/stiri/IM:ALL:newsromania/articol/casatoria,-in-pericol.-romancele-preferaconcubinajul/cn/news-20080605-09112355 http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/despre-putere-politicabiserica-si-colectiv-cu-ips-laurentiu-mitropolitul-ardealului113169.html http://ziarullumina.ro/conflictul-dintre-generatii-o-problemamereu-actuala-20390.html https://www.linkedin.com/pulse/conflictul-intre-generatii-oproblema-de-management-si-maria-iacob

233

https://www.prostemcell.ro/stiinta-cercetare/bioeticatransplantul-de-tesuturi-si-organe.html https://www.subiectiv.ro/conflict-generatii-proteste.html IRINEU-Pop, Bistriţeanul, Contracepţia din perspectivă ortodoxă, Babeş-Bolyai, 2007, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=254812 NECULA, Pr. Prof. dr. Nicolae. Implicațiile pastorale şi ecumenice ale căsătoriilor mixte, în http://www.crestinortodox.ro/editoriale/implicatiile-pastoraleecumenice-casatoriilor-mixte-70028.html http://apec-romania.blogspot.ro/2008/11/conflictul-dintregeneratii.html http://scoala2.blogspot.ro/2010/11/conflictul-intregeneratii.html http://www.loribalogh.ro/2012/07/conflictul-dintre-generatii/ http://www.cuvantulortodox.ro/recomandari/2014/02/20/eutanasia-sau-noapteaororii-pentru-copiii-din-belgia/ http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/03/ceface-biserica-pentru-victimele-incendiului-din-colectivpatriarhul-daniel-criticat-pentru-mustrarile-adresate-massmediei-asta-este-atitudinea-ostila-fata-de-biserica/

234

CUPRINS PRECUVÂNTARE ................................................................................................. 5 PREFAŢĂ ................................................................................................................ 9 I.

FAMILIA ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU ................................................ 19

I.1. Familia –cale spre mântuire .............................................................................. 19 I.2. Familia –angajament moral spre desăvârşire ........................................... 22 I.3. Familia – spaţiu de comuniune şi îndumnezeire ...................................... 33 II. FAMILIA CREŞTINĂ ŞI PROVOCĂRILE LUMII ACTUALE ............. 36 III. PROBLEME MORALE ALE FAMILIEI ÎN CONTEMPORANEITATE ........................................................................................................................ 52 III.1. Expunerea problematicii ................................................................................. 52 III.2 Viziunea comună despre lume şi viaţă-premiză a stabilităţii matrimoniale........................................................................................................... 54 III.3. Presiunea lobby-ului pro-homosexual ...................................................... 56 III.4. Violenţa familială................................................................................................. 58 III.5. Divorţul-plagă majoră a familiei tradiţionale ......................................... 60 III.6. Contracepţia şi controlul natalităţii ............................................................ 64 III.7. Avortul ..................................................................................................................... 67 III.8. Educaţia- cultură și comunicare ................................................................... 70 IV. FAMILIE, MORALĂ ŞI MISIUNE PASTORALĂ PAROHIALĂ ......... 73 IV.1. Provocări morale ale vieţii de familie ........................................................ 76

235

IV.2. Morala familială – proiecţie comunitară şi personală a învăţăturii de credinţă ............................................................................................................... 78 IV.3. Morala familială – expresie a identităţii religioase .............................. 80 IV.4. Familia în misiunea pastorală parohială ................................................... 83 V. EDUCAŢIA FAMILIALĂ ........................................................................... 86 V.1. Educația familială – fundament al unei vieți morale și sociale autentice ................................................................................................................... 88 V.2. Provocări la adresa educației familiale ....................................................... 93 V.3. Rolul educațional și moral al familiei ........................................................ 100 VI. FAMILIE, MISIUNE, MORALITATE ....................................................105 VI.1. Familia - școală a iubirii și paradigmă de civilizație creștină ....... 106 VI.2. Familie și moralitate în contemporaneitate ......................................... 109 VI.3. Familie, moralitate și misiune creștină ................................................... 124 VII. MODALITĂŢI DE VIEŢUIRE ÎN AFARA SPAŢIULUI MORALEI CREŞTINE: PROBLEMA CONCUBINAJULUI ....................................128 VII.1. Perspectiva juridică ...................................................................................... 130 VII.2. Perspectiva antropologico-sociologică ................................................ 131 VII.3. Perspectiva religios-morală ...................................................................... 134 VIII.CRIZA FAMILIEI – ÎNTRE PROVOCARE PASTORAL-MISIONARĂ ȘI VALORI MORALE ...............................................................................139

236

IX. PERSPECTIVE BIOETICE CONTEMPORANE CU PRIVIRE LA FAMILIE .....................................................................................................161 IX.1. Rodnicia spirituală și trupească a familiei ........................................... 164 IX.2. Etica rodniciei familiei .................................................................................. 168 IX.3. Divorțul - rană a familiei și necinstire a voii lui Dumnezeu........... 171 IX.4. Avortul-crimă contra umanității și act anti- familial și imoral ..... 173 IX.5. Experimente pe om și practici paleative ................................................ 176 X. CONFLICTUL DINTRE GENERAȚII, DIN PERSPECTIVA TEOLOGIEI MORALE .............................................................................180 XI. FAMILIA ÎN LUMINA DOCUMENTELOR SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE (SINODUL PANORTODOX) INSULA CRETA- 16-27 IUNIE 2016 .................................................193 XII. ÎN LOC DE EPILOG: VIAŢA ESTE DARUL LUI DUMNEZEU .......208 XII.1. Viaţa - un dar nespus ..................................................................................... 209 XII.2. Sacralitatea vieţii ............................................................................................ 212 XII.3. Provocări şi încercări la adresa vieţii .................................................... 217 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .........................................................................222

237