Fram, Ursul Polar

139

de dincolo de gheţuri. Alergase într-un suflet. Îi primea la el acasă, cu semnele lui de prietenie, cu tumbe vesele, cu salturi şi salutul care le place lor. Şi acum îi găsea neclintiţi. Făcu trei paşi îndărăt. Salută: — Haide! Pe mine nu mă păcăliţi cu una, cu două! Recunoscuse, întins jos, pe vânătorul care-l întovărăşise altădată până la insula pustie, îi dăduse libertatea şi-i purtase de grijă să-i ascundă provizii în cămara din stâncă. Îşi arăta bucuria întâlnirii în felul său. Cu tumbe şi salturile lui. Egon deschise ochii. Îşi adună toate puterile şi glăsui: — Otto! E Fram, Fram… Mă auzi? Fram, de la Circul Struţki. Celălalt aiura: — O cheamă Maria!… N-are să mai spună nimănui cuvântul tată. Are să uite cuvântul tată… El nu auzea nimic. Privea cu ochii goi în cerul gol. Atunci, abia atunci, cu judecata lui învăţată de la oameni, Fram înţelese! Şi nu stătu mult la îndoială. Mătură zăpada cu labele, îngrămădi oamenii alături, se culcă peste ei să-i încălzească, aşa cum îl învăţase dresorul odată, în tinereţea lui, să joace într-o pantomimă de la Circul Struţki. Oamenii erau atât de desprinşi de lumea aceasta şi atât de sleiţi de puteri, încât nu încercau să priceapă ce se întâmplă cu dânşii. Un urs alb. Un urs sălbatic. Chiar un urs care a fost odată la circ, dar s-a sălbăticit. Ce puteau aştepta de la dânsul? Până acum ani şi ani de zile vânaseră urşi albi. Venise ceasul să cadă şi ei, fără arme, fără putere, vânat în ghearele unui urs alb. Dar de ce nu începuse să le sfarme ţeasta cu dinţii, ca focelor şi morselor? De ce întâr-zie? Mai repede! Să se sfârşească o dată cu chinul acesta…! Unul aiura: — O cheamă Maria… Împlineşte doi ani… N-are să mai spună niciodată… niciodată cuvântul tată… Celălalt repeta în neştire: — E Fram… L-am cunoscut bine… E Fram, cu tumbele lui. Hai! Mai repede, Fram!… Muşcă… Sfârşeşte!… Ai milă, Fram, şi termină odată…! Pe urmă, glasurile lor s-au stins înăbuşite. Din delir au trecut în somn. Un somn ciudat. Cald. Poate aşa e somnul morţii? Aşa se spune că e moartea prin îngheţ. Degeră mâinile, degeră picioarele, se încetinează sângele sleit, iar muribunzii se visează la căldură, simt dogoarea în obraz, în piept, în ochi. Aşa a fost şi somnul lor. Visul lor… Nu mai sfârşea. Când au deschis ochii, o blană grea, dar fierbinte le apăsa piepturile. Au încercat să mişte întâi o mână, pe urmă un picior. Mâna se supunea. Piciorul se supunea. — Egon! — Otto! Erau glasurile lor. Îşi auzeau, îşi recunoşteau glasurile lor.

140

Nu era moartea. Nu era somnul cel mai mare şi negru, cu visul morţilor de ger. Învelitoarea de blană, de deasupra, dădu semne de viaţă. Se ridică singură. Îi dezgheţase o plapumă vie. Fram sări în patru labe, pe urmă în două. Salută cu palma la tâmplă. Cei doi vânători, deşteptaţi din morţi, se înălţară în capul oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs. — Dă-mi pipa, Otto! Toată istoria aceasta mă face să cred c-am visat. Numai o pipă are să mă convingă de-s viu ori mort…! Egon se pipăia, într-adevăr, să se încredinţeze dacă era viu ori mort. Nimic îngheţat. Mâinile mişcau, picioarele la fel. Ce nemărginită plăcere să simţi degetele trosnind! Iar ursul de circ aştepta cu laba la tâmplă. — E Fram! Nu-ţi spuneam eu că e Fram…? Vânătorul sări în picioare. Se clătină de foame. Se rezemă de stânca de gheaţă şi merse împleticindu-se până la ursul alb. Nu putea spune gândurile întregi, aşa cum creşteau în creierul lui istovit. Rostea numai: — Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Ceea ce ai făcut tu, Fram…! Şi, cu obrazul ascuns în blana ursului, începu să plângă. Otto se ridicase şi el. Erau acum doi oameni, doi vânători de urşi, sprijinindu-se fară putere, la pieptul unui urs. Fram îi îndepărtă încet cu labele. El era deprins cu oamenii tari şi mai mândri. Pe urmă parcă mai înţelegea că nu era timp acum de bocete. Undeva, aproape, avea o peşteră cu proviziile lui. Vânat căpătat de la alţi urşi, cu tumbe şi salturi, aşa cum îşi câştiga el prânzul şi cina, alungând pe ceilalţi urşi când se ivea cu salturile lui mortale. Îi târî într-acolo. — Ce facem? întrebă Otto. — Vezi bine… Semnele lui au ele vreun rost. Eu aş pune rămăşag că ne cheamă la masă… Nu m-ar mira de loc! Şi nu s-au mirat de loc. Ospăţul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de focă. Aşa cum era lista lui de bucate. Vânătorii s-au îndestulat. Au prins putere. Au început să privească îngrijoraţi spre apus, unde soarele se apropia de linia zării. Începea amurgul polar. Ultima săptămână când se mai încumeta o corabie să călătorească pe oceanul pustiu. Pe amândoi îi cuprinse o frică. Dacă a sosit cumva corabia lor? Dacă a plecat?

141

Nu mai era timp de pierdut. Cu două bucăţi de carne îngheţată în spinare s-au îndreptat spre capătul insulei. — Numai de n-am da peste vreun urs alb!… Fără arme, nimic nu s-ar mai alege de noi! Vorbise Otto. Dar Egon arătă spre Fram, care mergea lângă dânşii, legănându-se în patru labe, ca un câine uriaş: — Cât timp avem tovarăşul acesta cu noi, nu văd nici o primejdie! Sunt sigur că are el vreun ac şi pentru cojocul fraţilor săi… Nu e aşa, Fram? Auzindu-şi numele, Fram se ridică în două labe, salută, ca un soldat care spune: „La ordin!”, apoi se lăsă mai departe în patru labe şi continuă drumul alături. Nu putea vorbi. Dar ar fi voit să arate că pentru fraţii lui are un ac de cojoc mai cruţător şi mai fără primejdie decât gloanţele din armele ome-neşti. Au mers şaizeci de ore, în loc de patruzeci şi opt. Au mers cu opriri şi odihne, după cât se simţeau de istoviţi. Corabia nu sosise. Îi aştepta coliba lor de lemn, cu paturi călduroase, cu aparatul de radio. Îi aşteptau în cuşcă şi cei trei pui de urs. Scânceau flămânzi. Fram înconjură de câteva ori cuşca. Mormăi. Privi la oameni, privi la uşă. Apoi trase încet zăvorul!… Puii nu îndrăzneau să iasă afară. Îi trase Fram de ceafă, unul câte unul. Îi împinse cu piciorul în spate, să-şi vadă de drum. Cei doi vânători priveau cu mâinile în buzunare, cu pipele în colţul gurii. — Aş putea să jur că ursul acesta are o judecată omenească! rosti Egon. Îl vezi? Nu mă miră că ştie să deschidă un zăvor. Aceasta a învăţat-o de la circul lui, printre oameni… Mă miră însă cum de i-a trecut prin cap să-şi elibereze puii din neamul lui… — Când vom povesti întâmplarea asta, lumea are să râdă şi are să spună că nu ne-am lăsat de palavre vânătoreşti. Tu ce părere ai, Fram, prietene Fram…? Fram mormăi. Daca ar fi ştiut să vorbească, ar fi povestit că mai cunoaşte el undeva, într-un trib eschimos, un copil care a păţit la fel şi, fără îndoială, că s-a pomenit cu faima de cel mai mare mincinos, înainte încă de a deveni mare vânător. Mormăi. Se uită cu înţeles spre coliba unde se afla înăuntru cutia minunată care cânta. — Ne roagă să dăm drumul la radio! începu să râdă Egon. Acesta e ursul cel mai amator de muzică din câţi am cunoscut eu în viaţă…! Intră în cabană şi răsuci resortul. Din ţările de departe a înviat armonia culeasă prin văzduhuri. Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii închişi. Nu muzica îi plăcea lui. Ci amintirile pe care le deştepta această muzică. Oraşele de departe, înviind cu soarele cald de acolo, cu luminile lor multe, cu străzile şi grădinile lor. Copiii întinzând cornetul cu bomboane ca să-l împartă Fram cu alţii; mâinile sfioa-se abia îndrăznind să-i atingă blana cu o dezmierdare uşoară. Băieţaşul cu ochi

142

sclipitori şi cu nasul cam cârn, în seara unei reprezentaţii de adio, dintr-un asemenea oraş de departe… Corabia sosi cu semne de mare grabă. Ancorase în larg şi trimise două bărci să încarce blănurile vânătorilor. Fram privea şi înţelegea. În ochii lui se lăsase ca o umbră de întristare. Oamenii priveau la el şi nu înţelegeau. — Îmi pare rău să-l lăsăm aci! vorbi Egon. Parcă m-aş despărţi de un prieten. — Dar e făcut pentru viaţa de aici! Aceasta e soarta lui. Adu-ţi aminte că, atunci când l-ai adus, îl trimisese Circul Struţki tocmai fiindcă tânjea după locurile lui de aici, de la el, de-acasă… Amândoi vânătorii intraseră în colibă să verifice dacă n-au mai uitat ceva. Când au ieşit, Fram se făcuse nevăzut. L-au căutat. L-au strigat. — Păcat! Ar fi trebuit să ne luăm rămas bun de la el… Ai văzut cum se mirau toţi marinarii? Egon se urcă pe un vârf de stâncă să privească. De acolo, de sus, se vedeau şi cele două bărci oprite lângă ţărm. — Priveşte! rosti vânătorul cu uimire. Te mirai unde e Fram? El e gata îmbarcat. Ne-a luat-o înainte! Într-adevăr, Fram se urcase în barcă. Stătea cu spatele întors spre insulă, în jurul lui, marinarii încercau să-l alunge. Dar Fram stătea neclintit, una cu barca. — Aşadar… începu Otto. — Aşadar – sfârşi Egon – îl luăm cu noi! E dorinţa lui. N-o spune, dar o arată destul de lămurit. Amândoi vânătorii au coborât ţărmul de stâncă. Lopeţile erau gata să despice apa, spre corabia din larg. Egon a pus palma pe umărul ursului alb, întrebând: — Iubite Fram, aşadar te întorci în lumea noastră, pentru totdeauna? Atunci de ce nu-ţi iei rămas bun de la locurile acestea acoperite de gheţuri? Bagă de seamă, a doua oară nu mai fac un drum, ca să te duc îndărăt…! Ca şi cum ar fi înţeles întrebările, ca şi cum i-ar fi dat de gândit, Fram a întors ochii încet şi s-a uitat îndelung la locurile pe care le părăsea. Apoi se răsuci în barcă şi rămase cu privirea aţintită înainte, spre lumea cea de departe, de dincolo de gheţuri şi de ape. — Hai!… rostiră vâslaşii, îndemnându-se. Dă-i drumul! Înainte…!

SFÂRŞIT