Nu E Tarziu Niciodata

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

LUCIAN CRISTESCU

NU E TÂRZIU NICIODATĂ O călătorie prin yoga și creștinism

Pantelimon

2018

© 2018 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. Consultant: Attila Peli Documentație din teritoriu, de la misionarii din Guyana și Venezuela: Dorin și Ana-Maria Bucată Richard și Tamara Lawrence Ciprian Tăutan Redactare: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Irina Toncu Copertă: Dragoș Gârea Narațiunea de față este o ficțiune. Orice asemănare cu personaje sau evenimente reale este pur întâmplătoare. Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: [email protected] Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRISTESCU, LUCIAN Nu e târziu niciodată : o călătorie prin yoga şi creştinism / Lucian Cristescu. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2018 ISBN 978-606-911-544-2 821.135.1 2

Cuprins

Prefață . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Partea întâi

AVENTURA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Partea a doua

AMINTIRI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 Documentar: Hinduismul și Budismul . . . . . . 148 Documentar: Anii pierduți ai lui Iisus . . . . . . . . 210 Gnosticismul . . . . . . . . . . . . . . . . . 212 Partea a treia

CUTREMURUL

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 301

Partea a patra

LUMINI ÎN ZARE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 439 Epilog . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 463

Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465 1. Mișcarea New Age . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465 2. Medicina alternativă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 471 3. Homeopatia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 477 4. Acupunctura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 484 5. Reiki/Bioenergie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 487 6. Ayurveda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 491

7. Biomagnetismul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 494 8. Biorezonanța . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 498 9. Cristaloterapie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 500 10. Radiestezia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 502 11. OZN și extratereștrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 506

Prefață

Nu e târziu niciodată împletește o suită de drame într-un hățiș de aventuri care aruncă personajele cărții din peisajul bucureștean până în cumplita junglă amazoniană. Deși este plin de suspans și deznodăminte imprevizibile, romanul nu țese iluzii, nici evadări din realitate. Drama cărții este pretextul pentru capturarea și disecarea unor teme de extremă actualitate ce frământă spiritul în căutare de sens al generației Z: Este Yoga și celelalte versiuni ezoterice cifrul secret spre beatitudine? Poate mistica New Age să substituie creștinismul tradițional și să ajungă religia viitorului? Ce relevanță mai are creștinismul într-o lume seculară? Eroii cărții, oameni ca noi, își torc destinele prin situații ce uneori par să desfidă credibilul. Și totuși, experiențele lor teribile sunt reale și s-au întâmplat aievea – e drept, cu alții și în alte circumstanțe – după cum vor indica bogatele note de subsol. În final, dincolo de urzeala fictivă, volumul se dorește a fi un documentar riguros, un mănunchi de repere pentru cel nemulțumit de ceea ce-i oferă aparențele lumii acesteia: materialism, senzualism, intelectualism, amoralism, nihilism, ezoterism... Citind-o, este de așteptat să răsară dubii și întrebări. Pentru cei determinați însă, ele își vor găsi răspunsul în cercetarea ulterioară și în dialogul glasurilor lăuntrice, în actul confruntării cu sine însuși.

Partea întâi

AVENTURA

Capitolul 1

4 noiembrie 2013. Motoarele turate se opriră cu un fluierat prelung. – Dear passengers, welcome to Georgetown, the capital city of Guyana…1 Vocea din difuzor se disipă în gălăgia din avion. Pasagerii, voioși că sunt iarăși la sol, se ridicară din fotolii, îmbulzindu-se pe culoarul Boeingului 737. – Stai, unde te bulucești? murmură un bărbat tânăr. Cu stânga, își apucă colegul de braț și-l trase înapoi. Acesta, corpolent, căzu ca un bolovan. – M-am săturat… De 35 de ore, Riki! Dacă mai stau un minut, crăp! – Ai vrut bani mulți? Rabdă acum! Resemnat, acesta își întinse gâtul spre culoar și cerceta chipurile pasagerilor. O undă de încântare îi însenină privirea. – Creole, dar drăguțe... Ce zici, Riki? Tânărul de lângă el nu-i răspunse. Privea pe hublou aeroportul. Printre palmieri, niște clădiri gen baracă cu un singur nivel. Câteva 1 

Dragi pasageri, bun venit în Georgetown, capitala Guyanei. 11

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

hangare se înșiruiau răsfirate. „Lumea a treia…” gândi el. Pleoapele lui, ca nişte obloane trase pe jumătate, trădau oboseala. Părul lung, strâns în creștet într-un coc dezordonat, îi accentua nota de indiferență. Barba neagră nu prea deasă îi acoperea fața. Buzele erau subțiri. Ochii săi, de un brun închis, îi dădeau o tentă de mister. Nasul fin, moștenire maternă, era elementul de distincție aristocratică. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani. O muzică sud-americană colora rumoarea din avion. În sfârșit, pasagerii începură să coboare. – Dă-i drumul, Bebe! Bebe sări în sus ca din arc, surprinzător pentru fizicul său malac. Era îmbrăcat într-un costum de camuflaj talie mare, ca să-l încapă. Fiind însă scundac, purta mânecile suflecate, macho. Din buzunar îi căzu un pachet de Eugenia. Imobilizat de spațiul strâmt, privi rugător spre Riki. Acesta făcu vânt pachetului care dispăru sub șirul de fotolii. Apoi închise cărțulia din poală și rămase cu ochii pierduți pe poză și titlu: Kundalini Yoga, The Serpent Power2. După câteva secunde, o vârî în buzunarul scurtei și se ridică alene. Bebe, ajuns la scara avionului, inspiră adânc și se opri. Îl cuprinse euforia. Era pentru prima dată când depășea perimetrul Balcanilor. „Visurile mele… Amazonia… O voi vedea cu ochii mei … O voi pipăi cu mâinile mele…” În spatele lui, cu aproape un cap mai înalt, Riki îl înghionti. Un poster mare indica drumul spre punctul de sosire. Clădirea principală gemea de lume. Turiști stingheri se amestecau cu localnici îmbrăcați în culori ponosite. Lângă perete, un agent de ordine cu caschetă, cu fața smeadă și lucioasă, monitoriza capetele. – O informație, sir3. – Yes... – Zboruri spre Brazilia, spre Tabatinga... – Întreabă acolo... Și arătă cu degetul un ghișeu îmbulzit de lume. 2  3 

Yoga Kundalini, Puterea Şarpelui domnule 12

Aventura

Riki se trase lângă un stâlp de metal. Își scoase rucsacul uriaș și, din el, borseta. – Stai aici până mă întorc. Bebe dădu din cap absent, devorând cu ochii spectacolul pestriț. Peste o jumătate de oră, Riki se întoarse abătut. – Ce e? – Nu sunt zboruri directe spre Tabatinga. Doar cu 2-3 escale... Primul e abia joi. – Tabatinga... tresări Bebe încântat. E... în susul Amazonului... Stă chiar pe hotarul a trei țări: Brazilia, Peru și Columbia! Știai? Riki ridică din sprâncene... – Prea multe știi... Dar nu ce trebuie! Tabatinga este El Dorado, mă! Cheia și buricul lumii... – Așa? îngână Bebe zăpăcit. Dacă n-au avioane, ce facem? – Ei!... Ne cazăm. Apoi... merg să caut aerodromul Ogle... Ziceau că acolo mai sunt ocazii. Poate avem baftă. Cu 40 km la oră, autobuzul își tăia drum spre centrul capitalei, Georgetown. Pe geam se desfășura peisajul tipic sud-american: o aglomerare de clădiri și dughene de toate mărimile și stilurile; străzi cu canalizare la vedere; circulație haotică, cu câini și pietoni pe carosabil. Părea o bizară combinație de epoci. Marea catedrală albă, în stil gotic, impunătoare de departe, de aproape dezamăgea: era din scândură vopsită în alb. Briza umplea nările cu miros înăbușitor de ocean. Pe o stradă lăturalnică, o firmă vopsită în culori vii le atrase privirea: Golden Shell Inn. – Asta-i pensiunea care ne trebuie! Ieftină... şi obscură, zise Riki Era o clădire ponosită de lemn cu două etaje. Accesul era printr-o scară exterioară. Dormitoarele strâmbe se înșirau unul lângă altul, ușa dând într-o verandă comună și lungă, deschisă spre stradă. La fiecare capăt se afla câte un grup sanitar cu dușuri și haznale. Bebe se opri pe trotuarul de vizavi, cu oroare. – Eu, aici? 13

1

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– La 15 dolari de căciulă, nu găsești altceva. – Dar avem bani! Și Bebe bătu cu palma peste buzunarul de la piept. – Nu ne-atingem de ei. Dacă nu-ți convine, caută aiurea. Eu rămân aici. Anevoie, Bebe îl urmă bombănind. La recepție primiră câte un prosop gălbejit și o jumătate de săpunel. Dormitorul era îngust, cu un singur pat dublu, pe centru. Și-atât. În loc de dulap, avea cuiere pe peretele de lângă ușă. Deasupra patului atârna o plasă contra țânțarilor, găurită pe alocuri. Așezat pe colțul patului, Bebe deschise nervos rucsacul. – Mi-e foame..., se justifică el. Sprijinind ușa, Riki își cerceta agenda de buzunar. Căuta numărul de telefon al omului de contact: Viscente Espina – Tabatinga, 0097 – 9151 5937. Sună. Nu răspunse nimeni. Încerca pentru a treia oară. Nervos, își băgă telefonul în buzunar. Dar îi veni o altă idee. Scoase mobilul și sună în țară. Un bâzâit strident străpunse liniștea. – Alo?... Da, sunt eu, Riki... Nu mă auzi? Stai să ies... Acum da, te aud bine. Am sosit, e totul OK... N-am avut probleme... Nuu... Niciun control... Auzi? Nu dau de individul ăla... Nu răspunde. Vezi, poate îi spui să mă caute el. Dă-i și numărul meu... Cum?... Nu-ți face griji. Suntem „simpli turiști...” În sălbăticia de-aici, n-are cine să se lege de noi... Cum?... Bine... OK. Te țin la curent. Ușurat, tânărul se întinse pe pat. Dar se ridică în șezut. Scoase din rucsac un pachețel învelit în plastic alb și lipit cu scotch, cam cât o jumătate de cărămidă, și-l puse sub pernă. Scoase și pumnalul cu teacă. Îl mai admiră o dată și îl așeză lângă el. Apoi se trânti, își încrucișă picioarele, își puse mâinile la piept și închise ochii. – Dormi? Riki nu-i răspunse. Bebe mototoli hârtia unsuroasă cu câteva oase de pui și o aruncă lângă ușă. Neștiind ce ar mai putea face, cotrobăi îndelung prin rucsac și scoase o carte: Din Amazonia în Pampas. Obosit, se uită la ea, apoi o lăsă să cadă înapoi. 14

Aventura

Când se trezi, era lumină. Buimac, se ridică în șezut și se uită în dreapta lui. Locul de lângă el era gol. Pe pernă era un bilet. „Stai aici până vin. Dacă vor să te scoată afară, spune-le că mai plătim o zi. Nu pleci sub nicio formă!” De ciudă, ochii lui Bebe se umplură de lacrimi. – A plecat fără mine... Dezolat, se trânti înapoi. Își ascunse fața cu antebrațul și dădu să adoarmă din nou. Trecuse bine de amiază când Riki intră în dormitor, lac de apă. Căldura și umezeala erau chinuitoare. Bebe, doar în maiou și chiloți, dar cu bocanci în picioare, stătea pe marginea patului, ținând rucsacul deschis între genunchi. – Ce-ai făcut? îl întrebă el tulburat, cu gura plină. – Hai că avem noroc! zise Riki. Dă-mi și mie o bucată. Bebe se opri din mâncat și-i întinse o jumătate de piept de pui. Continua să-l fixeze serios cu privirea. Riki rupse de câteva ori, privindu-l mirat. – Ce ai? – Te-a căutat unul, zise Bebe încet... Ce frică mi-a fost... Riki încremeni, cu mâncarea în gură: – Cine? Văzându-i spaima, Bebe își îndreptă satisfăcut spatele. – Nu știu cine... Dar s-a oprit de două ori în dreptul ferestrei. Și-a apropiat obrazul de geam și cu mâna la frunte – uite-așa! – cerceta camera. Te căuta... pe tine... – A intrat și a întrebat de mine? – Ei! Cum să intre? Că încuiasem ușa. Doar nu pe mine avea să mă caute... Tu! Riki răsuflă ușurat. După ce mai înghiți îmbucătura, comentă: – Ești un poltron, Bebe... – Ce-i aia? întrebă el neîncrezător. – Fricos, slab de înger... O fi fost un terchea-berchea oarecare, curios... şi tu... Bebe clătină din cap. 15

1

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Dacă-ai știi cum se uita... Îmi înghețase sângele în vene. – Oricum, dimineață o ștergem. Am găsit un Cessna. Transportă marfă. Face o singură escală în junglă, la Kamarang, până descarcă și realimentează. Apoi, direcția Tabatinga. – Și până mâine? întrebă Bebe confuz. – N-ai idei? Colindăm... sau… Un zâmbet ironic îi înflori fața. Tu ai de citit! Nu isprăvi de mâncat, că sună mobilul. De la celălalt capăt se auzi o voce răgușită, într-o engleză sud-americană: – Alo! You Riki? – Aaa... Viscente?! Am sosit ieri... Fără probleme. Mâine ne luăm zborul... – Banii? – Totul e OK. O să facem o escală la... Kamarang. Nu știu cât o să dureze. Când sosim, te sun. – Nu suna. Cauți Pizzeria Romera. Este la Amazon. Oricine spune unde. Acolo întrebi de Antonio... An-to-nio! OK? – OK, am înțeles... Adiós! – Adiós!

16

Capitolul 2

5 noiembrie 2013. La tropice, soarele răsare în scurt și aproape invariabil în jurul orei 6. Este chiar ora când în capitala Guyanei viața începe să freamăte la fel de brusc. În furnicarul grăbit, doi turiști sub rucsacurile lor își tăiau pârtie spre mahalaua de lângă ocean. – Ăsta e aeroportul Ogle? zise Bebe. Păi aici scrie altceva: Eugene F. Correira International Airport... Asta „internațional”!? Un militar îi conduse la o clădire auxiliară. – Așteptați acolo, lângă biroul comandantului de mișcare. A durat ceva... Odată taxa plătită, inclusiv darul de mulțumire, cei doi își ridicară bagajele și porniră spre hambare, conduși de un militar. O duzină de aeroplane de mici dimensiuni stăteau pe iarbă. În rândul din stânga, câțiva indivizi se străduiau să încarce un Cessna vopsit în alb și roșu. Militarul îi conducea în direcția aceea. Un bărbat mărunțel și subțire, cu fața mai albă ca a celor din grup, îi zări. Lăsă sacul din mâini și așteptă să se apropie indivizii... – Hola! Voi sunteți pasajeros pentru Tabatinga? Mirat că i se adresează în spaniolă, Riki îl măsură atent. – Sí, señor. Individul își puse mâinile în șold, gata de ceartă. 17

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Ooo... Prea multe bagaje, señores... Nu-nu-nu... N-o să încapă... Cessna era un avion cu patru locuri și un mic spațiu pentru bagaje. Riki rămase calm. – Plătim... Individul îi privi cu neîncredere. – American dollars? – Euros... Plătim... cât e nevoie. Și scoase câteva bancnote de 50 de euro. Dintr-odată, chipul individului se lumină. Făcu doi pași spre Riki și îi întinse mâna. – Piloto Carlos Soría, din Columbia... Bienvenido! Între timp, Bebe măsura îngrijorat când mormanul de saci, când micul avion. Îi dădu ocol. – Câte motoare are? îl întrebă sfios pe pilot. Carlos izbucni în râs: – Motoare? Unul, dar buuun. E model 195, cel mai reușit. E din 1953... Reparat... Verificat. Astea sunt mai bune decât ălea noi, de plastic... Bah! – și dădu din mână... Hai! În două minute zburăm... Era ceasul nouă când Carlos porni motorul. În față, lângă pilot, ședea Riki. În spatele lui, printre rucsacuri, sta Bebe, entuziast și nerăbdător. Gura nu-i tăcea. – Amazonul! O să vezi ce nici n-ai visat... Îi lipsesc numai 8 km ca să fie lung de 7 000! Cessna porni trepidând pe pista secundară. La început ușurel, apoi treptat mai repede. Aripile flambau ca și când ar fi vrut să ajute fuzelajul să se desprindă de sol. Bebe, cu trupul încovoiat înainte, privea cu ochii mari cum se apropia capătul pistei... Avionul se ridică doar la o jumătate de metru... Nu reușea să învingă gravitația. Continua să zboare la aceeași minimă altitudine. Abia după vreo sută de metri, chinuit, începu să se înalțe și izbuti să treacă la mustață deasupra arborilor. – Așa merge când avionul este prea încărcat, explică vesel Carlos. 18

Aventura

– Prea încărcat, Riki! șopti Bebe la urechea acestuia. Aripile, fixate deasupra fuzelajului, lăsau să se desfășoare sub ei un spectacol inedit: un imens covor verde-închis și creț, fără hotar. Benzi șerpuitoare de culoare maronie, mai înguste, mai late, rupeau monotonia. Erau râurile nămoloase ale bazinului amazonian. – Suntem la 5 000 de metri altitudine. Viteza de zbor – 174 km la oră. – Señor Carlos... Mă tot uit și nu găsesc pe hartă Kamarang. Încotro zburăm? întrebă Riki. – Kamarang? Este la confluencia dintre râul Kamarang cu fluviul Mazaruni. E un cătun de amerindios1. Din când în când, goluri de aer lăsau avionul să cadă subit, spre oroarea lui Bebe. – Când... când ajungem? – Nu se știe niciodată, zise Carlos mustăcind. Dar zic că ajungem! După o pauză bună, Carlos se întoarse spre călătorul din spate. Îi surprinse teama întipărită pe chip. Cu un aer poznaș, începu o povestire terifiantă. – Să-ți spun una... Zburam cu un Cessna de două locuri, eu cu don Pardo, dispecerul de la Roraima Airways. Zburam spre Kurukabaru, către sud. Era vreme bună. Dar, știi, señor, când ești deasupra junglei, te poți aștepta la orice... Orice, înțelegeți? Carlos se mai întoarse o dată și se opri, ca să mărească tensiunea psihică. Voia s-o savureze. – Trecusem de jumătatea drumului. Între timp, apăruseră și norii. Ca să nu pierdem din vedere fluviul Essequibo, zburam la altitudine joasă, cam la 2 500-3 000 de metri. Înainte să reperăm satul Tumatumari, se porni un vânt terrible, señor... Ehei, să fii pilot! Se întoarse iarăși spre Bebe, ca să vadă efectul. – N-ai văzut moartea cu ochii, așa-i? Vântul ne împingea încoace și încolo, ca pe un fulg. Și... ce să vezi? În fața mea... o duzină de 1 

Amerindieni 19

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

caracaras – vulturi de junglă. Ai văzut vreunul? Nu!... Știam! Când își deschid aripile, depășesc un metru. Eu dau să cârmesc la stânga... caracaras și ei spre stânga. Vântul – imprevizibil. Ooo... E grav să lovești un caracara... „Coboară din altitudine”, mi-a zis don Pardo. Sfatul era bun, numai că... – ...Că ce? întrebă neliniștit Bebe. – Am coborât cam 300 de metri și... Carlos tăcu câteva clipe lungi. Devenise sobru. – Vântul bătea tot mai rău. Vedeam jungla tot mai aproape... Am dat să iau altitudine. Am ambalat motorul... Nimic! Avionul nu mă mai asculta... Și atunci... a început coșmarul. Un soi de vârtej ne împingea în jos, tot mai jos, până când... Ah... Cessna a lovit vârful copacilor. – Și?... zi! întrebă Bebe cu sufletul la gură. – Avionul s-a prăbușit... Pilotul întoarse ochii spre chipul înmărmurit al lui Bebe. – Credeai că am murit? Așa am crezut și eu... Fuzelajul s-a rupt în două ca o surcică. Amândoi am fost azvârliți din carlingă. Don Pardo zăcea întins la pământ. Sângera la cap. Eu nu-mi puteam mișca piciorul stâng: era rupt în trei locuri... – Și? Deodată, Carlos deveni bine dispus. – Și... Așa cum mă vezi. Am avut noroc. Am zăcut așa... amândoi... cam o zi, o zi jumate. Niște indieni Patamona au auzit zgomotul. Ne-au căutat și ne-au găsit. Ne-au cărat în satul lor. Acolo un yaghe... un vrăjitor de-al lor... – Yaghe... e cu Yoga? îl întrebă Bebe, incitat. – O fi, dacă zici. Yaghe venise să mă vadă. Mi-era teamă. Eu zăceam pe jos, cu piciorul umflat... Ah, măi băieți!... Pentru vreo două minute, Carlos tăcu. Se părea că retrăiește impresiile de-atunci. – Era noapte... Glasul lui Carlos deveni grav. Bătrânul mi-a dat să beau Ayahuasca, „vinul morților”. Auzisem eu că te trage pe lumea cealaltă... „Bea tot”, mi-a zis. Era... Puah!... nu pot să vă spun cât de 20

Aventura

rău... Și... sufletul a ieșit din mine... M-am văzut dincolo... Spirite... Arătări... Când mă uit mai bine, un jaguar... Nu! Nu era jaguar, señor! Era doar spiritul lui! A venit și s-a oprit înaintea mea. Mă privea lung... M-am speriat, dar nu puteam face nicio mișcare. Și „vocea” mi-a vorbit. „Carlos, nu vei muri în aer, nici în copac, nici pe pământ. Vei muri... înecat.” Jaguarul s-a apropiat mai mult. Și a început să mă lingă... pe mâini, pe față, pe picioare... Peste tot. Nu mai simțeam durerea... În habitaclu se lăsă tăcerea. – În zori, când m-am trezit, piciorul era tot umflat, dar mi-l fixaseră în atele. Am mai stat între Patamoni încă vreo patru zile. Piciorul era tot mai bine. Pe yaghe nu l-am mai văzut de-atunci. Ehee... Sunt nopți când spiritele mă vizitează. De-atunci el jaguar, spiritul meu călăuzitor, nu m-a părăsit niciodată... Tonul lui Carlos deveni jovial. – Vezi, señor, de aia nu fac baie nici în ocean, nici în râu. Și n-am să mai mor! Se lăsă tăcerea. – Și... șeful? întrebă Riki. – Don Pardo? A murit acolo. În carlingă nu se auzea decât zumzetul motorului. Ceilalți își torceau fuiorul gândurilor. Deși timpul trecea, avionul parcă stătea în loc. Jos era același verde. Doar meandrele de culoarea cafelei cu lapte șerpuind sub ei, dovedeau că înaintează. „Yaghe... Yoga... Lume a spiritelor... Au putere... dar... mai știi?...” gândea Riki.

*** – Băieți... Ăsta-i Río Mazaruni. Curând întâlnim Karamangul... Ne apropiem. Sub ei șerpuia un fluviu lat cât Mureșul la vărsare în Tisa. Conturul malurilor, rimelate cu un verde profund, ascundeau orice urmă de sol. Din loc în loc, mici cataracte înălbeau fața apei. La 21

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

orizont – nimic nou. Doar că avionul continua să coboare. Fluviul dispăru în dreapta. – Aah! gemu Bebe. Într-adevăr, Cessna se apropiase atât de mult de pragul vârfurilor verzi, încât părea că se va izbi de ele. Bebe transpira din greu. Minutele se scurgeau și vestea că „ne apropiem” părea o minciună. Cu atât mai mult cu cât nu se observa nici urmă de prezență omenească. Aceeași junglă informă, la nesfârșit. Deodată, din stânga, un dreptunghi strălucitor țâșni din masa verde. – O casă! Oameni! strigă Bebe. – Sí, señor. Vreo 80-90 de case... Oameni? Ca la trei sute... Petice de tablă, răsfirate la întâmplare, răsăreau ca un balsam pentru sufletul lui Bebe. Curând, după vârful unui promontoriu, drept în față se ivi o poiană lungă. În mijlocul ei se distingea o dâră verde-maronie. Era pista de decolare: pământ gol îmbibat de apă. Avionul traversă șerpuirea unui pârâu, cât pe ce să-i atingă malul... Apoi trei smucituri la rând scuturară fotoliile pasagerilor. Pe măsură ce aparatul înainta, din laturile pădurii apărea câte o casă, câte o magazie. Indienii, alertați de zumzetul motorului, se strânseseră de-a lungul și spre capătul pistei. Erau de toate vârstele. Bărbații erau în pantaloni scurți. Unii aveau tricou. Femeile, în fuste. De pretutindeni, copiii alergau și jubilau.. Nici pe departe nu semănau cu sălbaticii pe care Bebe se aștepta să-i găsească. La marginea pistei zăceau cinci baloți măricei de plastic albastru. – Altă marfă? icni Bebe. – Calmo, señor: Dăm jos sacii. Luăm sacii... – Cobor și eu? – Măi Bebe! Mai taci! La sol, băieți și fete cu părul năclăit, cu dinții albi scoși la vedere, înconjurară avionul. Carlos se învârtea între ei ca un arhanghel. Dădea porunci, arăta cu mâna când spre avion, când spre saci. După ce coborâră pasagerii, nativii dădură să sară în avion. – Stop! zise Riki. Bebe, scoate rucsacurile, că ăștia ne fură... 22

Aventura

Dându-i impetuos la o parte, Bebe se execută, în vreme ce băștinașii pricepuseră și zâmbeau înțelegători: Așa-s albii... În fine, începu descărcarea. Două femei aduseseră câteva nuci de cocos și fructe. Carlos luă o nucă, o deschise și-i bău laptele. Le făcu semn și celor doi să-l imite... Câțiva bărbați scoteau din baracă niște canistre pe care le umpleau dintr-o cisternă și le goleau în rezervorul Cessnei. Dacă la început Bebe era speriat și bănuitor, curiozitatea birui. Curând dispăru cu niște adolescenți în junglă. – Terminado! zise Carlos când sfârșiră de alimentat Cessna. Urcăm? – Nu încă, răspunse Riki. Să vină și Bebe... Pe unde zburăm? Carlos scoase harta din portiera avionului. O întinse pe pragul ușii. – Aici suntem noi... Coborâm spre sud-sud-vest. Între timp, dinspre junglă, însoțit de un grup de oameni, Bebe se întorcea fascinat. Se alătură lui Riki, cu ochii spre hartă. – Trecem de grupul de tepuis... – Tepui? Râu sau localitate? Întrebă Riki. Pilotul îl privi mirat. – Nu știți? Uite-i. Și Carlos puse degetul pe hartă. Sunt un grup de munți cum n-ați văzut. Răsar deodată și vertical. Și, în loc de vârf, se termină plat ca niște mese. Pentru amerindios, munții ăștia sunt locuri sacre. Ăsta, chiar aici pe hotar, e muntele Roraima, cel mai însemnat tepui. – Roraima? izbucni Bebe. Chiar o să-l vedem? Știu! „E înalt de peste 2 800 metri... Locuința zeilor”... Carlos se întoarse admirativ spre băiat. – Văd că știți! Bebe dădu important din cap. Carlos puse degetul pe un alt tepui. – Ăstălalt e Kukenan. Indienii îi numesc Matawi-tepui. Știi ce înseamnă? – Asta nu mai știu..., se dezvinovăți Bebe. – Înseamnă: „Vreau să mă omor”... Zicând asta, se trase un pas înapoi și-i privi cu tâlc. 23

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Aici s-au petrecut lucruri teribile. Ghizii nu prea vorbesc despre asta, ca să nu-i sperie pe turiști. Dar... ești om cu carte, señor... Trebuie să știi. Bebe îl privea cu ochii mari. Riki aștepta explicația, fără să trădeze vreo emoție. – Povestește... – Era prin 1843 sau 1844. Marele spirit Makunaima a trimis vorbă, prin marele șaman Awakaipu, ca toți amerindios din triburile Arekuna și Akawaio să vină la muntele Kukenan. Să știi că până azi, nimeni n-a urcat pe el... Ei bine, au venit mulți... Erau o mie, bărbați și femei. După trei zile de ritualuri, Awakaipu le-a poruncit să se sinucidă! Le spunea că după două zile vor renaște ca uriași cu piele albă. Și vor stăpâni lumea. În a patra zi li s-a dat să bea caccire... Atunci... spiritele i-au luat în stăpânire. A fost o noapte de orgii... La răsăritul soarelui, după ce au dansat sălbatic, patru sute de luptători, señor, s-au omorât... unul pe altul. Ceilalți au mai așteptat câteva zile. Când au văzut că morții n-au înviat și că au fost înșelați, au tăbărât pe Awakaipu și l-au făcut bucăți. Tepui ăsta a băut mult sânge...2 Pilotul strânse harta și o puse la loc, în portieră. – Deci zburăm peste Roraima? întrebă Bebe incitat. – Da, señor, vom trece pe lângă tepuis. Locuri vrăjite... Întregul sat se adună să salute plecarea avionului. Încărcat zdravăn, avionul porni, poticnindu-se în băltoacele de pe pistă. Își luă curaj și se ridică o dată, doar ca să recadă în cascadă, ca o minge. Reuși în cele din urmă să se ridice. Riki răsuflă ușurat. În spatele lui nu se auzea nimic. Se întoarse: Bebe era cu capul în mâini, cu ochii închiși, pe gânduri. – Deja ți-e rău? – Nnnu, dar... în colibă am văzut ceva... groaznic... Era o fată... Un picior al ei era subțire cât un băț și negru, negru. Ce-a pățit? îl întrebă el pe Carlos. – Spiritele, señor... sau poate șarpele... 2 

Carl F. Appun, Unter den Tropen, Jena Publishing, 1871. 24

Aventura

– Surucucu? izbucni Bebe. – Da! Chiar el. Bebe se aruncă cu trupul în față. – Riki! Imaginează-ți surucucu – o viperă lungă de patru metri! Mișună peste tot. Când te-a mușcat, bagă în tine jumate de kil de venin! – Și pe asta o știi, señor? comentă Carlos. Dar n-ai de unde să știi, că nu scrie în cărțile tale... că mâna, sau piciorul, ți se face negru și se usucă. Chiar dacă-l tai, tot mori. Nu-i scăpare... – Ahhh! gemu Bebe. – Ți-e frică! râse Carlos. Ei, atunci să-ți mai spun câteva, ca să te vindec. Carlos luă o cârpă și șterse colțul geamului lateral aburit. – Ai auzit, señor, de tarantulă? – Da! „Ucigașul sălbatic”, sau „păianjenul călător”. E mare cât o pisică. Mănâncă păsări, șobolani! Are opt ochi..., spuse Bebe pe nerăsuflate. – Bravo, professore! Dar ia spune-mi: Ce te faci dacă te întâlnești cu unul noaptea, hai? E veninos! Te mușcă o dată și... îți verși măruntaiele de durere. – Nuuu! Nu te omoară! îl completă Bebe. – E-adevărat că nu omoară, ca surucucu. Dar te poți curăța prin infectare. Un om de la noi a pățit-o. I s-a umflat mâna de era să i-o taie... Dacă n-ar fi intervenit spiritul călăuzitor, murea, gata! „Ăștia-s toți inițiați?!” gândi Riki. Carlos se întoarse spre Bebe. – Dar de jaguar, ce știți?... Atacă omul? Ei? Bebe tăcu, înfiorat. Parcă ceva, sau cineva, îi privea ceafa. Fu rândul lui Carlos. – Era unul într-un sat vecin, Mateus Lemos. Tânăr... 21 de ani. Lucra la mina de aur de la Takutu. Nefericitul s-a dus cu trei amigos la pescuit, cu canoea. Tocmai se întorceau pe râu în sus și, dintr-un copac, ca un fulger, a sărit drept în barcă... jaguarul. L-a înșfăcat pe Mateus de umăr și, măi tată!, l-a tras în apă. Speriați, ceilalți au început să țipe. Vărul lui Mateus apucase o rangă. După vreo zece 25

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

secunde, jaguarul a ieșit cu dinții înfipți în țeasta lui Mateus, târându-l spre mal. Manduca l-a lovit drept în cap. Bestia i-a dat drumul și a dispărut înot. Pe Mateus l-au scos. Era inconștient. Pe obraz, pe frunte și în cap avea tăieturi adânci și late de la colți. L-au dus repede în sat. De-acolo, o barcă cu motor l-a cărat, preț de două ceasuri, până la stația de salvare. Apoi un avion – la Georgetown. Ai-ai-ai! Toată mișcarea a durat cam opt ore. Când a ajuns la spital, nenorocitul încă mai sufla. Fii atent! Craniul îi era străpuns până la creier... L-au operat. Au scos bucăți de os din cap și bucăți de creier. Din spate se auzi un geamăt. – A scăpat, dar are probleme cu memoria... Dar să-ți spun alta... – Nu...! era vocea rugătoare a lui Bebe. Destul... Dar omul parcă prinsese aripi. – Una... Numai una. Cu Anaconda. De curând, au prins unul în Brazilia. Era de zece metri. Lucrau la barajul Bel Monte de pe Río Xingu. Dinamitaseră un perete de stâncă. Când au curățat locul, l-au găsit... cam mort. Era mâncătorul de oameni. Indienii ziceau că în ultimii ani luase 16 inși. E tare periculos pe uscat, deși este mai lento. În apă însă... O, Dios! Este uluitor de agil, mai iute decât caimanul. În 15 minute, anaconda înghite un caiman... Ia imaginează-ți grosimea de un metru. Dacă ești aproape de apă, sare fulgerător, te apucă și te trage în adânc. S-a întâmplat recent. Și... ești terminat! În avion se auzi un icnit cumplit. – Ce faci, chico? strigă speriat Carlos. Efectul povestirii, amplificat de golurile de aer, îl făcură pe Bebe să vomite. Apucase în grabă prosopul de pe genunchi și-i dădu drumul în el. – Calmo, amigo! În Cessna nu este nici anaconda, nici tarantula, nici jaguar... Obosit de atâta vorbit, Carlos se relaxă. Privea în zare. Trecură cam zece minute în tăcere. Zumzetul regulat al motorului era hipnogen. Riki privi la ceas: se făcea aproape o oră de când zburau. Își puse mobilul în buzunar, își lăsă capul pe tetieră și se pierdu în gânduri. 26

Aventura

La un moment dat, fu trezit de niște zguduituri. Deschise ochii. – Ce e? – Ne apropiem de tepui. E o zonă cu turbulențe. Într-adevăr, spre dreapta, se zăreau niște formațiuni ciudate, răsărite drept din câmpie, cu pante abrupte și verticale, cu terase în vârf. – Roraima! exclamă transfigurat Bebe. – Da... Muntele zeilor... În aceeași clipă, simțiră o smucitură puternică. Fața pilotului se crispă. O vijelie neașteptată lovi avionul lateral, deviindu-i zborul și înclinându-l pe-o latură. Carlos încercă să-l redreseze, dar fără efect. Cessna era târâtă într-o rână. Întâi spaimă, apoi o emoție adâncă îl cuprinse pe Riki. I se părea că o prezență supranaturală umple carlinga. În spate, Bebe se făcuse mic, mut de frică. – Dios mío3! Țineți-vă bine! strigă Carlos. Abia termină de strigat, că avionul plonjă în picaj, în cădere liberă, drept spre junglă. Dinspre fotoliul din spate se auzi un răcnet de fiară. Nu dură nici zece secunde și botul aeroplanului se întoarse îndârjit spre cer, într-un looping forțat. Stomacul lui Riki se întoarse pe dos, dar încleștă dinții și înghiți de câteva ori. Apoi răsuflă adânc... – Bun! exclamă Carlos. Acum... să scăpăm de furtună! Nimeni nu răspunse. Era evident că pilotul vorbea de unul singur, ca să se încurajeze. Bătălia încă nu se terminase. Cu motorul urlând, avionul trepida din toate încheieturile. Se lupta să-și păstreze echilibrul, în ciuda rafalelor continue. Pentru aceasta, Carlos accelerase la maximum... Riki privi cadranul vitezometrului: 303 km/oră! Era mult mai mult decât poate în mod obișnuit o Cessna. Și totuși, aeroplanul gonea prin ploaie, fulgere și fragmente de nor. Bebe se făcuse ghem, cu capul între genunchi, așteptând parcă sfârșitul. Minutele păreau ore. La un moment dat, fruntea lui Carlos se descreți. Furtuna, deși prezentă, scăzuse în furie. Privi spre Riki. – Ați văzut ce poate El Jaguar... spiritul meu călăuzitor! 3 

Dumnezeul meu! 27

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Riki nu-i răspunse. Cuvintele lui Carlos nu făceau decât să-i adâncească simțământul că erau secundați de o prezență nevăzută. Dar n-avu timp să stăruie asupra lui, căci la fel de subit cum a lovit, furtuna dispăru în urma lor. Soarele palid umplu carlinga. – Scoate capul, Bebe. A ieșit soarele... Erau atât de istoviți, că nu le mai ardea de glume sau comentarii. La un moment dat, un fin miros de fum îl făcu pe Riki să privească în jos. Arde undeva? Privirea lui lunecă peste întinderea pădurii. Nu se zărea decât aburul dens care se ridica încet deasupra junglei. Întoarse capul spre stânga, doar ca să zărească fața congestionată a lui Carlos. – Ce e? Dar Carlos nu-i răspunse. Privea spre manometre. Apăsă un buton, apoi un altul. Ochii lui căutau sălbatic ceva și nu găseau. În loc de cuvinte, sudoarea îi inundă fruntea. Respirația i se auzea tot mai aspru și des. – Ce e? întrebă a doua oară Riki. – Bastardo idioto..., șopti Carlos. Era tot ce-i scăpase de pe buze. – Spune, omule! Ce e? strigă Riki, apucându-l de braț. – Motorul... mort! Mort din pricina suprasolicitării. Elicea se mișca aleatoriu, după capriciile curenților de aer. Carlos ridică ochii de pe butoane, privind orizontul. Păduri și munți împăduriți... Din când în când, câte un fir de apă. – Dacă nu reușim, atunci..., mai îngână Carlos. – Mami... gemu flăcăul din spate. Dintr-o mișcare, Riki se întoarse și-i apucă gura ca într-un clește. – Taci, că te omor! urlă Riki. Apoi, întorcându-se la loc, întrebă îngrozit: – Ce-i de făcut? – Ai ochi mai buni. Uită-te. Spune-mi dacă vezi un petic ceva... verde-deschis sau maro... Sau... un sat, ceva... Un loc de aterizare și suntem salvați. În carlingă domnea o tăcere de moarte. Se auzea doar vâjâitul aerului spintecat de navă. 28

Aventura

– Înainte nu e bine. Să încercăm spre dreapta, șopti Carlos. Cessna se culcă pe-o latură și făcu un ocol de 45 de grade. Tot pădure. Dar dacă totuși... Între timp, avionul pierdea din înălțime și viteză. – El Jaguar... Nu, n-o să mor! Nici în aer, nici în copaci, nici pe sol... Din când în când se zăreau petice maro deschis. – Acolo? întrebă Riki. – Acolo e mai rău: doar stânci. Moarte sigură. Altimetrul continua să indice coborâre: 1 100... 1 045... 960... 800... – Ce facem, Carlos? Riki îl strângea de braț, ca și când omul avea soluția în mânecă. Omul nu mai răspundea. Căuta un loc, cât de mic, atât cât să ruleze măcar 50 de metri. Se apropiaseră foarte mult. Se puteau desluşi copacii. Un râu traversă direcția lor de zbor. 100 de metri... 80... 50... Câte un braț verde se întindea spre ei, ca și când ar fi vrut să-i apuce. – Fă ceva! urlă Riki. Dar n-apucă să audă altceva decât strigătul disperat: – Dios mío! Deodată o masă verde le întunecă ferestrele. Riki apucă să-și acopere capul cu brațele. Un zgomot asurzitor de fiare rupte și copaci frânți fu ultimul lucru pe care-l mai auzi. Se simți imponderabil, aruncat prin aer și filmul se rupse.

29

2

Capitolul 3

Fiu-fiu-fiu-fiu-fiu... Ruiikua-Riuuuu.... Cirrr-cirr-cirr... Ca-raca-ra-ca-ra-ca-ra Țiuuaaaaa... O lumină filtrată învăluia atmosfera paradisiacă. Retina, îmbibată de verdele difuz, surprindea când și când sclipiri de rouă. Din fundal, o durere surdă destrăma un vis dulce, obligând mintea să pășească dincolo de prag, în realitate. Cu ochii mari, Riki se uită nedumerit în jur. O șuviță îi obtura vederea ochiului stâng. Cu un gest reflex, își șterse arcada. Îl duru. Simți în palmă ceva vâscos... Sânge! Îl cuprinse angoasa. Privi în jos. Abia atunci realiză că fotoliul său era spânzurat în încrengătura unui arbore uriaș. Și, brusc, ultimele scene îi reveniră în minte: strigătul lui Carlos, zgomotul infernal al impactului, saltul în aer... „Pierdut în junglă!” Fiorul groazei îl făcu să transpire. Cu gura uscată, încercă să-și mobilizeze mintea. „Carlos? Bebe?” Pe jos zăceau obiecte mărunte. Dar avionul? Aripile? Fuzelajul? Înțelese că trebuia să coboare, altfel era pierdut. Încercă să întindă mâna dreaptă ca să apuce o liană și, brusc, o durere ascuțită îl frânse. Simțea că leșină. Scutură capul cu îndârjire, reușind să-și revină. Își plimbă stânga peste locul durerii. Humerusul era fracturat și se umflase. Începu apoi să-și examineze capul, trupul, picioarele... Răsuflă ușurat. Nu 31

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

părea să fi suferit leziuni grave, în afară de răni superficiale și de o tăietură mai adâncă sub lobul urechii stângi. Pipăi centura. Cuțitul de vânătoare era acolo. Simți nevoia impetuoasă să acționeze. Cu grijă își decuplă centura de siguranță. În dreapta lui, ah – „De ce tocmai în dreapta?” – era o liană. În minte își repetă mișcările și saltul. Frica îi mobiliză ființa. Cu respirația oprită, sări. Cu stânga prinse la piept liana, iar genunchii și tălpile se încolăciră în jurul ei. Ușor, lunecă până la sol, apoi... inspiră adânc. Trebuia mai întâi să-și fixeze brațul rupt. Cu greu, reuși. Îi mai trebuia un cordon cu care să-și anine brațul de gât. Cu ochii cercetând pământul, porni amețit pe panta coborâtoare a dealului. Frânturi din fuzelaj stăteau risipite peste tot. Tresări: „Rucsacul!” Într-adevăr, împotmolit în niște tufe, zăcea rucsacul burdușit al lui Bebe. Îl desfăcu cu greu și scotoci printre cutii și pachețele de mâncare, până găsi un fular lung. Cu brațul legat, putea porni la drum. „Unde-i Carlos? Bebe? Rucsacul meu?” La vale, printre arbori, se zărea licărul unei ape. Ținându-se de trunchiuri, de liane, ajunse aproape de mal și rămase pironit. În aval, zăceau niște saci de plastic albastru, aproape scufundați. În amonte, se zărea bustul unui om cu fața în apă. Cu inima moale, traversă apa în diagonală. Nenorocitul ținea degetele încleștate de o rădăcină ieșită din mal. Îi apucă părul și-i ridică încet capul. Se înfioră... Era exact cum îi prezise El Jaguar: „N-am să mor nici în aer, nici în copac, nici pe pământ. Am să mor înecat...” Deodată avu senzația că este urmărit. Se întoarse și o luă la fugă înapoi, prin apă. Piciorul însă îi lunecă și căzu. Se ridică cu un geamăt și ajunse, gâfâind, la mal. „Să plec de-aici. E loc blestemat!” Urcă cu dificultate panta împădurită a junglei. Glasurile păsărilor și ale maimuțelor se întreceau într-o cacofonie amețitoare. Urca anevoie, răsuflând greu. Ajunse înapoi la tufa cu rucsacul. „Dar al meu?” După câteva momente de cumpănire, o luă în sus. Trecu aproape un sfert de oră. În afară de fragmente disparate, nu se zărea nimic. Ostenit de urcușul abrupt, se sprijini de un trunchi, ca să-și tragă sufletul. Din nevoia de a ieși din semiîntunericul depresiv, își ridică privirea după un petic de 32

Aventura

cer. Cu ochii pironiți, scoase involuntar un țipăt. Sus, în încurcătura de crengi și trunchiuri căzute peste arbori, se zărea botul răsturnat al unui avion. În stânga zăcea o aripă, înclinată puternic. „E moartea aici”... se scutură el. „Rucsacul meu... Și plec!” Probabil că se afla undeva, tot în zona aceea. Riki se adânci în desișul coastei, căutând atent cu ochii. Mai jos, la nici 50 de metri, i se păru că zărește ceva. Făcându-și loc cu stânga, înainta avid, dar cu cât se apropia de țintă, pașii i se răreau. Era... o mogâldeață. Recunoscu hainele de camuflaj. „E mort...” Curiozitatea îl împinse până la el. Prins în centura fotoliului, Bebe zăcea cu capul căzut într-o parte. Îi prinse părul cu mâna și-i ridică capul. Dâre de sânge prelinse pe frunte, pe sprâncene, pe pleoape, pe obraz, trădau sfârșitul de care avusese parte. Înainte să-i dea drumul, „mortul” deschise ochii. – Riki, spuse el, și-și pierdu din nou cunoștința. Simțăminte amestecate răscoleau sufletul lui Riki. „E viu... dar suntem în primejdie. Trebuie să ieșim cât mai repede. Dacă-i neputincios?... O să-l las aici...” – Bebe! Bebe... Scoală! Acesta zăcea în continuare inert. Exasperat, îl somă: – Spune, vii sau plec singur! Bebe clipi. Chinuindu-se cu neputința, își ridică fruntea: – Scoate-mi... te rog... piciorul de sub..., și capul îi căzu din nou. În sufletul lui Riki, mila se confrunta cu frustrarea. Privea la nenorocitul cu piciorul strâns sub fotoliu. Cum să-l scoată? Avea o singură mână! Se uită în jur și văzu o creangă groscioară, ruptă de curând. Îi înfipse un capăt sub șezutul fotoliului, ridică cu stânga de capătul celălalt, propti iute genunchiul, și împinse un bolovan sub scaun. „Până acum a mers...” Lăsând apoi creanga jos, apucă piciorul stâng al lui Bebe. – Aaaaa! urlă acesta. – Ce urli așa? – E rupt! gemu el. Riki se ghemui și-l trase ușor de sub fotoliu. Trecu mâna peste tibie, peste femur. Niciun țipăt. 33

3

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Unde-i rupt? Bebe arătă spre gleznă. – Așș... O simplă luxație, și faci atâta gură. – Dar mă doareee... Și coastele... – Zi mersi că ai scăpat ușor... – Ușor? se văicări Bebe. – Dacă-ți spun... Carlos e mort! Ca electrocutat, Bebe ridică capul. Chipul i se schimonosi în plâns. – Carlos? Bebe plângea, uitând pe moment de durerile sale. „Inimă de muiere...” – Hai, gata cu miorlăiala. Până mai caut rucsacul meu, ridică-te. Ia craca asta și încearcă să umbli. Nu mai avem timp mult. Vine noaptea! După o jumătate de oră de căutare zadarnică, Riki se-ntoarse. Îl găsi pe Bebe în picioare, sprijinind copacul cu mâna. Era aplecat de spate. La fiecare respirație, gemea. – Gata? Hai! Și Riki o luă înainte, hotărât. – Unde mergem? întrebă Bebe. – De unde să știu? Tu erai cu geografia... – Așteaptă-mă! S-o luăm pe firul apei... Tot în jos. – Hai mai repede... Bebe înainta cu greu la vale. Se sprijinea de toți copacii. Din când în când se oprea, istovit, tușea și scuipa sânge. – Așteaptă-mă... În drum spre râu, Riki înșfăcă rucsacul lui Bebe din tufiș. Era greu... Dar în el era salvarea: mâncare, chibrituri, haine, lanternă, kitul de supraviețuire. Era însă imperios să-și găsească rucsacul propriu. Acolo erau banii mulți, actele, agenda cu adresele... Își imputa că nu le-a păstrat asupra lui. Până va veni Bebe, avea de gând să mai patruleze malul râului. Poate că... Trecu o vreme... Rucsacul – nicăieri. Bebe ajunsese și el pe mal. Când își revăzu rucsacul pe umărul lui Riki, se însenină. 34

Aventura

– Încotro o luăm, Bebe? Băiatul făcu o grimasă. Trăda nu doar durere, ci și frică. Trebuiau să facă un plan repede. Cum niciunul nu mai avea telefon, nu puteau ști sigur cât mai era până la apus. Bebe se uită la cer. Umbrele începeau să se adune. Mai merseră o bucată. – Ne oprim mai încolo... Chiar pe malul apei nu era potrivit. – Noaptea vin fiarele să se adape, zise Bebe. Trebuie să facem foc... Iar dimineața – dacă om apuca-o! – o să ne orientăm după hartă. Înaintau anevoie, fără spor. Uneori malul era lin, alteori abrupt. Noaptea veni brusc. Desișul junglei o adusese chiar mai devreme. – Înnoptăm aici, hotărî Riki, lăsând să-i cadă rucsacul de pe umăr. – Ușor, că-l strici... – După ce ți l-am cărat, mai ai pretenții? – Iartă-mă... N-am vrut să te supăr... Riki rupse anevoie niște crengi și câteva frunze de palmier. – Mâinile ți-s bune. Hai, fă-ți și tu un culcuș. Sau... treaba ta. – Mă doare... gemu Bebe. Așezat jos pe o ridicătură, își scoase bocancul, șoseta și-și sumese pantalonul. Glezna era roșie și îngrozitor de umflată. Probabil că era mai mult decât o luxație. Cu sufletul strâns, își mângâia piciorul. – Mama mă punea să-l bag în apă rece când călcam strâmb... – Fă! Cine te-mpiedică? Bebe se ridică greoi și merse șontâc la rucsac. Se aplecă să-l deschidă. – Ce faci? îl apostrofă Riki. Bebe îl privi mirat. Nu înțelegea... – Dacă vrei ceva, mă-ntrebi pe mine... îi zise Riki aspru. – Dar... este al meu, explică Bebe. – De azi nu mai este al tău. Este al meu... Și al tău după cum voi hotărî eu. Deși obișnuit cu afronturile lui Riki, de data asta Bebe rămase perplex, cu palmele ridicate a nedumerire. 35

3

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Mi-e frig... Puloverul... – Și mie mi-e frig. Și mie îmi trebuie puloverul. – Facem... cu rândul. Vrei? – Scoate-l și dă-mi-l. Și în alte dăți, Bebe ceda. Aici însă, în Riki se acumulase o tensiune pe care Bebe nu o mai cunoscuse. Scotoci prin rucsac, scoase puloverul, mai scoase și o cămașă. – Ține-l. Riki luă puloverul ca pe un lucru normal. Târându-se la locul lui, Bebe trase cămașa peste geacă. După ce înfășură o frunză mare de brusture în jurul gleznei, se ghemui și rămase pe gânduri. Între timp, Riki aduse uscături din pădure. Toate erau ude. Se duse la rucsac, scoase chibriturile și rămase puțin pe gânduri. Apoi, scoase cartea De la Amazon la Pampas și rupse câteva foi... – Rupe de la sfârșit, îl rugă Bebe. Sunt informații importante. Spune ce plante sunt comestibile... Riki rupse la întâmplare și o aruncă la loc. Pe o piatră mare și plată, pregăti un fel de vatră. Bebe se uita cu mirare la el. „Se pricepe...” Peste hârtii, mai puse niște frunze uscate, pe care le șterse de apă. Și tot așa... până când ajunse o mică piramidă. – Scoate lanterna! Și ține-o bine. Bebe îndreptă jetul de lumină spre piatră. Hârtiile de sub frunze începură să ardă. – Să aduci lemne nu poți. Dar să sufli, poți! Hai... În timp ce Riki continua să strângă provizii de lemn uscat, Bebe privea jocul flăcărilor. Sufla și, din când în când, mai scuipa sânge. Gândurile i se întoarseră spre casă... Fără să se sinchisească de privirile tovarășului, începu să plângă încet... Noaptea aceea trecu destul de repede. Neobișnuiți cu noile condiții, niciunul nu dormi cu adevărat. Ațipiră, tresărind la orice zgomot. Aveau de prieten focul. Dimineața însă fură toropiți. Luară ceva în gură. Pentru că era mai activ, Riki socoti că are nevoie de mai multe calorii. La privirea deznădăjduită a lui Bebe, îi răspunse printre înghițituri: 36

Aventura

– Tu? Uită-te la tine... Ai depuneri serioase. N-ai să crăpi. Scoase harta din buzunarul de la piept, i-o dădu lui Bebe și încercară amândoi să se orienteze, după răsărit. Se părea că se află încă pe marginea platoului Gran Sabana, la o altitudine de 1 000 de metri. Roraima nu putea fi prea departe. Dar ce să caute ei la blestematul munte? – Riki, mă lași să dorm puțin pe „patul” tău? – Să dormi? Dar toată noaptea ce-ai făcut? Poți să te culci. Dar... eu am plecat. Nu te-aștept nicio clipă. E vorba de supraviețuire. Înțelegi? Supraviețuire! Bebe dădu din cap. Își trase cu văicăreli bocancii care-l strângeau acum îngrozitor și, cu creanga cojită în poală, pe scăunelul lui de crengi, aștepta startul. Porniră. Drumul era la fel de anevoios. Cursul relativ lin era frânt de cataracte. Pe-alocuri trebuiau să lase malul abrupt și să înainteze prin pădurea tropicală. – Șarpele! strigă îngrozit Bebe. Instantaneu, Riki se întoarse, gata să lovească. Un șarpe subțirel cu spatele verde și burta gălbuie își înălța capul printre crengile inferioare ale unui copac. Dar nu se arătă interesat de intruși. – Ba nu... Îi zice Atractus insipidus... Nu-i viperă, explică Bebe. Întâlnirea cu șarpele îi stârni totuși adrenalina. Atent în toate direcțiile, cu ochii și urechile în patru, mergea gemând, adeseori împiedicându-se din pricina neatenției. – Te rog, să ne oprim puțin. – N-am mers nici măcar două ore. Ne vom opri abia la 12, când vom mânca. – Nu mai pot, Riki! – Vii sau rămâi! Când Riki începu să se depărteze, Bebe se urni și el, plângând. Pe lângă nenorocirea în care intraseră, pe lângă durerea din picior și din piept, lipsa compasiunii celui pe care-l echipase cu banii mamei lui, căruia îi cumpărase și biletul de avion, îl zdrobea. Pe la amiază se așezară să-și astâmpere foamea. Bebe se uita cu jind cum pachetele de biscuiți se topeau în gâtlejul lui Riki. Nu 37

3

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

îndrăznea să-i ceară, ca să nu-l mai certe. Când o luară din loc, trebuiră să lase râul, căci malurile deveniseră foarte abrupte. Intrară în junglă. Murmurul apei rămase în dreapta lor, înăbușit de țipetele păsărilor. – Mi-e sete, zise Bebe. – Când ajungem la râu, o să bei. Rabdă acum! Cât timp avuseseră râul cu ei, n-au simțit ghimpele setei. Un gând îl neliniști pe Riki. „Oare cât ne-am depărtat de râu?” Oprinduse, scoase harta. În lumina precară, încercă să repereze cursul râului. Erau multe fire de apă, dar care era al lor? Și, oare râul pe care-l urmau era marcat pe hartă sau era unul din multele torente fără nume ale Gran Sabanei? Nesigur pe sine, decise să corecteze direcția, cu 45 de grade spre dreapta. – Riki, nu mai pot... Te rog, să ne oprim puțin. – Niciun minut... – Riki! strigă Bebe disperat. Prăbușindu-se pe un trunchi căzut, își îngropă fața în palme și începu să tușească și să plângă cu suspine. „Dacă mergem tot așa, murim amândoi...” Întors spre neputinciosul său tovarăș de drum, îl împroșcă cu o privire de ciudă și mânie. Brațul drept îi zvâcnea. Își privi mâinile, presărate cu umflături. Cercetă fața și mâinile lui Bebe. Nici el nu era într-o stare mai bună, doar durerea din picior îl împiedica să le bage în seamă. – Nu te-aștept decât cinci minute. Ține cont! Bebe se liniști. Când Riki dădu semnalul, se ridică, gemând, și îl urmă, silindu-se să nu rămână prea mult în urmă. – Mi-e sete, Riki... – Și mie mi-este. De unde să-ți dau apă? Înainte de căderea nopții, Riki curăță terenul de tufe, liane și crengi, pentru un loc de odihnă. Nu voia să fie surprins de vreo fiară. Culeseră lemn din belșug, făcură focul și hotărâră să vegheze cu rândul, deși nu putea conta prea mult pe Bebe. – Culcă-te tu mai întâi. Când n-am să mai pot, te trezesc. Bebe se întinse pe patul verde, pe partea stângă. Privea focul care ardea mocnind și fumegând. 38

Aventura

– Riki? – Ce-i? – Știi o rugăciune? O grimasă îi strânse obrazul. – La care zeu? Bebe ezită o vreme. – La Iisus... – De ce nu la Mahomed, Buddha, Krișna, Rama? Mai vrei? Mai am! – Totuși... – Auzi? Dacă ai nevoie să te rogi, fă-o în legea ta! Am altă treabă acum. Bebe adormi repede, ca un copil. Din când în când, tușea și expectora. Riki privi rucsacul. Nu trecuseră decât două zile, și pierduse cam un sfert din greutatea inițială. Cât o să mai dureze? Omul de lângă el devenea o povară. Soluții nu se întrevedeau... Privi lung la băiatul ghemuit la pământ. Gânduri negre îi dădeau ocol. Când și când, pădurea răsuna de strigăte de luptă, de atac, de disperare... Îl trecură fiorii. Adrenalina fricii îl împiedica să cadă de somn. Niște ciudățenii înaripate de mărimea unor vrăbii le tot dădeau ocol. Când una trecu pe lângă el, sări cu mâna întinsă și-i tăie calea. La numai câțiva centimetri, zburătorul îl ocoli instantaneu cu o incredibilă măiestrie. „Liliecii-vampiri... zicea Bebe”. Un fior îi încreți spinarea. Ca să le strice jocul, se ridică și merse încoace, încolo. Trucul i-a îndepărtat. Trecu un timp nedefinit, dar lung. Simțea că i se închid ochii. Voia să doarmă, să evadeze în vis. Dar oare va rezista Bebe să vegheze lângă foc fără să pice? – Scoală! Scoală, m-auzi? – Hă? Bebe ridică o clipă capul, fără să-și deschidă ochii și-l lăsă să cadă la loc. Nu putea avea nicio nădejde la el. Dar îi veni o idee și era cât se poate de mulțumit de „metoda de stimulare” a lui Bebe. – Jaguarul, Bebe! strigă el din rărunchi. 39

3

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

În șocul spaimei, Bebe se săltă și începu să urle. – Scoală și vino lângă foc. Mai repede! Omul se căzni să se ridice, dar nu putea. Riki îl trase în sus, îl susținu câteva clipe, până când i se întăriră tălpile, apoi îi porunci să se așeze pe buștean. – Am văzut doi ochi... pe-acolo... Dar se pare că și-a schimbat poziția... Fii atent pe unde vine. – Și eu? Ce să fac? întrebă Bebe neajutorat. – Uite... Ține cuțitul. Și fii cu ochii în patru. Moartea pândește! Riki se întoarse și se întinse cu spatele la foc. Mulțumit că a reușit să-l mobilizeze, adormi instantaneu. Buimac și îngrozit, Bebe se întorcea când într-o parte, când în alta. Privi și creanga groasă pe care Riki o împinse cu un capăt în jar, ca să le slujească de torță la nevoie. „Dacă vine, i-o bag pe gât... Și-apoi, cu cuțitul...” Gândul îi dădu curaj. Avea totuși două brațe bune, nu ca Riki... Trecu un timp. Zgomotele pădurii i se păreau din ce în ce mai amenințătoare. „Astea-s maimuțe Saimiri... Ba nu, că nu-s nocturne. Atunci? Jaguarul?” Din filme, își aminti că felina răcnește altfel. Necunoscutul îi aprinse imaginația. Între două accese de tuse, se întorcea brusc când într-o parte, când într-alta, iscodind noaptea. Deodată, ochii săi prinseră o licărire în bezna din spatele lui. Fruntea i se acoperi de transpirație. Erau doi... ba, trei..., erau cinci... Totuși erau destul de depărtați unul de altul. Cu dreapta strânse tare pumnalul, iar cu stânga scoase lemnul-torță din foc și-l ținu înaintea lui. Lumina roșietică estompă licărul. Să-l trezească pe Riki? Ar fi făcut-o, dacă nu s-ar fi temut că o să-l ocărască. Se hotărî să mai aștepte... Luminițele erau tot pe-acolo, schimbându-și lin poziția. Dar din junglă nu apăru nicio fiară. Se liniști. Deodată un țipăt sfâşietor îi opri inima în loc. Înnebunit, se ridică în picioare. I se părea că este protagonistul unei scene horror. Nu se vedea nimic. Negura însă e prietena fantasmelor... Țipătul se repetă, mai de aproape. Fără să se mai poată stăpâni, răspunse cu un urlet de fiară încolțită. – Ce e? zvâcni Riki, gata să sară în picioare. – Jaguarul... îngână el pierdut. 40

Aventura

– Unde-i? – Pe-aici, dar... nu-l văd. Sprijinindu-se în cotul stâng, Riki se ridică în șezut și cercetă cât putu mai atent panorama nocturnă. Urechea căuta semnalul de avertizare. Doar țipete de pasăre... Încet, se lăsă pe spate, cu ochii și urechile larg deschise. Trecu un minut, zece... Simțământul unei prezențe malefice dobândi aceeași intensitate ca și la râu, când întâlnise cadavrul lui Carlos. Își propuse să vegheze din umbră, dar somnul îl răpuse din nou. Când jungla începu să se distingă în lumina filtrată a dimineții, Riki se trezi, bun de un marș forțat, tocmai când Bebe se prăbușea la pământ, epuizat cu totul.

41

3

Capitolul 4

Când deschise ochii, îl văzu pe Riki ca în ceață, aplecat deasupra lui. Încă dormind, murmură doar: – Mi-e sete... – Bei la râu. Eu plec. Jungla zgomotoasă îi biciuia auzul și-i deșira visul. „Fusese atât de dulce...” În timp ce se căznea să-și încalțe bocancul, Bebe scoase un răcnet: – Apă! Riki îl privi batjocoritor. – Halucinezi... Fără să-l audă, ca fermecat, Bebe se târî pe patru labe, țintă spre desișul verde. Se aplecă și, extaziat, cuprinse cu ambele palme o frunză mare și cărnoasă. Trase frunza spre el și îi sorbi lacom stropii de rouă. Stârnit, se târî în explorarea rezervelor risipite pretutindeni. – Tu nu bei? îl întrebă pe Riki. – Am... băut. Având rucsacul, consumase apa din ultimul bidonaș găsit între haine. Previziunile nu erau deloc încurajatoare. Solul care mustea de apă devenea tot mai înșelător. Piciorul lui Bebe dădea semne de înrăutățire. Roșeața se întinse mai sus. Laba se umflase atât de rău, încât 43

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

nu mai încăpuse în bocanc. Umbla doar în ciorap. Nici cu celălalt picior nu stătea foarte bine. Părea să fi fost și el atins. Fiecare pas îi pricinuia durere, iar el n-o ascundea. Pe drum îi surprinse o aversă tropicală. Evenimentul le învioră speranța: aveau în sfârșit apă. Ploaia densă crease o adevărată perdea de apă și abur. N-aveau decât să aștepte până când ploaia avea să se potolească. Adăpostiți sub un mal de pământ, ședeau unul lângă altul, rebegiți și tăcuți, fiecare frământat de frustrările proprii. Bebe privi la Riki. Acesta privea în pământ, absent. Bebe întinse mâna încet și apucă rucsacul. Ghearele lui Riki se înfipseră în carnea antebrațului. – Au!... Lasă-mă să mănânc, strigă Bebe, fără să-i dea drumul la rucsac – Eu fac regulile, mârâi Riki. – Dar e mâncarea mea! Un pumn neașteptat în ceafă îl culcă la pământ. Cu degetele încleștate de pânză, Bebe încercă să se ridice. Un alt pumn îl înmuie. Cuprins de conștiența neputinței, Bebe dădu drumul rucsacului și se revărsă într-o cascadă de plâns hohotit. Riki se ridică. Convins că hoțul s-a potolit, vârî cuțitul în teacă. Își puse rucsacul pe umăr, se ridică și se depărtă hotărât. După o vreme, se ridică și Bebe. Riki se pierduse din vedere. Bebe, șchiop și cu capul arzând, porni pe urmele proaspete lăsate în iarba culcată. Știa că n-are altă scăpare decât să tot meargă înainte... În dreapta lui, malul devenea tot mai abrupt și lunecos. Sprijinindu-se în băț, înainta atent. Privi în jos. La câțiva pași de el, se deschidea un hău adânc. În fundul râpei se zărea râulețul. Până acolo, să fi fost 50-60 de metri. Amețit de priveliște, întoarse ochii și se trase iute înapoi. Îi se învârtea capul. Ținându-se de un pomișor, se așeză ca să-și revină. Toropeala îl birui. Se ghemui cu bărbia în piept. „Stau... numai puțin...” Trecură câteva minute. Ca prin vis, urechile lui deslușiră sunet de pași. Fiare!? Instinctul de supraviețuire îl scoase din amorțeală. Un om venea spre el. „Riki?...” I se păru că visează. Dar nu visa: Riki venea spre el. – Ai venit? exclamă Bebe înviorat. Fără să-i răspundă, omul se așeză lângă el. 44

Aventura

– Lanterna?... întrebă Riki. – E la mine... – Dă-mi-o... – De ce? – O vreau... – Da? Bine... Baterii sunt în rucsac, îi zise Bebe. – OK... mormăi Riki. Apoi adăugă: Dormi acum! – Chiar mă lași să dorm puțin? întrebă uluit Bebe. Riki nu-i răspunse. Puse rucsacul pe pământ și-l deschise. Ochii lui Bebe sclipiră. „Doar unul să iau...!” Cu o mișcare scurtă vârî mâna în rucsac. Degetele simțeau conturul pachetului de biscuiți. Îl scoase repede. Ca o fiară, stânga lui Riki îi prinse mâna. Bebe, cu cealaltă mână, încerca să i-o îndepărteze frenetic. – Doar unul, Riki... Doar unul! – Dă-i drumul că te-omor! – Mi-e foame!! – Lasă-l ! răcni Riki. Bebe se culcă cu tot trupul pe pradă, apărând-o. Erau două mâini înnebunite contra una. Riki se săltă ca un vultur și cu piciorul îl izbi pe Bebe din plin în coaste. Cu un geamăt dureros, Bebe se rostogoli într-o parte. O ploaie de lovituri îl muiară de tot. Când, zdrobit și fără cunoștință, Bebe rămase moale și mut în băltoacă, Riki îi smulse pachețelul. Ridică rucsacul și-l puse pe umăr. Scuipă spre Bebe și porni hotărât. Dar nu făcu nici doi pași, că se întoarse la mormanul de pe jos. Se aplecă asupra lui și-l întoarse cu fața în sus. Leșinase. Îngenunche și-i descheie buzunarul de la piept. Găsi câteva bancnote de euro... O poză: Bebe cu mama lui. O aruncă în iarbă. Descheie celălalt buzunar: gol. Pipăi buzunarele laterale. Scoase un ambalaj mototolit de Eugenie, un nasture şi... un briceag. Îl strecură în buzunar. Din semiconștiență, mâna lui Bebe i se contractă de marginea mantalei. Riki se smuci și încercă să o îndepărteze. Dar degetele i se înfipseră în haină. Într-un acces de mânie, Riki îl lovi cu antebrațul în gât. Strânsoarea cedă pe loc. Gâfâind, Riki se ridică în picioare. 45

4

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Îl apucă de guler, îl săltă și-l târî către margine. De sus, își mai privi o clipă dușmanul, apoi îl împinse cu piciorul spre mal și, cu toată îndârjirea, îi făcu vânt în prăpastie. Ca un bolovan, trupul masiv se rostogoli în jos, culcând arbuști, tufe, din ce în ce mai repede... până se pierdu în hău. Ca eliberat, Riki se pomeni repetându-și în gând crezul yoghin: „Totul este o iluzie... Nu există bine, nici rău... Viața este doar un punct. Karma... Mila e o eroare... Supraviețuire! Nimic altceva nu contează.” Chipul i se destinse. „Viața e din etape. Acum e o nouă etapă!”

46

Capitolul 5

Noaptea îl surprinse pe povârnișul către râu. Era murat din cap până-n picioare. Temperatura scăzuse la aproape 13 grade, iar umezeala o făcea să pară și mai coborâtă. Anevoie, aprinse focul... Pădurea îi răspundea cu mii de semnale. Mintea lui Riki era în alertă. Dar n-avea pace. Simțea din nou că nu este singur. Cineva era acolo. Îl urmărea din beznă. Îl simțea peste tot. Prieten? Dușman? „Pe Carlos l-a ocrotit, dar l-a și omorât.” Scotoci prin rucsac după îmbrăcăminte uscată. Găsi o flanelată... O atârnă pe o creangă din apropiere, până se dezbrăcă cu greu de hainele ude. Când își trase flanelata, o arsură teribilă îi explodă în carne. – Aaaaaaa... Păsările se zbătură printre ramuri. Cu gesturi repezite și haotice, își smulse cămașa de corp... Zece-douăzeci de furnici cu ac veninos mișunau pe trupul lui. O explozie de gemete erupse când furnicile percutară din nou. Înnebunit, alergă la rucsac, scoase spray-ul insecticid și pulveriză pe spinare, sub braț, pe piept... Întoarse flanelata pe dos ca s-o scuture... Trecură minute bune până reuși să scape de toate. Trupul îi era cuprins de valuri de flăcări. Inima îi palpita în gât. Tot corpul îl durea îngrozitor... Îmbrăcat, chircit de durere, se lăsă pe trunchiul gros de nuc brazilian, cu spray-ul lângă el. Mintea îi fierbea. 47

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Lemnele încă ardeau. Riki era tot pe butuc, lângă rucsac. Răsuci în mână tubul-spray cu insecticidul salvator: SuperKill – Inflamabil... Mintea încerca să anticipeze evenimentele. Fără hamac, era vulnerabil și față de alte lighioane. Chinul îi furase somnul. Frunzări paginile rămase în cărțulia De la Amazon la Pampas. O poză cu furnici îi atrase atenția. „Ia te uită: ...durerea cedează după 24 de ore.” Trupul îi zvâcnea. Privi cerul fără stele. Ar fi vrut să măsoare timpul. N-avea niciun reper. Era singur cu el însuși, cu gândurile și amintirile lui. Trecutul îl sâcâia... Se ridică nervos. Lângă el, se auziră foșnete prin iarbă. Precaut, păși mai spre foc. După o vreme, ocoli bușteanul și-și găsi un alt loc, mai sigur. Scuturat de friguri, își puse mâinile pe genunchi, cu palmele în sus, ochii închiși. Se concentră privind la flăcări și începu să recite mantra... „Mani – Padme –...” Mintea i se goli... O perdea difuză îi acoperi mintea... Zgomote stranii țâșniră din pădure și îl smulseră din meditație. Era alertă printre maimuțe. Febra și durerea îi munceau trupul. Încercă să se concentreze. „Ce urmează?... Voi pleca... tot pe lângă râu, în jos. Voi da de oameni... Am bani!... Mă scot ei... ” Rătăcit prin hățișul gândurilor, urechea lui surprinse un zgomot aparte, semnalul de care se temea cel mai mult. Simțurile i se ascuțiră. Cu ochii străpunse negura. Nu se înșela... În stânga, printre liane, doi ochi galbeni, scânteietori străpungeau întunericul. Un fior îi străbătu ființa. Duse mâna la centură... Tocul – gol! Uitase cuțitul lângă rucsac... Animalul făcu un pas, adulmecând aerul. Focul abia mai pâlpâia. „Fără armă... fără torță!...” Cu pași felini, fiara se apropia, nedezlipindu-și ochii de la pradă. Subit, un click îi străfulgeră mintea. Încet, apucă spray-ul cu stânga și-l puse în palma mâinii imobilizate. Scoase din buzunarul de la piept bricheta. Le apropie și așteptă. Când fiara ajunse la 8-9 pași de el, declanșă spray-ul și acționă bricheta. Un jet de foc, ca un aruncător de flăcări, țâșni în direcția fiarei. Efectul fu deplin. Din două salturi, jaguarul dispăru în noapte. Riki jubila. Simțământul superiorității umane îi ridică moralul! Fiara nu mai apăru. Doar furnicile... Noroc cu spray-ul. 48

Aventura

Când glasul junglei izbucni la semnalul zorilor, somnul îl învălui pe Riki. În timp ce ațipea ghemuit, lângă foc, o întrebare revenea stăruitor pe ecran: Dacă El Jaguar venise nu să-l ajute, ci să-l distrugă, atunci cine-i trimisese gândul salvator?

*** Trecură două zile chinuitoare de la întâlnirea cu jaguarul. Din pricina umezelii, bocancul îi rosese gleznele. Bășicile îl sâcâiau. Mergea tot mai greu. După socoteala lui, străbătuse cam 60-70 km – o performanță pentru un naufragiat în junglă. Infim însă față de distanțele imense ale pădurii amazoniene. Avea disperată nevoie de noroc. De două ori zări pe malul apei niște urme, semn că pe-acolo a trecut omul. – Hei! Este cineva? Heeeei... Din junglă îi răspundeau invariabil insultele maimuțelor. Dacă norocul nu se arăta, avea nevoie de puteri sporite pentru distanțe de cinci, de șase sau de zece ori pe-atât. Puterile i se împuținau. Brațul drept îl necăjea la orice mișcare. Rucsacul deveni prea ușor. Foamea i se transformă în obsesie. Spray-ul? Mai avea doar o duzină de pufuri. Și-apoi? Riki se așeza tot mai des să-și tragă sufletul. Furnici, păianjeni, vipere, jaguari, țânțari, malaria... părea că îl urmăreau într-un cortegiu tot mai amenințător. Să fi fost doar percepția lui, deformată de foame, epuizare și teamă? Din când în când, flash-uri cu chipul lui Bebe îi reveneau în minte... N-avea remușcări. Dar imaginile stăruiau. Ca să le gonească, repeta gutural crezul care-i dăduse puterea să-i facă vânt în prăpastie: „Moartea nu există... Totul este o metamorfoză... Nu există bine, nici rău... Morala e minciună... Adevărul e dincolo de realitate...” De când rămăsese singur, lucrurile se complicaseră. Nu mai avea cu cine să schimbe straja de noapte. Asta îl priva de somn. Cu focul era tot mai anevoie. Bricheta era goală. Chibriturile, jilave, nu 49

5

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

răspundeau întotdeauna. Umezeala și frigul, foamea, uneori și setea se adăugau extenuării. Deși refuza să recunoască, se afla în gheara depresiei. De câteva ori, plânsul erupse cu voce tare... Lipsa reperelor în timp și spațiu față de punctul salvării și speranțele repetat înșelate îi induceau stări halucinante. I se părea că acela îl urmărește, mai ales în momente de ațipire. Zorile celei de-a treia zile îl găsiră lungit în jurul unor tăciuni stinși. Era treaz, dar îi venea nespus de greu să se urnească. Privi prelung la degetele umflate ale mâinii drepte. Încercă să le miște, dar ele refuzau. „E totuna... Nu mai contează..” Pe neașteptate, o rază de soare străpunse cenușiul. Țărâna, iarba, pomii... prinseră subit culoare. Înviorat de promisiunile ei, Riki reuși să se ridice. Cu o zi în urmă aruncase rucsacul. Păstrase doar câteva haine legate de brâu și în jurul gâtului... și toiagul. Brațul stâng, suprasolicitat, își pierduse siguranța. Nu mai mâncase nimic de aproape o zi, în afară de câteva banane și maracuya abandonate de maimuțe. Cerul se întunecă din nou. O ploaie mocănească începu să ca­dă. Rebegit, pășea pe drumul desfundat de lângă râu. Mergea cu capul în jos, hăituit de gânduri, când deodată simți că pământul fuge de sub el. Vedea bocancii afundându-i-se în sol. Se sprijini în toiag, dar toiagul se afundă până la jumătate. Groaza îl scoase din minți. – Ajutooor! La urletul său îi răspunseră râsete răutăcioase din desișul cu papagali. În cazna de a se elibera din mlaștină, se dezechilibră și căzu pe brațul frânt. Durerea îl electrocută și își pierdu instantaneu cunoștința. Ploaia rece îl readuse în simțuri. Realiză că prăvălirea îi fusese favorabilă. Se afla mai aproape de terenul solid. Cu o determinare înnoită se întinse spre un mănunchi de rădăcini. Reuși să apuce una și trase. Sprijinindu-se în cot și în umăr, izbuti să se smulgă strânsorii centimetru cu centimetru. În cele din urmă, ieși de tot. Ridicându-se în picioare, își contemplă starea. Era murdar până în gât. Brațul drept îi zvâcnea cumplit. Încet, începu să-și târască picioarele înainte. Încotro? 50

Aventura

– E cineva aici? E cineva? Porni din nou, desensibilizat, mecanic. Imaginația îl hărțuia cu amintiri amestecate. ...Buzele Ambrei... Mireasma de Gloria Vanderbilt... Ochii injectați ai tatii... Mirosul cartofilor prăjiți din părul mamei... Picioarele îi alunecară din nou. Căzu greoi, ferindu-și brațul. Simțea că nu mai poate, dar se ridică totuși. După zece pași lunecă iarăși. Se prăbuși ca un buștean. Pe burtă, cu fruntea lipită de noroi, își înfipse degetele în iarba noroioasă. Nu mai găsea putere să urle. Balele i se amestecau cu noroiul. Pentru prima oară se simțea cu totul înfrânt, fără ieșire. Spectrul morții îi răsări în minte. „Am să crăp ca un câine... Al nimănui...” Sângele îi bubuia în urechi. Secvențe de chipuri familiare se prăvăleau peste el într-o rapidă succesiune. ...Boxa de lângă intrarea de serviciu... salteaua goală... pătura care mirosea a benzină... Mama îngenuncheată lângă icoana cu capul plin de spini al unui muribund... Voluptoasa Ambra... sărutul ei rece...” Trecutul, de care nu mai voia să știe, se întorcea ca un imens tăvălug... „Ochii Laviniei, blânzi... Mâinile ei albe acoperindu-și lacrimile... Nu-i copilul meu!...” Retrospectiva reprimată îl tranșa necruțător, împingându-l tot în jos și mai jos. Părea că noroiul se cască sub el ca să-l înghită. „Lavinia...” Moale, se abandonă în glod. Firicelul de lumină mai stărui o vreme. Pâlpâi. Apoi totul se dezintegră...

51

5

Partea a doua

AMINTIRI

Capitolul 1

2 februarie 2012 Ușa boxei de lângă WC era întredeschisă. Cămăruța, situată lângă intrarea de serviciu, era ticsită cu toate câte prisosesc într-o gospodărie cu stare. Ochiul de geam, umbrit de arbuști, strecura o lumină slabă printre anvelope, borcane cu murături, cutii de toate mărimile, boarfe... Pe jos se zăreau câteva articole de sport ale băiatului: o bicicletă, mingi, câteva gantere... Mai era atâta spațiu cât să intri și să te învârți printre obiecte. Jos, pe o saltea goală, zăcea ghemuit un tânăr bărbos. În loc de pernă, îngrămădise treningul din cuier. În locul păturii, îl acoperea geaca. În curtea din fața casei, o mașină își încălzea motorul. Oblonul garajului se închise zgomotos. Era probabil ceasul opt al dimineții, dar individul dormea dus. Mașina ambală și părăsi curtea. În urma ei, poarta de fier se închise zdrăngănind. Se făcu liniște. Nu după mult timp se auzi ușa bucătăriei de la etaj. – Să nu alergi, se auzi glasul unei femei. Vezi să vii repede, că taică-tu o să aibă nevoie să-l ajuți la descărcatul mărfii. Te pup, pa! – Pa, mami! răspunse o voce înaltă de tenor. Tronc, tronc, tronc... Un pas de elefant binedispus răsună pe treptele înguste ale casei scării. Când tinerelul dădu să iasă din 55

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

clădire, se opri. Se uită suspicios la boxa întredeschisă. Un zâmbet îi miji în obraji. Împinse ușa. Ochii săi cercetau semiîntunericul. „El e...” Se apropie de individ, se lăsă pe vine și șopti ceva mai tare: – Riki... Omul întins pe beton întoarse speriat capul spre ușă. După cum căuta cu privirea, nu se dumirea unde se afla. Zări conturul ghemuit de lângă el. Scuturându-și capul, se ridică în capul oaselor, apoi în fund. – Când ai venit? continuă gazda. Riki nu spuse nimic. Își frecă ochii, apoi zise: – Aprinde lumina, Bebe... – Iar ai probleme acasă? – Taică-meu e în călduri... Căscă lung, apoi continuă: Niște potol, ai? – Potol?... Să cer de la mami... – Nu! Nu vreau să afle... – Lasă... Am să cer ca pentru mine. Așteaptă... Bebe puse geanta jos și urcă, alergând greoi scările. După cinci minute se întoarse, cu un șnițel mare între două felii de pâine de cuptor. Riki i le luă din mână. Fără să mulțumească, își înfipse colții în sendviș. Bebe, satisfăcut de rolul său de filantrop, îl privea cum ingurgitează. La foamea pe care o avea, șnițelul doar îi stârni sucul gastric. – Ce mai ai? – Nimic. – Dar... în buzunar? întrebă Ricki. – Ăăă... Este mărul meu pentru la facultate. Ricki întinse mâna, plictisit. – Hai... Dă-l încoa’… Mai anevoie, Bebe îl scoase din buzunar și i-l puse în palmă. – O să mă întrebe mami dacă l-am mâncat..., zise el cu un aer vinovat. Printre dumicaţi, veni și răspunsul: – Zi-i și tu ce vrea să audă... – OK... 56

AMINTIRI

Deodată, Bebe deveni febril. – E târziu. Nu vii la colocviu? – Ce colocviu? – La filosofie. E despre „Viziunea ta despre lume și sensul existenței”. – Păi... Ai 9... – Și ce? Vreau să măresc nota. Tu nu vii? N-ai situația încheiată. Dacă nu-l iei nici anul ăsta, te complici... Încă șezând pe saltea, Ricki cumpănea. „Ce... viziune?!” – Hai, mai e timp..., insistă Bebe, uitându-se la ceas. Începe la 9. Vin toate grupele de la anul I. Și restanțierii de anul II. – Unde? – Parcă... în aula mică, tot la etajul III. Dar găsești tu... Hai că plec. Să-ți țin loc? Pe salteaua pătată, cu genunchii răsfirați, Riki zăbovea. Râgâi o dată din rărunchi. Își ridică fața spre Bebe și dădu afirmativ din cap. – Hai, salut! zise Bebe și porni în grabă cu geanta pe umăr. Dezmeticit de-a binelea, Riki se nevoi să se scoale. Puse treningul în cuier. Plie salteaua și o împinse spre colțul boxei. Trecu pe la WC și-și udă ochii și barba. Își șterse mâinile de părul lung, pe care-l strânse într-un coc neglijent. Își strânse fularul, își încheie geaca și porni precaut spre poartă. În jurul casei nu era nimeni... Ajuns în stradă, se relaxă. Porni alene spre metrou. Numai de filosofie nu-i ardea. Acolo însă, cel puțin era cald. Mai erau și fete... Apoi, avea ce să-i spună mamei, dacă-l va întreba de viața lui.

*** Pe culoarele universității, mișcarea se cam potolise. La etajul III, la departamentul de Geografie, era pustiu. Cursurile începuseră de aproape o jumătate de oră. Delicat, Riki întredeschise ușa aulei și băgă capul. – Filosofie? întrebă el. 57

1

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Profesoara Todea, o doamnă ca la 45 de ani, stătea în fața catedrei. – Da, intră. Asistenta ei, instalată la catedră, nota luările de cuvânt. O tânără din rândul trei, mijloc, își prezenta referatul despre „concepția ei despre viață”. Riki zări mâna lui Bebe fluturând și se furișă în penultimul rând, lângă fereastră. Fata vorbea despre originile lumii și ale vieții, din perspectiva diferitelor școli filosofice. – Mulțumesc..., o opri profesoara. Aș vrea să te întreb pe tine: Care este concepția ta proprie despre originea universului? – A mea personală? întrebă studenta. – Da. Ce crezi tu? – Nu mi-am format încă o opinie, zise ea jenată. Deocamdată mă documentez... Profesoara îi mulțumi printr-o înclinare a capului și scrută mulțimea studenților. Erau peste 80 din anul I, plus vreo 15 restanțieri din anul II. Bebe stătea de mult cu mâna ridicată. La ochi își pusese ochelarii cu ramă neagră. – Dumneata? – Hector Barbelea, anul II, mărire de notă... Bebe se ridică și expuse repede concepția cosmologică standard: – Despre originea universului... Plecând de la observarea spectrului infraroșu al nebuloaselor în spirală, fizicianul Georges Lemaître a formulat în 1927 teoria Big Bang. Momentul declanșării, așa-numita singularity, s-a produs în urmă cu 13,8 miliarde de ani. Ulterior, Terra a apărut cu 4,5 miliarde în urmă. A trebuit să treacă mult până când, cu 570 milioane de ani în urmă, să apară prima formă de viață... Conform teoriei darwiniste… Profesoara îl urmărea cu un zâmbet reținut. La un moment dat, îl opri cu un gest. – Bine, mulțumesc... Te-aș întreba însă: care este opinia ta? Scos de pe șinele pe care se simțea confortabil, Bebe ezită. – Doamnă... eu... mă simt confortabil cu teoria pe care tocmai am expus-o. 58

AMINTIRI

– Ești ateu? Bebe ridică surprins din umeri: – Ateu? Eu... Părinții merg pe la biserică... O rumoare adie prin aulă. Bebe se uită nedumerit în stânga, în dreapta. Profa îi făcu semn să se așeze. O mână din stânga amfiteatrului își semnală intenția. – Numele? – Emilian Petrașcu, anul II. Restanțier. – Te-ascult... Studentul era flancat de câteva fete și doi băieți. Păreau o gașcă. – Ne-ați încurajat să ne exprimăm opinia personală. Eu nu sunt ateu. Mi-am conturat o concepție. Găsesc în univers ordine. Într-un haos, fără legi și fără ordine, știința n-ar fi putut apărea. Eu cred că tot ce există, inclusiv noi..., facem parte dintr-un plan conceput de o inteligență supremă... Și că... Studenții își ascuțiseră atenția. Ceea ce continua să spună studentul era provocator. – Scuză-mă... Din câte spui, înțeleg că ești credincios. Greșesc? – Sunt creștin, ca majoritatea neamului meu românesc. – Altceva... cu privire la concepția ta, ce mai ai de spus? – Deocamdată atât. Riki își pusese capul pe bancă. „Cu ce-și bat ăștia capul!... N-au probleme?...” Plictisit, căscă precum un câine. Doamna Todea vorbi: – Ați auzit: sunt două concepții. Una materialistă, care consideră că lumea s-a autoorganizat. Cealaltă metafizică, ce presupune o inteligență creatoare. Părerea voastră, vă rog... O tânără din prima jumătate a sălii, dinspre fereastră, se ridică. – Numele meu e Miclea Artemis, anul I... Nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar... ne întoarcem în Evul Mediu?! Uitați-vă la articolele din presă! Există cvasiunanimitate în susținerea concepției materialiste. Poporul nostru „preacreștin” e tot în coada Europei. Atâta timp cât vom perpetua misticismul în detrimentul științei, vom rămâne în balcanism... 59

1

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

În amfiteatru se produse rumoare. Unii zâmbeau, alții afișau o mină acră. Atmosfera s-a animat. Mai multe mâini se ridicară. Satisfăcută de petarda care a trezit spiritele, profesoara arătă spre un student care părea „lup singuratic”. – Numele? – Calomfir Marian. Anul II. Restanțier. Dacă-mi dați voie... Discursul lui... ăăă... – Miclea Artemis, zise asistenta. – Da, al lui Artemis... mă duce cu gândul la „epoca de aur” a lui Ceaușescu, la sfânta ideologie marxist-leninistă. Dar atitudinea aceasta, de... critică de partid, nu caracterizează atitudinea omului de știință. Marii savanți vorbesc cu modestie. Ei ne-au învățat că știința, prin natura ei, nu poate oferi niciodată certitudini finale... În timp ce Marian vorbea, Artemis se întoarse țâfnoasă spre el și-l țintui cu o privire caustică. Când sfârși, fata se întoarse și vru să intervină. Profesoara o temperă cu mâna și invită o altă studentă din gașca lui Petrașcu. – Tomescu Erika, anul II, restanțieră. Aș dori să clarificăm noțiunile. Știința investighează lumea materială și-i descoperă legile. Prin definiție, știința n-are instrumente ca să investigheze altceva decât lumea fizică: măsurabilă și repetabilă. Să fie clar: Teoriile științifice nu sunt fapte științifice. Discuția despre originea universului nu ține de știință, ci de filosofia științei. Și... dacă îmi mai permiteți? – Continuă, zise doamna. Erika deschise caietul, căută ceva și scoase o foaie de hârtie. – Am în față un citat, semnat de Richard Dawkins... „La început era nimic, și nimicul a produs totul. Ceva misterios a trebuit să producă originea universului...” Fata ridică ochii de pe hârtie și privi în sală. Câțiva se foiră. – Comentariul lui Dawkins este mistic și hilar. Știința crede în mister...? Sau ceea ce afirmă el cu privire la origini nu este știință, ci e filosofie materialistă, ateistă. Din nou, rumoare. Cei din jurul ei afișau o bună dispoziție. Alții comentau între ei. Cu capul tot pe bancă, Riki se întoarse pe jumătate către Bebe: 60

AMINTIRI

– La cât dau ăștia pauză? Eu mă car... – Nu pleca... Stai până face prezența. Câteva mâini fluturau prin sală. Un student mai scund și foarte jovial se ridică în picioare fără să ceară permisiunea. – Scuzați, doamnă, zise el cu umor. Dar n-am înțeles ce-a zis antevorbitoarea mea. Vreți s-o rugați să mai citească declarația domnului ăla, Richard... Întors către Erika, flăcăul rămase în picioare, hotărât să continue. – Richard Dawkins..., zise Erika. El zicea: „La început era nimic, și nimicul a produs totul...” – Stați, doamnă, că nu înțeleg. Aici e vrăjitorie... Scoți din nimic porumbelul? Cum adică „nimicul a creat totul”... Sala începu să râdă. Un tânăr solid de aproape doi metri, postat în spatele sălii, se ridică și așteptă încuviințarea doamnei Todea. Aerul lui glacial contrasta șocant cu nostimada celui de dinainte. – O clipă... interveni asistenta, privind către cel glumeț. Numele dumneavoastră. – Eu? Gheorghe Viorel, anul I..., sări din bancă jovialul și se așeză la loc, cu zgomot. Uriașul se prezentă și el, oficios: – Eu mă numesc Vlăduț Ailincăi, anul I... La auzirea numelui, două fete din rândul întâi pufniră în râs. Ce Vlăduț „mic”... – Mda..., continuă el. Citatul domnișoarei Erika este trunchiat. Cunosc discursul domnului Dawkins. Colega... n-a afirmat afirmația întreagă... Aceleași două fete râdeau pe înfundate de „afirmația afirmată...” – El afirmă... – Eu infirm... strigă din bancă Viorel, cu haz. – Lasă-mă, mă! se răsti la el Vlăduț. Va să zică, el afirma că nimicul acesta presupune existența legii gravitației, care a avut capacitatea să creeze totul... Zicând acestea, se așeză, ofuscat. Rumoarea se stinse. Era totuși un răspuns. 61

1

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Doamnă...? – Spune, Erika. – Îmi susțin părerea că „afirmația” lui Dawkins este absurdă. În aulă, spiritele se animau. Artemis, studenta materialistă, dădu să se ridice, protestând. Dar cedă, la gestul profesoarei. – Îmi voi argumenta poziția, spuse Erika. Mai întâi: dacă înaintea Big Bang-ului era „legea gravitației”, atunci nu poți spune că era „nimic”, ci era totuși „ceva”. În acest punct există o contradicție internă. În al doilea rând: legile materiei nu există independent de materie, ci ele sunt un atribut al materiei. Numai unde există materie sunt și legi ale materiei. Și în ultimul rând: legile nu creează absolut nimic... Aici Erika făcu o pauză semnificativă. – Legile sunt doar o descriere a ceea ce se întâmplă. Legile mecanicii newtoniene, de exemplu, nu pun în mișcare bila de pe masa de biliard, ci doar prezic cursul bilei. A spune că legea gravitației creează este antiștiințific... și, pe deasupra, este și ilogic. În punctul acesta, Artemis se ridică fără să aștepte invitația. – Dați-mi voie. Mi-este greu să tac. Am senzația că asist la o repetare a procesului lui Galileo Galilei. Domnii inchizitori aveau și ei un set de cunoștințe, bine bătute în cuie... ca și colega. Dar nu erau în stare să gândească decât în limita sistemului lor. Ce zice colega... este lipsă de imaginație. O zice și Richard Dawkins. Știința a progresat tocmai prin încălcarea limitelor vechiului sistem. O deschidere mai mare a minții – scuză-mă, Erika – trece dincolo de argumentele aduse de tine... Riki se frământa, neliniștit. Șopti: – Bebe... mai e mult? – Șșș... Se uită la noi... Doamna Todea ridică mâna, liniștind spiritele și indică spre un tânăr subțirel. – Sunt Marcel Motriș, anul I. Vreau să spun... că există deja o comunitate științifică, una care toată viața a întors lucrurile pe toate fețele. Consensul lor este cel afirmat de Artemis. Este adevărat, 62

AMINTIRI

știința nu poate cunoaște tot. Dar ea are un temei când afirmă că materia se poate autoorganiza datorită legilor fizicii... Probabilitatea își are rolul ei mirific. Prin probabilitate câștigă oamenii lozul cel mare, milioane... Eu cred în postulatele științei, chiar dacă sunt incomplete. Riki ridică capul. – S-a sunat? îl întrebă el destul de sonor pe Bebe. Doamna Todea, se uită la ceas. – Mda... Înainte să ieșim în pauză, vreau ca în ora următoare să vă referiți la două subiecte aduse în discuție. Anume: informația... și probabilitatea. Vă aștept să continuăm. În aulă se stârni animație. Unii se grăbeau să iasă în pauză. Alții deschideau geamul. Profesoara își trase scaunul lângă asistentă și discutau pe marginea disciplinei. Riki țâșni ca propulsat de un resort. Se strecură printre studenți, își aruncă fularul peste umăr și ieși pe coridor. Intră grăbit la toaleta din capăt.

63

1

Capitolul 2

Când ieșea, se suna de intrare. „E tocmai bine. N-am chef să mă vadă plecând...” Când ajunse alene la parter, de departe îi sări în ochi silueta unui individ cu hanorac reflectorizant. Individul întinse brusc mâna spre el și răcni: – Hei! Rikiii! Riki rămase perplex. „Gyuri!” Individul se repezi spre el. Apucat de spaimă, Riki se întoarse și o luă la fugă pe scări în sus. Gyuri – după el. Mânat de adrenalină, o luă pe coridorul etajului I până la capăt, coborî pe scara secundară și alergă în continuare. Ajuns lângă scara principală, întoarse capul atât cât să-l zărească pe Gyuri la capătul celălalt al culoarului. Sui din nou scările, sărind câte trei trepte deodată. Ajuns la etajul III, zări ușa amfiteatrului. Se repezi spre ea. O deschise și dispăru iute în clasă, sub privirea mirată a doamnei Todea. – Scuzați, zise el gâfâind... Mă primiți? Profesoara dădu din cap. În trei mișcări, ajunse în capătul sălii și dispăru, pitit în dreptul paltoanelor din cuier. Abia se așeză că ușa se deschise și apăru capul lui Gyuri asudat, scormonind clasa cu privirea. – Căutați pe cineva? Fără să scoată o vorbă, individul mai stărui câteva secunde, apoi dispăru și ușa se închise. Discuția începută în aulă își continuă firul. 65

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Deci, cum ai zis? Ce este informația? – Este o formă de energie..., răspunse studentul. Profesoara se uită la fețele studenților. – Are cineva o altă părere? Tăcere... Doamna își îndreptă privirea spre grupul din stânga. – Dumneata, Petrașcu... Ai putea să ne ajuți? Băiatul se ridică în picioare, căutându-și gândurile. Fata de lângă el îi suflă ceva. De câteva minute, Riki îi luase la ochi. „Ăia de colo... restanțieri ca mine?! Prea știu multe!” Îi urmări câteva minute, dar neputând rumega misterul, își puse capul pe bancă, indispus. – Colega îmi spunea că informația nu este energie, ci... ăăă... – Erika, spune tu. Fata se ridică cu foaia în mână și citi de pe ea: – Am un citat al lui Norbert Wiener, părintele ciberneticii: „Informația... nu este nici materie, nici energie. Orice materialism care se opune acestui concept nu va mai supraviețui în curând.” Informația este o entitate imaterială, produsul unei minți inteligente. Chipul doamnei Todea exprima satisfacție. – Ai putea să-mi dai și vreun exemplu de informație? După o clipă de cumpănire, Erika ridică foaia: – E o foaie materială. Pe foaie este o dâră materială, lăsată de un stilou material. Nici foaia și nici cerneala nu sunt informația. Ele doar conțin ceva care nu este nici hârtie, nici cerneală, nici produsul lor. Este ceva ce n-ar fi putut apărea în formă materială dacă n-ar fi existat o minte care să scrie cu cerneală informația pe foaie. Zicând aceasta, Erika luă loc. – Mulțumesc, Erika. Ați auzit opinia ei: că informația nu poate apărea dacă nu o produce o minte. Așa să fie? Trei mâini se ridicară. – Dau cuvântul celor care n-au mai vorbit. Dumneata... – Cosmin Matache, anul I... Pe chipul băiatului se contură un zâmbet. Părerea mea este că Erika are dreptate doar... hm... doar în ce privește foaia ei. În sală se auziră râsete. Cosmin se opri câteva clipe ca să primească aprecierile. 66

AMINTIRI

– Am văzut atâtea cazuri la jocurile de noroc, când informația este produsă de pura întâmplare..., de către niște roți stupide. După nenumărate încercări, hop! apare și o structură purtătoare de sens, și se câștigă milioane. Eu cred că întâmplarea, probabilitatea a ordonat universul... și toate formele vii... Sunt ateu convins. Băiatul luă loc cu un aer de învingător, pe un fundal de rumoare. Cei mai mulți urmăreau doar „jocul mingii” și se raliau uneia sau alteia din tabere. Bebe savura animat bătălia. Riki ieșise din toropeală și trăgea cu urechea la ideile aruncate în arenă. O fată din „tabăra” Erikăi ridică mâna cu elan. – Poftim. Numele? – Mă numesc Noica Eugenia, anul II, restanțieră. Vă cer permisiunea să-mi pot spune gândurile până la capăt. Se poate? – Da, te rog... – Ceea ce a spus colegul este „adevărat” doar între ghilimele. Într-un ocean de erori, hazardul produce și câte o excepție infimă. Din acest motiv, cazinoul se îmbogățește pe seama... credinței colegului. În fine, eu îi propun colegului să dezlege următoarea problemă de probabilitate. Eugenia ridică foaia în dreptul ochilor și citi: – Cea mai simplă formă de viață este un virus unicelular. Pentru a exista, este necesar un număr de 239 secvențe de proteine. Pentru ca, prin pura întâmplare, să apară doar o singură secvență din cele 239, probabilitatea este de 1 din 10119. Dar problema se complică, pentru că proteinele trebuie să fie toate levogire, integrabile în structura vie, ceea ce urcă neșansa la 1 din 10164. Încă nu-i gata... Sala începu să râdă. Doamna Todea fu nevoită să ridice din nou mâna. Până și pe ea o distra dialogul. – Punctul trei: Pentru ca celula primordială să poată fi asamblată din proteinele levogire, toate trebuie să apară exact în același moment. Punctul patru. Chiar dacă absurdul ne-ar surâde, proteinele nu vor deveni încă celulă fără o membrană și o citoplasmă... Un chimist a calculat șansa și a găsit imposibilul număr, de 1 din 67

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

10119.879 ! 1 Dacă dumnealui – și fata arătă spre Cosmin Matache – vrea să aibă idee ce înseamnă un 10 urmat de 119 879 de zerouri, să noteze că numărul tuturor electronilor din univers este de 10 urmat de numai... 80 de zerouri... Sesizați că șansa este atât de absurd de mică, încât n-ar putea să se realizeze chiar dacă tot universul ar consta dintr-o supă organică. Iată de ce cred într-o „minte inteligentă”, în loc de „întâmplare oarbă”. Zicând aceasta, Eugenia se așeză, în timp ce aproape jumătate din amfiteatru a început să aplaude. – Astea-s abureli, doamnă, sări ca ars Matache. Și, întorcându-se spre Eugenia: Poți să-mi spui și mie de unde ai găsit aceste... aberații? Eugenia se sculă din nou, ținând în mână o carte. – Volumul se cheamă: Evoluționismul la bară. Mărturii din culise... apărut la Editura Viață și Sănătate, 2018... Este o colecție de declarații ale savanților evoluționiști care recunosc eșecul evoluționismului. – Scuzați-mă, doamnă, interveni Artemis. Colega vrea chiar să arunce la coșul de gunoi atâția savanți credibili, unii chiar nobeliști, care susțin și promovează evoluționismul? Emil luă cartea din mâna Eugeniei și se ridică impetuos: – Artemis, găsești aici, spre sfârșitul cărții, o listă de nobeliști care denunță evoluționismul ca pe un construct artificial și necredibil. Ba mai mult, iată, aici... la pagina 128, se face trimitere la un articol din New York Times, care publica un protest a 867 de savanți de talie mondială ce se opun evoluționismului, dintre care unii din vârful elitei științifice... Dacă vrei, îți pot împrumuta cartea. – Mersi, nu servesc maculatură! răspunse Artemis. Consider, doamnă profesoară, că dumnealor și-au atribuit un rol de „formator de opinie”, dar de opinie retrogradă și... neștiințifică. Un tânăr din grupul lui Emilian ridică mâna insistent. I se dădu cuvântul. James F. Coppedge, Evolution: Possible or impossible? Molecular Biology and the Laws of Chance in Nontechnical Language, Zondervan, Grand Rapids, 1973, pp. 110, 114. 1 

68

AMINTIRI

– Doamnă, vreau să adresez Artemisei o declarație rostită de un savant evoluționist, Jeremy Rifkin. El este consilierul pe probleme de știință al președintelui Comisiei Uniunii Europene. Iată declarația lui Rifkin: „Noi”, adică evoluționiștii, „trecem de partea științei în ciuda absurdității calificate a unora din constructele ei, în pofida tolerării din partea comunității științifice a unei atitudini de subordonare nejustificată față de materialism. Suntem forțați de adeziunea noastră apriorică față de cauzele materiale să creăm un aparat de investigare și să producem un set de concepte care să dea explicații materialiste, indiferent cât de contraintuitive, cât de mistificate ar părea. Mai mult, acest materialism este absolut, pentru că...” – Artemis, te rog, ascultă justificarea – „nu-i putem permite lui Dumnezeu să pună piciorul în ușă”.”2 Te întreb: Este aceasta „știință” sau „politică”? Tânărul se așeză. Doamna Todea încercă să conducă discuția spre o concluzie. – Tânărul acesta a spus un lucru interesant. În parte, cred ce spune el. Pentru că realitatea înseamnă ceva mai mult decât „materialism”. Este regretabil că unii savanți se complac în „politica științei” și îi împiedică pe mulți să perceapă metafizicul. Doamna făcu o pauză. – Pe de altă parte, regret și faptul că există savanți care, atunci când se ocupă de metafizic, nu mai văd nimic altceva decât creștinism... Aici, profesoara privi deasupra capetelor spre o studentă cu mâna ridicată. Îi zâmbi. Clasa se întoarse ca să identifice persoana. – Mă numesc Ambra... – Ambra... și mai cum? întrebă asistenta. Doamna Todea se întoarse spre ea și-i spuse liniștit: – Nu este cazul... Tânăra era un exemplar de frumusețe feminină. Ochii ei trădau o personalitate inteligentă, voluntară și conștientă de toate farmecele ei. Privirile auditoriului o stimulau și o făceau mai puternică. 2 

Jeremy Rifkin, „Reinventing Nature”, The Humanist, vol. 58, martie-aprilie 1998, p. 24. 69

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Am ascultat atent ce-au spus colegii. Îi apreciez și pe unii, și pe alții... Sincer! – Și pe mine? întrebă Viorel. Ambra se uită la el, dar nu-i răspunse. Avea ceva mai important să spună. – ...Am apreciat zelul și... dedicarea lor pentru cauza pe care o apără... Cred însă că ambii..., repet: ambii merită să pledeze pentru o cauză mai înaltă și mai profundă... O cauză care, într-adevăr, este ancorată în materialitate, dar... e încununată în metafizic. Noi, românii, am fost lipsiți de multe influențe care au iluminat... și au ridicat Occidentul. Am rămas în urmă, blocați... Da, blocați la una din cele două bariere. Fie la bariera materialismului epocii comuniste, care nu satisface căutarea după spiritualitate...; fie la creștinismul istoric, o moștenire prețioasă, dar care aparține unei alte epoci, a „carului cu boi”. În sală se stârni rumoare. – Nu-mi bat joc de trecut. Îl respect. Dar istoria este în urma noastră... Viitorul ne aparține. Vom avea curajul să pășim spre el? Sau vom continua să lăsăm ca moștenire generațiilor ce ne vor urma doar un car cu boi și troițe? Fata se uită liniștită în jur. – În filosofia mea, materialitatea se unește cu divinitatea, un alt fel de divinitate atotcuprinzătoare. Fiecare dintre noi suntem purtători de divinitate. Suntem sortiți să fim divini, nemuritori... Experimentarea nemuririi începe chiar acum... Suntem la porțile transcendentului. Nu cred că există o altă filosofie mai cuprinzătoare care să înțeleagă atât viața aceasta, materială, cât și viața metafizică, spirituală... Fata vorbea plăcut, liniștit, dar și cu implicare. În aulă se făcu liniște. Ce spunea ea era provocator. Matache, din bancă, interveni. – Scuză-mă că te întrerup, dar vreau să înțeleg mai bine. Tu... pentru ce pledezi? Ambra ezită. În cele din urmă, spuse cu emfază: 70

AMINTIRI

– Eu? Pentru ceea ce merită generația unui veac nou și liber. Pledez pentru filosofia New Age3. – Zi așa, ca să știm ce marfă vinzi. O mișcare se produse printre studenți. Unii continuau s-o privească fără rezerve. Alții au întors capul de la ea. – Mulțumesc, Ambra. Chiar în clipa aceea, Riki se ridică. Crezuse că ora s-a încheiat și se ridicase să plece. – Da? Te ascult... zise profesoara mirată. Îl reținuse datorită întârzierilor lui. – Eu? – Numele dumitale? întrebă asistenta. – Richard Adam, anul II, restanțier-Bis. Remarca lui de repetent al anului II stârnise râsete. – Care îți este opinia? – Eu...? O votez pe Ambra!... zise el cu subînțelesuri. Sala începu să râdă. Zâmbi și profesoara, după care făcu semn că seminarul s-a sfârșit. Riki se întoarse să vadă impresia pe care i-o făcu Ambrei. Fata își ascundea zâmbetul. Complimentul lui Riki îi căzu bine, luând-o ca pe sentința juriului care o declara victorioasă. Pentru o clipă, privirile li se întâlniră. „Nu-i prost...”, gândi ea. În timp ce unii se grăbiră să plece mai repede, Riki se așeză din nou, urmărind-o. N-avea niciun plan, dar voia să încerce un „joc”...

3 

New Age – vezi Anexa nr. 1, p. 465. 71

2

Capitolul 3

Profesoara și asistenta părăsiseră aula. Risipiți, câțiva zăboveau în bănci, discutând sau scriind. Aproape de ieșire se afla Ambra, cu vreo zece în jurul ei. Câte unul pleca, dar se atașau alții. Riki se postase în stânga ei și o privea din profil. În spatele lui se înghesuise Bebe. Chipul ei avea trăsături aristocratice, conturate. Era într-adevăr provocatoare. Nările ei, proeminente, îi dădeau un aer pasional. Stăpână pe „joc”, calmă și totuși vioaie, răspundea la întrebări și oferea niște invitații celor care solicitau. Riki, sosit cu întârziere, încerca să prindă subiectul. „O conferință... un indian...” Cum se făcu un pic de loc, se postă în spatele ei, lateral. Aștepta momentul. Din ochi, îi făcu semn lui Bebe să dispară. Majoritatea plecaseră. Mai erau două fete. Apoi una singură. Discuția lor se prelungea. – Ambra... Alhambra, șopti Riki. Fata se întoarse brusc, surprinsă. Recunoscu în el pe cel ce „o votase”... – De unde știi? îl întrebă contrariată. – Ce? zise el și ridică din umeri. Neștiința lui o liniști. Se întoarse la fel de subit spre colega. La scurt timp, plecă și aceea. Riki șarjă: – Nume interesant.... Aduce cu palatul Alhambra, Cordoba... 73

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Stăpână pe sine, ea schiță un zâmbet cu o urmă de ironie: – Cultură... de turist... – Nu... n-am colindat. Am citit. Tipul din fața ei părea interesant, cu barba neîngrijită, cu părul crescut în voie, legat într-un coc. Privirea lui trăda o fire puternică. Era o combinație interesantă de trăsături fine și un aer de duritate. – Tu... mai citești? se miră ea. – Eh... Când n-am treabă. Apropo, te-am auzit vorbind fetei despre... yoga. Mă interesează. Fata clipi de două ori scurt. Cu un aer indiferent, îl întrebă: – Chiar te interesează? El tăcea, privind-o fix. Ea continuă. – Pentru yoga, curiozitatea nu e de ajuns. Dar din curiozitate, poți să mergi să asculți... un guru. Unul din India. Ține niște conferințe... Stai să văd dacă mai am o invitație. Ambra se duse la catedră, unde-și lăsase geanta, și scotoci prin ea. În clipa aceea, Bebe, care îl aștepta pe coridor, băgă capul pe ușă. Cu sprâncenele ridicate a întrebare, scutură scurt din cap: „Merge?” Riki îi făcu doar un semn mut. „Valea!” Dezamăgit, Bebe dispăru. – Le-am dat... Dar e ușor să găsești: Casa de cultură a studenților, pe 15 februarie, sâmbătă. Peste două săptămâni. Începe parcă la 6. Dar... găsești afișe. Ea își luă geanta și se îndreptă spre ușă. Riki o urmă. Pe culoar, ea păstra avansul de jumătate de pas. – Încotro mergi? o întrebă el ca într-o doară. – Acasă. El înțelese reținerea ei și se feri s-o descoase. – Anul I? Fata zâmbi amuzată. După un timp de așteptare, îi răspunse: – Nu sunt de la voi. Sunt anul III, la Biologie. Dar m-a chemat profa să mai anim discuția. Bobocii ăștia sunt cam speriați. Doamna Todea mă știe de la club... – Ce club? – Clubul esoteric... pentru inițiați... 74

AMINTIRI

El schimbă subiectul. – Cu ce mergi? – Mă așteaptă o mașină. „Deci are pe cineva...” Gândul, în loc să-l demobilizeze, îl ambală mai mult. – Mă cheamă Richard... Riki. Poți să-mi spui de ce ai tresărit când am zis „Alhambra”? Fata zâmbi ca pentru sine. – Am crezut că ți-a fost... revelat un secret de familie. Nu-l puteai ști decât prin transcendență... Crezusem că și tu ești inițiat... Ieșiră în stradă. Până în bulevard, mai era ceva distanță. – Și... secretul? Ea tăcu o vreme. – Ai mei au locuit o vreme în Spania... lângă Cordoba. Obișnuiau să meargă des la palatul Alhambra... Mama a vrut chiar să-mi pună numele „Alhambra”. Până la urmă a rămas doar Ambra. Privind-o fix, Riki îi zise pe ton apreciativ: – Ești plină de enigme. Fata rămase indiferentă la complimentul lui. Replică scurt: – Hai, poftă bună... Un VW Passat cu geamuri fumurii o aștepta în bulevard. Ambra, fără să se întoarcă, intră pe locul din față și mașina dispăru. „Yoga?... Ambra... Tare tipa!”

75

3

Capitolul 4

Visător, Riki continuă drumul înainte. După numai douăzeci de pași, încetini și se opri derutat. Când se întâmpla să fie furtuni pe-acasă, Riki dispărea o zi, chiar mai multe. De fiecare dată însă, mama îl chema înapoi când se instala acalmia. Or, până acum, niciun semnal. De-acasă Riki plecase cu mâinile în buzunar. Nu-și luase hai­ne groase, nici laptopul. Înfrigurat și flămând, aștepta o idee. Băgă mâna în buzunar după mobil. Auzi ropot de pași în spatele lui și se întoarse speriat. „Gyuri?” Era pe punctul s-o ia la goană, când desluși printre oameni silueta lui Bebe. – Te-am așteptat în stație, zise Bebe gâfâind. Ochii îi sticleau de curiozitate. Ce-ai făcut cu fata? Riki îl privi deranjat. – S-a dus în treaba ei. Crezi că merge așa ușor? – Faină... nu? Riki nu catadicsi să-i răspundă. – Vii la mine? îl iscodi Bebe. „În boxă...” era un refugiu de nevoie, atâta timp cât nu se sesizau domnul și doamna Barbelea, părinții lui Bebe. Marin Barbelea era „businessman de cartier”, ocupație condiționată de o anume dibăcie de a-ți falimenta discret competitorii și de 77

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

a-ți îndatora clienții. Mama lui Bebe, Casandra, îi făcea contabilitatea primară, de care Marin nu prea era mulțumit. Personalitate primară cu temperament de „mistreț” – cum îl citise o ghicitoare –, Marin visase să găsească în fiul său o clonă. Dar soarta îi jucase renghiul. Băiatul, botezat Hector, era cu totul „puiul mamii”. Bebișorului îi plăcea să mănânce. Pe la opt ani era deja obez. Greoi și stângaci, se simțea amenințat de oameni și de necunoscut. Ca atare, dezvoltase o atitudine defensivă, fricoasă. Profund decepționat de progenitura sa, Marin nu pierdea ocazia să-l umilească și să-l capseze pentru orice. Atunci sărea Casandra ca o ursoaică și-l smulgea din colții mistrețului. Drept compensație, ea îl alinta cu dulciuri, cu bani. Cu Riki fusese coleg de școală chiar dintr-a-ntâia. Luat peste picior de toți, copilul căutase pe cineva de care să se alipească. Având o memorie uimitoare și găsindu-și compensația în performanțele de tocilar, reuși să-l „cumpere” pe Riki cu referate și teme gata făcute, dar și cu bomboane, jucării și parale. Ăstuilalt îi convenea simbioza, mai ales că nu-l costa nimic. Barbelilor nu le plăcea de Riki. Întrucât însă băiatul lor, incapabil de integrare socială, își găsise refugiul în el, n-aveau decât să-l tolereze. La rândul său, Riki, simțindu-le antipatia, evita pe cât putea să se intersecteze cu ei. La facultate, Bebe intrase la Biologie printre primii. Din copilărie era înnebunit după fauna exotică. Dar în primul an i-a fost greu să se adapteze fără un suport psihic. Fiind despărțit de Riki și suferind de ostracizarea celorlalți, începu să aibă probleme. Îl chinuia bulimia. Noaptea cotrobăia prin frigider, iar dimineața îl apuca somnul. Ca să nu cadă în depresie, părinții au acceptat să se reprofileze. Anul următor l-au înscris la Geografie, unde se afla protectorul lui, Riki. Acesta, cu o medie slabă, fu acceptat la Meteorologie și Hidrologie. Mai apoi, pierzând examenele prin absenteism, ajunse odată cu Bebe în anul II, repetându-l. Chiar dacă erau la profile diferite, aveau și cursuri comune. Cling!... Riki scotoci prin buzunar, scoase mobilul. „Hopa! De la mama: „Vino acasă. E liniște...” – Mă cheamă. Plec acasă... 78

AMINTIRI

– Când mai vii? Cu capul într-o parte, aștepta o consolare. – Ei... te sun eu... Pa! Riki locuia pe strada Fabrica de chibrituri, la etaj, într-o casă tip cu două niveluri. Tatăl său, Arsenie, era stră-stră-strănepotul unui mic nobil polonez, Casimir Adamski, refugiat în Spania. Urmașii acestuia s-au pripășit prin părțile Bucovinei. Când au venit comuniștii, la recensământul din 1955, l-au deposedat de sufixul -ski, lăsându-l doar Adam. Neavând „origine sănătoasă”, Arsenie n-a fost admis la facultate și a trebuit să facă doi ani stagiul militar. Au urmat alți șapte ani ca muncitor la terasamente CFR, linia Fălticeni – Păltinoasa. Abia la 28 de ani a reușit să intre la Drept. Când a terminat facultatea a fost repartizat ca jurist la Fabrica de fire și fibre sintetice, Săvinești. Acolo a cunoscut-o pe Romanța. Fata, din București, lucra de ceva vreme pe la birouri. Avea 25 de ani când l-a cunoscut pe Arsenie. După opt luni de curtenie, s-au luat. Abia după doi ani au reușit să obțină un transfer în capitală. Părinții ei aveau o locuință în zona Chirigiu. Lui Arsenie i-a venit tare greu să împartă spațiul vital cu socrii. Apartamentul, strâmt, n-avea decât două dormitoare și o sufragerie. Ori de câte ori veneau rudele nevesti-sii în vizită – și veneau cam des! – Arsenie se închidea în dormitor și fierbea în sinea lui. Frustrarea lui atinse masa critică odată cu nașterea lui Richard. La salariul lui modest și lipsa de spațiu și liniște, o năpastă mai mare nici că se putea. În timp ce Romanța, ajunsă la 30, nu mai putea de bucurie, Arsenie era bântuit de depresie. Atmosfera s-a mai înseninat odată cu moartea socrului și cu plecarea soacrei la fratele Romanței, prin Balta Albă, să îngrijească de nepoți. Rămași singuri în apartament, lucrurile ar fi evoluat în bine dacă temperamentul micuțului Riki n-ar fi creat un lanț de contradicții cu tatăl. De mic, băiatul fusese copilul contrastelor. Era frumușel ca mamă-sa, dar și cu porniri de agresivitate; când vioi și năbădăios, când tăcut și introvertit. Performanțele lui școlare se întindeau de la 10 la 3. Arsenie încercase să-l disciplineze după metoda clasică. Și, fiindcă băiatul era de regulă neastâmpărat, le încasa aproape zilnic. Pe la 79

4

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

unsprezece ani, sâmburele personalității a scos colții și Riki începu să riposteze la sentințele tatii, ceea ce avu ca rezultat escaladarea tensiunii. Odată i-a smuls nuiaua din mâini și a rupt-o. Când tatăl, mânios, a tăbărât cu palmele pe băiat, acesta l-a mușcat de mână, reușind apoi să fugă de-acasă. Nu s-a întors decât după ce mama a coborât în stradă și l-a băgat înăuntru. Pentru această stare de lucruri, cel mai mult suferea mama. În fața lui Arsenie, ea n-avea autoritate. Fire supusă, Romanța se retrăgea în sinea ei ori de câte ori pledoaria i se dovedea ineficientă, lucru devenit obișnuință. Riki urcă scările către etaj, când un miros plăcut făcu să-i freamete nările. Intră direct, fără să bată. – Ai venit! tresări Romanța... Ți-e foame! Tocmai vărsase două ouă bătute în tigaia în care sfârâiau cartofii feliați. În timp ce mâna ei învârtea paleta prin tigaie, ochii ei îl cercetau. Pe chipul ei se citea nevoia intensă după noutăți. Părul, strâns în grabă, scăpase șuvițe argintii pe frunte. – Da... Vin de la facultate. Riki își puse geaca pe cuier și se duse la Romanța. Ea îl cuprinse cu sete după umeri, iar el o sărută pe obraz. Se desprinse din îmbrățișare și se duse la baie. Când reveni, se așeză în fața farfuriei. Pesemne, auzind vorbe în bucătărie, în ușa dormitorului mic apăru Alfred, mezinul. – Riki! Salut! – Salut. Ce mai faci? – Ai văzut noul model de tabletă? Mama interveni: – Lasă-l acum să mănânce. Tu pregătește-ți ghiozdanul și repetă formulele. Știi că ai test la mate... Alfred dispăru. În liniște, mama îl privea pe Riki. I se părea că băiatul se schimbase mult. Barba rară, nerasă de mai mult de-o săptămână, îi murdărea obrajii. Sub cămașa descheiată la gât se zărea un șirag bizar de scoici, zaruri, mici obiecte din os... – Ce-a fost la facultate? îl întrebă mama, care se așezase lângă el. 80

AMINTIRI

– Mm... bine... O restanță la filosofie. – Poate iei o notă acceptabilă, să-i faci bucurie lui tata. – Tata...?! Când termină de mâncat, rămase cu coatele pe masă. Se vedea că-l frământă o întrebare. – Mamă... poți să-mi dai niște bani? Privirea mamei exprima suferință. – Tata este în concediu medical. E la spital pentru cinci zile.... Mâine trebuie să schimb butelia. Lui Alfred îi trebuie teniși, că nu-l mai primește la sport... Cât îți trebuie? Pentru că Riki tăcea, ea adăugă: – Aș putea să-ți dau 10, poate 15 lei... – Lasă, mamă. Ține-i... Caut să mă descurc... Cartofii au fost tare buni. Sărut-mâna. Și se ridică. Romanța îl privi tristă cum intră în dormitor. Oftă... Privi spre chipul lui Hristos încununat cu spini din icoana de lângă geam.

81

4

Capitolul 5

7 februarie 2012. Gara de Nord nu mai este cum a fost odată: un furnicar într-o forfoteală bezmetică. Totuși mai are ore de vârf, când mulțimea de siluete și culori se țes într-o rețea indefinibilă. Gara de Nord este încă locul ideal în care să dispari în anonimat. Aproape la capătul peronului 9, un individ îmbrăcat neglijent, cu o geantă pe umăr și o borsetă în mână, aștepta trenul de Craiova. Lângă el, pe vine, un cetățean în jerseu țărănesc trebăluia în papornițele lui. Individul în picioare părea absent, dar ochii lui cercetau atent orice mișcare. De o vreme avea sentimentul că doi bărbați, aflați cu două peroane mai încolo, îl filează. Doar o impresie? Oricum, nu trebuiau să riște! Din stânga, dinspre bulevard, îl zări pe Riki. Sosea mai devreme decât se înțeleseseră. Tânărul își roti privirea, căutând să identifice pe cineva în mulțime. Zări papornițele și își făcu drum spre cei doi. – Salut, Gimi... – Nu mă cunoști... zise individul printre dinți și se întoarse, privind în direcția trenului ce urma să tragă la peron. Pentru că nu percuta, Gimi îi zise printre dinți: – Dispari... Suntem filați... 83

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Riki nu anticipase un asemenea scenariu. În loc să meargă mai departe, ca omul cu o treabă, se întoarse și cu pas alert porni spre ieșire. Ochiul de copoi sesiză imediat nenaturalul. Unul din cei doi se desprinse din conversație și o luă direct peste linii, spre Gimi. Celălalt o porni grăbit în direcția lui Riki. Gimi, versat, lăsă borseta să-i cadă în papornița vecinului și continuă să privească, indolent, în depărtare... Mâinile cetățeanului cu jerseu o acoperiră cu câteva legături de ceapă verde și-apoi cu un sac de plastic. În fugă, Riki întoarse capul. Prin mulțime, se distingea o siluetă care se grăbea în aceeași direcție. Gheara fricii îi stârni adrenalina. O luă la fugă. Lângă ieșire zări un polițist. Surprins de tânărul care alerga, făcu un gest de a-l opri, dar se reținu. Privi înapoi, înspre linii... și zări pe colegul sub acoperire venind în fugă. Fără să aștepte un alt semn, o luă și el la fugă după Riki. La intersecție, semaforul se făcu roșu. Polițaiul încercă să se strecoare printre mașini. Reuși cumva să ajungă până la jumătatea bulevardului, dar circulația din sens opus n-avea intenția să-l lase. Claxoanele urlau. Între timp, Riki o luă pe străduțele întortocheate. Întoarse capul. Cam la 100 de pași în urmă alerga omul în uniformă, iar mai încolo, civilul din gară. O coti pe străduță, spre dreapta. La următoarea răscruce, în loc s-o ia spre zona circulată care-i conferea acoperire, alese s-o ia la dreapta, pe strada Nucșoara, pentru a-i deruta. La a doua casă, ușa clădirii era întredeschisă. Riki o zbughi în clădire. Sări câte două trepte spre parterul înalt și aproape că se izbi de cineva care tocmai dădea să iasă. – Scuzați, gâfâi el. Surprinsă, persoana nu zise nimic. Era o fată cu o pungă cu gunoi în mână. Ușa apartamentului din stânga era deschisă. – Te rrroog, lasă-mă să intru... Doar un minut. Promit că nu fac niciun rău. Fără să aștepte încuviințarea, dispăru în apartament, lăsând ușa întredeschisă. Uluită, neștiind cum să acționeze, fata rămase pe loc. La fel de subit, se pomeni cu unul din polițiști în pragul intrării. 84

AMINTIRI

– A intrat cineva aici? După o clipă de ezitare, fata coborî spre ieșire, zicând: – Ce vreți de la mine? Omul o privi scurt, înțelese mesajul și dispăru la fel cum se ivi. Când se întoarse de la tomberon, fata închise ușa clădirii. Când intră în casă, îl descoperi pe Riki în spatele ușii întredeschise. Privirea ei îl pironi. – Mulțumesc mult că nu m-ai dat în vileag. Mulțumesc mult! – Ce-a fost asta? îl întrebă ea, serioasă. – O confuzie... O greșeală... N-aveam vreme de explicații cu polițaii. Am vrut să scap de complicații. Fata îl cerceta pătrunzător, dar liniștită. – Nu este cazul să minți. La urma urmei, nu mă interesează. Mai dorești ceva? Riki o privi. Avea trăsături plăcute: fața curată; părul șaten deschis și lung; ochii – căprui spre verde. Dintr-un simțământ de recunoștință, bolborosi: – Pot face și eu ceva pentru tine? Glasul lui suna sincer. – Da. Să pleci mai curând. Riki deschise ușa. Înainte de a ieși, se mai întoarse o dată. – Mulțumesc mult! și plecă. În timp ce ea își spăla mâna, mintea ei căuta să dezlege rebusul în care incidentul o implicase. „Nu părea hoț... De ce tocmai la mine?” Un glas feminin tremurat o scoase din gânduri. – A fost cineva aici, Magdalena? Bunicuța, mică și gârbovă, apăru în cadrul ușii. – Nimic, buni... Totul e în regulă. – Daa? Înseamnă că mi s-a părut... Nimbul de întrebări continua să stăruie. Magdalena intră în dormitor, se lăsă pe vine în dreptul patului și-și ascunse capul în palme... Riki, după ce zăbovi pe casa scării vreo cinci minute, dispăru pe străduțe. În minte îi stăruia chipul ei. „Figură aristocrată”, gândi el. 85

5

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

„Gimi?... Nu va trăda... Nu-i prost să-și bată cuie în talpă... că, altfel, intră la «crimă organizată»...” Ar mai fi vrut să treacă pe la facultate, pentru mama. Dar nu putea risca să dea ochii cu Gyuri. Dacă ar fi obținut niște „marfă”, era altceva. Oftă. Părea că toate îi mergeau anapoda. Amintirea unui chip îi opri alunecarea spre melancolic. „Ambra...”

86

Capitolul 6

Sâmbătă, 15 februarie 2012. – Alo, Riki?... M-auzi? Tolănit pe patul nefăcut, Riki se străduia să iasă din ațipeală – ...Bebe? – Da, Riki... Ziceai că azi e conferința? – Ăăă... Ce? – Cu indianul. Bebe avea dreptate. Așteptase cu aviditate ziua, dar somnul îl deconectase din realitate. Se uită la ceas. Mai erau două ore. – Vii și tu? Te lasă dom’ Barbelea? – Vin, vin... – Auzi? Ia cu tine ceva bani. – N-am decât vreo... sută. – Mai cere... că, poate... Vocea lui Bebe amuți. În sfârșit se auzi din nou. – Unde ne întâlnim? – În față, la intrare. – Vin la costum? – Hai, nu te prosti... – Bine, Riki. La fără zece sunt acolo. 87

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Ușa principală a Casei de Cultură era acoperită de trei afișe lipite în serie. Designul încadra numele protagonistului și un titlu pretențios: Swami Ramagupta Goși Introducere în mistica orientală. În centrul unei diagrame multicolore se distingea silueta stilizată a unui bărbat în poziția lotus. Niște tineri sporovăiau la intrare. Locurile de la parter erau cam pe jumătate ocupate. – Hai la balcon! E gol..., șopti Bebe. – Nu. Vreau să-l văd de-aproape. În față mai erau câteva locuri răzlețe. Riki îi arătă lui Bebe un loc, în timp ce el se strecură mai în față, la jumătatea rândului șase. La stânga lui se nimeriseră două fete. Discutau discret. În timp ce se aranja pe scaun, o aromă delicată îi învioră nările. Inspiră adânc. Întoarse capul spre părul șaten al fetei de lângă el. Își mai învârti privirea prin sală, după Ambra. N-o zări. În scurt timp, un gong anunță începutul. Pe scenă apăru o doamnă. Fata de lângă el se întoarse și ea. În lumina obscură, Riki o cercetă curios. Tenul ei părea foarte alb. Părul i se răsfrângea pe umeri. Vocea de pe platformă îl smulse din contemplare. – Bună seara. Mă numesc Eleonora Saraswati Ionașcu și sunt gazda conferinței din seara aceasta... „Saraswati?” comenta Riki în gând. „Nume de fandoseală...” – Acum patru ani mă aflam la Benares, începu prezentatoarea. Căutam un maestru. În drum spre Gange, pe un pod, o duzină de persoane discutau, șezând turcește. Unul avea rasa portocalie – era budist. Alți doi purtau mantale albe de yoghin. În jur se adunaseră niște localnici. M-am oprit și eu lângă ei. Vorbeau în hindi amestecată cu engleza. În sală se făcu liniște. – Ei bine, dezbăteau... Ce credeți?... Dezbăteau „adevărata natură a realității”. Vă întreb: Unde ați fi găsit măcar trei europeni, șezând pe o terasă, ca să dezbată această temă? Eram surprinsă și încântată... Vedeam dorința mistuitoare a sufletelor acelea de a transcende realitatea înșelătoare... 88

AMINTIRI

Doamna se opri. – Stimați studenți, în seara aceasta vă invit să ne detașăm de universul material, trecător, și să ne apropiem de marile adevăruri pe care cultura noastră occidentală le ignoră. Vi-l prezint pe invitatul nostru, domnia sa, Swami Ramagupta Goși, absolvent al Institutului de Tehnologie din Karaghpur, Master în Business Administration, fost manager al Departamentului de design pentru Compania Aeriană IndiGo. După doi ani de ascensiune profesională, domnia sa a renunțat la carieră și s-a retras la așramul Sri Baba. Acolo, Swami a atins iluminarea, unirea cu conștiința universală. Din 2010, Swami Ramagupta Goși a primit misiunea să ducă lumii mesajul păcii, al armoniei și al unirii cu spiritul cosmic. Domnia sa ne va vorbi în engleză... În sală se auziră aplauze. Din dreapta apăru un bărbat relativ tânăr, bărbos, cu părul negru corb, strâns la spate. Avea un aer jovial, contrastant cu așteptările lui Riki. „Ăsta e ca unul de pe stradă...” Swami se apropie de rampă și stătu un timp înclinat, în semn de mulțumire. Apoi, când aplauzele încetară, își reglă cu mișcări lente poziția microfonului. Glasul lui neobișnuit de tenoral începu vorbirea într-o englezească asiatică pe care o traducea doamna Eleonora: – Bun găsit, dragi iubitori ai adevărului din România... Văd că sunteți tineri și dornici să vă apropiați de izvoarele înțelepciunii milenare. În sală se porniră câteva aplauze. – Ori de câte ori mă aflu înaintea unui auditoriu, eu însumi am nevoie de înțelepciune, de asistența energiilor pozitive care ne înconjoară... Iată de ce, vă invit să închidem ochii... Swami Ramagupta Goși închise ochii. Treceau secundele. Zece... douăzeci... La un moment dat, în difuzoare se auzi o inspirație profundă și începu: – Cu dragoste adâncă... să ne reamintim... de avatarurile divine: Sri Krișna... Christos... Budha... Sri Rama... Zarathustra... Mahavira... Să ne amintim de Swami Vivekananda... Satya Sai Baba... Baghawan Nityananda... Sri Paramhansa. Să ne gândim la 89

6

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

dumnezeu și la maeștrii lui... La toate ființele vii din jur... Fii asupra noastră a tuturor... Omm Mani Padme Omm. Riki privi spre fată: stătea cu capul plecat, cu palmele apropiate lângă frunte. „Ăștia se roagă?! E conferință? Sau...?” Deodată, din spate se auzi un răcnet: – Fraților! Toți se întoarseră spre ușă. Doi bărbați, unul în sutană și anteriu, celălalt în rasă de călugăr, încercau să forțeze drumul spre estradă. Preotul purta o cruce mare, aurită. – Suntem popor creștin și ortodox de două mii de ani! Avem sfânta biserică, Sfânta Fecioară, Sfânta Cruce! Antihristul cu benghi în frunte a venit să vă ispitească... Hoții de suflete!... Nu vă lăsați amăgiți de vinul eresurilor drăcești... Câțiva se străduiau zadarnic să-i convingă să părăsească sala. Popa agita crucea ca pe o armă de temut. Au mai sărit câțiva și, cu forța, au reușit să-i scoată în stradă. În urma lor, câțiva tineri și tinere au părăsit sala. Cât timp a durat altercația, Swami stătuse imperturbabil la microfon, cu palmele lipite și postate sub bărbie. Pe față îi stăruia un zâmbet șters. Trebui ceva timp până când sala să se liniștească. – Lucram ca inginer la o mare companie, începu Swami povestea convertirii sale ca yoghin. Riki, perturbat de scandalul anterior, îl asculta într-o atitudine mai critică. „India?... Ăia trăiesc în colibe, mor de foame, colcăie în mizerie, iar ăsta se ascunde în așramuri, în loc să pună mâna la treabă!” Subit, își aminti de Ambra. De fapt, nu pentru individul ăsta venise. Își roti privirea prin sală. Din nou parfumul discret îi înfioră simțurile. Fata din stânga, înclinată înainte, asculta atent. Riki, cu capul lăsat pe speteaza fotoliului, o contemplă pe îndelete. Fata avea un soi de farmec ascuns care-i stimula căutarea. Îi privi degetele delicate și albe. – Sunt multe lucruri care nu pot fi explicate de rațiunea umană. Misterul vieții, misterul morții, misterul sensului pentru care trăim... Filosofii nu pot să propună decât ipoteze – păreri contradictorii 90

AMINTIRI

între ele. Mistica orientală, veche de cinci mii de ani, poartă adevărul descoperit marilor inițiați. Ca să îl înțelegi și mai ales ca să te poți imersa în adevăr, ai nevoie de un drum și de un ghid. Drumul se numește yoga... Swami continua să vorbească rar, emfatic, cu gesturi ample. – Originea acestei filosofii și practici se pierde în istorie. Cel care a așezat înțelepciunea yoga într-o formă scrisă este Guru Patanjali, secolul III era noastră. El a alcătuit Yoga Sutra, un îndrumar al Raja yoga, sau yoga regală. Yoga Sutra conține 195 de cugetări. Un tub de neon de deasupra lui Swami începu să pâlpâie deranjant. Doamna Eleonora își ridică privirea nemulțumită. Dar Swami părea imperturbabil. – Această Yoga Sutra descrie cele opt ramuri, sau domenii din yoga.1 O să vi le prezint în treacăt. Prima este yamas – cumpătarea; a doua este niyamas – ritualul... „Platitudini irelevante...”, gândea Riki. Ochii lui lunecau involuntar spre trăsăturile vecinei din stânga lui. Curiozitatea de a-i descoperi ființa îi forfeca atenția. – ...și, în sfârșit, ultima, a opta, este samadhi – absorbția în divin. Hatha yoga se traduce prin „yoga puternică”. Ea cuprinde un set de exerciții care echilibrează pielea, mușchii și osatura. Ele îl fac pe yoghin capabil să deschidă canalul spinal, așa încât energia divină să-l poată cuprinde neîmpiedicat. Cuvântul „energie divină” îi prinse atenția. „Energie înseamnă putere... Putere!” – ...Primul principiu al filosofiei yoga este ahimsa. Este înălțătorul principiu, tradus prin „să nu faci rău nici ție, nici altuia”. Poate că vă întrebați: până unde se extinde acest principiu. Să nu fiți surprinși: se aplică nu doar oamenilor, ci și animalelor, naturii, pământului... Un yoghin adevărat este vegetarian și ecologist. Odată ce cuvântarea lunecă spre tărâmuri abstracte, atenția lui Riki se pierdu în hățișul preocupărilor curente. Relaxat în fotoliu, fu 1 

https://www.yogajournal.com/meditation/yoga-questions-answered 91

6

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

cuprins de o dulce amorțeală. La un moment dat, rumoarea din sală îl scoase din ațipire. Mirat, privi în jur. Sosise momentul întrebărilor libere. Un tânăr din rândul doi, aflat în picioare, tocmai adresase întrebarea. Swami zâmbi, dădu din cap și răspunse: – Mă întrebați cât timp ar trebui să alocați exercițiilor Hatha yoga? Depinde de cât vreți să obțineți. Dacă alocați 20 de minute pe zi, cu siguranță că veți avea un beneficiu. Dacă însă acordați câte o oră sau o oră și jumătate măcar de trei ori pe săptămână, atunci – și Swami deschise brațele larg – atunci veți fi inundați de beatitudine. Și veți dori să stați tot mai mult. Fata de lângă el șușotea cu colega. Riki atinse ușor brațul fetei. Ea se întoarse mirată. – Ai cumva un pix și o bucată de hârtie? Fără să răspundă, fata cotrobăi prin geantă, scoase o agendă, rupse o foaie și i-o întinse împreună cu un pix. Pentru o fracțiune de secundă, privirile li se întâlniră. – Mulțumesc, domnișoară, spuse el serios. – ...Plăcere, răspunse ea, ușor emoționată. Un tip înalt, slab și cu ochelari de la jumătatea sălii ridică o altă întrebare. Swami zâmbea și dădea din cap, în timp ce doamna Saraswati îi traducea la ureche. – Mda... M-ați auzit rostind cuvântul Omm. Acesta este o mantră, o formulă care favorizează concentrarea. Gândiți-vă că universul este într-o continuă mișcare. Nu există oprire. Iar mișcarea lumilor produce o vibrație ritmică... N-o putem auzi. Dar atunci când rostim Omm, atunci intrăm în armonie cu universul. Omm este vibrația divinității care îmbibă universul... Swami răspundea tacticos, în termeni elevați și criptici, din postura unuia care a învățat să dezlege taine. Din când în când, fata arunca cu coada ochiului câte o privire spre Riki. El se făcea că scrie. Aproape de ora opt, după un val de aplauze, Swami mulțumi prin multe aplecări de trunchi și se retrase. Doamna Eleonora Saraswati făcu încheierea. 92

AMINTIRI

– ...Pentru cei interesați de o inițiere completă, la ieșire găsiți pliante cu oferte pentru toate opțiunile. Vă dorim o seară plăcută și fără stres. Oamenii se ridicau de pe locuri. Fetele, și ele. Fără să se clintească, Riki întinse pixul fetei. – Ai putea să-mi spui unde se țin aceste cursuri? Nepregătită de dialog, fata răspunse evaziv. – La ieșire sunt pliantele... – Frecventezi vreun club?... Yoga? – Da... zise fata, arătând spre colega ei. Cu ea. Colega stătea în picioare. Nerăbdătoare. – Aș vrea să vin și eu... Blocată de o asemenea cerere, fata se întoarse spre colega ei, care luă inițiativa: – Da, vino... Mergem la Sportfit Club. E lângă parcul studențesc. Pe Oltețului 30. – În ce zi mergeți? – De obicei luni seara. Riki se sculă și privi spre fata de lângă el. – Sunt Riki... – Lavinia. Fata de lângă Lavinia făcu un pas înainte. – Cătălina, și, dezinhibată, îi întinse mâna. – Am să vin, zise el strângându-i mâna, în timp ce ochii lui o fixau pe Lavinia. Ea îi evită privirea. Fetele plecară. Când se întoarse, îl găsi pe Bebe în spatele lui. – Mergi? întrebă acesta. – Vin. Pe hol, grupuri blocau trecerea. Lângă ghișeul casei de bilete, un grup mai măricel asculta explicațiile unei fete. Riki recunoscu vocea. Printre capete, o zări pe Ambra vorbind clar și sigură pe sine. Cei doi își făcură loc printre ascultători.. – Alhambra... 93

6

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Fata îl zări, dar nu schiță niciun gest. Riki luă un pliant de pe măsuță. O listă de opțiuni pentru începători se desfășura pe două pagini: Spanda Yoga, Sahaja Yoga, Purna Yoga, Nirvana Yoga, Yoga Kamala... Întoarse pliantul pe toate fețele. – E tare yoga, zise Bebe în șoaptă. Devii superman! Ce zici? După vreo zece minute, grupul începu să se destrame. Riki deveni alert. Îi făcu semn lui Bebe și se apropie de Ambra. – Bună, Ambra... Ea ridică privirea pentru o clipă. – Ai venit de la început? îl întrebă ea. – Da... Te-am căutat. Nu te-am zărit. – N-aveai cum... Eram cu organizatorii. Ai priceput ceva? Riki lăsă capul într-o parte și o privi bărbătește. Schiță un zâmbet. – Am înțeles că trebuie să stau mai mult în preajma ta. Ambra îi arătă cu degetul pliantul din mâini. – N-ai cum... Ești doar un începător. Ai face bine să recuperezi. – Ce-mi recomanzi? – Depinde ce cauți... Vrei forță fizică? Vrei meditație? Vrei adorare? Vrei înțelepciune? Ce vrei? Fără să-și desprindă ochii de ea, Riki zise încet. – Ce vreau?... Vreau să înțeleg, și abia apoi să fac. Nu mă cunoști... Sunt un tip rațional și volitiv. Dă-mi o șansă să înțeleg filosofia dinapoia asanelor, a mantrei... Ambra îl măsură de sus până jos. – Ești un tip complicat, murmură Ambra. Dar... uite la ce mă gândesc. Am să-ți fac cunoștință... cu un mentor. Îl cheamă Romanescu. Este un inițiat și are și competențe de instructor. La el se mai adună diverși intelectuali. Am să-ți dau numărul lui de mobil. Riki făcu un pas spre ea. – Nu vreau așa! Du-mă tu la el. Altfel..., și scutură din cap. Ambra se întoarse pe jumătate, evitându-l. El făcu o mutare de șah. – Dă-mi un număr de mobil..., și scoase din buzunar mobilul, gata să tasteze. Sună-mă acum... Și-i dictă cifrele. 94

AMINTIRI

Fata înțelese tertipul. Zâmbi malițios. – Nu-ți merge... Din principiu, nu dau numărul. Prefer să sun eu decât să fiu căutată. Zi numărul tău... Ea notă numărul pe un pliant. – OK... Dacă te sun, să vii. Să nu mă pui într-o situație jenantă. – Vin! Bebe făcu doi pași. – Vin și eu? Ambra îl interpelă: – Parcă aveai ochelari? Încurcat, băiatul căuta după un răspuns. – Da... Îi port în anumite ocazii. Riki îl strânse de degete. – Bebe! Ambra zâmbi compătimitor. – Lasă-l să vină... – Dar eu chiar sunt interesat! pledă Bebe. O doamnă apăru în cadrul intrării și i se adresă Ambrei. – Mai stai? Riki se întoarse s-o vadă. Rămase surprins. Era chiar doamna Todea, profesoara de filosofie. – Vin acum. Întorcându-se spre băieți: Deci, la telefon. Cu aceste vorbe, își luă pardesiul de pe măsuță, geanta, și ieși fără vreun alt protocol. Mașina le aștepta în stradă. – De ce te-ai supărat? îngână Bebe. – Te bagi unde nu-ți fierbe oala! – Dar nu mă arunc la fată... Chiar mă interesează... O vreme merseră în tăcere. Era seară și fulguia. – Te-am văzut în sală că vorbeai cu două tipe..., încercă Bebe să lege o conversație. – Ce-i cu asta? – Îmi prezinți una? Lui Riki îi veni o idee. – Dacă mergem împreună la Sportfit Club și dacă vii cu bani... 95

6

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Ce să caut acolo? Să mă dezbrac ca să râdă alții de... – Nuuu! Nu ne dezbrăcăm. Doar mergem la club, luăm fetele și le ducem acasă cu taxiul. Ce zici? – Când? se repezi Bebe. – Poimâine, luni. Te sun eu și stabilim. – Luni?... Aăă... Am seminar de geodemografie și vreau notă mare. – Alege: fata sau nota? – Amândouă... dar... dacă nu se poate, vin. – Bine. Acum mă duc acasă, că mi-este frig. Salut! – Salut, Riki. Luni vii la cursuri? Riki nu-i mai răspunse. Mergea cu capul ascuns între umeri, sărind peste băltoace.

96

Capitolul 7

A doua zi, 16 februarie, duminică seara. – Alo, „Spaniolu”? – Da! Eu! Riki se ridică alert din pat. Era vocea lui Gimi. – Ți-e sete? – Mi-ar cam fi, de-o bere..., răspunse Riki. – Atunci ne întâlnim peste o jumătate de oră? – Unde, tot acolo? – Nu. Dincolo. – S-a făcut. În hol, mama îl zări. – Unde mergi? – Vreau să iau niște aer... – Vii târziu? Riki nu găsea răspuns. – Ai cheie? Să intri ușor, să nu-l scoli pe tata. – Sărut-mâna... Duminică seara, străzile erau pustii. Tramvaiul era gol. Roțile scrâșniră metalic când intră în stație. Riki sări pe refugiu, ocoli tramvaiul și o luă la fugă spre Berăria lui Nenea Iancu. 97

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

În restaurant, jumătate din mese erau ocupate. La masa de lângă bucătărie îl zări pe Gimi. Pe cartonașul suport îl aștepta o bere blondă. Gimi părea binedispus. Se așeză fără vorbă. Gimi zâmbi: – Scăpași? Riki sorbi din spumă, își șterse buzele și dădu din cap, zâmbind și el. – Data viitoare schimbăm tactica. Tăcură amândoi. Riki era în așteptare. – Vrei să faci un drum? – Unde? – Amsterdam... – Când? – Mâine. Poți? Luni? „Era vorba să merg la Sportfit Club...” – Nu s-ar putea poimâine? – Hmm! Să încerc. Dacă o să se poată, veți fi doi. Merge Serghei cu tine. Tăcură din nou. „În doi, e confortabil. Dar uneori atrage atenția...” – Trebuie doi? – E marfă multă. – Bile? – Da... – Cât iese? întrebă Riki. – Vreo... trei mii, poate chiar mai mult. Ziceai că te arde buza de parai... – Mă arde. Când aflu răspunsul? – Poate în noaptea asta. Îți trimit un SMS cu emoticonul ăla... Dacă nu primești nimic, uită toată chestia. Eu plec. Tu mai stai. Vrei să iei și ceva în gură? – Da, ceva... – Băiatu’! strigă Gimi. Chelnerul veni, luă comanda și plecă. – Banii de drum și biletul ți le aduce Serghei. OK? Hai, salut... 98

AMINTIRI

– Salut... În așteptarea fripturii, Riki își făcea socoteala. „Dacă se amână pe marți, ar fi o chestie! Scap și de nebunul de Gyuri... îmi rămâne și mie... Ar fi altă treabă cu Ambra... şi cu Lavinia...” Înviorat de perspective promițătoare, mâncă cu poftă.

*** Luni seara era tot urât. Lapoviță, ud și rece... Dar Riki era bine­ dispus. Noaptea trecută primise un emoticon care făcea cu ochiul. Peste câteva ore avea să zboare la Amsterdam. În ușă la Pizza Hut îl aștepta Bebe. Cum îl zări, săltă pe trotuar. – Unde e clubul? Riki îi făcu doar un semn cu capul, arătând spre înainte, și-și continuă drumul. – Cât ai adus? – Două de cincizeci. – Doar atât? – N-a avut mami mai mult la ea, se justifică Bebe. Dar pentru taxi, ajunge. – De unde știi? Grăbiră pasul ca să nu iasă fetele. Câțiva ieșeau deja. Ajunși în fața intrării, cercetau fețele. – Uite-o! zise Bebe. Într-adevăr, zări chipul Cătălinei și pe cel al Laviniei. Când fetele ajunseră în ușă, Riki le ținu calea. – Bună..., zise el degajat. – Săru-mâna, adăugă Bebe. Cătălina se dumiri prima și zâmbi. Dar se încruntă. – Ați fost și voi în sală? – Ei... Ne-am interesat. Ne acceptă doar în seria următoare. Am venit să vă vedem. Lavinia privea înainte ferindu-și ochii. 99

7

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Aveți timp? Intrăm la o pizza? Cătălina se arătă flatată, dar răspunse ferm. – În seara asta, nu... Mai am de pregătit ceva pentru mâine. Lavinia dacă poate... – Nici eu nu pot..., zise ea. – Păi, atunci... Vă conducem acasă cu un taxi. Cătălina izbucni într-un râs sănătos. – Cu un taxi? Doar dacă vrei să faci turul Bucureștilor. Eu nu stau cu Lavinia... – Nicio problemă. Luăm două taxiuri. Pe jos e mizerie. – Dacă sunteți așa de galanți..., conchise ea. La bulevard așteptau ca de obicei taxiuri. – Unde mergem? întrebă Riki – Eu stau în Militari. Lavi, în Fundeni. – Bebe, o duci pe Cătălina. OK? Bebe era surescitat. El și Cătălina! Cei patru porniră pe alee spre bulevard... Rămas în preajma Cătălinei, Bebe deschise discuția. – Mă cheamă Hector. – Ești grec? – Eu? ... Student anul II, Geografie. Luând-o ca o vorbă de spirit, Cătălina râse. Râse și Bebe. Riki pășea în stânga Laviniei. – Îți plac cursurile astea? întrebă el. – Da... Fără să forțeze nota, Riki încerca să lege o conversație. „Își dă ea drumul.” Când au ajuns la mașini, fetele se despărțiră. Atent, Bebe deschise ușa din față pentru Cătălina. Iar el se așeză în spate. Riki, în schimb, galant, o invită pe Lavinia pe bancheta din spate și se așeză lângă ea. – Fundeni... zise el. – ...Strada Melodiei 9, completă Lavinia – Romantic, șopti el. – ...Stau la gazdă, se dezvinovăți ea. Șoferul, un om ca la cincizeci de ani, cu chelie, întoarse liniștit 100

AMINTIRI

mașina și porni spre destinație. Riki continuă dialogul degajat, fără a pune presiune. – De unde ești? – Din Răcari, Dâmbovița... – Lucrezi sau studiezi? – Lucrez... – Spune-mi ceva... despre yoga. Fata tăcu câteva clipe. – ...Ce vrei să-ți spun? – Despre yoga, în general... Are vreun efect? – ...Cătălina știe mai multe. – Urmezi de mult yoga? – De cinci luni. – Și simți că te ridică? – Da... – Pe Cătălina o cunoști tot de la yoga? – Nu... Am făcut școala de contabili împreună. La Cronos. – Ești contabilă? Unde? – ... Deocamdată casieră la Casa Pariurilor... până găsesc post pe contabilitate. Urmă un minut de tăcere. – Lavinia... Data viitoare o să-ți povestesc despre mine. Pot să te sun? – Nu știu... – N-am să te bat la cap. Dar, așa, ca niște amici... Ce zici? Uite, te sun chiar acum, ca să ai numărul meu. Lavinia cedă. Îi dictă cifrele. În geanta ei, bâzâi telefonul. – Poți să-l salvezi: „Riki”... De pe șoseaua Fundeni, mașina o luă la stânga, pe un drum pietruit, apoi la dreapta. – Aici, la 9... zise ea. Șoferul opri lângă o căsuță scundă. Un gard din șipci împrejmuia curticica. 101

7

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Nu plecați. Mă întorc, zise el repede șoferului. Iute, sări din mașină. Ocoli, ca s-o ajute pe Lavinia să coboare. – Nu. Te rog nu mă conduce. – Cum vrei, zise Riki. – Mulțumesc pentru serviciu... La revedere. El o prinse de braț. Ea se opri speriată și întoarse capul. În întuneric, Riki îi dibui ochii de căprioară. – Ai zis „la revedere”?... Am să te caut, Lavinia! – Noapte bună... Încet, fata își desprinse brațul din mâna lui și intră în curte. El o urmări. Ferestrele joase ale casei aruncau o lumină gălbuie. Silueta ei dispăru după o ușă cu geam. După câteva clipe, Riki se întoarse la mașină și urcă în față. – Încotro? întrebă șoferul. Riki verifică ecranul ceasului de taxare: 24 de lei. – Spre Chirigiu. Când se apropie de 50 de lei, opriți. De acolo o iau pe jos. După o vreme, vocea șoferului sparse monotonia. – Faceți yoga? întrebă el. Surprins de întrebarea inopinată, Riki răspunse cu ce-i veni pe gură. – Nu încă, dar e un subiect care mă provoacă. Șoferul întoarse capul și-l privi două secunde. – Sunteți tânăr, văd. Iemancipat. Dacă vreți să știți părerea mea... yoga te strică la cap. Te face neom. – Niște exerciții nevinovate? ripostă tânărul. – Ei... Am văzut multe... Pe-aici, prin Tei îmi găsesc clienții. Știu orarul de la club și seara iau clienții. La mine urcă multă lume. Dacă ați ști... Am dus și oameni zombi. O fată nu mai știa nici unde stă... Am dus-o după adresa din buletin... Dumneavoastră știți ce-ascunde yoga? Intrigat de neștiința proprie, Riki nu-i răspunse. Discuția se stinse de la sine. Ajunși în Piața Coșbuc, Riki îl rugă să tragă pe 102

AMINTIRI

dreapta. Îi dădu bancnota de 50. Când șoferul voi să-i dea restul, Riki îl opri și coborî. – Ar fi păcat de dumneavoastră. Sunteți tânăr..., mai apucă Riki să audă. Pe drum spre casă, vorbele șoferului îl însoțeau.„Prostii... Tipu-i expirat... Atâta lume, și încă intelectuali... Și el, șofer...” Lângă un felinar, se opri subit. Scoase mobilul din buzunar și trimise la ultimul număr apelat un SMS: „Noapte bună, Lavi...”.

103

7

Capitolul 8

Marți, 18 februarie 2012. Orașul încă dormea, dar aeroportul mișuna de lume. În față la Brioche Dorée îl aștepta Serghei, în ținută de gală. Când Riki îl zări, pufni în râs. – Ce te-a apucat? Tu, cu cravată? De când îl știa, Serghei umbla cu o flanea roșie decolorată sau un pulover, cu părul blondel nepieptănat, mereu neras. Semăna cu un prinț dostoievskian scăpătat. În piept purta invariabil o insignă cu Lenin. Sub haină se desena un trup atletic. Se simțea superior. Serghei rămase imperturbabil. – Când ești în „misiune”, e vital să fii „domn”. Altfel te iau la ochi. Vrei să guști ceva? – Nu pot... Dimineață nu gustase nimic, de stres. Cei doi se retrăseseră pe canapelele din spatele salonașului. Serghei îi dădu biletul și 50 de euro. – Fii atent. În avion nu mă cunoști, nu te cunosc. Ne revedem la sosire, în Amsterdam, după ce trecem de poliția de frontieră. Acolo îți dau detaliile. E clar? – Da... dar spune-mi ceva... E dificilă treaba? 105

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Riki nu era la prima lui experiență cu „marfă”, dar niciodată nu lucrase cu „bile” și nici „internațional”. Serghei îl privi liniștit. – Nu. E simplu... Dar e cu risc. Ca „ruleta rusească”. – Adică cum? – Nu știi „ruleta rusească”? Bagi în butoiașul pistolului un singur glonte. Numai unul. Apoi îl faci vânt butoiașului să se rotească... și se oprește într-o poziție oarecare. Duci pistolul la tâmplă și tragi. Dacă ai norocul să-ți cadă chiar locașul cu glonț, ai șansa să-ți zbori creierii. Dar dacă tragi în gol, câștigi paralele. Riki înghiți în sec. – Și... care-i riscul aici? – O să-ți spună „nașa”... Zicând astea, Serghei se ridică, făcu câțiva pași, dar se întoarse și se așeză din nou. – Știi regula? – „Pește”... Mut! – Nu asta..., și Serghei se uită drept în ochii lui Riki. Spune-mi drept: Ai prizat vreodată? Fără să clipească, Riki îi răspunse deschis. – La început aș fi vrut, dar n-aveam bani. Apoi mi-a băgat Gimi regula în cap: un dealer nu consumă niciodată și sub nicio formă. Partea lui sunt banii. „Praful” e pentru fraieri. Mi-a zis că în ziua când mă voi atinge de el, gata..., rupe „prietenia” cu mine. – OK..., zise Serghei mulțumit și plecă fără să mai comenteze. Odată ajunși în Amsterdam, îl reîntâlni pe Serghei. – Fii atent: ăsta-i telefonul tău, și-i întinse un smartphone. În sim are un singur număr. Îți răspunde „nașa”. Vorbiți în românește. Ea îți va spune tot. Când termini treaba, îi dai ei telefonul și cartela. Eu plec întâi. Tu vii pe urmă. – Stai... Zi-mi de risc. Serghei dădu din mână a lehamite. – Dacă insiști... Totul e să nu dai de bănuit la scanare. Fii natural. Dacă ăștia simt ceva, te pun la Roentgen și acolo se vede tot. Ăsta 106

AMINTIRI

e primul risc, riscul cel mare... Ăăă... Mai e și al doilea, mai nevinovat: dacă se sparge o bilă, într-o jumate de oră... ești „fericit”. – Ce vrei să zici? Serghei îl privi compătimitor. – N-ai auzit de „cazul Ilinca”... Trecuse de vamă și aștepta îmbarcarea. O bilă din aceea – se mai întâmplă... – s-a spart... Într-o jumătate de oră, au luat-o moartă. Riki înghiți din nou. Fața îi albise. – Chiar așa? – Cocaină..., și Serghei ridică neputincios din umeri. Riki cercetă smart-ul primit. Trecuse prin multe mâini. Tastă și citi numărul confidențial. „Ai intrat în horă, joacă!” Când ieși din aeroport, sună. O voce de femeie îi răspunse. – Ia un taxi. Strada Heiligeweg 22, etaj 3, ap. 2. Nu suna. Doar bate la ușă. Cu gândul la „misiune”, nu vedea nimic: străzi, oameni, magazine, fațade lipite între ele... Clădirea era în stilul specific, ridicată pe verticală la patru etaje, cu ferestrele înghesuite una într-alta. Scara de lemn scârțâia sub pașii lui. Inima îi bătea repede. Ușa apartamentului i-o deschise un negru. Fără vorbă, îl invită înăuntru. În sufrageria îngustă, pe un covor persan cam ros, erau două fotolii și o măsuță. Tapetul îi amintea de filmele cu Chaplin. Luă loc în fotoliu. După vreo trei minute, apăru „Nașa”, o femeie la 45 de ani. Avea trăsăturile unei tipe energice, nici frumoasă, nici urâtă. Privirea ei însă era de oțel. Luă loc pe celălalt fotoliu. Fără nicio introducere, îi zise: – Trebuie să stai până mâine, ca să nu stârnești bănuieli. Ai aici rezervarea la hotel. Diseară te va căuta Kobe și-ți va da ce ai de luat. Dacă apar probleme, sună-mă. Ai grijă ce vorbești. Riki luă rezervarea și o mică hartă a zonei. – Întrebări? El se limită doar să dea din cap. – Bine! Baftă! Totul nu dură nici cinci minute. Kobe, ghanezul, îl conduse la ușă. Ajuns în stradă, privi precaut în stânga, în dreapta. I se părea că 107

8

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

cineva îl filează. Își aminti de cuvintele lui Serghei: „Totul e să nu dai de bănuit...” Gândul parcă îl relaxă. Se opri la vitrine, intră într-un magazin, cu toate că nu vedea nimic. Pe malul unui canal, se așeză pe balustrada de fier. Privind apa, căută să-și răcorească mintea. Recapitulă scurta întâlnire cu nașa. „Ciudați oameni... Roboți...” Îl afectase stilul impersonal de comunicare. „Nimic care să-ți dea simțământul că ești om.” Hotelul unde avea rezervare nu se deosebea în niciun fel de clădirile cu apartamente de locuit. Camera avea pat suprapus. Se făcu lejer și inspectă bănuitor camera. După ce se mai liniști, încercă să doarmă..., să se uite la televizor. Timpul trecea greu. Pe la 6 seara veni Kobe. Îi întinse două pastile: un antivomitiv și un antidiareic. I le dădu să le înghită. Treabă simplă. După zece minute, deschise borseta și scoase o punguță cu... 55 de „ovule”. – Ia-le una câte una. Cu apă... A fost mai ușor decât a crezut. La urmă, Kobe îi făcu o poză cu mobilul. – Când ajungi la București, o să te aștepte cineva. Îi trimit poza ta. Vorbește în engleză. O să faci ce-ți va zice. Good luck! A fost o noapte zbuciumată, în reprize și cu multă transpirație. Înainte să plece, bău trei guri bune din sticluța cu whisky. În nici zece minute, mintea i se destinse. O stare de bine îi inundase ființa. „Acum... pot să merg!” Controlul de la filtru a fost un fleac. Totul a mers ca pe roate. Se simțea stăpân pe „meserie”. „Ușoară – și grasă... Dacă ies miile, merită riscul...” Pe Serghei nu l-a mai văzut. La București îl aștepta un tip mărunt – să fi avut cel mult 1,65 m, îmbrăcat în costum. De departe părea grăsan. De-aproape se vedeau numai mușchi. Evitându-i privirea, acesta i-a spus scurt: – Follow me...1 Suit într-un BMW model 1998, Riki s-a văzut dus spre necunoscut. Din când în când, îl cercetă curios pe cel de lângă el. Tipul avea părul scurt, tuns perie, și o mustăcioară pe oală, terminată cu 1 

Urmează-mă

108

AMINTIRI

o țăcălie scurtă. Refuza să-și dezlipească ochii din parbriz și tăcea obstinat. Mașina opri curând la Taxi Hostel. La recepție, tipul a cerut cheia de la cameră și au urcat la etajul 4. Odată intrați în cameră, individul i-a arătat fără cuvinte WC-ul și i-a dat o punguță cu zip și o pungă mare de plastic. Apoi s-a așezat pe scaunul de lângă ușă, răbdător. În douăzeci de minute, Riki ieși cu 55 de ovule în punguță. – OK, guy! Ușurat de răspundere și de spectrul morții, Riki îl abordă pe românește. – Te cheamă UFO? Tipul îl privi surprins. Riki explică: – Te-am văzut, o dată, cu Gimi. Am auzit că-ți zicea UFO. – Zi-i așa, vere!... Mai departe, te înțelegi cu șeful. Mergi... tot „acolo”. La ora 13 te-așteaptă. Riki rămase descumpănit. UFO râse ușor. – Ești novice... Biștarii tot el ți-i dă... Hai, am plecat. Dar se opri din drum. Apropo: E mai bine să-mi uiți porecla. Nu te cunosc, nu mă cunoști..., și ieși primul.

*** Era ora prânzului. „Bolta Rece” era plină de lume. Gimi rezervase o masă. Amândoi erau binedispuși. Discutară foarte puțin. Între feluri, Gimi puse în dreptul lui Riki „Ghidul Bucureștiului”. – Bună treabă! Când mai vrei, sună-mă. După retragerea lui Gimi, Riki n-avea stare. Ardea de nerăbdare să vadă cât i-a pus. S-a dus la toaletă, s-a asigurat că nu există cameră de luat vederi. Apoi a deschis Ghidul. „3 000 de euro...” Au mai trecut prin mâna lui bancnote, dar niciodată nu erau ai lui. Febril, băgă banii în buzunarul din interior și ieși. Radia de bucurie. „500 lui Gyuri. Mai rămân 2 500! O pălărie de bani!... Mai mult decât un salariu de mare ștab... în doar câteva ore!” Se așeză înapoi la masă, ca să savureze victoria... Sorbi din pahar. Prin minte îi treceau tot felul de scenarii. „Parfum pentru Ambra... S-o văd eu cum dă ochii peste cap... Îi dau și mamei ceva...” 109

8

Capitolul 9

Acasă, în dormitor, Riki își găsi telefonul descărcat. Era și vechi. Așteptă până prinse viață și-i cercetă nerăbdător mesajele. Printre nimicuri, zări un număr necunoscut. Deschise mesajul. „Bună. Dacă mai vreți să participați la o discuție cu domnul Romanescu, am aranjat pentru sâmbăta viitoare, ora 17. Ne întâlnim la Cafeneaua Tosca, la 16:50.” Mesajul nu era semnat, dar era evident. Încântat că avea numărul Ambrei, Riki sună sub un pretext oarecare. Sună de mai multe ori, dar îi răspundea doar un țiuit de fax. „O fi un telefon de serviciu...” Căută numărul lui Bebe și scrise în viteză un SMS: „Fii atent: sâmbătă la 16:40 ne vedem la Tosca. Vino la patru ace. Ia-ți și „ochelarii”. Nu întârzia.” Se îmbrăcă în grabă. În bucătărie se auzea vocea tatii. Abia venise și deja era iritat. Se gândi o clipă. – Fred! Băiatul de pe patul suprapus se dezlipi de tabletă și scoase capul la interval. – Ia caietul de română, sau... ce vrei tu, și du-te la tata. Cere-i să te ajute... Vreau să ies și n-am chef de ceartă acum. 111

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Fred coborî, luă tot ghiozdanul și ieși. În bucătărie, voci întărâtate. După nici două minute, Fred se întoarse dezarmat. – A zis că n-are timp... Se ceartă cu mama... Din cauza ta. Auzind motivul, sângele i se urcă la cap. „Dacă nu locuiam la etaj, săream pe geam.” Ticlui un plan: băgă laptopul în geantă, înghesui câteva cărți groase. Vârî mobilul în buzunar. Verifică portofelul. Își luă curaj și ieși, absent. Mama stătea la masă, cu fruntea sprijinită în palmă. Tata se plimba ca ursul în cușcă. Când îl văzu pe Riki, se opri din mers, înviorat și pregătit de o discuție ca între bărbați. – Ia stai să vorbim nițeluș... că n-am vorbit de mult. Stai. Stai jos. Riki se opri lângă ușa de la intrare. Se aplecă să-și pună adidașii. – N-auzi ce zice tatăl tău? îi strigă el. Riki! – Aud... Dar trebuie să plec. Am de învățat pentru facultate... Argumentul îl derută pe Arsenie. Văzu și geanta cu cărți, pe care Riki o lăsase intenționat deschisă. O clipă căută un argument și, negăsind, îl luă în râs. – Pentru facultate, zici? Ce facultate? De Rocănrol? De cafenele? Dar ușa se deschise și se închise iute după el. În dosul ușii, Riki se opri. Cu urechea lipită de ușă, ascultă... Se părea că argumentul „genții” îl dezamorsase pe bătrân. Încet, deschise dulapul de pe casa scării, așeză ușurel geanta lângă mop, închise ușa... și într-un minut, se afla în autobuz, spre centru. Se opri în Piața Unirii, schimbă niște valută, apoi intră la Douglas, cumpără un parfum Chanel Coco Mademoiselle, după care se relaxă pe o bancă. Satisfăcut, scoase cutia prețioasă din sacoșa reprezentativă și o admiră. „Ce figură o să mai facă!” Puse cutia la loc. Își scoase mobilul. Zâmbind în sinea lui, sună. O voce palidă îi răspunse: – Alo? – Bună, Lavinia. De dincolo, tăcere. – Poți vorbi? insistă Riki 112

AMINTIRI

– Da... – Luni vii la club? – Da. Cu Cătălina. – Vin să te conduc acasă. – Ăă… Nu e nevoie... – Lasă că știu eu ce trebuie. Fată singură pe coclauri... Tu ce-ai mai făcut? – Cu serviciul... – Dar unde lucrezi? – În sectorul 6... Pe bulevardul Iuliu Maniu. – Ce zici? Vin odată să te iau de la serviciu? Iarăși tăcere. În cele din urmă, răspunse: – Nu e nevoie... Din glasul ei răzbătea o undă de emoție. – Bine... Lasă că mai vorbim luni. Îți doresc o zi frumoasă. – Mulțumesc, și ție la fel... Cu un gest larg, Riki slobozi mobilul în buzunar, ca omul mulțumit de sine. „Nu-i rea... Cam... bibilică...”

*** Mâna lui Bebe rupse o foaie din calendar. Era sâmbătă, ziua așteptată. Din timp îi dăduse Casandrei cămașa și pantalonii de costum ca să le calce frumos. Cu ochii pe ceas, își făcu referatele și mai citi din Călătorii în timp... Ca să nu întârzie la randevu, porni din vreme și se prezentă cu o jumătate de oră înainte la adresă. Era îmbrăcat festiv. Sacoul avea rever tivit. Nu uitase să-și ia ochelarii: îi dădeau o notă de superioritate. Intră la Tosca și se postă la vitrină, cu fața spre stradă. – Domnu’? îl abordă un tinerel suplu în uniformă. – Nu... Nimic... Aștept pe cineva important. Intimidat de ținuta de gală a lui Bebe, tinerelul se retrase. După vreo zece minute, Bebe se întoarse neliniștit și îl căută din ochi pe tinerel. Individul îl urmărea discret de după draperie și ieși. 113

9

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Da, domnu’? – Vă rog, mai există o cafenea Tosca? – Da, domnu’. Mai există una. Sângele îngheță în vinele lui Bebe. – Nu mă înnebuniți... Unde ? – În Roman, județul Neamț. Strada Roman Mușat, 33. Bebe se mai holbă câteva clipe la el. Apoi se destinse în zâmbet. – Va să zică nu în București. – Nu, domnu’… De bucurie, se scotoci în buzunar, scoase 10 lei. – Servește-mă atunci cu un suc. – Lămâie? Portocală? Grefă? – Ce ai... Fără să se mire, omul luă banii și dispăru după draperie. La nici un minut, Bebe îl zări pe Riki și țâșni glonț afară. – Mai sunt două minute. Trebuie să apară, îl liniști Riki. – Uite-o! icni Bebe, cu capul aplecat înainte și cu degetul țintind spre o siluetă de departe. Ea e! Avea ochi buni. Cei doi merseră în întâmpinarea ei. – Zi: arăt bine? întrebă Bebe în șoaptă. – Șșșt... Ambra era îmbrăcată într-un pardesiu roșu cu nasturi dubli, care o scotea în decor. – Bună... zise ea scurt. Maestrul stă pe Costache Negri, dincolo de Dâmbovița. Ne grăbim. Riki îi făcu semn lui Bebe să rămână mai în spate. Cu umărul atingând umărul ei, îi zise încet. – Am un semn de prețuire pentru tine, și-i întinse punguța cu cadou. Mirată, Ambra se opri. Se uită la punguță, apoi la Riki. Pe un ton mai moale, zise: – Nu este cazul. – Eu apreciez când e cazul. Nici nu știi ce ți-am adus. 114

AMINTIRI

Ambra luă punga de cadou, scoase cutia, citi firma, zâmbi amuzată și-l băgă înapoi. – Mulțumesc pentru gest... Ești amabil... Dar... nu este pe gustul meu. Este mult prea aromat. Folosesc „acorduri” mai discrete... Și-i întinse punguța. Riki nu schița nicio intenție s-o ia înapoi. Tot Ambra fu cea care-l scoase din impas. – Hai, nu te impacienta! Uite: domnul Romanescu a preluat vila doamnei Belotti, contra îngrijire. Doamna este o intelectuală rasată, foarte activă pentru vârsta ei, cred că are 92. O să-i faci o surpriză de zile mari. Ei? – Dacă tu consideri... – Atunci ține punga și dă-i-o tu. Tânărul luă punga cu un nod în gât, dar își ascunse deziluzia. Îi făcu semn lui Bebe să-l ajungă din urmă. – Fii atent! Dai punga asta doamnei în vârstă, o să ți-o arate Ambra. Ai înțeles? Bebe încuviință și luă punga, cu gravitate.

115

9

Capitolul 10

Vila de la numărul 16 era cochetă, în stilul anilor interbelici. Din curticică se intra printr-o ușă lată cu ornamente de fier forjat și cu copertina de sticlă. O scară rotundă urca până la salonul de la etaj. Îi așteptau deja câteva persoane. Ambra urcă prima. – Bună ziua! Am sosit. Tot ea făcu prezentările de la stânga la dreapta. Cum Bebe se afla în stânga ei, începu cu el. – Domnul Hector... şi doamna profesoară Corbei... – Nume frumos! comentă doamna. Să fi avut 50 de ani... Emoționat de apreciere, Bebe se simți dator cu un gest echivalent: îi oferi ceremonios punga cu parfumul. Ambra încercă să-l oprească, dar era prea târziu. Își ascunse zâmbetul și continuă cu protocolul. – Domnul Hariga, fitoterapeut, consilier New Age. – Domnul Romanescu, medic psihiatru, gazda noastră... – Doamna Belotti... amfitrioana casei... Bătrâna ședea pe un fotoliu ridicat pe o mică platformă în colțul sufrageriei, așa încât să cuprindă întreaga sindrofie. Zâmbea binevoitor. Nu părea ramolită. Purta cercei cu perlă. Părul ei alb avea o nuanță mov. Genunchii îi erau acoperiți cu o pătură de mohair mov. 117

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– ...Și domnul Șurek, programator IT. Apoi Ambra arătă spre Riki: domnul Richard, student la Geografie. Două locuri libere arătau că erau așteptați. Cei trei se așezară. Bebe nimeri pe canapea lângă doamna Corbei. Profesoara îi trimitea priviri de recunoștință. Romanescu era un bărbat corpolent, dar nu gras. Avea o față plăcută de armean. Părul grizonat cu onduleuri trăda o vârstă de 55-60 de ani. Pe degetul păros purta un ghiul de aur cu ametist. Vocea lui baritonală răsuna plăcut. – Bun venit, domnilor. Sunt Adrian Romanescu... Ambra v-a recomandat pentru interesul vostru în domeniul esoteric. Sunteți pregătiți? Închise câteva clipe ochii și zâmbi. – Vă aflați la porțile metafizicii. Cei de față sunt mai avansați, chiar inițiați... Dar ne face plăcere să recapitulăm împreună revelațiile care au puterea să ne transporte dincolo de cortina aparențelor, spre divinitate, spre adevărul ultim... Romanescu mai făcu o pauză, privind în jos. – Pentru mine, revelația a venit subit, într-un moment de meditație transcendentală1. Ați auzit de ea? Ochiul meu spiritual adormit s-a deschis... Acel moment a fost pentru mine începutul revoluției filosofice. M-am dedicat apoi total unirii cu spiritul infinit. Am pornit pe „calea yoga”... – Da, yoga, încuviință Bebe vioi. Doamna Corbei îl privea galeș. – E bine că vă interesează yoga. Știți ce înseamnă „yoga”? – Da, răspunse Bebe, și reproduse fotografic informațiile de pe pliant: „Sunt exerciții fizice care stimulează funcțiile organismului și îmbunătățesc imunitatea și puterea de concentrare.” Domnul Hariga zâmbi malițios. Fața lui plată, cu pielea smeadă și buzele vineții îl descriau ca pe un tip controversat. Interveni nervos. Mişcare cu rădăcini şi conţinut hinduiste, iniţiată de Mahari şi Maheş Yogi în a doua parte a sec. XX. Meditaţia transcendentală a fost importată în SUA de formaţia Beatles şi, de aici, a pătruns în toată lumea. 1 

118

AMINTIRI

– Ce spune domnul Hector nu este chiar greșit. Doar că beneficiile amintite de el sunt... cât cea mai mică măslină dintr-un meniu bogat de nuntă... – Da, domnul Hector se referea strict la Hatha Yoga, îi luă apărarea doamna Corbei. Pentru un începător, pare o sumă de exerciții corporale. Bebe o privi cu recunoștință. Romanescu își schimbă poziția în fotoliu, ca pregătit pentru o vorbă mare: – Așa este! Hatha Yoga pare un șir de poziții – le numim asane – și de mișcări, când... în fond... este o parte a religiei hinduse. Aici nu e gimnastică, domnilor. E religie! De altfel, există nu mai puțin de... 42 de școli de yoga! Și toate aceste școli țintesc spre un același obiectiv spiritual, mistic... Este asemănător cu 42 de trasee care duc către același Everest. Iar piscul acesta este...? Aici făcu o pauză. Luă de pe măsuța de lângă perete o carte. – Volumul acesta l-am redactat eu însumi. L-am tipărit într-un tiraj restrâns, doar pentru elevii „școlii” mele de yoga. Iată ce zice... veneratul Gopi Krishna: Scopul yogăi este de a ajunge la starea de unire și fuziune cu niște... ființe spirituale...2 Sunteți tineri isteți... E ușor să pătrunzi sensul cuvintelor dacă recurgi la etimologie. Nu trebuie neapărat să știi sanscrita ca să deduci sensul cuvântului yoga. E destul să știi marile limbi indo-europene... Din rădăcina yüg, a ajuns yoga în hindi, yoke în engleză, joch în germană, jug în română din latinescul jugum... Ce vă spune cuvântul? Care este funcția unui jug? Romanescu făcu în mod repetat gestul de a uni palmele desfăcute. – Este... să lege laolaltă, să cupleze două ființe într-o unitate. Adică, vei fi tu... și... altcineva... în același trup! – Explicați cine este acest „altcineva”? îl stârni Hariga pe Romanescu. 2 

Gopi Krishna, „The True Aim of Yoga”, Psychic, ianuarie-februarie, 1973, pp. 13–14. 119

10

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Ei... este cazul să intrăm în subiect. Grecii... știau ei ceva când afirmau că omul este format din două entități separate: trupul și spiritul... Poți să-i spui și suflet. Corpul este terestru. Dar spiritul este divin. Aceasta este piatra de temelie a înțelepciunii orientale. În dumneata, tinere Hector, este divinitatea... – În mine..., repetă uimit Bebe. – Și-n tine..., și-n tine..., și-n mine... Numai că noi, europenii, ignorăm totalmente acest adevăr. Ia uite ce zicea... ăăă... venerabilul Swami Ajaya: „Învățătura fundamentală în yoga este că natura adevărată a omului este divină!”3 Iar Mahariși Maheș Yogi, părintele meditației transcendentale, zice: „Omul este divin. Stai liniștit și află că tu ești dumnezeu. Când știi că ești dumnezeu, vei începe să trăiești dumnezeirea...” „Dumnezeu locuiește în tine ca TU”4, zicea și Swami Muktananda. Pătruns de reverență, Romanescu tăcu. Vocea voalată a doamnei Belotti interveni: – Adriane, spune-le despre cum pot ei să unească divinul din ei... cu divinul suprem... – Mă tem să nu fie prea mult pentru început, îi zâmbi Romanescu. Bărbatul mai scund, cel care le-a fost prezentat ca „domnul Șurek”, se împinse cu tot trupul înainte și privi vioi la Romanescu. – Dacă-mi dai voie, Adriane... Lasă-mă să le explic, mai tehnic. Să zicem că aveți un aparat de radio. Dar antena lui este nefuncțională. Dați drumul aparatului și... nu auziți nimic, deși sunt unde în toată camera. Ce-aveți de făcut? Să curățați și să repuneţi în funcțiune antena. Și-acum, aplicația. În jurul nostru, peste tot, există o energie divină universală, pe care înțelepciunea indiană o numește prana. Swami Ajaya, citat în Swami Rama, Lectures on Yoga: „Practical Lessons on Yoga”. Himalayan International Institute of Yoga, Science and Philosophy, 1976, p. 7. 4  Ibid., p. vi. 3 

120

AMINTIRI

Nu, nu... Nu mă refer la vreo formă de energie fizică, așa cum e curentul electric, gravitația... Este vorba de o energie spirituală ce se află înapoia lumii materiale. Totul este să ajungi la ea. Când vei controla în mod perfect această prană, ea te va face dumnezeu. Zicând acestea, Șurek se trase înapoi în fotoliu. – E bine..., comentă Romanescu. Dar, dragă Iuri, tot n-ai spus cum ajunge omul la controlul pranei. Da... Hai, spune, Hariga! încuviință el. – Ca să reiau comparația cu „antena”, omul are o antenă formată din șapte trepte, cele șapte chakre. Cea mai de jos este „chakra-rădăcină”. E chiar la baza coloanei, la coccis. A doua este chakra de sub buric. A treia este aici, la plexul solar. A patra este „chakra inimii”. A cincea este „chakra gâtului”. A șasea chakră este „al treilea ochi”. Iar a șaptea este „chakra coroanei”! Când ajungi la ea... ești dumnezeu! La începutul ședinței, Riki era preocupat s-o contemple pe Ambra. De la un moment dat însă, fu prins de afirmațiile greu credibile ale grupului. Hariga continuă să explice, rostind cu emfază cuvintele-cheie: – Cum zicea domnul Romanescu, yoga este... religie! Da! Are de-a face cu ființe divine, cu zeități... Fiecare chakră își are zeitatea sa cosmică, zeitate care o controlează! Doamna Belotti interveni din nou: – Adriane, explică tu, că explici mai complet. Romanescu zâmbi cu respect către amfitrioană, apoi preluă discursul. – Și domnul Hariga a explicat bine, dar tot mai lipsește ceva. E exact răspunsul la întrebarea cum?. Desigur, chakrele sunt la locul lor, în fiecare om. Dar cum le activezi? Cum? Ei, de aici începe yoga. Nu poți ajunge la divina energie prana decât numai după ce ți-ai depășit materialitatea. Materia, trupul fizic cu limitările sale, sunt marea barieră. Iar, ca să treci de barieră, este nevoie de... Ei? – De meditație, zise doamna Belotti. – Da, interveni doamna Corbei... Dar și de exercițiile Hatha Yoga. 121

10

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Nu e bine..., interveni Hariga, agitând arătătorul ridicat spre doamna Corbei. Pe Romanescu, intervențiile lor îl distrau. – Nu, Hariga! Corect este să zici: „E bine și încă nu e bine.” Pentru că – spuneți, doamna Corbei – care este rostul exercițiilor de Hatha Yoga? Cu coerența unui pedagog, ea zise: – Înțeleg motivul nemulțumirii domnului Hariga. Pozițiile asana și exercițiile n-au alt scop decât să diminueze, chiar să anuleze, eul conștient, ancorat în materialitate, și să deschidă ușa pentru spiritele fiecărei chakre. Iar când ajungi la chakra coroanei, atunci... – Dă-mi voie, te rog, să continui eu, o opri Romanescu. – Vă rog, se retrase respectuos doamna Corbei. Pentru o clipă, Romanescu își adună gândurile. Luă din nou cartea de pe măsuță, o deschise la o pagină, apoi privi spre cei doi invitați. – Yoga este o cale. Calea yoga este meditația. Hatha Yoga favorizează acea meditație care, pur și simplu, te scoate din eul tău material. Exercițiul de respirație – iată cheia! În cursul exercițiului, mintea se videază, se golește. Încetează orice gând... Știți voi... hoinăreală aceea a gândurilor... Și în starea aceasta de vacuum total, când ușa este în sfârșit deschisă, zeitățile încep să lucreze asupra ta. Mai întâi este activată chakra rădăcinii. Acolo – notați bine – acolo doarme, încolăcit, șarpele Kundalini. Șarpele este simbolul înțelepciunii divine. E însăși energia ta divină, care doarme! În momentul în care Kundalini se trezește, el începe să urce... tot mai sus..., să activeze celelalte chakre... până ajunge la chakra coroanei. Și atunci... Bebe asculta fascinat. Se închipuia în poziția lotus, cu ochii închiși, transformat de puterea șarpelui. Romanescu citi în continuare din cartea deschisă: – Uite ce zice Gopi Krișna: „Trezirea lui Kundalini rezultă în mod tipic în... po-se-da-rea, sau luarea în stăpânire de către un spirit.”5 5 

Gopi Krishna, The Awakening, pp. 140–144, 148. 122

AMINTIRI

Adică, Kundalini este descris – pe de o parte – ca o luare în posesie de către un spirit supraomenesc. Dar, în același timp, Kundalini ia în stăpânire energia divină și tu... devii... dumnezeu. Vedeți? E o dublă posedare! Nu uitați însă un lucru esențial... Romanescu dădu o pagină, două, găsi pasajul căutat și citi rar: – „Puterea Kundalini”, zice Swami Narayanananda, „este o energie personală și supranaturală”... Știți ce înseamnă asta? Că nu este o energie impersonală, cum este curentul electric, ci este o... personalitate. Mai departe zice: „...care funcționează independent de persoană. Ea poate obliga yoghinul la acțiuni spontane și... exercită un control personal asupra lui.”6 Romanescu îi cercetă pe cei doi tineri. Bebe era transfigurat. În schimb, fața lui Riki exprima cel puțin confuzie. – Domnul Richard, vreo întrebare? Riki nu se aștepta să fie numit. Își îndreptă spatele, căutând cele mai potrivite cuvinte. – Da... Am înțeles lucruri care nu mi-ar fi trecut prin minte... Ca orice noutate, aștept să se cristalizeze... Dar sunt nedumerit de ultima idee enunțată. Nu înțeleg: tu iei în stăpânire energia Kundalini... și, concomitent, un spirit te ia în stăpânire pe tine? Mi se pare... o contradicție. Romanescu cumpăni câteva clipe, apoi replică: – Tinere, ți-amintești ce v-am spus chiar la început. Anume că logica și rațiunea în materie de metafizică sunt depășite. Cine intră în lumea spirituală este ca un copil. Nu mai are niciun reper. Tot ce a acumulat în lumea iluzorie: legități, cauzalitate, norme morale, toate sunt de prisos. Este ca și legat la ochi. Vezi? De aceea, „orbul” are nevoie de cineva mai mare, incomparabil mai capabil decât el, căruia să i se abandoneze întru totul... Doar abandonându-se ca un copil mic și neștiutor în mâna părintelui, doar așa poate yoga să-și atingă scopul. Odată scopul realizat... ce urmează? John White, „Kundalini Evolution and Enlightenment”, citat de Anne Yeomans în „Psychosynthesis”, New Realities, vol. 1, no. 2, 1977. 6 

123

10

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Și armeanul dădu câteva pagini mai departe. – Ascultă bine, tinere, ce zice Swami Nikhilananda: „Yoghinul va putea controla orice în univers, de la atomi până la cei mai uriași sori.” Cum ți se pare asta? Sau: „Acesta este ultimul țel al pranayamei. Când yoghinul devine desăvârșit, nu va fi nimic în natură care să nu fie sub controlul său. Dacă va porunci zeilor sau sufletelor plecate să vină, ele vor apărea la comanda lui. Toate forțele naturii vor asculta de el, precum sclavii... Cine controlează prana controlează propria sa minte... cât și toate mințile și toate trupurile care există...”7 – Da, da... Este adevărat..., șopti cu ochii închiși doamna Belotti. – Ascultă ce zice și Sri Chinmoy... Apropo, și Romanescu ridică ochii spre Riki: Maestrul acesta – Sri Chinmoy – a fost timp de aproape 40 de ani, liderul spiritual al ONU! El conducea de două ori pe săptămână „meditațiile pentru pace” pentru toți liderii și delegații lumii, chiar în clădirea ONU, în Meditation Room... Maestrul zicea: „Puterea Kundalini poate realiza tot felul de miracole. Prin controlarea fiecărei chakre, puteri speciale oculte sunt obținute, între altele...” – notează, tinere! –„puterea de a deveni invizibil, puterea de a vindeca orice boală, deținerea oricărei cunoștințe, părăsirea trupului, călătorie în orice parte a lumii în numai câteva secunde, până și pedepsirea dușmanilor personali... Prin activarea celui de-al treilea ochi, poți avea puterea de a vedea trecutul, prezentul și viitorul în același timp.”8 Hariga simți că i-a sosit momentul: – Este posibil că oaspeții noștri să nu înțeleagă, din prima, raportul dintre „costuri” și „beneficii”. Hariga se întoarse spre Riki: Gândiți-vă, orice beneficiu implică un cost. Corect? Să devii puternic, mai presus de puterile văzute, cere un preț. Iar prețul?... Este un mizilic: abandonarea în fața spiritului. După care vin toate... Toate la pachet! Swami Nikhilananda, Vivekananda, The Yogas and Other Works, New York: Ramadrishna and Vivekananda Center, 1953, pp. 592–593. 8  Sri Chinmoy, Kundalini, The Mother-Power, cap. 1 „The Mother Aspect of the Divine”, p. 9.

7 

124

AMINTIRI

Riki dădu din cap, dar se vedea că mai voia să spună ceva. Romanescu îi făcu semn din ochi să vorbească. – Dacă îmi amintesc eu bine, la Casa studenților, un guru, Swami, zicea că exercițiile yoga nu implică niciun „preț” de acest fel, decât efortul pe care-l depui. Mă întreb: nu există vreo formă de yoga – una din cele 42 de tipuri – care să nu implice treaba cu... șarpele Kundalini? Ambra îl abordă direct. – Te temi? Întrebarea ei îi răscoli orgoliul. – Un om inteligent cumpănește bine toate aspectele. Greșesc cumva? o înfruntă el, surâzând. Romanescu deschise cartea pe la primele pagini. – Mă simt dator cu un răspuns pentru domnul Richard. Dar îl las pe venerabilul Rammurti Mișra să vorbească: „În spatele oricărei investigații spiritualiste, înapoia misticismului, a ocultismului..., conștient sau inconștient, se află sistemul yoga!”9 Notează că toate sistemele paranormale au conexiuni cu yoga... Iar în sistemul yoga: „Kundalini este punctul cel mai important al tuturor practicilor yoga...”10 Înțelegeți? Kundalini este alfa și omega pentru întregul univers metafizic, cu toate formele pe care le cuprinde. – Și... ce mai cuprinde? întrebă Bebe. Romanescu îi făcu semn lui Hariga să răspundă: – Ce mai cuprinde? Vă zic eu. De medicina alternativă ați auzit? – Nu-mi amintesc, zise Bebe, clipind des. – Atunci puteți nota: Ayurveda, homeopatie, acupunctură, iridologie, kinesiologie, biofeedback, cristaloterapie, cromoterapie, aromoterapie și... O tuse scurtă îl opri pentru o clipă, suficient cât să-i lase ocazia Rammurti S. Mishra, Yoga Sutras: The Textbook of Yoga Psychology, Garden City, NY: Anchor Books, 1973, p. 138. 10  Hans Ulrich Rieker, The Yoga of Light: Hatha Yoga Pradipika, New York: Seabury Press, 1971, p. 101. 9 

125

10

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

doamnei Corbei să-i explice lui Bebe: – Știți, dânsul cu asta se ocupă. Este as în domeniu. – Fără falsă modestie, pot da lecții în oricare din aceste domenii. Doamna Corbei continuă: – Cât despre alte domenii care au conexiuni cu yoga, v-aș putea ajuta și eu. Dacă, de exemplu, vă interesează meditația... vizualizarea... vindecarea prin spirit sau tot ce ține de spiritualitatea New Age, vă stau la dispoziție. Oricând... Aici... – și îi întinse o carte de vizită – găsiți datele mele de contact. Folosiți al doilea număr de mobil. Primul este de la liceu. Simțindu-se foarte onorat, Bebe luă cartea ei de vizită și-i sărută mâna cum l-a învățat mama. Hariga, la rândul lui, scoase două cărți de vizită și le întinse oaspeților. Ambra se ridică în picioare și se adresă gazdei: – Cred că este timpul să ne retragem. Au fost atât de multe informații! Pentru ei vă întreb: ne-ați mai primi și în alte ocazii? Romanescu se ridică și făcu doi pași. – Oricând... oricând. Ambra vă dă numărul meu și sunați-mă. Dar vă rog, cu trei zile înainte, căci am programul foarte aglomerat... OK? Protocolar, dădu mâna cu Riki și-i întinse cărticica. Pe copertă se distingea în umbră un contur uman în poziție lotus, cu brațul stâng întins, ridicat deasupra capului. De la șezut și până în vârful capului se înălța un șarpe spiralat și aureolat. Capul omului era cuprins de un nimb albăstrui. Deasupra acestuia apărea titlul: Inițiere în misterele universului ocult. – În paginile ei vei găsi răspuns la multe întrebări, venite chiar din partea marilor inițiați... Și, dacă ai parcurs-o până când ne vom întâlni data viitoare, aș dori s-o recuperez. Apoi strânse mâna lui Bebe. Tinerii își luară rămas-bun de la toți și ieșiră. Gentil, Romanescu îi conduse până la ușa salonului. În timp ce coborau scările etajului, auziră pași în spatele lor. Era Hariga. – Băieți! Săptămâna viitoare, miercuri toată ziua, va fi o 126

AMINTIRI

expoziție New Age la sala Olympia. O să fie standuri din toate domeniile. Se vor efectua teste, demonstrații, va fi și o expoziție, mărturii... Ce mai, program special! Veniți? – Eu vin sigur! zise Bebe. – Vă aștept. Ajunși în stradă, Ambra îi cerceta pe furiș. Bebe era exuberant, Riki – pe gânduri. Brusc deveni altul când o simți pe ea în stânga lui. Se întoarse și-i zâmbi. – Ai pierdut atâta timp pentru noi... Cum să-ți plătesc? – N-ai cum. Fac din pasiune... – Aștept totuși ocazia... După ce trecură podul, Ambra se opri. – Bine... S-aveți o seară plăcută. – Lasă-mă să te conduc acasă. Cu taxiul. – Nu e cazul, zise Ambra. Mă opresc la Tosca. Mă așteaptă cineva. – La Tosca? sări Bebe. – S-a întâmplat ceva? întrebă Ambra mirată. – Ăăă... Nimic. Comandasem un suc și a rămas nebăut...

127

10

Capitolul 11

18 martie 2012 Afară mirosea a primăvară. Pentru Riki, era a șasea seară de luni la Sportfit Club. Din dosul ușii batante privea către sala de sport. Ora de exerciții era pe sfârșite. Pe salteluțe, elevii – femei și bărbați între 20 și 40 de ani – stăteau lungiți pe spate, cu picioarele desfăcute, relaxate. Se reculegeau în meditație. Din când în când, instructoarea le dădea comenzi: – Mâinile întinse în sus, lângă cap... Destindeți-vă... După un minut lung de imobilitate, se auzi comanda următoare: – Acum răsucit pe partea dreaptă, genunchii aduși la piept, mâna dreaptă lângă cap... Peste alte două minute, toți luară poziția lotus, cu capul plecat și cu palmele pe genunchi deschise în sus... În urmă, la comandă, își împreunară palmele deschise lângă bărbie, în semn de rugă. După o vreme, participanții se ridicară pe rând și merseră spre vestiar. Chiar atunci mobilul sună în buzunarul lui Riki. Era Bebe... Nu-i răspunse. Curând sosi un SMS: „Unde ești? M-a sunat chiar acum doamna Corbei. Vrea să mă inițieze. Vii și tu?” Riki aruncă mobilul în buzunar și se îndreptă spre ieșire. „E subțirică... Are corp frumos...” Cei mai grăbiți începură să iasă... După vreo cinci minute, Cătălina apăru 129

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

pe hol, secundată de Lavinia. Riki, demn, nu făcu niciun gest de întâmpinare. Când fetele ajunseră în dreptul lui, se înclină ușor. – Bună... Cum a fost astăzi? – Bine, răspunse Cătălina. Ca și data trecută. Tu ce zici, Lavi? – A fost bine... Lavinia zâmbea... Părea domesticită. – Cătălina, cu ce mergi ? întrebă Riki. – Eu? Nu-ți face griji. Ajung rapid... Ah, uite autobuzul. Fluturând mâna din mers, alergă spre stație și reuși să-l prindă. – E plăcerea mea să te conduc, zise Riki galant. – Mulțumesc... Ești tare amabil, îi răspunse Lavinia. Taximetristul era unul tânăr, slab și mut. Preluă comanda și porni. Pe bancheta din spate, Riki deschise discuţia: – Am fost a doua oară la Casa pariurilor. Nu te-am găsit. – Am avut o săptămână liberă. Am fost acasă, la Răcari. – A fost bine? – Am ajutat-o pe mama. Tata are de multă vreme probleme mari cu spatele. – Am de gând... pentru tine... o surpriză. – O, nu e cazul. – Mie îmi spui? Ce parfum folosești? Lavinia se întoarse spre el emoționată, dar binedispusă. – Dar nu e cazul! – Asta apreciez eu... Atunci, la Clubul studenților, ți-am sorbit mireasma. Lavinia simți că-i urcă sângele în obraji. Tăcu de rușine. Taxiul intra pe strada Melodiei. – Nu mă grăbesc. Mă primești pentru o clipă în casă... Dar fata nu mai auzi vorbele lui Riki. Rămase cu privirea încremenită. Lângă poartă se zărea o siluetă în așteptare. – Lasă-mă... Nu coborî. Te rog! Riki privi atent. Lângă poartă aștepta un bărbat. Părea de înălțime medie, nu prea voinic. Avea o șapcă în cap și niște flori în mână. Simțind competiția, Riki se îndârji. 130

AMINTIRI

– Nu se poate! Te conduc până la poartă. – Nuuu!... Te rooog!! Fără să mai comenteze, sări din mașină, trecu prin față, prin lumina farurilor ca să fie văzut, îndreptându-se spre portiera Laviniei. Dar n-apucă decât s-o închidă, pentru că Lavinia ieșise deja și se îndrepta spre bărbatul din întuneric. – Bună... Aștepți de mult? Încurcat de vederea lui Riki, bărbatul ezită să-i răspundă. Privi spre Riki, apoi spre Lavinia. Fata explică: – Este un coleg de la yoga. A fost drăguț să mă conducă... Riki se îndreptă cu pași rari către cei doi. – Salut, sunt Riki. Voi să mai spună ceva, dar cum taximetristul întorcea mașina, se repezi după el: – Așteaptă-mă! Între timp, tânărul reuși să-i dea fetei florile, în vreme ce ea stăruia de el ca să intre în casă. Tocmai atunci, Riki li se alătură din nou. – Este fratele tău? Alesese anume această întrebare ca să pună gaz pe foc. – Este Vasile, un vechi prieten. Vasile se uita uluit la cei doi. – Eu... plec, zise el în cele din urmă. – Intră măcar să bei un sirop. Ai făcut atâta drum..., îl rugă Lavinia – Nu mai pot sta. La revedere... Se întoarse și o porni spre drumul mare. – Auzi? îi strigă Riki, jovial. Hai că te duc cu taxiul... – Nu... nu... Lavinia avea lacrimi pe obraji. De rușine, intră iute în casă. – Lavi! strigă el după ea. Dar ea dispăruse după broderia geamului de la intrare. Se dezbrăcă în holișorul îngust și scund și intră în camera ei, o cameră scundă, cu țoale țărănești pe jos și pe perete. Un pat, o masă, 131

11

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

un scaun, o mașină de cusut veche și un dulap era tot mobilierul. Se trânti pe pat și-și acoperi fața cu palmele. – Laviiinia, se auzi glasul răgușit al gazdei. În grabă își șterse fața. Era în întuneric, căci n-apucase să aprindă becul. – Da... răspunse ea, și ușa se deschise. – N-aprinzi lumina? – Mă cam dor ochii... – Aha... Ai venit cu mașina? – Da... – Știi că... o fost Vasile de te-o căutat. – Da, l-am întâlnit... – De ce n-o intrat? – N-a mai putut sta... – Vezi! Era cam năcăjit... M-o întrebat dă tine? Că unde ești? Îi zisăi că te duci pă la club. M-o întrebat: Ce club. Da’ nu știui să-i răspunz. Da’ de ce n-o vrut să intre? Ai? – Nu știu, coană Zinca... – Eh, fato... Ce să-i faci..., și gazda plecă cum veni. Rămasă singură, stăvilarele sufletului i s-au deschis. Lungită pe pat, plângea. După o vreme, se ridică, luă mobilul și sună. – Cătălina?... Mâine ai timp să ne vedem?... Nu, nimic!... Probleme personale... La cât, la 5? Atunci o să fie multă lume la Pizza. Mai bine în altă parte... Unde?... Bine! Atunci ne vedem la stația de metrou. Mulțumesc, Cătă! Noapte bună! Puse mobilul pe măsuța de lângă geam. Se simțea mai ușurată. Aprinse lumina. Ochii ei se opriră fără voie la stativul cu poze de pe noptieră. Prinsă deasupra sticlei, era poza unui soldat tuns reglementar, în poziție de drepți. Luă poza în mână. Pe fața fotografiei era scris cu pixul: „Amintire de la Vasile, pentru Lavinia.” O ținu o vreme între degete, apoi o lăsă să cadă lângă ramă și oftă prelung.

*** 132

AMINTIRI

A doua zi. Venise ora 5. Din direcția opusă, apăru și Cătălina. – Hai la cofetărie..., zise ea vioaie. Am văzut că nu e aglomerat. Fetele urcară treptele spre ieșire, strecurându-se prin mareea de oameni. O luară la stânga. Deja se înserase. Dinspre nord bătea un vânt răcoros ce prevestea lapoviță. În cofetărie era cald. Se așezară la măsuța dinspre vitrină și Cătălina aduse două prăjituri. – Zici că Vasile a plecat supărat? reînnodă Cătălina ideea. – Da... Mi-e milă de el. O vreme, Cătălina nu zise nimic. – Dar tu îl iubești? Lavinia oftă... – Nu știu... De când eram la liceu, la Răcari, îmi ținea calea. Uneori, când termina mai repede orele, pierdea mașina spre Bâldana numai ca să vorbească cu mine. – Câți ani are? – E cu doi ani mai mare... 27. Lavinia privea pieziș. – Mănâncă... Nu mănânci? o îndemnă Cătălina. – Nu-mi vine... – Și... de-atunci, se tot ține de tine? Un nou oftat veni ca răspuns. – Nu l-am respins niciodată. E băiat bun, harnic, credincios... – Ce caută în București? o iscodi Cătălina. – Lucrează... – Ziceai că e zootehnist? – Da... Dar de când ferma de la Ghimpați s-a închis, a căutat de lucru aici..., ca să fie aproape de mine. Lucrează la o firmă de internet. Montează cabluri prin apartamente... Nu e mulțumit. Zice că vrea să mai facă o școală, ceva... – Ți-a spus vreodată că te iubește? Că vrea să vă luați? – Îmi tot dă de înțeles. Dar... tace. E timid, introvertit... – Și tu ce faci? – Nu știu nici eu... Cătălina puse lingurița jos. 133

11

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Te gândești la ăstălalt? – Nu știu... – Cum „nu știu”? Zi drept! – Riki e altceva... E bărbat... E tipul care place... Dar nu-l cunosc. – Lavi... Nu poți sta în două luntri... Ia-ți timp să-l cunoști pe Riki, fără să-l alungi pe Vasile. Și-apoi, hotărăște-te... – Mi-e milă de Vasile... Sunt aproape nouă ani.... Pe obraz i se prelingeau două șuvițe de lacrimi.

134

Capitolul 12

Și mai trecu o săptămână... Era noapte. În patul de sus dormea Fred. Jos, Riki se perpelea de căldură. „În fiecare om se ascund doi. Unul e apolonic... Celălalt e dionisiac. Un rațional și un pătimaș... Nu pot să ardă amândoi deo­dată... nu-i loc decât pentru unul. Și-atunci? N-au încotro: când unul, când altul... Când ești cu unul, ți-e dor de celălalt... Rău! Dar ce poți face?” Cu antebrațul pe ochi, Riki căuta să alunge gândurile... „Îmi lipsește cealaltă... Ah, Ambra...” Ceasul era trecut de miezul nopții. „Trebuie s-o caut. Neapărat!” Odată hotărârea luată, frământul i se potoli și adormi cu gândul la strategia zilei de mâine. Dimineață, Riki plecă odată cu Fredi. Coborî pe spaliul gârlei. Ajunse la Facultatea de Biologie. Mai călcase de vreo două ori coridoarele, pe vremea când Bebe frecventa cursurile de biologie. Nu se schimbase nimic. Căută pe avizier orarul anului III. Știa că, de obicei, orele nu se succed în șir, că mai sunt ferestre. „De la 8 la 10 – laborator. De la 10 la 12 – fereastră. Deci la 10 iese...” Urcă la bibliotecă să mai citească ceva și, mai ales, să se încălzească. Era încă devreme și în sala de lectură abia erau vreo 7-8 risipiți. Dar n-apucă să-și rotească ochii peste tot că înțepeni. În spatele sălii, 135

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

pe rândul din mijloc, era ea. O credea la cursuri... Fata era cufundată în lectură și mai nota câte ceva în caiet. Merse pe culoarul de lângă perete și ajunse la ea venind din spate. Apoi, ca unul oarecare, își puse geanta jos și se așeză pe scaun. Voia să-l descopere ea, nu invers. Fata era absentă la ce se întâmpla în jur. Riki nu se abținu să n-o admire. Trecu mai mult de un sfert de oră, până când fata întinse mâna după un șervețel. Geanta ei lunecase pe interval. Pentru că n-o găsea, își dezlipi ochii de pe carte și... rămase nemișcată. – Tu? Chipul ei n-arăta nici bucurie, nici teamă. Doar surpriză rece. – Ambra... – Ce-i cu tine aici? El întoarse capul. După câteva secunde, o privi din nou: – Te căutam. – Pentru ce? – Pentru că îmi lipsești. Deși satisfăcută de comentariu, Ambra nu tresări. – Ai greșit adresa... El continua s-o privească pătrunzător. Ea rămânea pe poziție. Se aplecă asupra cărții: – Ți-am zis... Pentru ce vrei tu, caută pe alta. Riki hotărî să aplice planul B. – Te înșeli, Ambra. Numai tu mă poți ajuta. Am nevoie de un ghid... Yoga este încă un subiect mult prea încâlcit. Tu ești inițiată. Fă-mă să pătrund unele enigme cu aspect de paradox. – Dar ți-am dat telefonul domnului Romanescu! – Omul este doct, dar... l-am simțit cam șablonard. Are tiparele lui și nu m-a satisfăcut. Eu simt că tu poți. Vrei să mă ajuți? Sfinxul se înmuie. Era o chestiune de vocație, care pentru Ambra devenise pasiune. Fața ei deveni mai umană. – Uite..., sunt în competiție cu cronometrul. N-am mers la curs, ca să termin referatul. Dar mâine..., după 4, am putea sta de vorbă. Îți convine? – La 4 și un sfert... Unde? 136

AMINTIRI

– Alege tu, zise ea. – La... Cremeria Otilia, pe Strada Engleză. Au mese de două locuri. E bine? – Bine. Dar vino pregătit, cu întrebări punctuale. – Mulțumesc, Ambra... Am nevoie de tine. Fata schiță un zâmbet de politețe, dădu din cap și zise doar: „Pe mâine”, înainte să se cufunde din nou în lectură. Riki mai zăbovi ceva timp. Sfinxul redeveni ghețar. Încet, tânărul se ridică și dispăru. Pe trotuar mergea cu pași de plumb, lovind caldarâmul cu ciudă. Insensibilitatea și inaccesibilitatea ei aproape că-l făcea s-o urască. „Are... vreun barosan... De ce s-ar uita la mine, un ratat, un coate-goale...” Îi era ciudă că era neisprăvit. „Dacă aș fi fost stimulat să fac o facultate bună... Medicina... M-am zbătut de unul singur, în război cu tata... Sau dacă aș fi avut un Merțan la scară...” Trecu strada și se opri pe malul Dâmboviței, determinat. Scoase mobilul. – Alo... Salut. Eu sunt, „Spaniolul”... Mi-e „foame”... Ai ceva de lucru pentru mine? Orice... Bine, te aștept. Dă-mi un semn când ai un răspuns. Răsuflă ușurat. „Voi risca... Voi risca de câte ori va fi nevoie... Trebuie să ies din groapă...” Mai merse o bucată de drum. Jocul apei îi inducea relaxare. Scoase din nou telefonul. – Alo, Lavi? Ce faci? Când scapi? Poate vin să te iau. Mi-e iarăși dor de glasul tău... „Când dionisiacul nu funcționează...”

*** De la florăreasa din colț luase un buchețel de toporași și brândușe. Trotuarul era destul de aglomerat. O coloană de copii de grădiniță, ținându-se de mână câte doi, îl flancă pentru o vreme. Distrat, urmărea chipurile lor. Unii erau veseli, alții inexpresivi... „Copilărie pierdută...” oftă el. „Măcar de-acum încolo...” Rareori Casa de pariuri era aglomerată. De data asta, vreo patru indivizi erau la tejghea, blocând vederea. Cu mâna pe clanță, Riki 137

12

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

șovăi. „Vin mai târziu... Să fie singură...” Pe când se gândea să plece, zări la doi pași de vitrină un bărbat cu șapcă, care-l fixa cu ochii mari. Privirile li se întâlniră... „Vasile?” bănui Riki. Un jet de adrenalină îi copleși mintea. Cu o expresie de combatant, se îndreptă spre individ. – O aștepți pe Lavinia? Vasile se pierdu... Încercă să-i răspundă, dar nu-i veneau cuvintele. – Da’ ce te interesează? Riki, uitându-se ostentativ la propriul buchețel de toporași, i se adresă provocator. – Vezi bine că mă interesează... Între timp, din Casa pariurilor doi indivizi se retraseră de lângă ghișeu. Când Riki își întoarse pentru o clipă capul spre vitrină, o observă pe Lavinia privindu-i, împietrită. O undă de compasiune îl fulgeră pe Riki. Aruncându-i flăcăului un zâmbet de învingător, se întoarse și intră înăuntru, lăsându-l pe Vasile tablou. Acesta mai zăbovi preț de un minut, urmărindu-l cum îi întindea florile. Văzu și reacția de tulburare a Laviniei. „I-e rușine că am prins-o cu ăsta...” Încet, se întoarse și plecă. Mai întoarse o dată capul. Dar nu... Ușa rămase închisă.

*** A doua zi, după-amiază. Trecuse de ora 16. În fața cofetăriei, Riki aștepta cu un buchet bogat în mână. Se apropia patru și jumătate... Bănuia că fata va veni totuși. Exista un interes și din partea ei. Aproape la și jumătate, Ambra sosi grăbită cu geanta pe umăr. Coroana bogată de onduleuri de sub basca roșie flutura în adierea vântului. Riki căuta să-și ascundă emoția. – Bună, Ambra. Îi întinse buchetul și-i deschise ușa. – Bună! Mulțumesc. – Masa aceea e mai ferită. 138

AMINTIRI

Ca un dascăl preocupat, Ambra se îndreptă spre locul indicat. Riki comandă două prăjituri vegane, cu cremă de mango și le puse pe masă. Aduse și două pahare cu apă. – Servește, te rog... Ambra luă prima gură... O mestecă încet și-și ridică ochii spre Riki. Îl privi o clipă. I se părea mai... acceptabil. – Ai întrebările? – Cât timp îmi acorzi? – Cât este nevoie, dar... nu mai mult de o oră... Riki scoase cartea lui Romanescu: Inițiere în misterele universului ocult. – Să încep cu începutul... Poate că nedumerirea mea cea mai mare se leagă de „agentul” care operează în yoga. Despre cine este vorba? – Păi... scrie în carte. Sunt „energii” ale universului... Și Ambra mai luă o linguriță. Continuă: – Totul se reduce la câmpuri energetice, câmpuri electromagnetice... Pământul, planetele, ființele vii, toate emană energie. Ai auzit de astrologie? Astrele ne influențează psihic și fizic. Luna, prin atracția ei gravitațională, mișcă oceanele: flux și reflux. Noi suntem 70% apă. Crezi că apa din noi nu răspunde energiilor lunii, astrelor? Contrariat, Riki își trecu mâna prin barbă: – Înțeleg, Ambra. Numai că... aceste energii sunt fizice, materiale. Pe când cartea face o distincție clară între lumea materială, cu energiile ei, și lumea imaterială, metafizică, cu un alt fel de energii, care sfidează pur și simplu legile fizicii. Uite, scrie: „Omul poate deveni invizibil, poate levita, poate călători în timp.” Ambra fu oarecum surprinsă de observația lui Riki – Doar aparent... Dar tu n-ai prins ideea unității universului. Toate câte sunt, materiale și imateriale laolaltă, sunt una... o singură realitate în Marele Brahman. Yoga este o filosofie „holistică”1. – Holistică... holistică, dar asta nu anulează distincția dintre energiile spirituale și cele materiale. Că doar – zicea chiar în carte Holistic = în care părţile sunt integrate şi corespund una alteia, într-o unitate atotcuprinzătoare. 1 

139

12

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– energiile spiritului rup și „subordonează legile materiei”. Și atunci eu continui să întreb: Ce sunt aceste energii, cu totul altele decât câmpul electromagnetic, gravitația etc. Ce-s energiile ciudate care invadează omul și iau în stăpânire mintea? Fata dădea semne de nerăbdare: – Cred că n-ai citit atent. Sau ai citit cu prejudecăți. Riki o întrerupse cu o clătinare a capului: – Nu, Ambra... Dacă mi-ai fi antipatică, dacă nu ți-aș sorbi „energia” ta, poate că aș avea prejudecăți. N-ai înțeles? Dacă mă interesează yoga, este... din cauza ta, și zâmbi șăgalnic. – Lasă asta, protestă ea. Hai, fii serios... Ziceam că răspunsul e lămurit în carte. Chiar maestrul ți-a citit că e vorba de „energii personale”. Ţi-amintești? – Buuun... Chiar asta era întrebarea mea de la început. E clar că aceste „energii personale” n-au nimic de-a face cu gravitația lunii, a astrelor etc. Probabil că am pus eu greșit întrebarea. Am zis: „CE sunt...”, în loc să întreb: „CINE sunt aceste energii personale”. Ochii Ambrei căpătară brusc o profunzime neobișnuită, de parcă pupilele ei negre au cotropit întreg irisul. – Sunt energii sub forma de... spirite. Există o multitudine de entități care au putere mare. Unele sunt divine. Altele semidivine – intermediare între divin și uman... Dialogul se opri ca în fața unei revelații. – Poți să-mi vorbești despre... entitățile divine? Și-apoi, despre celelalte... entități? Ambra începu să povestească. Dar expresia feței și tonul glasului erau altele, de parcă era dezarmată. – Nu-ți pot spune prea multe, pentru că există opinii diferite. Unii inițiați zic așa, alții zic altfel. Dar asta n-ar trebui să ne incomodeze. Amintește-ți că suntem limitați: simțurile și rațiunea sunt ineficiente în sondarea domeniului mistic. – Scuză-mă... vrei să zici că, în lipsa probelor, acceptăm zicerile lor printr-un act al credinței? – Da... și e logic. 140

AMINTIRI

– Deci cum e cu entitățile divine? – A, da! Zicea Gopi Krișna2 că e vorba de zeii și zeițele din cultura vedică... Vrei să știi care? – Evident! zise Riki binedispus. – Primul e Brahman – e cu n la urmă. El este spiritul universal, sau cosmic. Are toate atributele divinității. El se manifestă printr-o „treime” – hindușii îi zic Trimurti. Această treime este formată din Brahma – fără n – „creatorul”, apoi Vișnu – „păstrătorul” și Șiva – „distrugătorul”. Ultimii doi sunt ca yin și yang. Și Ambra mai luă o linguriță și continuă. – Ăștia trei se întrupează. E un fel de reîncarnare, numită avatar... – Avatar? Filmul... – Nu glumi, Riki! se supără Ambra. Dacă nu poți fi serios, încheiem discuția. – O... N-am vrut să te supăr, dar... Chiar și supărată, ești... frumoasă. Ambra lovi nervos masa cu palma. – Vrei să continui? – Da, da... Te-ascult... Fata stătu un timp cu capul în jos, ca să se liniștească. – Ziceam... da... acești trei zei principali se „difuzează” și iau forma altor zeități mai mici. Uneori – prin avatar – se întrupează în personaje umane, ca Rama și Krișna, avatarele al 7-lea și al 8-lea ale lui Vișnu. Riki vru să spună ceva, dar se opri și-și reformulă gândul într-o notă serioasă. – Doar zei masculini? Nu e drept. – Nu! Există și zeițe. Prima e Devi, mama zeilor. Devi se „difuzează” în Șakti, care e totuna cu șarpele. – Șarpele Kundalini? întrebă el mirat. – Da... Un alt avatar este Kali, zeița neagră. Este „distrugătoarea”. 2 

Gopi Krishna, The Awakening of Kundalini, 1975, p. 13. 141

12

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Cea cu colierul de cranii umane la gât? – Da... Apoi în Durga, Ciandi... Se mai metamorfozează și în Saraswati, zeița înțelepciunii. În fine, sunt și alte avataruri... „Aaa... De aici se autointitulase cucoana aceea «Saraswati»?”, gândi Riki, apoi zise: – Câte? Câți zei și zeițe sunt? Fără să clipească, Ambra răspunse sigură pe sine: – 33 de milioane3... Riki făcu ochii mari. – Câți?? – Nu te uita așa. Este foarte logic. Fiecare zeu personifică un atribut divin. Iar divinitatea are multe, multe atribute. Și, dacă vrei să știi, hinduismul învață că acești zei mai mici nu durează la infinit. Au și ei o viață limitată... la milioane de ani. Și când mor, alții le iau locul. „Ce ciudat...”, gândi Riki, privind-o. „Ambra cea monolit, cea invulnerabilă, scoate un cap de gâsculiță...” – Ambra, apreciez că ți-ai luat din timpul tău să-mi explici, mură-n gură, sistemul dinapoia yoga. Înseamnă că yoga este o... religie? – Sigur! E religie. Patronul ei este Șiva, distrugătorul4. El făcu ochii mari. – De ce „distrugătorul”? – Ia dă cartea încoace... Ambra o deschise mai pe la început, mai dădu o pagină... – N-ai citit atent. Uite, scrie aici: „Adevăratul scop al yogăi este să distrugă persoana” – adică eul fals, iluzia – „așa încât să poată experimenta pe impersonalul Brahman”5, adică eul real, divin. – Stai... Ce mi-ai citit mi-a amintit de o altă confuzie de care am uitat. Aici zice că Brahman este eul real, adică „eu cel divin”. Dar Gadadhara Pandit Dasa, „The 33 Million Gods of Hinduism”,The Huffington Post, 6 august 2012, updatat 6 octombrie 2012. 4  Vezi volumul lui David Frawley, Shiva: The Lord of Yoga, 2015. 5  Georg Feuernstein şi Jeanine Miller, Yoga and Beyond: Essays in Indian Philosophy. 1972, p. 8. 3 

142

AMINTIRI

mai înainte ziceai că Brahman este zeul suprem cu care „eul” din mine trebuie să se unească? Lămurește-mă: Brahman este „eu”, Riki? Sau este „un zeu” diferit de mine? Ambra dădea semne de nervozitate. Riki se grăbi s-o liniștească. – Promit că este ultima mea nedumerire. Și, crede-mă, măcar de dragul tău, că sunt serios și sincer interesat să înțeleg. Dacă nu înțeleg, mă pierzi. – Mă obligi să intru în detalii care n-au legătură cu ce îți oferă de fapt yoga. Înțelegi? Nu teoria contează, ci efectul practic... Când ți-oi vorbi despre beneficiile practice... n-o să mai ai timp de întrebări! În fine, hai să-ți explic. Și fata mai luă o linguriță de prăjitură. – Uite: în hinduism există două școli majore, sau două moduri diferite de a interpreta vedele. Prima se cheamă Dvaita Vedanta6. Riki se încruntă. – Ce te miri? Dacă n-ai cultură, învață! Dvaita înseamnă „dual”... De aici, „dva” în rusă, adică „doi”. Școala Dvaita învață că există două divinuri: Brahman, zeul, și Atman, sufletul omului. Iar yoga, uite ce face: Fata continuă să citească: – „Când ultima chakră – chakra „coroană” – este atinsă, atunci se produce unirea eului cu Brahman”7. Înțelegi? O unire mistică cu spiritul universal... Și Ambra continuă să citească: „În timpul extazului sau al transei, yoghinul se găsește într-un raport direct cu o prezență caldă care îl copleșește și-i ocupă întreaga minte.”8 „O mare zeitate în forma guru-ului meu s-a răspândit prin mine, ca o energie și mă scutura... Întregul meu corp se zguduia violent, ca și Vedanta se traduce prin „Încheierea Vedelor”, sau „Concluzia Vedelor”, ca fiind explicaţia lor. 7  John Ankerberg şi John Weldon, Encyclopedia of New Age Beliefs”, 1996, p. 606. 8  Gopi Krishna, „The True Aim of Yoga”, Psychic, ianuarie-februarie, 1972, p. 14. 6 

143

12

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

când eram posedat de un spirit bun sau rău...”9 În fine, ce zice la sfârșit nu e relevant. E doar părerea lui. Și-apoi: „Mantra invită un spirit să intre în om și să-l folosească, iar pe de altă parte, creează starea pasivă în cel ce meditează, ca să faciliteze fuziunea dintre cei doi.”10 Riki ridică mâna, rugător. – Mantră? – Da... mantra11, o invocație către zeu. Cea mai obișnuită este silaba „Omm...” Instantaneu, Riki își aminti de Swami Ramagupta Goși. – Omm? Asta tot repeta guru acela la Casa studenților... – Acuma știi... Unde eram? – Hai că-ți spun eu... Vorbeai de cele două „școli de interpretare” a vedelor. Una era duală, cum ziceai? – Da... Dvaita Vedanta. Iar cealaltă școală este Advaita Vedanta. A-ul este particulă de negare. Asta înseamnă că maeștrii acestei școli cred că nu există două entități divine, ci una singură: Numai Atman, sufletul, care – zic ei – este același lucru cu Brahman. – Ăștia-s atei, trase concluzia Riki. – Da, este o școală ateistă, sau panteistă, dacă vrei. Divinitatea asta unică e impersonală și umple totul: natura, omul. Prin yoga, omul trebuie să evolueze și să atingă absolutul. Și acum fii atent... Ambra închise cartea și o puse pe măsuță, lângă prăjitura pe jumătate consumată. – Te rog, servește..., o îndemnă Riki. Ambra privi prăjitura de parcă ar fi coborât dintr-o altă lume. Luă o înghițitură... – Deci... aceste două școli au produs două modele de yoga diferite: Dvaita a produs Bakhti yoga, care constă în principal în Swami Muktananda, Play of Consciousness, 1978, pp. 84, 122. Rabindranath R. Maharaj, Death of A Guru, 1978, p. 219. 11  Șoptire sacră a unei silabe sau sintagme din sanskrită, formulă înzestrată cu puteri spirituale, în stare să inducă în practicant o stare de conştiinţă alterată. Vezi: Jan Gonda,  „The Indian Mantra”, Oriens, vol. 16, 1963, pp. 244–297. 9 

10 

144

AMINTIRI

devoțiune și închinare. Iar Advaita a produs Jnana yoga, care se ocupă cu meditația abstractă și ascetismul... Celelalte forme se înșiră între cele două. Riki întinse mâna și o puse peste a ei, dar ea și-o trase înapoi. – Ambra... Dacă te mai întreb ceva, este doar pentru că apreciez acuitatea ta. Ai dar pedagogic. Uite... Ziceai că există două concepții: una „teistă” să zic, și alta „ateistă”, și fiecare cu yogile lor... Mintea mea cere o clarificare... Pe care s-o cred? Că nu pot fi ambele adevărate. – Scuză-mă, dar... e o întrebare idioată! Tu vrei să înțelegi cu mintea ta firească lucruri care sunt deasupra rațiunii. Sunt metaraționale, înțelegi? În filosofia orientală, lucrurile nu sunt antagonice, ci complementare. Ca yin și yang... – Așaa? Ambra se uită la ceas și dădu să-și ia geanta de pe spătarul scaunului. Fața lui Riki se strânse. – Te rog, nu pleca încă. Rămăseseră... energiile semidivine. Explică-mi pe scurt despre energiile acestea semidivine. Fata își răcori gâtul cu câteva înghițituri de apă. Puse paharul jos şi își șterse gurița cu șervețelul. – Ce să-ți spun? În câteva cuvinte: spiritualitatea orientală afirmă că, pe lângă zeități, există și alte spirite, interesate să ajute la evoluția omului. Unele sunt îngerii... Altele sunt spiritele naturii... Altele – spiritele marilor maeștri și inițiați morți... Toate aceste ființe extraterestre acționează ca spirite călăuzitoare. – Extratereștri? zise Riki uimit. – Iar te miri? Ei nu aparțin lumii fizice, terestre. Și se pot manifesta în orice formă vor. Chiar și ca – știu eu? – ca locatari ai OZN-urilor. Cunosc maeștrii care au avut contacte cu OZN-urile.12 – Ce tare! Apropo de aceste ființe semidivine. Am găsit, tot în carte, un citat care m-a provocat. Uite-l... Jeffrey J.  Kripal, Authors of the Impossible: The Paranormal and the Sacred, 2010, p. 356. 12 

145

12

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Riki luă cartea de pe măsuță și o deschise la pagina cu colțul îndoit: – Zice așa: „Cineva l-a întrebat pe Mahariși Maheș Yogi: «Ce faci atunci când vezi un demon?» la care maestrul i-a răspuns: «Doar cheamă-l să intre»”13... Ambra râse cu ciudă. – Ești tare greu de cap, Riki! Tu nu înțelegi că în filosofia orientală nu există noțiunile „bine” și „rău”? Tu gândești cu capul unui occidental sucit de creștinismul moștenit. Odată ce hinduismul este amoral, nu pot exista îngeri buni și îngeri răi. Toți sunt la fel. Când individul zicea „demon”, era felul în care îl numea el, neștiutorul. Putea să-i zică înger și era totuna. Dar... îmi pare rău că ne-am blocat în teorii. Astea nu fac... nu fac nici doi bani, față de ce poate să-ți ofere practic yoga. Prac-tic, băiatule!... Și ea privi adânc în ochii lui. – Dacă tu mă percepi pe mine atrăgătoare, ei bine, nu este doar femeia... Este spiritul care mă conduce, care mă umple, care-mi dă farmec. Înțelegi? Spiritul! Ambra se sculă de la masă. – Dacă vrei să pleci cu ceva de la mine, ascultă-mă. Gata cu întrebările! Lasă rațiunea să se odihnească. Treci la practică. Dacă n-ai chef, sări peste asane. Fă meditație transcendentală. În cartea maestrului găsești tot ce ai nevoie. Și data viitoare vino cu ceva concret dacă mai vrei să vorbim despre cele metafizice... Uite, am și întârziat... Salut! Și ieși în grabă. – Un număr de telefon...! – Mă găsești la facultate, îi strigă din mers. Un beculeț se aprinse în mintea lui Riki. Sări de pe scaun, puse banii pe tejghea... Vânzătoarea privi la bani speriată. – Restul, domnu’! 13 

Rabindranath R. Maharaj, Death of A Guru, 1978, p. 138. 146

AMINTIRI

El îi făcu simplu cu mâna și ieși în grabă după Ambra. O zări chiar când dădea colțul. O urmări de la distanța respectabilă de 20 de pași. Fata se îndrepta către gura de metrou. Riki, după ea. „Ah, mulțimea!” gemul el, făcându-și loc prin puhoiul care ieșea. Un tren era în stație. Se auzi: „Se închid ușile...” Ambra intră. Riki se repezi la vagonul din urmă. Prea târziu! Ușile se închiseseră. Bătu cu ciudă în geam. Câțiva se uitară mirați la el. Trenul porni. Vlăguit și frustrat, Riki se întoarse cu lehamite... „Mai sunt zile! Nu e ea chiar monolit. Are fisuri... Trebuie s-o prind. Trebuie ceva practic.” În minte i se conturase deja un plan.

147

12

Documentar 1

I. HINDUISM Hinduismul este una din marile și cele mai vechi religii. Hinduismul n-are un singur fondator, nici o scriptură unică și nici un set de învățături agreate de toate fracțiunile. El este mai degrabă o familie de religii. El se constituie din câteva sisteme neunitare care includ filosofie, crezuri și ritualuri. Principalele noțiuni în jurul cărora gravitează hinduismul sunt: Samsara – ciclul nașterii, al morții și al reîncarnării. Mokșa – eliberare din ciclul reîncarnării (salvare). Dharma – felul corect de viețuire, conform tradiției hinduse. Karma (karman = faptă) – legitatea cauză-efect. Totalitatea faptelor bune și rele determină destinul. Prana – energia vitală cosmică, impersonală sau personală. Pranayama – controlul respirației. Mantra – incantație către o divinitate sau spirit. Brahman – zeitatea supremă impersonală sau personală. Atman – sufletul uman divin. Swami – maestru; formă reverentă de adresare unui inițiat. Sri – iluminat; formă respectuoasă de adresare unui inițiat sau unuia din zeii intermediari. Textele sacre ale hinduismului: Vedele (de la veda = cunoștință). Cele patru categorii de Vede (scrise între 1500 şi 500 î.Hr.): 1. Rigveda – imnuri (1 500 î.Hr.) 2. Yajurveda – sacrificii 3. Samaveda – cântece 4. Atharvaveda – ritualuri magice... (cca 900 î.Hr.) Toate Vedele includ mantre. 148

Texte sacre explicative – cu conținut filosofic: Upanișadele (600 î.Hr.–1500 d.Hr) sunt comentarii ale vedelor. Ele sunt considerate drept sursa principală a hinduismului și chiar mai importante ca vedele! Ele au transformat cu timpul religia vedică în filosofie hinduistă. Puranas – Istoria avatarurilor lui Vișnu și a diferitelor zeități și regi. Nu au autoritatea scripturilor vedice. Textele secundare 1. Mahabharata ( 400 î.Hr.–sec. 4 d.Hr.) – include Baghavad Gita (poem oral alcătuit între sec. al II-lea î.Hr. și sec. al IV-lea d.Hr); 2. Ramayana (poem oral alcătuit între 400 î.Hr. și sec. al III-lea d.Hr). Aceste două sunt poeme care constituie niște „oglinzi” ale vedelor. Ele sunt considerate la fel de importante ca Upanișadele: Hindușii socotesc că tot ce este în vede, în scriere alambicată, se regăsește în narațiunile de mai sus. Yoga se cristalizează între sec. al II-lea î.Hr. și al V-lea d.Hr. Practica yoga este metoda hinduismului, nu și a budismului, întrucât yoga urmărește unirea lui Atman cu Brahman, pe când budiștii le neagă pe amândouă. Yoga este un proces prin care spiritul este eliberat (Mokșa) prin unirea sa cu divinul din robia materiei, robie cauzată de ignoranță și iluzie. Conform cărții de căpătâi a yogăi, Yoga Sutra, ea parcurge opt stadii sau domenii: 1. Tăgăduirea sinelui, unii o numesc „negarea” sau „cumpătarea” – până se ajunge la „starea inițială” de conștiință. 2. Ritualul de curățire fizică și morală. 3. Asanele – exercițiile fizice pregătitoare pentru condiționarea minții. 4. Respirația – eliberarea efectivă a minții de gânduri și de voința personală. 149

5. Anularea simțurilor materiale sau eliberarea din realitatea fizică. 6. Concentrarea. 7. Meditația. 8. Samadhi – Absorbția în divin

II. BUDISM Prințul Gautama Buda, numit și Shakyamuni (sec. al VI-lea î.Hr.) este cel care a revoluționat filosofia indiană. Buda a contestat în totalitate hinduismul: el a respins vedele, a negat existența lui Brahman, cât și a lui Atman. Scopul ultim al budismului este dispariția, stingerea existenței personale. Budismul nu se referă în niciun fel la vreun dumnezeu, negând implicit orice divinitate. În ciuda acestei poziții, budismul a ajuns să fie asimilat ca o religie a adorării lui Buda, a celui care a interzis orice adorare. Principalele noțiuni în jurul cărora gravitează budismul sunt: Dukkha – suferința, cauzată de dorințele necurmate și neîmplinite. Samsara – (călătorie), ciclu de naștere – moarte – reîncarnare... Anatta (An-Atman) – non-ego. Se neagă existența unui „eu” permanent. Avidja – ignoranța Nirvana – (încetare, stingere) dispariția deplină a sinelui. Mokșa – eliberare de Karma. Vijnana – conștiența de sine a persoanei, care migrează dintr-un trup într-altul. Theravada – calea celor „opt pași” prin care omul se poate elibera de Karma. Samadhi – meditația. 150

Cei opt pași către iluminare: 1. Privire (înțelegerea) corectă asupra realității. 2. Decizia corectă: renunțarea la viața de familie și adoptarea ipostazei de cerșetor budist, pentru a putea urma nestingherit „calea”. 3. Vorbire corectă: fără minciună sau brutalitate. 4. Conduită corectă: fără ucidere, rănire, fără acte sexuale sau dorințe materiale. 5. Viețuire corectă: cerșirea hranei și limitarea doar la ceea ce este absolut necesar. 6. Efort corect: ferirea de gânduri senzuale care blochează meditația. 7. Cugetare corectă: conștientizarea a tot ce faci. 8. Samadhi corect: practicarea celor patru etape ale meditației și culminarea prin unificarea minții. --s--

151

Capitolul 13

În dreptul vitrinei bistroului, Riki privea cum bulevardul prinde subit viață. Era ora 16. Discuția de ieri cu Ambra îi mai stăruia în minte. Încercă să scape de imaginea chipului ei și să se pregătească de confruntarea ce avea să urmeze. Prin mulțimea grăbită, zări în sfârșit un individ purtând un hanorac portocaliu țipător. Individul îl recunoscu pe Riki, dar nu schiță niciun salut. – Salut! Hai înăuntru, îi zise Riki. Ochiră o masă mai ferită și se așezară. – Ce servești? întrebă Riki. – Marfa! fu răspunsul scurt al lui Gyuri. Ochii individului sclipeau de supărare. Riki scoase din buzunarul gecii o cutie verticală: „Bomboane fine de ciocolată.” Individul o luă, o deschise precaut și examină scurt „bomboanele”, fără să le răstoarne. Îl cercetă apoi pe Riki. – Cât ai adus? – Cât trebuie. Acoperă toată suma. – Fii atent... Dacă tu mă înșeli... – Hai, Gyuri... Te-am înșelat până acum? A fost doar o situație nașpa... Gyuri tăcu. 153

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Dacă nu veneai azi, aranjasem cu Pașa să-ți administreze o porție... – Hai, gata... Individul strecură cutia în buzunarul interior și larg al hanoracului şi mai stătu un minut până se liniști. Apoi se ridică, îl salută din cap și plecă. Riki răsuflă ușurat. De nesomn și de stres îi bubuiau tâmplele. Luă o bere, o goli repejor și plecă și el. Lumina puternică a soarelui îi amplifica senzația de durere. „Ah! Trebuie să iau ceva de cap!” La două străzi distanță zări o firmă luminoasă cu crucea verde. Înăuntru nu era niciun client. Intră. Farmacista aranja cutii pe raft. – Sărut-mâna! Un calmant, vă rog, pentru durere de cap. Farmacista se întoarse. Era o tânără cu părul șaten deschis. Avea un aer de noblețe care nu putea trece neremarcat. Privirile lui îi cercetau trăsăturile. Îi zări ochii – căprui spre verde. Un beculeț i se aprinse în minte. La rândul ei, fata clipi de câteva ori. – Bună... mă mai cunoști? o abordă Riki Fata părea că refuză să răspundă. – Nu locuiești pe strada Nucșoara? – Ba da... Mi-amintesc de tine... Riki zâmbi satisfăcut. Fata însă rămase serioasă. – Te-ai speriat... atunci? o întrebă el. – Nu... Bunica a fost stresată. Dar... n-a lipsit nimic, așa că s-a liniștit. – Ehee... Dacă nu erai tu... Fata se întorsese spre rafturile cu medicamente. El luă pastila, puse un leu pe tejghea, umplu un pahar de la dozator și dădu totul pe gât. Aruncă paharul la coș și continuă s-o privească. – Frecventezi vreun club, ceva...? Fără să se întoarcă spre el, îi răspunse: – Chiar te interesează? – Da... Ai un aer special. De dincolo, tăcere. Asta îl incita și mai mult. – Chiar nu mergi nicăieri? Ești însingurată? – Nu... Am alte modalități de socializare. 154

AMINTIRI

– Care? Unde? Fata se întoarse spre el. – Puține speranțe... Avem preocupări diferite. – Yoga? Un zâmbet fin destinse obrazul fetei: – Ce știi despre yoga? îl întrebă ea. – Religia viitorului... Autorealizarea... – Cine ți-a spus astea? Riki scoase cartea lui Romanescu din buzunar și i-o arătă de la distanță. Fata deveni mai prezentă. – Tu... chiar crezi? și arătă cu capul spre cărțulie – Tocmai mă documentez... Dar tu, ce știi despre yoga? – Eu? și zâmbi. E Coca-Cola pentru minte... O industrie pentru debusolații în căutare de... „autorealizare”. Are priză... și te scoate de pe șine... El pară cu un zâmbet de om sigur pe el. – Ce argumente ai? Din depozit se auzi glasul șefei: – Magda... Furosemid Bayer 5%... câte sunt pe raft? Ea se întoarse și le numără. – Nouă cutii..., răspunse ea. Apoi către el: Nu e momentul, şi-și văzu de treabă. – Pe mine chiar mă interesează..., insistă el. Ea nu-i răspunse. – Bine... văd că ești ocupată... Mulțumesc încă o dată pentru atunci. O zi frumoasă! Un soi de compasiune o făcu să ridice privirea. „Debusolat... în căutare de autorealizare.” – Auzi? Riki se întoarse ca ars. Surpriza i se citea pe chip. – Dacă vrei să știi cum stau lucrurile, notează un număr de telefon... Își pipăi în grabă buzunarul din dreapta. Pesemne că uitase mobilul acasă. Pentru că el n-avea nimic de scris, ea notă pe un flyer un 155

13

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

număr și un nume: Emilian Petrașcu, și i-l întinse. El citi dezumflat numele. „Ăsta-i de la Geografie... Îl cunosc! Se dă creștin...” – Cine-i ăsta? – Un prieten. Îl suni din partea lui Magdalena... El îți dă toate detaliile. Riki luă biletul și-i căută, zadarnic, privirea. – Vii și tu? – Nu știu... Poate. – Magdalena!..., se auzi din nou vocea șefei – Hai, la revedere... Și fata dispăru în depozit. Riki privi după ea, visător. „O supernovă...”. Se gândi s-o aștepte, dar se răzgândi. „După ce mi-a zis la revedere...” Ieși. În stradă, soarele își arăta din nou fața. „Pastila... Sau poate fata?... Mi-a trecut capul... Să fie întolocată cu Petrașcu ăla? O fi și ea dintr-ăia?” Porni remontat, dar se opri în stradă. Era în dubiu: încotro? Lavinia era plecată la țară... Ambra? Îi lipsea pretextul: „practica”. Două nopți la rând încercase niște „meditație”, dar fără succes. Prima noapte n-a avut condiții din cauza lui Fredi. Iar a doua noapte, după ce Fredi a adormit, a încercat, dar a ațipit de vreo două-trei ori și a renunțat. Era hotărât să treacă pragul „practicii”... Ca din întâmplare, băgă mâna în buzunarul din stânga. Degetele lui dibuiră ceva. „Ia te uită... Mobilul era aici...” Îl luă în mână și în minte îi încolți o idee: – Alo, Bebe? – Riki! Vii pe la mine? – Da... Am nevoie să stau noaptea la tine. Dar adu-mi o pătură. – Pătură? Doar aia din garaj... Auzi? Am să-ți spun o grămadă de vești. Am fost la doamna Corbei. E tare de tot! Are și un cățel, un bichon. Ăla nu s-a dezlipit de mine toată seara. Am stat aproape două ore... Mi-a dat o carte... E cu puteri astrale, Riki... – Bine... Când o să vin... – Când vii? 156

AMINTIRI

– Să se liniștească mai întâi lucrurile. N-am chef să dau de domnul Barbelea... – Păi vino acum! Mami și tata sunt plecați la Galați. Nu vin până târziu. Hai, că e și mâncare. Avem curcan... Vii? – Gata... vin!

*** În nici o jumătate de oră, Riki era în fața porții. Ciudat. Poarta de la intrare era larg deschisă. Suspicios, se opri lângă ea. Fereastra de la etaj era și ea deschisă. „Deja au venit?” În fereastră apăru capul lui Bebe: – Salut! Am lăsat-o deschisă pentru tine. Pe aici... pe scara principală... Urcând treptele, își aminti de zilele copilăriei când mai trecuse pe-acolo. Privi la pozele cu Bebe mic în brațele mamei, puștiul Bebe într-o mașinuță, Bebe pe un căluț de ghips... Își aminti de aniversarea zilei de naștere de 8 ani a lui Bebe, când Riki a mâncat pentru prima oară tort cu cremă de ciocolată, când Bebe l-a lăsat să se dea pe calul de ghips. „Aici nu s-a schimbat nimic... Nici băiatul...” Pe masa din sufragerie era o tavă cu un rest de curcan, orez, murături și un tacâm. Mai încolo era și o carte. – Mănâncă... E pentru tine. Riki strâmbă din nas. – Aici?... Nu mi-e la îndemână. Dacă pică ai tăi? – Nu vin! – Și... ce-o să zică de curcanul lipsă? – O să spun că l-am mâncat eu... Chipul lui se rotunji într-un zâmbet. Mami o să mă pupe... Pe când Riki înfuleca de zor, Bebe desfăcu sacul cu noutăți. – Am fost la doamna Corbei... Locuiește aproape de șosea... Are casă faină... E profesoară la Iulia Hașdeu. Dacă ai ști ce mi-a povestit despre puterile cosmice! M-a așteptat cu prăjitură. Uite, mi-a 157

13

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

dat cartea asta. Cică s-o citesc și să fac ce scrie aici. Am încercat... de trei ori. Mama mă lasă, dar mi-a zis că atunci când mă concentrez, să stau cu ochii la icoană. Și să zic și „Iisus” la mantră. La început nu, dar după o vreme, te apucă așa... o stare specială: pace și lumină, de-ți vine să dormi... – Auzi? Dar așa, vreo „energie” nu te-a luat... pe dinăuntru? Fața lui Bebe luă o expresie de confuzie. – Nu... Doar noaptea, mă bântuie... – Cine? Riki încetă să mai mestece. Codindu-se, Bebe răspunse în sfârșit. – Ambra... Riki se încruntă. – Ți-am zis! Lasă fata... Ochii lui Bebe se bulbucară: – Dar ea nu mă lasă! Îmi apare în tot felul... Eu ce să fac? – Trage-i mai tare cu meditația... Bebe își trase scaunul lângă Riki. Îi deschise cartea Curs în miracole1. Subtitlul era explicit: „Evanghelia New Age pentru o nouă generație”. – Asta-i!... New Age e ca o umbrelă, Riki. Strânge laolaltă toată înțelepciunea lumii: astrologii din Antichitate, filosofii greci, gnosticii... – ai auzit de ei? Gnosticii ăștia aveau o altă evanghelie, altfel decât aia de la biserică, mai subtilă... – apoi inițiații din India, China... Dacă o citești, Riki, devii mare! Riki mesteca încet, savurând curcanul. – Cum s-au adunat toate astea în New Age? Cine le-a adunat? Preț de câteva momente, Bebe se concentră, încruntat. – Da... îți zic... Doamna Corbei îmi povesti despre una... Blavatsky, o rusoaică, mare iluminată. E mama teosofiei. Tipa avea comunicări cu spirite..., avea... cum îi zice... „scriere automată” – dacă ai auzit. Cică stai în transă și mâna se mișcă fără tine. A înființat-o... fix în 1875. După ea, alte două cucoane, una Besant și... astalaltă... Alice 1 

Detalii în Anexa nr. 1, „Mişcarea New Age”, p. 465. 158

AMINTIRI

Bailey. Ea a reorientat mișcarea și i-a dat numele „New Age”. Toate religiile lumii, toate, zicea ea, dau la un loc „adevărul”. Cea mai tare e mistica Indiei. Tot New Age-ul e construit pe hinduism. Stai să-mi trag sufletul. Luă paharul lui Riki de pe masă și-l bău tot. – Abia acum am înțeles eu ce-i cu expoziția New Age-ul a lui domnu’ Hariga. – Ai fost atunci? – Da! Nici nu ți-am zis... Lume multă! Găseai acolo toate soiurile de vindecări de când e lumea... Toate pleacă de la hinduism: cică există energii, spirite... peste tot: în pietre, plante, astre... în aer, în apă, în culori, în arome... și în om. Am văzut pe unul, un vindecător Reiki. Își plimba palma deschisă peste trupul omului și energia care ieșea din el îi lua, domnule, boala. O lua! Asta e New Age, „religia viitorului”... Băiatul arătă spre icoană. – Când i-am zis lui mami, m-a întrebat: Dar Christos? Unde-i în toată povestea? Și am știut să-i răspund. M-a învățat doamna Corbei. Mi-a zis de „anii pierduți ai lui Iisus”. Tu știi? Nu știi! Ce știi despre Iisus? – Știu ai mei... – Atunci n-are rost să-ți spun, decât că de la 12 și până la 30 de ani – sunt 18, corect? – Iisus a stat în Tibet, unde a fost instruit de un lama. A ajuns inițiat, Riki! Ca Rama, Krișna, Buddha, Mahavira, Blavatsky! Apoi, când s-a întors, n-a avut probleme să meargă pe apă, să vindece bolnavi prin metoda Reiki și toate cele... Când mami a auzit, s-a liniștit. Mă lasă să meditez... Să-ți mai spun? Doamna m-a sfătuit să nu mă bag în exerciții Hatha yoga, că sunt cam... voinic, și n-o să meargă. M-a încurajat să merg pe meditația transcendentală. Doar șezi... Te concentrezi pe un singur punct... pe icoană de exemplu... și... – Măi, Bebe, zise Riki distrat. O icoană câte puncte are? – Multe, zise Bebe cu naivitate. Dar eu mă concentrez doar la ea... 159

13

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Și ia zi: te-a întâlnit vreun „spirit călăuzitor”? – Așa, pe viu, nu încă... Doar în vis vine... ea. În timp ce Bebe continua să povestească una, alta, Riki se pierdu în frunzărirea cărții. Din când în când, pe stradă trecea câte o mașină cu motorul ambalat. – Riki, mă auzi? – Hă? – Știi ce mi-a spus doamna Corbei? Că dacă nu reușesc cu meditația, atunci să încerc cu LSD... Știi ce-i aia? Riki ridică ochii mirați spre Bebe. – LSD? Ce? Ți-a zis să iei droguri? – Ce te miri? Dacă le iau doar atunci când meditez – nu tot timpul! – pot intra în starea de conștiență alterată, a zis ea. Știi ce-i aia? Surpriza îi luase lui Riki graiul. Bebe se simți mai motivat să-l lămurească. – Nu știi? E o stare mentală în care „perdeaua” ți se ia de pe ochi... Vezi lumea de dincolo, pe aia adevărată. Doamna Corbei mi-a povestit de un prof de la Harvard, unul Timoti2. A fost lider New Age, primul care a explorat „eliberarea psihedelică”. El dădea LSD... Dar ticăloșii... – Cine? – Cum cine? Guvernanții, Riki! L-au dat afară de la Harvard... Omul însă nu s-a lăsat și a continuat să publice descoperirea sa epocală... Când au văzut că tot nu le merge, l-au băgat la pârnaie. Auzi? De 36 de ori! Bebe râse. Președintele Nixon zicea că Timoti ăsta este cel mai periculos om din America! Păi, te cred! Cu drogurile dărâmi fizicul și... zbori spre Nirvana. – Și tu? Vrei să consumi droguri?? – Eu? Aș fi vrut, dar mami... nu mă lasă. – Treaba ta... Eu niciodată!... 2 

Timothy Leary, profesor de psihologie la Harvard, între 1957 şi 1963. 160

AMINTIRI

Pe când Riki încă vorbea, de afară se auzi o voce răgușită: „Bebe... Măi Bebe!” Băiatul sări ca ars: – Au venit! Riki se ridică iute, luă cartea de pe masă. – Mă duc jos. Ai dus pătura? Bebe nu mai răspunse. Își umplu gura cu pâine, deschise geamul și le făcu semn că mănâncă. – Hai jos, la marfă! strigă domnul Barbelea. Ajuns în boxă, Riki se relaxă. Fără să aprindă lumina, dibui salteaua. Când s-o întindă, se poticni de bicicletă. Dezechilibrat, se sprijini de dulap. Un capac de tablă căzu pe beton, făcând un zgomot teribil. – Ce face netotul ăla..., mârâi tata. – Dă-i pace, Marine, i-o tăie Casandra, iritată. Nemișcat, Riki așteptă o vreme până când simți că pericolul a trecut. Întinse ușurel salteaua și se lăsă pe ea. Strânse cartea în palmă. „Trebuie să citesc cartea. E cel mai bun motiv pentru întâlnirea cu ea...” Când forfota de-afară se liniști, aprinse lumina. Pe ghidonul bicicletei erau două pături. „Phuu! Miros a benzină...”. O despături pe cea mai groasă, se înveli în ea. Se așeză turcește, deschise cartea și se adânci în lectură.

161

13

Capitolul 14

Cocoșii vecinului de vizavi – nu erau decât vreo trei – cântau de zor. Șezând în boxă, pe saltea, și cu pătura înfășurată în jurul lui de aproape un ceas, Riki încerca să-și reamintească experiența esoterică de noaptea trecută. „Fantastic!... E adevărat!” Citise până către miezul nopții. I se deschisese o nouă viziune despre tărâmul de dincolo, puteri spirituale, sensul transcendent al existenței... Aspectul care l-a surprins cel mai mult era concepția nemaiîntâlnită despre bine și rău. Crescut în mentalitatea moralistă, flancat tot timpul de mustrări și pedepse, ceea ce citea i se părea o imensă eliberare. Insistă pe rândurile: „În New Age nu există absoluturi morale... Natura n-are morală... În natură nu există lucruri ca dreptate sau milă... Mila este contrară naturii, care este crudă... Totul este natural... Simțământul de vinovăție este o erezie... Omul este divin în esență... Nu există „bine sau rău”... Tu ești dumnezeu.”1 Trecuse de miezul nopții... Și Riki obosi. Înainte să închidă ochii, ca semn al noii sale apartenențe spirituale, deschise cartea la pagina însemnată, cea cu mantre, și o recită pe prima. 1 

Helen Schucman, A Course in miracles, 1977 163

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

„Omm... Narayanam Padma-Bhavam... Anyam Asmad Gurun Santata manatosmi. Omm...”2 În timp ce rostea lunga formulă criptică, neînțeleasă de mintea lui, avea simțământul că o pace dulce îl învăluie, că lumina se pogora peste duhul și trupul său. „Sunt liber să fac orice... Eu sunt măsura binelui și răului...” Parcă nu mai era el, Richard Adam... Era un altul, liber, stăpân pe destinul său, un dumnezeu... Mai stătu puțin ca să savureze beatitudinea, apoi se lăsă pe saltea cu mulțumirea unui padișah întins pe petale de trandafir. Și adormi lin. Și visă... ...Se făcea că se afla într-un loc larg... Deși era noapte, o lumină albă s-a arătat deasupra lui. Lumina creștea, dar nu ca o rază, ci ca un corp incandescent coborând spre pământ. Pe măsură ce mingea de lumină devenea tot mai mare, ochiul lui a început să distingă un chip, două, trei... și altele. Erau chiar sursa de lumină. Au coborât aproape de el. Toată boxa era acum o lumină. O atracție magnetică l-a ridicat încet de pe saltea, către ele. Una din ființe, zâmbind serafic, i-a vorbit în minte, fără glas, iar Riki înțelegea tot: „Vino spre mine!” Fără să se împotrivească, s-a simțit tras în sus, într-o radiație intensă, în afara timpului și spațiului. Cu cât se ridica, cu atât distanța dintre el și ființa luminoasă parcă rămânea aceeași... Timpul a încremenit. La un moment dat, i s-a spus: „Privește în jos...” Când Riki a întors capul, a văzut – la doi metri sub el – propriul său trup culcat pe pat. Era așa cum adormise, cu antebrațul drept peste frunte, cu gura deschisă... Părea mort, fără să respire. Cât a durat acest hiatus de timp, nu putea aprecia. Păruse o veșnicie. Când a realizat că e mort, a fost cuprins de o groază macabră. Și instantaneu, a căzut în gol, înapoi în trup. Șocul l-a trezit în bezna boxei. Încă zăcând pe saltea, realiză că-l durea capul și coccisul, ca după cădere. „Vis? Sau realitate?” Paradoxal, fusese ca o stare de veghe în timpul unei secvențe de... somn profund. Formula completă a mantrei este: „Domnului Narayana, Celui născut din Lotus (Brah­ ma creatorul), lui Vașișta, lui Șakti și fiului său Parașar, lui Viasam, lui Șukam, marelui Gaudapada, lui Govinda conducător peste yogi, și discipolului său, și lui Trotakam și lui Vartika-Kara, și altora, tradiției Maeștrilor noștri, eu mă închin.” 2 

164

AMINTIRI

În timp ce ședea înfășurat în pătură, fascinat de experiența sa fantastică, descoperi cu uimire pe pătură niște desene neobservate înainte. Erau exact modelele pe care le contemplase de sus, în timpul „ieșirii sale în astral”. „Orice-ar fi fost, e mai mult decât un vis.” Ideea că mai exista o a doua lume pe lângă cea materială parcă îi dădea aripi. Simțea că ființa lui ocupă un loc în două universuri paralele. O sete puternică de a explora lumea ocultă îl cuprinse subit. Întinse mâna și apucă butelca de plastic. O duse la gură și bău toată apa... „Acum am ce să-i spun! Decorporalizarea...” Zâmbi. „Să văd eu acum ce față face...”

165

14

Capitolul 15

2 martie 2012. Era marți. Ieșind din metrou, Riki o luă la pas vioi. Voia să fie la 9:50 pe holul Facultății de Biologie, ca să fie sigur că n-o pierde. Transpirat, ajunse chiar cu două minute înainte de a suna. În sfârșit, se deschise ușa. Primii studenți ieșeau în pauză. A ieșit și profesorul. Fără nicio sfială, Riki intră în amfiteatru, căutând-o. De două ori ocoli cu privirea încăperea. Nici urmă. „Să fie la bibliotecă?” Fără să zică o vorbă, dădu fuga sus. Ambra nu era nici acolo. Derutat, coborî din nou în amfiteatru. Câțiva studenți mai zăboveau, completându-și notițele. – Scuză-mă... O caut pe Ambra, se adresă el unei fete cu ochelari. – Ambra? N-a venit de două zile... – Știi cumva de ce? – Nu știu. Nu prea e comunicativă..., şi fata continuă să scrie. „Cum s-o găsesc?” – Scuză-mă, dar ai numărul ei de contact? Fata ridică ochii. Era clar că el o deranja. – Nu... Ajuns din nou pe stradă, schimbă „frecvența”: Lavinia! 167

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Scumpo... când ieși de la serviciu, te aștept. Am pregătit o surpriză pentru tine... Nu!... Vorbesc serios!... Deci rămâne așa? OK? Bine, te pup. „O surpriză? Hmm... Ce? Cel mai bine... s-o duc cu barca pe lac. Ieftin. Romantic... La Herăstrău e mai liber... 30 de minute cu taxiul. Prindem o barcă... Dacă nu, îi dau o friptură...”

*** La 16:35, Lavinia ieși pe ușă. Riki, cu un trandafir înfocat, o aștepta. Ea zâmbi, luă floarea. El îi strânse mâna puternic. Zâmbetul ei însă masca o tristețe adâncă. – Te simt..., zise Riki. Ce s-a întâmplat? Colegii...? – Nu... Nimic. El se opri și, ținând-o de mână, îi spuse grav: – Dacă nu-mi spui, nu plec de-aici... Lavinia își plecă capul într-o parte. El o trase mai aproape de sine. – Spune-mi ce e... Instantaneu, ochii i se umeziră. Șopti: – Vasile... Mi-a scris un răvaș. – Și... Ce-are el cu tine? I-ai promis ceva? – Nu, Riki! Dar... am o mare vină. Nouă ani i-am acceptat prietenia. I-am furat nouă ani din viață! Acum e distrus... din cauza mea. Așteaptă un ultim cuvânt de la mine. Speră. – Ascultă, Lavi! Gândești ca o adolescentă din secolul trecut. Vorbele lui treceau pe lângă urechile ei. – Vino și am să-ți spun niște lucruri pe care o să le ții minte! Taxi! O mașină trase lângă trotuar. Amândoi se așezară pe bancheta din spate. – La Herăstrău... În mașină nu vorbiră aproape deloc. Ea zăbovea în gândurile ei. Iar Riki, ținându-i mâna, îi pregătea terapia pe care avea să i-o 168

AMINTIRI

servească. În parc era lume multă, atrasă de aerul primăverii. La ghișeu nu era nimeni. – O barcă, vă rog... – 10 lei, zise individul gras de după sticlă. – 10? Aici scrie 5 lei... – Mda, tinere... Dacă vii până la 5. Cât îți arată ora? Ai? E trecute cu 10 minute! Dar... hai să-ți fac hatârul... Și aplecându-se spre el, îi zise încet: Te văd cu fetița... Mișto tipa! Fără alte comentarii, porniră pe lac. Ea era cufundată în frământările ei. Ajunși dincolo de insuliță, se opri din lopătat. Se așeză lângă ea și o luă de după umeri. – Poți să mă asculți? Ea nu răspunse, dar ridică fruntea și-i prinse privirea. – Uite... am o întrebare. De ce faci yoga? Fata lăsă din nou capul în jos. – Cătălina mi-a zis... Pentru putere de concentrare... – Tu știi ce e yoga? – ...Exerciții fizice, de atenție... – Te înșeli! Ea privi din nou în ochii lui. – Yoga este o religie... – Nu! La club nu ne învață așa! și se trase ușor înapoi. – Ba da. Este o întâlnire cu spirite din cealaltă lume. Este o religie esoterică, mistică, ocultă. Pe chipul ei se întipări oroarea. – Nu te speria... Eu știu ce e yoga. Este poarta spre o altă lume. Ascultă, Lavi! Tu știi că ești divină? Ochii ei mărturiseau aceeași oroare. – Nu? El zâmbi... Atunci, habar n-ai ce e yoga... Vorbind rar, cu gravitate, Riki îi relată periplul său până la „muntele vrăjit”. Privirea ei, din oroare, trecu în teamă. – Eu nu vreau altă religie! Sunt creștină... – Aaa... Nu-i nicio contradicție! Poți fi creștină și yoghină. Iisus a fost yoghin! 169

15

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Nu înțeleg... – N-ai cum până nu intri în filosofia ei. – Dar nu caut asta... – Uite... De când ne-am întâlnit, stai prăbușită în remușcări. Pentru ce? Prostii... Ei, dacă ai avea înțelepciunea New Age! Hinduismul este mai vechi decât creștinismul! Știai că „adevărul” se află dincolo de morală? De Omar Khayyam ai auzit? Atunci ascultă: morala... bah!... e o invenție socială, un slogan răsuflat. Cu cutele nedumeririi pe frunte, Lavinia îl privea speriată. – Morala... Ascultă bine ce-ți spun. Singurul reper obiectiv este natura. Uite: în natură nu există „bine și rău”. Există doar o singură lege: Lupta pentru supraviețuire. Ce e bine? Ce e rău? Tu hotărăști, nimeni altul. Tu ești stăpâna vieții tale. Lavinia încercă să-l contrazică. – Bunicul îmi citea altfel din Scripturi... – Aș... Scripturile! – Tu, Riki, le-ai citit? – Eu? O carte veche, pentru ăia de-acu două mii de ani. – Ba nu... La biserică în fiecare duminică îți citește... Scrie despre păcat, despre judecata de apoi... Și lăsă capul jos. Eu, față de Vasile... – Nu-mi mai vorbi de ăla! și dădu cu lopata în apă. Stropii îi atinseră pe amândoi. Fata își șterse obrazul. Riki schimbă tonul și subiectul. – Scuză-mă, Lavi! Sunt gelos... După câteva secunde de reculegere, continuă. – Uite-te în natură: „Călugărița”, un soi de lăcustă, își devorează bărbătușul după împerechere. Așa e de când lumea. E rău? E bine? Nu, Lavi! Morala naturii e cea mai sănătoasă și adevărată: fiecare hotărăște pentru sine, ca să supraviețuiască. Dacă tu ai gândi natural, ți-ai șterge ochii și... te-ai bucura de primăvară. Vasile ăla, dacă e prostănac, lasă-l să se deștepte... Uită-te la mine. Riki își umflă pieptul. Luă alura unui zeu, liber și puternic. Ea oftă și-și lăsă capul jos. 170

AMINTIRI

– Nu știu, Riki... Era timpul să schimbe tactica. Cu stânga înfășurată pe după umerii ei, o lăsă puțin pe spate și o sărută tandru. Cu dreapta îi mângâia obrajii... Lavinia ținea ochii închiși. „O fi cu mine sau cu ăla?” se întreba Riki. Apropierea fizică îi făcu bine fetei. După un sfert de oră, ea se desprinse din îmbrățișare. Riki se trase pe locul vâslașului. – Hai să mai lopătăm că se face târziu și... banditul ăla îmi mai ia 10 lei... Din când în când, gândurile ei se întorceau spre yoga. Tot ce auzise i se părea atât de străin și ciudat. „Fără bine și rău, cum ar arăta lumea?” Ajunși pe alee, pășiră alături spre ieșire. Atenția îi fu atrasă de zbârnâitul telefonului din buzunar. Riki îl scoase mirat. Privind ecranul – un număr necunoscut. Intui. O nervozitate subită îl cuprinse. Cu o mișcare puternică, blocă apelul. – E o problemă? întrebă ea, îngrijorată. – Nu, nu... Scuză-mă... Cred că mă cheamă șeful... Mai lucrez când pot. Trebuie să plec chiar acum. Te superi? – Nu... Du-te liniștit. Să ai o noapte bună. Riki o sărută în grabă și se porni în marș forțat. Când se asigură că s-a îndepărtat suficient, scoase mobilul și sună. – Alo! De dincolo auzi vocea pe care o aștepta de atâta vreme. – Bună... Colega mi-a spus că m-a căutat cineva. Din descrierea ei, tu erai... Vreo noutate? – Da... Mi-era... dor de glasul tău... Mi-e dor să te văd. – Lasă asta... Altceva! – Da... Nu știu cât de mult înseamnă ceea ce am trăit eu nopțile trecute. Știu acum că yoga este altceva decât gimnastică sau... filosofii. – Mda... Mă așteptam, zise ea, fără surpriză în glas. Fii atent: dacă te oprești la prima treaptă, n-ai făcut nimic și ești un om slab. Mergi înainte... Apoi putem vorbi... – Exact ce doream! Când și unde? La capătul firului, se lăsă tăcerea. 171

15

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Alo? – Da... Mă gândeam... Uite, azi e luni. Sâmbătă seara, la Romanescu. – Dar... nu vreau cu toți grămadă. În altă parte? – Nuu... Am să vorbesc cu maestrul și să văd când te poate primi. Îți trimit eu un mesaj. – Dar vii și tu? – Posibil... – OK. Alo... Ăsta e numărul tău? În difuzor se auzi râs mefistofelic. – Nu... Este numărul unui prieten. Deci rămâne așa. OK? – OK, zise Riki, în doi peri. „La Romanescu? După aceea am s-o conduc acasă, sau măcar până la un punct. Exclus să mă refuze...”

*** Singură în cămăruța ei, Lavinia căuta zadarnic să adoarmă. Un stol de gânduri o învăluiau. „Săracul Vasile... Ce aș putea să-i scriu? Că nu m-a cerut niciodată? Nu merge. E-o scuză ieftină... Că nu l-am iubit? Atunci de ce am profitat de curtenia lui? Nu i-am promis nimic, dar... tot timpul i-am dat de înțeles altceva... Off... Riki... N-aș putea fără el... Ce ciudat și cu yoga?”

172

Capitolul 16

Miercuri. Era ora cinci, ora când lumea iese de la serviciu. Absentă, Lavinia se lăsa dusă de șuvoiul mulțimii. Căuta un loc unde să poată fi singură cu gândurile ei. În ultimele săptămâni s-au întâmplat atâtea lucruri... Vasile... și Riki... și yoga... Îi veni în minte Lacul Morii, la numai 15 minute de bulevard. Pe timpul liceului obișnuia să se plimbe prin parc. Știa că aleile erau puțin circulate. Traversă și o luă într-acolo. Aglomerația se rări. Doar câțiva pietoni grăbiți, un biciclist... Voia să se îndepărteze cât mai mult de vacarmul străzii. Ceva mai încolo zări o bancă liberă și se îndreptă spre ea. Se așeză. Pentru câteva minute rămase nemișcată. Apoi scoase din poșetă scrisoarea. Dilema ei persista. „Să-i răspund... Ce? Degeaba îi scriu că-mi pare rău... Nu se rezolvă nimic... El mă așteaptă pe mine... Oh... Sărmanul!” oftă din rărunchi. Pe alee, prin fața ei, trecu o bunică cu un băiețel... Un tip cu rolele... Două fete grăbite... Ea nu vedea pe nimeni... – Lavinia!? Fata tresări. Înaintea ei se oprise un bărbat trecut bine de 60 de ani. Era nu prea înalt, cu părul rar și cărunt, îmbrăcat într-un balonzaid bejuliu demodat. Pe nas avea aceiași ochelari rotunzi cu ramă maro. Privea mirat și nesigur. 173

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Domnul profesor! Ce surpriză! și Lavinia se ridică îmbujorată. – Da, dragă... mare surpriză! Când o să-i spun Hildei, ce-o să se mai bucure! Și bătrânul se duse la ea și o sărută pe frunte, ca pe vremuri. Apoi se așezară pe bancă. – Ce face doamna Binder? întrebă ea. – Ei! Cam bolnavă... Iese rar din casă. Apropo... n-ai vrea s-o vezi? – Ba da! Stați tot acolo? – Tot acolo, fată... În camera ta am mutat-o pe ea, separat. Are insomnii... Ea a vrut... Ca să mă lase să dorm liniștit. – Îmi pare rău pentru ea... Binder se așeză lângă Lavinia. – Și tu ce faci? Nu te-am văzut de... sunt opt ani de-atunci? Opt ani... – Da, domnule profesor... După liceu m-am întors pentru o vreme la țară... Apoi școala de contabilitate... – Măi, ce-a trecut vremea. Și tu... te-ai făcut domnișoară. Sau... te-ai și măritat? Ai copii? Lavinia lăsă capul în jos. O umbră îi acoperi fruntea. – Nu, domnule profesor. Binder tăcu, fără s-o privească. – Ai probleme... – Da... În loc să răspundă, lacrimile îi umplură ochii. Tăcură amândoi o vreme. În urmă, Lavinia îndrăzni, ca pe vremuri... Îi povesti de Vasile, băiatul care, pe când ea era în gazdă la familia Binder – ultimii doi ani de liceu – venea și-i aducea sacoșe cu mâncare de-acasă. Apartamentul lui Binder n-avea decât două dormitoare. Dar aflând că tatăl fetei era bolnav și că fata n-avea gazdă, s-a oferit s-o țină la ei, fără bani. Timp de doi ani i-a fost ca un tată. După liceu, fata s-a dus și profesorul de istorie a rămas în umbră. – Și băiatul ăstalalt, Riki... ce hram poartă? 174

AMINTIRI

– Nu știu, domnule Binder... Nu știu ce să zic. – Cu ce se ocupă? – E student, dar și lucrează. Ce să zic, este amabil cu mine. – Hm... încă nu-i destul. Dacă tu nu știi ce să zici... Lavinia scoase mobilul ei din poșetă. Deschise la galeria de poze. – El e... Bătrânul luă telefonul în mână, îl apropie de ochi și depănă câteva poze, selfie-uri făcute de el. Îl cercetă prelung... – Unde l-ai cunoscut? – La o conferință despre yoga. La auzul cuvântului „yoga”, bătrânul tresări. Se încruntă și lăsă mâna cu mobilul jos. O vreme nu mișcă. Se întoarse spre ea. – Tu... faci yoga? – Am început... de mai puțin de un an. – Știi ce-i yoga? – Niște exerciții fizice și de concentrare... Chipul lui Binder luă o expresie serioasă. – Doar atât? – Riki zice că-i și o religie... Privind-o îngrijorat, bătrânul comentă cu voce slabă. – Da, Lavinia... E o religie. Dar știi de care? – Riki zice că se potrivește cu creștinismul... Lavinia se uita la el, confuză. – Așa zice el? Hm... Și el... e înșurubat în yoga? – Așa se pare. Profesorul tăcu. Dar tăcerea lui spunea multe. – Tare ar trebui să vorbim de yoga... Poate în trei. – Aș vrea... Nu știu dacă și Riki. Bătrânul își întoarse fața spre ea. – Spune drept, Lavinia: îți place de el? Lavinia dădu afirmativ din cap. Trecu o vreme fără să vorbească. – Tu... te mai rogi... așa cum ne rugam pe vremuri? – Uneori... 175

16

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Roagă-te, fată... Drumul pe care pășești este lunecos... Lavinia oftă. „Poate nu știe câte știe Riki...” Mai sporovăiră puțin. Bătrânelul nu mai reluă subiectul. După câteva minute, se ridică și plecă la ale lui.

176

Capitolul 17

Era luni după-amiază. De câteva zile bune – să fi fost o săptămână – Riki plutea. Se simțea ușor, plin de energie, de parcă era înconjurat de un halou dătător de putere. I se întâmplase de câteva ori să se gândească intens la ceva, și lucrul acela să se întâmple. Odată, fiind la facultate, voi să ia niște notițe, dar se pomeni fără pix. Pe pupitrul fetei de dincolo de culoar erau etalate câteva instrumente de scris. „Vreau pixul acela de-acolo. Îl vreau!” gândi el. Și instantaneu, colega întoarse capul spre el. Parcă înțelegându-i gândul îl întrebă: „Vrei un pix?” El dădu doar din cap. Iar fata, dintre toate instrumentele, îi întinse tocmai pe cel ochit de Riki! Lucrul acesta se multiplica în toate aspectele vieții. Până și colegii îi acordau mai multă atenție. Parcă ar fi avut un magnet psihic. Cu doar două zile înainte avusese parte de o altă întâmplare. De ceva timp, rămăsese fără bani, tocmai când avea cea mai mare nevoie de ei. Ca un fulger îi trecu prin minte: „Mantra!” Era în troleibuz și mai avea câteva stații până să coboare. Rezemat de bară, închise ochii și se concentră asupra mantrei pe care o memorase: „Omm... Asmad Gurun Santata Manatosmi. Omm...” În timp ce o rostea în gând, avu sentimentul profund că cineva este lângă el și-i poruncește: „Coboară!”. Neputându-i-se împotrivi, coborî la prima stație. Cu 177

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

greu reuși să iasă din mulțimea care voia să urce. Neavând nicio idee, rămase pe loc. Când în sfârșit troleibuzul se urni, ochii îi fură atrași spre rigolă. „Un portofel!” Se uită în jur. Nu era nimeni în apropiere. Îl ridică de jos. Când îl deschise, în el erau trei sute de lei și ceva mărunt. „Ah! Are dreptate! Practica, nu teoria. Yoga funcționează !” Prins de euforie, Riki cobora scările către metrou. Ajuns la barieră, băgă mâna în buzunar după cartelă, dar n-o găsi. Se căută în buzunarul de la piept. În loc de cartelă, era o bucată de hârtie. Nu era scrisul lui. Mirat, citi: „Petrașcu Emilian...” Deodată își aminti de Magdalena. Uitase de bilet. Uitase de Magdalena. Își aminti de comentariul ei: „Yoga – poșircă pentru debusolați...” Intrigat, simți nevoia de o confruntare. „Ce știe ea despre yoga? Dacă s-o ține de creștină... Hm... Totuși... Nu părea spălată pe creier... Dar mai știi? O discuție bărbătească despre „yoga și creștinism” ar prinde bine... Mi-ar prinde și mie bine niște informații... pentru Lavinia...” Ajuns iarăși pe trotuar, sună. Îi răspunse o voce bărbătească. – Bună. Te sun din partea Magdalenei de la farmacie. – Aaa... Salut. Ești cu yoga, nu? – Da... – Dorești o discuție? – Da. – Atunci... vino miercuri, pe la 7, acasă la mine. Notează adresa. Hârtie avea. Dar pix? În mintea lui, porunci: „Vreau un pix!” Tocmai atunci, în spatele lui auzi o ușă metalică închizându-se. Se întoarse și zări „Papetărie”. – Stai o clipă, zise el și intră în prăvălie. Un bărbat slab și înalt îl privi, binevoitor. – Vă rog un pix, ca să notez o adresă. Mulțumesc..., și continuă convorbirea: Gata, am găsit. Spune acum: Cuza Vodă, 11, în curte, stânga, la etaj, ușa din dreapta... Bun... Scuză-mă, nu ești la Geografie? – Ba da... 178

AMINTIRI

– Atunci te știu. Te-am văzut la seminarul ăla de filosofie deacum o lună și ceva. Sunt Riki Adam, de la hidro, anul II. – Riki?... Poate când ne-om vedea... Deci vii la 7! – Da... Alo! Vine și Magdalena? – Posibil... Vin mai mulți... – Mai mulți? fața lui se strâmbă. – Daa... De obicei ne întâlnim săptămânal... Când la mine, când la altul... După câteva secunde de ezitare, răspunse: – Bine. Ne vedem miercuri, la 7. Salut. „Mai mulți? Nasol... Dar ce-are să-mi facă?... Tactica e să lansez întrebări, cât mai multe întrebări. Și-apoi... îi prind eu.” Abia băgă mobilul în buzunarul gecii că sună din nou. Era Bebe. – Fii atent, Riki, ce mi s-a întâmplat... Înainte să înceapă să depene isprava, lui Riki îi veni o idee. – Stai! Ascultă-mă... Ce program ai pentru miercuri seara? – Eu? – Da, tu! – Nu știu... Stau acasă și citesc... – Ascultă: 18:30 vii la stația Tineretului, la ieșire. Ai înțeles? Bebe tăcea, fascinat. – Unde o să mergem? – Ai să vezi. Vii, da? – Fete? – Nu, bă! Vii sau nu vii? – Vin, gata! și telefonul amuți.

*** A doua zi, laboratorul de hidrologie era plin. Pe locul dinspre fereastră, Riki își completa lucrările practice. Lângă el, un coleg îi mai dădea câte o explicație. Deodată cineva îl bătu pe umăr. Era Bebe. Fața lui Riki se strâmbă și îl întrebă din ochi: „Ce vrei?” 179

17

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Te caută cineva, explică Bebe. – O fată? – Nu, e un tip. – Să aștepte... – A zis că nu poate, că e important. Bebe ridică din umeri. A zis de... OZN. „UFO!”, intui Riki. Sări de pe scaun și ieși din clasă. Într-adevăr, mai încolo, UFO se plimba pe culoar. Când acesta îl zări, îi făcu semn lui Riki să vină la el. – Avem „marfă”. E nevoie la „descărcat”. – Când? Acum? – Nu... La noapte. – Doar noi doi... – Acolo, da... – Unde? – La Zombi-Club. Vii la 11, în spate, lângă depozit. – OK... – Hai, noroc. Era ceva incitant în toată povestea asta. Banii, ca banii. Dar și aventura era ispititoare. „Aici se vede dacă ești bărbat...” Cu o poftă înnoită de lucru, își reluă munca în laborator. Pe strada Lilieci, felinarul era mort, ca de obicei. Aveau grijă derbedeii să-l scoată din funcție. La cincizeci de pași mai încolo, lumina și muzica de bar se revărsau prin ușa deschisă. Cu gulerul gecii ridicat, Riki aștepta în întuneric. Un fluierat îl direcționă spre un ungher. – Ține... Și-i dădu două mostre mici. Pune-ți fesul ăsta în cap. Pletele sub fes! Tu intri înăuntru și-ți iei o bere. O să vină un tip la tine, unul ras în cap. O să te întrebe banalități. Ca din întâmplare, îi arăți mostrele. El le va lua. Când va reveni, îți va da comanda. Tu ieși, te duci spre șosea. Mă găsești acolo. Dacă nu, fluieri. OK? Cu coculețul sub fes, Riki intră. În Club era fum și gălăgie. Găsi o masă liberă și ceru o bere. Nu trecu mult că apăru un individ gras. Sprâncenele sale groase contrastau cu pielea lucioasă a craniului ras. Tipul își puse paharul pe masă, lângă halba lui Riki. 180

AMINTIRI

– Pentru prima oară aici? – Aproape, zâmbi Riki. – Ai văzut că Dinamo a luat bătaie? Credeai că câștigă? Discuția curgea în voie. Riki deschise pumnul și lăsă pe masă, în dreptul halbei aceluia, cele două capsule. După o vreme, individul le luă ca din întâmplare. Mai întinse discuția vreo trei minute, apoi, privindu-și mobilul, se ridică, cerându-și scuze. Timpul de așteptare se dilata. „Ce face ăla? Probă de laborator?” De plictis, începu să cerceteze chipurile. La bar, cu fața spre el, o fată cu decolteu îl fila. Era lângă doi tipi, probabil prietenii sau clienții ei. La un moment dat, ea îi făcu cu ochiul. El îi răspunse. Nu trecu mult și ea se înființă la masa lui. Doar se aplecă spre el, șoptindu-i ceva de dulce. El o străpunse cu privirea și-i zâmbi. Apoi tipa plecă în spatele barului. „Ar vrea s-o urmez? Să-i fie de bine...” Curând, însprâncenatul se întoarse și-și reluă locul. Sorbi din băutură. – Adu-mi trei „mari”... Mă cauți la WC, în spate... Veni rândul lui Riki să-și golească berea și să iasă. Uitase de fată. Ea însă i-a tăiat calea. – Semeni cu Tom Cruise. Ai ochi frumoși... Riki îi zâmbi, dar plecă spre șosea fără să-i zică nimic. Avea treabă. În întuneric, UFO îl ajută să-și prindă cu un fir pungile la subțiori. Îi aranjă geaca și-i dădu drumul. Fata nu mai era. Se așeză pe scaun și mai ceru o bere. Între timp, se duse la WC. Era așteptat. Fără vorbe, tipul îi luă pungile, le măsură cu ochii. Le băgă în geanta de umăr și-i întinse un plic. Apoi plecă fără vorbă. Riki trase apa, ieși și se duse la masă. În club, muzica se amesteca cu zarvă multă. Trecură cam 10 minute. Pe când se gândea să iasă, apăru admiratoarea. – Sunt singură... Ai timp pentru mine? – Altă dată... Acum trebuie să intru în tură, zise Riki. – Puțin!... El înghiți în sec. – Nu pot acum, și se ridică. – Hai că te conduc... Cum te cheamă? 181

17

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Viorel, zise Riki. Ieșiră în stradă. Ea îl apucă de braț. – Stai puțin... și își încolăci brațul după trupul lui. Nu trecură 10 secunde, că din stânga se auzi mișcare. Întoarse capul la timp ca să vadă doi gealați înaintând spre ei. – Ce te agăți, mă, de fata mea? mârâi unul și-l înjură printre dinți. Cel care-l înjurase merse drept spre el. Celălalt se postă în așa fel încât la nevoie să-i taie calea. Fata stătea încă agățată de el, afișând teamă. Riki îi dădu brânci și căută să se ferească de brațul individului, dar nu reuși! Acesta îl prinse de piept. „Banii!?” Erau o mică avere. Riki își înfipse brațul lung în gâtul individului mai scund ca el, și se dezlănțui încăierarea. Necunoscutul îi trase un pumn în stomac. Riki gemu și se dezechilibră. Atunci se întâmplă minunea. De nicăieri, cineva se aruncă asupra atacatorului, îl prinse de ceafă și-l trase pe spate. Individul căzu. Când celălalt sări în ajutorul tovarășului căzut, salvatorul îl culcă cu o lovitură de picior. – Care mai vine, mă? Era vocea lui UFO. Eliberat, Riki o luă la fugă în beznă... Un al treilea sări în ajutorul primilor doi. Alergând prin beznă, întoarse o clipă capul. Dinspre șosea se zăreau luminile roșii-albastre ale unui girofar. „A fost o capcană...” Cu groaza morții în oase, Riki fugea gâfâind, cum n-o făcuse în viața lui. Obosi și o luă la pas. Strada pe care intrase era luminată. Mergând civilizat, întinse mâna după un șervețel. Degetele atinseră plicul. „Ce-o face UFO?” Banii trebuiau să ajungă la Gimi. Se uită la ceas. Era miezul nopții, cam târziu. Luă un taxi și se repezi la restaurantul lui Nea Iancu. Îl căută apoi la „Doi și jumătate”. În fine, dădu de el. Retrași în umbră, îi povesti pacostea care dădu peste ei. Calm, Gimi dădu din cap, băgă plicul în buzunar și îi făcu semn să plece. – Ne socotim mai încolo... Apoi plecă și el.

182

Capitolul 18

Ziua de miercuri veni fără evenimente neplăcute. Pe la ora 6, se aranjă și plecă. În stație, Bebe îl aștepta, în costum și cu ochelarii pe nas. Nu mai putea de curiozitate. – Nu te ambala, îl temperă Riki. Va fi o discuție despre yoga... cu niște colegi. Găsiră ușor adresa. Până să fie ora potrivită, mai făcură un ocol, timp în care Riki îl dădăci: – Tu nu te bagi, OK? Taci și asculți. Chipul lui Bebe se smochini. – Dar am și eu întrebări? – Las-o moale! E prima întâlnire. Hai, dacă chiar e ceva important... – Am multe, toate importante... Văzând crisparea de pe chipul lui Riki, flăcăul bătu în retragere. – Am să mă uit întâi la tine. Doar după aia... Riki încuviință mulțumit. Intrară în curte. A doua ușă ducea la etaj pe o scară de lemn, cu o balustradă prinsă în perete. Riki sună. În ușă apăru Emilian. Îl recunoscu. 183

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Aa.. tu erai? Te-am mai văzut la facultate... Intră. Și pe tine te știu, se adresă lui Bebe. Bebe dădu serios din cap. În dreapta holișorului era bucătăria. Era luminată. Înainte se afla sufrageria. Era măricică și mobilată într-o combinație de vechi și nou. Se putea vedea că era pregătită ca pentru un ceai. Pe parchet și covor erau niște perne ornamentale pe care se putea ședea. – Nu sunteți primii... Mai sunt două fete la bucătărie. De obicei, când ne întâlnim, ai mei pleacă la bunici. „Două fete... Magdalena?...”gândi Riki. Într-un sfert de oră se strânseră cinci și cu cei doi vizitatori – șapte. Făcură cunoștință: Riki, Bebe, apoi Erika, colegă cu Emilian, Costel, asistent medical, Carolina, soția lui Costel, tot asistentă, Nicu, fratele mai mic al Carolinei, și Magdalena, studentă anul IV, farmacie. Nicu – fiind elev la liceul de muzică – venise cu chitara. – Mai așteptăm pe cineva? întrebă Costel. – Pe Darcie... Nu știa sigur dacă ajunge. – Atunci să începem, zise Emilian. Nicușor, dă-ne un ton. Acordurile chitarei destinseră fețele. Bebe privea încântat când la unul, când la altul. Riki cerceta și el figurile. „Ăștia cântă...?!” Când văzu că nu era el centrul atenției, că nu veniseră special pentru el, se liniști. În grupul de prieteni, Magdalena nu mai părea un spin de gheață. „După cum s-a așezat, e cu Emilian...” Îi privi pe amândoi. Emilian se întoarse către Riki. – Pentru că ai dorit o discuție, îți dăm rolul de a lansa subiectul care te interesează. – Emilian, interveni Magdalena. Aș vrea să încep eu. Ceilalți nu cunosc istoria. Întorcându-se către grup, explică: Discuția cu Riki a pornit la farmacie. Din câte îmi spunea, este preocupat de yoga. Riki, nu-ți ascund faptul că Emilian și Erika știu despre discuția noastră... Riki îi aruncă o privire recunoscătoare. – Yoga? întrebă Costel. Am o colegă de spital înnebunită după yoga. Am început un schimb de păreri, dar... parcă e dialogul surzilor. N-am idee cum aș putea-o lua. 184

AMINTIRI

– N-o să avem timp să discutăm despre abordare, zise Emilian. Ne limităm la subiectul în sine: yoga. OK? Riki scoase din buzunar cele două cărți: Inițiere în misterele universului ocult, a lui Romanescu, și Curs în miracole, de la doamna Corbei. Emilian, care era cel mai aproape de Riki, întinse mâna. Le primi. Una o dădu Magdalenei. Bebe urmărea toate mișcările. – Interesant... comentă Emilian. Tu le-ai citit? – Da..., zise Riki. Ce am găsit este total diferit de... tot ce-am aflat eu de când sunt. Nicu își dădu cu părerea: – Altă cultură... – E mult mai mult decât cultură, zise Emilian. Ascultă: se vorbește despre... „energii personale”. Apropo, Riki, tu ce înțelegi prin „energii personale”? – Doar ceea ce se afirmă: energii cu personalitate. Emilian se întoarse spre ceilalți din grup. – Mi se pare că sintagma aceasta este... un nonsens. Ce ziceți? Riki îl privea nedumerit. Și, pentru că în sufragerie era liniște, Emilian i se adresă Magdalenei: – Ce este energia? – Este putere! i-o luă înainte Bebe, după care se uită întrebător la Riki. Privirea de oțel a acestuia spunea multe. Bebe pricepu. Magdalena răspunse clar: – Hector a zis bine. Energia1 este... o capacitate, o forță ce produce acțiune. Ea zâmbi. Înțeleg eu unde e „nonsensul”: Energia – prin natura ei – este impersonală! Alăturarea cuvintelor „energie” și „personală” este un oximoron, o contradicție de termeni. E ca și când ai zice „gheață fierbinte”, sau „lumină neagră”. Dar... mai e încă un aspect! Privi destinsă la Riki. 1 

Din grecescul „en-érgheia” = „în acţiune”. 185

18

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Energia poate fi convertită dintr-o formă într-alta – din termică, în mecanică etc. Personalitatea cuiva însă nu se poate converti în personalitatea altcuiva. Ea se definește prin specificitate, prin identitate! Riki nu se stăpâni și scutură din cap. – Totuși, în filosofia hindusă, personalitatea se convertește în... altcineva. Prin reîncarnare. Magdalena îl privi lung: – Scuză-mă, Riki... Citisem cu vreo trei ani în urmă lucrarea New Age Religion and Western Culture. E scrisă de un expert olandez, Hanegraaff. El prezenta conceptul hindus al reîncarnării așa: că la moarte – reține! – „personalitatea piere odată cu trupul”2. Deci piere și nu se convertește. Ce se reîncarnează este așa-zisul „eu superior”. Dar... dacă vrei să înțelegi această noțiune... te pierzi în ceață. Hindușii îl numesc „scânteie divină”, sau „elementul ce se conectează cu divinitatea”. Dar ce este acest element? Este conștient? Are rațiune? Memorie? – N-are cum! comentă Erika... Rațiunea, conștiența, memoria... aparțin personalității. – Și-atunci... ce este el? forjă Magdalena. Emilian se mobiliză. Își depărtă brațele. – Să zicem că avem aici pe A – cel decedat, și agită palma dreaptă... Apoi agită palma stângă: Și aici e B – cel reîncarnat. Mă urmărești? După filosofia hindusă: B – n-are trupul lui A. B – n-are memoria lui A. B – n-are personalitatea lui A. Și-atunci, ce se reîncarnează? Riki își ascunse confuzia după un zâmbet. Ripostă: – Gândește-te că aici este o religie... Și noțiunile religiei nu sunt întotdeauna raționale. Trebuie acceptate ca atare, prin credință. Wouter Hanegraaff, New Age Religion and Western Culture: Esotericism in the Mirror of Secular Thought. 1996, pp. 262–275. 2 

186

AMINTIRI

– Corect, zise Emilian, nu însă când e vorba de noțiuni de psihologie, antropologie... Uite, ajută-mă să dezleg șarada asta. Luă o foaie și o puse pe măsuța dintre el și Riki. Desenă conturul unui om. – Știi care sunt funcțiile cerebrale. Uite: Și Emilian scrise în dreptul capului: „Personalitatea =Temperamentul + Memoria + Discernământul + Afecțiunile + Voința + Conștiența de sine.” Apoi continuă. – Toate acestea sunt produsul biochimiei din creier. Da? Ele sunt efectul activității neuronale. Când creierul suferă o leziune, personalitatea omului suferă – parțial sau total: dispare pur și simplu. Omul devine „legumă”... Deci: personalitatea și memoria sunt funcții ale creierului viu. Te întreb: ce se întâmplă după moarte? Riki tăcea, încurcat... Nicușor sări cu răspunsul. – „Adio, Pepi”...3! Nu mai e. Emilian desenă alături o lumânare și o flacără la capătul de sus. – Uite o analogie. Ai aici lumânarea. Ai stricat-o... Ce se întâmplă cu flacăra? – Înțeleg..., răspunse Riki. La moarte dispare. Totuși „eul superior”, scânteia divină... – Să admitem că există o „scânteie divină”. Dar este conștientă? Păstrează ea memoria vieții individului? Gândește-te, Riki: memoria are o bază fizică! Este ca hardul unui computer. Când hardul se strică ireversibil, unde mai sunt datele? Mai există? Riki privea la foaie, nemulțumit. Emilian conchise: – Oricum o dai, acest „eu superior” este o noțiune goală. Deci: dacă „eu, B, cel reîncarnat”, sunt „tot eu, A, cel decedat”, atunci trebuie să am memorie. Trebuie să existe o continuitate de identitate între A și B... În realitate, acest lucru nu există! Fiecare bebeluș este o altă identitate. Vezi? Aici e marea problemă a ipotezei karmice, a reîncarnării. E problema identității... 3 

Vorbă de-a lui Johann Strauss, compozitor vienez, perpetuată între muzicieni. 187

18

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Îndreptându-și spinarea, Riki îl înfruntă: – Stai puțin! Cum explici „regresiunile în viețile anterioare”? Sunt atâtea mărturii despre oameni care-și povestesc memoriile din viețile anterioare... Internetul este plin de ele. Magdalena se aplecă, luă cu grabă poșeta și scoase telefonul mobil. – Când am aflat că vii, m-am informat în scurt... Și am dat de un caz mediatizat. Uite-l... Și citi de pe ecran: – În 1976, BBC-ul a transmis mărturiile de „regresiune” ale mai multor persoane. Benzile aparțineau hipnoterapeutului Arnall Bloxham. Între ele se afla mărturia, obținută sub hipnoză, a unei femei, Jane Evans. Ea își „amintea” de șase vieți anterioare și povestea, cu lux de amănunte, că într-una din ele fusese... servitoarea unui negustor francez bogat din secolul al XV-lea, prieten al regelui. Pe ea o chema Allison, iar pe el, Jacques Coeur. Auzind emisiunea, un jurnalist neastâmpărat – Melvin Harris, și el redactor la BBC – s-a pus să cerceteze arhivele. L-a găsit într-adevăr pe negustorul Jacques Coeur... Aici, fata își ridică privirea. – Și ce crezi? Femeia spunea că Jacques Coeur nu era căsătorit și n-avea copii, în timp ce arhivele îl arătau căsătorit și cu cinci copii...4 Cum ar fi putut o servitoare să ignore cel mai izbitor element al slujirii ei? Și jurnalistul Harris a mai aflat încă un lucru revelator: că Jacques Coeur este personajul romanului The Moneyman, de Thomas B. Costain, pe care femeia... îl citise în adolescență. În carte, negustorul era necăsătorit și fără copii. Concluzia? „Regresia” lui Jane este o manifestare a criptomneziei – amintiri ascunse, strânse din cărți, filme și alte surse... pe care le poate activa un „agent esoteric extern”...5 4  5 

Melvin Harris, Sorry, You’ve Been Debunked, 1986. Robert A. Baker, Hidden Memories, 1996, p. 152. Câteva documente suplimentare în ce priveşte „regresiile”: 188

AMINTIRI

Riki frământa între degete biletul cu adresa lui Emilian. – Mai există și un alt tip de regresie, la fel de frecvent, care însă n-are de-a face cu amintiri ascunse. Ele sunt... idei, trăiri... induse de entități imateriale. Reține! Toate regresiile, dar absolut toate, sunt generate prin... hipnoză, sau experiențe spiritiste. Hipnoza... Știi, Riki, ce ascunde ea în spate6? Magdalena privi lung spre Riki și tăcu. Emilian privi spre Erika: – Am observat că vrei să spui ceva... „În loc să fie dovezi ale reîncarnării, aceste informaţii din „vieţi anterioare” provin din multe surse inclusiv TV, romane şi visări mult dorite. Nu există cercetări controlate care să demonstreze viabilitatea conceptului reîncarnării.” (Donald A. Eisner, The Death of Psychotherapy: From Freud to Alien Abductions, 2000, p. 166.) „Subiecţii puternic expuşi hipnozei sunt extrem de susceptibili la sugestii – ceea ce este cunoscut ca „eul ascuns”. Experimentele privind „eul ascuns” au indicat că sugerările contextuale pot să conducă pe subiecţii motivaţi să se definească pe sine ca având o identitate secundară şi să răspundă într-o manieră consistentă cu cea a autodefinirii.” (Nicholas P. Spanos..., „Secondary Identity Enactments During Hypnotic Past-Life Regression: A Sociocognitive Perspective”, Journal of Personality and Social Psychology, 1991, vol. 61, No.2, pp. 311–318). Un studiu efectuat pe 450 de liceeni voluntari din Finlanda a scos la iveală că identităţile vieţilor anterioare obţinute prin transă hipnotică nu sunt decât fantezii sugerate de însăşi ideea de vieţi anterioare. „Rapoartele în mod frecvent conţin informaţii istorice incorecte, cu erori istorice ceeace ar fi imposibil pentru cineva care a trăit în acea epocă. Datele obţinute confirmă că rapoartele vieţilor anterioare sunt fantezii construite chiar de subiecţi pe baza unor informaţii limitate şi inacurate istoric.” (Reima Kampman, „Hypnotically induced multiple personality: An experimental study”, în The International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis,  24 iulie 1976, pp. 215–227) Vezi şi Christopher Mims: „Remember a Previous Life? Maybe You Have a Bad Memory”, Scientific American, 30 martie 2007. 6  Frank J. MacHovec, „Hypnosis complication: risks and prevention”, The American Journal of Clinical Hypnosis, vol. 31, 1988, pp. 40–49. Cercetătorul enumeră 50 de efecte posibile ale hipnozei, între care: epuizare; comportament antisocial; anxietate; atacuri de panică; deficit de atenţie; deteriorarea imaginii de sine; pierderea concentrării; confuzie; pierderea voinţei; decompensare; gândire psihotică; depersonalizare; depresie; ameţeală; criză de identitate; memorie invalidată; supra-dependenţă de hipnotizator; modificarea personalităţii; fobii; psihoză; transe spontane; stres; stupoare; halucinaţii etc. 189

18

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Da. Mă gândesc la filosofia karmei... Hindușii se laudă că ea rezolvă problema răului și oferă justiție perfectă. Realitatea e alta. Karma funcționează așa: Cel decedat a acumulat o karmă negativă. Un alt individ, cu totul diferit, suferă consecințele! Unde este justiția perfectă? De exemplu: Hitler, după toate blestemățiile, se sinucide... Un copil nevinovat devine gazda reîncarnării și... încasează sentința Karmei lui... Oare ce zeu crud a croit această justiție abominabilă? Costel zâmbi. – Erika, eu am o altă problemă. Să zicem că, din pricina faptelor rele, karma spune că va trebui să mă întorc și să devin... un „melc codobelc”. Asta înseamnă că nu voi mai fi deloc „eu-om”, ci voi fi melc. Și, odată melc, cum voi putea din nou să mă reîncarnez ca om? Fiind un... „melc bun”? Bebe nu se putu abține și izbucni într-un râs zgomotos, dar scurt. De partea lui, Nicușor îi ținu hangul prelung. – Mai am una... Ba nu, două! Ascultă: Ăia răi se reîncarnează în animale. Și... hopa! vine Paștele... Cumătrul taie mieii. Ce se întâmplă cu „eu-rile superioare” care n-au avut șansa să-și parcurgă karma? Sunt eliberate de karma? Erika zâmbi, amuzată. – Și a doua: reîncarnarea zice că sufletele se întorc într-alt trup: fie de om, fie de animal. După o aritmetică simplă, ar însemna ca nașterile de oameni și animale să fie egale cu decesurile. Dar populațiile se înmulțesc exponențial. Bebe simți că mingea a ajuns în terenul său. – Demografia... Vă spun eu: În 1900 erau 1,5 miliarde de oameni. Iar în 2016 s-a ajuns la 7,5 miliarde! – Cred..., continuă Costel. Pe unde scoate karma cămașa pentru șase miliarde? Magdalena se înclină înainte, nerăbdătoare. Costel, înfierbântat, i-o reteză. – Lasă-mă, Magda, că mai am încă una: dacă brahmanul explică excedentul, zicând că „astea sunt suflete pure, nou-create”, 190

AMINTIRI

întreabă-l: „Cu ce au fost vinovate înainte de încarnare, încât... să se nască în pielea unor nenorociți destinați suferinței?” Uită-te la India... – Chiar la asta mă gândeam, zise Carolina. Am văzut India cu ochii mei. Ții minte, Costel? Ce mizerie cumplită... Indienii sunt de altfel oameni foarte inteligenți. De ce nu se schimbă nimic? De ce? Bebe ridică uimit din sprâncene: – Ați fost în India? – Da, cu grupul..., lămuri scurt Carolina. Erika reînnodă firul: – De ce nu se schimbă nimic în peisajul indian? Din pricina filosofiei karmei, care susține că toate relele existente sunt necesare și irevocabile. Vezi?... Hinduismul demotivează orice inițiativă de schimbare. În India domnește același sistem blestemat de caste ca acum 4 000 de ani. Iată urmarea „iluminatei” filosofii! Argumentele cereau un verdict. Riki simțea privirile Magdalenei asupra lui. Se decise să atace în forță. – Mi-este greu să vă dau o replică... mai ales că sunt abia la începutul căutărilor. Or fi răspunsuri pe care nu le cunosc. Teoria – ca teoria... Am însă un argument practic, experimentat de mine... Inspiră și continuă rar și apăsat: – Prin yoga... am intrat în contact cu acele„energii personale”, sau... spirite, care se află chiar printre noi. Am descoperit channelingul... În afara Magdalenei, tinerii păreau surprinși. Profunzimea abisală la care-i provoca Riki îi tulbura. – Nu mă credeți? De o vreme bună, când vreau ceva, rostesc o mantră... și dorința mea se realizează instant! Invoc energiile... și experimentez „călătorii astrale”. Ce ziceți de faptul că eu... am ieșit din corp... și mi-am văzut trupul de la înălțimea tavanului? Prezentarea directă a manifestărilor supraomenești crease stupoare. O vreme se lăsă o tăcere apăsătoare. „Cine ia cuvântul?” se întreba Emilian. Riki observă că fruntea Magdalenei se încreți, gata să răspundă. Riki reluă vorba, ca s-o blocheze. – De fapt, nu acesta este subiectul pentru care am venit să vă cer părerea. Ne-am îndepărtat de agenda mea. Ajutați-mă să înțeleg 191

18

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

care este corespondența dintre hinduism și creștinism. Vreau să aflu concret care sunt numitorii comuni. Chiar atunci, liniștea fu întreruptă de un semnal strident. Emilian se ridică iute și luă receptorul telefonului fix. – Alo... Bună Darcie... Așa?... Ne pare rău... Dar miercurea viitoare vii? Bine... Le transmit. Numai bine! Puse receptorul în furcă. – Darcie nu poate veni în seara asta. Întorcându-se spre oaspeți, simți nevoia să explice: – N-o știți... E o prietenă, Darcie Ford, o indiancă-britanică din Hyderabad. Studiază medicina la noi. Am cunoscut-o în urmă cu doi ani... Anul trecut câțiva dintre noi am înghețat anul II și am fost cu ea într-o călătorie de lucru în India. Emilian povesti pe scurt despre proiectul amplu, de șapte luni, al grupului lor de unsprezece tineri – plus Darcie, doisprezece – în suburbiile din Hyderabad. „Așa? Va să zică de aia sunt ei restanțieri!...” pricepu Riki. Din buzunarul lui se auzi în mod repetat un bâzâit sâcâitor. Primise SMS-uri: unul, două... Stăpânindu-și curiozitatea, ascultă mai departe istorisirea lui Emilian. – Cine a organizat proiectul? Emilian privi spre Erika. Ea răspunse simplu: – Suntem o grupă de creștini. Am fost ca voluntari. Unii s-au ocupat de alfabetizare, alții de programe de sănătate. Seara, toți, pe rând, ne ocupam de copii: cântece, povestiri... Nicușor lovi ușor cu palma în chitară. – Pe mine nu m-au lăsat ai mei... Mergeam și eu dacă... – Să lăsăm astea... reluă discuția Emilian. Riki ne întreba în ce măsură se armonizează hinduismul cu creștinismul? Au o bază comună? Zicând acestea, îi invită din priviri pe ceilalți. Costel se mișcă pe scaun, zâmbind. – Poate te surprinde... Nu numai că hinduismul și creștinismul n-au absolut nimic în comun. Ele sunt antagonice. Se exclud 192

AMINTIRI

reciproc. Uite, dacă luăm doar conceptul de Dumnezeu: Biblia vorbește despre un singur Dumnezeu – imaterial și infinit. Hinduismul are milioane. Doi: în ce privește concepția despre om, Biblia afirmă că omul este... să zic așa... o monadă, o unitate psihosomatică... Hinduismul îl prezintă dualist: e un trup, dar mai este și spiritul, ca entitate separată... Cu smartphone-ul în mână, Nicușor se străduia să noteze ideile. – De aici – două concepții total diferite despre moarte. Pe de-o parte, Biblia învață că moartea este încetarea existenței, destructurarea... La care aduce și soluția: învierea... Hinduismul, dimpotrivă, crede că moartea este doar o punte pentru migrarea spiritului într-un ciclu blestemat, fără de sfârșit. Tu pe care ai prefera-o? Costel se lăsă pe spătarul scaunului. Erika se aplecă înainte. – Eu aș mai adăuga un alt aspect, esențial... Cât am stat în India, mi-am clarificat reperele: Dumnezeul Bibliei se definește ca fiind „dragoste”7. Din dragoste se naște „morala”. Zeii hinduși, dimpotrivă... Krișna, avatarul „marelui Vișnu”, seduce femeile în serie. Zeii Indiei sunt străini de conceptul de „dragoste”. Sunt amorali. Acesta-i motivul pentru care în hinduism nici nu există binele și răul. Există doar consecințe benefice și mai ales malefice, pe care bietul om trebuie să le ispășească prin altul... și singur... Magdalena dădea din cap. – Dacă-mi dai voie, Erika... Spuneai de ispășirea consecințelor... Tocmai în acest punct crucial se distinge creștinismul biblic de toate celelalte religii... Este singurul sistem care vine în ajutorul omului: îi oferă un plan de salvare și un Mântuitor. Ceea ce mișcă acest „plan de mântuire” este... mila, dragostea nemeritată. Știi ce e mila, Riki? Bebe profită de tăcerea prietenului său și răspunse încruntat. – Îmi pare rău, dar un om demn, instruit și cu ceva stare, mă rog, nu are nevoie de milă. Mila te umilește! Raționamentul lui suna corect. Carolina zâmbi. 7 

1 Ioan 4:8. 193

18

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Vreau să-ți relatez un episod... Eram în Hyderabad, înconjurată de puradei goi, murdari, cu bube peste tot... Erau veseli, de parcă toată lumea era a lor. Îi priveam cu ochi de mamă... Mi se strângea inima. Am întins mâna să-i mângâi. Ei... au fugit râzând. Eu ardeam de compasiune, de milă. Ei n-aveau nevoie de milă, pentru că nu se vedeau așa cum îi vedeam eu. Mă înțelegi? Cam așa e și cu noi. Grila după care ne evaluăm este... „noi înșine”. Și criminalii înrăiți din pușcărie, judecându-se după propria lor grilă, se consideră „buni”. Dar... în ochii lui Dumnezeu, în oglinda legii Sale, toți suntem păcătoși pierduți, vrednici de milă. Și eu, și tu... De aceea, eu am nevoie de un Mântuitor... Bebe clipea des. Se simțea depunctat și nu-i cădea bine. Discuția a mai continuat pe aceeași temă. Pe Riki îl ardeau mesajele necitite din buzunar. „O fi Gimi?” Pe deasupra, ceea ce auzea nu răspundea în niciun fel așteptărilor sale. La un moment dat, scoase mobilul și îl deschise. – Dacă îmi permiteți, m-aș retrage... Am primit un mesaj care mă obligă..., și se ridică. Fără să mai spună nimic, Bebe se ridică și el. Magdalena se ridică și-l privi în față și de parcă îi spunea „De ce nu vrei să asculți continuarea?” El își feri ochii. Emilian se ridică și el. Salutându-i din cap pe toți, ca grup, Riki mulțumi și ieși. După o vreme îl ajunse din urmă Bebe, care dorise să dea mâna cu toți. Ajunși la scări, pe când dădea mâna cu Riki, Emilian îi spuse: – Ai numărul meu... Oricând ai nevoie de mine, sună-mă. – Mulțumesc! La revedere. Ajuns pe stradă, scoase mobilul din buzunar. Citi primul SMS. Era de la Ambra: „Maestrul Romanescu te așteaptă vineri la ora 18. Doar dacă nu poți, replică-mi.” Mintea începu să îi lucreze. „Mâine e joi... Deci poimâine... Ce să-i iau? Nu... Nu flori!” N-avea nicio idee... Încă frământându-și mintea, deschise al doilea SMS. Era de la mama. Scria: 194

AMINTIRI

„Te-a căutat poliția. Le-am spus că nu ești acasă. Mi-au lăsat o carte poștală ca să-i suni când vii. S-a întâmplat ceva?” „Poliția...” Un fior îi trecu prin spate. Mintea lui căuta cu înfrigurare o explicație. „Să-l sun pe Gimi...” Formă numărul lui, dar închise imediat. „O fi urmărit...” Cu simțământul unui iepure cu dulăii în spate, porni la întâmplare. Bebe, simțind tensiunea, se ținu după el: – Ce e, Riki? – Lasă-mă. Du-te acasă... – ...Nu vii? – Ți-am spus! Hai, du-te la metrou. Mai vorbim noi. Bătea un vânt răcoros. O vreme, rătăci singur pe străzi. Im­ presiile i se amestecau în minte. Un beculeț i se aprinse și se liniști brusc: „Spiritele... sunt cu mine!” Când se uită la ceas, se făcuse ora 21. „Nu acasă... E periculos... Tot la Bebe!” Când ajunse în dreptul casei lui Bebe, cercetă ferestrele. Nu mai ardea nicio lumină. Transpărea doar culoarea albăstruie a televizorului. Intră ușurel în curte, se strecură pe ușa de serviciu, intră în boxă și aprinse lumina. Salteaua era la locul ei. Și pătura din garaj. În câteva minute zăcea lungit, încercând să adoarmă. Dar somnul îl părăsise.

195

18

Capitolul 19

Când se trezi pe saltea, era buimac. Era deja 8. Luă mobilul de lângă cap și sună. – Alo, Gyuri... Scurt: E ceva bai? După o clipă de tăcere, vocea șopti: – UFO... e... „bolnav”. – Așa? Păi... o să se facă „bine”. – Săracul... Aruncă pătura la o parte. Își trase pantofii și ieși. Afară ploua mărunt. După ce se asigură că nu e niciun pericol, ieși și se refugie sub o streașină. „Doar UFO? S-or fi agățat și de alții?” Simțea cum i se strânge stomacul. „Ce vor de la mine?” Stătu pe loc, indecis. Când ploaia se mai rări, sări peste bălți și dădu fuga spre metrou. Romanța îi deschise ușa. Era tulburată. El făcu doar un semn liniștitor cu mâna și arătă întrebător cu degetul spre dormitor. – Tata doarme, îi șopti ea. I-a fost rău astă-noapte. Spune, ce e? Pe când el se descălța, ea luă de pe bufet cartea poștală și i-o întinse. El o citi avid. Era o invitație standard. Spațiile goale erau completate cu pix: „Marți și joi, între 12-14... la maior Coroiu.” Riki o citi și o reciti. „Nu e chiar rău... Dacă era groasă, veneau cu cătușe, nu cu invitații...” Zâmbi și-i zise: 197

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Habar n-am. Cine ți-a adus-o? – Un tânăr în uniformă. A întrebat de tine. Noroc că tata dormea, altfel... – Ți-a luat declarații? Percheziție? – Nu... Azi e joi. Du-te și rezolvă. Nu e bine dacă o lași să coclească... Riki se uită la ceas. – Mai sunt două ore... Mâncă în grabă ceva, apoi se îmbrăcă în haine bune. Își puse și scurta cu glugă și plecă. Nu-i venea să dea cu ochii de Arsenie. În stradă, enervat de picurii de ploaie, mergea cu capul în piept. Trebuia să găsească un loc de așteptare. Ajuns în bulevardul Elisabeta, intră într-un magazin de pantofi. Se așeză pe un scaun și încercă să-și reamintească de toate contactele pe care le avusese cu UFO. Nu erau multe... „Cum de m-au găsit?... O fi trăncănit?” Într-o încercare de a se liniști, o sună pe Lavinia. Avea nevoie de o voce, oarecare... – Alo, scumpo? – Da... – Vreau să te văd. Neapărat... – Oh... Ai uitat... Sunt la țară. Tata e iarăși bolnav și am făcut schimb cu colega... Îmi pare așa de rău. Luni sunt iarăși la serviciu. – Huuu... Tare îmi lipsești... – Și tu mie.

*** La ghereta din fața clădirii Poliției așteptau mai mulți indivizi. Riki își făcu loc până la ghișeu. Fără vorbă, împinse înăuntru invitația și cardul de identitate. Gradatul îl cercetă cu privirea. Închise geamlâcul, apoi luă receptorul și formă un număr. După două minute, deschise iarăși ferestruica. – Așteptați. Vine să vă ia... 198

AMINTIRI

Trecuse deja un sfert de oră. Riki privi ceasul. „Tactică de intimidare...”. După 20 de minute apăru un tânăr în civil. Era înalt și slăbuț. Acesta îi cercetă cardul de identitate. – Richard Adam... Urmați-mă. Sediul poliției de pe strada Eforie avea o faimă rea. În timpul regimului comunist, în beciurile lui zăcuseră, fără proces și fără termen, nenumărați indezirabili. Ofițerul pășea înainte. Pe culoarul gol se auzea ecoul pașilor lor. Omul deschise ușa unui birou mic. – Așteptați aici... pe scaun, zise acesta și ieși. Rămas singur, Riki cercetă încăperea. N-avea decât un birou cu scaun pentru anchetator și un alt scaun pe care ședea el. Pe geamul îngust se auzea traficul de pe Calea Victoriei. Ușa se deschise și intră un individ ca la 50 de ani, „incolor, inodor, insipid”, după vorba profesorului de meteorologie. Se vedea că tipul era versat în meserie. Se așeză... – Domnu’... Adam. Sunteți în conexiune cu numitul... Verzea Marin Luca. – Eu? N-am cunoștință de... – ...numitul cunoscut sub porecla UFO. – UFO... Da... Cunosc pe unul UFO... – În ce relație sunteți cu el? Polițistul îi urmărea expresia feței. – Ocazională... Nu suntem prieteni... Individul nota cuvintele spuse în raportul de anchetă. – Unde l-ați cunoscut pe numitul... – La clubul Dinamo. – ...„Di-namo...”, silabisi ofițerul în timp ce scria raportul. Cu ce ocazie? – În adolescență am fost o vreme înscris la haltere. De fapt, făceam doar dezvoltare fizică, pentru că eram slăbuț... – Mmmm... „Dezvol-tare...fiii-zică”, zise el... Buun. Altceva? – Păi, prea puține... Îl mai vedeam uneori pe la Hanul lui Manuc, în restaurant... Ultima oară l-am întâlnit la facultate, pe hol... la Geografie... 199

19

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Mmm... „facultate... hol... geo-gra-fieee...” Altceva? Ofițerul ridică ochii, în așteptare: – Doar atât? – Atât... Dacă aveți ceva să mă întrebați, vă stau la dispoziție... – Aveți cunoștință cu ce se ocupa numitul...? – Făcea sport la Dinamo... – Ei… Nu-nu-nu... nu. Ocupația lui? – Sportiv? zise Riki pe un ton de întrebare. – Păi dumneata mă întrebi pe mine? replică ofițerul, cu o nuanță de frustrare. – Domnule ofițer, v-am spus ce știu... – Daaa? privirea lui deveni amenințătoare. Riki ridică doar din umeri, naiv. Polițaiul se ridică în picioare. Inima i se strânse. – Ia să vedem atunci... amprentele domnului Adam. „Amprentele?” Un fior îl străbătu. Coroiu scoase din sertar dispozitivul de scanare a amprentelor digitale și-l puse pe birou. Pe când Riki privea dispozitivul, văzu o agendă telefonică mică, pe care n-o zărise până atunci. „E a lui UFO...!” Ofițerul acționa mecanic, cu mișcări precise de robot. – Acum pune și degetele de la stânga... Apasă... După ritualul amprentelor, Coroiu scoase o cameră foto sofisticată. – Să vedem poza domnului Adam... Stai acolo, la perete. Drepți! Țac... Încă un țac... – Acum în profil... Nu așa! Ochii la ușă! Țac... Țac-țac. – Buun... Va să zică n-aveți nimic altceva de spus despre nu­ mitul UFO? Riki simți nevoia să-i dea satisfacție. – Aș putea să-l descriu... Individul ridică ochii, suspicios. Când îi văzu fața naivă, se liniști. – Deci...? 200

AMINTIRI

Nemaiștiind ce spune, luă o mină atotștiutoare. Îl privi pe rând, cu ochi de vultur. Apoi cu ochi de curcă... În fine, se lăsă pe spătarul scaunului, satisfăcut. – Ești liber, domnu’... Încă nevenindu-i să creadă, Riki se ridică de pe scaun. – Stai! Riki încremeni. Ofițerul puse mâna pe telefon. – Să vină Mitică... Când apăru sergentul, îi făcu semn să-l ducă spre ieșire. Riki îl urmă. Din ușă zise fără să se gândească: – La revedere... Ofițerul, adâncit în întocmirea raportului, nu-i mai răspunse. Ajuns din nou în bulevard, un gând îl înfioră. „De ce i-oi fi zis „la revedere”?”

*** Se lăsase seara. Cu pași mari, Riki urcă scările casei. Ușa era descuiată. Tata, în pijama și încins cu halatul lui de molton ros, era cu spatele la ușă și mânca. – Bună, tată... Surprins de neobișnuita revărsare de politețe, bătrânul se întoarse pe jumătate, clinti ușor capul și-și văzu de mâncare, îmbufnat, dar fără comentarii. Încântat că strategia funcționase, Riki dispăru în dormitorul mic. La câtva timp, intră și mama după el. – Ce-a fost? Încercând un zâmbet, îi spuse doar: – Eh... Un tip a făcut niște prostii și mi-au găsit numele în agenda lui. M-au descusut oleacă, dar n-au avut ce să scoată de la mine. – Prostii? Ce? întrebă Romanța cu subînțeles. – Bătaie, mamă... S-a luat la bătaie cu doi... S-a băgat poliția... L-au săltat. La percheziție i-o fi găsit... cine știe? Arme albe?... Dacă-i așa, riscă pârnaie... Ce să-i faci dacă n-are minte! 201

19

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Off, bine că nu-i decât atât... Să ai grijă, Riki... Să n-ajungi să ai vreodată a face cu ei. El schiță un zâmbet și dădu din cap. „O bănui ceva?...” O privi pătrunzător. Fața ei purta semnele îngrijorării. Când ușa se închise, căzu pe gânduri, îngrijorat. „Hmm. Ăștia te cheamă pentru una, dar îi interesează alta... Pentru UFO, nu mi-ar fi luat amprentele. Și poza!... E clar! Vor rețeaua!” Îl mai tulbura și faptul că, după ce l-a căutat pe Gimi pe la trei restaurante și după ce, în sfârșit, l-a găsit, șeful nici măcar nu s-a uitat la el. Se făcea că nu-l cunoaște... Stând în pat, își reaminti subit de manifestările ciudate ale telefonului său mobil din ultima vreme. Uneori, ecranul se lumina subit, fără să-l fi atins, fără să intre vreun mesaj. Când îl lua în palmă, simțea carcasa caldă ca și când ar fi fost folosit recent. „Asta sună a urmărire. Ia să stau cuminte. Da! Să mă mut... până trece furtuna.” Și chipul lui se lumină de o inspirație: „La Lavinia!...”.

202

Capitolul 20

Vineri, 5 aprilie 2012, după două săptămâni. La orele după-amiezii, circulația în oraș este foarte aglomerată. Sfidând vacarmul străzii, câțiva pescăruși se zbenguiau pe cerul de deasupra Dâmboviței. Sprijinind balustrada râului, Riki sălta când și când capul spre țipetele păsărilor. Era binedispus, dar încordat. Aștepta să se apropie ora când – gândea el – va apărea „ea”. Casa lui Romanescu era la doi pași. Nu putea veni din altă parte decât din direcția bulevardului. „Va veni...” Cu trei minute înainte de ora 18, când își pierduse speranța, zări silueta ei. Era îmbrăcată într-o rochie indigo. La gât purta o eșarfă roșie, care-i contura frumusețea. Riki se îndreptă, își netezi geaca... – Bună... Alhambra..., o întâmpină el culant. – Bună, hai că e târziu. Ea trecu pe lângă el cu aerul unui doctor ce trece pe lângă pacienții de la ușă. Părea binedispusă. – Maestrul ține la punctualitate, completă ea. Din doi pași, Riki fu alături de ea. – În seara asta sunt hotărât să te conduc până unde mă lași... Ea zâmbi într-o dungă. – Depinde... 203

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Deschise portița și apoi ușa de la intrare. Riki o urmă. La etaj se auzea vorbă. „Iarăși la grămadă?” Domnul Romanescu apăru la capătul de sus al scărilor. – Bună seara, dragilor... – Bună seara, maestre, zise Ambra. Riki mormăi și el un „bună seara”. Cu ochii îl cerceta pe individul necunoscut din sufragerie. Era un bărbat cu înfățișare modestă și cu ochelari la nas. „Un biet ucenic...” – Vi-l prezint pe domnul profesor Binder. Străinul se ridică respectuos, o salută pe Ambra cu capul și dădu mâna cu Riki. Pe chipul lui apăru o undă de surpriză. Privirile li se întâlniră. „Mă cunoaște?” – ...Este un vechi coleg de armată, explică Romanescu. Duminica trecută ne-am întâlnit la Expoziția de carte. Ehei, Mihai... te și văd în turela tancului... Eram tinerei și năbădăioși ca mânjii... De fapt, tu erai mai ponderat... Erai mai mare cu... Câți ani diferență? Domnul Binder zâmbi și dădu din cap. – Numai vreo opt... Că m-au tot amânat. Și când crezusem că am scăpat... m-au încălțat. Privirea i se întoarse către Riki. Căuta să-i citească sufletul. – Și, pentru că a trecut atâta amar de vreme, ne-am propus să ne mai vedem... Amintirile, Mihai..., zise Romanescu, întorcându-se spre profesor. Dacă vrei, poți să rămâi la discuția cu tinerii... Doar... dacă dumnealor n-au nimic împotrivă. Ambra o luă înaintea lui Riki. – Ne face plăcere! Numai că... eu nu stau. V-am adus cartea lui Rudolf Steiner. Am citit-o. E fantastică... Surprins, Riki o privi tăios. „Iar m-a păcălit...!” Fără protocol, Ambra îi salută pe toți și ieși, vaporoasă. – Ia loc, tinere... Parcă Richard? – Sau... Riki..., rosti profesorul Binder, cu ochii ficși. O boare de neliniște trecu peste Riki. – Da... așa mi se spune. „De unde știe?...” Romanescu se făcu comod pe fotoliu. 204

AMINTIRI

– Ai citit cartea? – Da... – Și? Cum...? – Am avut o trăire neobișnuită... astrală. – Experiență esoterică!... Frumos! Povestește-ne. În câteva cuvinte, Riki relată „călătoria sa astrală” din boxa lui Bebe. Romanescu se întoarse spre Binder. – Ce-ți spuneam eu, Mihai? Evenimente ca acestea sunt cât se poate de reale și la îndemână! – Da... „reale” doar în percepția subiectului, îl corectă profesorul. Sau reale, dar pe plan suprareal, demonic... Romanescu părea că se amuză. – Din punctul meu de vedere, e totuna că le zici duhuri, îngeri, spirite, demoni sau entități... – Depinde, Adriane..., stărui Binder. Întorcându-se spre Riki, Romanescu simți nevoia să se explice. – Tocmai asta dezbăteam noi de... uite, se fac două ceasuri!... Și? Îmi spuse Ambra că ai niște nelămuriri... Riki lăsă capul în jos, pentru a-și ordona gândurile. – Am mai multe. De aceea am dorit să vă consult. Aș avea două întrebări majore. Prima: Cartea vorbește de „energii personale”, spirite sau „maeștrii călăuzitori”... Toți aceștia sunt buni? Sau există și spirite rele? Am avut discuții cu niște prieteni și n-am știut ce să le răspund... Și a doua: Cine este Iisus? În ce fel se integrează el în concepția yoga, în New Age? Chipul lui Binder prinse viață. Pe față i se putea citi un freamăt, ca al unui lup la vederea căprioarei. Dar se reținu. – Bravo! Întrebări inteligente! comentă Romanescu. Hai să începem cu a doua întrebare, că este și domnul profesor cu noi... Știi? Dumnealui privește dintr-o altă perspectivă. Îi va prinde bine să capete niște informații rare... 205

20

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Tacticos, Romanescu se ridică, scoase de sub etajera măsuței o carte destul de voluminoasă, The Lost Years of Jesus1. – Vezi, tinere, cartea asta? Anii pierduți ai lui Iisus... E în engleză... Nu toți au acces la limbă. Aici găsești informațiile pe care mulți n-ar vrea să fie difuzate. Binder întinse mâna după carte. – Se poate? Romanescu i-o întinse, zicându-i: – Știai, Mihai, că de la 12 și până la 30 ani – exact anii despre care evangheliile tac – Iisus a fost în India, în Tibet? Acolo a fost inițiat în yoga. Acolo și-a desăvârșit învățătura și puterile magice. A studiat la picioarele marilor maeștri budiști... Apoi s-a întors la amărâții lui de evrei ca să le deschidă mintea... Fără succes! Se opri câteva clipe ca să-l „citească” pe Binder. Lipsa lui de reacție îl incită. – Zi și tu: de unde să fi avut un biet iudeu capacități de fachir? Auzi: Să se facă invizibil! Să meargă pe ape!... Toate acestea sunt performanțe cu totul normale la yoghini! Apoi, întorcându-se spre Riki, continuă expozeul: – Înțelegi dar unde este locul lui Iisus în mistica orientală? Iisus este un mare Maestru, un spirit iluminat... Apropo! Știai, profesore, că spiritul lui Iisus i-a comunicat doamnei Helen Schucman, prin scriere automată, ultima revelație? Ai auzit de Schucman? Aaa, o mare profesoară de psihologie la Columbia University. Și pe deasupra, teosof. Da! Însuși Iisus i-a dictat Cursul în Miracole. Ei bine, tinere, acesta este Iisus, un spirit evoluat, desăvârșit, un ideal al oricărui om superior. Nu zicea el: „Călcați pe urmele Mele”? Parcă așa, nu? Mihai Binder puse cartea pe măsuță. Se uită o vreme fără vorbă la Romanescu. Cu glas domol, zise: – O Biblie ai? Romanescu scoase cu mișcări elegante o Biblie din raft și i-o întinse. 1 

Elizabeth Clare Prophet, The Lost Years of Jesus, 1984. 206

AMINTIRI

– Să-ți arăt ceva..., continuă profesorul, în timp ce răsfoia Biblia. Informațiile astea cu „Iisus mare yoghin” le-am fumat în tinerețe. Probabil că ai auzit despre cartea lui Notovici... Mai nou, cică Iisus n-a fost în India, ci în... Japonia! Fabulații, dragule... Conspiraționism pentru naivi. – Ei, Mihai! Nu vorbi cu ușurătate... – Ia... Citește aici, te rog, și-i întinse Biblia, la Evanghelia după Marcu, cap. 6 cu versetele 2 și 3. Cu o grimasă de plictis, Romanescu luă cartea și citi: „Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricină de poticnire în El.” Binder se lumină la față. – Ei? Ce zice documentul? Contemporanii Lui știau foarte bine, mai bine ca noi doi, unde-și petrecuse Iisus anii tinereții! Ai auzit? „Tâmplarul”... Vezi? Trăise acolo între ei. Îl vedeau zilnic mergând și venind de la atelierul Său de tâmplărie... Uită-te la ei cum se miră: „De unde are toate acestea, când n-a fost plecat la nicio școală, facultate, academie..., nici măcar n-a părăsit Nazaretul?” Păi, Adriane, dacă lucrurile ar fi stat altfel, știi ce-ar fi spus? „Ehee... Știm noi de unde le are, că doar a fost pe la școli mari...” Și... mai notează: Evanghelia a fost scrisă atunci, la nici două-trei decade după învierea lui Iisus. Marcu este un contemporan al lui Iisus, nu ca Notovici, un biet jurnalist rus din secolul al XIX-lea... Sau ca rusoaica asta, madam Blavatsky... Fața lui Romanescu se destinse, compătimitor. – Mihaaai, ai rămas același copil cu suflet sincer și naiv... Nu fi atât de sigur, dragule. Tu nu zici rău, dar... hm, nu ești la zi cu informațiile... Ai auzit de represaliile bisericii primare împotriva altor evanghelii, cele ale gnosticilor? Dar de cenzura împăratului Constantin?... Ai auzit de sulurile de la Nag Hammadi? Păi, să vezi ce scriu alți „martori” – cum îi numești tu... He-he... În evanghelia lui 207

20

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Filip, sau în evanghelia Mariei, găsești un cu totul alt Iisus decât cel coafat și cosmetizat, altfel de cum L-au cenzurat episcopii. Biblia, îmi pare rău, nu este o sursă credibilă. O, nu zic nu! Sunt multe lucruri bune în ea, pe lângă multe, multe adaosuri, tradiții, mituri. E-o carte de suflet. Dar nu-i un document! Riki măsura când pe unul, când pe altul. Se mira că profesorul nu părea deloc zdruncinat de pledoaria lui Romanescu. Vrând cumva să pună capăt dialogului, doctorul se întoarse spre Riki. – Tinere... – Scuză-mă, Adrian, continuă Binder. Poate că nu este momentul acum. Dar, pentru că tot vorbeai de informații la zi, am să-ți trimit două materiale despre versiunea lui „Iisus yoghin” și despre Biblie. Dar să știi, am să te întreb dacă le-ai citit. – Mulțumesc, iubitule..., răspunse afectat Romanescu. Deci, tinere... Unde am rămas? Ăă... Prima ta întrebare... cum era?? Înclinat înainte, Riki zise cu un ton de îndoială: – Întrebam dacă entitățile nemateriale, spiritele, toate sunt bune? Sau există și duhuri rele? Fruntea lui Romanescu se încordă, iar ochii i se îngustară. – De ce mă întrebi? – Păi... într-o discuție cu niște colegi, mi-au povestit despre spirite rele, despre influențe nefaste... – Aha... acum înțeleg, zise doctorul sfătos. Va să zică, mda..., există spirite bune și spirite – n-aș zice „rele”, căci în yoga nu există bine și rău, ci aș zice „spirite insuficient evoluate”, care joacă feste, mai în glumă, mai cu răutate. Uneori mint... A, da! Când se invocă numele unui spirit evoluat, desăvârșit, cum a fost guru Iisus, atunci acești „spiriduși” malițioși se dau la o parte. E limpede! Oricine poate să-L cheme pe Iisus. Nu contează religia: evreu, creștin, musulman... Că Ieșua, sau Iisus, sau Issa, e totuna. Nu-i așa, Mihai? – „Tu nu zici rău, dar...” i-o întoarse cu un zâmbet subțire profesorul... Trebuie să mai discutăm... – Și în rest? Ce-ai de gând, Riki? – Să continui studiul... 208

AMINTIRI

– Bun, dar... practica, tinere. Practica spune tot, nu teoria... Dacă treaba se mișcă, ce altă confirmare vrei! La urma urmei, toate întrebările astea nu sunt nici cât un deget față de o experiență esoterică. Profesorul Binder dădu să se ridice. Dintr-o mișcare, Riki se ridică și el. „N-are rost... dacă nu-i Ambra”. – Așadar, dragii mei, ne auzim curând. Cei doi oaspeți coborâră scările, în timp ce Romanescu îi veghea de la etaj, ca un înger bun. Afară în stradă, Binder se întoarse spre Riki și se opri. – Tinere, chiar înainte de a-ți vedea fața, știam că ești preocupat de yoga. Știam că ai dubii vizavi de Biblie, de Iisus... Riki tresări. – Scuzați... Mă cunoașteți? – Indirect, da... Avem cunoștințe comune. – Cunoștințe? Tata? – Eh, nu tata... Cunoștințe mai recente... Feminine. – Nu știu la cine vă referiți? Binder făcu trei pași și se opri din nou. – O cunoști pe Lavinia? – Lavinia? Da... – Faptul că... ne-am întâlnit față către față este providențial. Să știi că Lavinia este ca fata mea... Ai grijă ce faci... Cu aceste vorbe, își văzu de drum. Riki mergea, tăcut, alături. – Uite cartea mea de vizită. Dacă dorești să discutăm onest despre toate acestea, atunci m-aș bucura să-ți pot fi de folos. Caută-mă... Eu am să mă gândesc la tine... Noapte bună. Profesorul îi întinse mâna, privindu-l drept în ochi. Apoi se întoarse și o luă spre stația de metrou. Riki îl privea, perplex, cum se îndepărta, ușurel. „Lavinia?... De unde până unde?”

209

20

Documentar 2

ANII PIERDUȚI AI LUI IISUS În 1894, apărea în limba franceză un volum, Viața necunoscută a lui Iisus Hristos, semnat de un jurnalist rus, pe nume Nicolai A. Notovici. Acesta declara că, în 1887, a vizitat mănăstirea tibetană Himis. Acolo, marele lama i-ar fi arătat un sul în limba tibetană, datând din secolul al III-lea, sulul fiind o copie a originalului aflat în Lhasa și scris în limba pali. Documentul relata istoria sfântului Issa (Iisus în limba tibetană). Conform spuselor lui Notovici, la vârsta de 13 ani, Iisus ar fi fugit de-acasă împreună cu niște negustori indieni, cu scopul definit de a studia un timp Vedele sacre. După șase ani de stu­diu al hinduismului, a petrecut alți șase ani în studiul budismului. Când Issa a devenit un mare yoghin și făcător de minuni, a pornit să propovăduiască în Nepal, Tibet, Persia și Orientul Mijlociu. La urmă s-a întors în Iudeea, unde romanii l-au omorât. Povestea din presupusul document se încheia cu moartea lui Iisus. Nu exista nicio mențiune despre învierea Lui. Notovici afirma că respectiva relatare fusese consemnată la patru ani de la moartea lui Iisus. În același an, 1894, cunoscutul orientalist de la Oxford, Max Mueller, el însuși un promotor al filosofiei orientale, a publicat o replică dură1, acuzându-l pe Notovici de fals. Printre alte argumente, menționa că: • Toate documentele vechi de literatură tibetană sunt listate în cataloagele din Kandjur și Tandjur. Presupusul sul lipsește cu desăvârșire. • În 1894, o persoană (nenominalizată de Mueller) a vizitat expres mănăstirea Himis și a întrebat de sulul „sfântului Isa”. Max Muller, „The Alleged Sojourn of Christ in India,” The Nineteenth Century, nr. 36, 1894, 515. 1 

210

Rezultatul cercetării a fost trimis lui Mueller. Scrisoarea semnată și datată afirma că „nu există niciun singur cuvânt de adevăr în toată istoria. Marele lama a spus că n-a fost picior de rus la Himis și că nu există niciun fel de „viața lui Iisus”. • Copia tibetană nu putea să dateze din secolul al III-lea, așa cum declara Notovici, pentru că alfabetul tibetan s-a cristalizat abia în secolul al VII-lea. Un an mai târziu, în 1895, profesorul J. Archibald Douglas, de la colegiul din Agra, India, a făcut o călătorie specială de trei luni la Himis pentru a verifica personal povestea, la sursă. Interviul avut cu marele lama din Himis, transcris, semnat de cei prezenți (marele lama, translatorul și Douglas) și sigilat cu sigiliul mănăstirii, a fost publicat în iunie 18952. Marele lama declara sub semnătură, că „de 15 ani, de când era el șeful mănăstirii, niciun rus n-a vizitat mănăstirea; nici n-a auzit vreo mențiune despre vreun document în care să se amintească numele de Issa; și nici vreun alt lama din mănăstire n-a auzit de așa ceva”. Wilhelm Schneemelcher, lingvist și profesor la Universitatea din Bonn, menționa că, în conformitate cu unele mărturii, însuși Notovici ar fi recunoscut în cele din urmă cacealmaua3. În pofida dovezilor de fals, încă se găsesc suporteri ai poveștii lui Notovici, cel mai adesea în persoana teosofilor, a promotorilor hinduismului și mișcării New Age în Occident (ca Swami Abhedananda, Sai Baba, Paramahansa Yogananda...), cât și a unor mediumi spiritiști (ca Edgar Cayce).

J. Archibald Douglas, „The Chief Lama of Himis on the Alleged ‚Unknown Life of Christ’”, The Nineteenth Century , aprilie 1896, 667–677. 3  W. Schneemelcher, citat de Douglas T. McGetchin, Indology, Indomania, and Orientalism, 2009, p. 133: „Confruntat cu dovezile, domnul Notovici ar fi recunoscut contrafacerea probelor.” 2 

211

GNOSTICII ȘI REINVENTAREA LUI IISUS Manuscrisele de la Nag Hammadi În decembrie 1945, doi frați egipteni din Nag Hammadi (80 km mai jos de Luxor), în timp ce săpau în vatra părăsită a unei așezări omenești din stânga Nilului, au dat peste un vas mare de lut. La început s-au temut să-l deschidă, de teamă să nu iasă vreun spirit. În cele din urmă, când l-au spart, au găsit 13 manuscrise legate în piele. Cu timpul, cei doi le-au scos pe piața de antichități, spre vânzare. Evaluându-li-se valoarea, au ajuns în Muzeul Coptic din Cairo. Manuscrisele erau scrise în limba coptă și datau de prin anii 350–400 d.Hr., fiind copii ale unor scrieri datând probabil din secolul al II-lea. Cele 13 volume cuprindeau 52 de lucrări pseudocreștine, printre care trei „evanghelii” (a lui Toma, a lui Filip și a Adevărului), cinci „apocalipse” apocrife (a lui Petru, a lui Adam, a lui Pavel și două apocalipse ale lui Iacov), precum și tratate, învățături, dialoguri și scrieri mistice. Ele aruncau lumină asupra gnosticismului – un val de mișcări desprinse din creștinism care au bântuit din Persia și până în Spania, între secolele al II-lea și al V-lea. Secta se numea gnostică, întrucât pretindea că deține o gnoză (cunoștințe secrete) primită în taină direct de la apostoli. În scrierile acestea, unele cuvinte ale lui Iisus din evangheliile canonice erau amestecate cu filosofia greacă, mistica orientală, magia egipteană și astrologia babiloniană. O mare parte din manuscrise au ajuns în biblioteca personală a lui Carl Jung, spiritistul și psihologul elvețian. „Crezul” gnosticilor Au existat mai multe „școli gnostice”, având învățături divergente și chiar antagonice, acoperind o plajă largă, de la iudaism extrem și până la libertinism orgiastic. Toate promovau o spiritualitate fără religie și fără doctrină. Scrierile părinților bisericești se referă adesea la gnostici, combătându-i. Iustin Martirul (100–162 d.Hr.), Irineu 212

(140–202), Hipolit din Roma (170–235), Tertulian (155–230) au scris numeroase tratate, descriind atât filosofia, cât și practicile lor. Apologiile părinților bisericii prezintă o imagine panoramică asupra diversității de crezuri a acestor „școli gnostice”, al căror numitor comun poate fi redat astfel: 1. Există un unic Dumnezeu primar, numit Monada. 2. Monada emană divinități inferioare: eonii. 3. Primul dintre eoni este Barbelo, din care emană eonii-pereche... 4. Eonul Sofia concepe de una singură un eon inferior, Demiurg. 5. Demiurgul (care este totuna cu Yahweh și cu Satana) creează lumea fizică, materia, realitate imperfectă și antagonică cu spiritul. 6. Demiurg încuie sau încarcerează elementul divin în materie, creând oamenii. 7. Legile impuse oamenilor de Demiurg/Yahweh sunt o expresie a răului. Ca atare, legile Vechiului Testament trebuie înlăturate – atitudine numită antinomianism. 8. Pentru a contracara lucrarea rea a lui Demiurg, Monada emană doi eoni salvatori: pe Hristos și Spiritul Sfânt. 9. Hristos se întrupează în forma lui Iisus, pentru a comunica oamenilor gnoza salvatoare și a-i elibera de domnia materiei și a legilor lui Demiurg. 10. Prin gnoză secretă, omul poate descoperi divinul din el însuși. Evoluând, omul devine identic cu Hristos. Antagonismul dintre Biblie și gnosticism Crezul gnostic contrazice frontal teologia Bibliei atunci când afirmă că: 1. Omul este purtător de divinitate. „Abandonează căutarea lui Dumnezeu. Află-L, luându-te pe tine ca punct de plecare. Află „cine este în tine” și spune: „Dumnezeul meu, tu, mintea mea, gândul meu, sufletul meu...” Dacă vei investiga atent aceste lucruri, îl vei găsi pe Dumnezeu în tine însuți... Cunoașterea de sine și cunoașterea de Dumnezeu – sinele și divinul 213

– sunt identici! ” (Citat gnostic, în Hipolit din Roma, Refutationis Omnium Haeresium, 8.15.1-2) 2. Problema răului nu-l constituie „păcatul”, ci „materia” – închisoarea spiritului. În Biblie, problema e etică. Lumea este creația bună a lui Dumnezeu, dar omul a ales să se asocieze cu îngerul rebel, Satana, a căzut în păcat și este vinovat înaintea lui Dumnezeu. La gnostici, problema e alta. Lumea însăși este o creație rea. Doar spiritul este bun în sine. Omul suferă din cauza materiei care încarcerează spiritul. Această concepție reprezintă influența filosofiei grecești dualiste: materie-spirit. 3. Salvarea nu are de-a face cu ispășirea păcatului și pocăința, ci cu iluminarea omului prin gnoză și evoluție spirituală. Problema omenirii nu este păcatul, ci ignoranța. Primul pas în procesul salvării este conștientizarea propriei divinități din sine însuși, nu a păcătoșeniei. Al doilea pas este eliberarea de materie, fie prin ascetism și ignorarea instinctelor, fie prin disprețuirea trupului și exacerbarea instinctelor. Eliberarea de materie este finalitatea mântuirii. „Eu voi distruge casa aceasta și nimeni nu va mai fi în stare s-o reclădească” (Ev. lui Toma, vers. 71) 4. Hristosul gnosticilor nu este salvator din păcat, prin jertfa Sa, ci înțeleptul, filosoful și învățătorul ocult care deschide accesul către înțelegerea esoterică. Întrucât gnosticismul elimină din start vina, în sistem nu are loc pocăința și nici credința în jertfa răscumpărătoare. Ca atare, Iisus nu are de ce să moară. În Al doilea tratat al Marelui Set, Iisus zice: „Eu n-am murit în mod real, ci doar aparent. Cei aflați în rătăcire și orbire credeau că m-au pedepsit. Eu, din înălțime, mă bucuram și râdeam de ignoranța lor.” Iisus al gnosticilor nu este Domnul răstignit și înviat. Însăși doctrina învierii lui Iisus este inutilă, fiind în directă contradicție cu sistemul: după ce spiritul scapă de materia rea, ar fi culmea absurdității să se întoarcă în hoit. 214

Școli gnostice Gnosticismul a înflorit într-o sumedenie de orientări și crezuri. Principalii inițiatori de „școli gnostice” au fost: Simon Magul, vrăjitor samaritean, contemporan cu apostolii. Părinții apostolici îl arată drept izvor primar din care s-a născut gnosticismul. Cerintus (cca 80–100 d.Hr.), evreu din Alexandria, Îl descria pe Hristos ca pe un duh ceresc care ia în posesie pe omul Iisus. Apostolul Ioan a redactat epistolele sale tocmai pentru contracararea ereziei acesteia. Marcion (85–160), fost lider al bisericii din Sinope, și-a fondat o școală în Roma. El susținea că Iisus este un spirit divin, neavând decât în mod aparent un trup fizic. El s-a afișat ca antinomianist4, un adversar al Vechiului Testament, în special al Legii. Cei mai mulți gnostici erau antinomianiști. Valentinus din Cartagina (100–180), inițial învățător creștin, candidat la episcopia Romei. Pentru că n-a fost ales, s-a rupt de biserică. Inspirat din învățătura lui Simon Magul, prin intermediul samariteanului Menandru, Valentinus a elaborat un sistem gnostic foarte complex. Basilides din Alexandria (90–140 d.Hr) preda o variantă a misticii valentiniene. El susținea că nu Iisus a murit pe cruce, ci Simon din Cirene. Saturninus din Antiohia (100–140), elev al lui Menandru, practica asemenea lui Basilides un creștinism amestecat cu practici magice. El afirma că Dumnezeu este îndepărtat și de necunoscut, iar cosmosul este cârmuit de puteri și îngeri. Bardesan (154–222), persan naturalizat în Siria, expert în astrologia babiloniană, promovează valentinianismul din Siria până în Armenia... Scriitorii romani Porfirius (De abstin., iv, 17) și Stobaeus (Eccles., iii, 56, 141) relatează că Bardesan s-a întâlnit chiar Antinomanism (anti = contra; nomos = lege) – sistem teologic care contestă valabilitatea perpetuă a Legii morale, a Celor Zece Porunci. 4 

215

cu o delegație de brahmani și i-a descusut cu privire la religia lor, despre care relatează în scrierea Un raport despre India. Alte școli gnostice: Ofiții (ofis în gr. = șarpe) adorau șarpele pentru că acesta a dăruit gnoza Evei și lui Adam, în Eden. Ei practicau orgia. Naaseenii (nahaș în ebr. = șarpe), varianta evreiască a ofiților, se închinau și ei șarpelui, dar practicau abstinența. Cainiții – se închinau la Cain, Esau, Core, Sodomiților... și lui Iuda. Toate personajele negative erau adorate, întrucât se împotriviseră eonului Yahweh. Aceștia credeau că mântuirea era asigurată de stăruirea în păcat, prin care nimiceau trupul, pentru eliberarea spiritului. Carpocrațienii – cei mai libertini și antinomianiști, celebrau ospețe „de dragoste” prin orgii fără frâu. Nicolaiții – iudei elitiști, împărtășeau practicile cainiților. Gnosticismul și mișcarea New Age Odată cu apariția și promovarea filosofiei New Age, scrierile gnostice au trezit un interes imens în lumea occidentală. Mistica gnozei și filosofia entității divine ascunse în om constituie „doctrina” ce dă hinduismului o legitimitate cvasi-creștină. Edward Conze, expert în texte budiste, sugerează că gândirea gnostică ar putea avea proveniențe hinduse semnificative, importate prin intermediul „creștinilor Tomiști” din India de Sud, cei care au editat evanghelia lui Toma. Hipolitus din Roma (225 d.Hr.) remarca și el elemente comune între gnosticism și hinduism: „Există printre indieni o erezie filosofată de către brahmani... Ei zic că Dumnezeu este un gnosis prin care misterele naturii pot fi percepute de cei înțelepți.” Crezul gnosticilor, considerat de școlile liberale ca fiind însuși „creștinism original”, dar suprimat ulterior de biserica instituționalizată, constituie o bază excepțională pentru teosofi și diverși guru 216

propagatori ai hinduismului New Age, pentru integrarea acestui „Iisus gnostic” în rândul avatarurilor divini ca Rama, Krișna, Buddha. Totuși, pretenția că „evangheliile gnostice” și celelalte scrieri au fost „creștinism original”, eliminat samavolnic de biserica aservită lui Constantin, este o pură inepție. Este suficient să compari gnosticismul cu învățătura generală a Bibliei, pentru a găsi un contrast maxim și antagonic între sisteme. Iar dacă mai consulți și scrierile părinților apostolici și bisericești, contemporanii gnosticilor, vei constata că rejecția gnosticismului s-a produs chiar de la apariția lui și mult înaintea vremii lui Constantin, începând cu Ignațius din Antiohia (100 d.Hr.), Polycarp din Smira (150 d.Hr.), Iustin Martirul (155 d.Hr.), Irineu din Lyon (180 d.Hr.), Tertulian (210 d.Hr.), cu secole înaintea primului Sinod Ecumenic din 325, patronat de împărat.

217

Capitolul 21

Era joi, 27 aprilie. Zilele libere de 1 Mai băteau la ușă. – Alo, Lavi? se auzi în receptor vocea Cătălinei. – Bună, Cătă... – Ce faci de zilele libere? Pleci la țară? – Nu... – Te pomenești că... – Da... M-a invitat la munte. – La Sinaia? – Nu. Un prieten îi dă cheia de la căbănuța lui. Undeva de la Azuga, mai sus... – Ooo... Mai merge cineva cu voi? Lavinia inspiră adânc. – Nu. Riki vrea să fim numai noi doi. În difuzor – tăcere... – Fii atentă, Lavi. O prietenie... știi?... cere totul. Vezi cum aranjezi treaba... – Nu, nici nu mă gândesc! Vrea doar să ne cunoaștem mai bine. – Ei, lasă... Riki nu e copil. Știe ce vrea. Fu rândul Laviniei să tacă, blocată. 219

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Nu știu... Nu cred... – Dacă cumva nu te descurci, sună-mă. Oricând... Zilele astea sunt de serviciu. – Bine, Cătălina... – Hai că te las. Pa! Lavinia se lăsă pe patul nefăcut. Așteptarea înfrigurată, promițătoare de euforii și umbrită de teamă, îi strângea stomacul. Cuvintele Cătălinei îi adânciră angoasa. Își aminti de poza de nuntă a mamei, de visul ei să fie mireasă... Nici nu concepea să nu fie cuminte. Așa fusese și mama... Îl iubea. Își puse capul în palmă. O lacrimă stăruia pe dosul palmei. „Dacă mă iubește, n-are să mă rănească...”

*** Vineri. În compartiment erau doar patru persoane. Perechea în vârstă dormita. Riki se aplecase spre Lavinia, cu fața atingându-i fruntea, părul. – E soare... E frumos, zise Riki. – Da..., zise ea, privind pe fereastra trenului. – Nu te bucuri? – Ba da, și schiță un zâmbet. – Acolo... sunt Jepii Mici. – ... și Crucea... comentă Lavinia pe gânduri. – Mda... Caraimanul, răspunse el sec. Ea îl privi întrebătoare: – Ai fost vreodată la Cruce? – Mm... N-am prea făcut trasee. – Aș vrea să merg la Cruce, zise ea, visătoare. – Un... monument banal pentru soldații Primului Război Mondial. – Pentru mine... e altceva. El schimbă subiectul. 220

AMINTIRI

– Auzi, scumpo... acolo, la yoga, vă dă și să citiți sau faceți doar gimnastică? – Instructoarea ne explică fiecare poziție și efectul ei asupra corpului... – Acum când știi că yoga este și o religie... – Nu mă interesează asta, ripostă ea. Riki se sculă, întinse mâna și scoase din rucsac cartea Inițiere în misterele universului ocult. La vederea ei, chipul Laviniei se con­tor­sionă. – Am luat-o ca să citim împreună din ea. Aici vei afla ce nici nu gândești... Te temi? – Da... Nu vreau să am de-a face cu astea... Părintele m-a certat când a aflat de la mama că sunt la yoga. A zis că-i... cu Necuratul... – Ei, Lavi! Ce știe el? Tu ești în domeniu... Ar trebui să știi ce faci și de ce faci, ca să poți răspunde popii și mamei... Nu? După un moment de pauză, continuă pe un ton mai liniștit. Cine îți spune că trebuie să te bagi în magie? E o chestiune doar de informare. Dacă tot faci yoga, trebuie să cunoști problema. Te ajut eu... Lavinia își întoarse capul spre geam, privind în gol. – Hai, nu te teme. Doar sunt cu tine..., și-i strânse mâna cu ambele palme. Clinchetul mobilului destrămă atmosfera romantică. Dădu drumul mâinii ei și scoase telefonul. Era un SMS. De la Gimi. „Ați ajuns?” Riki scrise iute: „Aproape...” Veni și răspunsul: „În bar găsești tărie. Dă-i niște wisky dacă îi e frică. Distracție mișto...”

*** Lavinia stătea pe canapeaua din sufragerie, cu mobilul în mână. Degetele ei culegeau litere. „Am ajuns cu bine. Căbănuța e de o singură familie, cu un singur dormitor, sufragerie și bucătăria în holul mare. Riki e obosit și preferă să stăm în casă. Simt că mă iubește. Tu ce faci? Ești singură la serviciu sau mai e cineva? N-am semnal bun, de aceea nu prea pot să te sun. Pa!” 221

21

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Mai ai? o întrebă el. – Am terminat... El își întinse brațul peste umerii ei și o trase lângă el. – Uite ce scrie: „Brahman este în tine... Când tu devii dumnezeu, îți creezi propria ta religie. Atunci dispar „binele și răul”... Tu-ți hotărăști propriile norme... Totul se supune doar ție.” Spune, Lavi, îți place? – Nu știu... E foarte ciudat. Își trase brațul înapoi și se întoarse cu trupul spre ea, ca să-i vadă ochii. – Vrei să fii sclavă? Vrei să rămâi o umbră toată viața... un nenorocit care tremură să nu facă un pas greșit? Îi prinse ambele mâini strângându-le. – Emancipează-te, iubito! Dacă vrei să-ți drămuiești pașii când umbli, ajungi să te împiedici... Fii liberă, Lavi! Ești divină! Acționează ca un zeu! Înțelegi? Lavinia se uita ca hipnotizată în ochii lui. Era atât de puternic! Simțea că e bărbatul lângă care putea să se ascundă. Tăcea, derutată, dar încântată. El își apropie ușor fața de gura ei. O sărută pasional. – Te iubesc, diva... – Și eu... – Vreau să fii a mea. De tot a mea... Ținându-i capul cu stânga, își apropie mâna dreaptă de gulerul bluzei ei. – Riki... El o mai sărută o dată. – Nu! – Te iubesc... O sărută lung, din nou... Ea se abandonă în brațele lui... Când se desprinse din sărutare, îl privi rugător. – Te rog, nu face asta... După nuntă... Încercă să-i îndepărteze mâinile. El însă cu atât mai tare o strângea la sine. – Te iubesc... 222

AMINTIRI

Pentru câteva clipe, o cuprinse o moleșeală dulce. Dar se dezmetici și încercă să se desfacă din menghină. – Nu! Riki... Te rog, nu! Riki...

*** 15 mai 2012. După 17 zile. Cofetăria era aproape goală. Doi școlari stăteau la o masă și vorbeau tare, în timp ce lingeau crema prăjiturii. Vizavi de ei, în capătul celălalt, erau două fete. – Și-acum, de ce plângi? Fata nu răspunse. Avea ochii roșii. – Nu ziceai că te iubește? întrebă Cătălina. – Da... – Și-atunci? Ce mi-e înainte sau după nuntă? Nu-i tot aia? – Nu... – Mai lasă prostiile astea... Suntem în secolul XXI, Lavi! Mentalitatea se schimbă. Doar n-oi vrea să porți gumari și batic, ca mamă-ta. – Nu... Dar Riki... nu vrea să audă de nuntă. Cătălina tăcu, derutată. Sorbi din cafeluță. – Merge și fără..., încercă ea s-o liniștească. Drept răspuns, primi doar un scâncet înfundat. Printre sughițuri, Lavinia șopti: – Când i-am spus... să mergem... la mama... să-l vadă... nici n-a vrut să audă... Dragostea adevărată e altfel... – Păi... nu cu ei se însoară, ci tu tine... – Dar el nu se însoară, înțelegi? Doar... – Ei, să știi că azi merge și așa. Cunosc multe fete care trăiesc în concubinaj cu bărbații. Ba chiar au și copii. – Nu-i totuna... – De ce? Lavinia își ridică ochii și o privi dureros. 223

21

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Dacă nu vrea căsătorie, înseamnă că nu e cu toată inima. Dacă m-ar iubi cu adevărat... Fluturașul pe o floare nu rămâne o veșnicie... Și își lăsă capul în palme, ascunzându-și plânsul. – Taci! Nu cred că te lasă... – Dacă m-ar iubi... de tot... Cătălina duse ceșcuța la buze și o goli, tulburată. Apoi rămase cu ea în mână, contemplând zațul de pe fund. Învârti încet ceșcuța, curioasă, ca să-i deslușească desenul... Nu zărea nicio prevestire. – Auzi, Lavi... N-are rost să te tot gândești la „ce-ar fi dacă”... Acum ia-o cum este și fă să fie cât mai bine. Ehei... o femeie deșteaptă face dintr-un bărbat ce vrea ea... Ea nu răspunse. Trecură câteva minute până când se liniști. – O să trebuiască să mă mut de la madam Zinca, zise Lavinia. N-o să ne primească pe amândoi. Ultima oară m-a întrebat când facem nunta? Dacă ar ști... – Păi, închiriați o garsonieră. – E student. N-are bani... – Uite, merg eu să vorbesc cu madam Zinca. Și aranjez eu lucrurile. Mă lași? Lavinia nu răspunse. Dar tăcerea ei era un răspuns.

224

Capitolul 22

Au mai trecut două săptămâni. Era 31 mai... Aula era goală și ușa ei era deschisă. Un individ zăbovea în penultimul rând, cu mobilul bâzâind în mână. Părea că nu se grăbește. În sfârșit, duse telefonul la ureche. – Alo? – Riki? Hai, vii pe la mine? – Mmm... Nu știu, Bebe. Poate, că am nevoie de bani. – Bani? Păi, hai, vino! – Nu acum. Mă văd ai tăi. – Ba nu! Că-s plecați. – Bine, vin. Se ridică alene, își aruncă geaca pe umeri și ieși. În mai puțin de o jumătate de oră era la Bebe. Când acesta îi deschise ușa, Riki nu se putu abține să nu se strâmbe. – Ce-i cu tine, mă? Bebe râdea și el într-o dungă. Arăta ca luna plină. – M-au ras. Ăă... M-am tuns. – Hai că ești macho! – Chiar? Sprâncenele lui Bebe se ridicară întrebător, cu nețărmurită speranță. Păi... nu mai sunt copil. Dar... ce m-a certat mama! 225

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Riki se așeză la masa din sufragerie, privindu-i craniul ras. Luă jumătatea de covrig presărat cu semințe, uitată pe mușama, și începu s-o roadă. – Îți aduc ceva să mănânci? – După ce-mi spui cum de s-a întâmplat minunea..., și arătă spre țeasta goală. Băiatul trase scaunul și se așeză, cu ochii țintă la Riki. – Yoga, Riki... Mă face să mă simt altul... Altă viață! Și mai e ceva... Tu-l știi pe... ăla, Sultan, de la Turism? Când îl vezi, e tot timpul înconjurat de fete. M-am ras și eu, în stilul lui. – Grozav! comentă Riki. Și... a ieșit ceva? Aplecându-și capul într-o parte, răspunse în cele din urmă, cu o tentă de rușine. – Dda... – Bravo! Spune-mi. – E o fată... N-o știi... De câteva ori s-a uitat lung la mine. Ultima oară, când m-a văzut pe hol, m-a lăudat direct în față... O expresie de mulțumire se așternu pe chipul lui. Privi la Riki să vadă reacția. Apoi lăsă ochii jos și continuă: – Am chemat-o la restaurant. – Și a acceptat? – Da... Aici Bebe își plecă din nou capul. – Zi! îl îmboldi Riki. – Păi... i-am dat friptură, prăjitură..., și Bebe se opri din povestit. – Și? – N-am înțeles exact. S-a dus până la baie... Am așteptat-o... Nu s-a mai întors. Riki bătu cu palma în masă tare de săriră toate semințele răzlețe și râse fără reținere. Bebe roși. Riki o drese: – Bravo. Ai făcut o faptă bună. Cine știe de când fata aia n-a mai mâncat ca lumea. Dar mai știi? Poate că a chemat-o maică-sa sau a fost cine știe ce problemă urgentă... Tu insistă! 226

AMINTIRI

– M-am gândit și eu la asta, zise Bebe, remontat. Hai să-ți aduc un ardei umplut. Din bucătărie se răspândi un miros plăcut. Stârnit gastric, Riki aduna întruna semințele căzute de pe covrigi și le savura. Bebe aduse o farfurie adâncă cu doi ardei mari, plus trei felii de pâine albă de la Cuptorul de aur. Ca un nobil slujit de hangiu, Riki se apucă să înfulece. Bebe se așeză lângă el. – Ziceai de yoga? și privi întrebător spre Bebe. – Yoga?... Nu mă mai lasă mami. – Ei ! Cum? – De la examenul de planificare teritorială, că am luat 7, mi-a interzis să mai fac. Că mă prostește... Apoi a doua zi, seara, când mami avea treabă la bucătărie, m-am postat în asana. Nu știu ce s-a întâmplat că... exact când era să trec în a cincea dimensiune... Pooc! Cărțile de yoga au căzut... de-acolo de pe raftul de sus. Așa, din senin. Nu crezi? Deodată, Riki! Au spart două bibelouri de pe măsuță. S-a supărat mami rău de tot și mi-a luat toate cărțile. Pe toate... A lăsat doar icoana... Doar cu ea, nu faci mare treabă. Bebe tăcu, amărât. Dar un puseu de înviorare îi dezlegă limba. – Dar tot nu renunț! Dacă ai ști ce răspunsuri magice am primit, Riki! Să-ți zic doar una: pe cea de alaltăieri. La prima oră eram programat la ecologie să prezint referatul... Era despre ecologia pampasului. L-am făcut țeapăn! Şi... nenorocire! N-am auzit ceasul. Când m-a trezit mami era 7 și un sfert. Era clar! Pierdeam prima oră... M-am îmbrăcat rapid, ca pe front... Nici n-am mâncat. Am luat-o la fugă spre autobuz. Bah... Niciodată nu vine la timp. Dar până la stație, m-am concentrat, repetând mantra scurtă. Am poruncit: „Vreau să vină autobuzul acum!” Povestirea se rupse. Riki ridică mirat ochii. Pesemne, voia omul să spună mai multe prin tăcere! Apoi, cu un zâmbet misterios, reînnodă firul. – Îți imaginezi, Riki? Autobuzul mă aștepta... în stație! Mă aștepta, înțelegi? Niciodată nu s-a mai întâmplat... Dar nu e gata. Când coboram treptele spre metrou, iarăși... mantra și comanda: 227

22

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

„Să vină metroul acum!” Și fix așa a fost... Și încă nu e gata. Era 8:00 când ieșeam din metrou. M-am concentrat iarăși: „Să întârzie domnul profesor!”... Eh... Aici a fost cel mai tare. Intrasem în clasă și... era 8:07... Proful a venit abia la 8:10... și și-a cerut scuze... L-am scuzat, evident. Ștergând sosul cu o bucată de pâine, Riki dădea din cap, apreciativ. Când Bebe isprăvi de povestit, îi aruncă întrebarea. – Dar... ceva parale? – Aaa... Parale? Stai să văd ce am în haină. În două minute se întoarse cu trei sute de lei. – Numai atât? încercă Riki marea cu degetul. Blocat, ca un repetent, Bebe îngână. – Mami a luat cu ea portofelul. Ăștia-s toți banii mei... Și tata nu-i mai ține la vedere. Îi ascunde de mami. Riki îi luă în mână, îi cântări satisfăcut și-i băgă în buzunar. Se ridică să plece. – Mulțumesc pentru ardei! Au fost faini... – Nu mai stai? – Nu... Trebuie să mă duc... – Când mai vii? Riki zâmbi cu subînțeles și făcu cu ochiul. – Păi... când mai faci rost de bani. Și ieși pe scara principală.

228

Capitolul 23

2 iunie 2012. Sesiunea de vară era în toi. Era la amiază. Pe holuri mișuna lumea. Unii ieșeau de la examene. Alții așteptau să intre, iar alții căutau biblioteca. Riki găsi anevoie sala AP6. Anul III avea colocviu la imunobiologie. Prinse momentul când un student ieși și-și aruncă privirea. Înăuntru erau cam 7-8 inși. Ambra era în rândul de mijloc, chiar în prima bancă. Nu mai putea dura mult... Ieșiră două fete. În sfârșit, apăru și Ambra. – Alhambra..., șopti el. Ea se întoarse mirată și-l zări. – Ce cauți aici? – Ochii... Zâmbetul tău... O cută îi încreți fruntea. Dar nu părea supărată. – Ce vrei? – Am nevoie de tine. Simt că stagnez. Ceva se întâmplă și... tu mă poți ajuta. – Știi unde stă maestrul. Ai numărul lui. Sună-l. El lăsă un moment de pauză, apoi răspunse: – Lui nu-i pot spune chiar totul. Dar cu tine este altfel. Am lucruri tari să-ți spun. – Când? Acum? 229

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Când poți tu. Chiar și acum. Ambra se uită la ceas. – Hai la bibliotecă. – Mai bine la bufet. Ți-e foame... Văd eu... Fără să comenteze, Ambra îl urmă pe Riki. Acesta comandă ceva, plăti. Apoi se retraseră într-o nișă. – Nici nu știu cum să încep. Am avut zile bune... zile mari! Am trăit momente de eliberare din realitate... Dar, de curând, mi s-au întâmplat două situații. Mi-e nu știu cum să i le povestesc lui Romanescu. El... este maestru. Dar mă inhibă. – Deci? – Da... S-a întâmplat într-o noapte. Mă culcasem târziu, cred că după 1. Am adormit repede. Și... Riki își căuta cuvintele. Nu mi-e ușor să-ți redau. Eram între somn și veghe. Nu era vis! Nici ceva... imaginar. Efectiv, o ființă reală și puternică s-a apropiat de mine. Voia să mă ia complet sub controlul său. Simțeam o presiune pe tot trupul meu. M-am înspăimântat și i-am spus să plece. N-a vrut... M-am împotrivit... Cu greu, a plecat... Tânărul se opri și o privi întrebător. Pe chipul ei nu se citea nimic. Nici mirare, nici compasiune. Detașată, dar atentă, mușca din baghetă și mesteca lent. Părea că toate câte auzea făceau parte din rutina zilnică. – Și a mai fost o situație... de dată mai recentă. Tot noaptea. Încă n-adormisem complet și am zărit o femeie bătrână, îmbrăcată toată în negru. Stătea lângă căpătâiul patului. Cum apăruse acolo? Știam că este un spirit rău. Baba mă privea urât și fix. Ziceai că-i „Moartea” în persoană... Transpirasem tot. Nu vorbea, dar o auzeam mental: „Am venit să-ți iau trupul...”. I-am răspuns tot mental: „Nu! Nu!”. Cred că pulsul ajunsese la 150 pe minut. După o vreme – secunde sau minute, nu știu – a dispărut pur și simplu...1 N-am mai putut dormi. Și nici noaptea următoare... Spune-mi, Ambra: Cum să procedez în asemenea situații? Tu ce ai face? 1 

David Haddon, Vail Hamilton: TM Wants You!, Baker Book House, 1976, pp. 67–69. 230

AMINTIRI

În loc să-i răspundă, Ambra îl privea fix, pătrunzător. Nedu­ merit, Riki ridică din sprâncene. Buzele ei rostiră o întrebare de anchetator. – Cine ți-a spus că e „spirit rău”? – Păi... nimeni. – Ascunzi ceva. Ai vorbit cu cineva: vreun popă? Vreun sectant? – Ăăă... Niște colegi... Chipul ei se întunecă. Strivindu-l cu privirea, începu cu un dispreț înăbușit: – Ăștia?... Sunt cei mai mari dușmani ai iluminării. Creș­ tinismul este năpasta care a ținut omenirea în beznă, în Evul Mediu, în Inchiziție... Niște ipocriți, vânători de bani și onoruri, dar roși de vicii... L-au sechestrat și pe Iisus între zidurile bisericii, cosmetizându-l până când au reușit să-i șteargă aureola de guru... Și acum, când lumina vine de la Răsărit, dau din picioare, isterici... Și tu? Le ceri sfatul... Se opri ca să-și potolească pornirea. Apoi rupse o gură din baghetă și lăsă timpul să adâncească impresia. Când își ridică iarăși privirea, Riki simți o arsură pe frunte. „Am fost un prost că i-am zis...”. – Ai uitat ce ți-am spus? Că nu există „rău” și „bine”? Spiritul e spirit. Totul, absolut tot ce survine în experiența esoterică, este eficient, fie că e plăcut sau repulsiv. Ai uitat că yoga vrea să te scoată din lumea aparențelor? „Terapia”, oricât de neplăcută, de-ar fi și ca o intervenție chirurgicală, e indispensabilă! Ascunzându-și jena sub o atitudine de siguranță, Riki își îndreptă spatele și ripostă: – Nu m-ai înțeles! E o contradicție: Cum să te atace spiritul atunci când ești pozitiv spiritual, când te detașezi de materialitate, când meditezi? Dacă vrea să te ajute, de ce vine cu amenințări? De ce inspiră groază? De ce atacă atman-ul, divinul din tine? Și tu, să te lași terorizat? Știu despre cazuri și mai... Ambra ridică din sprânceana stângă. Zâmbi malițios și rosti silabisind. 231

23

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Ți-e fri-că... – Ei!... E o reacție naturală. Nici n-apuci să te gândești... – Caz tipic de începător. Se pare că încă nu ești pregătit să... – Dar ajută-mă, Ambra! Fata își scutură firimiturile din poală. – Du-te la maestru. Roagă-l să te îndrume... – Romanescu? Ca să îndulcească atmosfera, îi făcu un compliment: Maestrul n-are... farmecul tău. Ambra se făcu că n-aude. Se ridică să plece. Riki o apucă ușor de braț. – Stai... Dă-mi o soluție... – Fă exact cum îți va spune maestrul. Până nu treci de pragul fricii, nu mă mai căuta... OK? Succes! Ea își trase cotul din strânsoare și plecă. Riki rămase locului, dezarmat. O urmări cum pleacă, dreaptă și elegantă, spre bibliotecă. Înciudat, lovi cu pumnul în perete și-și căută drumul spre ieșire. Când ajunse în stradă, mobilul îi zbârnâi. Precaut, descifră scrisul de pe ecran. „Emilian”. Confuz, duse telefonul la ureche. – Alo. – Salut. Sunt Emilian. Magdalena mi-a sugerat că poate ai nevoie de vreun curs pentru examene. Ce zici? – Ăăă... Magdalena? E o idee bună. Unde ne-am putea vedea? – La facultate... sau la mine. „Nu, nu la el...” – Ești acum acolo? – La facultate? Da... Stau până pe la 3. – OK. Vin. – Mă găsești la bibliotecă. Închise telefonul cu năduf. „Și Magdalena... Întolocată cu blegul ăsta...” O porni în sus, spre universitate, izbind caldarâmul cu călcâiul. Când ajunse în dreptul Casei Armatei, îl zări pe Serghei pe trotuarul de vizavi, venind dinspre universitate. Ca electrizat, se strecură printre mașinile blocate în trafic. – Psss-pssst! 232

AMINTIRI

Serghei întoarse capul și-l văzu. Era îmbrăcat cu puloverul lui roșu. Barba îi crescuse mult. Cu insigna lui Lenin în piept, semăna leit cu un schimnic racolat de bolșevici. – Salut. – Salut. Ce știi de șefu’? îl întrebă Riki direct. Serghei îl luă de braț și-l trase în magazin. – L-au săltat... – Cum? – Așa, frumos, zâmbi Serghei cinic. Dar... se descurcă el. Gimi e mai curat ca lacrima. Merge pe principiul lui Gambino2: distrugi orice dovadă, și n-au cu ce să te aibă la mână. – Dar UFO? Dacă suflă ceva? Serghei zâmbi șugubăț. – Tot metoda lui Nașu’: Sufli ceva? Îți distrug femeia, copilul... Toți se tem de Gimi. Și bine fac. – Cu... „producția”? – Ne descurcăm cum putem. Mai mărunt. Dar nu stăm. Tocmai m-am văzut cu Gyuri. Riki își apropie mai mult capul de urechea lui. – Dar pe tine... nu te-au chemat? întrebă Riki. – Pe mine? Hăh... Nu umblu cu telefoane. Totul pe viu! Și chiar dacă m-ar cita, le-aș cuvânta din Lenin..., și râse înfundat. Auzi? Nu ți-e „foame”? – Ai... ceva? – Aș avea... Dar numai pe viu! – Zi-mi locul, ziua, ora... – Ăă... Fă-ți un obicei zilnic: treci pe la gară. La casa de bilete clasa I. Poate că mă găsești acolo, pe la ora 3-4. OK? – S-a făcut. Fără să dea mâna, Serghei se întoarse și ieși. Riki mai zăbovi câteva minute și ieși. „Providențial!... Cu fata asta, s-au strâns datorii...” Și intră cu voie bună în clădirea universității. 2 

Carlo Gambino – cunoscut şi ca Naşu’, cap al mafiei americane. 233

23

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Emilian era cufundat în conspectarea unui volum gros. Cu o bătaie pe umăr, Riki se așeză lângă el. – Ai venit?... Salut! – Salut! Merg examenele? întrebă Riki. – Se poate și mai bine. Dar tu? – Eu? Zâmbi sarcastic. Mă cam nevoiesc cu învățatul. Timpul e scurt. Cu ce mă poți ajuta? – Mda! Am rezumate la biohidrologie și geomorfologie. Te interesează? – O, da! – Atunci, fă-ți niște copii xerox. Dacă le citești pe astea, n-ai treabă la examen. Riki se uită pe notițe. Erau scrise inteligibil. Le luă și se duse la biroul de multiplicări. Când se întoarse, scaunul lui Emilian era gol. Dar geanta și cărțile erau la locul lor. Gândul îi fugi la Magdalena. „Cu mine în poză i-ar fi stat mai bine, decât cu ăsta”, gândi el într-o doară. Emilian reveni. – Gata? – Da, zise Riki și-i întinse rezumatele. Mulțumesc. – Altfel? Cum îți mai merge? Cu coada ochiului, Riki îl cercetă, bănuitor. „N-ar fi rău dacă l-aș încolți!” – Ai timp? întrebă el. – Cât e nevoie, replică Emilian. Puse foile pe masă și-l privi senin. – Uite... Mă confrunt cu o întrebare. Știi... Globalizarea... Se fac eforturi pe toate planurile pentru unitate: economic, politic, financiar... Dacă vorbim de religie, New Age-ul a adunat toate sub aceeași umbrelă. De ce creștinismul se ține deoparte? De ce le reneagă pe toate? Emilian se uită în jur. Riki vorbea cam tare. Se temea să nu deranjeze pe alții. Se ridică și-i făcu semn să iasă pe hol. – Uite o clasă liberă. Putem sta aici... Se așezară față în față, la capetele a două rânduri, culoarul între ei. Emilian demară. 234

AMINTIRI

– Discuția poate fi lungă. Voi căuta s-o concentrez. Toate religiile, în afara celor abraamice... – ...Care-s alea? – Sunt cele trei religii mari ale urmașilor lui Avraam: iudaismul, creștinismul și mahomedanismul. – Da?... – Deci toate celelalte religii au... nu unul, ci o puzderie de dumnezei. De aceea sunt inclusiviste și tolerante cu oricare alt dumnezeu. Nu-i nicio problemă dacă-i unul în plus. Dar religia biblică – chiar și Coranul, căci este o transcriere modificată a Bibliei – nu recunoaște decât o singură divinitate. Din acest motiv nu poate accepta pluralismul religios. Prin definiție, este exclusivistă. – Și... de unde dreptul ăsta de a fi monoteist și exclusivist? – Este singura care are dovada unei revelații supranaturale. Nicio altă religie nu pretinde explicit... Și nici n-o are... – Ce? Creștinismul o are? – Ai auzit de Iisus Hristos? Sau despre profeții? – Ce-s alea? – Profeția este o predicție supranaturală care anunță, și chiar descrie în detaliu, un eveniment din viitor. Ei bine, profețiile Bibliei s-au împlinit întocmai. Dacă vreodată te interesează o discuție la modul concret, ne întâlnim și discutăm punct cu punct. Dar mai mult decât profețiile, dovada supremă este învierea lui Iisus Hristos! – Ai dovada? Riki întinse mâna cerând-o. – Dovada ne-au dat-o contemporanii Săi! Nu doi-trei, ci sute, mii! Cum crezi că a putut o credință care propovăduia mila, o credință promovată inițial de niște pescari din Galileea, apoi împărtășită aproape exclusiv de sclavi și plebei, să cucerească un imperiu de fier ca Roma? Și când te gândești că fenomenul s-a produs în doar câțiva ani! Simplu: Oamenii au văzut și au crezut. Emilian vorbea liniștit, dar convingător. – Un lucru: știai că până la Hristos, în afara religiei biblice, în absolut nicio altă religie sau filosofie nici măcar nu există conceptul de „înviere”? Pentru greci, ideea reîncarcerării spiritului într-un... hoit 235

23

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

era o batjocură imensă.3 Ceea ce afirmă metempsihoza hindusă este altceva decât înviere. În cazul învierii, nu e vorba de „migrarea” sufletului, ci de întoarcerea din moarte a aceluiași om, în trupul lui însuși, și nu al altuia, lucru care se întâmplă o singură dată, la revenirea lui Iisus Hristos. Riki clătină sceptic din cap. – Nu mă convingi. Când zic probă, vreau ceva actual și palpabil. Ceva de astăzi, nu de-acum 2 000 de ani. Uite: yoga mi-a prilejuit experiențe supranaturale, călătorie astrală... Voi, creștinii, de ce închideți ochii în fața acestor provocări? – Riki, nu vreau să te conving. Ți-am dat doar un răspuns la întrebarea de dinainte. Despre provocările yogăi... nu sunt pregătit să-ți vorbesc. Dar, dacă vrei dovezi actuale, palpabile, uite, îmi vine în minte una: compară lumea hinduismului cu lumea creștină. Ce vezi? – India... o lume serenă: nesofisticată, netehnologizată, detașată de goana după bani, liberă de stresul Occidentului. Mai vrei? – Așa ți-o reprezinți tu, în mintea ta, pentru că n-ai vizitat-o. Eu am fost acolo! Șapte luni! Te-ai uitat măcar pe internet?4 Pe tine nu te izbesc diferențele celor două realități? Tânărul vorbea liniștit, dar apăsat. – Spune tu: ce-a făcut hinduismul pentru credincioșii săi? Rig Veda i-a împărțit în caste nenorocite care dăinuie până astăzi!... Un sfert de miliard de paria – știi ce-s ăștia? Peste 250 de milioane de ultranenorociți, astăzi! Umbre umane care n-au niciun drept la asistență socială, medicală, la educație... la nimic! N-au nici măcar identitate. Nici să-i atingi măcar! Auzi? – și Emilian zâmbi... – Când Mahariși Maheș Yogi, cel care i-a inițiat pe Beatles-i în meditația transcendentală, a fost odată întrebat: „Cum îi ajută meditația transcendentală pe amărâții din India?”, el a răspuns: „Ei vor fi în continuare flămânzi, dar... vor fi fericiți”...5 Nenorociți, mizerabili, emaciați, Faptele apostolilor 17:32 „Când au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: «Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată».” 4  http://www.businessinsider.com/indias-trains-are-insanely-crowded-2016-2. 5  Sid Roth, Truth Seekers, 2011, p. 175. 3 

236

AMINTIRI

rahitici, dar „fericiți”. E identic cu cei ce se droghează! Pe tine nu te sperie fericirea lor?... Compară asta cu ce-a făcut creștinismul pe linia demnității umane, a cunoașterii, a speranței... Vrei altă dovadă?... Pune-o pe asta pe cântar, și nu modul ipocrit în care unii „aşa-ziși creștini” au strâmbat și continuă să strâmbe creștinismul. Zicând acestea, se ridică. – Riki, eu sunt deschis. Dacă dorești să vorbim la modul concret de unele, de altele, cu plăcere îți stau la dispoziție. Când vrei, mă suni... Riki se ridică și el. – Bine. Mulțumesc pentru rezumate... Baftă... – La revedere! Succes!

237

23

Capitolul 24

Când se întoarse de la stație pe jos, se făcuse ora 21. Ura străzile desfundate din Fundeni. Dar era înțelept să mai aștepte, până avea să dispară orice urmă de legătură cu rețeaua. În ultima lună, semnalele ciudate pe telefonul mobil păreau să fi slăbit. Întâlnirea cu Serghei era de bun augur. Intuia că a găsit un nou „canal”, cu alte capete de pod. Din capul străzii, zări lumină. Madam Zinca era încă trează. Nu dorea să dea ochii cu ea. După cum îl privea, simțea că nu-l avea la inimă. Dar... banu-i ban. Deschise încet poarta, fără zgomot. Intră în holișor. Se descălță și intră în camera semiluminată. Când ușa se deschise, Lavinia se ridică de pe pat. În doi pași, fu lângă el și-și încolăci brațele în jurul gâtului său. Riki o apucă de mijloc și o sărută. După două secunde, o bătu ușor pe spate și-i dădu drumul. – Te-am așteptat cu mâncarea. S-a cam răcit..., zise ea. Pe masă era o farfurie adâncă cu tocăniță de cartofi, câteva chiftele și castraveciori murați. – Am avut treabă multă, zise el plictisit. – Ești supărat? întrebă ea. Dacă el ar fi putut vedea dincolo de aparențe, ar fi văzut cum îi bătea inima alert. 239

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Nu... Doar obosit. De când o instruise prietena, Lavinia făcea eforturi să se arate cât mai atrăgătoare. Reuși să-și înnoiască garderoba cu două rochițe, mai pe gustul lui. În adâncul sufletului era neliniștită. Simțea că nu a găsit încă cifrul secret către inima lui. Felul lui rezervat, cu rare izbucniri de tandrețe, o secătuia de puteri și de speranțe. El se așeză la masă și mâncă, fără să ridice ochii din farfurie. – Vii mâine să mă iei de la serviciu? Lavinia rostise cuvintele cu inima strânsă. Era o vagă aluzie la faptul că promisiunea de azi rămăsese neonorată. Riki își ridică iritat capul. – Crede-mă, nu pot... Am examene... – Înțeleg, zise ea și îi mai tăie o felie de pâine. „Clink!” La semnalul mobilului, lăsă lingura și se grăbi să-l deschidă. Se ridică precipitat de la masă și ieși în curte. Madam Zinca deschise ușa spre holișor. – Ce e? – Nimic, doamnă, răspunse Lavinia din cameră. A ieșit soțul, că-l caută cineva. – Da’ nu putea să răspunză din casă? bombăni bătrâna, închizând ușa după ea. Cuvintele ei o dureau. „Chiar... Nu putea vorbi din casă? De ce se ferește?” Umbre strângeau inima ei într-o menghină de oțel. Afară, lângă poartă, Riki vorbea pe ton coborât. – Sărut-mâna, dulceo!... Așa? Mulțumesc, ești prea drăguță că te-ai gândit la mine... O, dar nu știu dacă pot să merg. Am examen și trebuie să mai tocesc. Eventual am să-l sun pe Romanescu și am să mă scuz personal. Alo? Când te pot vedea? Alo... Alo! „Ah... Nevăstuica! O prind eu în cursă.” Intrând în casă, se așeză la masă. O simțea pe Lavinia neliniștită. – Era șefa. Șefa de an. În legătură cu examenele... – Înțeleg...

*** 240

AMINTIRI

Gara de Nord gemea de lume. În difuzoare, vocea crainicei anunța: „Trenul interregio numărul 1742, din direcția Brașov, Predeal, Sinaia, Câmpina, Ploiești vest, sosește în stație la linia 4...” La casa de bilete era îmbulzeală, ca într-o zi de vineri. Nădușit, Riki își plimbă privirea deasupra capetelor. „Uite-l!” Serghei sprijinea un stâlp. Își făcu loc până la el. – Pune-te și ia două bilete..., șopti Serghei. – Ce?? – Fă cum am zis... – Până unde? – Nu contează... Până la... Buftea... Periș... Suntem filați. Fără comentariu, Riki se căută de bani și se puse la coadă. Aparent degajat, evita să se uite în altă direcție decât în față. Lumea era agitată. – Da’ mai repede! strigă un cetățean din mijlocul rândului. Trecură 20 de minute. – Două bilete, vă rog, la Buftea... Primul tren? – La 15:55. Riki se uită la ceas. Mai erau 17 minute. Cu biletele în mână, cei doi plecară grăbiți spre tren, fără să discute. Serghei afișa atitudinea navetistului frustrat. Trenul era garat la linia 8. Urcară în ultimul vagon și-l străbătură în lungime, până în față. – Ce facem? Mergem la Buftea? întrebă nedumerit Riki. – Stai cuminte... Fă ce fac și eu. Avem noroc cu mulțimea. Riki își apropie gura de urechea lui Serghei. – Spune-mi și mie ce s-a întâmplat? – Nimic concret, dar feelingul meu spune să fim precauți. – Așa? și răsuflă ușurat. De câteva ori, Serghei își scoase capul pe ușa vagonului. După ce se asigură că totu-i în regulă, îi desfășură planul. – Trebuie să mergi în Bulgaria. E treabă mai ușoară. Cu ce? Cu bacul, pe la Călărași. La 5 km sud de Silistra, cauți Clubul-restaurant Gradina. E lângă șosea, pe dreapta. Ai înțeles? – Dar granița? 241

24

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Ei... Rogi pe unul cu mașina să te treacă. Îi dai 50 de lei și îți va pupa mâna. Când te întorci, prinde un bac aglomerat. – OK. Tot „bile”? – Nu. Verze, într-un sac. Pentru că Riki nu pricepea, Serghei dădu din mână. – Ei... Treabă inteligentă... O să vezi tu. Că doar e „micul trafic de frontieră”... Acolo te va căuta unul... scund. Se va zgâi insistent la insigna ta. – Ce insignă? – Așteaptă... și scoase din buzunar una. – Tot Lenin? – Nu, zâmbi Serghei. E Discobolul. Ți-o pui doar după ce treci Dunărea. – OK! dădu din cap Riki. Și... ce iese? zise, frecându-și trei degete. – Zece verzi. Ține aici! Dai plicul omului. E sigilat. – S-a făcut. Dar... – Ce? – Dacă mergem doi? – Care „doi”? întrebă Serghei suspicios. – Aș lua un prieten. Îl cunosc bine, din clasa întâi. – Ce învârte? – Doar cartea... Nu pricepe nimic altceva... Nici la fete. Serghei îl privi, cumpănind. – La ce-ți folosește? – „Perdea de fum”... Te uiți la el, și-ți piere orice suspiciune. – Ești dispus să riști? – Niciun risc. Îl cunosc ca pe buzunarul meu... – Fie... Treaba ta. Dar nu mă cunoști, nu te cunosc... – OK, răsuflă Riki ușurat. – Hai, gata. Coboară și ia-o pe la Basarab. – Dar tu? – Eu? Sar când pleacă. Și râse în sân. Cu plicul în sân și mâinile în buzunar, Riki coborî și o luă grăbit spre pod. În minte făcea deja planuri. „Nu-i luna de pe cer, dar tot e bine! E bine!” 242

Capitolul 25

11 iunie 2012. Autobuzul, pe jumătate gol, șerpuia fără vlagă prin Nucetu, Lupșanu, Radu Vodă... Deși a trebuit să se scoale la 5 ca să prindă autobuzul, Bebe era în priză. Așezat în spatele șoferului, se priponise, cu trunchiul aplecat în față, ca să vadă tot drumul. Rezemat de spătarul fotoliului, Riki îl privea din când în când. „Nerăbdarea îl face pe om cumplit de tenace.” – Încă trei opriri, și am ajuns, comentă Bebe – Ce? Ai mai fost pe-aici? – Nu. Dar m-am interesat, răspunse el sec. La 8:30, Călărașiul dormita. În autogară, microbuzele își așteptau clienții. – Uite... mașina spre bac, zise Bebe. – Lasă-l... Hai spre șoseaua de centură. Mirat de replica acestuia, Bebe îl urmă, căutând să dezlege enigma. În timp ce înaintau, Riki scruta din când în când șoseaua din spatele lor. „Slabă mișcare...” În sfârșit, trecu o mașină. Semnaliză cu mâna. Degeaba. Mai trecură două. A patra, un Clio, încetini și opri. Băieții fugiră spre ea. – Mergeți la bac? 243

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– ...La Silistra. – Ne luați și pe noi? și Riki scoase o foaie de 50 lei. – Hai, urcați! Instalat în spate, Bebe îi șopti, animat: – N-am mai fost niciodată cu bacul... E fain? – O să vezi..., mormăi Riki, binedispus. Controlul de frontieră se dovedi o formalitate. Peste 45 de minute, Clio era pe bac, aliniat chiar lângă balustradă. Cei doi ieșiră din mașină ca să savureze trecerea Dunării. Motoarele se ambalară și platforma largă se urni. – Fii atent! zise Bebe, extaziat. Știai că Dunărea are un debit de peste 5 000 metri cubi pe secundă? – O fi... că prea le zici cu foc. Cu ochii scormonind sub luciul apei, Bebe continua să îndruge tot ce știa despre Dunăre: – Chiar sub noi mișună... 133 de specii de pești! Sunt ăia... sturionii... Ajunși la mal, urcară în mașină. Bebe era cuprins de neastâmpăr. – Riki? – Ce-i? – Ai zis că, după ce trecem Dunărea, o să-mi spui ce-o să facem? – O să luăm din Silistra un taxi până la un restaurant. – Și... mâncăm? – Categoric! – Și după aia? Riki zâmbi pe sub mustață. – O să vezi... Bebe se încruntă. – E secret? – Da de unde! Aducem niște varză. – Varză? întrebă Bebe uluit. În Obor erau câte vrei! Riki căută să fie serios. – Dar nu era „varză bulgărească”! Ăștia-s adevărații grădinari! 244

AMINTIRI

– Da? continuă Bebe să se mire. Taxiul îi duse până la Clubul-restaurant Gradina. La ora aceea, restaurantul era gol. Un chelner scundac le ieși în întâmpinare. – Dacă vreți să serviți ceva, trebuie să așteptați un timp, le zise într-o română cu accent slav. – Avem timp! zise Riki, și se așezară la o masă lângă geam. Își scoase insigna din borsetă și și-o puse în piept. Bebe o privi admirativ. – Ăsta-i Discobolul lui Myron... Ăsta a prins războaiele persane între 492 și 477, cu Darius I, Miltiade... Ehe... – Măi, Bebe... Te știam bun la geografie. Dar și la istorie? Măgulit de aprecieri, Bebe începu să povestească despre bătălia de la Maraton. Neavând ce face, Riki asculta moleșit. Oboseala își spunea cuvântul. După o vreme, îl blocă cu o întrebare: – Dar cu fata... cum mai stai? – De ce râzi? replică el, jenat. Fac progrese. Și când o fi... În timp ce vorbeau, apăru iarăși chelnerul cu meniul în mână. – Îmi dați comanda? Cu carnețelul în mână, gata să scrie, individul se holbă la insignă. – Ce insignă frumoasă! gânguri el. Riki își ridică privirea, surprins. „Ăsta să fie?” – Vă place? – Mi s-a părut că e... Lenin. Dar nu e... Ăsta ce e? și se apropie să vadă mai bine. – Discobolul, sau Aruncătorul discului, îi explică Bebe. – Așaa... Și fără a mai zice nimic, chelnerul trase un scaun și se așeză la masă. – Și, cu ce ocaziune pe la noi? – Căutăm varză bună... – Ei, atunci vă pot servi! Varză calitate „prima”. Veniți s-o vedeți? Riki singur îl urmă. Au intrat în pivniță. Omul aprinse lumina. – Știam că vii singur, îi șopti omul la ureche. 245

25

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– E de paravan... Habar n-are. Se duseră mai încolo. Un sac mediu cu verze stătea lângă stâlp. – Uite: astea trei sunt de tampon... Astelalte-s... ca asta! – și luă în mână una – au marfa. Întoarse varza cu cotorul la vedere și înfipse briceagul în cotor. Îl scoase încet. Pe dinăuntru, varza era scobită atât cât să înghită bilele. – Sunt cinci verze. Fiecare – câte 30. În total 150... Le-am numărat personal. – OK, și Riki îi întinse plicul. – Urcă la masă! Cu ce te întorci? – Nu știu... Cu o ocazie. – Îți găsesc eu una... Riki și Bebe mâncară pe cinste! După două ore, chelnerul apăru și le făcu semn. La ușă, Riki arătă spre sac. – Bebe, iei tu sacul! În șosea îi aștepta o Dacie Logan prăpădită. Obișnuit cu încărcatul și descărcatul mărfii de la magazinul lor, Bebe îl luă de mijloc și-l azvârli în portbagaj. – Ușor, Bebe! se încruntă Riki. – Sunt doar verze..., se dezvinovăți el. În mașină, Riki îl instrui. – Fii atent, tu răspunzi de verze... Până acasă. La vama Silistra, vameșul, un lungan solid, măsură de departe mașina, cu suspiciune. Făcu semn șoferului să deschidă geamul. – Iarăși? – Ce să fac, domnu’. Obligații de familie. – Și ei? – Nepoții nevesti-mii... – Actele, se adresă el celor doi. Le luă, le examină... – Ce-aveți în portbagaj. Pentru că Riki tăcu, Bebe se avântă cu explicații. – Ce s-avem? Varză, domnu`, de-aia bună, bulgărească. – Vreau s-o văd. 246

AMINTIRI

Vameșul continua să fie suspicios. În timp ce Riki se strânse ghem pe banchetă, Bebe ieși sprinten, deschise portbagajul și arătă spre sac. – Doar varză? întrebă gealatul. Voios, băiatul ridică sacul și-l goli în două mișcări. Verzele se rostogoliră în portbagaj. Apoi flutură sacul sub nasul vameșului. Dezarmat, acesta îi făcu semn să închidă portbagajul. Victorios, Bebe reveni pe banchetă și trânti ușa bărbătește, ca tata Marin. La vama românească, lucrurile au decurs normal. Doar e „micul trafic”... Abia după aceea îndrăzni Riki să-l privească. Cu un zâmbet subțire, îi trase una, prietenește, după ceafă.

247

25

Capitolul 26

24 septembrie 2012. Veni și toamna... Cu pași evazivi, Lavinia urca încet scările blocului. Domnul Binder locuia tocmai la etajul patru. La fiecare pas, amintiri din zilele petrecute la ei i se perindau, lent, prin minte. Pe atunci avea alt suflu: era optimistă. Atâtea planuri îi făceau cu mâna de departe. Obosită, se opri între etaje. Privi pe geam... „Ce-a crescut pomișorul...”. Printre ramurile oțetarului atârnau o fâșie murdară de maieu, o bucată dintr-un sac de plastic... Gunoaie... „Și eu... ca pomul ăsta.” Își duse mâna la ochi și nu se mișcă până nu se liniști. Se opri în fața apartamentului 17: „Familia Binder Mihai.” Emoționată, ezită la început. Apoi sună. Într-un târziu, de dincolo de ușă se auziră pași târșâiți. – Cine-i? – Lavinia. Sărut-mâna... – La-vi-nia? În ușa întredeschisă apăru silueta unei femei slăbuțe, înfășurată într-un capot albastru de spital. Sub șuvițele în dezordine, ochii ei cercetau fata. Un zâmbet îi descreți puțin chipul. – Lavinia! Tu ești! – Eu, doamna Binder, și-i întinse trei garoafe roz. 249

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Vai! Mulțumesc... Hai înăuntru, Lavinia! Michael vine mai târziu. Nu te mai descălța, că la noi..., și oftă. Lăsând pantofii pe grătarul de sub cuier, fata păși spre sufragerie. Pe hol zăcea același covoraș persan ros. În cameră era același decor. Mirosul dulceag și neplăcut, de casă bătrânească, îi provocă o senzație de vomă. Inspiră adânc de câteva ori și-și reveni. Bătrânica se așeză ușor pe canapea, își aranjă perna la spate și-și acoperi picioarele cu pătura. Ochii ei nu conteneau să o admire. – Ce mai faci tu, fata mea? – Am venit să vă văd... Şi să mai vorbesc cu domnul profesor. – Michael e casier la asociația de locatari. Azi e zi de încasări. – Știu. Mi-a zis când l-am sunat mai devreme. Dumneavoastră cum sunteți? Bătrânica se nevoi să-și aranjeze papucii îmblăniți în picioare, apoi își trase sufletul și dădu din cap. – Eh... Cu bătrânețea, fată. – Mi-a spus domnul Binder că sunteți bolnăvioară... – Ce să-i fac, dragă? Nebuniile tinereții... Cafeluța, nopți nedormite, tensiunea și... ce să mai spun? Am probleme serioase. Dar... asta-i viața! și râse cu amărăciune. – Mai pictați? Îmi amintesc de expoziția de la galeria Siameza. – Eee... aș picta... dar nu mai pot... Mai lucrez câte ceva, aici în pat, cu pastă de modelaj. Am făcut o serie cu Cenușăreasa. Sunt acolo, în vitrină. Aprinde lumina... Lavinia se ridică. Simți din nou greață. De trei zile n-o slăbea. Refuza să se gândească la ce era mai rău. Se duse la vitrină și admiră piticii, căsuța, Cenușăreasa. „Ce talent...”. Revenind la loc, o asculta pe Hilda depănându-și bucuriile și necazurile. La ora 7 sosi și profesorul. Cum intră, observă pardesiul și pantofii Laviniei. – Oaspeți, Hilda. Avem oaspeți! Băgă capul pe ușa sufrageriei, o salută grăbit pe Lavinia și dispăru în baie. Când ieși, fața lui radia de bucurie. – În sfârșit. Te-am așteptat de-atunci. Nu, te rog, nu-mi spune nimic! Știu că ești ocupată... O dulceață? 250

AMINTIRI

– Mulțumesc, domnule profesor. Doar un pahar cu apă... El se opri cu fruntea încrețită. – Nu te simți bine? – În ultimele zile... Dar e ceva trecător. Binder dispăru. Din bucătărie se auzi clinchet de vase și tacâmuri. Când se întoarse, aducea pe tavă un pahar cu lapte dulce, unul cu iaurt și o farfurioară cu miere. – Alege, Lavinia... Una din astea are să-ți facă bine. Încearcă iaurtul... Zâmbind, Lavinia luă iaurtul. Sorbi câteva guri. Acreala și recele îi făceau bine. Bău tot, în tranșe. – Mai vrei? – Nu... Mulțumesc. Hilda își lăsase capul pe spate și ațipise. Profesorul o privi cu milă. – Știi – șopti el și arătă cu capul spre soția lui – seara se simte mai obosită. S-o lăsăm să se odihnească. Hai în birou! Biroul cel vechi era la fel, doar că primise și alte atribute. Pe scaunul de lângă ușă zăceau hainele lui, stivă. De partea cealaltă era aspiratorul în poziție de drepți. Pe birou era o tavă cu resturile mesei de la prânz și un ceainic. „Dezordine... ca în sufletul meu.” Binder eliberă celălalt scaun, șterse cu mâna praful și firimiturile și o invită să ia loc. El se așeză la birou. Își puse coatele pe masă și, ca să încălzească atmosfera, începu un monolog. Povesti despre Hilda. – A cam ajuns, sărmana, la fundul sacului. A fost o fire independentă. M-a iubit, n-am ce spune. Dar în felul ei, boem. Noi, ca majoritatea celor de neamul meu, n-am fost religioși. Evrei seculari... Apoi, la moartea fetiței – avea cinci ani – s-a rupt ceva în mine. M-am întors să-L caut pe Dumnezeul în care nu credeam. Voiam să mă cert cu El. Am luat Biblia... Așa l-am întâlnit pe Ieșua – Iisus pe evreiește. Ah... Dacă oamenii ăștia pierduți ar vrea să-L cunoască... Și sunt atâția! Binder se opri, cu un nod în gât. – Hilda mea e dintr-o altă plămădeală. După moartea fetiței, s-a adâncit în ocultism. A făcut și ceva meditație transcendentală... 251

26

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Într-o perioadă a fost mai legată de cercul ei esoteric decât de mine... Când îi vorbeam despre Ieșua, ieșea din cameră. Mă socotea deraiat... „O să-i treacă”, zicea ea cunoscuților. Apoi s-a îmbolnăvit. Sunt șapte ani de-atunci. N-a vrut medic. A preferat să se trateze cu... minuni: homeoterapie, hipnoză, bioenergie, cristaloterapie, acupunctură... Eh, cine le mai știe pe toate, că se înmulțesc pe zi ce trece, ca păduchii? Aveam doi doctori buni, prieteni din școală... N-a vrut s-audă... Râse cu amar. – Ciudat... După fiecare „terapie” se simțea mai bine. Serios, Lavi! Parcă învia... Profesorul dădu din cap. Doar ca să recadă într-o formă mai dihai... Din lac, în puț. Când o chemam la rugăciune, avea întotdeauna treabă. Și uite-așa... Am trăit împreună, ca doi pești într-un borcan... N-am ce zice, a avut grijă de mine. Dar... tot în lumea ei... Ce mi-e și cu arta asta? Parcă te scoate din real... Între două fraze, Binder o cerceta pe Lavinia. Își deschise brațele și continuă pe un ton mai pozitiv. – Știi, Lavi, vorba aceea? „Tot răul spre bine.” Nu-i zicală populară, e din Biblie. E acolo un vers. Să ți-l spun? Să văd dacă-l mai știu... Cu degetul arătător pironit pe incisivi, clipea des într-un efort de memorie. – Mda... Începe așa: De altă parte... știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu... Ăăăă... și anume spre... spre...1 Na! Că am uitat. Oricum, asta e ideea. Și știi că-i adevărat? De când s-a ramolit Hilda mea, a devenit mai creștină... Ne rugăm împreună... Nu mai amintește de idolii ei... Să ți-o spun pe ultima: vrea să-L modeleze pe Iisus pe cruce... Asta spune multe, nu? Se îndură Dumnezeu de ea! Și de mine... Tăcu. Din bucătărie se auzea robinetul țârâind. – Și tu? Ce face sufletul tău, Lavi? zise încet. Un val de amărăciune îi blocă limba. Își plecă fruntea, ca să-și ascundă emoția. Binder coborî privirea. Șopti cu înțeles: 1 

Epistola către Romani, cap. 8, vers. 28. 252

AMINTIRI

– Probleme... Vocea lui era mâhnită. – Mai este ăla cu tine? – Da... și nu. – E-un derbedeu..., mormăi Binder. Se auzeau doar suspinele ei sacadate. – Lasă-l în plata lui. Dă-i pace! Tu vezi-ți de viața ta... Lavinia ridică chipul contorsionat, dar și-l prăbuși îndată. – Acum... nu mai pot. Fața lui Binder luă o expresie de adâncă îngrijorare. – Te pomenești că... Ești gravidă? – Sper să nu... De trei zile mi-e greață. – Și dacă totuși, ce ai de gând? Lavinia tăcea. Într-un târziu, vorbi. – M-am gândit să-l duc la mama... Să-l crească ea mai bine ca mine..., și izbucni iarăși în plâns. Binder se ridică de pe scaun. Se apropie de ea și-i puse palma pe creștet, mângâindu-i părul. – Nu te îngrijora... Cu Dumnezeu, toate lucrurile lucrează împreună spre bine... Doar... să Îl iubești cu toată inima. Zice în Psalmi: El este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor2. Nu lăsa deznădejdea să pună gheara pe tine, Lavi! Hai, liniștește-te... Lavinia ridică ochii înlăcrimați. – Și... dacă mama n-o să-l vrea? Fără să stea pe gânduri, Binder i-o reteză scurt: – Nu te gândi! Are Dumnezeu grijă! Îi veni o idee. Merse la bibliotecă și cercetă raftul trei. Scoase câteva cărți din rândul din față și căută cu mâna în rândul din spate. Scoase două cărți. Le cercetă și le puse deoparte. Scoase alte câteva. – Ei, da... Asta e! O Biblie. Bănuiesc că... n-ai una, așa-i? – N-am... 2 

Psalmul 68, vers. 5. 253

26

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

El se duse la birou, se așeză tacticos și deschise sertarul mic. Pierdută în gânduri, Lavinia rămăsese cu privirea rătăcită în hățișul desenelor de pe covor. Bătrânul moșmondi ceva. Apoi se ridică. Lavinia ridică fruntea. – Uite. Ia-o! E Biblia ta. Eu am mai multe... Citește! Găsești aici sfaturile și mângâierile lui Dumnezeu... O, cât m-au ajutat ele pe mine! Fata luă cartea în mână, stângaci. I se părea că-i arde degetele... „Sunt o păcătoasă”... Ridică ochii spre bătrân. El înțelese gândul ei. – Nu, nu! E pentru oricine. Toți suntem păcătoși... Hai, bag-o în poșetă. Uite că încape. Bravo! Oarecum ușurată, Lavinia se foi pe scaun. Fără să zică nimic, Binder ieși din birou și se întoarse în două minute. – În caz de... ține asta. O să ai nevoie... și-i întinse două sutare. Lavinia se ridică de pe scaun, rușinată. – Nu! Nu e cazul! – Taci... Știu ce fac! Ia-i... Un alt plâns răcori sufletul ei. – De-acum încolo, ţine-mă la curent cu evenimentele. Da? Consideră-mă un... tătic mai mic. Da? Ea dădu din cap. Făcu un pas spre ușă. – Dă-mi numărul tău de mobil, Lavi... Ea îl dictă și el îl scrise. – Buun... Aștept să mă suni. Că, de nu, te sun eu. La ușă, bătrânelul o strânse de după umeri și o conduse până la scări. Stătu acolo, privind-o cum coboară... Și a mai rămas o vreme, cu gândul pierdut în cețuri.

254

Capitolul 27

Pe patul desfăcut, Lavinia stătea aplecată asupra telefonului și citea SMS-ul. Riki o anunța că va veni după ora 8. Răsuflă a ușurare. „Tot e bine.” De cinci zile nu mai venise acasă. „O fi simțit ceva? N-avea cum...” Cam de o săptămână, pe față îi înfloriseră niște pete roșii... Nerăbdătoare, o sună pe Cătălina. – Alo? – Lavi? Bună! Ți-ai făcut testul de urină? – Da... – Ești sigură că n-ai greșit? – L-am făcut de două ori. E sigur! Cătălina tăcu câteva secunde lungi. – I-ai spus lui Riki? – Vine în seara asta. – Vezi... ia-l ușor. Spune-i ca pe o veste bună... Pune-ți rochia aia care-i place lui... Fă-te că ești fericită. Felicită-l că e tătic. Respirând agitat, Lavinia își frecă fruntea. – Am să încerc. Ține-mi pumnii... – Bine. Sună-mă când ai o veste. – Pa... 255

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Închise telefonul și rămase nemișcată. De alaltăieri aproape că nu mai mâncase nimic. Chiar și apa îi repugna. Mintea ei compunea scenarii după scenarii, niciunul suficient de convingător pentru Riki. Cu stomacul strâns, se ridică și începu să umble prin cameră. Ar fi vrut să vină mai repede ora 8. „Ah, da! Cina...!” Mai avea două ore. Putea găti ceva gustos. Se îmbrăcă în grabă și ieși în curte. Trecuse de poartă, când un impuls de vomă o birui. Cu mâna sprijinită de gard, se căzni să-și deșerte stomacul... Doar fiere. În fine, când își reveni, se uită temătoare în jur. Pe stradă, nimeni. Doar madam Zinca, cu ochii lipiți de geam, o monitoriza. „Să vezi că mă ia la întrebări...” își zise, și plecă repede. Trecuse deja opt. Se făcu opt și jumătate. Lavinia puse a doua oară mâncărica la încălzit. „Dacă nu vine?” Refuza să se gândească la asta. La nouă fără zece minute, portița scârțâi. El era. Frecându-și fața ca să alunge paloarea, Lavinia se postă în dreptul ușii. Când el o deschise, îl cuprinse de gât. El stătu o vreme nemișcat, apoi îi primi îmbrățișarea cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga încerca zadarnic să închidă ușa. – Te-am așteptat, șopti ea. – Mm... miroase frumos, zise el cu o jumătate de gură. Când văzu meniul etalat, zâmbi satisfăcut. Așa da! Ea îi luă geaca și i-o puse în dulap. Apoi se așezară la masă. Tâmplele îi zvâcneau puternic. „Mai încolo!” Străduindu-se să pară veselă, îi povesti cum cei de la Elton Tech au sunat-o pentru interviu. Erau perspective promițătoare... Cina era pe terminate. Lavinia inspiră adânc. – Să-ți spun ceva? O privi nedumerit. Nu era ea tipul de om care clocește surprize. – Ce? – Felicitări... O să fii tătic! De cum rosti cuvintele, sângele ei i se scurse din obraji și încetă să respire, căci îi văzu fața strâmbându-se într-o expresie de oroare și neîncredere. 256

AMINTIRI

– Glumești? – Nu... șopti ea. Câteva secunde, el continuă să privească năucit. Își duse mâna la cap, de parcă ar fi fost lovit în moalele capului. – Nu se poate... Nu se poate! Glasul lui suna amenințător. Ea stătea încremenită. – Ascultă, Lavi... Pentru că ea nu spunea nimic, dădu farfuria goală la o parte și se ridică. O privi din nou. – Un copil, acum? E-o catastrofă. Ești nebună? Mâna lui frământa șervețelul. Subit, deveni mai relaxat. – Să fie clar: n-am nevoie de copii. – Dar, Riki... – Niciun dar. Fă ce știi. Dă-l afară. Altfel, cu mine ai terminat-o. – Riki..., scânci Lavinia. E... copilul tău..., – Al meu? Dar ce? L-am chemat eu? Vorbești prostii... – ...E-un suflet de om..., gemu ea. – Așș... O moleculă. Leapădă-l și basta! – E păcat, Riki! – Prostii! Tu hotărăști ce e bine și ce e rău. – Dar e-un suflețel... El o privi sec câteva secunde, apoi se întoarse hotărât. Se duse la dulap, scoase geaca, se îmbrăcă și-și luă borseta. Eliberat de povară, îi spuse din mers: – De fapt, e treaba ta... – Riki... Ce faci? Pleci? Cu mișcări hotărâte, apucă clanța. – Dacă-l alegi pe el, ți-ai luat adio de la mine. Și ieși. Lavinia se prăbuși ca secerată. Cu capul între genunchi și cu mâinile strânse deasupra creștetului, izbucni într-un plâns nestăvilit. De dincolo se auzi ușa. Era madam Zinca. Alertată de bocet, își apropie fruntea de geamul ușii fetei. – Lavinio! Lavinioo... 257

27

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Pentru că nu venea niciun răspuns, deschise ușa și rămase stană. – Ce-ai pățit, bre? Chem salvarea! Amenințarea ei o scoase din inerție. – Nu! N-o chema. – Ti-o bătut ăla? Jenată, Lavinia se ridică și își șterse fața cu șervetul. – Nu m-a bătut. – Atunci, ti-o lăsat? – Nnu, doamnă. E-o problemă, dar... se rezolvă. Baba privea cu neîncredere. Nu-i venea să plece. Dădea doar din cap, ca un înțelept. – O plecat... Și ti-o lăsat!... Că numa’ atunci i-atâta jali. – Lasă-mă, te rog... Vorbim mai târziu... Te roog... Fata o luă ușor de după umeri și o îndemnă afară. Madam Zinca se lăsa greu, dar n-avu ce face. Ieși bombănind. Cum se închise ușa, Lavinia stinse lumina și puse mâna pe mobil. – Cătălina! – Ei, Lavi! Cum a fost? Plânsul o înecă. – Alo! Lavi? – Da... – Ce? Plângi? – Da... – Înseamnă că Riki nu-l vrea. – Da... – Păi... dă-l afară atunci. Plânsul ei deveni și mai acut. Când auzi din nou ușa gazdei, se reținu brusc. Zinca se zgâia pe geam. Fiind întuneric, nu vedea nimic. – Alo! Lavi? se auzi vocea Cătălinei. – Da... – Ai auzit ce-am zis? Dă-l afară. – Cum să-l dau afară? E-un suflet de om! – Așa e. Dar când bărbatul nu-l vrea, ce să-i faci? 258

AMINTIRI

– Să-l omor? – Ei, nu-l omori. Doar îl avortezi... E-atât de mic, că nu știe nimic. Nici măcar nu suferă. – Dar, Cătălina, vede Dumnezeu! Fu rândul Cătălinei să tacă. – Nu știu, Lavi. Fă cum crezi... Nu știu ce altceva să-ți spun. Tăcură o vreme amândouă. – Și el? E-acolo? – Nu... – A plecat? – Da... – Huh... Asta nu e bine. Dacă te hotărăști să..., sună-l. Tăcură din nou. – Bine, Cătălina. Noapte bună! – Și ție noapte bună... Îmi pare rău. Mâine să mă suni! Bine? – Bine, pa... Se așeză pe pat. Era clar că nu exista decât o alternativă: ori Riki, ori copilul. Copilul era al ei. Iar Riki? De multă vreme nu mai era sigură că-i aparținea. Trecuse de miezul nopții. Madam Zinca dormea dusă. Din când în când, sforăitul ei răzbătea până dincoace de ușă. Trântită pe pat, Lavinia cântărea pentru a „n”-a oară soluţiile. Dintr-odată îi răsunară cuvintele lui Binder la ureche: „Roagă-te, Lavinia...” Zdrobită, își acoperi ochii cu brațul. „Să mă rog? Aș fi o ipocrită... După ce am păcătuit...”

259

27

Capitolul 28

21 octombrie 2012. De aproape o lună, Riki se mutase înapoi la părinți. De când aducea bani în casă, Arsenie nu se mai lega de el. Vederea bancnotelor răsfirate pe masă îl făceau să se detașeze de el. „Treaba lui. Facă ce-o vrea!” Nici Arsenie și nici Romanța nu-l întrebau despre sursa lor. Mama încercase de câteva ori. Răspunsurile lui erau evazive. Simțea ea că Riki ascunde ceva, dar... Ce putea face? Așa a fost băiatul dintotdeauna, introvertit și secretos. Nu-i rămânea decât să se roage pentru el. De sărbători, dădea acatiste pentru băieții ei. Era o zi de marți. Romanța trecu pe lângă ușa deschisă a băii. Ceea ce văzu îi reanimă speranțele. Era pentru prima oară, după luni de zile, când Riki, dezbrăcat până la brâu, își aranja barba cu lama. „S-o face și el om...” Riki n-o observă. Era atent la linia conturului. Trebuia să fie „bărbat bine” pentru ce-avea în gând. Cugetase adesea la cuvintele lui Serghei: că în postura de aristocrat, șansele de succes cresc exponențial. Cu ce strânsese el din ultimele „operațiuni”, își luase un costum de firmă, o pereche de pantofi Elegance, cămașă cu butoni și un set de cravate asortate. Simți că era momentul pentru lovitura finală. Pe ea o mai văzuse de două ori, elegantă, tot în roșu, 261

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

cu părul bogat încadrându-i privirea magică. Deși nu apăruseră alte schimbări semnificative în experiența sa esoterică, ea se arătă mai conciliantă. „Pe lângă mine, or mai fi și alții”, gândea el. „Dar simt că îi place și de mine!” Pregătise, drept cadou, un inel cu piatră. „Nu va putea refuza!” Își dădu cu apă pe plete, le strânse în coc și se duse în dormitor. Grijuliu, își încheie nasturele sacoului și se apropie de oglinda mică pentru a se examina de sus până jos. Își mai aranjă cravata și schiță un gest de mulțumire. În timp ce-și încălța pantofii, Romanța îndrăzni să-l întrebe de programul serii. – Am un interviu important. Dacă reușesc, sunt mare. Sunt destui contracandidați, dar încerc. – Doamne-ajută! zise ea, aranjându-i gulerul pardesiului. „Săraca mama! Crede tot, ca un copil.” O ușoară mustrare de cuget îl făcu să se simtă vinovat. Dădu din cap și merse mai departe. Își ticluise bine planul. Coborî în stația de metrou, în partea opusă a scărilor de pe unde avea obiceiul să apară ea. Și așteptă. Îi cercetase orarul și-i cunoștea obiceiul. Trecu o vreme, apoi încă una... Întradevăr, nu greșise. Pe trepte apăru ea, absentă, mușcând dintr-un croasant. Ca din întâmplare, el îi ieși în față. Apariția lui în ținuta elegantă o surprinse. Încetini pasul, uimită. – Ce cauți aici? – Pe tine, Alhambra... – Ce te-a apucat? întrebă ea, moale. Vocea ei suna diferit faţă de ultimele dăți. – Admirația. Şi nu de ieri, de azi... Riki i se alătură, spre peron, fără explicații. Difuzoarele tocmai anunțau sosirea metroului. Penultimul vagon era cam liber. Intrară și se retraseră lângă ușa din spate. „Ciudat... Nu zice nimic. Așteaptă ceva?” Încurajat de tăcerea ei, Riki își plecă ușor capul spre ea. – Am ceva frumos... Ea se uită scurt la el, apoi întoarse capul. – Ce? tonul ei era reținut. – Ceva ce nici nu-ți închipui. 262

AMINTIRI

Ambra continua să fie indiferentă. El scoase cutiuța de catifea purpurie. O ținu câteva secunde, apoi o deschise. Pe suportul de culoarea untului strălucea un ineluș cu piatră. Ea îl privi un timp, îl privi apoi pe Riki și replică simplu. – Da. Frumos. „Doar atât?” Reacția ei nu se potrivea cu scenariul din mintea lui. Încurcat, închise cutiuța și o băgă în buzunar. Ea nu schiță niciun gest. „E puternică...” O întrebă de cursuri, de proiectele ei profesionale. Dar nimic despre yoga, unde se simțea prea vulnerabil. Ajunși la suprafață, ea încetini pasul. Se înserase de-a binelea. Încetini și el. – Nu pleci în treaba ta? – Treaba mea? E să te conduc pe tine... – Serios? întrebă ea cu sarcasm. – De data asta, categoric... Îl simți prea hotărât și nu mai zise nimic. – Ce vrei să-mi spui? Tonul ei nu era deloc combativ. El se puse în fața ei, oprind-o. – Te visez aproape în fiecare noapte. Ea își dădu capul pe spate și râse ca de o glumă bună. Stimulat, îi prinse mâna și-i puse cutiuța. Apoi i-o strânse cu ambele mâini. – E pentru tine, prințeso... Ea îi zâmbi afișând o vagă mirare. Tăcea în continuare. Liniștit și sigur pe mișcări, el o încolăci în brațe și-i aplică un sărut lung. Simțea cum se lasă în brațele lui, fără să opună rezistență. Când în sfârșit o slobozi din strânsoare, ea se desprinse de el și, la fel de liniștit, îi trase o palmă răsunătoare. Uluit, Riki îi cercetă chipul: nici urmă de mânie sau jignire pe chipul ei. Glasul îi era dulce: – Crezi că duc lipsă de bărbați? Dacă chiar mă vrei, progresează! Când vei fi ca mine, eu însămi te voi invita la o partidă de... tantra yoga. De altfel... îmi placi. Îi zâmbi, cu capul într-o parte și cu privirea cufundată în ochii lui. Îl salută cu o mică înclinare din cap, se întoarse și plecă semeață ca o regină. Riki rămase pironit. Nu se urni decât atunci când îl răzbi răcoarea. „E cert. Am câștigat! A luat inelul și mi-a lăsat o 263

28

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

promisiune... Să progresez!... Nu le poți face pe toate deodată. Ori yoga, ori banii... Lecția de azi a dovedit prioritatea: banii! Bine zicea bătrânul: Nu banii aduc fericirea, ci numărul lor...”

264

Capitolul 29

23 decembrie 2012. Cu patru zile în urmă se pornise ninsoarea, cu viscol. Pe lângă calcane, fundături și garduri se strânseră maluri de nămeți. De pe la 11, viscolul se potolise. Pe fereastră, în lumina felinarului din uliță, se vedea baletul fulgilor de nea. Erau mari și foarte albi. De o jumătate de oră, Lavinia privea la jocul lor, cu suflet de copil. Mâna i se mișca pe abdomenul umflat. Simțea puiul cum mișcă. „Taci cu mama...”, rosteau buzele ei, mecanic. Țârâitul telefonului o făcu să tresară. – Alo? Lavinia? – Domnul profesor? – Lavinia? Nu m-ai mai sunat! Te-ai supărat pe mine? – Vai, domnule profesor... – Ce mai faci, fată? – Ce să fac? Nici eu nu mai știu... – Spune-mi repede: Pleci mâine la țară? Laviniei i se puse nodul în gât. Răspunse cu întârziere. – Nu... – În altă parte? – Nu... 265

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Păi, hai la noi. Uite, am ajutat-o pe Hilda să facă un chec. Am cumpărat, pentru tine, un suc de portocale. Îți place, nu? Știam! Hai, dar nu veni noaptea. Vino pe ziuă, ca să mai discutăm în voie. – Nu știu... – Vrei să vin să te iau eu? Iau un taxi și ajung cât ai bate din palme. – O, nu vă deranjați. Pot veni și singură. – Atunci, gata! Vii! Dar vino pe la 2, 3... – Bine, domnule profesor. Vin... Mulțumesc că vă gândiți la mine. Glasul i se frânse. Se întinse pe pat. Plânsul îi făcea bine. Chiar o mângâia. Și se simțea ușurată. De când s-a întors de la mama, se hotărâse să stea acasă de sărbători. Adusese cu ea zacuscă, nuci, magiun, ouă, o oală cu chiftele... Avea destul până după Anul Nou. La Cătălina? Nu era cazul. Era cu Eugen, logodnicul ei. „Să fie măcar ea fericită!” Copilul mișcă iar în burtă. „Taci cu mama...”

*** 24 decembrie 2012 Taxiul se opri între blocuri. Șoferul, om de treabă, o ajută să coboare. Când să intre în bloc, cineva îi deschise ușa. Era profesorul. De o bucată de vreme stătuse cu ochii pe geam. Acum era bucuros că n-a ratat momentul. – Dar ce-ai pus în geanta asta? Bolovani? – Nu, domnule profesor. Câte ceva de la țară... – Măi, măi... Lavinia urca greu. Voinicește, Binder o luă înainte și între etaje făcea câte un popas. – Ai să vezi ce-o să se bucure Hilda! Înăuntru ardeau luminile peste tot, ca de sărbătoare. Pe măsuța cu televizorul, o creangă mare de brad fusese împodobită cu câteva 266

AMINTIRI

globuri și vată. Hilda, în capot, ieși din bucătărie. Arăta și mai slăbită. Dar chipul ei era radios. – Bine ai venit, Lavinia! – Sărut-mâna... Sărbători fericite! – Băiat... sau fată? o luă direct. Lavinia roși. – Încă nu știu. Dar pronosticurile înclină spre fată. – Oo... Ce bine! Cu fetele e altfel. Știu eu! Când Miriam mă lua de după gât și-și lipea gurița de obrazul meu... Tăcu și dădu din mână. Apoi intră în sufragerie. – Ai mâncat? N-ai mâncat! zise Binder după ce-i citi expresia feței. Hilda, pune-i niște supă. E cu tăieței, bună! Neavând încotro, Lavinia se așeză în bucătăria surprinzător de încărcată cu tot felul de bunătăți. Binder îi citi mirarea. – Pentru tine, Lavi! Că... pentru noi, nu ne ostenim. Ochii Laviniei se umplură de lacrimi. „Atâta dragoste... pentru mine?” După masă, stătură de vorbă în sufragerie. Vorbiră de zilele de demult, de anii care vor veni... – Îl recunoști? o întrebă Hilda. Era o machetă cu o cruce din lemn de mahon, de care era prins un model din plastilină ce reprezenta un trunchi cu brațele desfăcute, în vârf cu o bilă drept cap. Ea zâmbi: – Iisus Hristos? – Să vezi când va fi gata! se lăudă ea. Trecuse de ora 5 și Hilda, epuizată, se întinse pe canapea. Lavinia și profesorul se retrăseseră în birou. Profesorul și-a tras un scaun chiar în fața ei. Bănuia el ceva. – Cum a fost la țară, Lavinia? – Bine... – De ce n-ai rămas la mama, la căldurică? Lavinia plecă capul. O podidiră lacrimile. El tăcu o vreme. – Mama? Sau tata nu-l vrea...? o iscodi el. – Mama... zise ea, printre suspine. S-a ferit să-i spună tatii. Nici nu vrea să audă de copil. Rușine mare dacă se află. Am sosit pe 267

29

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

seară și am plecat tot seara, ca să nu mă vadă vecinii. Era supărată rău. Vreo oră n-a vrut să vorbească cu mine. O înțeleg și pe ea... Binder tăcu. – Și cum te-ai gândit? Pe viitor? – Nu știu... Madam Zinca mi-a dat termen până la Anul Nou. A făcut urât, așa cum știe ea. Că o fac de rușine. Că la ea în casă nu s-au întâmplat așa păcate... O înțeleg și pe ea... – Și unde o să stai? – Am vorbit cu Cătălina. Până prin iulie, mă ține ea. După aceea, are nunta în august... Deocamdată nu rămân pe străzi. Bătrânul o cercetă o vreme, apoi îndrăzni să-i împărtășească ei gândul. – Știi? Mă gândesc la... Vasile. Fata îl privi mirată o clipă, apoi lăsă capul să-i cadă. – El te-a iubit? – Da... M-a iubit cu adevărat... – Crezi că...? și nu termină fraza. Cu gândurile rătăcite în zilele de odinioară, ezita să răspundă. Bătrânul continuă: – Eu... dacă aș fi în locul lui și dacă te-aș fi iubit așa ca el, aș veni și... – Știu... murmură ea. Dacă ar afla, cred că ar face-o. Dar... mi-e rușine. După ce i-am dat cu piciorul, nu știu dacă aș putea să-l privesc în ochi... Își scutură capul cu deznădejde și, printre suspine, mai adăugă: – Am fost... o proastă... – Ai vrea să vorbesc cu el? Lavinia tresări. – Nu!... Dacă e să fie... să mă caute el. Dar... nu știu dacă aș putea să... Binder se aplecă spre ea. Îi apucă mâna. – Nu mai plânge! Așteptă o clipă să se liniștească, ca să poată auzi bine noutatea. – Ascultă aici. Mă auzi? 268

AMINTIRI

Ea dădu din cap. – Am vorbit cu Hilda! E de acord să stai la noi. Ești tot fata noastră. Uite-aici, în biroul ăsta. Deocamdată, punem o saltea... Două saltele! Ca să fie mai înalt... Adu-ți lucrurile. Ai multe? Nu, nu pot fi multe! Găsim noi loc. Nu te sfii... Hilda se bucură de copii. Îi amintește de Miriam... Și știi?... Eu tot n-am avut nepoți. Vreau să mă întinerești! Ha-ha! Ce flăcău am să fiu iarăși... Fata zâmbi printre lacrimi. Lacrimi de recunoștință pentru atâta generozitate gratuită. – Stai aici... Numai puțin! Și ieși în grabă. Lavinia inspectă biroul. Era strâmtuț... Dormitorul? Era exclus, doar era camera lor privată. Iar în sufragerie, acum se odihnea Hilda. Binder se întoarse în grabă. – Lavi! Facem proba chiar în noaptea asta. Și-așa e târziu. Să mergi pe străzi când colcăie golanii, e periculos. Gândește-te la copil. Îl vreau sănătos! și râse cu voie bună. Noaptea trecu liniștit. Dar chinuit. Nu că era strâmt, că de dormit poți dormi și pe dungă. Dar Hilda se tot trezea. Tușea greu... A mai moșmondit prin bucătărie, așa, ca bătrânii... „Eu, ca eu, dar dacă mai vine și copilul… Ar fi catastrofă pentru biata Hilda...” Dimineața, când se întâlniră la micul dejun, Lavinia luase deja hotărârea. – Ei, Lavi? Cum a fost noaptea? – Ca noaptea de Crăciun..., zise ea, ocolind răspunsul. După dejun, Binder o chemă iarăși în birou. – Te-ai gândit, dragă? – Da, domnule profesor. E bine să știi că oricând te așteaptă un cuib. Dar am credința că există și alte soluții. Gândiți-vă că un bebe țipă și plânge când nu te-aștepți. Mă gândesc la doamna Hilda... El ezită o clipă. Se gândise și el la amănuntul acesta, dar răspunse abil: – Ei, o să-și bage doape în urechi... Stăteau amândoi față în față, tăcând. Bătrânul ridică capul. – Uite, Lavinia. Am luat și eu o hotărâre. Și este irevocabilă. Tăcu o vreme, apoi continuă. 269

29

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Vreau să treci copilul pe numele meu. Da... Hilda n-are nimic împotrivă. Știe că nu se ascunde nimic necurat în spatele gestului. Că, deh, dacă n-am făcut-o până acum... O privi fix, încercând să-i citească gândul. Ea clipi din ochi. – Nu! Nu plânge... Orice copil trebuie să aibă un tată. Chiar dacă-i oleacă ramolit... Accepți? Fata nu putea vorbi. Valuri de emoție o copleșeau. Un mare bolovan i se lua de pe suflet. – Și... dacă Riki o să-l vrea? Ochii lui Binder scăpărară. – Ehee... Măcar să-l dorească. În caz contrar, contezi pe mine. Hai, zi! Ea nu zise nimic, dar pe față i se putea citi izbăvirea. – Uite cartonașul ăsta. Ai aici datele mele personale. Și dacă cineva se miră că... tatăl copilului are 67 de ani, spune-i că anul ăsta, în India, un babac de 96 a dat naștere unui copil!1 E clar? Și când o fi momentul, merg și-l declar eu la maternitate. Cuvintele lui îi smulseră Laviniei un zâmbet. Ea încuviință și puse cartonașul în poșetă. Curând, un taxi claxonă între blocuri. Cu inima ușurată, se sui în mașină, fluturând cu mâna lui Binder și Hildei de la etajul IV.

1 

Ramajit Raghav din Haryana a devenit tată pentru a doua oară, la 96 de ani. 270

Capitolul 30

14 ianuarie 2013. Bebe, în pijama, stătea pe covor, în asana, cu mâinile odihnindu-se pe genunchi și cu palmele în sus. Când era singur acasă, el făcea regulile. În imponderabilitatea spiritului, urechile lui prinseră zgomot de pași pe scara de serviciu. „Hoții?” se înfioră el. Ușa se deschise brusc. – Vrei parale? Era glasul irezistibil al lui Riki. – Tu... aici? Riki râse. – I-am pândit pe ai tăi. Am urcat după ce m-am asigurat că-s duși de-a binelea. Zi: Vrei parale? – Eu?... Sau tu ai nevoie? – Ți-am vorbit românește. Vrei tu, biștari? Bebe privea năuc la Riki. „S-a întors roata?” – Hai, zi! – De la mami? Pe Riki îl umfla nerăbdarea. – Nu de la mami. Zi: vrei sau nu? Fața lui Bebe se rotunji în zâmbet. 271

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Vreau! – Atunci, am nevoie de tine. Nu cu „verze”... Vii? – Acum? și se smuci de pe covor. – Nu, mă! Mai încolo... – Când? Flăcăul ardea de curiozitate. Bani! Era o perspectivă tot atât de atractivă ca și jocul minții cu care se îndeletnicea: cartea. – Nu pune multe întrebări. Te voi anunța cu câteva zile înainte. – Doar o întrebare: ce trebuie să fac? Riki îl privi cu subînțeles. – Să mănânci! Bebe își dezveli toți dinții într-un zâmbet total și confuz. – Să mănânci ce-ți voi da eu! – Ce? – Ei, o să vezi la momentul potrivit. O cută de neîncredere întunecă chipul băiatului. – Mortăciuni?... Am citit în ziar că unul... – Nu, mă! Altceva, care nu miroase rău... – Gata! Se face! Cu urechea ascuțită, Riki urmărea zgomotul străzii. Deo­ camdată era bine. – Te pomenești că acuși vin ai tăi... Hai jos, în boxă. Bebe îl urmă obedient. Se așezară amândoi pe saltea. – Avem un drum în Grecia. Un dus și un întors. Nu mai mult de trei zile. – Dar până în examene. Că dacă pierd unul, mă mănâncă mami! – Nu-ți face griji. Aranjăm noi să fie OK... Ia ascultă! Au venit! Ca din pușcă, Bebe stinse lumina boxei și urcă treptele neașteptat de repede. „Mare putere are frica!” gândi Riki.

272

AMINTIRI

„Excursia” în Elada avu loc mai curând decât se prognozase. Plecaseră vineri și se întorceau acum, duminică. Pentru Bebe, era botezul focului. Zbura pentru prima oară în viață. – Cum te simți? îl întrebă Riki – De ieri nu mi-e foame chiar deloc! – Asta-i bine. „Medicamentele” astea sting apetitul. Dar... după ce le dai afară, o să mănânci ca un lup. Prin hubloul avionului, Bebe privea carourile divers colorate ale câmpiei. Se apropiau de București. – Fii atent la ce ți-am spus. Orice te-ar întreba, spui doar atât: „Sunt un credincios; am făcut pelerinaj la muntele Atos.” Ai înțeles. – Am înțeles. Dar... dacă mă întreabă unde e? Și cum e? – Nu te întreabă... Pierduți în aglomerație, au trecut și de controlul pașapoartelor. Afară îi aștepta Serghei, pe post de „mașină de ocazie”. Problemele au început abia la hotel. Cu toată bunăvoința, Bebe nu putea ieși afară. Se chinuia zadarnic. – Nu te forța. Bea apă multă. N-a mers nici cu apa, nici cu supozitoare. A reușit abia cu ulei de ricin. O zi întreagă a zăcut Bebe până să fie în stare să meargă acasă. Gândul că n-o să-l mai ia cu el îl neliniștea. – E prima oară, Riki. A doua oară va fi mai bine... Consolarea lui se ascundea în buzunar: avea cinci „bilete verzi”, cum dezmierda el sutarele... Pentru Riki, escapada balcanică putea produce o nouă infuzie în contul personal și în bugetul familiei. Strategia lui era „bani contra pace”! Dar mai ales, își formase un asociat ideal, care prin naivitatea sa n-ar ridica sub nicio formă bănuieli. Următoarele zile fură de relaxare, timp de planning pe termen scurt. „Examenele?” Îl bântuia gândul să lase școala baltă. Dacă o făcea, era doar pentru mama. Ar fi vrut să-l vadă odată „isprăvit”. Sesiunea de iarnă pentru anul III începea în câteva zile. După mai multe ezitări, decise să-și încerce norocul. Emilian îl mai putea ajuta... 273

30

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

La facultate nu l-a găsit. A aflat doar că este răcit. Neavând încotro, îl sună. – Salut! Sunt eu, Riki. Aș avea nevoie de niște rezumate... Mă mai poți ajuta? – Da, Riki... Hai până la mine... Nu mai am febră, dar mă tem să nu recidivez.

274

Capitolul 31

Părinții lui Emilian lipseau de acasă. Colegul îl primi în sufragerie. Pe canapea stăteau o mulțime de pachete. Riki le privi mirat. – Sunt pachete pentru copiii de la orfelinatul nr. 6. „Ăștia au chiar atâția bani?” se miră Riki. Emilian aranjă două scaune. Abia se instalară, că din bucătărie apăru Magdalena. La vederea ei, Riki se simți emoționat. Era la fel de plăcută. Prezența ei infuza o anumită stare de bine, o pace lăuntrică. – Bună, Riki..., îl salută ea. – Bună, și se blocă. – Tot cu yoga? – Mm... Da și nu... Simțindu-l defensiv, Magdalena abandonă subiectul și-și văzu de treabă cu pachetele. Din bucătărie ieși o altă tânără, de statură ceva mai înaltă decât media. Era robustă, dar feminină. Avea tenul creol și o înfățișare simpatică. Părul negru îi cădea bogat pe umeri. În mână avea alte pachete. – Darcie Ford, o prezentă Emilian. – Hello! zise ea cu un accent englezesc. – Riki. ...Mpare bine... 275

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

„Indianca aceea...?” Mânat de curiozitate, Riki îi cercetă trăsăturile exotice. O urmări aranjând pachetele. Avea o grație aparte. – Darcie..., zise Emilian, ai plăcere să stai cu noi? – Well1..., răspunse ea, zâmbind. Dacă el vrea... Riki dădu din cap. O ciudată curiozitate îl inundă, o sete de cunoaștere amestecată cu teamă. Emilian îi aduse un scaun din bucătărie. – Darcie, ai vrea să te prezinți? Riki nu știe cine ești. – Eu? Ai auzit numele... OK... Sunt studenta la medicină, anul III. Eu vin din Anglia. Sunt anglo-indiancă. Nu știu dacă știi ce-i asta. Tata este al treilea generație de anglo-indieni, adică fiu de la coloniștii britons care au fost in India. Mama este englezoaică. Eu m-am născut in Hyderabad. De kițva ani locuim in Manchester, in UK. Eu... cand o să termin facultate, o să merg inapoi la Hyderabad. Accentul ei britanic și modul în care pronunța cuvintele o făceau și mai interesantă. Emilian interveni: – Știi... Riki este interesat de filosofia indiană, de yoga... – O, asta este subiect foarte interesant.... și râse. Eu am fost yoghin... Și tu faci yoga? Pentru Riki, dezvăluirea era echivalentă cu un șoc. Voi să spună ceva, dar nu reuși. Înciudat de blocajul său verbal, dădu doar din cap. „Ce-i cu mine?” se întreba el speriat. Era pentru prima dată în viață când simțea o neputință de a vorbi. O presiune neobișnuită îi apăsa mintea. „Spiritele... Ce vor?” Își duse mâna la frunte și o frecă cu putere. Darcie îl privea atent, de parcă i-ar fi citit angoasa. Își îndepărtă câțiva zulufi de pe frunte. Ar fi vrut să spună ceva... Era indecisă. – Dacă ai timp, eu pot să spun ție despre experiența mea cu yoga? – E interesantă, adăugă Emilian. – Ddda....reuși Riki să articuleze. Darcie se aranjă mai bine pe scaun. 1 

Ei bine... 276

AMINTIRI

– Nu știu de unde să incep... Bine, o să iau de la inceput. Tatal meu este... a fost la ministerul de transport la India. El se consideră mai indian decât briton. De aceea, la 14 ani m-a trecut prin ceremonie Upanayana – când un guru te primește ca... stiudănt – și am inceput studiul la vede, dar și practica la yoga. La yoga, exercițiul de respirație, pranayama, este mai important ca toate. Și e cu mare pericol.... Magdaleeena! Magdalena dispăruse între timp. Auzind-o, apăru în cadrul ușii bucătăriei. – Please2... Citește la Riki textul aia despre pranayama... din Encyclopedia. E acolo pe raft. Magdalena o ochi. O scoase dintre volume și i-o arătă lui Riki. – Este Encyclopedia of New Age Beliefs. Am comandat-o din America. Este utilă, pentru că dă citate din surse New Age. Despre pranayama sunt aici câteva declarații-surpriză de-ale unor yoghini celebri. Se așeză lângă pachete și citi: „Swami Rama ne avertizează că forme avansate de exerciții respiratorii, obișnuite în practica yoga, pot produce celui ce le practică daune ireparabile...” „Punctul meu de vedere este că toată Hatha yoga este extrem de periculoasă, prin riscul iminent de a produce cele mai serioase dezechilibre fizice, boli și chiar nebunie.”3 Te rog... Richard Kieninger, The Spiritual Seekers’Guidebook, Quinlan, TX: The Stelle Group, 1986, p. 71. Sri Krishna Prem, in The Yoga of the Bhagavat Gita, citat în John White, Kundalini Evolution and Enlightenment, 1979, p. 47. Vezi şi Sri Krishna Prem, „The Yoga of the Bhagavat [sic] Gita”, 1973, pp. XV, 46  Alte declaraţii: „A exersa pranayama fără o îndrumare corectă este un lucru foarte primejdios. Cunosc trei persoane care au murit din această cauză...” Sri Chinmoy,  Yoga and the Spiritual Life; The Journey of India’s Soul,  1974. „Swami Narayanananda scrie: Aceşti curenţi fierbinţi care ating centrul creierului încing creierul, fac mintea să pâlpâie, aduc insomnie, dezordine în gândire, nebunie şi boli incurabile. Aceşti curenţi fierbinţi păstrează mintea trează; şi, dacă o persoană nu ştie cum să controleze curenţii şi să diminueze șakti kundalini trezit pe jumătate, va suferi teribil şi îşi va putea ruina întreagă viaţă, chiar să ajungă la nebunie. Acesta este 2 

3 

277

31

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Ccum? În... ce fel? întrebă Riki. – In medicină este un „sindrom de hiperventilație”, explică Darcie. Produce dereglări in corp și dereglări hormonal. Unele sunt ireversibil!... Ah, Magdalena... Pot să stau pe canapea? Magdalena mută rapid pungile jos, lângă fereastră. Darcie se așeză pe canapea, cu picioarele strânse sub ea. Emilian îi făcu semn să continue. – Cum spuneam, cu yoga, la început totul a fost OK... Mai întâi stăteam toți in asana cu mâinile așa, ca la rugăciune. Guru spunea cuvinte secrete in sanskrită4. Noi repetam cuvântul in minte... Pentru mine era ca o joacă. Abia mai târziu am înțeles că mantra era adorarea la zeu și chemarea să intre aici, in mine.5 Asta înseamnă yeug: unire... Sadhuguru spunea că, prin ritualul Puja mantra, te predai la zeu să devii lipsit de alegere. Că așa il obligi pe zeu Șiva să devină partener, fără să-ți mai dea drumul6. Eu n-am știut asta. Până într-o zi. Magdalena, poți aduce apă la mine? Please. Magdalena îi aduse o cană mare cu apă. Darcie bău trei guri. Îi era sete. – OK... Trecuseră opt-nouă luni. Odată făceam exercițiile Hatha yoga acasă. Și ceva s-a întâmplat in mine. M-a cuprins un fel de pace, de detașare... Era așa bine. Era ca după o priză de drogul, dar motivul pentru care vedem cum mulţi devin nebuni, alţii cu deficienţe de gândire, sau alţii cad în maladii incurabile.” John White, „Some Possibilities for Further Kundalini Research”, în Kundalini Evolution and Enlightenment, p. 356 Cark Jung, vestitul psiholog, medic şi spiritist notoriu, scria: „Se vorbeşte adesea despre pericolele yoga, în mod special de pericolele rău-famatei Kundalini Yoga. Inducerea unei stări psihotice deliberate este un pericol care trebuie luat foarte serios. Aceste lucruri sunt cu adevărat periculoase şi pot declanşa un potop de suferinţe pe care nimeni nu le-a visat. Aceste suferinţe corespund torturilor iadului.” Carl G. Jung, Introduction to The Tibetan book of the Dead, citat de Caroline Ravenall în Stop Worrying, Start Living..., p. 398. Vezi şi Carl G. Jung, „Memories, Dreams, Reflections”, p. 178. 4  „Domnului Narayana, Creatorului Brahma născut din lotus, lui Vașișta, lui Șakti, lui Vyasa, lui Șukadeva, marelui Gaudapada... maestrului meu, lor mă închin.” 5  Rabindranath R. Maharaj, Death of A Guru, 1978, p. 219 6  http://isha.sadhguru.org/blog/sadhguru/masters-words/guru-pooja-invitationto-divine/ 278

AMINTIRI

fără... side-effects! Imi plăcea așa mult starea, că mă sculam in fiecare dimineață la ora 5 pentru o oră de meditație. Simțeam parcă o conexiune cu toată lumea. Iubeam toți oamenii. Și un fel de telepatie cu alți yoghini. Eram așa fericită, cum nu am fost până atunci... O ușoară amețeală îl cuprinse pe Riki. Se recunoscu pe sine în câteva detalii. – Intr-o noapte am experimentat Lumina Albă. Eu... odihneam pe pat cu ochi inchiși, fără să dorm. Și am simțit că plutesc. Sufletul meu a ieșit ușor din trupul și a fost tras așa, sus, intr-o radiație intensă, in afara de timp. Când mi-am deschis ochii, mi-am văzut trupul sub mine, pe pat, iar eu pluteam la tavan. M-am plimbat prin cameră, am ieșit prin peretele, am văzut bucătăria, niște mâncare pe masă... „Ce spune este adevărat!” gândea Riki, tulburat. – Părinții tăi nu ziceau nimic? se miră Emilian. – Tata... era tot timpul plecat. Mama mă lăsa să fac ce vreau... Da... Și Guru meu a observat schimbarea. Odată, la sfârșitul cursului, mi-a zis să stau. A pus mâinile pe ciakra la inimă și pe ciakra la al treilea ochi. Deodată... ca un curent a trecut prin coloană vertebrală. Guru mi-a spus: a fost momentul Kundalini... A fost o mare schimbare. De-atunci am simțit că la mine se petrece ceva. Uneori, in training, incepeam să râd fără un motiv, ca in avalanșă... sau să plâng... sau să simt euforie. Alteori făceam convulsii, gemete... Mă scuturam fără controlul... sau balansam inainte și inapoi, violent. Vedeam o lumină albastră cum trecea prin corp... – Nu-ți era frică? întrebă Magdalena. Darcie a râs într-un fel ciudat. – Nu... Pentru că am fost invățați că in yoga nu există nici bine și nici rău. Totul era „normal”... S-a întâmplat odată și in clasă. Eram mai mare. La sfârșitul cursului, la meditație, un curent a trecut iarăși prin toți. Unul a început să strige, apoi un altul... In câteva secundă, locul a devenit casa de nebuni. Unii plângeau isteric, alții râdeau 279

31

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

tăvălind pe jos... Am văzut mai mulți la picioare lui Guru, imbrățișindu-l și pupând la picioare lui Guru.7 Stând pe scaun, Riki se străduia să pară detașat de tot ce auzea. Ochii însă trădau tensiunea lăuntrică. Subit, mobilul lui clincheni în buzunar, o dată, de două ori. Scoase mobilul. Dar nu era niciun mesaj!? Intrigat, îl puse pe mod avion. Abia începu Darcie să vorbească, și mobilul clincheni din nou! „Ah!... Spiritele nu vor să stau aici!” Îi veni să plece, dar o nestăvilită curiozitate îl țintui pe scaun. Puse telefonul pe măsuță. – Aveam 16 ani. Guru meu a făcut ritual special pentru mine. Atunci un... o minge strălucitor, ca soare, m-a lovit aici... și a intrat in mine. Era un spirit călăuzitor. Era bun și ințelept. „Sunt aici ca să te ajut”, mi-a zis in minte la mine. De-atunci am simțit continuu prezența. Îl vedeam in vis și in timpul meditațiilor. Uneori veneau mai mulți „maeștri divini”, spirite. Auzeam voci. Comunicările lor erau sonore, ca voci de femei și de bărbați. Unele erau blânde, altele, brutal.8 Mă asistau tot timpul. Uneori mesajele erau gânduri intrate in creier. Știam să le disting de gândurile mele. Eram in a cincea dimensiune... Mai văzusem unii practicanți de Kundalini levitând in aerul, făcând vindecare supranaturale... Eu trăiam intr-o altă viață. Darcie râse. – Asta a durat câteva luni... până când... ceva a început să se schimbe. Uneori când ieșeam din meditație, aveam „pana de memorie”. Nu-mi puteam aminti nimic. „Pana” dura chiar și o oră. Observasem și ceva schimbare in suflet. Cu cât intram mai mult in yoga, deveneam tot mai egoistă... Era o golire spirituală care creștea. In același timp, simțeam tot mai mult că-mi pierd personalitatea și că alta persoana mă posedă tot mai mult... Guru mi-a spus că trebuie să fac mai multă yoga. Pentru o oră sau două, părea că metoda funcționează... Doar că stresul dintre două trening se făcea tot mai acut. D.R. Butler, “Instant Cosmic Consciousness”, în John White, Kundalini, Evolution and Enlightenment, pp. 185– 187. 8  http://www.shreveministries.org/truelight/myjourney2.php. 7 

280

AMINTIRI

Vocile de la spirite deveneau poruncitoare. Imi cereau să fac exact ce ziceau. Imi cereau... să am sex și perversiuni cu oameni. Jucau modelul A-B-A... Uneori spuneau că eram dumnezeu. Alteori batjocoreau și strigau cuvinte urâte... Personalitatea mea nu mai exista... Simțeam că altă identity m-a inlocuit... Eram cu totul controlată.9 Mintea lui Riki părea învăluită în ceață. Se chinuia să se concentreze. „Nu... Acum stau până la capăt.” Fata își trecu mâna prin părul bogat. – ...Eu vedeam spiritele. Real... Când făceam meditație, doi veneau – la dreapta și stânga – la mine. Noaptea, ăia doi veneau neinvitat și se așezau pe pat la mine. Odată am privit la fața pe unul... Era... o creatura, mic și intunecat... Atunci nu gândeam că e Satan sau demonii lui...10De câteva ori, niște fantome au intrat... din oglinda in trup la mine. Aveam stări de mari de slăbiciune. Parcă cineva sugea energie la mine. „Aceeași slăbiciune!...” gândi Riki în dreptul său. Frica ce-l cuprinsese îl făcea să saliveze abundent. Se lupta să păstreze o aparență demnă. – O dată eram in călătorie astrală. Pluteam... Și am văzut dublura, pe mine, plutind mai incolo lângă mine... În clipa când Darcie rostea aceste cuvinte, telefonul lui Riki sări pur și simplu de pe măsuță jos și se dezmembră. Emilian privi alertat la Darcie. Ea dădu din mână, netulburată. Vizavi de Riki, Magdalena închisese ochii. Pesemne, se ruga. Riki culese bucățile și le puse pe măsuță. Se vedea că povestea lui Darcie l-a marcat. – N-am mai putut și i-am povestit lui Guru stările mele. M-a privit indiferent. Mi-a citat de la Gopi Krișna: „Pe măsură ce timpul trece, yoghinul va trăi stări demonice.”11 Mi-a mai zis să merg la doctor și să fac mai mult yoga... Oh, my... Spaima și haosul a fost cam jumătate an. Am lăsat liceu... Dădeam seama că mă distrug, dar n-aveam putere... Eram chinuită Swami Muktananda, Play of Consciousness, 2000, p. 76. David Haddon, Vail Hamilton: TM Wants You!, Baker Book House, 1976, p. 67. 11  Gopi Krishna, „The True Aim of Yoga”, Psychic, ianuarie-februarie, 1973, p. 18. 9 

10 

281

31

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

psihic. Și fizic! Plângeam fără motiv... Gândeam la suicid... Auzisem de câteva suicid in cercul nostru de yoga. Darcie se opri din nou. Retrăirea amintirilor o afecta. Încercă să zâmbească. După câteva secunde, reluă povestirea mai detașată. – Eu aveam niște colegi. Erau băieți și fete care mergeau cu chitara la pădure și cantau. Știam că erau creștin. Intr-o zi, m-a intâlnit pe strada o fată din grupul. „Hello, Darcie... Nu ai mai venit la ore... Ne lipsești...” Atunci tot chinul meu a vărsat afară. Am inceput să plâng tare. Ea m-a luat de mână și m-a dus la ea acasă. Mi-a citit din Carte. Mama mea este anglicană... Mai știam câte ceva despre Iisus. Când am plecat, a promis că ei o să roage la Iisus pentru mine... Fetele au stat lângă mine. M-au introdus in grupul lor. Mi-au dat să citesc Evanghelii. Am mers cu grupul la biserică... In disperarea mea, m-am agățat de Iisus. Am cerut botezul și pastorul m-a botezat. Eram fericită, plină de speranță. Credeam că in sfârșit totul s-a terminat... Dar... Ea sorbi paharul până la fund, cu sete. Un tremur ușor îi însoțea degetele. – ...Mă inșelasem. Spiritele n-aveau de gând să-mi dea drumul. Odată am fost apucată și ridicată de pe scaunul pe care stăteam in sufragerie și am fost aruncată cu capul de dușumea. Entități fără corp mă supravegheau și mă atacau... O, câte nu s-au intâmplat! Odată, smartphone al meu a explodat subit in mâna mea. Era nou, primit de la tata... Ochii lui Riki priviră bucățile mobilului său. – Altă dată, apa de la toaleta s-a făcut verde... Pe stradă, hainele mi s-au rupt inexplicabil. Primeam mesaje mentale că voi muri! Știam că unii care au călcat regulile, au murit subit sau au fost omoriți de mașina... Eram trezită regulat la 2 noapte de glasuri care repetau: „Satana, Satana...” Ha... Mă ghemuiam și repetam, simplu: „Jesus, Jesus...” Atunci demonii plecau. Înțelesesem deja atunci ce putere are numele Jesus!12 12 

https://www.youtube.com/watch?v=cyOLiWivyew. 282

AMINTIRI

La auzirea numelui „Iisus”, Riki simți că-i explodează capul. „Nu!” strigă el în gând... Darcie, cu fața întoarsă spre fereastră, tăcea, tulburată. – Intr-o seară, am primit un idea: că nu e suficient ca alții să se roage pentru mine. Ci că trebuie să-mi pun la lucru credința și voința personală. Și să mă impotrivesc eu lui Satan. Știam „rețeta” din Epistola de la Iacov 4:7... Emilian o recită din memorie: – „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu! Împotriviţi-vă Diavolului, şi el va fugi de la voi.” Darcie dădea din cap: – Yap... Am luat Biblie de pe raft și m-am așezat pe covor. Simțeam o apăsare cumplită. Am deschis-o la Evanghelii. Am zis cu voce tare: „Jesus, mă predau ție...” În aceeași secundă, am fost scuturată tare. Voci de bărbat și femeie strigau, batjocoreau. Eu am continuat să chem: Jesus! O, presiunea fizică și psihică creștea. Atunci am strigat cu voce tare: „Satan, ieși afară de la mine acum, in the name of Jesus! In numele sângele Lui...” Am căzut la pământ. A inceput mult țipete. Și am simțit cum ceva invizibil ieșea din corpul meu prin gura. Apoi a fost liniște. Totul poate a durat o oră. Am rămas jos, epuizată, dar liberă. Pacea de la Iisus inunda sufletul, și bucurie foarte mare. Eram adevărat liberă! Chircit de conflictul lăuntric, Riki își roti privirea prin cameră. „Chiar nu mai pot...” Se ridică fără să spună un cuvânt. În tăcere, strânse piesele mobilului și le băgă în buzunar. Emilian, intuind starea lui, luă de pe pian niște foi. – Ai schițele de la trei cursuri... – Când ți le aduc? întrebă Riki, cu vocea coborâtă. – Nu. Sunt ale tale. Le-am xeroxat anume pentru tine. Riki îl privi cu ochii mari. Emilian îi zâmbi. – Mulțumesc..., bâigui Riki. – Cu drag. În drum spre ușă, trecu pe lângă Magdalena și se opri stângaci. Ar fi vrut să-i mulțumească pentru inițiativa de a-l ajuta. 283

31

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Sărut-mâna... Hi, Darcie... – Good luck13... Pe stradă, Riki se opri buimac, să-și revină. Inspiră adânc aerul rece. „Bine că n-a fost și Bebe...” Nu înțelegea tot ce i se întâmplase. Intuia însă că era o confruntare între puteri nevăzute... „Între cine și cine? De ce... Jesus?” Ascuns în fular, căuta o explicație. Refuza totuși să accepte un conflict ireconciliabil între creștinism și yoga. Voia o altă concluzie. „Pot fi și alte explicații, la fel de logice... Hmm... Emilian... Magdalena... Darcie... Sunt de calitate! Și totuși, creștini?!” Ceva nu suna bine în tiparul minții lui.

13 

„Succes!” 284

Capitolul 32

24 iunie 2013. Trecuse jumătate de an. Lavinia zăcea cu ochii deschiși pe canapeaua din dormitorul mic. Nu fusese o naștere ușoară. După 11 ore de travaliu și după două nopți de nesomn, se simțea istovită. „Lizica... Au zis că e frumușică. Seamănă cu Riki...” Îi pusese numele Lizica după păpușa ei iubită. Închise ochii și ațipi din nou. Un scâncet slab o trezi. În ușă apăru Cătălina, cu fetița în brațe. – Îi e foame..., Lavi. Cu tandrețe, o puse pe Lizica la pieptul Laviniei. Scâncetul încetă. – Să știi, i-am scris, zise Cătălina. – Citește-mi și mie! Cătălina dădu fuga în sufragerie și se întoarse cu mobilul. – „Salut, Riki. Te anunț că Lavi a născut o păpușică de 3,1 kg. Poți să vii și să-ți vezi fetița la adresa mea: Bd. Iuliu Maniu nr. 44, bloc D3, scara C, ap. 14. Sună-mă când sosești. Cătălina.” Îți place? – Da..., șopti ea. Când l-ai trimis? – În dimineața asta, pe la 8. Se uită la ceasul din perete. Era ora 2... „Cătălina are dreptate. Un copil la modul concret, și mai ales fetiță, poate schimba macazul în viață.” 285

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Am sunat-o și pe madam Zinca, pentru Biblia uitată la ea. A zis că o caută și s-o sun mâine. – Bine... Auzi? După ce suge, vrei să mă ajuți s-o spăl? – Nu te îngrijora. O spăl eu, că am mai spălat la viața mea. Frate-meu ăla mic e cu zece ani după mine. Stai liniștită. Vrei ceai? – Da...

*** A doua zi, Lavinia ședea pe fotoliu cu Lizica în brațe. Aștepta o singură veste, care nu venea. Cătălina i-a trimis lui Riki un al doilea SMS. Nicio reacție. „Și-o fi schimbat numărul... Altfel ar fi răspuns ceva.” După naștere, simțea că ceva s-a petrecut cu mintea, cu trupul ei... Ceva întunecat. Deși avea motive să se bucure de Lizica, pe care a așteptat-o, vederea ei o umplea de depresie, de angoasă. Se îngrijora de soarta ei însăși, dar mai mult de soarta fetiței. De câteva ori o sunase și Binder. Era la fel de drăguț, gata să le ia la el. S-ar fi dus, dar la mijloc era Hilda... Femeia se simțea mai rău ca la Crăciun. Profesorul îi spusese că medicii îi prognozau o lungă suferință. Putea dura și doi ani. „Bietul domn profesor...” Pe de altă parte, Cătălina se pregătea să facă schimbări mari în apartament. Comandase mobilă nouă, ca pentru familie. Pe cele vechi i le-ar fi dat Laviniei, dacă ar fi avut un locșor... Peste câteva zile trebuia să plece. Unde? Voia să ceară ajutor, dar n-avea la cine. Doar la Binder... Au stabilit ca a doua zi să se vadă la el acasă. Lizica scânci, apoi se puse pe plâns. „Taci cu mama...” N-avea motive, că abia mâncase... Oare simțea și puiul frământările ei?

***

286

AMINTIRI

25 iunie 2013. Binder o conduse în birou. Vorbea în șoaptă pentru că Hilda nu se simțea bine. Spera să fi ațipit... – Spune-mi, Lavi, cum e fetița? Seamănă... cu mine? glumi el. Lavinia încercă să schițeze un zâmbet, dar nu reuși. Deschise geanta din poală și scoase certificatul de naștere pe care i-l lăsase ei. I-l întinse. – Mda... „Binder Lizica”! citi profesorul, încântat. Lizica Binder... „Lizuca lui tătuca”... M-ai făcut fericit! zise el, entuziasmat. Observându-i însă privirea pierdută, reveni la tonalitatea obișnuită. Ce-i cu tine, Lavi? – Nu știu... – Te doare perineul? – Nu asta... Simt că mă prăbușesc... – Știu că nu ți-e ușor... Dar ai o fetiță. De dragul ei, trebuie să lupți! Ea trebuie să trăiască... și să fie fericită. Lavinia lăsă capul în jos. – Mama a zis că mă primește oricând, dar fără... – Las-o... Îi va trece, cu timpul... – Dar până atunci?... El o apucă de mână. – Ai mai citit din Biblie? Ea scutură din cap. – Am uitat-o la madam Zinca... Cătălina se duce s-o ia. Fruntea lui Binder se întunecă. – Ascultă la mine: cum ți-o aduce, deschide cartea Psalmilor și citește în ea... Sau Evangheliile... Acolo găsești dragostea lui Dumnezeu... – ...Nu și pentru o... stricată, murmură ea. Auzind-o, se aștepta s-o vadă plângând. Dar chipul ei rămase stană de piatră. – O, Lavi... dacă ai fi citit, ai fi aflat că doar păcătoșii au motive să citească Biblia. Dacă Iisus Hristos este doctorul, nu pe sănătoși îi cheamă, ci doar pe bolnavi. Nu? 287

32

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Împovărată, ea îl privea neîncrezătoare. – Ține minte, fata mea! Aici la mine e locul tău. Dacă vrei, scot și biroul, dau și cărțile... Și așa nu mai am nevoie de ele... Ea zâmbi înțelegătoare. Cuvinte de încurajare... – Domnule profesor? – Da, spune! – Dacă va fi nevoie, pot să aduc fata aici? Până găsesc gazdă... – Oricând, dragă! Dacă vrei, ți-o aduc eu... Doar... cu laptele nu știu cum... – O să vă aduc și lapte praf. E mâncăcioasă... N-o să aveți probleme. Până am s-o iau, câteva zile, maximum o săptămână. – S-a făcut! Când s-o iau? – Lăsați... V-o aduc eu..., și se ridică să plece. Binder o conduse cu certificatul în mână până la scară. Pășind cu atenție, Lavinia coborî. Bătrânul aștepta să-și întoarcă capul, pentru un la revedere. Dar ea dispăru simplu după scări. Oftă și intră înăuntru... Se duse la bucătărie, lângă geam și mai cercetă o dată, cu atenție, certificatul. „Binder Lizica, fiica lui Binder Mihai și Cazacu Lavinia... Hm... Nu sună prea ortodox... Dar tot e mai bine decât «din flori»...” – Michael..., se auzi glasul stins al Hildei. – Da, dragă, vin! Și intră în sufragerie, cu foaia fluturând în mână. – Avem fetiță! Fetița noastră: Lizica... Lizuca ta și Lizuca mea!

288

Capitolul 33

Ușa apartamentului era deschisă și Lavinia intră. – Te-ai întors? Cătălina îi veni în întâmpinare. Când Lavinia îi zări chipul, o gheară îi strânse stomacul. – A răspuns? – Da... – Și ce-a zis? Spune-mi! – Ăă... A zis că... – Nu, Cătălina, citește-mi mesajul. – Nu ți-e de folos. – Ba da. Mie îmi este adresat! Lavinia îi luă telefonul de pe masă. Îl deschise la mesagerie și citi: „Subiectul nu mă privește. Șterge numele meu din memoria telefonului.” Lăsă telefonul din mână și rămase pe loc. Într-un fel, se aștepta la o asemenea reacție. Dar nu credea că va fi în stare s-o spună atât de monstruos. Fără pic de suflet! – Uite Biblia ta... Madam Zinca m-a întrebat de tine... I-am zis de fetiță. Ciudată femeie! N-a schițat niciun zâmbet, de parcă nici n-a auzit. 289

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Las-o... E mai bună decât mine. – Ce vorbești? Hârca aia? – Da... Măcar a fost „femeie cinstită”. Bombănind, Cătălina dădu să plece, dar se întoarse. – A... uite, mi-a mai dat și o scrisoare. E ceva mai veche, de prin... martie? și i-o dădu Laviniei. „De la cine?” Fata întoarse scrisoarea. „Vasile...” Simțea că leșină. Inspiră de câteva ori adânc. Închise ochii. „Singurul care m-a iubit, cu adevărat...” – Ce e, Lavi? – Nimic... și puse scrisoarea în spatele ei. – Ești obosită... Du-te în dormitor și întinde-te. Fără să spună ceva, plecă cu scrisoarea în dormitor. Închise ușa, ca să fie singură. Aprinse lumina și văzu fața curată a Lizicăi. Era întinsă pe canapea... Sugea în somn... Cu stomacul ghem, desfăcu plicul. Era o foaie ruptă dintr-un caiet dictando, scrisă de mână. Citi: „Lavinio... Te-am iubit ca pe Dumnezeu. Și tu... mi-ai distrus viața. M-ai vândut pentru un golan jegos. Ai dat cu piciorul la ce-am avut mai scump, la dragostea mea de zece ani! Te-ai tăvălit în mocirlă ca o scroafă. Acum poartă-ți rușinea veșnică, nemernico! În numele iubirii mele sfâșiate și a amintirilor care mă bântuie și zi și noapte, te blestem, curvo! Să te mănânce viermii. Să te ducă dracii în talpa iadului. Să-ți fie amintirea blestemată și acum și în toți vecii. Amin! Iubitul pe care l-ai ucis fără milă, Vasile.” Un cuțit de gheață îi sfâșie inima. Rămase nemișcată minute lungi. Tot trecutul îi trecu prin minte. Își aminti de credincioșia lui de câine credincios... de timiditatea lui... de felul cum Riki l-a izgonit... de zbuciumul ei pentru suferința pe care i-a provocat-o. Puse scrisoarea lângă ea. După un timp, cu mișcări de somnambul, se ridică, luă de pe raftul de deasupra măsuței o foaie, un pix. Se așeză și scrise. Când termină, împături frumos hârtia. Mai 290

AMINTIRI

luă o coală și scrise din nou, liniștită. O împături și pe aceea. Și mai scrise alte trei coli. Apoi le puse pe canapea. Luă fetița în brațe și o duse la obraji... Lacrimi fierbinți se prelingeau pe fruntea micuței. O puse ușor lângă hârtii. Își șterse ochii, inspiră de câteva ori și ieși în sufragerie. – Cum te simți, Lavi? întrebă Cătălina. – Vreau să ies, să iau aer... – Stai mult? – Nu știu... Tu culcă-te. – Las ușa deschisă. Dar nu sta mult! O să-i fie foame... Dădu din cap și ieși. În stradă era întuneric. Cu pași măsurați, o porni înainte, în noapte.

*** Ceasul bătu ora 10. În dormitor, fetița plângea. Îi era foame și Cătălina nu știa ce să facă. O sună pe Lavinia, dar telefonul îi rămăsese în dormitor. Intră înăuntru fără să aprindă lumina... Luă fetița în brațe și ieși. Se gândi ce să facă, dar nu găsea altă ieșire decât să-l sune pe domnul Binder. – Alo, domnul profesor Binder? – El! – Scuzați-mă! Sunt Cătălina, prietena Laviniei... Este la dumneavoastră? De dincolo se făcu liniște. – Cine? – Lavinia? – Lavinia? A plecat de la 7! N-a ajuns acasă? – Ba da, dar a plecat din nou și... s-a făcut târziu. Fata plânge și nu știu ce să fac... – Sun-o! – Mobilul i-a rămas acasă. 291

33

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Profesorul înghiți de câteva ori. I se uscase gura. – Unde stai? Vin până la tine! Va să zică: Iuliu Maniu nr. 44, bloc D3... Fără să-i spună ceva Hildei, Binder coborî, luă un taxi și în zece minute fu la adresa dată. Când Cătălina i-a deschis ușa, a înțeles totul. Femeia era cu ochii roșii de plâns și fața udă. I se făcu rău. Intră. Cătălina îi întinse cele cinci scrisori. Una pentru Cătălina. Una pentru el. Una pentru Riki. Una pentru Vasile. Și una pentru mama. Citi îngrozit scrisoarea adresată lui. Tremurul îi cuprinse mâna, încât abia o putu termina. – Ai sunat la 112? – Da... spuse Cătălina între sughițuri. – Și? – Au zis că trimit o mașină... pe teren. Și că va veni un ofițer... să investigheze cazul... la fața locului. – Auzi? Scrisoarea mea n-o dai la nimeni. Și scrisoarea lui Riki. Dă-le încoace... Celelalte... treaba poliției. Am să stau aici până... până știu ce e! Cătălina îi întinse hârtiile. Tremurând, ea începu să se plimbe prin sufragerie. Amintindu-și de un amănunt, ea intră în dormitorul mic. Se întoarse cu o carte. – Era Biblia ei. Luați-o... Emoționat, Binder o luă. Deschise Cartea la Evanghelia după Matei. Între pagini se zărea o bancnotă nou-nouță de 50 de euro. – Sărmana... Nici măcar n-a deschis-o... Era amărâtă. Închise Cartea și stătu câteva clipe în cumpănă. Apoi i-o întinse încet Cătălinei. – Păstreaz-o tu. Când ai s-o citești, amintește-ți de..., și vocea i se curmă. Lizica, umplută cu ceai de chimen, icnea în inocența ei. Profesorul își drese glasul. – Să știi, Cătălino... fata e-a mea! Ți-a spus Lavi? – Da... 292

AMINTIRI

Se întoarse și-și continuă traseul. Nu trecu mult și se auzi soneria. Era un locotenent tânăr. Se prezentă și ceru documentele Cătălinei. – Dumneavoastră? – Sunt profesorul Binder... Am fost chemat de Cătălina... – Rudă cu dispăruta? – Nu... I-am fost profesor. – Acte? – Le am acasă. Dacă vreți, mă însoțiți și vi le voi arăta. – Nu e cazul. Doar numele. – Binder Mihai. După ce completă un formular mare, locotenentul citi scrisoarea către mama și către Vasile. Citi și scrisoarea cu blesteme. Pentru că birocrația se prelungea, Binder ceru să se retragă și plecă. Un gând nu-i dădea pace...„Lacul Morii... Lacul morții...” O porni pe aleea de-a lungul lacului... „Ce minune ar fi s-o găsesc, ca atunci, pe o bancă... Ah, Lavi! Lavinia! Nu trebuia s-o las să plece... Cine s-ar fi gândit?... Psihoza de lactație, „psihoza postpartum”?... O, Doamne, Doamne...” Aproape de miezul nopții intră în casă. Hilda dormea... După urmele lăsate, se sculase și îl căutase... Intră în sufragerie. Când îi simți prezența, Hilda deschise ochii. – Ai venit? Unde-ai fost? – Să iau ceva aer... Fă nani! și o sărută pe frunte.

*** 26 iunie 2013. „Joia neagră”, murmură Binder. Nu închisese un ochi toată noaptea. Așteptă zorile s-o poată suna pe Cătălina. „Deznodă­mân­ tul? Stânga sau dreapta?” În caz de..., făcuse deja planuri: O să culce copilul în birou. O să împrumute. Nu! O să cumpere un pătuț... La parter era Ioana, femeie de la țară. El o angajase să facă curățenie pe 293

33

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

scară... Era lăuză de numai trei luni. „Tocmai bine... O să-i dau bani. O să-mi mulțumească... O s-o las la ea cât mai mult, pentru Hilda... Dar... măcar patru ore pe zi voi fi cu ea. Îi voi fi tată... şi tată, și mamă!” La 8:30 îl sună telefonul. Era Cătălina. Poliția a găsit un trup neînsuflețit în Lacul Morii. După semnalmente, e Lavinia. În buzunarul jachetei avea o cutie de somnifere, golită toată... Au încadrat-o la „deces prin înec”. Restul nu mai conta.

294

Capitolul 34

5 octombrie 2013. De o vreme, culorile toamnei au început să pigmenteze aleile. Clădirea universității, în noul decor, părea și mai cenușie. În sala goală de clasă, cu coatele pe masă și cu capul în mâini, Bebe asculta transpus din prima bancă argumentația lui Riki. Încerca să vizualizeze un proiect la care nici nu visase. – Gimi e activ din nou. Înțelegi? Are nevoie de agenți. Ies bani. Bani mulți! Riki se plimba prin fața lui, gesticulând. – Fii atent... Îngheți anul. Dacă chiar te întreabă, motivul este „călătorie de studiu”... Poți să le spui: America de Sud! Amazonia! Crezi că, în inima lor, n-ar vrea și ei? Și se uită în ochii lui, să vadă încotro îi înclină inima. – Bă! Ești la geografie, nu? Vrei să fii geograf? Atunci... du-te să vezi geografia... La mama ei, nu din cărți. Bebe plecă fruntea. – Știi că mami hotărăște... Dacă ea zice „nu”, atunci... – Hai că mă superi... Eu am plecat... Se întoarse teatral și făcu câțiva pași spre ușă. – Stai! Și... ce să-i zic? 295

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Mai vrei și altceva? – Păi... când plecăm, unde plecăm, cu ce plecăm, cât stăm... – Niciun detaliu. Astea... după. Și plecă, lăsându-l să rumege propunerea. Băiatul își apucă părul scurt din cap cu două degete și trăgea de smocuri, de parcă voia să crească mai repede. Gândurile îl purtau în zig-zag „Amazonia, Apurimac, Ucayali, Rio Negro, Mazaruni!” Zâmbi, cuprins de emoția descoperirii paradisului lumii. „Tare! Și dacă n-o să vrea?... Ba o să vrea! Că altfel o să mă îmbolnăvesc de supărare.” Tresări și zâmbi din nou. „Greva foamei! Asta e! N-am să mai mănânc... Deloc! Ce? N-o să mă lase să mor de foame...” Se ridică jucăuș din bancă, simțind laurii victoriei îndesați pe urechi. Strânse ghiozdanul și plecă tropăind spre casă. Când intră pe ușă, toată casa era numai fum... „Jumări?” gemu Bebe. Cât lipsise Casandra din bucătărie, uleiul din tigaie se încinsese prea tare. N-auzi când intră băiatul. – Sărut-mâna, mami! – Ai venit, puiu? – Plec! Casandra se întoarse mirată spre el. – Plec! America de Sud. – Fugi de-aici! Să te pape șerpii ăia mari? Replica mamei îl surprinse, dar nu se arătă. – Nu la șerpi, mami! La Amazon... De data asta, Casandra înțelese că vorbea serios. Își ridică sprâncenele de matroană și-și puse o mână în șold. – Ce-i cu vorbele astea? – Sunt geograf? Atunci să fiu! Să învăț geografia la mama ei, nu din cărți... Ea se așeză amețită pe scaun. – Pleci... cu facultatea? – Aș... Ăia nu se pricep. – Dar cum? Pleci de unul singur, teleleu? – Nu, mami! Cu un expert... 296

AMINTIRI

– Care expert? Cu ce bani? Bebe tăcu. Luă o mină supărată. – Despre astea, mai încolo. Discutăm acum doar proiectul. Mama tot nu înțelegea. Se uita la el ca la felul trei. – Ce proiect? Sătul de atâtea întrebări, Bebe se ridică și strigă iritat: – Explorare! și ieși din bucătărie hotărât. Cu ochii pironiți la castronul cu jumări, Casandra căuta să se adune din țăndări. „America de Sud! Tulai... Departe rău! E geografie... Uf... Dacă-i de învățătură? Se făcu bărbat puiul... Hotărât, ca Marin...” Din cameră, Bebe trimise un mesaj: „Deocamdată meci nul. Dar se văd șanse bune.”

*** Lucrurile avansau... În boxa de la intrarea de serviciu, Riki întinse pe beton o hartă mare. Îngenuncheați pe saltea, urmăreau linia groasă și albastră, șerpuind prin masa verde. Degetul lui Bebe se plimba vioi pe hartă, dublând explicațiile sale savante. „Dacă vine și el”, gândea Riki, „m-am asigurat de ghid. Și de bani! Și dacă vin banii, apoi vine și Mercedesul, şi cu el vine și Ambra!” Ridică mâna și-l opri cu un gest. – Am înțeles... Destinația finală încă nu ne este descoperită. Așa se lucrează: pe etape. Dar banii, Bebe! Șefu’ încă are conturile blocate. Noi trebuie să facem rost de bani pentru drum, mâncare, echipament... – O să-i spun lui mami... Totul e să nu afle tata. Aseară când m-a culcat, a plâns lângă patul meu. Zicea că m-am făcut bărbat, ca tata. Face ea rost... Cât trebuie? – Păi, socotește tu: avionul, o mie și ceva de căciulă. Mâncarea, încă o mie. – Pentru amândoi? 297

34

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Hai, fie... Fac trei mii. Corect? Apoi neprevăzute... Bine ar fi să avem cinci mii. – Cinci mii? bolborosi uluit băiatul. Riki tăcu o vreme, ca să se consume șocul. – Dacă nu, fac rost din altă parte și plec singur. Bebe se agită. Își duse mâna la creștet și-l frecă cu putere. – Huuu... – Auzi? Poți să-i spui așa: Mai bine să am mai mult și să mă întorc cu ei acasă, decât să sufăr acolo de foame, de malarie, de lepto­ spiroză hemoragică... Dacă-i mai zici două, scoate banii! Băiatul se holbă speriat la el: „Malarie, leptospiroză... hemoragică?” – Băi, astea-s doar pentru ea. Că noi nu mergem în... pustia junglei, ci în orașe. Spaima i se schimbă în dezamăgire. – Eu... credeam că o să explorăm geografie... – Da, măi, dar civilizat, nu ca... Robinson Crusoe. Riki se aplecă spre el, conspirativ: Și-apoi, gândește-te: la întoarcere... tu singur... ai 5-6 miare în buzunar... Nu fi fraier! Atins în bărbăția lui, Bebe își îndreptă capul și lovi harta cu palma. – Se face... Trebuie! O să-mi iau un ATV nou-nouț... un C-Force cu 4 valve! Sau... un Yamaha Grizzly! Să-i arăt lui taică-meu cine e... Hector Barbelea! – Hai... Pune-te pe treabă. În două zile îmi trebuie banii! – Banii? Așa de repede? – Ce crezi? Acum e primăvara australă. Dacă nu ne grăbim, trece vara... – „Vara australă începe la 1 decembrie și ține până la sfârșitul lui februarie”, turui Bebe. – Lasă teoria! Ai înțeles? – Da, șefu’, și luă poziție de răcan, cu policele la tâmplă.

*** 298

AMINTIRI

19 octombrie 2013. Riki ședea la prezidiul aulei. Timpul trecea încet, și Bebe nu mai venea. Începu să bată cu degetele în catedră. „Dacă nu vine într-o jumătate de oră...” În sfârșit, un tropăit promițător prevestea vești bune. – Ei? Ce-ai făcut? – Ieri am băgat cererea de înghețare a anului. Doamna secretară m-a apreciat. Sunt primul român din toate generațiile de studenți care explorează Amazonia! – Nu-i rău... Dar banii? – Victorie! Mâine i-avem pe toți 5 000! – Mâine mi-aduci 2 500 la școală, pentru bilete. Șeful a zis că ne decontează la urmă cheltuielile, din profit. Bebe se întinse peste catedră, spre Riki. – Spune-mi și mie: cu ce companie zburăm? Până unde? Riki nu schiță niciun gest. – Aduci banii, îți spun! Cu asta se ridică și plecă. Bebe, după el.

*** 2 noiembrie 2013. Îmbrăcat ca un cosmonaut, Bebe contrasta cu toți călătorii din aeroport. – Dă-ți jos bulendrele de pe tine! Arăți... carnavalesc! – Ce să fac? N-a mai fost loc în bagajul mare... După ce mai topim din mâncare, se face loc și pentru ele... Cu bagajul între picioare, cerceta cu încântare biletul de îmbarcare. „Prima escală la Charles de Gaulle, Franța. Super! Apoi... Hewanorra, Santa Lucia... Știu unde e! În Caraibe! Fain de tot! Și apoi Guyana... Am ajuns...” Pentru Bebe, începea aventura vieții. Pentru Riki, o altă aventură, una cum nici nu-i trecea prin minte.

299

34

Partea a treia

CUTREMURUL

Capitolul 1

10 noiembrie 2013. Încă din zorii zilei, soarele se ivise de după norii zdrențuiți, îmbrăcând marginile junglei cu o lumină veselă. Pentru bărbații tribului Arekuna era un semn de bun augur. Nu întotdeauna condițiile sunt generoase. În zilele rele, când vânătorii se întorc doar cu câteva păsări, tribul este nevoit să guste foamea. Pe luciul lin al apei, opt Arekuna veniți din josul râului își traseră canoele pe mal, le legară de un trunchi și porniră în șir indian spre junglă. Liderul cetei avea fața lată și ridată, lipsită de pilozitate, în gură câțiva dinți lipsă. Doi din ceată erau nepoții lui, de 11 și 15 ani. Bărbații erau înarmați cu macete și cu câte un tub de suflat săgeți. Urcau poteca cunoscută de-a lungul apei. Nerăbdători, băietanii o luară înaintea liderului, jinduind după gloria de a surprinde primii vânatul, de regulă maimuțe. Deodată, la treizeci de pași în față, se auzi strigătul terifiant al băieților. Înainte ca ei să se întoarcă la grup, vânătorii îi ajunseră. Îngrozit, băietanul mai mare îl trăgea înapoi pe cel mic din fața unei arătări aproape afundate în noroi. – Kanáima!1 Spiritul rău care bântuie nevăzut, ia în stăpânire oameni şi-i transformă în fiare, îneacă noaptea în râu pe oricine prinde; Kanáima este personificarea spiritului rău. 1 

303

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

La oarecare distanță, se opriră, gata să sloboadă săgețile. Îl cercetară din ochi. Era forma unui om una cu pământul. – E mort, zise unul din bărbați. – Un gringo2, răspunse celălalt, uimit. – Înapoi! Să nu vă atingă blestemul, zise bătrânul. Încet, acesta păși spre cadavru. Se aplecă asupra lui. Probabil strigătul băieților, care a făcut jungla să amuțească, a penetrat bezna din mintea celui căzut. Degetele mâinii stângi se contractară, imperceptibil. Bătrânul apucă umărul individului și-l întoarse încet. Necunoscutul scoase un geamăt slab. – Nu e Kanáima... Sentința lui destinse încordarea. Cel din dreapta puse maceta la brâu și se aplecă și el spre cel căzut. Ceilalți îi urmară exemplul. – Ce facem cu el? Se așternu tăcerea. Bătrânul cumpănea lucrurile. – E un gringo. Dacă anunțăm Agencia, ne dă recompensă. Beto, adu apă de la barcă. Băietanul fugi și se întoarse cu o butelcă. Ridicându-l ușor, Anahi îi stropi fața, ștergându-i-o de glod cu palma. – Dă-i să bea... Îi turnară câțiva stropi în gură. Acesta îi înghiți. – Taruka, mai zise bătrânul celui mai înalt. Du-l la barcă. Omul fu ridicat și pus în cârca lui Taruka. Cu grijă să nu-i alunece piciorul, porniră în grup spre râu. Odată în barcă, Taruka, însoțit de cei doi băieți, se lăsară duși de curent spre cătun. Ceilalți își văzură de vânătoare. Femeile zăriră barca apropiindu-se de sat. Mirată, o fată alergă în întâmpinarea lor. Când ceilalți de la colibe văzură ceva zăcând în luntre, dădură toți fuga. Erau vreo 40. – Un gringo..., murmură o bătrână. Curiozitatea le încinse spiritele. Cu alai de vociferări îl duseră la colibe și-l așezară în bătătura lui Taruka. Înconjurat de privirile 2 

Omul alb, american. 304

Cutremurul

curioase ale clanului, Taruka îi descheie haina și porni să-l caute prin buzunare... Băieții îl imitară. Exclamații vesele se încăierau prin văzduh, în timp ce buzunăreala era în toi.

*** Un zgomot de ape multe vâjâia în bezna din mintea nenorocitului. Glasuri neînțelese se amestecau ca într-un vis haotic. Pentru câteva secunde, zări lumină. Privi cerul. Dar se cufundă din nou în negură. La un moment dat, simți stropii împroșcându-i fața. Când își reveni în simțuri, se afla culcat pe spate, privind un petic de cer tivit cu capete omenești. Nu înțelegea nimic. Privirea lui luneca peste fețele arămii de copii și femei aplecate asupra lui. Leșină din nou. Vacarmul de voci se înteți, scoțându-l iarăși din neștire. Printr-un act reflex, încercă să se ridice, dar gemu și căzu la loc, ducându-și în mod reflex mâna stângă la brațul rupt. Taruka izgoni copiii și se aplecă deasupra lui. Cu o spaniolă aproximativă, Riki se căznea să priceapă ce zicea omul. – Aici... Arekuna. Tu... mort... Bea asta, și-i întinse un castronel de lut ars. Tras de umeri și sprijinit de spate, Riki bău din vas. Avea un gust ciudat, dar îi era sete. Bău tot, și recăzu la orizontală. Mai trecu o vreme până fu în stare să vorbească. – Unde sunt? întrebă Riki. – ...Tu căzut în junglă... Tu adus la noi... Dăm mâncare la tine... Tu iarăși bine... Tu spui... la Agencia. Dă recompensa... Recompensa la noi, aici... Riki închise ochii. Încercă să reînnoade firul evenimentelor. Își aminti cum se prăbușise, cum agonizase hăituit de amintiri și apoi cum murise. Totuși era viu. Bucuria revenirii la viață îi inundă sufletul. Un val de fum îl înecă. Întoarse capul în direcția fumului. Niște femei puseseră pe foc o fiertură. Încercă să se ferească din calea 305

1

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

fumului. „Ah, brațul!” Neputincios, se întoarse spre individ și arătă spre rană. – Brazo roto3... – Roto... repetă bărbatul. Taruka îl ajută să se ridice în șezut și chemă o fată: – Azul! Ajută-mă să-i scot haina... Privirea lui Riki se opri pe chipul fetei. Avea fața rotundă cu pomeții proeminenți, nasul lătăreț. Buza de sus era groasă și răsfrântă. Baza nasului era străpunsă de un bețișor alb subțire. Tatuaje de puncte și linii o decorau. Părul ei negru era tăiat breton. „Câți ani o avea? 12? 13?” Nimic n-o recomanda ca femeie decât pieptul gol. Avea niște ochi bruni spre gălbui. „Ochi de jaguar...”. Riki nu opuse rezistență în timp ce-l dezbrăcară. Taruka îi despică mâneca. Riki își privi brațul umflat. „Fractură totală...” – Eu chem la tine vraci. El face la loc... Azul, adu cârpe. Fata alergă la colibă. El o urmări cu privirea până dispăru în semiîntuneric. Adăpostul, unul la fel cu celelalte din sat, era doar o acoperitoare din ierburi, închis pe trei laturi cu scânduri rare, cu spații între ele. În umbra colibei mișunau oameni și câini de-a valma... Un simțământ de repulsie îl copleși. „Să plec cât mai repede de-aici...” Încă tulbure la minte, încercă să se ridice, dar simți că amețește și căzu la loc. – Nu ridica... Chem vraci la tine. Tu faci iarăși bine. Riki se lăsă pe spate. Gândurile i se roteau în minte ca un stol de lilieci. Închise ochii și ațipi. Mirosul înțepător de fum îl trezi. Câțiva puradei făcuseră roată în jurul lui și-l inspectau. Lângă foc, ședea Taruka, cercetând pumnalul lui Riki. – Cuțitul meu..., gemu Riki. Taruka îl privi și nu zise nimic, admirând mai departe lama, mânerul, țintele. După o vreme, și-l puse la brâu. Un impuls de revoltă îl făcu să zvâcnească. Dar se stinse repede. Era între ei. Depindea de ei. Întoarse capul amărât și încercă să adoarmă. Abia atunci realiză 3 

Braţul rupt 306

Cutremurul

cât de tare și denivelat era terenul pe care-l puseseră. Căută cu ochii un refugiu. Zări coliba. „Mai bine afară, pe rogojină...” Prin minte îi trecu salteaua din boxa lui Bebe. Pentru o clipă văzu și chipul lui, dar se crispă. Închise ochii și izgoni gândul. Între timp sosiră ceilalți bărbați cu câteva „maimuțe-veveriță” pe umăr și niște păsări. Nevasta lui Taruka puse maimuța întreagă pe focul deschis. Mirosul de păr ars inundă bătătura, stârnind apetitul clanului. După ce o pârliră bine, femeile se apucară să o desfacă și să frigă tot ce se putea mânca. Pe Riki, spectacolul îl umplea de dezgust. Pe măsură ce bucățile se rumeneau, femeile rupeau din ele și dispăreau într-un ungher sau se ghemuiau lângă foc. Puradeii căutau și ei să apuce, dar erau goniți. Bocind pe lângă femei, sperau să capete și ei. Plânsul se potoli abia spre sfârșitul ospățului, când li se cedară rămășițele. Bucățile cele mari rămăseseră neatinse. Erau ale bărbaților. Azul veni cu o labă la Riki. Deși îi repugna ideea să roadă maimuța, foamea birui. O apucă și mușcă. Abia atunci realiză cât îi era de foame. La urmă, fata îi aduse o turtiță rotundă, asemănătoare cu pita arăbească. – Manioc... ieși cuvântul de pe buzele ei. Mirosea bine. Privi spre fată și-i trimise un zâmbet de satisfacție. Fata continua să-l privească cu ochii holbați, cu fața cremene. „Ăștia-s dușmănoși rău...” În așteptarea vraciului, întins pe rogojină sub desișul unui copac mare, Riki renunțase să mai țină socoteala succesiunii de zile și nopți.

307

1

Capitolul 2

Para focului înroșea întunericul nopții. Se făcuse târziu când niște voci se auziră dinspre râu. Erau niște siluete venind spre sat. Riki recunoscu pe Taruka conducând un necunoscut uscățiv spre locul unde zăcea el. Taruka îl introduse: – A venit Piay... – Cine? întrebă Riki. – Piay... El Médico... La lumina flăcărilor, Riki desluşi chipul boit al bătrânului șaman. Părul îi cădea liber pe umeri. Pe cap purta o bandă de împletitură ierboasă, pe post de coroană. De la o tâmplă la cealaltă, o fâșie lată de vopsea maro-închis îi încadra ochii, ca o mască de carnaval venețian. Pe măsură ce se apropie de el, îi văzu obrajii acoperiți cu puncte regulat dispuse, iar pe sub nas, pornind în ambele direcții, linii imitând mustățile unui jaguar. În mâna stângă purta o bășică de tărtăcuță, împodobită cu pene de papagal. În dreapta ținea o pungă de plastic murdară. Riki încercă să găsească privirile șamanului prin fâșia de vopsea de pe față. Zări doar sclipirile flăcărilor în ochii mici ai acestuia. Se așezase lângă Riki și îl privea lung... Nemișcat, fix. O palpitație de frică îl curentă din cap până-n picioare. Închise ochii. De-abia când auzi punga de plastic foșnind, îndrăzni să-i deschidă. Cu mișcări lente, 309

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

vrăjitorul scoase o mică împletitură, pe care presără câteva pietre, figura unui șarpe, un idol din lemn, o sabie scurtă rudimentară, o butelcă, un pahar de lemn, câteva pene. Taruka, familiarizat cu ritualul, îi aduse focul. În jurul lui Riki se adunaseră bărbații. Mai în spate, erau femei și copii. În fața sacrului, toți păstrau tăcerea. Fumul se ridica unduind. Șezând pe călcâie, ghemuit, mâna lui Piay începu să scuture mărunt și cu intermitențe bășica zornăitoare. Din gâtlejul lui porni murmurul unei incantații. Flacăra creștea... O pasăre de noapte sau un liliac vampir fâlfâi deasupra lor. După o vreme, vraciul dădu o poruncă și trei bărbați îl ridicară pe Riki în șezut, sprijinindu-l. Șamanul luă două pietre mari cât pumnul și i le puse la tâmple. Buzele lui șopteau cuvinte magice. Încet, lăsă mâinile să alunece pe gât în jos, pe piept, până la abdomen. Apoi luă șarpele și i-l puse în poală. Taruka mai puse lemne pe foc și se retrase la loc. Piay luă butelia și turnă din licoare în foc. Tăciunii sfârâiră. Un miros pătrunzător inundă nările lui Riki. Ritualul sumbru îl tulbura. Simțea că este înconjurat de prezențe nevăzute, o stare pe care o mai trăise cu ocazia unor exerciții yoga. Șamanul turnă licoare în paharul de lemn și i se adresă într-o limbă necunoscută. – Zice că tu acum spălat jos energii negative, îi tălmăcea Taruka. Acum tu bei... – Ce e acolo? – Ayahuasca..., explică Taruka. Tu face bine... „Ayahuasca?” Teama îi cuprinse întreaga ființă. Își aminti de povestea lui Carlos. – Nu Ayahuasca! Brazo roto..., brazo roto, și arăta cu stânga spre fractură. Imperturbabil, vraciul repetă porunca. – Tu trebuie bei Ayahuasca... Vindecă brazo roto... Trei bărbați îl sprijineau. Piay îi întinse paharul. Băgat în corzi, simți că n-are încotro. Luă paharul și îl ținu înaintea buzelor. – Tu... bei... Kanáima plecat. 310

Cutremurul

Se uită la pahar... „Repede, deodată...” Din două guri îl dădu pe gât. „Uhh...” se scutură el din toate mădularele. Era cumplit, cum zisese Carlos. Bășica începu să zornăie mărunt, în gânguritul incantației. Bărbații îl culcară la loc... Când greața cedă, îl cuprinse o stare ciudată, nedureroasă. I se părea că tot corpul i se umflă, se expandează, că devine mai ușor. I se părea că devine un ocean care se unește cu universul. Durerea surdă din braț făcea loc unei plăcute amețeli. „E bine... Bine...” Plutea prin spațiu. În ochii lui, focul se ridică de pe lemne, ca un stâlp... se tot lățea, ca o draperie. Se afla în mijlocul focului și nu-l ardea... Îi venea să râdă: O fericire de neînțeles pătrundea ființa lui. Râsul lui prelung și repetat sfâșie misterul ritualului... Treptat însă, flăcările deveniră o ceață pulsatoare întunecată. I se păru că ceva parcă zbura deasupra lui. Un altul spre el. Riki întoarse capul, ferindu-se. Arătările continuau să se năpustească asupra lui atât de repede, încât nu le putea distinge conturul. „Un vampir... Aaa...” Cu brațul stâng își acoperi ochii, dar el îl vedea în continuare! Din spate se strecură șerpuind un soi de spirală care se învârtea în jurul lui. Spirala devenea mai groasă... „Anaconda”. Bestia deschise gura și veni spre el, trecând pe deasupra frunții... Se reîntoarse și mai groasă, cu gura larg deschisă. Voia să se ferească. Dar cum era lungit pe jos, n-avea unde. Strigătele lui umpleau văzduhul. Trupul lui se răsucea în spasme, în timp ce băștinașii Arekuna îl pironeau, reverențios, cu privirea. Scenele de coșmar se succedau, se reluau, se diversificau într-o progresie amplificată. Doi păianjeni negri, păroși, cu nenumărate picioare veneau spre el, deschizându-și fălcile... Erau trei... patru... Aveau ochii și fruntea lui Bebe! Încercă să-i îndepărteze, dar mâna nu-l asculta. Răsuflarea lui se transforma în panglici vermifore care se încolăceau în jurul gâtului.1 Anaconda se unduia în jur... Capul ei Walter E. Roth, „An Inquiry into the Animism and Floklore of the Guyana Indians”, from the Thirtiety Annual Report of the Bureau of American Ethnology, 1908-1909, 1915, pp. 103– 386. https://www.soul-herbs.com/Ayahuasca-effects/; https://www.youtube.com/watch?v=Pzxj7rH1iy4 1 

311

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

luă un chip hidos. Recunoscu trăsăturile Ambrei... Se repezea spre el, de fiecare dată trecând pe-alături... Riki era lac de apă. Plămânii lui răsuflau accelerat. Deodată trupul lui se arcui și scoase un răcnet fioros. În fața lui, un anaconda cu chipul Ambrei își repezi fălcile în trupul unei ființe care zăcea chiar la picioarele lui, devorându-i abdomenul. Lovi o dată și încă o dată... Cu fiecare lovitură, fața descompusă a ființei prindea contur. Sub ochii lui măriți, descifră în sfârșit un chip: „Lavinia...!” Groaza năvăli prin toți porii și Riki fu cuprins de convulsii... Vomă în reprize. Deasupra lui, păianjenul îl scormonea cu picioarele. Întoarse capul, doar ca să zărească o namilă întunecată ce se apropia de el. „Moartea...” Deșirată de angoasă, mintea lui refuza să mai lucreze. Simțea că viața i se scurge din trup. Simțea că moare... – Kanáima... șopti unul dintre bătrâni. Pe măsură ce coșmarul se multiplica în scenarii terifiante, băștinașii, sătui de spectacol, se retrăgeau, pe rând. Zăboveau doar bătrânii satului. Piay avea putere! Kanáima avea să părăsească trupul lui gringo. Și, implicit, și cătunul lor.

312

Capitolul 3

Când se trezi, zări aplecat asupra lui chipul lui Azul, unduind ca în oglinda apei. Era ziuă. Soarele se înălțase multișor. Privi spre cerul brăzdat de nori. Închise ochii. Fără să vrea, în minte i se perindau scene din tunelul de groază din care tocmai ieșise. „Nu mai vreau...”, dădu el din cap. Deschise ochii. Azul era tot acolo, privindu-l inexpresiv, de parcă era coborât dintr-o altă lume. – Du-te..., șoptiră buzele lui. Fata nu se clinti. Voi s-o înlăture cu mâna dreaptă, dar durerea îl făcu să-și privească brațul. Era înfășurat într-un corset masiv din lut și nuiele. Încercă să se ridice, zadarnic. Întoarse capul, epuizat și adormi. Era spre seară când un zgâlțâit puternic îl scoase din amorțeală. Lângă el ședea Taruka. – Tu mâncare... Tu... ia putere. Nu-i trebuia mâncare. Voia doar să doarmă. – Tu mănâncă... Azul aduce la tine. Bărbatul plecă. Fata veni cu un hartan fript și câteva banane. I le puse jos și rămase să contemple felul în care mănâncă omul alb. Între timp, Taruka se întorsese. – Noapte plouă. Tu merge acolo. 313

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Riki se uită spre colibă și nu-i răspunse. Înăuntru mișuna lume. „Rămân aici...” Băștinașul avea dreptate. La câtva timp după, începu să cadă o ploaie măruntă și deasă. Ar fi dorit să găsească o foaie de cort sub care să se adăpostească. Dar înțelese că n-avea de ales: chiar și cu o foaie de cort, pâraiele spontane l-ar fi murat. – Tu... la colibă! îi strigă Taruka. Beto îl ajută să se ridice și îl trase sub acoperământ. Înăuntru, în mai puțin de 20 de metri pătrați se înghesuiau nouă adulți și copii, plus câțiva câini. Lângă ușă pâlpâia un foc deschis. În afară de o măsuță joasă lângă foc, nu exista niciun mobilier. Pe jos erau rogojini. Cuiele din pereți țineau loc de dulap. De ele își legau bărbații hamacele. Femeile rămâneau să doarmă pe rogojini. Copiii, pe unde apucau. – Dai un hamac? întrebă Riki. Femeile îi pregătiră unul, lângă ușă. Ajutat de Beto, Riki ajunse sus și-și trase plasa protectoare peste cap. Ceilalți se așezară pe dușumea, vorbind tare unii peste alții. Cu gândul să adoarmă, își întoarse fața către perete și... încremeni. În semiîntuneric, la o palmă depărtare, zări prin plasă un cap rotund cu ochi holbați. „Bebe!...” O sudoare rece îi acoperi fruntea. După o secundă se dumiri. Era Azul, cercetându-l de-aproape. Deranjat, își întoarse capul și închise ochii, hotărât să evadeze în somn. Noaptea trecu chinuit. Vorbăria și mișcarea n-au contenit până târziu. Când zarva se potoli, adormi și Riki. La un moment dat, fu trezit de o atingere. Speriat, deschise ochii. Nu era nimeni. Simțământul unei prezențe spectrale îi ascuți percepția. I se păru că dinspre ușă, o umbră se apropia de el. „E spiritul lui...” După patimile din noaptea precedentă, îi era groază de o nouă provocare. Închise ochii și așteptă. O mână parcă îi răsfiră părul. Strâns de frică, readormi. Când jungla dădu semnalul zorilor, trăncăneala se porni din nou. În mod simțitor, Riki începea să se întremeze. Nici brațul nu-l mai durea continuu. Două lucruri îl sâcâiau insistent: Vizitele nocturne care-l înspăimântau și-i fărâmițau somnul. Și prezența obstinată a lui Azul, cu figura ei mereu impasibilă, ca și a altora, de fapt, 314

Cutremurul

chiar și atunci când îi aducea mâncare sau apă. Abordând o indiferență rece, încerca să-i dea de înțeles că îi era dezagreabilă. Fata nu pricepea paralimbajul lui. Zilele se scurgeau identic, fără repere. Trecuse poate o lună și răbdarea lui ajunse la capăt. Într-o zi, când îl găsi pe Taruka fără treabă, îl abordă cu privire la perspectivele sale. – Unde este Agencia? Vreau să merg acolo. – Tu nu știi. Eu duce pe tine acolo... – Eu vreau să plec. – Tu nu știi. E departe. – E drum? – Eu duce pe tine! După tonul iritat, era evident că Taruka avea un plan și voia să fie acceptat ca șef. – Când plecăm? – Vine fiesta mare. Mai e șase nopți... Cu o zi înainte de sărbătoare, femeile au pregătit caccire1. Înainte de apus, bărbații se strânseră în grup. Beau caccire și vorbeau tare. Din petrecere însă lipsea veselia, râsul. Erau ca în toate zilele. Făcură un foc mare care urma să ardă toată noaptea. Riki alesese să stea rezervat în hamac. La un moment dat, Taruka se apropie de hamacul lui Riki. – Gringo, eu spun la tine... Ia pe Azul... Riki îl privi șocat. Amuțise. – Culcă cu Azul. Tu bărbat cu Azul! Încă uluit, se ridică în coate. – Nu! Eu plec... – Ba tu dai Azul caboclo2... Dai mestiço. Fața lui se apropiase mult de Riki. Gura îi mirosea a cocleală de caccire. – Eu plec! Nu rămân! 1  2 

Băutură alcoolică tare, din yuca dulce. Metis dintr-un părinte amerindian şi unul european. 315

3

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Ochii individului sticleau. Mâna i se crispă de marginea ha­macului. – Tu ascultă! Întâi dai caboclo. După aia eu duc pe tine. Era clar că omul era pornit și nu încăpeau negocieri. Speriat, Riki tăcu. Tăcerea lui fu luată drept acceptare. Cu pas nesigur, Taruka se întoarse la foc. Lângă intrare zări o siluetă. Era Azul... „Sunt prizonier...”. Fruntea i se acoperi cu broboane de transpirație. „Trebuie să fug!” Se dădu jos din hamac. Fata îl privea transpusă. Fără să-i zică nimic, ieși din colibă și o luă în susul apei. Fata îl urma ca o umbră. Pe lângă colibe, femeile adunate beau și ele caccire. Faptul că el nu se împărtășea de fiesta lor, nu-i mira. Doar era străin și bolnav... Merse mult. Fata nu-l slăbea deloc. Neliniștea îl împinse până la marginea satului. Colibele se răriseră. Mai departe, locul devenea primejdios. Se întoarse. „O barcă!” Într-adevăr, erau câteva bărci trase la mal. Lopețile zăceau pe iarbă. Se întoarse încet la colibă. Știa din ocaziile trecute că urmează bătaie și orgii. N-avea cum să scape. Riki intră, urmat de Azul. – Foame... Mâncare! Riki arătă spre gură și spre stomac. Azul înțelese. Ieși și se întoarse peste câteva minute cu o halcă măricică de carne. – Manioc? La fel de tăcut, fata plecă și se întoarse cu bucăți de turtă. – Apă? Sosi și apa, într-o butelcă. Se înserase. Între timp, în cercul bărbaților se porni o ceartă în toată regula. Doi indivizi în picioare se înfurcau, ca doi cocoși. Ceilalți îi întărâtau. Femeile și copiii, prinzând de veste că începe spectacolul, se strânseseră în spatele cercului de bărbați. Azul rămăsese lângă Riki, nemișcată, în așteptare. Înfășurând proviziile într-o cârpă luată din cui, făcu semn fetei să stea pe loc și ieși, liniștit. Ea îl ascultă. Nebăgat în seamă, se strecură în susul râului. Lângă colibe – nici picior de om. Merse mult. Aproape de capătul satului, alese o barcă mică și o lopată. Își puse bocceaua înăuntru, o împinse pe apă, 316

Cutremurul

se sui în ea și, cu brațul sănătos, vâsli ușor, îndepărtând-o cât putu mai mult de malul locuit. Râul avea o lățime de vreo zece metri. Apa curgea lin. Atent, se culcă în barcă, spre a nu fi zărit. Ajuns în dreptul focului, putu vedea manifestările de bărbăție. Urletele însoțeau loviturile, iar bărbații de pe margine vociferau toți deodată, în timp ce femeile urmăreau fără compasiune, cu aceeași privire inexpresivă. Căzu în barcă, epuizat de stres. „Sunt liber!”

317

3

Capitolul 4

30 noiembrie 2013. Soarele ardea cu putere. Era a treia zi de când Riki plutea purtat de unda râului, în jos. Cu o zi în urmă, trecuse pe lângă un alt sat de indieni Arekuna, pe jumătate dezbrăcați. De data asta, fiind amiaza, majoritatea bărbaților erau plecați la vânătoare. Cei de pe la colibe nu arătau intenții războinice, decât curiozitate. Cu toate că hrana i se terminase a doua zi, s-a temut să mai descindă printre ei. Foamea era chinuitoare. Mai rău însă îl torturau țânțarii. Pielea îi era bășicată. Sub unghiile de la picioare apăruseră niște muguri negri care creșteau și-i produceau durere. Paraziți... Era liber, dar simțea cum năluca morții îi dădea din nou târcoale. Zăcea de un timp în barcă, epuizat, când auzi zgomote îndepărtate care nu aparțineau junglei. Speriat, se ridică în șezut. Aproape orbit de reflexele apei, își duse mâna la ochi. Zgomotele se auziră din nou. Cam la un kilometru la vale zări ceva ce semăna cu o așezare. În loc de colibe, păreau barăci. Și în loc să fie pe mal, păreau că sunt lacustre. Inima începu să-i palpite. „Civilizația!...” Luă vâsla și începu să lovească apa cu stânga, frenetic. Așezarea prindea contur. Erau câteva locuințe plutitoare, ancorate la mal. Cineva îl zări, căci pe pontoane se iviră câțiva oameni, 319

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

privind spre el. Pricepeau că singuraticul călător, cu hainele rupte, nu putea fi decât un nefericit scăpat din junglă. Ajuns destul de aproape, Riki strigă din răsputeri! – Hola ! Unul îi răspunse. Cârmi barca spre acela, în timp ce chipul îi radia o bucurie mută! Un individ mai în vârstă decât ceilalți îl abordă. – Se perdió?1 Riki dădu doar din cap. Ajuns lângă platformă, încercă să se ridice în picioare. Barca îl dezechilibră și căzu la loc. Trei brațe vânjoase îl apucară de mâna stângă și-l traseră sus. Susținându-l, îl conduseră spre baracă. În fața intrării erau câteva scaune primitive. Dincolo de plasa protectoare a deschizăturii ușii, se vedea o singură cameră ticsită de lucruri. Patul – lat, de trei-patru persoane – ocupa o bună parte din spațiu. Pe pat zări un Kalașnikov. Așezat pe scaun, Riki cercetă fețele. Erau creoli. Alți câțiva se alăturară ca să vadă oaspetele, între care două femei. – Unde sunt? întrebă Riki. – Brazilia... De unde vii? Stângaci, le povesti pe scurt despre accidentul aviatic, rătăcirea lui prin junglă, episodul recuperării de către indienii Arekuna, fuga... În timp ce asculta, stăpânul barăcii, Enzo, să fi avut 50 de ani, îi puse un blid de fasole cu bucăți de carne. După graba cu care Riki le înfulecă, creolii înțeleseră amploarea dramei. – Unde mergi? La asta Riki nu se gândise. Înghiți dumicatul și răspunse, vag: – La... civilizație... Doi dintre indivizi râseră. „Unde e civilizația?” Enzo le făcu semn să se potolească. – Acte ai? Riki clătină din cap. – Atunci, stai aici... Muncești cu mine. Chiar avem nevoie. Strângi ceva, și-apoi... 1 

Te-ai pierdut? 320

Cutremurul

– Nu pot... Brațul încă doare... – Da’ ce? Poți munci și cu o singură mână. În câteva cuvinte, îl informară despre activitatea lor. Colonia era o asociație de vreo 15 garimpeiros2 și câteva femei. Se adunaseră în căutarea norocului. Știut fiind că aluviunile din bazinul amazonian poartă aur și diamante, patronul stabilise cătunul într-un cot al râului Xumuru, loc de inundații. Defrișaseră un petic din junglă și, la 100 de metri de mal, în amonte, decopertaseră terenul și săpaseră o fosă pe care o lărgeau și o adânceau cu târnăcopul. Niște pompe puternice proiectau un jet gros de apă. Noroiul, drenat spre niște jgheaburi, era strecurat. Prin pietriș, găseau zilnic pepite de aur. Ochii lui Riki sclipiră: „Aur!” – Cât iese pe zi? – Uneori 15 grame... Riki îl privi surprins. Enzo dădu din cap, nemulțumit. – E puțin, dacă te gândești că doar 30% e partea noastră. Și suntem mulți... Restul pleacă la patron. Patronul nu era altul decât investitorul, proprietarul pompelor și al barăcilor. Când Riki termină de mâncat, Enzo îi porunci femeii lui, o indiancă mai tânără, să-i pună un hamac. Seara căzu repede peste colonie. Pentru că petrolul este scump3, garimpeiros nu-și permit să-l ardă pe iluminat. Înainte să adoarmă, Enzo îi mai spuse: – Mâine vii cu mine la mină... La prima oră a zilei, înfipt în maldărul de pământ de lângă marginea gropii, Riki se nevoia să țină furtunul de trei țoli. Jetul gros spăla pământul gălbui-roșcat pe care șapte târnăcoape îl degajau din peretele gropii. Oamenii lucrau în schimburi scurte până la apus. Pentru omul cu furtunul însă, nu exista timp de pauze. În colonie se mânca doar de două ori pe zi: înainte de răsărit și după apus. Socotind costul hranei, scumpă și ea, ar fi trebuit să muncească luni bune până să strângă ceva. Partea cea mai rea venea din condiția 2  3 

Căutători de aur neautorizaţi. Un bidon de 50 de litri costă 3 g aur pur. 321

4

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

lui fizică. Larvele de sub unghiile picioarelor îl chinuiau. Trupul lui era ciuruit de înțepături și erupții. În plus, scandalurile ocazionale dintre muncitori îi întrețineau o stare de surescitare. Zilele, apoi lunile treceau la fel, fără repere. Barba îi crescu lungă. Din când în când, desfăcea cârpa de sub pernă să numere pepitele mici de aur. Ajunseseră la șase... apoi opt. „Trebuie să plec...” Gândul începu să-l chinuie. Într-o seară, pe când Enzo se pregătea de culcare, îl abordă deschis. – Nu pot să mai rămân... Trebuie să plec. Bărbatul îl privi compătimitor. – Joven4... Enzo dădu din cap cu compătimire. E sinucidere curată... Îi povesti că, pentru băștinașii din împrejurimi, un gringo este totuna cu dușmanul. Sunt supărați că li se încalcă teritoriul. Adesea i-au atacat și pe mineri. Chiar i-au și omorât. – Cu ce bani? Șalupa care mai vine taxează greu... Până strângi ceva, trece anul. Ia-ți gândul, joven...

*** Trecuse un an, dacă nu chiar mai mult. Lunile se scurgeau ca apa râului. În zilele cu ploi torențiale stăteau în barăci. Unii se îmbătau, alții se dedau la jocuri de noroc, pe aur. Fiind patriarhul coloniei, Enzo nu lua parte cu ei. Indianca, deși păstra distanța politeții, era de treabă. Îl ajutase pe Riki să scape de paraziți. Într-o seară, pe când stăteau în hamac așteptând noaptea, femeia stătea în jurul focului. Nu gătea. Din când în când punea pe foc niște lemn mirositor și aștepta. Era prima oară când Riki o vedea în această ipostază. O privi lung. – Cheamă strămoșii... duhurile..., îi explică Enzo. – E vrăjitoare? 4 

Tinere 322

Cutremurul

Omul îi răspunse indiferent: – La ei magia se deprinde în familie, ca și gătitul... „Vrăjitor...” După clipe lungi de tăcere, Riki întrebă: – Și... ce iese din astea? – Păi, vine... spiritul. După coșmarul trăit la indienii Arekuna, noțiunea de „spirit” nu îi mai suna prietenos. O urmărea atent pe femeie săvârșind ritualul. Gesturile de ridicare a mâinii le știa din mistica orientală. Aceeași atitudine, aceeași transă... Deodată în minte i se făcu o conexiune la care nu se gândise niciodată. „Yoga – un soi de vrăjitorie.” Plasa de la intrare se umflă încet și se rostogoli înapoi, fără ca flacăra focului să pâlpâie. Enzo se întoarse impasibil spre perete. „A venit...” Din profil, o vedea pe femeie cu ochii ficși, legănându-se înainte și înapoi, pendulând neobișnuit de mult. „A intrat în a cincea dimensiune!... Fără mantre? Fără exerciții de curățire, fără meditație? Fără ayurahuasca?” Brusc avu senzația că în baracă se afla o prezență nevăzută, puternică. Vrând să n-aibă nimic de-a face cu aceasta, se întoarse ca Enzo cu fața la perete. Era liniște. Lumina slabă a focului îndulcea bezna nopții. O dulce toropeală îi inundă mintea... ... Și se pomeni în starea ciudată de somn profund și totuși de veghe. Era cu fața în sus. În dreptul picioarelor lui stătea o siluetă întunecată. Părea că e „bătrâna în negru”. Extrem de încet, se apropie de el. Privind-o mai de-aproape, nu era ea. Zări niște ochi galbeni de jaguar. Capul era rotund, însângerat și purta un rânjet ciudat... Părea că avea buzele mâncate. Deodată un fior de groază îi tăie respirația. „...Bebe...!” Voi să se întoarcă, dar era paralizat. Ochii aceia îl fixau. Mental, Riki îl auzea vorbindu-i... „M-ai omorât... M-ai omorât...” Spiritul întinse încet mâna, o mână lungă și uscată, care i se lungea nefiresc. Ghearele îi atinseră beregata. Un urlet de fiară prinsă în capcană cutremură coliba. Țipătul avu darul să-l scoată din starea catalitică. În același moment, femeia lui Enzo căzu pe spate. Cu ochii dați peste cap, izbucni într-o bolboroseală de sunete neînțelese. În haosul iscat, Enzo întinse mâna 323

4

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

după armă și scăpără bricheta... Cercetă speriat încăperea. Curând se dumiri că nu era niciun pericol. Fără să zică nimic, se culcă la loc. A doua zi, nimeni nu se arăta curios de incident. Și nici deranjat. Era ceva comun. Fusese doar Kanáima...

324

Capitolul 5

Manaus, Brazilia. 9 februarie 2016. Mâinile străinului desfășurau un pliant tipărit în engleză... „...La paralela 3 latitudine sudică, în punctul în care Rio Negro se unește cu Amazonul, răsare în plină junglă metropola. Călătorul rămâne fascinat. Pe o lățime de 8 km, cele două fluvii curg alături 10 km fără să-și amestece culorile: unul negru, altul galben ca lutul. Când ochiul se întoarce spre oraș, omul se întreabă cum de a putut răsări un asemenea conglomerat urban fără nicio cale de acces terestru, doar pe calea apei sau a aerului1. În ciuda faptului că este un oraș industrial, Manaus rămâne cea mai izolată zonă urbană din lume.” „Bizar... În plină junglă, o metropolă?” gândește el. „...Întemeiat de portughezi în 1669 la punctul de confluență a fluviilor, fortul numit São José do Rio Negro și-a schimbat numele după 200 de ani, după tribul local de indieni Manáos. Abia pe la sfârșitul secolului al XIX-lea localitatea a fost asaltată de toate categoriile sociale, atrase de exploatarea cauciucului. Exportul acestuia a În 2008, guvernul federal a decis deschiderea unei autostrăzi care să lege Manaus de Porto Velho (Mato Grosso) şi restul ţării. Astfel s-a început reamenajarea unui drum forestier. Este circulabil doar în sezonul uscat. Autostrada n-a fost niciodată asfaltată şi este supusă constant deteriorării. 1 

325

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

făcut din Manaus cel mai bogat oraș din Brazilia. Baronii latexului au adus oțel tocmai din Anglia și și-au construit vile elegante și teatre, prin care i-au câștigat renumele de «Parisul de la tropice».” „Aș... Ăsta Paris! Miroase a canal...”, și citește mai departe. „...Industrializarea continuă să mențină o rată de creștere demografică fără egal. Dacă în 1960 erau 350 000 de locuitori, în 2017 au ajuns la... peste 2 100 000. Aglomerarea haotică a contorsionat înfățișarea orașului. Găsești clădiri pretențioase din secolul al XIXlea învecinate cu favele...” Străinul își ridică ochii... „Favele? Aa... mahalale jalnice ca astea, conglomerat de clădiri de beton fără autorizație și barăci primitive de-a valma. I-auzi:” „...Zgârie-nori, teatre, cafenele și restaurante elegante se aliniază pe bulevarde...” „Ce bulevarde? Să fim serioși... Niște străzi mai late, cu prăvălii amărâte, prostituate și vagabonzi. Pe măsură ce te îndepărtezi de down-town, asfaltul se preface brusc în pământ gol, plin de gropi. Numai contraste!” „Concoctul demografic a făcut ca Manausul să fie urbea cu cel mai ridicat nivel al violenței din Brazilia – cu 15-20 de morți pe săptămână – datorat în principal pieții drogurilor. Dacă în SUA se întâmplă ca poliția să ucidă în medie un infractor la 37 000 de arestări, în Manaus rata este 1 infractor la 23 de arestări. Orașul a fost dominat de vendeta dintre două clanuri concurente: Familia do Norte... și First Capital Command.” „Ce? Cum adică „a fost?” Încă este, o știe toată lumea...” Străinul împăturește pliantul și-l îndeasă în buzunar. Își ridică ochii și alege o direcție, la întâmplare. Pe un indicator strâmb, citește: „São Escobal no Sul”. Strada São Escobal no Sul este relativ pustie. Cei care au de lucru sunt plecați la treabă. Ceilalți dorm. Spre seară, viața se animă. Bărbații scot masa în stradă și învârt jocuri de noroc. Fetele sprijină zidul și mănâncă semințe. Cei mici se hârjonesc sau fugăresc vreun câine. În fața prăvăliilor, în lipsa terasei, oamenii ocupă trotuarul și 326

Cutremurul

chiar o parte din carosabil. Cine n-are scaun șade pe o piatră sau direct pe jos. Rămâne loc pentru trecători și motorete. Ca să treacă însă o mașină, trebuie să împroaște mai întâi claxoane cu nemiluita până reușește să se strecoare prin culoarul unduitor. – Hei, gringo! O cafeluță? Turiștii constituie elementul picant în spectacolul străzii. Oamenii locului le simt stinghereala și le-o exploatează, de cele mai multe ori doar de amorul artei. – Am un loc liber înăuntru. L-am păstrat pentru tine... Străinul răspunde cu o mișcare din cap și merge mai departe. De pe margine, vulgul se distrează. Străinul se face că nu-i vede. Își trage pălărioara militară mai pe ochi și-și vede de drum. La douăzeci de pași, un miros ațâțător de grătar îi inundă nările. E ceea ce căuta. Deasupra intrării zărește firma decolorată: Grelha de Anibal2. La umbra clădirii, cinci inși pe scăunele de papură stau de vorbă în jurul unei măsuțe pitice. Înăuntru, nimeni: e zăpușeală. Privirea sondează interiorul. Prăvălia e mititică. Din spatele tejghelei, un bătrânel scund, cu capul rotund, cheluț, cu păr alb și mustăcioara albă ce contrastează cu tenul creol, îl zărește. Îl invită cu mâna. – Por favor...?3 Omul intră. Pe grătarul din spate sfârâie câteva bucăți de carne. – Senhor Anibal? întrebă străinul la plezneală. Bătrânelul îi zâmbește și înclină capul înainte, gata să slujească. La brâu are un șorț murdar. – O porție, comandă străinul și se așază la măsuța de lângă perete. – Immmediat... Acușșica... În două minute, Anibal apare de după tejghea, cu o farfurie mare de lemn, un set de tacâmuri, cu o ceșcuță de tucupi4 și cu un îndemn: 2  3  4 

Grătarul lui Anibal. Poftiţi vă rog. Sos picant. 327

5

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Boa sorte, senhor5... Fără fițe, bătrânelul ia loc pe scaunul liber din fața străinului, zâmbind. Îi cercetează chipul. Tânărul are barbă mare, neîngrijită; ici colo spice albe îi grizonează obrazul și părul. – De mult pe-aici? – Mmm... de câteva zile. – Și... stați mai mult? – Nu știu încă. Anibal se lasă pe spătarul scaunului de papură. Se bucură de client și are chef de vorbă. – Va să zică străin... Americano? – Nu. European. – Aaaa... Inglaterra6?... França?... Espanha?... Cu gura plină, străinul ridică privirea. Cu un rânjet, i-o aruncă: – Russia! Bătrânelul face ochii mari. Străinul se amuză că a reușit să-l bage în derută. „Ce-o gândi babacul despre ruși?” Cu o mină serioasă, Anibal răspunde printr-un singur cuvânt: – Stalin..., apoi dă din cap a necaz. Cheful de vorbă i s-a dus. Stă și așteaptă să vadă farfuria goală și banii pe masă. Între timp intră doi gălăgioși. Anibal se ridică și-i servește. Indivizii pleacă. Străinul a terminat de mâncat, dar nu se grăbește să plece. Bătrânelul își reia locul în fața lui. – Senhor Anibal, n-am bani... Moșul ridică caraghios din sprâncene, în așteptare. – Dar pot plăti cu asta... Și omul scoate din buzunarul gecii o mică pepită strălucitoare. – Ouro7! șoptește bătrânul conspirativ. 5  6  7 

Poftă bună, domnule. Anglia? Aur. 328

Cutremurul

Chipul i se îndulci. După câteva momente de tăcere, se apleacă spre client, spunându-i încet: – Bag-o în buzunar. E lume multă. Vino mâine. Că tocmai începe carnavalul și o să fim singuri. O să-mi plătești atunci. – Bine. – Şi... nu mai sta pe-aici. É perigoso8... Străinul dădu din cap și se ridică. Pe când ieșea, bătrânelul îl bătu ușor pe spate. – Du-te acasă...

*** 10 februarie 2016. Dincolo de brâul de nori, soarele scăpărase de mult apusul, înfiorând jungla cu apropierea nopții. La marginea ei, de unde începe orașul, un alt fior pulsa pe străzi. Grăbiți, în grupuri sau solitari, oamenii trepidau: erau convulsiile de debut ale evenimentului central al anului: Carnaval do Brasil. În antiteză cu efervescența altor străzi, ulița São Escobal no Sul era relativ depopulată. Prăvăliile aveau storurile trase. În cafenea erau doar câteva cupluri. La Grelha de Anibal nu se zărea decât o lumină vagă. Ușa era întredeschisă. – Intră, gringo... Știam că o să vii. Un zâmbet larg care-i întindea mustăcioara de la un obraz la altul era urarea de bun venit. Era evident că Anibal, fără șorț, cu grătarul stins, venise doar pentru el. Trase un scaun. Amândoi se așezară. Pe peretele de vizavi licărea un televizor cu tub. – Ți-e sete? Fără să aștepte răspunsul, bătrânelul se duse în magazia din spatele tejghelei și se întoarse cu două beri. – Care ți-e numele, gringo? 8 

E periculos. 329

5

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Tânărul șovăi... – Prietenii mă cheamă Riki. Bătrânul îi zâmbi și se destinse, vulnerabil. – Am îmbătrânit... Copiii sunt mari. Am tot ce-mi trebuie pentru câte zile voi mai avea. Chica, nevastă-mea, mă ceartă că nu vând odată prăvălia. Eh... nu pot sta locului. Își duse cana la buze și sorbi două guri. – Aici m-am născut. Știu orașul ca-n palmă. Nu-s oamenii răi. Dar... ascultă la mine! Sunt mulți ticăloși. Te omoară fără să le tremure mâna... pentru o pepită. Spune: mai știe cineva de aurul tău? – Știe... hangiul la care am stat prima noapte. Mi-a cumpărat două pepite. Dar... în zori am plecat fără să dau ochii cu el. Anibal clătină din cap. Îl privi fix, ca unul care știe secretele: – Vii de la Tabatinga? – Nu... Din junglă. – Turism? – Nu... Am lucrat la o mină, mai sus de Boa Vista... Pe râul Xumuru. Bătrânul lăsă capul într-o parte, privindu-l pieziș. – Tu... Xumuru? Cum ai ajuns acolo printre indienii ăia? Și... ești încă viu!? Bătrânul scutură capul de câteva ori: Te iubește Dumnezeu! Riki își șterse spuma de pe buză. – Mă rătăcisem prin junglă... Am scăpat ca prin minune. Pierdusem tot. Nu mai aveam nimic. Ca să mă pot întoarce în civilizație, a trebuit să muncesc. Doi ani... Oamenii au fost de treabă. Aici am sosit de câteva zile. Caut pe cineva care să-mi cumpere pepitele, dar... mă tem... Anibal își privi lung cana cu bere. – Acte ai? Ochii bătrânului inspirau încredere. – Mi-am făcut rost de unele... N-aveau decât modele rusești... – Lasă... îl întrerupse Anibal cu o mișcare din mână. Și vrei să vinzi aurul? – Da... 330

Cutremurul

– Mult? – Vreo 40 de grame... Aveam mai mult, dar m-au jumulit ăștia cu transportul până aici. Bătrânelul își țuguie buzele și se încruntă. – 40... Hm... Să văd dacă-l găsesc pe Carlinio. Așteaptă... Și se ridică de pe scaun. Îngândurat, intră în magazie. Pe perete, televizorul derula o manifestație nocturnă: lumini, artificii... mulțimi de oameni. „Carnaval do Brasil”... Peste trei minute, Anibal se întoarse. – A zis că vine. Poate într-un ceas, poate două. Să vadă cum aranjează treburile. Bătrânul se așeză... Oo... Îl cunosc pe Carlinio de când era puști. E om cinstit. N-are treabă cu poliția. Riki continua să fixeze micul ecran. – Te interesează? Stai să dau mai tare... Se sculă vioi și învârti potențiometrul. Un vacarm de tobe, țipete și râsete explodă în dugheană. – Carnavalul ăsta, o mizerie. Vin zeci de mii de turiști să savureze destrăbălarea noastră. Numai pretextul este creștin. În realitate?... Ăștia de la televizor arată doar partea aia mai decentă. – „Creștin”? Ce legătură e? – Ee..., nu știi! Carnavalul anunță începutul postului paștelui de patruzeci de zile. Atunci creștinii se lasă de mâncatul cărnii9. Când colo? Ce „post”, gringo? Un dezmăț fără perdea. Șase zile de acum înainte poți face ce vrei. Auzi? Ce vrei! Nici poliția nu se bagă. Nu e rușine să urinezi pe stradă, nici chiar dacă ești femeie. Ba să umbli și gol pușcă! Să... bah! Nu mai zic! și moșul dădu din mână, întorcând capul într-o parte. Bătrânul se ridică și diminuă volumul. Pe ecranul murdar defilau coloane de oameni cu bustul gol sau în ținute stridente, care alegorice fantastice. Moșulețul continuă: – Sunt mulți! Nu se mai termină... De la Operă merg spre Sambadrom. Ia spune, că nu te-am întrebat: ți-e foame? 9 

Carnaval – din latinescul carne levare = lăsatul cărnii. 331

5

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Riki dădu din cap. Anibal își făcu drum la magazie și se întoarse cu farfuria mare de lemn. Pe ea, o frigăruie și două felii de pâine albă. – A rămas de ieri, da-i bună. N-am cum să ți-o încălzesc, și arătă spre soba stinsă. De pe scaunul lui, bătrânul urmărea cum Riki înfuleca dumicaţi mari... În timp ce acesta întingea pâinea în zeama din platou, mâna i se opri. Rămăsese cu privirea pironită pe ecran. Un grup de negrese costumate în rochii albe de epocă, postate în cerc, băteau un ritm furibund și scandau isteric o incantație. În mijlocul lor, o altă negresă se zvârcolea pe jos, în transă, cu ochii ficși, cu mișcări stranii. Dădea convulsiv din picioare de parcă ar fi mers prin aer. Bătăile ritmice și urletele amplificau atacul nevrotic. Chipul ei, încremenit într-un extaz macabru, scotea clăbuci cu sânge pe gură: probabil că își mușcase limba... La un moment dat, un bărbat din cerc fu și el apucat de tremur. Cu brațele ridicate și cu ochii dați peste cap, se aplecă în spate până căzu. Picioarele i se zbăteau în convulsii. Incantația și ritmul atinseseră paroxismul10. – Ei? Ce zici? întrebă Anibal. În loc să răspundă, Riki îl întrebă: – Ce fac ăștia? – Tu de Candomblé ai auzit...? Nu? Dar de Umbanda? Macumba? Santeria? Riki scutură din cap, fără să-și dezlipească ochii de spectacol. Bătrânul se aplecă spre el. – N-ai mai văzut așa ceva! – Ba da..., răspunse el absent. La yoga... Bătrânul se ridică. – Yoga?..., și râse. Yoga sau Candomblé, tot un drac! E spiritism curat, fiule. Ia uite! Îi scutură necuratul! Excitația ritmată mai secerase o femeie. Cei din jur celebrau manifestarea spiritelor, cu ochii închiși, bătând bezmetic din tot ce apucau. Clipul nu dură mai mult de 40 de secunde, căci obiectivul 10 

https://www.youtube.com/watch?v=8dWOaQH2F8Q 332

Cutremurul

camerelor fu îndreptat spre alte blocos da rua11. Întors cu mintea la mâncarea din fața lui, Riki încerca să digere ineditul spectacolului. – Auzi? Cumătrul nevesti-mii, cu tot neamul lui, este ca ăștia. Își zic „creștini catolici”... Dar sunt păgâni sadea. Candomblé ăsta e Voodoo, vrăjitoria venită odată cu negrii, sclavii din Africa. Voodoo fost „încreștinat” cam prin 1800. E vrăjitorie africană corcită cu catolicism. La zeii lor le-au dat numele sfinților catolici și tot dracul ăla e... Ai văzut cu ochii tăi ce face necuratul din ei. Sunt mulți tare: două milioane... Riki asculta fără comentarii. Îl deranja registrul creștin în care Anibal interpreta evenimentul, dar informația propriu-zisă îl marcase. „Yoga... a cincea dimensiune... Pyai... Ayahuasca... Vrăjitoarea... Candomblé... Voodoo... Variațiuni pe aceeași temă!” Cuvintele lui Anibal îl scoaseră din cugetare. – Uite-i... Dansează Samba. Știi ce-i Samba? Zici că-i un dans? Așș! Riki îl privi întrebător. – Este sufletul carnavalului! În Rio de Janeiro există un loc istoric „Piatra de sare”. Acolo fusese târg de sclavi africani. Mai apoi a devenit un loc de pelerinaj pentru Cariocas, urmași ai sclavilor. Acolo, în cadrul ritualului Candomble, cu tobe și bătăi din palme, s-a născut prin 1800 dansul magic Samba12. E un dans de invocare a spiritelor. Cuvintele bătrânelului se suprapuneau cu imagini feerice, femei dezbrăcate, public electrizat, dans. În toiul exhibiției, ușa prăvăliei se deschise. – Boa noite, tio13 Anibal. – Oo... Carlinio, bine ai venit! El este..., și arătă spre Riki. Ia loc. blocos de rua (sau carnaval bloco) – carnavale stradale sub formă de petreceri spontane, în contrast cu Carnavalul elaborat, cu care alegorice, susţinut de şcolile de Samba, ce are loc şase nopţi în Sambadrom. 12  Matt Sandy, „These 12 Facts Explain Why Rio’s Carnival Is the World’s Biggest Party”, Time, 5 februarie, 2016. 13  Bună seara, unchiule. 11 

333

5

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Bătrânelul se ridică, încuie ușa și apoi scoase de sub tejghea încă un taburet. – E băiat sărac..., îl recomandă bătrânul pe Riki. Carlinio era un creol îmbrăcat decent. Să fi avut puțin peste 40. După ce-l salută, Riki îi întinse punguța. Carlinio îi deschise baierele și-i vărsă cu grijă conținutul pe măsuță... – Aur de la mină..., zise el ca pentru sine. Scoase din buzunarul hainei piesele unui cântar de precizie. Îl fixă cu grijă, apoi așeză pepitele pe taler. – Mda... Îți pot da... 3 800 de reali14. Îți convine? Anibal șopti la urechea lui Riki: „Ia-i... E preț bun!” Uluit de atâta bănet, Riki dădu din cap. Tranzacția se încheie într-un minut. – Știți... un loc de muncă? Pentru un european..., îndrăzni Riki să-l întrebe. Carlinio se strâmbă. – Manaus e plin de șomeri. Greu... Doar mafioții angajează pe post de cirac. Privirea lui Riki sclipi. Carlinio scoase un teanc de bani, numără și-i puse pe masă. – Dar... nu te-aș sfătui, dacă ții la pielea ta, continuă negustorul. Apoi, întorcându-se spre bătrân: Eu plec, tio Anibal. Mă așteaptă un client. În prăvălie rămaseră doar ei doi. Riki numără banii. Înainte să-i bage în buzunarul de la piept, scoase 10 reali și-i întinse bătrânelului. – Lasă, fiule... Data viitoare. Acum am făcut eu cinste. Să-ți fie de bine și... ferește-te de prostii. Că-n lumea asta... Riki se ridică alene. Anibal se ridică și el și-l luă ușor de mână. Zâmbi. – Mai vino pe la mine... Riki îi zâmbi și el. Dădură mâna și se despărțiră. Cu miile în buzunar, se simțea alt om. „Caut ambasada... Îmi scot actele...” Deodată, gândurile i se blocară. Se opri. „Să mă întorc cu mâinile 14 

3 800 reali = cca 1 300 dolari. 334

Cutremurul

goale? Ce să fac în țară? Măcar... cu ceva aur... sau bile...” Își trecu mâna prin păr. Era confuz și nu voia să se pripească. Precaut și cu pași mari, se îndreptă spre hotel. Dona Marta era un hotel modest, dar curățel și mai răsărit decât altele. Camera lui era cu vedere la stradă. După ce-și ascunse banii sub saltea, ieși pe balcon. De sus, de la etaj, Manausul arăta strălucitor și efervescent, camuflând sub faldurile nopții cicatricile mizeriei și ale dezordinii. O briză răcoroasă îi înviora plămânii. Privi prelung luminile. Afară era carnaval. Succesul afacerii cu Carlinio îl detensionase și-l făcea să resimtă oboseala adunată. Somnul îi dădea târcoale. Cu un gest hotărât, ieși din cameră. „Nu! Trebuie să vânez... Poate prind un contact profitabil...”

335

5

Capitolul 6

Pe străzi era îngrămădeală. Ca să-și ascundă unda de teamă în fața mulțimii debordante, Riki bătea pasul hotărât. Căuta să iasă din zonele congestionate cu blocos da rua. – Hei, americano! Din întuneric, glasuri guturale sau de soprană îl ispiteau la o halbă de bere. El însă urmărea dârz aureola luminoasă a centrului, cu așa-zisele bulevarde. Trecuse deja o oră când, lac de apă, zări fațada bogat luminată a unei clădiri zvelte. Era hotelul Nobile Suites. Aspectul luxos îi inspiră încredere. Indivizi, în grupuri, se distrau zgomotos. Câțiva, cu măști carnavalești pe față, străjuiau intrarea. De cum îl zăriră, doi înaintară spre el. – O, senhor, vă așteptam... – Nu vă cunosc... – Dar noi vă cunoaștem, senhor! V-am păstrat loc la masa noastră. Haideți, haideți... Nu vă sfiiți! Unul întinse mâna să-l apuce de braț. Simțindu-se încolțit, Riki se uită în jur după o scăpare. Lângă intrare văzu un bărbat înalt și blond. Fuma. „Ăsta-i străin”, gândi el scurt. – Prefer să stau la masă cu domnul, zise Riki cu voce tare, arătând spre necunoscutul cu înfățișare europeană. 337

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Tipul era impunător. După o ezitare, indivizii s-au retras ca și când nu se întâmplase nimic. – Good evening1, salută Riki. – Good evening, i-o întoarse omul. În semiîntuneric putea zări chipul unui tip dur. – American? întrebă Riki. – Yes... Și tu? – European... Fără să se miște, individul îi întinse mâna. Riki se apropie și i-o apucă. – Conall. – Riki... – Fumezi? Tipul scoase o tabacheră din buzunar, o deschise și-i oferi o țigară. După primul fum, Riki zâmbi: – E cu „iarbă” ... Individul îi zâmbi cu subînțeles. Era binedispus. Fumară, cercetându-se unul pe altul în tăcere. – Ai încercat și altele? îl întrebă străinul. – Mai puțin... Nu poți să mergi cu amândouă. Sau le consumi sau le vinzi... Conall îi trase o ocheadă. – Hai înăuntru. Cei doi au intrat în restaurantul împodobit cu ghirlande de benzi colorate și lampioane. Pe masa lui Conall erau două tacâmuri. Aperitivele așteptau în farfurii. Lângă, erau două sticle de bere. – Aștepți pe cineva? întrebă Riki. – Am așteptat până acum cinci minute, dar... asta e! De-acum tu ești invitatul meu... Cu ce ocazie prin Manaus? Riki își ridică chipul și-l privi drept în ochi. – Caut un job... Unul bun... pentru un european. – Deci... cauți un „boss”? 1 

Bună seara (engl.). 338

Cutremurul

Riki dădu scurt din cap. Conall schimbă subiectul. Vorbiră de toate, despre Europa, fete, politica braziliană. În tot acest timp, Conall nu-l slăbea deloc. Îl fixa cu privirea. Voia să-l „citească”. La un moment dat, brusc, îl pironi cu o întrebare directă. – Ce știi să faci? Ce-ai făcut? – De toate... Chiar și „porumbel călător”2. – Nu-i rău. Dar pe-aici e nevoie de „alergători”3, nu de „porumbei”. De ce să arunci marfa departe când cererea de aici e mare. De Tabatinga ai auzit? Ei bine: dacă cumperi acolo un kilogram de cocaină, hai să zic... cu 1 000 de dolari, aici îl vinzi cu... 8 000. Puțin aici, puțin acolo, și faci... 80 de dolari în câteva ore! „Tabatinga!” Pupilele lui Riki se măriră. Conall schimbă iarăși subiectul. Se vedea că băiatul nu-i displăcea. Având și aspectul de turist străin, Riki putea fi mai puțin suspect decât creolii. – Uite aici cartea mea de vizită. Am o școală de ski nautic la Ponta Negra. Dacă vrei o lipitură, caută-mă... Numai după carnaval. Dar află că mai înainte se cere o ucenicie. Poate câteva luni. Dacă câștigi încrederea boss-ului, te poți alege cu un pot mare. Se făcuse trei noaptea când ajunse la Dona Marta. Se aruncă îmbrăcat în pat. „Ce noroc! Tipul știe să joace. Se vede că-i expert.” Pe măsură ce relua în gând discuțiile cu Conall, un gând i se strecură în suflet. „Ucenicie? Luni pierdute! Să stai la mâna altora... Acum am bani! Cu... 1 000 de dolari... aș putea face pe puțin 6 000!” Entuziasmul îi deveni ezitant. Erau alte probleme: cum și unde să le desfacă? Mafia nu te lasă să intri pe teritoriul ei. Sau mai bine... „bile”! „Asta e! După ce-mi scot actele, o întind. Totul e să am un cap de pod aici...” Neastâmpărul îi izgonise somnul. Cercetă pliantul de pe noptieră ca să dibuie drumul. Găsi: Manaus – Tabatinga. „Ia te uită: cu șalupa, ajungi în 30 de ore. Costă doar 500 de reali. Cu avionul, 700 de reali – în nici două ore!” Bătu ghidul de pulpă, înflăcărat. „Să treacă odată carnavalul... Câteva zile – și gata!” 2  3 

Traficant care transportă ilegal droguri, prin diferite metode. Vânzător stradal. 339

6

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

13 februarie 2016. După patru zile de carnaval, Riki se simțea tot mai familiar în mediul rocambolesc. Nesiguranța și starea de alertă se disipaseră. Avea bani. Avea și un plan, pentru care se simțea pregătit. Doar așteptarea îl chinuia. Zilele trecute, cu câțiva reali în buzunar, se amestecase în mulțime, ciupind ici-colo din favorurile carnavalului. În sâmbăta aceea, blocos da rua se instalase chiar în vecinătatea hotelului, pe Avenida Margarita. De pe balcon, Riki putea urmări spectacolul cu un ochi de vultur. Tărăboiul se porni pe la 5 după-amiază. Lumea îmbrăcată minimal continua să se scurgă în spațiul din fața estradei de dincolo de intersecție. Pe estradă, două boxe uriașe urlau ritmat. Lângă ele, niște tineri băteau nebuni în tobe, iar patru fete în bikini animau spectacolul. Curând, aglomerarea deveni atât de compactă, încât trupurile erau lipite, într-o țopăială dezordonată, unii cu fața, alții cu spatele. Riki își comandase două beri. În șort, pe fotoliul de nuiele, se lăsa amuzat în voie. Hotelul, bogat iluminat, reprezenta și el un punct nodal. De acolo se aștepta o clientelă de estrangeiros4 care să răsplătească generos spectacolul. În fața balconului, niște fete îi trimiteau bezele. Una se desprinse de grup și îl invită jos. La insistențele ei, Riki luă câțiva reali și coborî. Abia pe la miezul nopții se întoarse în cameră. Trupul lui cerea odihnă. Cu televizorul aprins, se trânti cu capul în pernă. Îl lua somnul... Instinctiv duse mâna sub saltea... Sări în sus, îngrozit. Ridică perna, salteaua... Gol ! „Imposibil! Trebuie să fie în partea cealaltă.” Agățându-se de năzăririle imaginației, răscoli toată camera. Cu teroarea întipărită pe față, se repezi către parter. Holul mișuna de petrecăreți. – Poliția! Am fost jefuit! Poliția! răcni către recepționer. Oamenii de lângă el se grăbiră s-o șteargă în liniște. Câțiva, de lângă ușă, continuau să-l privească nedumeriți. – Cine te-a jefuit? Unde te-a jefuit? îl întrebă liniștit, cu o falsă naivitate, băiatul de după tejghea. 4 

Străini. 340

Cutremurul

– Poliția! Să vină poliția! continua Riki să îndruge. Băiatul puse mâna pe telefon, sună și raportă furtul. – A zis să stai liniștit că vin... Vin cum pot de repede... Liniștit, gringo. Înnebunit, își întoarse ochii în jur, doar-doar va găsi simpatie în privirile martorilor. Cei din hol însă reluaseră discuțiile, ignorându-l. Nemaiputând suporta presiunea, Riki se repezi înapoi pe scări. Din ușă, mai răscoli o dată cu ochii ungherele, apoi se aruncă pe pat. Își ascunse capul în pernă și dădu drumul unui plâns de fiară rănită. Trecu destul timp până sosi poliția. Doi polițiști rămăseseră la recepție, iar doi urcaseră la dormitorul în cauză. Îi cerură actele. Îi ascultară povestea. – Martori? Recepționerul dădea calm și nevinovat din umeri. – Cu atâta lume? E carnaval! N-au prea avut ce să-l întrebe. S-a întocmit un proces-verbal. – Dacă aflăm ceva, te anunțăm. Așa se încheie ancheta. Afară boxele urlau. Urlau și oamenii, fluturând mâinile și țopăind în contratimp. În cameră, cu visurile spulberate, Riki încerca să străpungă perdeaua de rugină. Fără bani, fără acte, fără nicio perspectivă...

341

6

Capitolul 7

16 februarie 2016. Era o zi cu mult soare. Pe plaja de lângă Ponta Negra, razele dimineții își multiplicau sclipirile în unduirile apei. – Așteaptă-mă aici, îi zisese Conall. Trecuse deja o oră de când Riki îl aștepta. „Pentru o vreme, ucenic... Asta e, până voi intra în pâine.” Pe la 11, Conall luă o pauză și-l invită sub pavilion. Scoase din minifrigider două cutii de bere și-i întinse una. – Ce faci diseară? – N-am niciun plan, răspunse Riki. – Ai bani? În loc de răspuns, îi căzu capul. Înfrânt, îi povesti cum a fost jefuit. Conall îl asculta atent. Băgă mâna în buzunar și scoase o foaie de 50 de reali. – Ia-i pe ăștia până te pui pe picioare. Îi explică apoi strategia. – Să fii la 7 la barul Salomé. Vezi, caută o masă lângă WC. Iei o friptură, o bere. La ora aceea nu este aglomerat. Așteaptă. O să vină un tip, Tiago. O să te întrebe de fotbal. El o să-ți spună ce ai de făcut. OK? 343

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Riki își ridică ochii de pe bancnota galbenă. Ar fi vrut să afle mai mult. – Atât? – Deocamdată atât. Fii atent și învață repede. Concurența e mare. Băiatul se ridică, îi strânse mâna și plecă. Conall îl urmări cu o privire pătrunzătoare. Fața lui trăda satisfacție.

*** Lucrurile se petrecură întocmai după scenariul lui Conall. Tiago, un tip negricios cu trăsături plăcute, urma să-i fie mentor. Temperament sud-american, vorbea jovial, chiar și atunci când cobora tonul. Îl descusu cu privire la îndemânările sale în materie de distribuitor. Îi evaluă capacitățile lingvistice: engleză, spaniolă... Nu era rău. Prima noapte de „lucru” îl duse în zona centrală. Tiago îl priponi lângă un perete și-l puse doar să urmărească tertipurile meseriei. Spre zori, îl duse într-un bar și-l descusu. Îl puse să repete unele „mișcări”. Riki dovedea perspicacitate. Tiago era mulțumit. – Mâine o să operăm amândoi. Stabiliseră un boca de fumo1 pe strada Santa Etelvina. Degajat, discret, dar vigilent, serveau pliculețe clientelei obișnuite de cartier. Pe la ora trei în zori, și-au terminat stocul. Riki primi echivalentul a 10 dolari. Atât, deocamdată. Așa o duseră o săptămână. Apoi Tiago îl lăsă singur pe Santa Etelvina. Fără știrea lui Riki, un alt cirac îl urmărea: dacă avea vreo legătură cu poliția; dacă era cinstit în vânzări. În a cincea săptămână, Riki primi un telefon de la Conall. – Șeful vrea să te vadă. Invitația echivala cu un premiu. Însemna că Riki oferise suficiente garanții de cinste și devotament. Întâlnirea avu loc pe plajă, la pavilion. Instructorul se întorcea de la apă. Îl urma un bărbat corpolent, cu părul grizonat mare și 1 

Punct de desfacere, cel mai adesea mobil. 344

Cutremurul

cârlionțat, cu mustăți a la Stalin, înspicate cu fire albe. Arăta ca un portughez din lumea bună. – Filipe Barros, îl recomandă Conall. Riki se ridică respectuos, așa cum fusese instruit. – Ia loc, îi spuse acesta. După o pauză măricică, continuă: Dacă nu mă înșel, ai pașaport rusesc, așa-i? – Da..., răspunse Riki uluit. Doar nu spusese nimănui. – Și este fals! completă Filipe, surâzând. Riki rămase fără drept de apel. „Știe totul...?!” – OK, OK... Ricardo, te vreau în zona cultă. Ești european, ai altă față decât... maimuțele de caboclos. Zona noastră este aceea... și Filipe arătă cu mâna: Wyndham Garden Hotel și... acolo, Tropical Manaus Ecoresort. Conall o să-ți dea ceva parale pentru un costum nou și... ce mai e nevoie. Trebuie să arăți galantemente2. Vei vinde skunk3. Iei plicurile de la Conall. Tot lui îi aduci încasările. Partea ta... ți-o dă el pe loc. Entende4? – Da, senhor... – Apropo... Uită că m-ai cunoscut! – Da, senhor...

*** 2 august 2016. Trecură cinci luni... În fiecare dimineață când își privea fața în oglindă, o bună dispoziție inunda sufletul lui Riki: „Ca ucenic, nu e atât de rău cum am crezut.” De când opera în zona Ponta Negra, i se schimbase reședința. Conall îi închiriase o cameră chiar la Tropical Manaus Ecoresort. Așa era mai la adăpost. Acum avea tot ce-i trebuia. Încasările nu încetau să-i crească. Știa să fie discret și să inspire încredere. 2  3  4 

Frumos... galant. skunk = cocaină sau alte droguri scumpe. Ai înţeles? 345

7

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Totuși, timpul adăuga rutină peste suflet. Se simțea ca într-o cușcă. Simțea nevoia să scape din cercul prea select și pretențios. Când treaba îi mergea bine, avea permisiunea să-și ia câte o noapte liberă. Atunci își lua blugii, tricoul, și dispărea în lumea lui. Se întovărășise cu patru „colegi” care lucrau tot pentru Filipe Barros. Deși erau creoli și lucrau în favele nenorocite, Riki îi prefera, pentru buna lor dispoziție și pentru spiritul de echipă. Se întâlneau ici și colo, în cartierele puțin luminate. Acolo se descătușau în voie. Era o zi de marți. Își terminase treaba. Pe la 1 noaptea o porni spre favela Cidade de Deus. Cum luna august este uscată, lumea își făcea veacul pe stradă. Pe Rua Palmeira era o berărie. Se mai întâlneau și aici. Aveau canabis, muzică, jocuri, dans... În fiecare noapte se întâmpla câte ceva interesant. Poliția venea doar pentru „cazurile” mari. – Olá, Ricardo! îl întâmpină în vervă Achilla, un creol deșirat, cu părul creț. Hugo a instalat o ruletă în salon. Joci? Din mulțime, o fată cu bluziță neagră strânsă pe corp și cu o parodie de fustiță îi ieși impulsivă înainte. Era Beatriz, noua lui adoratoare. Fata își încolăci brațele în jurul lui, lăsând să i se vadă cerceii uriași, cadou de la Riki. Intrară în salon. Câțiva îl salutară și-i oferiră un loc la masă. Ruleta începu să se învârtească în aclamațiile găștii. Cu Beatriz în poală, Riki puse miza, dolari. Alți doi scoaseră și ei banii. Printre interlopi, unii îl respectau, pentru că era european. Alții, complexați, îl urau pentru că le uzurpa poziția de masculi alfa. Trecu un ceas. Obosită de prea multă așteptare, Beatriz gemu ușor. – Vreau la aer, Ricardo... Mă sufoc. – Numai puțin, bebê5... Să se încheie runda. În fine, tras de Beatriz, Riki se ridică. Gabino, un tip îndesat și coleric, îi luă locul. Afară era răcoare. Bătătura, vag luminată de unicul felinar, viermuia de lume.. – Nu aici. Hai mai încolo..., zise fata. Strada era neiluminată. Glasurile și chicotelile fetelor răzbăteau până la ei. În bătaia lunii, se zărea conturul oamenilor șezând în fața 5 

puicuţă. 346

Cutremurul

casei. Vizavi, pe zona presupusului trotuar, zăceau șezând sau culcați câțiva vagabonzi și drogați. – Oh, bebê, gemu ea, încătușându-l. Riki se desfăcu din încleștare când ochii îi deslușiră o umbră ciudată în mișcare. O altă umbră, mai mică, venea după prima. Apăruseră de după colț. Riki distinse silueta unui bărbat. Pe măsură ce amărâții îl recunoșteau, unii se ridicau în șezut. Bărbatul era îmbrăcat în haine deschise la culoare. Pe umăr purta o geantă măricică. Îl spatele lui venea o fetiță de 11-12 ani cu o sacoșă în mână. Omul merse drept spre cei de pe trotuar. Se opri lângă unul. Schimbară câteva cuvinte. Pesemne că se cunoșteau. Fetița îi întinse un pachețel, apoi amândoi trecură la următorul. Personajul și spectacolul i se păreau atât de stranii. – Cine-i? șopti el la urechea fetei. – ...Oh... meu amor6. – Cine-i individul? insistă el. Fata se întoarse deranjată. – Un nebun..., și încercă să-l absoarbă din nou în patima ei. Cu mintea mai lucidă, Riki continuă să-l urmărească. Deodată, dinspre salon, se auziră răcnete și țipete. Se iscase un nou scandal. Mulțimea din curte se strânse ca să facă loc. Din berărie se repeziră afară vreo cinci tineri, luptând cu pumnii. Beatriz îl apucă pe Riki de tricou și-l trase, speriată, spre perete. Din câte putea zări, protagonistul cel mai înverșunat era Gabino. Încolțit de doi, lovea cu pumnii, cu picioarele. Un altul încerca să-l doboare pe Iago, prietenul lui Gabino. Riki fău un gest, dar fata îl prinse de piept. – Te rog, nu te băga! Între timp, Iago, mai firav, reușise să scape și dispăru în noapte. Lângă Gabino, un individ zăcea pe caldarâm, fără cunoștință. Celălalt, dându-și seama de superioritatea adversarului, dădea înapoi. Cel de-al treilea, de-acum liber, îl lovi pe Gabino din spate, culcându-l la pământ. Doar pentru o clipă, căci Gabino se adună de pe jos, gata de replică. 6 

Iubirea mea! 347

7

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Fugi! strigă cel ce lovise, dispărând prin mulțime. Gabino, cu nasul sângerând, se uită în stânga, în dreapta. Fugiseră toți. Cu mândria unui bivol, se apropie de cel căzut în neștire și-i mai trase o lovitură în coaste. Apoi se gândi să se întoarcă spre salon. Dar nu făcu doi pași și se opri, contrariat. Îl văzu pe „nebun” cum se apropie de cel bătut. Omul îngenunche, îi ridică capul. – Niște apă..., rugă el mulțimea. O femeie îi întinse un pet cu apă. Cu mișcări line, îi frecă fruntea. Omul părea că-și venea în simțuri. Gabino însă se întoarse pentru o lovitură de grație. – Lasă-l, îi spuse străinul. – Ce te bagi? răcni Gabino. – Nu-i onorabil să te bați cu un... neputincios. Caută-ți unu’ zdravăn! Blocat de argument, Gabino scuipă cu năduf către străin, apoi dispăru cu pași apăsați în local. Riki continua să privească spre cel căzut și spre individul acela misterios. Toată scena i se părea decupată dintr-un film. – Cine e? mai întrebă el o dată. Beatriz dădu din umeri. – E „sfântu’ Hubăr”, auzi el o voce din spate. Riki se întoarse spre cel ce vorbise. Era un bărbat la vreo 50 de ani. – Cine-i... Hubăr? – Un american. Ține o misiune în oraș. Umblă prin favele... – Un „cruciat” din ăia, cu liota de măicuțe după el? – Nu... E lup singuratic. Curios, privi din nou spre Huber7. Simțăminte de uimire se confruntau cu simțămintele de profund dispreț, în timp ce-l urmărea cum îl conducea pe cel lovit spre capătul străzii. Dispărură în noapte. – ...Oh...meu amor, încercă fata să reînnoade suspansul. El îi descleștă brațele. 7 

Se citeşte Hubăr (germană). 348

Cutremurul

– E târziu... Trebuie să plec. – ...Não... não8, imploră fata. – Chiar trebuie, Beatriz. Înțelege! Rănită în suflet, fata se întoarse, după ce-i aruncă: – Ești un rău..., și dispăru în aglomerație. Riki o luă spre Tropical. Luna crenela crâmpeie de nori pe cerul nopții. Strada fremăta în jur. El n-auzea. În suflet bătea furtuna. „Ce atâta milă? Mila e pentru înfrânți, pentru lași! Jungla e forță! Compasiunea este dăunătoare!” Și izbi cu piciorul într-o piatră. Gardul din stânga răsună de izbitură, stârnind câinii.

8 

Nu, nu... 349

7

Capitolul 8

3 august 2016. Era liniște deplină. Deodată, beat-ul îndrăcit al unei piese heavy metal sparse liniștea încremenită din dormitor. Riki se ridică speriat, apucă mobilul și se zgâi la numele de pe ecran. „Beatriz”. Se uită buimac la ceas: ora 8:06. „Ce-a apucat-o?” – Alo! Ce vrei? – ... – Ce vrei? – M-am supărat pe tine, se auzi un glas smiorcăit. – N-am ce-ți face, îi zise Riki și închise mobilul. „Așa-ți trebuie dacă te încurci cu fetele...” Își îndesă perna sub cap și încercă să readoarmă. Tocmai ațipise... când mobilul sună din nou. Enervat, îl deschise și-i strigă: – Ce vrei? – Te iubesc... Meu amor... – Lasă-mă să dorm! Sună-mă mai târziu! Mă nenorocești... Înciudat, blocă sunetul și aruncă telefonul pe covor. Preț de zece minute se învârti prin pat. „Cum să mai dormi?” Indispus, se duse la baie. Făcu un duș și se întoarse în dormitor, încins cu un ștergar. Deschise obloanele. Afară bătea un soare blând... O crampă gastrică 351

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

îi aminti că nu mâncase nimic noaptea trecută. Se îmbrăcă și coborî la micul dejun. Cu orarul lui nocturn, nu mai luase de multă vreme un mic dejun. În restaurant era lume. Din fericire, tocmai se elibera o masă cu fața spre ecranul mare de TV. Instalat frumușel, făcu un semn. Un ospătar apăru lângă el. Cu toate că era bufet suedez, îi luă totuși amabil comanda. Pe sticlă apăru imaginea unor piscuri înzăpezite... Un reporter serios vorbea despre un accident alpin. „Știrile la CNN...” Curios, Riki ciuli urechile. „...Trei alpiniști... pe ghețarul Adamello din nordul Italiei... Unul mort... al doilea întors la bază... Un elicopter... l-a recuperat un al treilea supraviețuitor în stare gravă...” – E liber, vă rog? O pereche distinsă se oprise lângă masa lui. – Da, poftiți... Cei doi își așezară farfuriile și ceștile pe masă. Doamna s-a întors la bufet. Domnul, în schimb, se așeză. Din politețe, încercă să inițieze un dialog. Arătă spre ecran și continuă în engleză. – Accidentul din Alpi? – Probabil... N-am înțeles prea bine. Domnul putea să aibă puțin peste 50 de ani. Soția lui, ceva mai puțin. Erau zâmbitori și relaxați. „Oameni fără probleme...”, gândi Riki. – Cazul a fost anunțat încă de ieri, zise domnul. Și nu este doar accidentul. La mijloc este o dilemă morală care stârnește controverse... Ospătarul veni cu cele comandate. În timp ce învârtea lingurița în ceașcă, domnul povesti nodul problemei. – ...Când primul din șir a căzut în crevasă, l-a tras după sine pe al doilea. Printr-o nemaipomenită providență, acest al doilea se priponise de un colț de stâncă. Cel de-al treilea, singurul cu posibilitatea de a acționa, l-ar fi putut trage sus pe al doilea, cu condiția ca acesta să taie frânghia care-l lega de primul, cel căzut în crevasă. Al doilea însă n-a vrut. Cel de-al treilea nu era nici el într-o situație roză. După 352

Cutremurul

o zi și o noapte, cel de-al treilea a hotărât să-i lase pe amândoi și să se salveze singur. A tăiat funia și a ajuns cumva în tabără. În fine... elicopterul și-a făcut treaba. E trist că cel din crevasă a murit cu puțin timp înainte ca să vină salvatorii... – Spune-i și dilema, Myke, zise soția acestuia, întoarsă de la bufet. – Acuși, honey1... Iat-o: Cum ar fi fost corect? Ca cel de-al doilea să taie funia de la bun început? Sau să nu-și lase prietenul rănit singur, cu riscul de a muri el însuși – cum a și procedat? Riki se uita cruciș. – Nu-i nicio dilemă! Fiecare pentru sine... Numai pentru sine... Myke zâmbi. – Așa gândesc unii. Alții însă sunt de altă părere. Toți trei erau prieteni buni. Și, pe deasupra, erau veri! – Și care-i problema? întrebă Riki încet. – Problema? E chiar aici: Până unde ține prietenia? Trece sau nu trece de interesul personal? Riki se stăpâni și nu-i răspunse. Realiza că ar fi sunat penibil să-l contrazică. După o scurtă tăcere, Riki schimbă subiectul. – Și dumneavoastră? Business? – Da... și nu, răspunse Myke binedispus. Ce fac eu e business, dar este mai mult decât atât. Tânărul ridică din sprâncene, așteptând o lămurire. – Investesc într-o fundație ce se ocupă de vagabonzi, prostituate și foști pușcăriași... Riki se strâmbă într-un zâmbet idiot. – Cum... cu ăștia? – Da... Susținem financiar un ONG care se ocupă cu recuperarea morală a cazurilor sociale. Avem un protocol încheiat cu primăria Manaus. Ca unul expert în materie, Riki îl tamponă. 1 

Scumpo. 353

8

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Ceea ce faceți dumneavoastră este nobil. Dar... după părerea mea, e o prostie. Cunosc bine „marfa” asta. Am de-a face cu ăștia... Domnul rămase impasibil. – Așa am crezut și eu... până m-a convins de contrariu un fost delincvent. Riki continua să-l privească contrariat pe Myke. – Noi locuim în Berkeley, în California. Acolo, nu departe de universitate, există un mare centru esoteric. Se predă yoga, meditație transcendentală, New Age, vindecare prin spirit... „Yoga?” Atenția lui Riki se ascuți. – Mii de studenți îl frecventează. Unul dintre profesori, un guru școlit chiar în India, intrase într-o spirală descendentă. Începuse să aibă probleme cu psihicul... probleme cu universitatea, unde și preda, apoi probleme și cu legea... Rău de tot... L-au arestat pentru acte imorale și i-au dat cinci ani de pușcărie.... Acolo, după gratii, s-a petrecut schimbarea... Tânărul asculta neîncrezător. – ...Și-a denunțat viața păcătoasă. Și-a cerut public iertare de la cei ofensați. A devenit un... să zic: un agent de reeducare pentru ceilalți. A fost o schimbare atât de mare, încât l-au eliberat cu trei ani înainte de termen. – Cunosc fenomenul... Se cheamă „convertire de penitenciar”. Și-apoi, când omul se vede liber, o ia de la capăt. Corect?... Myke zâmbi. Îl lăsă să-și consume scepticismul. Apoi, amuzat, răspunse: – De data asta, tinere, n-ai nimerit-o. Vrei să-ți spun continuarea povestirii? – Nu țin neapărat... dar spuneți-o. – Omul ăsta este chiar... delincventul care m-a convins să lucrăm pentru nenorociții ăștia. Împreună am pus la cale tot proiectul. – Și... îl plătiți gras, bănuiesc... – Gras? O, da..., râse Myke. E voluntar. – Păi... din ce trăiește? – Din diurna mai mult decât modestă pe care i-o dau. 354

Cutremurul

– Hm... Pentru că nu vă permiteți mai mult? Tonul lui Riki suna cinic. – O... Cum să nu-mi permit. Dar el nu vrea! Toți banii pe care-i investim în ONG-ul nostru, îi folosește pentru ajutorarea nenorociților din favele. O expresie de surpriză se întipări pe fața lui Riki. – În favele? Tipul e aici, în Manaus? – Da, chiar aici!... Dar n-ai de unde să-l cunoști, că lucrează doar cu drogații, prostituatele, vagabonzii și prăpădiții... Doamna intră în vorbă. – Îl cheamă Albrecht Huber, nume de neamț. Dar el este american din tată-n fiu. – Huber? Informația îl lovi ca o măciucă în creștet. Riki se înecă și tuși. – Scuzați-mă, zise el. Se sculă și se grăbi spre baie. Cu fața udă, se privi în oglinda mare de deasupra chiuvetei. „Huber? Guru?! Convertit...” O expresie de mânie îi înflori pe chip. „Nu poate fi adevărat! Joacă pe „sfântu” ca să stoarcă aprecieri. Sigur e un escroc...” Când s-a întors, la masă nu mai era decât domnul Myke. – Te-am așteptat ca să-mi iau rămas-bun de la dumneata. Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Dacă vreodată ți-aș putea fi de folos, iată cartea mea de vizită. Riki o luă politicos. Pe ea scria: Myke Moreland Dezvoltator imobiliar Berkeley, California...........

355

8

Capitolul 9

De la bufet, Riki luă liftul și se întoarse în cameră. Era întărâtat de opiniile dezvoltatorului american. „Creștinii în sus, creștinii în jos... Prea multă propagandă. Sunt atâția: musulmani, hinduși, budiști, chiar și atei, oameni morali și de calitate. Pe de altă parte, câte lepre nu sunt printre creștini? Nu! Bigotismul este periculos. Te face agresiv. Și ce e mai rău, te condamnă la orbire odată ce trage obloanele peste ferestrele rațiunii.” Cu elan, se așeză la măsuța rotundă, deschise computerul și, din curiozitate, tastă cuvântul creștinism. Trecu peste site-urile de propagandă... „Ei... Asta căutam!” Pe ecran apăru titlul: „What is so Bad about Christianity?1” Era exact fișierul cu toate problemele critice, începând de la aspectele critice ale Vechiului Testament, la povestioarele cu minuni pentru naivi, apoi atrocitățile creștinilor, istoria imorală a papilor, fraudele financiare ale bisericii... Copleșit de explozia de informație, simți nevoia de o confruntare cu un creștin. Nu-i veni niciunul în minte. „A, da... Drept la el mă duc. Și așa îi sunt dator cu ceva parale.” Își schimbă costumul pe tricou și blugi, luă un taxi și se opri la colțul străzii São Escobal no 1 

„Ce e atât de rău în creştinism?” 357

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Sul. Fiind devreme, prăvăliile își așteptau încă clienții. La Grelha de Anibal găsi ușa deschisă. – Bună ziua, tio Anibal! – Eee, gringo... Te credeam la Stalingrad... sau, mai rău, la doi metri sub pământ, ciuruit de gloanțe! Mă bucur să te văd. Stai jos, stai jos! Ți-e foame? – Nu, tio... Dar mi-ar plăcea să stăm de vorbă. Bătrânelul întinse gâtul și ridică din sprâncene. – Despre... ouro ? – Nu. Creștinism. Anibal se uita cruciș. – De... vânzare? – Nu, tio... Data trecută mata ți-ai lăudat „marfa”, și acum am venit să mă lămurești mata pe mine sau să te lămuresc eu pe mata cum stă treaba cu „creștinismul”. Nemișcat pe scăunel, Anibal continua să-l privească năuc. Deodată își ridică fruntea și se lumină. – Pricep eu ce gând te paște. Dar, gringo, eu ce știu, apăi știu! Nu din cărți, tataie, ci din practica vieții. Și-și arătă palmele: Asta-i facultatea mea. Stai numai un piculeț. Moșul se ridică tacticos și cu voie bună. Puse mâna pe mobil și sună. – O, irmão2 Ulisses, ce mai faci? Ce?... N-are nimic! Hai pe la mine... Vii? Bine, bine... Te-aștept. Amuzat de spectacolul pe care-l anticipa, bătrânul puse mobilul pe masă și-și mângâie mustățile. – Așa, gringo. Dacă vrei din cărți, vine Ulisses acușica. Ăsta e tobă de carte. – ...Popă? – Da de unde!... Ceasornicar. Dar, cu gioarsele astea de doi bani, nu prea mai are de lucru. Și citeșteee... Ia stai să aduc două beri! – Trei, că vine și... completă Riki... 2 

frate (portugheză) 358

Cutremurul

– Ba două! Că ăsta nu bea decât apă... Peste o jumătate de oră, veni un bătrânel la fel de scund, cu fața prelungă, cu părul lins dat pe spate și cu mustăți, ca Anibal, dar mai slab. Avea un surtuc gri închis peste un maieu negru cu dungulițe roșii și pantaloni vernil. Bătrâneii se îmbrățișară bărbătește. Oaspetele îl salută pe Riki, apoi luară loc toți la masă. – Ulisses, prietenul ăsta al meu are niște întrebări din cărți. Tu le zici mai bine. Apoi, întorcându-se spre Riki: Dă-i drumul, gringo... Prin ochelarii cu rame rotunde, Ulisses îl cerceta pe Riki și aștepta, cu o mină serioasă, întrebarea. Riki își împreună palmele deasupra mesei și începu: – De o vreme mă preocupă religiile. Toate au ceva bun. Chiar și creștinismul. Numai că, dacă-l compar cu budismul sau... cu alte religii, n-ai cum să nu vezi că a făcut mai mult rău decât toate celelalte. Dacă vreți, uitați-vă la serialul „Rădăcina tuturor relelor”3. Amintesc numai cruciadele, Inchiziția, conchistadorii... Au masacrat popoarele din America de Sud. Și în timpul ăsta, papii de la Roma adunau comorile lumii, iar săracii lumii mureau de foame. Biserica este cea mai monstruoasă instituție care trăiește pe superstiția oamenilor... Eu nu cred în acest dumnezeu! Mirat el însuși de tirul vorbelor sale, Riki se opri să răsufle. Ulisses asculta cu capul într-o parte, binedispus. – Ai totală dreptate, tinere. Nici eu nu cred în acest dumnezeu! Anibal rămase cu gura deschisă, cu cana de bere încremenită lângă buze. – Ce-ai zis? – Da, Anibal. Nici eu nu cred în acest dumnezeu. Riki era confuz. – Cum? Nu erați creștin? – Ba da! Numai că Dumnezeul Bibliei nu este acesta! Tinere, te afli – ca mai toată lumea – într-o gravă confuzie. Într-un sens, „The Root of All Evil”, un serial în două episoade, produs în 2008 de ateul Richard Dawkins, care pretinde că religia, cu precădere cea creştină, este cauza răului în lume. 3 

359

9

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

creștinism poate să însemne: „Ce învață Biblia.” Dar mai poate să însemne și: „Cum o aplică oamenii.” Când nu deosebim „creștinismul ăsta istoric”, al oamenilor, de „creștinismul Bibliei”, cel revelat de Dumnezeu, – pac! – cădem în groapă. Hai să-ți pun o întrebare: Ai putea să mă ajuți și să spui, după tine, care este esența creștinismului? Fără să stea prea mult pe gânduri, Riki răspunse ironic: – „Să nu păcătuiești”... – Hm... După Biblie, răspunsul este altul... Bătrânul făcu o pauză... Esența creștinismului este: „Să iubești!” Hai să-ți redau din memorie un pasaj. Iisus Hristos a fost odată întrebat de un învățat: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” Întrebarea era un fel de capcană, pentru ca fariseii să-L poată acuza de erezie. Iisus a răspuns: „Cea mai mare poruncă este să iubești! Mai întâi pe Dumnezeu, și apoi pe aproapele tău.”4 Să nu crezi că aproapele înseamnă doar prietenii, familia... Nu! Iisus a mai zis: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”5 Acum spune-mi: Cruciații i-au iubit pe arabi? Inchiziția i-a iubit pe evrei și „eretici”? Conchistadorii i-au iubit pe amerindieni? Riki tăcea. Răspunsul era prea evident. – Vezi? Ei se făleau că sunt creștini și foloseau „crucea” – întoarsă, ca sabie. Dar nu erau creștini. Din păcate, „creștinismul istoric”, cel manifestat de comportamentul celor ce se numesc creștini, a făcut și continuă să facă cel mai mare deserviciu creștinismului biblic. Riki clătină din cap. – Pe asta o înțeleg... Dar nu pot accepta miile de restricții și bariere. Sunt om liber! Or, Dumnezeu îmi blochează libertatea! Este nedrept. Ce? Ne vrea „sclavi”? Ulisses îl ascultă și mai așteptă câteva secunde, înainte să dea un răspuns. Matei 22:37-39 „«Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.» Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.»” 5  Matei 5:44 „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.” 4 

360

Cutremurul

– Te înțeleg, și ai dreptate, tinere... până la un punct. – Ce „punct”? Omul schimbă subiectul: – Ai permis de conducere? – Da, am... – Pe ce parte a șoselei conduci? Pe dreapta sau pe stânga? Riki se amuză de driblingul pe care avea de gând să-l facă: – În Anglia, pe stânga. În Brazilia, pe dreapta... – Foarte bine, foarte bine... De ce nu conduci în Anglia pe dreapta și în Brazilia pe stânga? Doar ești liber! Riki înțelese capcana logică. Tăcu... – Vezi? continuă Ulisses. Ești liber, dar... în cadrul legii circulației. Și rămâi liber doar în cadrul legii. Că, dacă vrei să circuli pe banda opusă, pac! – te înhață policiais și, deodată, nu mai ești liber. Așa este și cu legile din Biblie. Și știi cum zice într-un loc: „Păzește legile Mele... ca să fii fericit și să ai zile multe!”6 Cu simțământul că locul de întoarcere i se strâmtează, căută o ieșire. – Eu am multe întrebări. Și nu cred ca cineva să mi le poată desluși... – Ai dreptate, tinere... Nimeni nu poate să ți le deslușească... Anibal puse impulsiv cana pe masă. – Păi, frate, nu de-aia te-am chemat? – Nu, Anibal... În materie de credință, nimeni nu poate găsi răspunsul, decât... omul care a ridicat întrebarea. El însuși! Condiția e dacă vrea! Aici e toată buba... „Dacă vreau!” Deodată Riki se văzu în toată realitatea: el nu voia să găsească răspunsul. „Da, nu vreau! Sunt hotărât să trăiesc așa cum vreau eu, nu cum îmi dictează altul!” Cu această concluzie, simțământul înfrângerii sale în duelul logic se evaporă. Își sorbi berea, Deuteronomul 4:40 „Păzeşte dar legile şi poruncile Lui... ca să fii fericit, tu şi copiii tăi după tine, şi să ai zile multe în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, pe vecie.” 6 

361

9

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

hotărât să plece. Pe când punea cana goală pe masă, zări ochii lui Anibal privindu-l pătrunzători. Întoarse repede ochii spre celălalt. Ulisses ținea privirea în pământ, fără niciun aer victorios. Riki se ridică. – Tio Anibal, am o datorie... Acum vreau să plătesc eu tratația, și băgă mâna în buzunar după bani. – No-no-no, Riki! Aici, în prăvălie, până o vând, comandă doar Anibal. Și, ca să fie mai convingător, bătu cu pumnul în masă de săltară cănile.

362

Capitolul 10

20 septembrie 2016, după o lună și jumătate. După zile lungi și fierbinți, se pornise un vânt răcoros dinspre „oceanul” verde. Era noapte. Un taxi se opri în fața hotelului Tropical Manaus Ecoresort. Șoferul coborî. Deschise portiera din spate. Apoi se băgă pe jumătate în mașină, trudind să scoată afară un client. Individul, un tânăr blegit, susținut de taximetrist, izbuti să urce treptele. Ajunși în foaier, un băiat în uniformă roșie se repezi să preia clientul. Îl însoți în lift... pe hol... în cameră. – Să vă dezbrac, domnule? – Não..., gemu tânărul. Obișnuit cu excesele turiștilor, băiatul îl așeză ușor pe pat și se retrase discret. Rămas singur, Riki se prăbuși pe spate și adormi buștean. Se trezi abia atunci când o rază de soare reuși să se strecoare prin obloanele închise și se odihni pe fruntea lui. Încă matol, își plimbă privirile prin cameră, căutând repere. „Unde sunt?” În cap i se învârtea un carusel de scene. Biruit, închise ochii și adormi din nou. Trecuse de amiază când reuși să se ridice în șezut. Constată că era îmbrăcat. Pe tricou se întindeau pete roșii. Apucă cu două degete fața maioului și o examină mai bine. „Sânge...” Cu oroare, 363

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

dădu drumul maieului. Scenele îi reveneau în minte cu o incredibilă claritate. Un acces de frustrare îl aruncă înapoi pe pat. Îi venea să plângă de ciudă. Căută perna. O ridică de jos și-și acoperi fața cu ea. Incapabil să se împotrivească, scenele continuau să se deruleze în fața ochilor, reluându-se da capo al fine. ...Ieșise cu șase „camarazi”: Jackson, Achillo, Beatriz, Gabino, Rocco și Abriana. Se opriseră la Rio Negro, pe terasa restaurantului Peixaria Do Conde. Zona le era foarte cunoscută: aici „operau” băieții lui Filipe în mod regulat. În seara aceea își luaseră toți liber. Era o noapte liniștită de vară. Adia briza și țânțarii nu mușcau... Își aminti că seara începuse bine... Băuse cam mult. Un incident banal însă le schimbă starea de spirit. La început, nu părea să le strice atmosfera. Un amărât de caboclo, cu plicuri de Extasy, îndrăznise să violeze teritoriul și vândă clienților. Rocco l-a reperat primul. L-a urmărit. Într-adevăr, nu se înșelase. Trebuia să i se administreze o lecție. Cine să i-o dea? Băieții au dat cu zarul. Sorții au căzut pe Rocco și Gabino. Tacticoși, toți șapte au lăsat berea pe masă și au ieșit în alee. Rocco l-a chemat pe intrus afară. Din spate, pe nepregătite, l-a înhățat Gabino. – Ce cauți pe teritoriul nostru? scrâșni Rocco și începu să-i care pumni. Nenorocitul cerșea îndurare. Până n-a obosit, Rocco nu l-a lăsat. Când Gabino îi dădu drumul, individul căzu grămadă la pământ. Pentru o vreme, cei doi au rămas pe loc, privindu-l mulțumiți. Dar tocmai când se urniseră să se întoarcă la masa lor, s-a ivit... „Ah... Iară nebunul!” – Lasă-l jos! Nu te-atinge de el! îi strigă Gambino. De data asta era hotărât să-l pună la respect. Ca și când n-ar fi auzit, Huber se apropie de cel căzut. N-apucă să îngenuncheze. Un pumn îl izbi drept în față. Huber se prăvăli alături de celălalt. Strigătul unei femei îi făcu să întoarcă capul. – E „sfântul Huber”... Nu v-a făcut niciun rău!! Femeia, o tânără elegantă, într-o rochie înflorată și cu un trandafir roșu în păr, se repezi la Huber. Îl întoarse cu fața în sus. 364

Cutremurul

Omul deschise ochii, căutând să-și revină. Ea scoase o batistă din sân și-i șterse arcada sângerândă. Plângând, femeia încerca să-l ridice. „Femeia asta seamănă cu cineva...!” îi sclipi lui Riki un gând. – Ce te bagi, femeie? mormăi Rocco. – Sunteți niște fiare! Omul ăsta face numai bine! Și voi... Voise să spună mai multe, dar plânsul îi izbucni zgomotos. Între timp, Huber se ridicase în fund. Apoi, sprijinit de femeie, se ridică anevoie. – Amigo1..., i se adresă Huber celui care o apostrofase pe tânăra doamnă. La auzul cuvintelor lui, Jackson izbucni în râs. Ceilalți îl secundară. – Ia mai zi ceva..., îl incita Achillo, râzând. Huber se întoarse încet spre el. – Amigo... Nu știi ce faci... – De unde știi că sunt amicul tău? Achillo se apropie de el. Împinse tânăra cu gest de birjar. Cu o mișcare scurtă, îl apucă de piept și-l proiectă drept în brațele lui Gabino, în râsetele băieților. În jurul lui Huber, cercul se strânse. Gabino prinse șpilul și-l aruncă în brațele lui Jackson. Jackson îi făcu vânt în brațele lui Rocco. Pe neașteptate, Rocco îl proiectă chiar în brațele lui Riki. Hohotele lor se amestecau cu pițigăiala pipițelor. Năucit de atâta zgâlțâială, Huber se opri, sprijinit cu fruntea de pieptul lui Riki. Sângera. În jur se strânse lumea... Întins pe pat, Riki strânse tare pleoapele și cuprinse perna cu antebrațul. ...Cuprins de mânie, el îl apucă de păr și-i ridică fața. Privirile li se întâlniră... „Nebunul” era ca un miel care nu pricepe ce are de gând asasinul. În ochi, nici urmă de indignare. – Nu sunt supărat... pe tine, murmură Huber. Într-un acces irezistibil, Riki îl izbi cu pumnul drept în obraz. Omul se prăvăli pe caldarâm... Sughițând de plâns, aceeași tânără 1 

Prietene. 365

10

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

elegantă se aruncă iute lângă el. Alte două femei și un bărbat se apropiară ca să-i dea ajutor. Răcorit, Gabino se întoarse la masă. Ceilalți îl urmară, binedispuși. Din bar se auzea un vechi șlagăr: Mas Que Nada2... Doar Riki rămase pe loc, buimac. Ce-a fost? Băutura...? Mâna lui Beatriz îi prinse antebrațul și-l urni. El intră după ea. La masă ceru două rânduri de băutură. Mai departe, nu-și mai amintea nimic... Un ultim gând îl fulgeră dureros: „Femeia aceea?... Seamănă cu Lavinia...”

2 

„Mai mult decât nimic” 366

Capitolul 11

25 septembrie, după cinci zile. – Alo! Ricardo? se auzi vocea americanului. – Da, Conall. – Când mai vii... „să te dai cu schiurile pe râu”? – Păi... Chiar aveam chef. Cum scap, vin... – OK. Taximetristul de la scara hotelului era unul nou. Era scund, cu tenul alb și foarte vorbăreț. Aduse în discuție ultimele noutăți din oraș. – De curând prin Manaus? îl întrebă acesta. – Cam așa... – Atunci, nu puteți pleca fără să vizitați Muzeul Amazonas, Opera, Grădina botanică... Și... neapărat All Night Bar. Acolo sunt fete... Și ce mai fete! Senhor, știu o blondă... Omul se întoarse să vadă dacă „prinde”. Pentru că Riki nu-i răspunse, gândi s-o dea pe o melodie: „Um tico-tico só, Um tico-tico lá...”1 Plaja de la Ponta Negra, ca de obicei, era un furnicar. La un kilometru de plajă se înălța pavilionul multicolor al lui Conall. Pentru că 1 

„Un tico-tico doar, un tico-tico acolo” 367

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

americanul era pe apă cu clienții, Riki se așeză pe șezlong. Deschise mini-frigiderul și se servi cu o bere. Se socotea de-al casei... Obosit de nopțile pierdute, ațipi. Îl treziră niște stropi pe față. Era Conell, murat și supărat. – Ce tipă neputincioasă! A trebuit s-o scot din apă..., murmură el. Nu știa nici să înoate. Se înfășură în halat, își scoase ochelarii de soare și se lăsă pe șezlongul de dincolo de măsuță. Întoarse capul spre Riki: – Totu-i OK? – Da..., răspunse el, așteptând bascularea noutății pentru care fusese chemat. Conell scoase o bere și zăbovi. Fața îi deveni serioasă. – Șeful te vrea în altă parte... – Unde? – Într-un teritoriu disputat. Trebuie să cucerim zona. Șeful a aflat că rivalii au probleme. E momentul să dăm lovitura. Te bagi? Riki ezita. Știa ce riscuri va trebui să înfrunte. – Șeful pune bază multă pe tine, adăugă Conell, apreciativ. În cele din urmă, Riki îndrăzni: – ...Trebuie? – Cam... trebuie, îi replică Conall hotărât. – Cine mai merge cu mine? – Tu singur... Tânărul tresări. – E mai bine așa, explică Conall. Zona este în atenția poliției. Din când în când dau câte o raită pe-acolo. Dacă apar creolii, bate la ochi... O vreme tăcură amândoi. – Ce zici? – Păi... dacă n-am încotro... – Boss-ul mi-a zis că îți dublează câștigul... – OK... Care-i zona? Conall scoase harta metropolei. Degetul său se opri pe zona Centro. 368

Cutremurul

– Aici... Rua de Julho, în jurul Restaurantului Caxiri Manaus... Zonă de lux... Numai barosani. – Detalii? – Ferește-te de albi. Ăștia joacă dublu: merg și cu Skunk-ul, dar sunt și cu poliția. Tocmai de aceea poliția îi protejează... Hai! Ești deștept. Dacă reziști două săptămâni cu vânzări bune, bossul trimite și pe alții. Instructorul se întoarse spre Riki. – Înțelegi? Tu ești cheia... Dinspre debarcader se apropiau două siluete. Conall îi făcu semn cu capul. Riki se ridică și plecă. Părea că soarele s-a întunecat. Realiza că era prins. Că putea s-o sfârșească ciuruit de gloanțe... „Trebuie să ies din horă! Treaba devine groasă... Acum nu se poate... Să mai treacă vreo lună... Mai repede!”

*** Într-adevăr, zona era selectă. Caxiri era chiar lângă teatru – punctul cel mai reprezentativ din Manaus. Și zi, și noapte, numai turiști și lume bună. Prima noapte fu una de recunoaștere. Conall avea dreptate: rivalii nu prea se zăreau. De-a doua noapte, Riki a „intrat în pâine”. Timp de două săptămâni, vânzările au mers foarte bine. Trecuse aproape o lună. Într-o noapte, Beatriz l-a dibuit și venise să-i țină de urât. Numai că prezența ei îl cam încurca. Avea nevoie să fie singur, alert. – Gata, gata..., zise Riki, descătușându-se din strânsoare. Uite, ia-ți ceva dulce și stai aici. Când iau pauză, mă întorc. OK? Beatriz privi bancnotele. Era o sumă frumușică, așa că nu protestă. Riki dispăru între clienții restaurantului. Trecuse de ora 2 din noapte. Riki nu venise. Fata ședea pe soclul unei coloane ce împodobea teatrul și savura a patra înghețată. Trei tipi bruneți cu bustul musculos și gol o zăriră. Se opriră la douăzeci de pași de ea. 369

11

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Hei, păsărico! Fata întoarse capul spre ei. Văzând că le dă atenție, unul îi trimise o bezea. Ea zâmbi. Când se știa admirată, Beatriz se simțea în largul ei. Fără grabă, grupul veni spre ea. – Ce faci, boneca2? – Mă relaxez... – Ce biiine! Vrem și noi să ne relaxăm cu tine. Cum te cheamă? – Beatriz, răspunse ea șăgalnic, schimbându-și poziția capului. – O, o, o, Beatriz... Ești o bomba! La complimentul individului, ea răspunse cu un râs zglobiu. Unul rămase în picioare, în timp ce ceilalţi doi se așezară pe trepte, aproape de ea. Se făcuse ora 3, când îl zări pe Riki venind agale, dinspre restaurant. Când el o zări cu indivizii la picioarele ei, ezită și se opri. Fata îl recunoscu. Se ridică: – Hai că plec. – Cum să pleci? Stai aici, boneca! Unul o prinse de mână și o trase în jos bărbătește. Beatriz se trezi din nou pe soclu. Văzând scena, Riki își luă inima în dinți și înaintă. – Las-o... Unul dintre băieți, cel cu brățară lucioasă pe bicepși, se ridică în picioare. – Te-am chemat? Du-te în treaba ta... Riki continua să înainteze până la câțiva pași de ei. – Beatriz, vii? Șovăind, fata dădu să se ridice. Dar cel ce o ținea de mână o țintui de soclu. – Pleacă, decoloratule! Întinde-o. Atunci îndrăzni și ea să zică, moale: – E... prietenul meu... – A fost... Uită-l. 2 

păpuşico. 370

Cutremurul

Pentru că ea tăcea și pentru că nici Riki nu se mișca, se ridică și al doilea. Din doi pași fu lângă Riki. Cel cu brățara pe bicepși înaintă și el. – Ce-ai cu noi? strigă Riki tare, cu intenția să alerteze lumea din jur. Câțiva trecători se opriră la o oarecare distanță. La strigătul lui Riki, alți curioși apărură în decor. Riki nici n-apucă să schițeze vreun gest. Un pumn îl izbi în abdomen, un altul în plină față. Încercă să se redreseze, dar cel cu brățara îl izbi cu piciorul în spate. Cu un geamăt surd, se prăbuși pe asfalt. Ținută de încheietură, Beatriz nu îndrăzni să scoată niciun sunet. Unii din mulțime au început să vocifereze. Indivizii continuau să-l joace la patru mâini și patru picioare. Dură cam trei-patru minute, până când de după colț apărură doi polițiști. Apăru și un al treilea, cu pistolul automat după gât. Văzând bătaia, alergară într-acolo. Într-o clipă, bătăușii se topiră în întunericul di­ napoia teatrului. Beatriz o șterse și ea. În timp ce polițistul cu automatul se duse să sondeze întunericul, ceilalți doi s-au oprit lângă trupul căzut. – Mort? – Nu pare..., zise celălalt, întorcându-l pe spate cu bocancul. În jurul lor se strânse cercul de curioși. Polițistul scoase emițătorul radio și anunță incidentul. Pe când sosi ambulanța, lumea se risipise. Doi brancardieri îl urniră pe Riki și-l răsturnară pe targă. Îl băgară în dubă și mașina porni spre spital. În urmă rămaseră doar paznicii teatrului, care spălau caldarâmul de sânge. Ambulanța trase la intrarea principală a spitalului. Infirmierul coborî din ambulanță și urcă treptele spre camera de gardă, în timp ce un bărbat în haine de doc, însoțit de o femeie în rochie galbenă tocmai dădeau să iasă. – Ce s-a întâmplat? întrebă necunoscutul. – O bătaie..., răspunse infirmierul și dispăru în clădire. Brancardierii scoaseră targa. Dar n-apucaseră să urce treptele, că necunoscutul în haine de doc îi opri. – Spitalul e plin. Nu mai sunt locuri... 371

11

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– O să-l punem pe culoar, acolo, lângă ceilalți, răspunse brancardierul mai în vârstă. – Îl iau eu, răspunse necunoscutul. Pe când vorbeau, medicul de gardă, o femeie la 50 de ani, apăru lângă ei. – Cum o să-l luați? ripostă brancardierul. – Paco! îl potoli doctorița. E senhor Huber!... Paco ridică din umeri și tăcu. Huber se plecă spre Riki. Scoase o batistă mare și îi șterse fața și părul de sânge. Îi puse mâna pe inimă. – Îl iau eu, senhora... – Bine, senhor Huber. Mâine dimineață o să trimit medicul de teren la „Leul din Iuda”. Sanitarii îl așezară înapoi în ambulanță. Femeia în galben luă loc în spate, lângă Riki. Huber urcă în față, lângă șofer, și ambulanța porni.

372

Capitolul 12

28 septembrie 2016. După trei zile. I se părea că visează. Frânturi de voci se amestecau fără noimă în minte. Încercă să deschidă ochii. Pleoapele însă nu-l ascultau. Speriat, dădu să se ridice, dar se lăsă înapoi cu un geamăt. – Nu te neliniști, îi vorbi o voce feminină. Totul va fi bine. Unde era? Nu-și putea da seama. Nu-și amintea nimic. Simțea doar că-l dureau coastele, brațele, capul... La un moment dat, se auzi o ușă deschizându-se. Un bărbat vorbea stins. – S-a trezit? – Acum încearcă, răspunse femeia. Dar medicul? Ce-a zis? îl întrebă ea. – A zis... E mai simplu să-l internăm totuși la spital. Să... Riki zvâcni dureros. – Não... Se făcu tăcere. Riki auzi pași apropiindu-se. – Senhor, mă auziți? – Ăă... gemu din nou – Nu e grav. Dar aveți nevoie de îngrijire. Aveți niște coaste rupte, nasul rupt, contuzii multiple... Nu vreți la spital? 373

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Cu efort, își deschise pleoapa. Un chip era aplecat asupra lui. De șocul descoperirii, leșină din nou.

*** Casa în care se afla Riki se numea „Leul din Iuda”. Era o clădire cu etaj, din cărămidă, destul de îngustă și netencuită. Era situată în favela Cidade de Deus. Avea o curticică interioară, sugrumată de gardul vecinilor. La parter era doar o sufragerie măricică. Aici l-au instalat deocamdată pe Riki. Când își reveni, Riki se uită speriat în jur. „Huber?” O femeie ca la 50 ani ședea la căpătâiul său. Purta o rochie galbenă. Tocmai se pregătea să-i schimbe compresele. „Ce caut aici? Să ies repede!” Încercă să se ridice, dar durerea din piept îl seceră. – Vreau să plec! gemu el tare. – Senhor! Acum nu puteți... Peste câteva zile... Riki își deschise ochii și-i cercetă chipul. Fața ei, brăzdată de riduri, avea un aer plăcut. Purta părul strâns la spate. „Seamănă cu mama...”, îl străfulgeră un gând. Îi urmări mișcările. Avea o îndemânare aparte. Femeia îi curăță rănile. I le pansă. – Ești infirmieră? Ea scutură din cap, zâmbind. Când termină treaba, se ridică să plece. – Cum te cheamă? – Eunice. – Ăă... Pleci? – Nu... Mai stau... – Locuiești aici? – ...Până îmi găsește senhor un loc..., și ieși. „Homeless... O avea copii?” Subit realiză că îl încerca mila. Zâmbi amar. „Ciudat... O fi starea mea nenorocită care mă înmoaie...” Încercă să îndepărteze simțământul. Degeaba. Își aminti de mama cum îl ținea în poală și-i ducea mâncarea în gură cu „avionul”. După fiecare linguriță, Romanța îl pupa și zicea: „Așa să crească 374

Cutremurul

mare puiuțul meu!” Imagini și gânduri i se împleteau dulce în minte... Simți că-i vine să plângă. – Natal, du-i asta domnului. Vocea de dincolo de ușa deschisă destrămă țesătura emoțională. O fetiță ca de 12 ani intră cu o cană mare. Se opri în prag. – Eunice mi-a zis să vă dau asta. – Ce e? – O... băutură..., răspunse ea derutată. Pentru că el tăcea, fetița se duse și lăsă cana și paiul pe scaunul de la căpătâi. Apoi plecă. Avea picioarele subțirele și goale. – Ești fata lui Eunice? – Nu, răspunse fetița și se grăbi să iasă. Riki nu-și găsea poziția. Cheagurile de sânge de la fractura nazală îi blocau respirația. – Eunice... Din curte se auzi vocea copilei: „Te cheamă senhor...” După un minut, Eunice intră grăbită. – Aveți nevoie de ceva? – Da... Respir greu. – Oh... N-am cum să umblu acolo... Dar... pot face altceva. Lin, fără vreo altă introducere, femeia îngenunche lângă pat, își împreună mâinile și se rugă simplu: „Dumnezeul meu bun, Te rog... alină suferința lui senhor. Fă-l să respire mai ușor....” În timp ce se ruga, Riki o privea suspect. „Zice o mantră...” Când se ridică, femeia schiță un zâmbet. – O să vă simțiți mai bine. Dar... n-ați băut ceaiul!? Face bine. Fără invitație, femeia îngenunche, luă cana și-i așeză paiul în gură. Riki bău jumătate și se opri să respire. O privi în treacăt. În minte îi stăruiau amintiri cu Romanța. – Ai copii? – Am avut, zise ea. – N-ai pe nimeni? Fruntea i se strânse, dar se răzgândi. Apoi zise: – Ba da... pe cei de-aici. 375

12

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Glasul ei îi aducea pace. Simțea nevoia s-o mai audă. – Povestește ceva. – Ce să povestesc? se intimidă femeia. – Ceva frumos... Ea căuta cu ochii prin cufărul ei cu amintiri și n-avea ce... La un moment dat, începu. – Să vă spun... Cam cu un an în urmă n-aveam adăpost. O doamnă bătrână m-a luat în casa ei, ca s-o slujesc. Ea mi-a vorbit de un american care ajută oamenii. De la vecini am aflat de „Leul din Iuda”. Când doamna mă lăsa, veneam aici și ascultam ce spunea domnul Huber. De trei luni, doamna a murit. Rudele ei m-au alungat. M-a primit domnul Huber. Aici e bine... Îl ajut cât pot. Riki se încruntă. De fiecare dată, la auzul numelui Huber o gheară îi zgâria sufletul. Era vorba rostită de Ulisses la Grelha de Anibal: „Să iubești... pe vrăjmașul tău!” Eunice nu sesiză schimbarea. Îi apropie paiul de gură. El bău tot. La urmă, Eunice îndrăzni să-l întrebe: – Sunteţi tot american? – Nu. Român. Vin dintr-o țară de foarte departe. – Român? Din Europa? În ochii ei se citea surpriza. Mirarea ei îl intrigă pe Riki. – De unde știi de România? – O, senhor... Este o fată, Rossana.. E chiar de-acolo... Mi-a povestit despre țara ei. – Rossana?... Unde stă? – Nu știu... Vine uneori pe la „Leu”. – Cu ce se ocupă? Eunice șovăi. Ocoli întrebarea. – Stă o vreme pe-aici. Poate o întâlniți. – Poate... Femeia luă cana și ieși. Abia atunci Riki sesiză că, într-adevăr, respira mai bine... Chiar surprinzător de ușor. „Ceaiul?... Sau mantra ei?” Își aminti de surpriza Eunicei când auzi de România. „Rossana? Ăsta nu poate fi numele ei. Trebuie să fie Roxana! ” 376

Cutremurul

Poarta de la uliță se auzi închizându-se. Un fior de panică îl făcu să clipească. O voce bărbătească întreba de Huber. „Huh... Nu e el!” răsuflă Riki ușurat. O auzi pe Eunice răspunzând: – Senhor Huber sosește abia mâine de la Manacapuru. Riki clipi des. „Mâine? Până atunci, am șters-o...”

377

12

Capitolul 13

29 septembrie 2016. Abia se luminase. Foarte discret, Riki reușise să cheme un taxi la singurul indiciu cunoscut atât de el, cât și de taximetrist: „Leul din Iuda”. Șoferul l-a ajutat să intre în mașină. În poartă a lăsat-o pe Eunice, privind după el. Când Riki intra în hotelul Tropical, era mult prea devreme ca să fie lume. Făcu un semn recepționerului, care se ridică și veni mai aproape. – Cheamă un medic. Unul bun... – Da, senhor! Răsărea soarele. Cu pași nesiguri ajunse la baie. Era nerăbdător să-și examineze chipul. Bănuia că era desfigurat, dar nu credea că-i chiar atât de urât. Era murdar. O baie? Nu putea, din cauza rănilor. Dezamăgit, fără un plan imediat, se așeză anevoie în fotoliu. Scoase mobilul și îl cercetă. „Ia uite, m-a căutat Conall.” Apelă numărul. Conall îi răspunse imediat: – Salut, Ricardo. Nu ne-am mai văzut de câteva zile. – Sunt... imobilizat, Conall. – Ce s-a întâmplat? Vocea lui nu trăda absolut nicio surpriză. – Dacă vrei să afli, dă o fugă până la mine, la hotel. 379

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Pe la 9 e bine? – Te-aștept, zise Riki. Conall era un tip dur. Vorbea și acționa fără inflexiuni afective. Totuși, când îl văzu, fu impresionat. Îi ascultă pățania. Din punctul lui de vedere, pentru cel puțin două săptămâni, băiatul nu putea arăta galantemente. – Și ce-ai de gând să faci? îl întrebă pe Riki. – Nu știu... Mă odihnesc. Subit, lui Riki i se aprinse beculețul în minte. – Cunoști fete românce prin Manaus? Conall nu înțelegea. Riki explică: – Am aflat că există o fată din România. O cheamă Rossana... – Păi, în ce hal ești tu acum... – Nu!... O simplă conversație mi-ar face bine. Nu mai știu nimic despre treburile de-acolo. – Rossana zici? Ce lucrează? – Bănuiesc că... la drumul mare. – Am să mă interesez. Dacă aflu ceva, te sun. Altceva? Vreun medic? – O să vină pe la 12 unul bun. Conall se uită la ceas și se ridică. – OK. Păstrăm legătura. Rămas singur, în fotoliu, își lăsă capul pe spate. „Rossana...?” Era deranjat că „fantoma” ei îi bântuia gândurile. Pe de altă parte, curiozitatea neobișnuită de a o vedea nu-l slăbea. Încercă să se tempereze. „Să vezi ce bluff o să fie când o să-ți întunece orizontul o țoapă oxigenată, puțind a tutun...” Trecu o zi. Trecură două. „Bun doctorul!” Îi dădu doar niște apă de gură să se clătească de cheaguri și ceva picături pentru nas. Plus... încurajări, multe încurajări... Odihna îi prindea bine. Singur își dăduse jos pansamentul de la nas. Arăta mult mai bine, deși era încă vânăt. Ochiul stâng se deschidea normal. Dreptul era încă umflat. Când se sătura de programele TV, mai mânca, mai dormea, sau se gândea la ce n-ar fi dorit: la Rossana... și la „sfântul Huber”. 380

Cutremurul

Era vineri după-amiază când mobilul slobozi un țignal. Primise un mesaj. „Am găsit-o. I-am dat adresa. O să te caute la hotel.” O emoție subită îl cuprinse. Animat, atât cât îi permiteau coastele rupte, strânse lucrurile de pe jos, întinse plapuma, aerisi bine camera. Puse pe colțar o sticlă de șampanie și alta de apă minerală. „La ce oră vine? Nu mi-a scris!” Se duse la fereastra larg deschisă. Scrută zarea. Peisajul, cu deschiderea spre Rio Negro, era încântător. Așteptarea era însă neplăcută. Parcurse de mai multe ori distanța de la pat la fereastră, șchiopătând. Cam după un ceas, zări în curte un taxi. Din el coborî o tânără. Avea mersul și ținuta elegantă. „Nu poate fi ea...” gândi el. Se înșela. Telefonul zbârnâi. Era recepția. – Senhor, vă așteaptă o tânără doamnă. – Roag-o să vină la cameră. Se gândi că era mai bine să-l găsească în fotoliu, ca pe un boss. Întredeschise ușa, iar el se așeză. Auzi ușa liftului. Apoi liniște. – Senhor Ricardo? – Intră... Dar fata zăbovea la ușă, cum probabil cerea protocolul. Atunci el se ridică s-o întâmpine. Nu făcu doi pași, că apăru chipul delicat al tinerei. Când ea îl văzu, se schimbă la față. Își ridică mâna și, după câteva clipe, șopti: – Sunteți rănit... Pot să vă ajut? Riki se blocă. Scenariul pe care și-l ticluise se destrămă. Nu știa ce să facă. Dar când o privi mai bine, rămase perplex. „Lavinia!?...” Trăsături fine, tenul foarte alb... „În păr poartă o floare roșie!!” Secvențe suprapuse i se derulau rapid prin minte: „Atunci... Să fi fost ea?” Îl cuprinse un tremur ușor. Ea înaintă grăbită și-l ajută să se așeze în fotoliu. – Cu ce vă pot fi de ajutor? insista ea. Era tulburată. – Puțină apă..., gemu el. Fata se uită în jur, găsi pe colțar butelia cu apă minerală. Umplu paharul și i-l aduse. 381

13

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Să chem un médico? El scutură doar din cap. Încă trăia pe două planuri temporale. Îi făcu semn să ia loc pe celălalt fotoliu. Ea se așeză, fără să-l piardă din ochi. Modul în care se comporta el nu era cel al unui bolnav. Era altceva... necunoscut. – Rossana..., își adună el glasul. – Da, senhor... Riki simți momentul potrivit să dea perdeaua la o parte. I se adresă pe românește: – Te-am căutat... Rossana tresări. Își duse palma la gură. – Sunteți român? – Da... Un român chinuit... Ea tăcea. Aștepta o mărturisire. – ...chinuit de amintiri... Am cunoscut o fată care seamănă mult cu tine... Am avut simțământul că... ești tu aceea... O cheamă Lavinia. Vorbirea lui, întretăiată și rară, suna tragic. Întoarse capul. Își dădea seama că luneca iarăși în groapa nostalgiei, nenorocita groapă în care continua să recadă iar și iar, de când cu straniul incident. Îi era ciudă că nu mai era „el” acela, puternic și indiferent! – Rossana... Ai vrea să-mi faci o favoare? Și își duse mâna la buzunar. Scoase trei bancnote de câte 100 reali și-i puse pe măsuță. – Nu vreau nimic de la tine... Vorbește-mi, doar, despre tine. Fata se uită la bani și expresia feței deveni serioasă. Își îndreptă spinarea, gata să se ridice. – De ce îmi cereți asta? – Rossana! strigă el, îndurerat. Te rog! Am nevoie... Sunt bolnav... cu sufletul. – Domnule... Îmi cereți ce nu pot... – Oh... Spune doar ce vrei... și cât vrei... Chipul lui exprima implorare. Empatia din ea o făcu să se clatine. Se muie. După o vreme, zise: 382

Cutremurul

– Bine. Am să încerc... dacă luați banii înapoi... El întinse mâna. Mototoli bancnotele în pumn și le dădu drumul pe covor. Rossana își rezemă fruntea de mâna sprijinită de fotoliu. Îi venea greu să redeschidă poarta grea a trecutului. O expresie de resemnare îi umbri chipul, în vreme ce sufletul i se cufunda în cețurile copilăriei. – Tata a avut numai fete. Eu eram a treia, ultima. Cum tata se angajase la uzină, la Galați, ne-am mutat la bloc. Împlinisem cinci ani. Tata muncea mult. Banii erau puțini. Mama vindea la piață legume de la mamaia de la țară, ca să mai aducă acasă un ban. Surorile mele mai mari erau mai tot timpul împreună. Erau prietene. Cu mine n-aveau ce să vorbească, eram prea mică. Când plecau toți, mă încuiau singură în casă. Eu stăteam la fereastră... și plângeam mult. Mi-era dor de mama, de mamaia... de toți. Nici la biserică nu m-au mai dus... La liceu am întâlnit un băiat, Raul. Era cu două clase mai mare ca mine. Până la el, nimeni nu mă băgase în seamă. La început se purta frumos. Îmi cumpăra Eugenii, mentosane... M-am atașat de el. Ieșeam cu el prin parc. Mă săruta... Credeam că mă iubește. Eu îl iubeam. Înainte să ia bac-ul, m-a chemat la el acasă. Mai fusesem pe la el, dar niciodată n-am fost doar noi doi. De data aceea, nu era nimeni. Atunci m-a iubit... de tot. Când am plecat, mi-a zis: „Vezi să n-afle nimeni...” Eram foarte tulburată de ce se întâmplase. Zile întregi am plâns pe furiș. Mi-era rușine. Știam că făcusem ceva groaznic. Mă temeam că află ai mei... Raul m-a mai iubit de câteva ori... După bac, a plecat la Iași, la facultate. Mi-era tare dor de el. Uneori mă suna. Dar rar. Eu sufeream. Noaptea visam că mă cunun cu el. Fata tăcu. Riki nu mișca în fotoliu. – Eram într-a XI-a. M-a sunat și m-a invitat la Iași. Ai mei m-au lăsat. M-a dus la un restaurant. Apoi la gazda lui. Nu m-a sărutat. Mi-a zis doar că are mare nevoie de bani. Că, dacă-l iubesc, să fac rost de bani. Nu înțelegeam ce voia. Atunci mi-a zis pe șleau: că are un prieten căruia îi place de mine. Și că, dacă îl accept, o să-mi dea bani, trei sute de lei. M-am îngrozit. Am început să plâng. El stăruia. 383

13

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

M-am ridicat să plec. Atunci a devenit brutal. M-a aruncat pe pat... La scurt timp a venit omul ăla. Era un bărbat chel, om în toată firea, nu student... Fata respiră de câteva ori adânc. Apoi șopti: – M-au violat... Abia a treia zi mi-au dat drumul să plec acasă. Nu știu cum am ajuns. Ai mei nu m-au întrebat nimic. După aceea, nu știam de ce îmi era rău. Credeam că de la plâns. Când diriginta m-a trimis la doctor, am aflat. Rămăsesem gravidă. N-am spus nimănui nimic, până când au observat ai mei. Tata m-a bătut că l-am făcut de rușine. Din „curvo” nu mă scotea. Mama nu mă bătea, dar mă ținea numai în scandal. Când am născut fetița, mi-au spus să nu cumva să apar cu ea la ușă. Veronica era frumoasă. Și cuminte... Aveam și lapte. N-am putut s-o las. Am abandonat liceul și am stat la Vasilica, o cumătră a nașei mele. Ca să mă țină, îi munceam grădina și-i meditam copiii la franceză. Bărbatul ei era ursuz. N-am mai putut sta. Nici acasă. N-aveam bani. M-aș fi descurcat singură, dar... Pentru Veronica... Rossana întinse mâna, luă un pahar cu apă de pe măsuță și-l bău. – Le-am făcut... pe toate. Întâi în Brăila. Acolo nu mă cunoșteau... Ajunsesem fără suflet. Un robot... Apoi în Italia. Mă tratau ca pe o marfă. Acolo m-au învățat „regulile jocului”. Când șeful a primit solicitări de fete pentru Brazilia, am acceptat. Aici sunt de patru ani... Acum știți totul... Cât timp a vorbit, și-a ținut privirea în pământ. Pe măsură ce povestea, glasul îi devenea mai dramatic. Când își ridică ochii, văzu chipul împietrit al lui Riki. – Ți-este greu? șopti Riki. – În Manaus, în primul an și jumătate am pătimit rău... Mai rău ca în Italia. Mă băteau... M-am prăbușit în depresie. Îmi doream moartea. Aproape că nu-mi mai păsa nici de Veronica... În halul acela m-a găsit senhor Huber. Mi-a vorbit despre Dumnezeu, despre iertare și vindecare... Dumnezeul lui m-a ridicat... Mi-a scos sufletul din abis. 384

Cutremurul

La cuvântul „Huber...”, mușchii pieptului i se contractară. Era urmărit de umbra americanului. Suflă adânc. – Și Veronica? – E tot la cumătra... Dacă-i dau bani, e femeie de treabă. Îi trimit tot la două luni câte o mie de dolari... Uneori cere mai mult. Când iau concediu, fug la ea... Riki își plimbă ochii peste ea. „E frumoasă...” – Ce faci acum? – De când m-a luat în primire senhor Filipe... El tresări. – Filipe... și mai cum? – Filipe Barros. De-atunci lucrez ca escort. E mai ușor. Oamenii sunt mai stilați. „Barros! Bestia... A profitat de ea!” – De ce mai stai?? – O, aș pleca mâine dacă aș avea banii. În două rânduri mi-au furat tot. Am început iarăși să strâng. Acum îi țin în siguranță, la „Leul din Iuda”. Dacă mă întorc, va fi nevoie să cumpăr un apartament, să deschid ceva... poate un salon de coafură... Vreau să-mi cresc frumos fetița. Măcar ea... Ultimele cuvinte i se înnodară în gât. „Săraca...”, se surprinse Riki gândind. „Sacrificiul se justifică. Și-apoi, ce viitor mai poate avea o...” – Câți ani ai, Rossana? – Douăzeci și șase... – Unde stai? – Am închiriat o cameră într-un apartament, împreună cu alte fete. Ne înțelegem bine... – Românce? – Nu. Două sunt din Venezuela. Una e portugheză. Români găsești rar pe-aici. A fost o familie, dar s-a întors. Mai este unul, Torre. Are picioarele tăiate. Dar are suflet bun... – E bătrân? – Nu... Cam de vârsta noastră. 385

13

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Ce caută aici? – Ei, are o istorie interesantă. Acum îl ajută pe senhor Huber, atât cât poate. Se străduiește să nu-i fie o povară: împletește coșuri și fotolii din nuiele și papură. Se mai ocupă și de copiii abandonați. Rossana zâmbi. Se potrivește cu ei: e tare copilăros. – Mi-ar plăcea să-l întâlnesc. Stă cumva... la „Leu”? – Nu. Stă în favela Vieiralves, la o familie săracă cu patru copii. Riki se ridică greoi din fotoliu. Ea îi urmă exemplul. – Rossana, îmi poți face o favoare? Ba nu, două? – Ce anume? În ciuda istoriei, chipul fetei era neobișnuit de senin. „Ca Lavinia..., față de înger.” – Să-mi dai numărul tău de mobil... O să am nevoie de ajutorul tău... – Da, cu plăcere..., și scoase din poșeta ei o carte de vizită. El o luă și o citi: Senhorita Rossana, Escolta europeu Manaus... – Mulţumesc..., zise el. Și a doua favoare: să iei cina cu mine... – Dacă vă face plăcere... În seara asta sunt liberă. Când dădu să iasă, un junghi îl străpunse. Se sprijini de tocul ușii. Fără fasoane, ea îl luă de braț și-l conduse la ascensor. El îi privi mâna albă, cu degete lungi. „Mâna ei...” Au luat loc pe terasă. – Nu vă simțiți bine? întrebă Rossana. – Ba da..., zise el, fără să-și poată masca umbrele. Cina fu servită fără vorbe. Muțenia lui o stânjenea. – Poate v-am întristat cu povestea mea... – Nu! Nu! răspunse el. Sunt doar în confuzie. Ai putea să-ți amintești de ceva...? – Ce anume? El se opri din mâncat. – Ne-am mai întâlnit noi cumva... odată? 386

Cutremurul

Rossana stătu puțin pe gânduri. – Nu cred... – ...Cândva, într-o noapte ca asta... la terasa restaurantului Peixaria Do Conde ? – ... Merg adesea prin zonă... Vocea lui deveni mai slabă. – Se iscase o bătaie... El tăcu. Ea îl privi și nu înțelegea. Apoi se încruntă, ca trezită din somn. – ...Când l-au bătut pe senhor Huber? Dumneavoastră erați acolo? El tăcu. – Și nu i-ați sărit în ajutor? Cuvintele ei acuzau. Nemaiputând suporta povara secretului, Riki șopti, sacadat: – Ba da... Am sărit..., dar altfel... Femeia rămase blocată. Se uita lung la el, neîndrăznind să creadă ceea ce el îi sugera. – ...Dum-nea-voas-tră? El nu mai răspunse. Își plecă doar capul și rămase așa. Împietrită, Rossana uitase să mai clipească. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Așteptă să prindă puteri. Apoi se ridică încet. Își scoase șervetul alb de la gât și-l puse în farfuria pe jumătate plină. – Mă scuzați... Împinse scaunul de sub ea, se întoarse și păși încet spre alee... Din spate auzi un geamăt. – Rossana... Fără să se întoarcă, fata dispăru în noapte.

387

13

Capitolul 14

12 octombrie 2016. Trecuseră aproape două săptămâni. Vânătăile încă se mai zăreau. De atâta vreme imobilizat, simțea că înnebunește. Mânca și dormea la întâmplare, când îi venea. Necazul era că noaptea nu prea avea somn. Într-o noapte, Riki se trezi la ora 2. Se ridică în coate. Privi prin cameră. Realiză că perna era udă. O întoarse și se culcă la loc. Dar somnul era lunecos, greu de prins. Cu ochii în bezna tavanului, căuta un capăt de fir. „De la întâlnirea cu ea, toate merg strâmb. Mai rău ca după bătaie... Parálele se topesc... Tabatinga are nevoie de bani! Cum să ies la „lucru” cu cearcăne vinete?” Conall nu mai răspundea la telefon de patru zile. Aveau consensul să nu insiste: un singur apel pe zi. În plus, îi era greu să accepte că îl frământa conștiința. Trăia un conflict lăuntric de o intensitate pe care n-o mai cunoscuse. A încercat și să se îmbete, dar „anestezia” aproape că n-avea efect. În fine, a cincea zi s-a hotărât să-l caute personal pe Conall. Odată cu sezonul umed, afluența turiștilor s-a diminuat considerabil. La ora 9:30 o luă spre plajă. De la înălțimea taluzului verde, zări 389

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

pavilionul dungat galben-verde. Câțiva oameni îmbrăcați, vreo trei, se aflau în preajma pavilionului. În minte i se aprinse becul de alarmă. Ca unul fără treabă, coborî de pe alee pe plajă. Abia atunci observă că, lângă palmier, ședea un polițist. Riki înainta degajat. Polițistul se ridică și se îndreptă spre el: – Bună ziua, senhor. Căutați pe cineva? – Soare... și aer curat, zise el schițând un zâmbet. Pus pesemne pe fapte mari, polițistul întinse mâna: – Actele dumneavoastră. – Actele? La hotel. – Care hotel? – Tropical Manaus Ecoresort… – Numele? – Fiodor Kareynik, răspunse el degajat. Fără să stea pe gânduri, polițistul apelă hotelul. Întrebă: „Aveți pe unul, Kareynik? Da? Bine...” Apoi i se adresă tânărului. – Și... căutați pe cineva? – Fete... Polițistul zâmbi. – Sunt destule, dar... mai încolo, și arătă spre hoteluri. Zona asta e blocată. Și-i făcu semn că e liber. Riki se arătă speriat: – Crimă? – O, nu, nu... Manaus e un loc sigur... Circulați... Mirat, Riki întoarse capul într-o parte, într-alta, dădu din umeri și se îndepărtă cu pași rari. Ajuns pe plajă, se întinse pe un șezlong, ca omul însetat de o baie de soare. Trase de câteva ori cu ochiul spre pavilion. „E bai! A încurcat-o Conall... Ar trebui să dispar din rețea... Încotro?” Deodată îi veni o idee. Scoase mobilul..., dar renunță. Era teama? Sau rușinea? După un minut de ezitări, se hotărî totuși. Sună prelung. Niciun răspuns. Așteptă vreo zece minute și sună din nou. De data asta se făcu conexiunea. – Alo... – ... 390

Cutremurul

– Alo, Rossana? După clipe de tăcere, se auzi glasul ei. – Sim, senhor1... „Mi-a răspuns în portugheză... Mă respinge...” El o întoarse pe românește. – Te rog să mă ierți... Îmi dau seama că te-am rănit. Îmi pare tare rău... – Não, senhor. Mie nu mi-ați făcut niciun rău. Vorbele ei, tot în portugheză, sunau rece. – Rossana... de ce nu vrei să mă ajuți? Din nou tăcere. Se auzea răsuflarea ei. – ...În ce privință? îi răspunse ea pe românește. – Vreau să scap de chinul care mă torturează. Nu mai am somn... De dincolo niciun răspuns. – Rossana...! – Ce vreți să fac? – Vreau să-mi spui tu... ce aș putea face. Dar nu la telefon. Vreau să te văd. Te rooog... Secundele de tăcere se lungeau. – Te rog! – Bine... La 2:30 mă găsiți... în Grădina Botanică, lângă chiparoși. – O... Mulțumesc din suflet, Rossana! Se sculă de pe șezlong și își continuă drumul spre hoteluri. La prima alee o coti spre dreapta. „Flori?... Nu merge.”

*** Riki sosi mai înainte. Găsi locul de întâlnire. Trase două scaune la umbră și așteptă. Degetele sale frământau o frunză parfumată. Din când în când, o mirosea. Pe Rossana o zări de departe. Era îmbrăcată 1 

Da, domnule. 391

14

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

simplu, într-o rochie neagră și pantofi fără toc. El se ridică, politicos. De aproape îi cercetă chipul palid și serios. O încadra un aer nobil. – Mulțumesc că ai venit... Ea dădu doar ușor din cap. – Am nevoie de tine... Mă aflu într-o fundătură. Pe toate planurile. Nu știu ce să fac... Pe de o parte, am pierdut legătura cu rețeaua. Pe Conall se pare că l-au ridicat. Apropo, de Filipe Barros știi ceva? – E cercetat în libertate..., zise ea încet. Riki strânse pumnul. – E momentul să ies! Trebuie să dispar. Trebuie să-mi caut o cameră mai ieftină... Ai vreo idee? Fata scutură ușor din cap. El stărui: – Poate românul acela... cum îl cheamă...? – Torre? – Aș vrea să-l văd pe Torre... Într-o favelă nu te mai găsește nimeni! Ai adresa lui? – Nu. Dar știu să ajung acolo. Dacă aveți o hartă vă... – Nu... Te-aș ruga mult să mă conduci tu acolo... Tu îl cunoști. Îmi faci legătura... – Când? – În seara asta, poți? Ea stătu o clipă pe gânduri. – La șapte. Să fiți la Café da Manhã, în favela Vieiralves. Tăcură amândoi. Riki se uita stăruitor la frunza lui. Se chinuia să deschidă subiectul care-l apăsa. Dar nu-și găsea cuvintele. Ea așteptă o vreme, apoi se ridică să plece. – Mai stai, te rog. Am o problemă care mă torturează. Ea se așeză din nou. Pe când el se opintea să-i dea drumul, o muscă începu să-l bâzâie. Dădu din mână, dar musca nu-l lăsa. Iritarea lui creștea. – Nu știu cum să încep... Cu două săptămâni în urmă, am fost bătut. Rău... Știi cum arătam. Puteam să mor. Și... Aici Riki se opri și inspiră adânc. 392

Cutremurul

– S-a întâmplat ca tocmai atunci... senhor Huber să fie prin zonă... M-a cules... La numele Huber, ea își deschise ochii mari. – Am ajuns la „Leu” în comă. M-a îngrijit. El... pe mine... N-am putut să dau ochii cu el și am fugit... Vocea i se curmă. Aruncă brusc frunza la pământ. Îi era ciudă că dădea dovadă de slăbiciune. – Aș vrea să dau timpul înapoi... Dar nu se mai poate! Își acoperi ochii cu palma dreaptă. Stătu așa, un minut întreg. – Ba se poate... Nu e târziu niciodată, șopti ea. Riki își ridică brusc capul ca electrizat. – Cum? Glasul lui suna sceptic. – Cere-i iertare... Ea pentru prima oară îi vorbea la persoana a doua singular. El îşi lăsă capul să cadă și-și acoperi fața cu palma dreaptă. Trupul îi zvâcnea mărunt. Se străduia să-și stăpânească plânsul mut. – Nu pot! îngână el. Ea îl lăsă o vreme. Apoi îi spuse: – Așa e. Tu nu poți. Ai nevoie de ajutor. – Ajută-mă! gemu el. – Nu eu! Altcineva te poate ajuta. Ochii lui uzi o pironiră, întrebători. – Iisus Hristos, zise ea. – Cum? Neștiința lui îl irita. – Ai Cartea? Riki își încreți fruntea. – Biblia?... Nu. N-o am. – Cere-i lui Eunice... – Adu-mi-o tu! Te rog... Rossana îi înțelese neputința. – Unde vrei să ți-o aduc? – Păi... dacă Torre îmi găsește o gazdă, acolo. – Bine... 393

14

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Stăvilarul odată rupt, Riki se liniști. Ea își îndreptă spatele, gata să se ridice. – Atunci, la ora 7. – Da... Mulțumesc, Rossana. El se ridică s-o conducă. – Nu e nevoie, zise ea pe un ton care nu lăsa loc la negocieri. În picioare, Riki o privea cum mergea. Amintirea Laviniei îl năpădi.

394

Capitolul 15

Se înserase, dar se mai zăreau contururile maghernițelor. Strada, mai corect un teren viran cu o potecă sinuoasă, urca dealul. Era flancată ici și colo de adăposturi în dezordine. Riki, tăcut, își adaptase pasul după mersul Rossanei. – Strada asta n-are nume. Nici număr, explică ea. – Asta-i bine... Strada o cotea spre dreapta. Încă de la colț se auzeau glasuri de copii. – Ei sunt, zise Rossana. Se joacă. Ochii lui sfredeleau semiîntunericul în căutarea românului... Nu zărea decât copiii. „Se joacă de-a v-aţi ascunselea...” gândi el. La un moment unul lovi mingea. Cineva o prinse și răspunse printr-un râs de tenor. La auzul râsului, un fior de groază îl scutură. Se opri. „Bizar... Foarte bizar!...” Rossana merse înainte spre glasul bărbătesc. – Bună seara, Torre! Ea îi întinse mâna omului ce ședea pe pământ. – Bună, Rossana! Simțindu-și inima strânsă de o gheară cumplită, Riki făcuse un pas înapoi. 395

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Vreau să-ți prezint un român... Caută o gazdă. – Un român? se miră Torre copilărește. Unde e? Ea se îndreptă de spate și arătă spre Riki, care rămăsese stană în întuneric, într-o așteptare încremenită. Mirată de imobilitatea lui, îl chemă pe nume. – Domnul Ricardo... Dar el nu mișca. Cu voie bună, Torre se porni în mâini și șezut spre el. Copiii se dăduseră la o parte. Ajunse până la doi pași de Riki, străduindu-se să-i ghicească trăsăturile. – Un român?... Deodată, un strigăt de bucurie sfâșie perdeaua nopții. – Rikiii! Cuprins de groază, din gâtlejul lui Riki izbucni un urlet: – Nuu! și o rupse la fugă înapoi, înnebunit. – Rikiii!! În noapte se auzeau doar pași galopând frenetic, de neoprit. Apoi, în scurt, o bufnitură teribilă și zgomot de tablă puse capăt cursei. Speriată, Rossana dădu fuga spre locul cu pricina. Căzut între gunoaie și fiare ruginite, cu fața ascunsă în antebraț, Riki plângea în hohote. Speriată, Rossana încercă să-l ridice. Riki însă era de plumb. Voia să intre în pământ și nu putea. Torre se târî și el până la Riki. Îl apucă de călcâi. – Riki! Sunt eu, Bebe! Bebe! Hai, ridică-te! Doamne, ce surpriză! – Nu! Nu! gemea Riki printre suspine. Focul îi mistuia mintea și sufletul. În timp ce-și ascundea capul în gunoi, deodată o imagine ca un fulger îi lumină întunericul. În minte îi răsări fața încununată cu spini de pe icoana mamei din bucătărie. „Iisus Hristos!” În cădere liberă, se agăță cu disperare de firul care-i apăru. Mintea începu să repete cele două cuvinte, iarăși și iarăși. – Totul e bine, Riki! E bine de tot! Agonia slăbea din putere. Anevoie, găsi resursele să se așeze pe mormanul de murdării. Cu privirea protejată de beznă, încercă să-l 396

Cutremurul

repereze pe Bebe. Acesta întinse mâinile spre el. Ezitând, Riki încercă să i-o întindă pe a lui, dar și-o retrase repezit. – Eu... te-am omorât..., șopti Riki. – Tu? Nu m-ai omorât... – Ba da! Eu... te-am aruncat în prăpastie... Bebe tresări, ca unul care dezleagă o enigmă. „Deci... așa am ajuns eu în râpă!?... Și poza mamei?... Și briceagul? Deci... el!” Simți cum un nor încerca să-l învăluie. Privirea lui încerca să străpungă întunericul nopții, căutând ochii lui Riki. Acesta se întoarse brusc și se aruncă cu fața în gunoi. „Îi pare rău...”, cugeta Bebe. Prin minte îi trecu istoria lui Petru, cum i-a părut rău după ce s-a lepădat de Iisus..., cum „a plâns cu amar”1... Inima lui Bebe se înmuie. După clipe lungi și fără comentariu, Bebe se trase mai aproape de Riki. Apucându-l de pantalon, îl scutură. – Lasă, Riki! Uite că a trecut... Dumnezeu a avut milă de noi! Ce minune! Suntem vii amândoi. Mare minune... În timp ce Bebe îl zgâlțâia de pantalon, Riki se ridică în capul oaselor. Zări mâinile lui Bebe întinzându-se spre el. Întinse șovăielnic dreapta lui spre Bebe. Acesta i-o apucă și i-o scutură cu putere. – Poți să mă ierți? șopti Riki, cu durere în glas. – Dacă Iisus m-a iertat, sunt și eu dator... Lasă, Riki... A trecut! Gata... din toată inima, că și pe mine m-a iertat Iisus. Glasul i se curmă. Doar continua să-i scuture mâna. Ca să iasă din vârtejul emoțiilor, Bebe se întoarse spre copiii rămași tablou pe maidan. Strigă tare, cu năduf. – Hai, valea, acasă! E noapte... Apoi căută chipul Rossanei. Nu-i bine să stăm aici. Te rog, ajută-l să se ridice. Eu... merg înainte ca să vă arăt drumul! Bebe își șterse nasul zgomotos și, fără vorbe, o luă târâș în sus, spre șandrama, în timp ce îi gonea pe copii la casele lor. Rossana, uluită de misterul dramei, îl susținea pe Riki, care înainta clătinându-se. – Te-ai lovit? îl întrebă Rossana. – Nu știu... 1 

Luca 22:62. 397

15

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Se târî după mogâldeața mișcătoare în direcția unui bordei fără gard. Cu mișcări de somnambul, Riki se aplecă și intră în cocioabă. Gazdele, o familie tânără cu patru copii mici, s-au tras jenați în cămăruța-dormitor. Bebe se sui pe butucul lui, care-i ținea loc de fotoliu. Pentru prima oară, după doi ani albi, Riki cerceta fața lui Bebe la lumina chioară. Părea îmbătrânit cu zece ani. Dar era tot fața aceea de copil mare. „Om fericit...” Bebe îi apucase mâna. Privirea i se plimba peste cutele frunții, cicatricile, barba înspicată, ochii cu cearcănele vinete ale lui Riki. O undă senină emana din ființa lui, în contrast cu expresia nenorocită a prietenului. Se contemplară îndelung. Cu chipul contorsionat, Riki silabisi din nou: – O să poți să mă ierți? Buzele îi tremurau. Bebe ridică din sprâncene. Gura lui se destinse într-un zâmbet, în timp ce dădea din cap, afirmativ. Emoționată, Rossana își puse mâna pe umărul lui Riki. Degetele ei apăsau greu. Cunoscuse și ea lunga iarnă a căinței și a strigătului după iertare. Ochii lui Riki implorau iertare. – Dă-le încolo, Riki... Dumnezeu le-a șters cu buretele milei Lui... – O... sunt atât de multe! răspunse Riki, lăsându-și capul jos. Strânse din buze, stăpânindu-și emoțiile. Își aminti de manipulările grosolane, de egoismul rapace, de modul în care a exploatat, ani de zile, un adolescent naiv și un handicapat social. Își ridică iarăși ochii rugători. – Gata, Riki! S-au dus! Uită-le... Mai bine spune-mi cum ai ajuns aici? Lui Riki îi venea greu să iasă din jgheabul mărturisirii. Bebe continua să-i scuture din când în când mâna. Terapia lui dădu roade. – Hai! – Eu...? Riki dădu din cap. Greu. Dar tu? Cum de trăiești? Cum de ai ajuns aici? – Ei... Să-ți spun. Dar... e lung tare... Se așeză mai bine pe butuc, tocmai când din cămăruța strâmtă se auzi plânset de copil. Rossana se aplecă spre Bebe. 398

Cutremurul

– Tu dormi aici, în antreu? – Da, cu copiii mai mari... – Atunci... hai să lăsăm copiii să se culce. Eu... trebuie să plec. Bebe își ridică mirat privirea. Riki, cu expresia șocului încă întipărit pe față, se sculă. – Rossana, te rog, nu pleca. Apoi scoase mobilul din buzunar. – Mergem la hotel. Deocamdată, locuiesc acolo. Alo?... Un taxi... – Rua Rio Mar, colț cu strada 11, completă Bebe. – ...În trei minute suntem la colț, răspunse Riki șoferului. Și se ridică hotărât. – Nu poți să ieși în halul ăsta, zise Rossana... Și începu să-i scuture haina cu mâna. Atunci observă și el că pantalonii îi erau rupți la genunchi și la buzunar. Pete de sânge impregnaseră materialul. Haina îi era pătată de murdării menajere. – Nicio problemă... M-a mai văzut recepționerul beat. Rossana, te rog, vino și tu. Ea se uită la ceas. El insistă: – Am nevoie... – N-aș putea sta prea mult... Riki explodă: – Aș vrea să-ți dea odată pace toți nemernicii ăia! Ea se întristă: – Și eu aș vrea, șopti ea. Înainte să-l urce pe Bebe în taxi, acesta bătu la ușa cămăruței. – Senhora Ynes, eu plec cu ei. Nu știu când vin... – Bem, bem2...

*** 2 

Bine, bine. 399

15

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

În camera de hotel era dezordine. Riki refuză să-și schimbe hai­ nele. Dorea să intre mai degrabă în taina lui Bebe. – Hai, Bebe, povestește, zise Riki. Cocoțat în fotoliu, acesta începu să-și depene amintirile.

400

Capitolul 16

După obiceiul lor, indienii Davis ies cam o dată pe lună la pescuit. Nu cu plasa, nici cu undița. Metoda lor este unică: identifică anumite porțiuni de apă liniștită, ridică un baraj la capătul de jos și aruncă în apă ramuri zdrobite devenite un mănunchi de fibre. Seva acelor pomi „îmbată” peștii, care se ridică la suprafață. Tot tribul, bărbați, femei, copii, coboară în mijlocul râului, culeg peștii și-i prăjesc pe loc sau îi duc acasă. Era una din aceste ocazii, o zi umedă. Un grup de 22 de indieni Davis, familii întregi, o porniseră în susul unui mic afluent. În dreapta, malul era înalt, abrupt și întunecat de desișul verde. Era de fapt piciorul unui deal muntos. În partea stângă, malul era scund, cu ușoare denivelări. Oamenii cunoșteau locul. Urma un defileu, după care râul poposea într-o căldare. Acolo aveau să prindă peștele. Unii bărbați aduseseră cu ei ramurile toxice. Ajunși la baraj, se puseră pe treabă, zdrobind ramurile cu maiul. Alții se duseră să caute ramuri prin junglă. La un moment dat, printre lovituri, s-a auzit un strigăt. Strigătul s-a repetat. – Strigă cineva! zise o femeie, alertându-i pe cei din jur. Patru inși s-au repezit în susul râului, spre locul de unde venea strigătul. Când au ajuns acolo, un indian le arătă trupul în nemișcare 401

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

al unui bărbat. Era un om alb. Zăcea în verdeață. Piciorul drept era spălat de apa râului. Părea mort. Cel mai în vârstă îl examină. – Încă e viu! În grabă, au înjghebat o targă și șase dintre ei l-au dus până la fluviul mare, Kamarang. De-acolo, cu una din bărcile cu motor, l-au repezit până la primul sat. Știau că în apropiere se afla un aerodrom și, din când în când, poposea un avion, aducând medicamente sau ducând bolnavii la Davis Memorial Hospital, din capitala Guyanei. Bolnavul era într-o stare gravă. Era în comă profundă. Avea febră mare. Infirmierul din localitate l-a dezbrăcat de haine. Atunci au descoperit gangrenă la ambele picioare. – Când vine avionul? – Ultima oară a fost acum două săptămâni. Dar n-a zis când vine. – E urgent. Să mergem până la Hururu. Să sunăm de-acolo. Bolnavul a rămas în grija infirmierului. Doi s-au suit în barcă și au dispărut în trombă. După aproximativ o oră, s-au întors. – Tim ne-a zis că nu poate veni mai devreme de mâine după masă. Frate Inamar, poți să-i faci ceva ca să nu moară? Infirmierul deja îi bandajase picioarele cu niște ierburi tocate. Ridică din umeri. – Dacă o vrea Dumnezeu să nu moară chiar aici... Un număr de indieni s-au strâns lângă coliba lui Inamar și s-au rugat pentru el. Câțiva au rămas peste noapte, veghindu-l. Dimineața, Bebe parcă nu mai ardea atât de tare. De câteva ori deschisese ochii și privise buimac la fețele aplecate asupra lui. Pe la ora trei sosi și Tim cu avionul medical. L-au băgat înăuntru și aparatul și-a luat zborul către Georgetown.

*** La spital, Bebe se trezi din comă pe patul unei clinici. Medicul, un bărbat ca la 50 de ani, cu barba căruntă și cu ochelari, îi urmărea 402

Cutremurul

reacțiile. Când îi prinse privirea, dădu din cap, în semn de încurajare. – Unde sunt? – La spital... Stai liniștit. Mulțumește-i lui Dumnezeu că ai scăpat cu viață. Bebe adormi la loc. Abia a doua zi, când își reveni, descoperi că ambele picioare îi erau amputate mult deasupra genunchiului. Pe când spaima și disperarea turmentau băiatul, medicul îi povesti pe scurt halul în care era. – În mod normal, trebuia să fi murit. Aveai septicemie. Dintr-un act de conștiință profesională, ți-am amputat picioarele, cu toate că.... știam că vei muri. Și uite... Trăiești, tinere! „Cineva” acolo sus are un plan cu tine. Cuvintele medicului au fost ca un colac de salvare. „Mai bine olog, dar viu, decât mort și cu ambele picioare...” S-a gândit că probabil vreun „homuncul” din droaia de spirite, sau poate athman-ul vreunui guru de „dincolo” îl desemnase ca medium, pentru o carieră mare. Pe zi ce trecea, Bebe se împăca cu soarta ce-i fusese prescrisă de karma lui. – Sir, când îmi veți da drumul, unde voi merge? îl întrebă el într-o dimineață pe medic. – Asta nu mai știu. O să vină să te ia cei care te-au adus... – Cine? – Niște Arekuna... Indienii Davis. În așteptare, Bebe încercă să lege firul întâmplărilor. Își aminti de drumul morții... Cum, flămând, înfrigurat și urmărit de jaguar, se certase cu Riki pentru biscuiți... Aici se rupea „filmul”. Tare dorea să regăsească segmentul lipsă. „Riki?... Eu, da, am avut noroc... El?... Mort?...” După nouă zile, sosi Tim cu doi indieni Davis. Ținuseră legătura cu spitalul și cunoșteau deznodământul fericit. Erau veseli. – Salut! Eu sunt Șadrac. Ăsta-i Lahu. – Eu sunt Hector. Hec-tor, silabisi Bebe, ca să-i lămurească. – O, Torre! Te-ai făcut bine... Am venit să te luăm. – Unde? 403

16

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– La noi, la Paruima. L-au luat pe sus, l-au băgat în avion. Era tot un Cessna. Lui Bebe i se făcu frică, dar gândul că are un destin implacabil îi injectă curaj. De pe ferestruica avionului, privi din nou covorul verde, dârele gălbui șerpuitoare, orizontul arămiu... De la aerodrom până în sat, mai erau câțiva kilometri buni de mers pe jos. Șadrac și Lahu, pe rând, îl cărau în cârcă. Pentru Bebe, totul era inedit. „Așa o aventură în cârcă, mai rar!” Așezarea era socotită oraș, în ciuda faptului că rămăsese înfrățită cu natura. Împrejmuită pe trei laturi de cotul râului Mazaruni, se zărea un teren îngrijit. Pe el se găseau, risipite, niște clădiri de lemn. Peste tot erau grupuri de adolescenți, băieți și fete, toți având bluze galbene și pantaloni sau fuste bleumarin. „Ce-o să zică de mine că n-am picioare?” Când văzu fețele zâmbitoare, jena îi dispăru. – Aici e tot spital? – Nu, Torre. Aici e Davis Indian Industrial School. Clădirea aceea... o vezi? Este internatul băieților. Dincolo de școală... acolo este internatul fetelor. Fiindcă avea încă nevoie de îngrijire medicală, l-au dus la infirmerie, în camera din spate. Se însera. – E frumos aici... Infirmiera, o indiancă în sarafan alb, cu fața rotundă, îi zâmbi. – Mă cheamă Așana. Dacă ai nevoie de ceva, să mă chemi. Sunt pe aproape. Rămas singur, Bebe ar fi dorit să se tragă la fereastră și să savureze pulsul vieții din școală. Bonturile îl dureau. Așa că trebui să se resemneze. Gândurile îi lunecară prin timp, peste spații... Reveria îi fu risipită de ecoul unui cânt. Tresări. Se ridică în fund. – Așana! Infirmiera veni repede. – Cu ce pot să ajut? – Dacă vreți... să mă duceți la fereastră. – Ai o problemă? – Cântă! zise el animat. Cine cântă? 404

Cutremurul

Așana zâmbi de inocența tânărului. – Cântă băieții și fetele din școală. – E serbare? Ea îi zâmbi din nou. – Nu una specială. În fiecare dimineața și seara, ei se adună să înceapă și să încheie ziua cu cântec. – Da?!... Aș putea să cânt și eu cu ei? – Desigur... După ce te faci bine. A doua zi, la șapte dimineața, fu trezit de o bătaie în ușă. – Da? Un grup de trei fete și trei băieți, între 12 și 19 ani, apărură în cadrul ușii. – Am venit să cântăm împreună... Surprins, Bebe nu-și găsea cuvintele. Fără vreo altă ceremonie, cei șase intrară și începură un cântec. O fată cu codiță îi întinse o foaie cu textul cântecului. „Ne așteaptă-un cămin fericit Prin credință și-acum îl vedeți Un cămin de Iisus pregătit Luminos, fericit și măreț. Mult timp nu va mai fi Pân-ce Tatăl ne-adună pe toți Atunci va răsări Soarele mult doritei dreptăți...” Tinerii cântau pe mai multe voci. Fețele lor erau zâmbitoare. Când au terminat cântecul, s-au retras, făcându-i cu mâna. Singur, Bebe reciti textul cântării. Un dor adânc și dureros i se căscă în suflet. Dor de casă... Dor de o viață fericită... Dor de o altă lume, mai bună... Își trase pătura peste față și plânse, neștiut de nimeni.

***

405

16

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Într-o după-masă, pe când Așana îi schimba pansamentul, Bebe îndrăzni s-o întrebe despre ce „cămin fericit” vorbește cântecul. Și care este momentul când vor fi strânși. – Torre, aș vrea să am timp ca să-ți răspund, dar nu pot. Uite, am să vorbesc cu Ignacio să vină să stea de vorbă cu tine... Ignacio, un bărbat trecut de 40 de ani, veni cu o carte mare, neagră. Era Biblia. Primul pasaj pe care-l citi a fost cel din Apocalipsa, capitolele 21 și 22... „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut...” Îi povesti despre un mare proiect, cel al salvării omului din lumea în care se moare: planul de mântuire. Îi povesti despre păcat, despre despărțirea omului de Dumnezeu, fapt care a adus moartea pe lume. În următoarea ocazie, i-a povestit despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit să ia asupra Sa pedeapsa păcatului tuturor, pentru ca, în schimb, să dea celor ce cred viața Lui cea veșnică. – Ignacio... îmi place ce-mi povestești! Cu timpul, Bebe învățase împreună cu grupul câteva cântări, pe care apoi le cânta și singur. Când obosea, cugeta la cele auzite. „E simplu... Nu trebuie mantre... E clar, ca pentru copii...” Într-o zi îi ceru lui Ignacio o Biblie. Începu s-o devoreze. Mai întâi Noul Testament, de la evanghelii până la Apocalipsa, apoi de la Geneza, tot Vechiul Testament. O termină în timp record: 42 de zile. Între timp începu să facă exerciții de deplasare. I-au făcut rost de niște pălmare. Sprijinindu-se în mâini și șezut, făcea turul camerei, apoi al curții... Elevii școlii îl însoțeau cu încurajări: „Bine, Torre! Nu te lăsa, Torre! Dă-i înainte, Torre...” Bebe devenise mascota școlii. Un băiat mai mare, Xalbador, se atașase într-un mod aparte de Bebe. Venea să-l ia dimineața și seara la cântarea cu toți elevii. Îl căra bucuros în spate.

***

406

Cutremurul

Într-una din seri, cu puțin timp înainte să înceapă cântarea, Bebe și câțiva dintre prietenii lui stăteau pe pajiște. Soarele dădea să apună. Dintr-odată, un țipăt sfâșietor, neomenesc, ca răcnetul unui porc la tăiere, străpunse liniștea campusului. – E Alicia! strigă Xalbador și dădu fuga spre dormitorul fetelor. Dinspre casa directorului, doi profesori alergau și ei într-acolo. – Ce e? întrebă Bebe terifiat. – Kanáima..., șopti un băiețel din preajmă. Bebe îl privi și rămase surprins. Pe chipul băiatului nu se vedea nici urmă de surpriză. Țipătul creștea în intensitate. Din dormitorul fetei se auzi un crâmpei de cântec. Apoi țipetele unei fete: „Nu mai cântați! Nu vă mai rugați pentru mine!” La scurt timp, Alicia dădu buzna afară. Se izbi de balustrada etajului și se rostogoli pe trepte, până jos. Se ridică instantaneu și, când văzu profesorii venind spre ea, o luă la fugă spre râu. Voia să se arunce în râu și să se înece. Xalbador i-a ieșit înainte, i-a tăiat calea lângă casa grădinarului și a blocat-o. În neputință, începu să-și smulgă părul din cap. „Vorbea... ba cu femeia în negru, ba cu mine”, povestea mai târziu Xalbador. Unul din profesori, care îi ajunse din urmă, își puse mâna pe umărul ei și-i zicea cu o voce hotărâtă: – Alege-L pe Iisus, Alicia! Alege-L pe El... El are putere peste demoni! Țipetele își pierdură din intensitate. Când, în sfârșit, reuși să articuleze „Îl aleg pe Iisus”, Alicia se liniști cu totul. În seara aceea, fata și-a revenit la normal. Până la cântatul cocoșilor, un grup de elevi și profesori, împreună cu Alicia, au avut o noapte de rugăciune. Ea le dezvălui cum bunica ei se ocupa cu vrăjile; cum și ea avusese de-a face cu spiritele; cum venise la școală în pofida poruncii duhurilor; cum fusese amenințată că o vor omorî... De mică, nopțile era vizitată de o femeie în negru, care voia s-o omoare. Dar, de fiecare dată, apărea și o femeie în alb, care o salva... Alicia povestea și plângea de bucurie. Era liberă! 407

16

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

În dimineața următoare, pe când Bebe lua o baie de soare, în curtea școlii apăru nenea Flemming. El își avea casa dincolo de râu. Cu ani în urmă fusese profesor de meserii. Acum avea 90 de ani și avea mari probleme cu picioarele. Abia mergea. Sprijinindu-se în două bastoane, reușise să ia barca, să treacă râul și să parcurgă o distanță bunicică până la școală. – Ce-i cu dumneata, unchiu’ Flemming? îl întrebă pedagogul. Trăgându-și respirația, bătrânul se uită mirat în jur. – Ce-a fost noaptea trecută în campus? – Ei... Niște probleme, dar s-au rezolvat. De ce întrebi? El ridică bastonul și arătă spre casa grădinarului. – La casa aceea... Ce s-a întâmplat? Noaptea trecută eram cu maica pe verandă. Deodată, amândoi am zărit o lumină mare deasupra casei grădinarului. Era o lumină mare și înaltă. Să fi stat deasupra... o jumătate de oră, până când a dispărut. A fost un înger!1 Tulburat de toată întâmplarea, Bebe l-a descusut pe Xalbador. – Noi, cei de la școală, nu ne mai mirăm, îi răspunse băiatul. Toată lumea știe că spiritele există și pot face multe lucruri nemaipomenite. Poporul se teme de ele. Le numesc Kanáima. Noi însă știm! Îs draci. Tatăl meu mi-a povestit ce-a pățit cu ei. Într-o seară l-a chemat mătușa. Pe-atunci locuiam la hotar cu Surinam, la câțiva kilometri de casa mătușii. Ea avea o rană deschisă care nu voia nicicum să se vindece. Au dus-o pe la spitale, pe la vraci... Au tratat-o cu de toate. Degeaba. De o vreme, seară de seară, fix la aceeași oră, un spirit o chinuia. O arunca la pământ, o făcea să guițe, să se târască precum un șarpe... Tata l-a luat cu el și pe pastor. Mătușa era în pat. Când i-a văzut, a început să facă urât de tot. Ei au îngenuncheat și s-au rugat în numele lui Iisus Hristos. La auzul numelui Iisus, mătușa a dat deoparte pătura și a încercat să-i atace. Pastorul se ruga și mai tare și zicea: „În numele lui Iisus Hristos, ieși afară din ea!” Tata Evenimentul s-a petrecut la 18 februarie 2008, la Kimbia Mission Accademy, din Guyana. De faţă au fost Ana-Maria şi Dorin Bucată, profesori-misionari vreme de doi ani. Pentru conformitate: [email protected]. 1 

408

Cutremurul

a văzut cu ochii lui cum din rană au ieșit, pe rând, șase lilieci. Dar eu știu că nu erau lilieci, doar s-au arătat așa. Mătușa a căzut înapoi pe pat și a adormit pe loc. Când s-a sculat, era cu mintea întreagă. Nu-și mai amintea nimic din cele întâmplate. În câteva zile, i s-a vindecat și rana. Tata mai zicea că, atunci noaptea, când au ieșit din casa ei, afară se strânseseră câțiva oameni. Ziceau că în tot timpul rugăciunii, niște Jombi zburau deasupra casei. – Ce sunt Jombi? – Ei..., arătări de demoni. Poporul zice că fiecare râu are Jombi, „oamenii râului”. Când mergi la râu, ei te pot trage în apă și te îneacă. S-au întâmplat astfel de lucruri. De aceea o împingeau demonii pe Alicia la râu... Dar noi știm că Iisus este atotputernic. Că demonii tremură înaintea Lui și că se supun... că n-au încotro.2

2 

Ca în Matei 8: 31 „Dracii rugau pe Iisus şi ziceau: ...dă-ne voie...” 409

16

Capitolul 17

„Hm... Davis indians... Davis Memorial Hospital... Davis In­ dustrial School...”, cugeta Bebe, întins pe pat. „Numele ăsta, Davis... înseamnă ceva! O fi un cuvânt cu puteri magice, cum este numele lui Iisus...” Când îl întâlni pe Ignacio, Bebe îl descusu despre taina acelui nume. Pastorul i-a făgăduit că-l va vizita diseară. Și s-a ținut de cuvânt. A scos din Biblia lui o poză1. Ea înfățișa un bătrân Arekuna, într-o ținută aparte. – Bătrânul acesta a fost marele șef Auka2. El era mai-mare peste toate triburile Arekuna și Akawaio3. Triburile acestea sunt răspândite pe tot platoul Gran Sabana, din Guyana și Venezuela până în Brazilia. N-ai auzit, probabil, de ele, așa-i? Ce să-ți spun... Erau războinici de temut. Mânuiau tubul de suflat4 cu o extraordinară precizie. Puteau lansa săgețile lor mici, muiate în curara, până departe. http://medicalaviation.org/site/venezuela/the-davis-indian-story/ După toate indiciile, poza a fost făcută de National Geographic, la începutul secolului XX. 2  Auka, în unele surse apare în scriere engleză: Owkwa, având aceeaşi pronunţare. 3  Arekuna (sau Taurepang) fac parte din grupul lingvistic Pemon. Iar Akawaio face parte din grupul Carib. 4  Tub de bambus cu orificiul de aproape 2 cm, care poate proiecta, prin suflare puternică, o săgeată mică (dart) de cca 2 grame, la o distanţă apreciabilă (până la 50 de metri). Denumirea academică: sarbacana. 1 

411

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Dacă te nimerea un dart otrăvit, în 15 minute te curățai. Noi suntem tot din neamul Arekuna... Văzând chipul contorsionat al lui Bebe, Ignacio zâmbi. – Nu te teme! Tubul cu care trăgea bunicul este aninat pe perete. E plin de... păianjeni și praf... Ei bine, acest mare șef Auka a trăit o experiență cu totul neobișnuită... Și Ignacio povesti următoarele5: – Era în 1882. Marele Auka îi convocase pe șefii de trib la o consfătuire. De multă vreme, Auka se ruga: „Tu, Mare Spirit, arată-mi cum să fac ca poporul meu să ducă o viață mai bună.” În timpul întâlnirii, pe când Auka le vorbea, a rămas deodată cu mâinile ridicate, cu ochii ficși, ca împietrit. Părea că nu mai respiră. La gândul că i s-a făcut rău, câțiva au încercat să-l culce. S-au opintit, dar nicicum n-au putut să-l clintească. Bănuind că este în legătură cu „spiritele”, au așteptat respectuos să revină la realitate. După un timp, Auka a inspirat adânc și și-a lăsat brațele jos. Promi, băiatul lui de 10 ani, l-a întrebat îngrijorat: „Tăticule, ți-e rău?” „Nu, Promi, nu. Dar am văzut lucruri minunate... E un loc plin de lumină, nu unul întunecat și rău ca la noi... N-am vrut să mă întorc înapoi...” Și Auka le-a povestit căpeteniilor că Cineva strălucitor i s-a arătat și i-a vorbit. „Eu sunt Marele Spirit de pe acoperișul lumii. Ți-am auzit ruga. Îți voi spune ce trebuie să faci pentru ca poporul tău să ducă o viață mai bună.” Astfel a început un șir de revelații. „Cel strălucitor” – cum îl numea Auka – i-a descoperit despre creația în şapte zile, despre căderea în păcat, despre planul de mântuire, despre venirea lui Iisus Hristos pe pământ, despre moartea și învierea Sa, despre a doua venire a lui Iisus pentru nimicirea păcatului din univers, despre înnoirea pământului și salvarea copiilor Săi. Surse: Elisabeth Buhler Cott, Trailing the Davis Indians,1936. Robert H. Pierson, J. O. Emerson: Paddles Over the Kamarang, 1953. Eileen E. Lantry, Jungle Adventurer, 1987. Tompaul Wheeler, God’s Space: From all about Me...”, 2007, pp. 2011–2013. 5 

412

Cutremurul

De fiecare dată, ființa cerească îi poruncea: „Spune poporului tău lucrurile pe care ți le-am arătat Eu și-ți voi mai spune altele.” În mod credincios, Auka își chema căpeteniile, cărora le transmitea informațiile primite. La început, războinicii au acceptat mesajele cu bucurie. Lucrurile însă au început să se schimbe, pe măsură ce ființa cerească le dădea instrucțiuni practice. Le-a cerut să renunțe de tot la rachiul de palmier, să nu mai crească porci și să nu mai consume carnea lor. Nemulțumiți, câțiva au încetat să-l mai asculte. Într-o ocazie, Cel strălucitor i-a cerut lui Auka să lege o funie de tavanul colibei sale. L-a instruit să facă șapte noduri, iar pe al șaptelea să-l facă mare. I-a spus că nodurile sunt zilele săptămânii și că următoarea zi va fi ziua a șaptea. Apoi l-a instruit cu privire la ziua de odihnă, poruncindu-i să nu facă nicio lucrare în ea. Criza cea mare printre căpetenii a survenit atunci când ființa cerească le-a cerut să renunțe la poligamie: să-și păstreze o singură nevastă, iar de celelalte să aibă grijă ca de niște surori. Auka s-a conformat, păstrându-și prima soție. Dar mulți s-au arătat nemulțumiți. I-au devenit chiar ostili și s-au întors la practicile lor. Cei care i-au rămas credincioși au ridicat un locaș de închinare, după indicațiile Celui strălucitor. Acesta i-a învățat o serie de cântări creștine. Le-a mai spus că va veni un om alb, cu o Carte neagră, care îi va învăța din ea. Pentru a-l putea întâmpina pe omul alb, îngerul l-a învățat pe Auka noțiuni de limbă engleză și spaniolă. În anii de așteptare, îngerul Domnului a continuat să-l îndrume pe Auka. L-a învățat să nu mai folosească forța și sabia atunci când împărțea dreptatea, ci doar înțelepciunea. Ori de câte ori îi era adusă o pricină pentru care n-avea răspuns, Auka se întindea pe un pat și aștepta ca Cel strălucitor să-i dea soluția, ceea ce se și întâmpla, prin viziuni. – Este incredibil ce-mi spui..., comentă Bebe. Un înger să-l instruiască, în mod direct? – Chiar așa s-a întâmplat, continuă Ignacio istoria: – În acest timp, departe, la aproximativ 500 km în linie dreaptă de Auka, în capitala Georgetown, lucra pastorul adventist Ovid E. 413

17

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Davis. Era un om întreprinzător și energic. Într-o zi, un miner a bătut la ușa lui, dându-i un bilet. Pe el scria: „Du-te la indienii Arekuna și Akawaio și învață-i despre Dumnezeu.” Mesajul l-a cam tulburat. Dar și-a zis: „Unde să merg? Pe ce drum? Cum să-mi las eu răspunderile și să plec spre o destinație necunoscută?” Spre neliniștea lui, unul sau altul dintre mineri au mai venit de câteva ori. Când pastorul îl întrebă: „Cine ți-a dat biletul?”, minerul răspundea în același fel: „Un bărbat înalt și impunător din piață. Altceva nu știu.” Sosise anul 1910. Trecuseră 28 de ani de la prima viziune a lui Auka! Între timp, marele-șef Auka murise cu nouă ani în urmă, în 1902. Cu limbă de moarte le-a lăsat porunca să continuie să aștepte pe omul alb, căci va veni sigur! Într-o zi, pe când soția lui Ovid îi curăța haina, găsi biletele în buzunar. „De unde le ai?” El i-a relatat toată povestea. Privindu-l cu seriozitate, i-a spus: „Ovid, tu trebuie să te duci la ei!” Luând-o ca un răspuns ceresc, Davis și-a tocmit un ghid și un tălmaci, și a pornit, prin credință, într-o călătorie ce avea să dureze trei luni. Au luat-o călare până la Bartica. De-aici, au înaintat cu barca în susul fluviului Cuyuni, apoi pe afluentul lui, Wenamu. Când râul a devenit nenavigabil, au tăiat-o drept prin jungla virgină. Ultimele unsprezece zile au fost zile de iad. A trebuit să-și taie cărare cu maceta, metru cu metru, și să înfrunte nenumăratele pericole. În cele din urmă, au ajuns la Marile câmpii, Gran Sabana. Davis, doborât de scorbut, malarie și febră galbenă, n-a putut merge mai departe. A trebuit să rămână într-un cătun de mineri, ca să se întremeze. Statul la soare îi regenera puterile. Într-una din zile, pe când ședea pe un butuc la soare și citea din Biblie, a auzit un strigăt: „Fugiți! Vin indienii!” Într-adevăr, apăruse un grup de vreo 20 de Arekuna la orizont. Veneau probabil de la o vânătoare. Minerii au fugit care încotro. Davis, neînstare să fugă, a rămas pe loc. Când indienii l-au văzut, au năvălit spre el. Speriat, omul a încercat doar să-și ascundă Biblia în poală. Dar indienii l-au înconjurat, strigând cu toții odată: „Omul alb cu Cartea neagră!” Văzându-i uimirea, indienii i-au spus în engleză: „De când te așteptăm!” Uluit, Davis le-a cerut 414

Cutremurul

lămuriri. Aceștia i-au povestit cum un înger l-a instruit pe Auka, marele-șef, că va veni un om alb cu o carte neagră și-i va învăța mai multe din ea. „Nu plecăm de-aici. Tu trebuie să ne înveți chiar acum!” Misionarul a luat-o metodic. Le-a povestit despre creația pământului în şapte zile. Indienii i-au strigat. „Asta o știm deja. Zine altceva!” Aceeași replică a primit-o când a prezentat următoarele adevăruri. Spre marea lui uimire, acești Arekuna cunoșteau marile doctrine ale Bibliei, în mod direct din cuvintele îngerului. Lecțiile sale au durat câteva zile. La urmă, Davis le-a explicat că este nevoit să se întoarcă la Georgetown ca să se vindece. Când ei au început să protesteze, le-a promis solemn că va reveni și va continua instruirea. Davis s-a ținut de cuvânt. Anul următor, în 1911, Ovid E. Davis a întreprins a doua călătorie misionară la indienii Arekuna și Akawaio. De această dată a ajuns până la destinație. În locul lui Auka, șef era fiul său, Promi. Davis s-a așezat în satul Kauarianá, nu departe de muntele Roraima. Apoi i-a chemat pe toți indienii din teritoriile vecine să vină la instruire. În următoarele trei luni, câteva căpetenii împreună cu 130 de băștinași au primit botezul. Au construit și o biserică mare pentru 300 de oameni. Davis a mai reușit să stabilească trei centre misionare. Misionarul s-a ocupat în special de formarea a doi tineri inteligenți, pe care i-a numit Francesco și Ieremia. După plecarea sa, aceștia – fii de căpetenii – urmau să fie liderii spirituali care aveau să ducă mai departe lucrarea de „apostolat”. Odată cu convertirea indienilor, a început și împotrivirea. Vecinii Akawaio din satul Teuonók, incitați de șaman, au pornit o ofensivă împotriva lui Davis. Au stârnit celelalte triburi împotriva lui. Plănuiseră chiar să-l otrăvească. Așa se face că, la șapte luni după sosirea lui, planul lor a fost pus în aplicare. Ovid E. Davis căzu grav bolnav. În ciuda îngrijirii prietenilor, în câteva săptămâni s-a stins din viață. Ieremia și oamenii lui l-au îngropat la piciorul muntelui Roraima. Multă vreme soția lui n-a știut nimic despre soarta lui. S-a întâmplat să fie chiar de ziua ei când a aflat, din gura consulului american, de moartea lui Ovid E. Davis. 415

17

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Cu timpul, triburile vecine deveniseră agresive. Pe de altă parte, oficialii guvernamentali, ațâțați de prelații catolici, le-au interzis cultul. Atunci „indienii Davis” – cum au fost numiți – au hotărât să-și caute un loc ferit de împotrivire. Călăuzit prin vis, Francesco i-a condus până la muntele Paruima, unde și-au așezat corturile. Timp de 16 ani, Francesco și Ieremia au fost singurii lor lideri spirituali. Abia în 1926, pastorul Alfred W. Cott, împreună cu soția lui, Elisabeth, au reluat lucrarea printre indieni. Își stabiliseră reședința în satul Arapobo, de unde și-au extins influența în zonele din jur. Curând, sub conducerea lui André, o căpetenie locală, au stabilit și în satul Akurimã o biserică, cu 900 de membri. În 1931, după cinci ani de lucrare, guvernul procatolic i-a izgonit pe misionari. La scurtă vreme însă, un laic pe nume Arthur Carscallen a reușit să se stabilească printre indienii Davis. În 1936, Carscallen a înființat o nouă misiune la Waramadong. El a redactat și un dicționar voluminos al dialectului indienilor Davis. Astăzi, indienii Davis se găsesc în număr apreciabil în vestul Guyanei, în estul Venezuelei și în nordul Braziliei, pe o arie largă. Ei sunt asistați educațional și sanitar de serviciile aviației medicale GAMAS. – Spune-mi, Ignacio: toți elevii din școală sunt indieni Davis? a întrebat la urmă Bebe. – Nu. Cei mai mulți nu sunt. Dar părinții lor păgâni îi trimit de departe la școala noastră, pentru că știu că aici învață cum să trăiască mai curat și mai bine.

*** Trecuseră așa câteva luni. Bebe se adaptase de minune. Într-una din dimineți, după închinarea prin cântec, directorul Anderson l-a chemat pe Bebe deoparte. – Ei, Torre... Iată că Dumnezeu te-a făcut bine. Ce gânduri ai pentru viitor? 416

Cutremurul

– Eu? Nu știu... Aș rămâne aici. Dar... aș vrea și să merg acasă. Atunci au pus la cale un plan. Urma să folosească ocazia când avionul misionar va avea un drum spre unul din orașele cu aeroport internațional. Prilejul se ivi la numai câteva zile. Doi oficiali însărcinați cu colectarea datelor demografice privind triburile din Amazonia sosiseră la campus. Când aveau să-și încheie treaba, urmau să ajungă în Manaus, capitala statului brazilian Amazonas. Pentru Bebe, despărțirea fu foarte grea. După ce a primit adresa unui misionar din Manaus, pe nume Albrecht Huber, i-au dat ceva bani și l-au pus în avion. – Așa am ajuns aici... Primul lucru a fost să sun acasă. Mi-a răspuns tata. Nici nu m-a lăsat să vorbesc, că a și început să mă ocărască: că-s vagabond, că am lăsat școala... Numai să vin eu acasă, că mi-arată el... Când am întrebat de mama... Aici, glasul lui Bebe se frânse. Ochii i se umplură de lacrimi și-și lăsă capul în pământ. Oftă... – Mama s-a prăpădit... De dorul meu. A făcut infarct. Când am sunat, murise deja de două luni. Atunci... am hotărât să nu mai merg acasă. Sfântul Huber mi-a găsit un loc. M-a condus la nașterea din nou. M-a învățat cum să slujesc oamenilor așa cum a slujit Iisus... Și... m-am pus pe treabă. Fac diferite obiecte de artizanat din lut, din papură sau nuiele, apoi le vând la piață. Așa intru în legătură cu oamenii și ne împrietenim. Unora le-am mai vorbit din Biblie. Mă ocup și de copiii din favelă, de ăia care nu merg la școală. Îi instruiesc în materiile școlare. Să-i vezi cum se întrec cu răspunsurile. Mănâncă pur și simplu cartea! Ei sunt prietenii mei cei mai buni... – Și tu din ce trăiești? îl întrebă Riki. – Eu? Am un adăpost. Am mâncare, haine... Am prieteni... Am un rost printre oameni... Mai mult, ce-mi trebuie? Se făcuse ziuă când își sfârși de povestit pățaniile. Fusese o noapte albă. Toată istoria nu făcu decât să amplifice tensiunile din mintea lui Riki. „Trebuie să se întâmple ceva. Așa nu mai merge!” Când Rossana dădu să plece, se ridică și Riki. 417

17

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Te rog... Am nevoie de tine, de Eunice... să-mi vorbiți din Biblie, despre Iisus!

418

Capitolul 18

26 octombrie 2016. De unsprezece zile, Riki își găsise o gazdă convenabilă la un brutar, în favela Cidade de Deus. Condițiile erau austere, dar curate. Lungit pe patul tare, cu Cartea primită de la Eunice pe piept, Riki își pironise privirea în tavan. Fragmente din tumultosul său trecut se reluau în minte. „Și la mine, ca și la Bebe..., tot indieni Arekuna... Ce contrast! Ai mei – cu Ayahuasca și vrăji. Ăștilalți – cu Iisus și Biblia... Și ce diferență! Ăștia – sălbăticiți, stricați, brute fără sentimente... Ceilalți – curați, zâmbitori, săritori la necaz... Când te gândești că toată diferența o face un singur lucru... Doar unul!” De două săptămâni, de când se mutase, se cufundase în citit. Îl surprindeau multe lucruri noi, atât de antagonice față de cele știute. Nu înțelegea tot. Dar ce înțelegea era coerent, mai ales așteptat de străfundurile inimii. Îl surprinsese o frază din Evanghelia după Ioan: „Celor ce L-au primit... le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu...” (Ioan 1:12-13). „Tare! Aici sunt bifate chiar cele trei „promisiuni de îndumnezeire” pe care mizează oamenii. Prima e: „din sânge”. Adică, atunci când începi viața, crezi că însuși faptul că te-ai născut din sânge te 419

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

predestinează la fericire și la un destin nemuritor. Cu asta începe și yoga, și spiritismul: că suntem prin natură nemuritori, dumnezei... Apoi te trezești în deziluzie. Mulți renunță. Cei mai tari, în schimb, încearcă a doua variantă: „voia firii lor”. Adică o disciplinare dură, ca în yoga. Autoeducarea... „Totul e să-ți angajezi voința... Asceză, meditație, mantre...” Trec anii și, cu cât te forțezi, cu atât absolutul e tot mai departe. În disperare, cauți un erou: un iluminat, un guru, ca în yoga... Te agăți de el, în speranța că „prin voia unui om” vei transcende moartea, materialitatea... Rău e că toate trei au efect narcotic, anestezic. Dar cine se trezește din sedație realizează păcăleala, numai aceștia descoperă Evanghelia... Și cât e de simplă... și totală: Să-L primești pe Iisus Hristos... Să-I spui păcatul care te macină, să-I ceri iertare și ești primit. Și devii... fiu de Dumnezeu!” Închise ochii, ca orbit de atâta lumină. Își aminti cum, la câteva zile după revederea cu Bebe, a fost vizitat noaptea de femeia în negru. Riki experimentase iarăși acea stare bizară, de somn profund dublat de veghe. Femeia a venit aproape de el. Avea... chipul Ambrei. Era frumoasă și înfricoșătoare. Paralizat, Riki privea neputincios... Din spate însă apăru o femeie în alb. Se apropie încet. Își puse mâna pe fruntea lui. Semăna cu mama. Mai apoi desluși chipul Eunicei. Când femeia în alb îl atinse, arătarea neagră se disipă pur și simplu ca un fum, fără luptă, fără vreun gest de împotrivire. Catalepsia îl părăsi. Se trezi. Era ora unu noaptea. „Curios... a fost ca în visul lui Darcie Ford... Ca în visul lui Alicia... Contrast maxim: negru – contra alb... Lumină versus întuneric! Dar pe mine m-a părăsit fără luptă, fără torturi ca în cazul lui Darcie...” Gândurile se opriseră la „yoga”? „Cu ce se deosebește de ayurahuasca, de șamanism? Sau... de Candomblé, de vrăjitorie, spiritism?... Doar ambalajul e altul! Yoga are o „față intelectuală”... Cică „energii”!? Dar energiile nu au chip de femei în negru... E un subtil sistem anti-Dumnezeu... Câtă dreptate aveau Emilian și Magdalena... Și Darcie... Tot ce afirmă yoga contrazice flagrant nu doar Biblia, ci realitatea însăși. Are succes pentru că îți măgulește orgoliul: „Că cine suntem noi!” Auzi: „nemuritori! dumnezei!”... când noi ne târâm prin 420

Cutremurul

viață și murim ca niște viermi...” Riki scutură din cap. Își aminti de clipul1 cu cadavrele în descompunere, plutind printre hindușii care se „curățau” în apa împuțită a râului sacru, Gange. „Îți cere performanță... Te chinui... Și când în sfârșit ai atins pragul dorit, te împresoară „energii” malefice. Ah!” Înciudat, se sculă din pat. Îi era foame. În timp ce lua ceva în gură, realiza că îl chinuia un alt fel de foame. Sună. – Alo? Bună Rossana! Am nevoie să mă ajuți... – Nu pot... Sunt la spital. – ...Bolnavă? – Nu chiar... Un control. – Auzi? Nu știu să mă rog... – E simplu: vorbește-I lui Dumnezeu cum vorbești cu un bun prieten. – Voiam să mă înveți tu... După câteva clipe, ea zise: – De ce nu te duci la „Leul din Iuda”? Vorbele ei îi atinseră punctul dureros. Mai avea încă o problemă nerezolvată: senhor Huber. Expiră cu putere aerul din piept. Se întinse iarăși pe patul nefăcut. „De ce-i așa de greu?... Hm... E tot imaginea de yoghin, de macho!... Tot orgoliul!...” Cu o mișcare, de parcă ar fi vrut să se rupă dintr-o plasă, se ridică, își luă haina și porni pe jos. Pe drum, încerca să-și pregătească replici verbale. Nemulțumit, neputincios, îngâna: „Doamne, dă-mi putere!” Pe străzi, mișcarea era slabă. „Ăștia dorm...” În poarta clădirii „Leul din Iuda” se zărea un grup de oameni. Veniseră pentru ajutoare... Ezită o clipă, apoi trecu printre ei. În curte o zări pe Eunice. – Senhor? exclamă ea. Bucuria i se citea pe chip. – Bună ziua, mamă Eunice. Riki inspiră adânc. Aș vrea să vorbesc cu senhor Huber... – O, senhor Huber nu este aici. E plecat... Vă pot ajuta eu? 1 

https://www.youtube.com/watch?v=ynDC2GPGde0. 421

18

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Răsuflă ușurat: „Nu e aici...” Cu Eunice i-ar fi plăcut să vorbească în liniște. Dar cu atâta lume în curte? – Diseară ești mai liberă? – Veniți după ce se întunecă. Vă aștept. Orele treceau repede. Îi făcu o vizită lui Bebe. Nici el nu prea avea timp, fiind ocupat cu niște modelaj din lut. După ce se înseră, se întoarse la „Leu”. Din curte, zări lumină în sufragerie. Se uită prin perdea după Eunice. „Nu e Huber. Și... nu-i nici singură...” Se retrase. Totuși, reveni și bătu la ușă. Eunice îi deschise ușa. – Bem vindo!2 – Bună seara, salută el și se opri în prag. După ușă îl surprinse chipul Rossanei. – Tu...? Ești aici? – Da, zise ea încet. Eunice îi puse un scaun și Riki luă loc. Pe colțul dormezei ședea Natal. – Eunice, îți amintești de rugăciunea pe care ai înălțat-o atunci? Vreau să mă înveți să mă rog... Tu nu știi cine sunt eu... Acum am nevoie de putere. În timp ce vorbea, Riki realiză că de fapt i se adresa Rossanei. Îl trăda privirea. – ...Nu mai merge așa. Am luat o hotărâre... Două silabe șoptite ajunseră la urechile lui. – Și eu... Rossana își ridicase fruntea și îl privea direct în față. – Și tu? Ce? – „Nu mai merge așa”..., îi repetă cuvintele și își întoarse ochii spre Eunice. Ziceai că Dumnezeu este tatăl văduvelor și al orfanilor?... Dumnezeu să-i poarte de grijă Veronicăi. Eu, de-acum... Eunice radia de bucurie. Riki se încruntă. – Vrei să spui că... 2 

Bun venit! 422

Cutremurul

– Da... Am încheiat-o cu senhor Barros. Dumnezeu a fost atât de bun cu mine... M-a ocrotit de toate bolile... De-acum, să mă conducă El... Riki simți că i se umplu ochii cu lacrimi. Până să zică ceva, auzi mișcare în curte. – E senhor Huber, zise Eunice, și se duse spre ușă. Riki se ridică în picioare. Inima îi galopa în piept. Huber intră. Se vedea că era obosit. Părea îmbătrânit. Zări oaspeții și se îndreptă spre ei. – Bine ai venit, fata mea. Apoi se întoarse spre Riki. Bine ați venit, senhor Fiodor. – Ricardo..., îl corectă Eunice. Huber ridică din sprâncene. Riki nu putu articula niciun cuvânt. Privirea lui Huber îl fascina. Simțindu-l că vrea să vorbească, Huber se opri. Riki își descătușă limba: – Eu... am venit... – Nu e cazul... S-a mai întâmplat ca și alții să plece pe furiș de la noi... – Nu... Am venit... Dintr-un impuls nepremeditat, Riki căzu în genunchi înaintea lui Huber. Surprins, acesta se dădu un pas înapoi. – Ridică-te! – Nu! Eu... v-am lovit... – Ce vorbești! – Eu... atunci noaptea, la terasă... Și dumneavoastră... mi-ați răsplătit răul cu bine... – Tu?... Tu ai fost acela?... Mirarea de pe fața lui Huber, lungă de câteva secunde, se transformă într-o expresie de bucurie. – Ce clipă de aur să-ți pot spune: Te iert din toată inima! Hai, ridică-te acum!... Riki zăbovea, zdrobit, la pământ. Huber se plecă, se opinti și-l ridică. Ochii lui Riki, împăienjeniți, priveau în pământ. – Gata, fiule! Chiar dacă ar fi fost ceva, din clipa asta nici Dumnezeu nu-Și mai amintește. Știi cum scrie? „Eu, Eu îți șterg 423

18

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

fărădelegile pentru Mine și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.”3 Că îți pare rău? E un lucru bun. De aici începe vindecarea. Dumnezeu te iubește... Tulburată, Rossana urmărea intens dialogul. Ultimele cuvinte ale lui Huber: „...vindecarea... te iubește” îi vorbeau ei. Izbucni și ea. – Senhor Huber? – Da, Rossana... – De azi... sunt liberă... El o privi surprins. Deodată chipul i se lumină. Întinerise cu zece ani. Pe neașteptate, ea făcu doi pași și își ascunse fața la pieptul lui, zguduindu-se în plâns. O mână divină îi sfâșia trecutul și-l îndepărta, fâșie cu fâșie. Plânsul ei dureros era un plâns de bucurie. Huber o mângâie emoționat pe creștet. – Fata mea... Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea! „Un tată adevărat...”, își zise Riki. Fără complexe de jenă, își șterse barba udă. După ce fata se liniști, Huber o întrebă: – Și ce-ai de gând acum, Rossana? – Voi mai rămâne un timp aici, ca să mai strâng ceva bani. Am o ofertă. De săptămâna viitoare, voi lucra ca femeie de serviciu la Hospital Adventista de Manaus. Și, dacă Dumnezeu mă ajută, poate într-o jumătate de an, voi putea pleca de tot. La Veronica mea. De mâine plec și de la gazdă... – Să vină la noi, senhor! interveni Eunice. Poate să stea cu mine în cameră... – Ai auzit, Rossana? o încurajă Huber. Rossana se duse la Eunice și o îmbrățișă. Emoționat, Huber se întoarse spre ușă. – Bun! Te rog, Eunice, pune ceva de mâncare pentru toți... Și urcă la cămăruța lui de la mansardă, în timp ce fiecare continua să-și consume, în taină, epilogul dramei proprii. 3 

Isaia 43:25. 424

Cutremurul

Privind-o pe Rossana, gândurile lui Riki se întoarseră în trecut. „Lavinia... și fetița mea... Sunt vinovat. Trebuie s-o caut. Vreau să repar greșeala...” Când Huber coborî pentru cină, Riki se apropie de el. – Senhor Huber, de mai mult timp mă frământă niște întrebări... – Spune, Ricardo... Cei doi s-au așezat unul lângă altul. – Am fost yoghin, ca dumneavoastră, continuă Riki. Am ajuns să-L îndrăgesc pe Iisus pentru că... este atât de diferit de toți „maeștrii”. Dar... sunt atâtea pe care nu le cunosc. Vreau să fiu creștin. Am o vagă idee... Dar de fapt... nu știu clar ce este creștinismul... – Să mâncăm întâi, Ricardo. Discuția e lungă. O să avem timp după cină.

425

18

Capitolul 19

Când masa fu ridicată, Huber aduse Biblia. Stătu o clipă, ca intrat în sine, apoi își ridică privirea. – Ricardo... Știi care este rădăcina cuvântului „religie”? Luând o pauză, adăugă: Nu știi? Vine din latinescul re-ligo, re-ligare – a re-lega, sau a reface legătura. Ei bine, aici! Chiar aici e rădăcina oricărei religii. Nu trebuie să fii creștin ca să-ți dai seama că viața pe pământ este absurdă. Se moare! Și până mori, suferi! Chiar și primitivii au realizat că e nevoie de o schimbare, dar că... nu stă în puterile omului. Și atunci au apelat la zei. Dar cum să intri în legătură cu ei? „Prin jertfe!” gândeau ei. „Trebuie să-i îmblânzești, să le câștigi favoarea!” Eunice își trase scaunul lângă masă. – Cartea asta, Biblia – și Huber o luă în mână – Cartea descoperă totul... Aici este o cu totul altă poveste. Huber deschise cartea Genezei. Îi citi câteva versete. Citi despre crearea omului, despre căminul lor fericit din Eden... Apoi despre ispitirea omului, despre păcatul lui Adam și Eva. – Spune, Ricardo. În ce a constat păcatul omului?. – Că a luat și a mâncat din fructul oprit. – Ce rău era în asta? Era otrăvit fructul? – Nu... N-a ascultat de Dumnezeu. 427

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Dar ce s-a întâmplat în mintea lui de n-a mai ascultat de Dumnezeu, Ricardo? Riki tăcea. – Vezi? Ascultarea este să te supui înaintea altei persoane. Adică să devii într-un fel rob. Poți să te supui din interes... Poți să te supui din frică... Sau te supui din dragoste. Înainte de păcat, ce relație era între om și Dumnezeu? Din frică – precum păgânii? – ...Dragostea. – Așa e... Când dragostea a fost sufocată de dorința egoistă de a fi „ca Dumnezeu”, de a deveni independent... Apropo, ce înseamnă să fii independent? – Să... asculți doar de tine. – Da. Când un adolescent vrea să fie independent de părinți, mai înainte în inima lui se întrerupe dragostea față de ei. Ca urmare, el rupe legătura cu ai lui. Așa s-a întâmplat și cu Adam. A rupt legătura cu Dumnezeu... Ai auzit de scafandri cu cablu? – ...Care se scufundă legați cu un cablu de șalupă; și cărora li se pompează oxigen de sus? – Da... Astăzi sunt scafandri independenți. Pe vremuri erau doar „cu cablu”, dependenți de cei din șalupă. Ce se întâmplă cu un scafandru care, vrând să fie și el independent, ia toporișca și taie furtunul de alimentare? În timp ce Riki dădea din cap cu subînțeles, Eunice răspunse copilărește: – Moare...! – Dumnezeu este sursa vieții. Cine taie legătura cu Dumnezeu, se autocondamnă la moarte. Și, până moare, se chinuie cumplit. Aici suntem noi... Numai că scafandrul, oricât ar vrea să refacă legătura, nu va fi în stare. Ca păgânii... Refacerea legăturii și salvarea scafandrului le pot face doar cei din șalupă. Spune, Ricardo, cine poate reface legătura? Și pe ce temei? Pe temeiul darurilor aduse zeilor? Pentru că Riki tăcea, Huber deschise Biblia la 1 Ioan 4:8 și citi: „Dumnezeu este dragoste”, după care puse cartea jos. – Vezi deosebirea? Zeii păgâni sunt aspri, răzbunători... Pot fi binevoitori doar dacă-i îmbunezi... Zeița Kali – ai citit Upanișadele... 428

Cutremurul

Și apoi avatarurile ei: Ravana... și Duryodhana sunt întruchipări ale răului... Apoi Șiva distrugătorul? Unii susțin că e zeu bun, dar mai adaugă: să nu care cumva să-l superi, că imediat își deschide al treilea ochi și... te-a distrus fără milă! Pe fața lui Huber se schiță un zâmbet amar. – Cu Dumnezeul Bibliei e altfel. Pentru că natura Lui este dragoste, El... El singur a decis să refacă legătura. Cu omul bun? Da de unde! Cu un ticălos ca mine... Riki dădu din cap cu înțeles. În cameră să lăsă tăcerea. Natal, întinsă pe divanul lat, adormise. La capul ei ședea Rossana și asculta, îngândurată. – E greu, Ricardo, să comprimi planul de mântuire într-o singură lecție. Ce trebuie să înțelegi este că „pe când eram noi păcătoși”, pe când „eram noi vrăjmași ai Lui”... Da! Vrăjmași!... „Dumnezeu Și-a arătat dragostea față de noi trimițând pe Fiul Său să moară pentru noi”1... – Ce frumos! șopti Eunice. Riki dădu să întrebe ceva. – Spune, Ricardo... – Cum e...„fiu”? Prin liceu, profesorul de matematică își bătea joc de Dumnezeu. Râdea și zicea: „Ba e Unul, ba sunt trei... E monoteism, ba e politeism ca la păgâni... Și, dacă e «fiu», atunci unde-i mă-sa?” Noi, elevii, râdeam... De atunci mi-a rămas „cuiul” ăsta în minte... Huber luă Biblia și o răsfoi. Căuta un text. – Nu doar tu... Toți ne punem întrebări, pentru că mintea noastră cere răspunsuri. Numai că atunci când abordezi Divinitatea, trebuie să pleci pe pista corectă... Uite: „Dumnezeu este Duh...”2 Ce înțelegi de aici, Riki? E ca noi? – Păi... dacă nu este material ca noi, ne asemănăm doar în cele ale duhului. 1  2 

Romani 5:8,10. Ioan 4:24. 429

19

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Zici bine... La noi – ființe materiale – ca să avem un fiu, e nevoie de o mamă. Ei bine, din punctul acesta nu ne mai potrivim cu Dumnezeu. Noi suntem materiali, El e duh... Dacă lăsăm mintea să zburde mai departe, deraiem... Sunt lucruri de-ale adulților pe care un copil mic nu le poate înțelege. Nu intră în mintea lui. Ce putem noi înțelege cu privire la Dumnezeu este doar natura Lui... – ...El e dragoste, șopti Eunice. – Așa e. Poate dragostea să existe, să se manifeste, fără ca în prealabil să existe un obiect al dragostei? Ai putea tu iubi dacă ai fi singur în univers? Dacă n-ai avea pe cine să iubești? – Evident, nu. – Aici este licărul care-mi aduce dezlegarea: Natura lui Dumnezeu cere ca Dumnezeu să nu fie singur. Că trebuie să mai fie cineva ca El, asupra căruia să-Și reverse dragostea. Altfel El n-ar putea fi dragoste. Tânărul își ridică privirea în sus. Fruntea i se descreți. – Nu uita, Ricardo, că Biblia vorbește despre lucruri dincolo de priceperea noastră. Dumnezeu nu ni le poate spune decât în limbajul nostru omenesc, un limbaj defect și limitat la experiența noastră materială. În cer, „fiu” trebuie să însemne altceva decât pentru noi. Uite, aici... Mda... Scrie: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi... Părintele veșniciilor...”3 Păi, viața unui „fiu” este ulterioară vieții tatălui. Or, aici scrie că acest „Copil” și „Fiu” este și „Părintele veșniciilor”, la fel ca Dumnezeu Tatăl! Paradoxal, dar adevărat. Apoi, la noi, niciodată fiul nu-i totuna cu tata. La Dumnezeu însă, uite ce scrie despre Fiul... aici: „Eu și Tatăl una suntem.”4 Evident, mintea noastră nu pricepe. Le primim doar prin credință, în virtutea inspirației Bibliei și a uluitoarei demonstrații de dragoste ce ni s-a făcut: „...a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică...”5 Ca să înțelegi cât de 3  4  5 

Isaia 9:6. Ioan 10:30. Ioan 3:16. 430

Cutremurul

incomensurabilă a fost jertfa Fiului, îți mai citesc un text: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine...”6 Palmele lui Riki au început să transpire. – Dar, senhor Huber, de ce a trebuit să moară Fiul? De ce jertfă, ca la păgâni? Că doar... Dumnezeu este dragoste. Putea pur și simplu să ierte. De câte ori nu m-a iertat mama, fără pedeapsă? Or Dumnezeu este mai bun ca mama! Bărbatul îl privi lung pe Riki. – Spune, când ai fost copil, ai spart vreodată un geam? – Ce, numai o dată? – Și te-a iertat mama? – Nu numai mama, ci și directorul școlii. – Și... a rămas geamul spart? – Nuu... L-a plătit mama. Chipul lui Huber se însenină. – Vezi? Iertarea cere un preț. Dacă mama nu l-ar fi putut plăti, directorul nu te putea ierta. Nu poate exista și iertare, și să rămână geamul spart. La tine era doar un geam. Aici, și Huber arătă spre Biblie, aici este incomparabil mai mult. Păcatul a distrus „geamul”: a spart Legea lui Dumnezeu, proclamând-o inutilă; a spart în ochii universului „imaginea” Lui de Dumnezeu iubitor și drept. Ce putea face Dumnezeu? Și Huber bătu cu degetele în masă. – Scurt: putea să-l pedepsească pe păcătos cu moartea, zise cu voce tare. Apoi tăcu. După câteva clipe continuă încet. – Și ar fi fost cea mai mare greșeală. Diavolul ar fi jubilat: „V-am spus eu că Dumnezeu nu este iubire? L-a omorât pe Adam pentru un fleac... pentru un fruct, acolo...” Știi, Riki, ce-a făcut Dumnezeu cu geamul spart? Riki nu răspunse. Aștepta continuarea. – Ziceai că directorul te-a iertat pentru că... mama a plătit geamul? Ei bine, directorul universului n-a făcut așa! 6 

2 Corinteni 5:19. 431

19

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Huber se aplecă înainte spre Riki. – El Însuși a plătit „geamul”, pentru ca geamul să fie iarăși la locul lui, iar tu să poți fi iertat. A plătit tot prin jertfa Fiului Său! Bărbatul răsuflă de câteva ori din rărunchi și tăcu, dus pe gânduri. – Oamenii se joacă cu iertarea pentru că nu-i costă nimic. „Altcineva plătește”... Și-atunci...Spune tu? Poți să tot spargi geamuri la nesfârșit, pentru că Altcineva plătește la cruce? Nuu! Iisus Hristos a plătit vina tuturor. Eh... E trist că nu toți vor beneficia de mântuire. De ce? Ascultă! Huber răsfoi Biblia și se opri la un text: „Căci dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin...” Prin ce, Ricardo? – Prin moartea Lui, răspunse el, serios. – Nu-i destul. Aici scrie altfel. Eunice, spune tu: Vom fi mântuiți... prin ce? – Prin sângele Lui..., zise ea, ezitantă. – Aici nu scrie așa! Rossana? – Nu știu, senhor Huber. Luând Cartea în mâini și ridicând-o în fața lui Riki, Huber citi cu voce tare, apăsat: – „...vom fi mântuiți prin... viața Lui” Lăsă cartea din mâini și privi lung. – Înțelegi? E un „troc”... un schimb în natură: El ia păcatul și moartea noastră. În schimb ne oferă viața Lui! Asta înseamnă să fii discipolul lui Hristos, să trăiești viața Lui. Clar? Nu prin puterea ta neputincioasă, ci prin puterea lui Dumnezeu, care chiar acum bate la inima ta. În liniștea din sufragerie se auzea doar răsuflarea lui Natal. Huber luă din nou Cartea, o deschise la Ioan capitolul 8.7 – E aici episodul femeii prinse în adulter. Dușmanii lui Iisus au organizat un flagrant. Au prins femeia vinovată și au adus-o la 7 

Ioan 8:1:11. 432

Cutremurul

Iisus, ispitindu-L cu întrebarea: „S-o omorâm sau nu?” Voiau să-L prindă și să-L osândească oricum: fie pentru instigare la omucidere, fie pentru instigare la călcarea Legii lui Moise, care cerea moartea unei asemenea persoane. Iisus n-a mușcat momeala. I-a redus la tăcere, dând mai întâi dreptate Legii: „Să se arunce cu piatra!” Da! A dat dreptate Legii. Dar a pus o condiție: „Cine este fără de păcat să arunce primul...” Prezența divină i-a făcut să se rușineze și au șters-o cu toții. Apoi a privit la femeia zdrobită de remușcări, de rușine... Știi ce i-a zis? I-a zis: „Nici eu nu te osândesc!” Și a mai adăugat șapte cuvinte-cheie! Șapte! Ca în fața unei taine, Huber lăsă liniștea să vorbească. Din spate se auzi șoapta Rossanei: – „Du-te și să nu mai păcătuiești.” Riki întoarse capul și o privi. În ochii ei sclipeau două diamante. Se apropia miezul nopții când Huber închise Cartea. – E timpul de culcare. Du-te acasă, Ricardo... Noapte bună! Se sculară cu toții. Huber se rugă pentru ocrotire și somn liniștit. Pe drum către gazdă, perdeaua de ceață care-i învăluia viitorul începea să se ridice.

433

19

Capitolul 20

16 noiembrie 2016. Răsfoind noul său pașaport, Riki îi împărtăși lui Bebe planul. – Ce zici? Vii cu mine? – În România? Băiatul își ridică ochii de la nuiele. Ce să caut acolo? – Acasă!... Nu vrei acasă? Bebe scutură capul și se apucă iarăși de lucru. – Nu! Du-te tu... Amândoi tăcură o vreme. Bebe îndrăzni: – Dacă tu pleci, îmi trimiți un pachet?... Vrei? – Fără probleme. Ce vrei să-ți trimit? Cu sfială, Bebe rosti doar un cuvânt. – Jucăriile... Riki nu se putu abține și izbucni în râs. – Te-ai făcut mare, Bebe! Ești dascăl de copii, și ai numai jucării în cap? Bebe lovi, înciudat, cu mâna în nuiele. – Nu pentru mine, mă! Pentru copiii ăștia... care n-au de niciunele! Râsul îi încremeni pe buze. 435

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Iartă-mă, Bebe... Am greșit. Dar... dacă e vorba de jucării... Am eu un plan mai bun. – Ce plan? – Eh... Ai să vezi... În după-amiaza aceea, o camionetă mică se opri în fața magherniței lui Torre. De pe o movilă de pământ, Bebe – cu gura căscată și cu mâinile pline de lut – privea cum o cutie uriașă era descărcată. Copiii deja se strânseseră în jur, curioși. – Nu puneți mâna! strigă el. Bebe în persoană îi deschise capacul. Un strigăt de uimire izbucni din gurile copiilor. Într-o secundă, zeci de mânuțe se înghesuiră în cutie... Depășit de situație, Bebe n-avu încotro: – Luați, copii, luați... Numai aduceți-le și înapoi !

*** În sfârșit, mai erau 20 de ore până când Riki avea să-și ia zborul de pe pământul Americii Latine. În jurul lui, la „Leul din Iuda”, se strânseseră câțiva apropiați: Eunice, Bebe, Huber, Rossana și încă doi-trei. Era întâlnirea de rămas-bun, o întâlnire scurtă. Huber, în picioare, deschise Cartea. Toți erau emoționați. Glasul lui răsuna profund, solemn: „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul vine de la Domnul... El este Păzitorul tău... Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul. Domnul te va păzi la plecare și la venire, de-acum și până în veac!”1 Eunice avea lacrimi în ochi. – Da, Ricardo, zise Huber. Tu ești al Lui, răscumpărat prin sângele lui Hristos. Mergi cu Dumnezeu! Îl cuprinse bărbătește într-o lungă îmbrățișare. – „...La plecare... şi la venire?” îndrăzni Eunice. 1 

Psalmul 121. 436

Cutremurul

– Nu știu, mamă Eunice..., răspunse Riki. Ce altceva putea să-i spună. – Dacă nu..., o să ne întâlnim „acasă”, Ricardo... Cuvintele ei îl înmuiară. O strânse în brațe și-i dădu drumul numai când își recăpătă stăpânirea de sine. – Fă o vizită și lui tata, zise Bebe. Poate că... cine știe? Riki îngenunche și-i cuprinse capul. Bărbia îi tremura. – M-ai iertat, Bebe? Ai putut să mă ierți? Bebe, amuțit, îl bătea doar pe umăr. Riki se ridică și se uită în jur. Lângă ușă, era Rossana. – Mulțumesc, Rossana! Dacă tu nu apăreai în viața mea... Palidă, dar liniștită, ea îi întinse mâna. – Dumnezeu te-a iubit... şi pe tine... şi pe mine. Salut-o pe Lavinia din partea mea... Riki îi dădu o scurtă îmbrățișare. – Când o voi vedea pe Lavinia, îmi voi aminti de tine! Afară aștepta un taxi. Riki luă bagajul Rossanei pentru Veronica. – Îl voi duce eu personal la țară, la coana Vasilica. Am să te sun când o să ajung la ea. O să fac poze cu Veronica și ți le voi trimite. – Mulțumesc, Ricardo. O să mă rog pentru tine. Drum bun! Au ieșit la poartă să-l petreacă cu privirea. Când mașina dispăru, Eunice își șterse obrazul. – Domnul știe ce îl așteaptă în viitor...

437

20

Partea a patra

LUMINI ÎN ZARE

Capitolul 1

21 noiembrie 2016. De două ore, Boeingul 737 plutea pe cerul nopții. Zborul său lin semăna somn pe gene. În spatele lui Riki, doi teleormăneni discutau dezinvolt despre sezonul lor de munci în Germania. El se străduia să nu-i asculte. O neliniște profundă îl sâcâia. Se întorcea în țară, după trei ani lungi... Se simțea ca soldatul din tranșee în fața confruntării cu necunoscutul. Avionul de Frankfurt urma să aterizeze aproape de miezul nopții. „Să merg acasă? Ar fi un șoc pentru ai mei. Rămân la hotel. Pe ziuă e mai bine...” – Uite, Bucureștiul! exclamă teleormăneanul din spate. Riki privi pe hublou. O oază de luminițe, ca ventuzele unei caracatițe, se întindeau pe întinsul de păcură. Inima începu să-i bată alert. „Cum va reacționa mama... Lavinia? Huh... E prea cald!” Și își șterse broboanele de pe frunte. La hotel, rupt de oboseală după cele 38 de ore de călătorie cu două escale lungi în Rio și Frankfurt, Riki adormi aproape instant. Se trezi de câteva ori, tulburat de vise fără noimă. Aproape de ora 9 reuși să iasă din tunelul oboselii. Cu nerăbdare, puse mâna pe telefonul de pe noptieră și sună. – Alo, mamă? – ... 441

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Mamă! Sunt eu, Riki... – ...Riki? – Da, mamă... Am sosit în Otopeni. De dincolo se auzi doar un plâns jelit. – Mamă! Într-o oră cel mult, sosesc acasă. Ești bine? – Riki... băiatul meu..., se auzea printre suspine. – Hai, mamă... Vin și o să mă vezi în carne și oase... – Vino, Riki... Vino repede! Băiatul meu... Riki se duse la baie să-și spele fața. „Trăiește... Tot e bine!” În mai puțin de-o oră urca anevoie treptele casei din Chirigiu, trăgând de bagaje. Emoțiile l-au oprit câteva clipe în fața ușii. Bătu ușor. Ușa se deschise brusc. O femeie albită de tot se ivi în ușă. Îl privi câteva clipe și se prăbuși la pieptul lui. El o cuprinse. Nu-i mai păsa de lacrimi. – Riki... băiatul meu... înviat din morți... – Da, mamă... Înviat... Îi fu greu s-o dezlipească din brațe. – Stai, mamă, jos. Ea se lăsă mutată ca un copil, fără să dea drumul mâinii lui. Ochii ei flămânzi nu se săturau să-l privească. Tăceau împreună. Nu mai era loc pentru cuvinte. – Unde-i tata? – Arsenie... A murit în septembrie, anul trecut. Sunt 14 luni de-atunci... Boala... – A murit? Ah, îmi pare rău pentru el... Riki tăcu o vreme. – Dar cu banii cum te descurci? – Păi... pensia, și strânse din buze. – Și Fredi? Mama lăsă privirea în jos. Cu chipul împietrit, șopti. – Rău... Inima lui Riki stătu o clipă în loc. – Cum? 442

Lumini în zare

– ... Poate moartea tatii... Poate lipsa ta... De doi ani, Fredi e întors pe dos. Fumează. Umblă cu droguri. Anul trecut a fost corijent. Acum repetă anul. Diriginta m-a sunat: o să-l exmatriculeze. Dar nici nu-i pasă. S-a apucat de toate relele. Pleacă nopțile. Când îl întreb, nu zice nimic. Mă evită. L-am pierdut, Riki... Un simțământ de disperare cuprinse mintea lui Riki. „Nu tata... M-a copiat pe mine. Asta-i!...” – Nu-ți pierde nădejdea, mamă, Dumnezeu S-o îndura și de el ca să-l aducă pe drumul bun... Dar tu? – Ce mai contează? Ea își afundă privirea în ochii lui. Dacă tu ai venit acasă..., și-și culcă iarăși capul pe pieptul lui și plânse liniștit, de bucurie. Apoi a început ploaia de întrebări ale mamei. Riki se străduia să ascundă tot ce nu trebuia să audă. I-a povestit de catastrofa aviatică, de timpul petrecut la mină, de șederea în Manaus pentru procurarea banilor ca să se întoarcă acasă. Mama nu zicea nimic, doar lăcrima din când în când. Odată raportul încheiat, îi puse de mâncare. Avea doar o mâncare de linte cu pâine, ca la om sărac. – Știi că m-a sunat de mai multe ori doamna Barbelea? Ce era să-i spun? Că doar nu știam nimic! S-a supărat pe mine. Credea că-i ascund vestea despre moartea lui Bebe... Apoi n-a mai sunat. S-o fi săturat... – Nu, mamă... După o pauză, șopti: a murit. – Doamne! exclamă Romanța... Cum așa? Tăcură iarăși amândoi. – Am să-l sun pe domnul Barbelea..., zise Riki. Poate îmi dă actele lui Bebe ca să i le trimit prin poștă... I-a luat ceva timp până a găsit agenda telefonică. „Barbelea...” Sună. – Aici băcănia... Da, vă rog! se auzi glasul lui Marin, gata să primească o comandă. – Bună ziua. Sunt Riki, prietenul lui Bebe... Trecură câteva secunde până să vină replica. – ...Ce? se auzi răcnetul lui Marin. Unde-i Hector? 443

1

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Am venit numai eu... Deocamdată are nevoie de actul de naștere... – Vagabondule! După ce mi l-ai zăpăcit de cap, acum îndrăznești să mă suni? Criminalule! Ai omorât-o pe nevastă-mea! Pun eu poliția pe tine... Îngrozit de explozia de mânie, Riki închise rapid telefonul. Mama, care asistase la scenă, își așeză tulburată mâna pe mâna lui Riki... – N-ar fi trebuit să... – Știu, mamă... Sunt vinovat! Dumnezeu să mă ierte! – Da, mamă... Numai Dumnezeu..., repetă Romanța. Riki frunzărea nervos agenda telefonică. Mama îi surprinse oboseala. – Hai, culcă-te, mamă, îl îmbie ea. Ești obosit... – Nu pot. Mai am de dat niște telefoane... Aș vrea să iau niște aer. – Iară pleci?... Și înțelegând că nu-l poate opri, adăugă: Să vii repede... Avea nevoie urgent de o cartelă telefonică. Afară ninsoarea se oprise. Găsi magazinul. Într-o jumătate de oră treaba era rezolvată. Se retrase într-un gang, la adăpost de vântul rece. „Mai întâi Lavinia...” Cu inima bătându-i în gât, sună. Greșeală? Mai sună o dată. Același răspuns: „Număr nealocat...” Un fior îi trecu prin spate. „Dacă s-a măritat?” Căută repede numărul prietenei ei. „Cătălina... Nu e!...” Trecu prin toată agenda. „Uite-o!” Numărul ei era notat în fugă pe coperta interioară. Formă numărul și așteptă. – Alo? se auzi vocea Cătălinei. – Sărut-mâna... Sunt Riki. – ...Riki?? – Da, eu... o caut pe Lavinia și... De dincolo se auzi un scâncet. – Alo, Cătălina! Ce e? Răspunsul întârzia. – S-a măritat? 444

Lumini în zare

Tăcere. Doar plâns. – Spune odată! Adunându-și puterile, Cătălina îi răspunse. – Lavinia nu mai e... – Ce tot spui? Unde-i Lavinia? – Lavinia... a murit. Riki luă telefonul de la ureche și se uită buimac la ecran. Apoi îl duse nervos înapoi la ureche. – Ce spui? Unde-i Lavinia?? – Da, Riki. A murit... – Nu se poate... Nu se poate! Gemu... Simți că i se duce răsuflarea. Cu vocea gâtuită, adăugă: – Dar fata? – Vino diseară la noi. Bulevardul Iuliu Maniu, 44... în spate la stația Dezrobirii, pe Moinești. E blocul D3, prima scară, la parter... Să vii pe la 7... Uluit, își băgă mobilul în buzunar și nu se clinti. „Moartă? Cum?” Simți cum un val de căldură îl inundă. Simți că amețește... Ca să nu cadă, se așeză lângă perete, pe un bolțar. Ochii căutau ceva și nu era... „Moartă?” Felul în care reacționase Cătălina arăta spre el drept vinovatul. Își ascunse capul în palme... Nu putea nici să plângă. Era împietrit... „Doamne! Doamne... Iartă-mă, Doamne!” Prin minte îi juca chipul ei alb, delicat, când zâmbind, când înlăcrimat... „Am fost o bestie, Doamne! De ce să moară ea, și nu eu?” Izbi cu pumnul în asfalt de câteva ori, până începu să sângereze. Ar fi vrut să se pedepsească... „Doamne, nu merit să trăiesc!” Înainte de ora 7, era la ușa Cătălinei. Un bărbat grăsuț cu cheliuță îi deschise, sobru. – Bună seara, salută Riki. – Poftiți... În sufragerie îl întâmpină Cătălina. Se reculese de-atunci. I-a făcut semn să se așeze pe scaun. Pe măsuța dintre scaune era poza Laviniei. Dedesubt câteva selfie-uri făcute de Riki pe lac, la Herăstrău. Inspiră adânc... 445

1

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– De ce o cauți? întrebă ea. – Am fost un ticălos... Ea nu-i spuse nimic. Tăcerea ei îl apăsa. – Azi-noapte m-am întors de departe... Voiam să repar totul... Voiam să ne căsătorim... Lacrimi apărură în ochii ei. Bărbatul ei ieși afară, de lehamite. Cătălina sparse liniștea. Îi povesti ultimele secvențe din viața ei. – Te-a iubit... N-ai meritat-o. Păcat de sufletul ei! Riki asculta cu capul prăbușit în palme. Într-un târziu întrebă, fără să-și ridice ochii: – Și fetița? – Lizica? O crește un bătrân, fostul ei profesor... Fata e bine. Îi lipsește mama... – Dă-mi, te rog, adresa profesorului... Cătălina se ridică, se duse în bucătărie, unde ținea facturile, scrisorile și se întoarse cu un bilet. – Aici ai numărul lui. Îl cheamă Binder Mihai. Riki citi biletul. Se ridică. – Te rog, spune-mi: Unde e înmormântată? – Prin Ghencea II. Locul exact îl mai știe doar profesorul... Îndreptându-se către ușă, mai zise: – Îmi pare atât de rău... – Degeaba! zise ea încet, dar cu ranchiună... – Da, degeaba..., repetă el și plecă zdrobit. Ușa se închise în urma lui. „Da... Merit să mor...”

446

Capitolul 2

Trecuse aproape ziua. Riki se învârtea în neștire pe străzi, reluând întruna firul povestirii. Vina lui... dar mai ales faptul că trecutul era ireversibil îl zdrobeau. Se simțea neputincios în fața consecințelor alegerilor lui. O sună pe mama. – Alo, mamă? Sunt încă în oraș... Tu culcă-te. Vin mai încolo... Acasă se întoarse târziu, ca să nu dea ochii cu mama. Când intră, mama îl aștepta în pijama, în bucătărie, pe întuneric. – Nu te-ai culcat? – Mi-era dor de tine... El o sărută, cu o veselie sugrumată. – Hai, du-te la culcare, îi zise el. Ea îl simți. – E ceva rău? – Eh... viața, mamă... Dar o să fie bine. Învățată să nu-l descoasă, îl îmbrățișă, îl sărută și se duse în dormitorul ei. Riki, ajuns în cameră, căută spre patul de la etaj. Era gol... Se dezbrăcă și se puse în pat. Lenjeria, proaspăt călcată, mirosea a detergent parfumat. „Oh... Mama... Suflet scump.” Noaptea trecu fără să poată închide ochii. Spre dimineață ațipi ușor, nici o oră. Nu putu mânca nimic, spre îngrijorarea mamei. „Știi, mamă, fusul orar...”, îndrugă el ca s-o liniștească.

*** 447

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Profesorul Binder locuia în Crângași, într-un bloc la etajul patru. În timp ce Riki urca treptele, se gândea oare cum l-o primi. La telefon răspunsese politicos, dar reținut. Precaut, Riki cumpără câte ceva pentru fetiță, pentru ca prima impresie să-i fie favorabilă. Cu inima grea, se opri în fața ușii. Vopseaua maro din jurul clanței era cojită. Pe ușă, o plăcuță de alamă anunța „Familia Binder Mihai”. Sună. Un bătrânel cu ochii de-un albastru cenușiu îi deschise. Chipul lui îl izbi pe Riki. „L-am mai văzut... Unde? Unde?” – Te așteptam, tinere, zise Binder și-i deschise ușa larg, dându-se într-o parte. Te-aștept de mult... Riki nu se mișca, nici nu-l auzea. La capătul preșului de iută ce se întindea până în sufragerie, apăru o fetiță de trei ani. Riki inspiră adânc. – Spune bună ziua la nenea! îi zise Binder. – Bună ziua...! zise ea, absorbită de cercetarea străinului. – E Lizica? întrebă Riki șoptit. – Da... Riki înghiți noduri. Se aplecă pe vine și întinse punga cu jucării și dulciuri, fără să spună nimic. Binder aprinse lumina în holișor. – Hai, Lizica, du-te la nenea și vezi ce ți-a adus... Pachetul îi risipi timiditatea. Cu pași mărunți, se duse la Riki, care se străduia să zâmbească. „Doamne... e chipul meu... și al ei!” Ea se opri lângă pungă. Își întinse gâtul. Se uită în ea și scoase o păpușică. Animată, ridică ochii spre Binder: – Cocuța!... – Da, Lizica, e Cocuța. Îți place? – E-a mea, zise ea și o duse la piept, protectoare. Binder făcu un pas spre sufragerie. – Dar veniți înăuntru... Fetița fugi prima. Riki își șterse ochii, apoi intră în sufragerie și se așeză pe canapea. Înăuntru era o dezordine camuflată. Instinctiv, privi în jur. Căuta prezența femeii. Pe perete era fotografia înrămata a unei doamne subțiri care zâmbea. Colțul ramei purta o dungă 448

Lumini în zare

neagră. „Crește singur fetița...!” Lizica se postase la doi pași de el și doar îl privea. Riki mai scoase din pungă o jucărie, apoi dulciurile... Pe chipul fetiței se citea plăcerea. – Pentru Lizu? întrebă ea pe Binder. – Da, Lizu, toate sunt ale tale... Fetița se apropie de măsuța joasă și le luă în mână, una câte una. O pungă cu bomboane căzu pe jos. – Zi mulțumesc lui nenea... – Mulțumesc, îngână ea, mai dezinvolt. – Nu-i dai lui nenea un pupic? Fetița ridică capul și întinse buzele țuguiate. El trebui să îngenunche înaintea ei și își întinse obrazul, ferindu-se s-o cuprindă, de teamă să nu-l respingă. – Bravo, Lizu, spuse Binder. Hai, joacă-te frumos cu ele, da? – Da, ‘tuțu..., zise ea, așezându-se pe covor și întinzând noile achiziții. Ea luă o bomboană pe băț. Nereușind să-i desfacă învelitoarea, i-o întinse lui Riki. El i-o desfăcu și i-o puse în mânuță. Fetița îi zâmbi. Avea gropițe în obrăjori. „Ca mine, când eram mic...”, gândi el. Își întoarse capul. Binder tăcea. Aștepta. – Domnu’ Binder... Mi-a povestit Cătălina totul... – Doar o parte, tinere... Riki privi mirat. Profesorul luă cartea de pe masă. O deschise și scoase dintre paginile ei o scrisoare. I-o întinse fără cuvinte. Intuind cuprinsul ei, Riki ezită. O luă cu un tremur ușor. Binder o ridică în brațe pe Lizica. – Hai să mergem pe balcon, să ne jucăm cu Cocuța și maimuțica. Rămas singur, Riki deschise scrisoarea. Scoase foaia împăturită în trei. Hârtia purta urmele unor pete. Încercă să citească, dar ochii i se împăienjeniră. „Riki, iubitul sufletului meu... Ai fost marea mea iubire, dar n-am fost demnă de tine. Probabil că te-am dezamăgit. Te rog să mă ierți... Vinovăția mă apasă îngrozitor. L-am înșelat pe Vasile, i-am rănit pe părinți și am fost necredincioasă față de Dumnezeu. Nu merit 449

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

să mai trăiesc. De aceea, am ales să dispar în neant. Dacă vreodată mă vei căuta, amintește-ți că eu te-am iubit și te voi iubi și în moarte... Ai grijă de fetița ta... Lavinia.” Binder, precaut, închisese pe dinafară ușa balconului. Voia să ferească fetița. Anticipase furtuna.

*** În balconul închis, soarele ardea puternic. În cele din urmă, cam după o jumătate de oră, Binder și Lizica intrară în casă. Riki stătea cu capul în mâini. Se liniștise. Dar fața îi era descompusă. – Îți pare rău..., zise Binder. Văd... E prea târziu..., și vocea i se flambă. Tuși, își drese glasul. Îl privi cu sprâncenele ridicate. – De fapt... Nu e târziu niciodată, tinere... Binder scoase batista cu chenar bleumarin și-și suflă tare nasul. – De Lavinia? Nu mă îndoiesc... Sufletul ei a fost curat... indiferent ce gândesc oamenii. Ea își are partea ei lângă Dumnezeu... Ce! Poate cineva condamna un gest de disperare abisală? Scrie în Carte „că noi n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre!”1 Auzi? Slăbiciuni... Slăbiciuni care îți curmă viața. Lavinia și-a isprăvit alergarea pe pământ. Acum e rândul tău. Riki nu-și ridica capul. – Unde e înmormântată? – În cimitirul Ghencea 2. La căpătâi îi pusesem o cruce de lemn. Dar au furat-o și pe aia, ticăloșii. Lemn de foc... Te duci, dar n-o mai găsești. Dumnezeu însă știe unde e! În sufragerie se auzea tic-tacul ceasului și foșnetul jucăriilor. – Trebuie să intri în rol. Fetița asta are nevoie de tine! De când a murit Hilda, soția mea, eu îi sunt și tată, și mamă. Simt că n-am s-o mai pot duce așa multă vreme. Lavinia e... aici, în trupușorul ei. 1 

Evrei 4:15. 450

Lumini în zare

Și, pentru că Riki n-avea putere să-i răspundă, îl întrebă: – Ce-ai de gând? Ca deșteptat dintr-un vis, Riki se îndreptă. – E fata mea... Fetița, care până atunci se jucase pe covorul tocit, ridică deodată capul. Înțelese că era vorba de ea. Riki îi trimise un zâmbet forțat. Ea îl privi lung, apoi schiță un zâmbet și-și continuă joaca. – Va trebui să o câștigi. Începutul nu e rău. Bătrânul tăcu. Cu ochii îl iscodi pe Riki. – Dar... Singur? Ești însurat? – Nu. – Și, ce-ai de gând? Ochii lui Riki priveau peste capul lui Binder, departe... – Dumnezeu... El știe... – Dumnezeu? tresări bătrânul. Te știam yoghin... Deodată un beculeț se aprinse în mintea lui Riki. Ridică fruntea brusc. „Acolo, la Romanescu... profesorul Binder...” – Dumneavoastră erați atunci?... Binder îl privi semnificativ. – Da, îmi amintesc..., zise Riki. Îmi pare tare rău că n-am venit atunci când m-ați invitat. De fapt, atunci n-aveam nici urechi, nici minte ca să vă ascult. A trebuit să moară cineva pentru mine... – Să moară cineva?... Nu unul, tinere!... Doi... La privirea mirată a lui Riki, Binder adăugă: – Hristos... Și Lavinia. Riki își lăsă capul să cadă. Simțea nevoia să își deschidă inima în fața acestui binefăcător înțelept. Șovăitor, începu să-i povestească blestemata aventură a „energiilor” întunecate..., de nebunia și ticăloșia lui..., de mila lui Dumnezeu revărsată peste el..., de decizia de a se întoarce ca s-o ia pe Lavinia. Apoi se opri. Veni rândul lui Binder să-i povestească de Lavinia, de ultimele ei zile... Riki se întoarse cu spatele spre Lizica, ascunzându-şi fața. – E bine că te-ai deșteptat, Riki. Acum, ai grijă de fată... Urgent îi trebuie o mamă. 451

2

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Dumnezeu îi va pregăti una... Profesorul îl privi lung. – Să mă ții la curent, bine? În tihnă, cei doi puseră la cale o strategie. – Ia-ți timp și petrece multă vreme cu ea... Joacă-te cu ea aici în casă, în parc... Eu o să-i pregătesc mintea ca să te primească drept tătic. Asta-i treaba mea.

452

Capitolul 3

În bucătăria locuinței din Chirigiu, Romanța îl privea pe Riki cum mănâncă. Îl simțea îngândurat. – Când duci sacoșa aia la Galați? Riki privi sacoșa din dosul ușii și dădu din cap. – Ultima oară, coana Vasilica mi-a zis să mai aștept până termină cu văruitul. Posibil în câteva zile... Mâine îi mai sun... – Văruit? Acum, iarna? – Eh... Zicea că i-a bufnit soba și a umplut casa cu funingine. Și că până nu face ordine, nu primește pe nimeni.

* * * În așteptare, Riki îi sunase pe Emilian. Nu era acasă. Tatăl lui i-a spus că grupul lor a plecat, pentru un an de zile, la Hyderabad, în India, ca voluntari. Au plecat împreună cu prietena lor, Darcie Ford. „Altruism... Dacă aș fi liber, m-aș duce după ei.” Cu nouă zile înainte de Crăciun, cumătra Vasilica l-a anunțat că poate să vină cu pachetul la Pechea, 33 km la nord de Galați. Riki închirie o mașină și, ca un dar nesperat pentru Lizica, o luă cu el. 453

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Să vină și tătuțu, zise ea. Pe la ora 9, cei trei porniră. Pentru Lizica, era prima călătorie cu mașina, un eveniment extraordinar! Familia cumetrei locuia pe strada Mierlei, la numărul 16. Era o gospodărie țărănească învechită, dar cu semne stridente de modernitate. În curte, zăpada se amesteca cu noroiul frământat de gumari. La semnalele claxonului, în deschizătura ușii apăru o fetiță robustă, vioaie. Cercetă o secundă mașina și dispăru în casă: „Au venit!” Un individ înalt și nebărbierit, cu cizme în picioare, le ieși în întâmpinare. – Domnul cu pachetul? – Da... – Hai, intrați. Bărbatul dorea să se arate politicos, dar nu-i prea ieșea. Binder o luă pe Lizica în brațe, în timp ce Riki căra geanta grea, lunecând prin glod. În casă era curățel. Soba încinsă ridicase temperatura către 30 de grade, așa – ca pentru musafiri. În grabă, ochii lui Riki cercetau fețele. Două fetițe cam de aceeași vârstă – de 8-9 ani, și un băiat mai mic așteptau în picioare. Privirea lui se opri asupra celei mai mici și slăbuțe. Avea ochi negri și pielea albă. Părul îi era împletit într-o codiță. Grația chipului ei, sporită de timiditate, contrasta cu robustețea celeilalte. „Asta trebuie să fie...”, gândi Riki. Vasilica, o femeie bondoacă cu fața lată, era toată numai zâmbet. Cei mari se salutară. Copiii rămaseră în afara protocolului. Lizica, lipită de Binder, stătea în gardă pentru orice ofensivă. Nu după mult timp, se familiariză cu contextul. – Tu ești Veronica? o întrebă Riki pe cea mai slăbuță. Chipul fetiței se îmbujoră. Dădu din cap. – Câți ani ai, Veronica? – Opt, zise ea încetișor. – Uite, mami ți-a trimis daruri. A zis că te iubește mult de tot. Zâmbi, dar ochii îi dădeau să plângă. Fata cealaltă, îndrăzneață, se apropie de sacoșă și o deschise. Veronica i se alătură. Chipul i se transfigură de bucurie. Erau lucrușoare pe care și le dorise și pe care 454

Lumini în zare

mami i le promisese. Vasilica, la rândul ei, zâmbi larg când Riki îi dădu plicul. Îl puse direct în sân și ieși grăbită până la bucătărie. „Acum numără dolarii...”, gândi el. Peste câteva minute lungi, Vasilica se întoarse cu o farfurie cu plăcinte. Lizica, atrasă de fântâna de minunății, se apropie de fetițele cele mari și se lăsă pe vine. Văzu o jucărie și întinse mâna, fascinată. Veronica o văzu. Scoase jucăria și i-o întinse. Lizica o luă rapace și i-o duse lui Binder. – Du-o înapoi, Lizu... Nu este a ta... – Ba da, i-o dau ei, zise liniștită Veronica. Riki urmărea tot. La scurt timp, Lizica și Veronica se jucau împreună. Fetița gazdelor își strânsese o pradă frumușică și se trăsese lângă fereastră, ca să le exploreze împreună cu frățiorul ei. Cei mari vorbiră de unele și de altele. Binder preluase inițiativa. Inteligent și cu tact, descosea starea de lucruri. Aflase că fetița gazdelor, deși mai mică cu un an, părea de-o vârstă cu Veronica. Riki n-o slăbea din ochi. – Și cum e-acolo? întrebă Vasilica. – E mai greu ca la noi. Sunt mulți amărâți. – Ba nu!... zise ea cu neîncredere. Au dolari! Riki nu răspunse. Făcu câteva poze cu toată familia și câteva doar cu Veronica. Mai făcu una specială: Veronica și Lizica împreună. Când plecase din București, se gândise că ar fi frumos s-o sune pe Rossana de la Vasilica. Dar atmosfera locului i-a stins inițiativa. După vreo două ore, când să plece, Lizica a început să scâncească. – Ce ai, Lizu? o întrebă Binder. – Să vină și fetița..., smiorcăi ea. – Veronica trebuie să rămână aici, că are școală. Dar, uite, tătuțu promite că o s-o ia odată la noi. Apoi, adresându-se Vasilicăi, o întrebă: O s-o lăsați? – Da! Dar o să vin și eu cu ea! N-o las singură în ruptul capului. „Șmecheră, cumătra...”, gândi Riki. După o așa aventură, Lizica adormi pe drumul de întoarcere. Acasă, Riki o puse în pătuț. Apoi se grăbi să sune la Manaus. Dură ceva timp până să se facă legătura. 455

3

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Alo! Rossana! – Da... Riki... – Am fost la Veronica. Acum am venit de-acolo. Ai o fetiță minunată. S-au bucurat de tot ce le-ai trimis... – Da? Mă bucur..., răspunse ea, cu glasul stins. Riki se încruntă. – Ce ai? Ești bolnavă? – Nu, Riki... – Dar ce ai? Vreun bai? Rossana nu răspunse. – Rossana?! Printre suspine, reuși să articuleze: – Senhor Huber... – Ce? – ...A murit... Șocat, Riki amuțise. Mintea i se golise. Huber? Mort? Nu se poate! – Ce s-a întâmplat, Rossana? Spune-mi odată... Ea povesti cu greu întâmplarea. Huber se întorsese din Manacapuru, unde înființase un așezământ pentru orfani. Primise bani de la Mike Moreland și a trecut pe la bancă să-i ridice... vreo 3 000 de dolari. Se înnoptase până să ajungă acasă. Niște derbedei l-au urmărit. Probabil că îl aveau de mai mult timp în vizor. Știau că primea bani din SUA. Cu 200 de metri înainte de „Leul din Iuda”, l-au înjunghiat de trei ori. L-au buzunărit și au dispărut. Huber a reușit să se târască până la poartă. Acolo l-a găsit Eunice, inconștient. Au chemat salvarea, poliția. L-au dus la spitalul unde lucra Rossana. L-au pus pe aparate. A mai trăit doar o zi. Alb la față, Riki rămase fără grai. Binder îi urmărea reacțiile. – Ce s-a întâmplat? întrebă el, după ce acesta închise telefonul. Riki nu răspunse. Simțea că-i vine rău. Se așeză pe canapea cu privirea în gol, minute în șir. „A fost ucis un sfânt. Un proiect de salvare a fost decapitat. Toți cei care depindeau de el se vor prăbuși înapoi, în promiscuitate, mizerie, în moarte! Lucrarea lui Huber va muri!” Binder, simțind tensiunea uriașă, rămase în umbră. 456

Lumini în zare

– Scuzați-mă... Trebuie să plec. Mâine voi veni din nou. – Bine, Riki. Lizica te așteaptă...

*** Riki n-avea stare. Simțea nevoia cumplită să se miște, de parcă umblatul îi aducea rezolvarea. Aerul rece de-afară îi făcea bine. Mergea fără țintă. Gândurile i se împleticeau în minte: Lavinia... Huber... Părea că toate s-au năpustit asupra lui ca să-l scufunde în abis. Și în fața acestei fatalități, simțea că nu poate face nimic. Umblă așa teleleu tot restul zilei. Întunericul îl goni spre casă rebegit, murat și flămând. „Ce-o să-i spun mamei când m-o vedea așa?” În minte nu-i venea nimic. Când apăru în antreu, Romanța se ridică de pe cufărul de lângă fereastră. – Unde-ai fost? Ai mâncat ceva? Ghemuit la podea și dezlegându-și șireturile, îi răspunse cu capul plecat. – Treburi, mamă... Nu mă simt prea bine. Știi... Diferența de fus orar îmi joacă feste. Văzându-i starea răvășită, mama îi dădu pace. Riki dispăru în dormitor. Mama, simțind că era mai mult de atât, se puse pe genunchi înaintea icoanei, ca în ceasurile de necaz. Întins pe pat, Riki își trase pătura peste cap. Crâmpeie din episoadele trăite îi reveneau în minte. „Huber... omul lui Dumnezeu... salvatorul...” Își reaminti de chipul lui însângerat, privindu-l nedumerit... Apoi același chip, aplecat asupra lui... Și lumina aceea caldă care emana din privirea sa... Ar fi dorit să se întoarcă în trecut, să-l mai aibă aproape, să ia ceva din duhul lui. Înlănțuit de neputință, dădu drumul lacrimilor. Într-un târziu, răpus de regrete, adormi. Era ora 3:30 când se trezi, uimit. Mintea îi era nespus de clară. Așezat pe marginea patului, cu capul în palme, încerca să-și revadă visul... 457

3

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

„Se făcea că era cu Huber, în favelă, lângă bordeiul lui Bebe. Amândoi lucrau la un perete. Huber era cu mâinile goale. El însă avea mânuși de protecție, cum purtase odată pe șantier. Lucrul mergea greu. Binder ședea în spatele lor și se uita îngrijorat. „Lasă loc de fereastră”, zise Binder. Riki privi întrebător spre Binder. Nu înțelegea. Se întoarse apoi spre Huber... Dar Huber nu mai era... „Ce faci? Dă-i înainte!” îl zorea Binder. „Nu vezi că vine potopul?” Lângă Binder ședea Bebe înconjurat de o droaie de copii. Unii plângeau. Mai erau și alții în grup: Lizica, mama, Fredi, Eunice... Simțind tensiunea crescândă, se întoarse să așeze următorul rând de cărămidă. Din stânga, chiar de acolo unde stătuse Huber, cineva îi întinse două cărămizi... Privi în stânga. Era Rossana. N-avea mânuși... El și le scoase și i le întinse ei, apoi continuă cu zidirea peretelui. Cu mâinile goale, ca Huber...” Deodată, un bec i se aprinse în minte. De emoție zvâcni și se ridică în picioare. Aprinse lumina. Frenetic, merse o vreme încoace și încolo prin dormitor. Simțea că-i cresc aripi. „Huber s-a dus... Dumnezeu mă cheamă să-i iau locul! E rândul meu... E nevoie de Huber. Doamne, ajută-mă!” Se uită la ceas: 3:45. „Cu zece ore înapoi, e abia... șase fără un sfert, seara. Tocmai bine!” Smulse sacoul de pe spătarul scaunului și scotoci prin buzunare. Găsi niște hârtii, adrese, și câteva cărți de vizită. „Asta e...” O duse la ochi, descifră numărul de California și sună. – Hallo! Sir Moreland?... Sunt Ricardo. Vă sun din România. Poate vă amintiți de micul dejun luat împreună la Tropical, în Manaus, de accidentul alpin din Austria... Dilema aceea... Da, da! Eu sunt! Astăzi am aflat de tragedia de la „Leul lui Iuda”. Vreau... Vreau să vă spun că sunt gata să mă întorc în Manaus, să lucrez în locul lui Huber... O, Nu! Nu pentru bani... În viața mea s-au petrecut multe schimbări... Dumnezeu S-a îndurat de mine... Cum? Nu trebuie să mă angajați. Voi lucra ca voluntar, doar pentru pâine și adăpost. Pe gratis... Lucrarea începută nu trebuie să se sfârșească!... Când? Probabil... până în Anul Nou. Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi acolo. Sper să ne vedem atunci. Bine. Vă mulțumesc. Să ajute Domnul! OK. Pe curând! 458

Lumini în zare

Când puse telefonul pe măsuță, zări ușa întredeschisă și chipul mamei înapoia ușii. Surprins, o întrebă dezinvolt. – Nu dormi? – M-am gândit că ți-o fi rău și... – Nu, mamă! E bine! Îți spun eu... Dar nu acum. Îți spun tot. Ai răbdare... – Dumnezeu să te audă, șopti ea și închise ușa.

*** Destul de devreme, Riki ajunse la apartamentul lui Binder. Bătrânul îi deschise. Era în pijama. – Nu e rău că ai venit acum. Când s-o scula fata, să dea întâi ochii cu tine... Debutul a fost bun. Binder le-a așternut masa sărăcăcioasă: pâine cu margarină, gem și lapte. Hotărâse ca tatăl și fetița să mănânce împreună, doar ei doi. În ciuda lipsei sufletului matern, Lizica era un copil sănătos psihic. Bider își făcuse bine treaba. Era o zi cu soare, ca de primăvară. Cei doi s-au plimbat prin parc și s-au jucat. Apoi Riki a dus-o prin magazine, cumpărându-i mărunțișuri. Pe la ora două s-au întors ca să ia prânzul. În așteptarea mesei, Riki se retrase în birou. Așteptase cu nerăbdare ora două. Făcuse socoteala că la Manaus trebuia să fie șapte dimineața. Sună. – Alo! Rossana... – Da... – Ascultă-mă. Vreau să-ți spun că totul e bine... Totul va fi bine! – Nu înțeleg... – Ascultă! Am luat o hotărâre... Mă auzi? Ea șovăi, înainte să-i răspundă. – Ce hotărâre? – Rossana... Mă întorc la Manaus. – ... 459

3

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

– Mă auzi? La Ma-na-us... – Cum... Tu?? – Da, eu... Acum câteva ore am vorbit cu Moreland, șeful lui Huber. L-am anunțat că până în Anul Nou voi fi acolo. Vrea să mă vadă. Cred că n-are încredere în mine. Dar i-am spus că voi lucra ca voluntar, pe gratis... Și chiar dacă nu mă va vrea, eu tot voi lucra... Voi avea grijă să nu se curme lucrarea lui Huber... Până la urmă, Moreland se va convinge singur! – Riki... Riki ! Glasul ei se îneca în valuri de emoție. – Da, Rossana... Și nu e totul... Mai am ceva să-ți spun. Dar... nu acum... Ai răbdare. E ceva foarte, foarte important. Ai răbdare! Vin... O să lucrăm împreună. Și-ai să vezi că o să fie bine. Bine de tot! Din ușa biroului, Binder îl privea și asculta ca pe ace. Mintea lui vivace țesea imaginea de ansamblu. „Riki pleacă... la ea?” Când Riki, îmbujorat, închise telefonul, Binder făcu câțiva pași spre el. – Spune, Riki... Te-am auzit cum vorbeai cu... hă?, și mișcă sprâncenele în sus. – Da... Cu Rossana, mama Lizicăi! Ochii lui Binder străluceau. – Pardon: cu mama Ve-ro-ni-căi, îl corectă el, așteptând reacția. – Nu, tătuțule... Ai auzit bine. Jubilând, din trei pași bătrânul fu lângă Riki, îl apucă de bărbie, se uită în ochii lui... – Adevărat? Vorbești adevărat? – Da, tătuțule!... Binder, exaltat, se repezi la Lizica. – Lizu, Lizu... Fata își ridică mirată ochii... Niciodată nu-l văzuse pe tătuțu în halul ăsta. El o apucă de subțiori și o ridică în aer. – Lizu, mergem la mami... La mami a ta! – La mami? Ochii fetiței pricepeau că este ceva minunat, dar... nu reușea să înțeleagă.

460

Capitolul 4

În Chirigiu, Riki ajunse pe la 9 seara. Fredi fusese pe-acasă, dar a plecat repejor, jenat să dea ochii cu fratele lui. Romanța era tristă. Când văzu fața euforică a lui Riki, făcu ochii mari. – Mamă, trebuie să-ți spun o taină. – E... de bine? – Sper din toată inima... Stai jos! Ea se așeză, obedientă, ca în fața lui Arsenie. Riki, mergând prin bucătărie încoace și încolo, începu povestea vieții lui tumultoase, cu abisuri și culmi. Povesti de viața lui interlopă, de Lavinia... de Lizica... Povesti tot! Povesti apoi despre convertirea lui..., de Rossana, de „sfântul Huber”... de moartea lui. Șorțul mamei se udase de atâtea lacrimi de durere și de bucurie. – Plec înapoi! – Cum? Pleci? Dar... pe Alfred și pe mine, cui ne lași? – Nu, mamă... Nu vă las! Vă voi lua cu mine. Eu voi pleca înainte, ca să vă pregătesc locul. Apoi mă voi întoarce... Vă iau pe toți. Vine și Binder cu Lizica... Vom fi o familie mare. Fredi va cunoaște o altă lume. Va vedea ce este mizeria. Va gusta din bucuria de a ajuta pe amărâți. Fredi este încă destul de crud ca să poată fi remodelat. Eu cred în Iisus, în puterea Lui salvatoare. Mamă! E puterea care m-a scos pe mine dintr-un iad și mai negru. 461

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Mama se ridică în picioare. Cu ochii semiînchiși, se duse la Riki. Își puse capul pe pieptul lui și rămase acolo. Înțelegea doar jumătate. Dar bucuria fără margini a lui Riki, grija sa pentru ai lui și perspectiva unui nou început, toate îi dădeau asigurări că va fi, cu adevărat, bine.

*** 28 decembrie 2016. Era o zi efervescentă. Magazinele erau pline de lume, într-o frenetică vânătoare de cadouri, de surprize... Preocupat să găsească un simbol vrednic de mărimea evenimentului, Riki alese până la urmă să-i ducă Rossanei un parfum delicat și durabil. De la gura de metrou se îndreptă spre magazinele din Piața Unirii. Cândva mai vizitase parfumeriile de lux din Shopping Center. În Mall era vânzoleală multă. De pe scările rulante, o luă spre dreapta. Când s-o ia spre parfumerie, aproape că se ciocni de o femeie îmbrăcată în roșu aprins. Părul negru se revărsa pe paltonul cambrat. – Boule! mârâi ea, și-i aruncă scurt o privire de ură. – Scuzați..., îngână el, și rămase stană de piatră. „Nu se poate!” Prin obrazul încărcat de pudră răzbăteau pete vineții... „Ambra...?” Fața aceea fermecătoare de înger căzut aducea cu fața buhăită a unei vampe uzate și îmbătrânite prematur. Nervoasă, femeia își căutase de drum. „Nu m-a recunoscut!?...” Se mobiliză și-și făcu loc printre oameni. Voia s-o mai vadă, să întregească tabloul psihologic. Țeapănă, Ambra coborî scara rulantă și o luă pe holul din stânga. Nici mersul nu mai era elegant, unduitor. Pășea ca un meseriaș grăbit. Cu mintea întoarsă spre momentele de fascinație, Riki refăcu traseul. Farmecul ei îl cucerise... „Farmec... de la farmece, vrăjitorie...” Lipit de stâlp, Riki închise ochii. O bucurie fără margini îl umplu. Recunoștința îl copleși. „Doamne! Te-ai îndurat de mine, un nenorocit!”

462

Epilog

29 decembrie 2016. „Rossana, sufletul meu! Îți scriu din aeroport. Am găsit acces la Internet. N-am decât zece minute. Te rog, ascultă-mă și lasă-mă să spun totul, până la capăt. Amintește-ți că ai apărut în viața mea în momentele de răscruce. Ai fost pricina întoarcerii mele, de la droguri și blestemății, la Dumnezeu. Acceptă odată că, fără tine, m-aș fi afundat în abisul păcatului. Îți repet: te iubesc, Rossana, și am nevoie de tine! Nu este adevărat că în tine o caut pe Lavinia. N-am iubit-o. M-am folosit doar de ea. Tu ești prima fată pe care o iubesc cu adevărat. Durerile te-au călit și te-au făcut puternică. Te-au legat de izvorul puterii, de Dumnezeul lui Huber și Dumnezeul meu. Este asta prea puțin?

463

NU E TÂRZIU NICIODATĂ

Nu mai vreau să aud că trecutul te-a mutilat și ți-a jefuit valoarea! Rănile sufletului te orbesc să-ți vezi frumusețea de caracter. Te admir și te iubesc pentru ceea ce ești. Te iubesc încă și mai mult pentru calvarul pe care l-ai urcat singură. Vreau să-ți alin rănile până se vindecă. Cum spui că tu nu mă meriți? Uiți că eu sunt cel care nu sunt demn de tine? În toată viața ta, tu ai fost victima. Pe când eu m-am aruncat de bunăvoie în mizerie! Eu am distrus vieți, pe când pe tine te-au distrus ticăloși ca mine. Dacă mă întorc la „Leul din Iuda”, vin pentru amărâții lui Dumnezeu. Dar la fel de mult vin și pentru tine. Fără tine, aș fi doar o jumătate. În lucrarea căreia vreau să mă dedic, vom trage împreună. ...Ah, se anunță boarding-ul... Trebuie să închei. Aș mai avea să-ți spun atât de multe! Apropo, Lizica mea arde de nerăbdare să te vadă. Când îți vede poza, zice: „Mami a mea!” Veronica s-a lipit de mine. Măcar pentru ele, trebuie să fim împreună! Rossana..., te voi căuta în aeroport. Când te voi găsi, te rog, nu-mi spune niciun cuvânt! Nu fă niciun gest! Lasă-mă doar să te strâng în brațe și să nu mă mai despart de tine! Vreau ca, alături de tine, împreună, să începem în sfârșit să trăim! Te iubesc atât de mult! Riki”

464

Anexe

1. MIȘCAREA NEW AGE Pentru lumea globalistă și pluralistă a secolului XXI, New Age-ul reprezintă o religie ideală, cel mai bine adaptată așteptărilor ecumeniste și inclusiviste. Fiind un amalgam de religii creștine, păgâne, mișcări spirituale și ritualuri oculte, unii nici n-o pot numi „religie”, ci mai degrabă o umbrelă spirituală atotcuprinzătoare pentru toate formele de închinare. Pe lângă religii sistematice, ea include și astrologia, cabala, fenomenul OZN, hipnoza, magia, mitologiile, necromanția, ocultismul, panteismul, reîncarnarea, spiritismul, șamanismul, vrăjitoria și yoga. Termenul de New Age aparține teosoafei Alice Bailey1, pe considerentul astrologic că pământul părăsește așa-numita „constelație a peștelui” (peștele = simbol al creștinismului) și intră în „constelația vărsătorului” (vărsătorul = simbol al Omului). Bazele mișcării New Age însă le-a pus, încă din 1875, Helena Blavatsky, fondatoarea teosofiei. Ea a primit îndrumările în stare de transă, prin „scriere automată”, sub forma mesajelor date de spirite. Ca atare, New Age se pretinde a fi produsul „maeștrilor” îndrumători, respectiv al duhurilor marilor inițiați morți (ca Buddha, Confucius, „Iisus” și Mahomed) și spiritele extraterestre. Fundamentul religios al New Age îl constituie hinduismul. Fiind o religie politeistă și în același timp unitară – prin credința că 1 

Alice Bailey, Disciplineship in the New Age, 1944. 465

întregul univers se regăsește în spiritul universal Brahman – hinduismul este tolerant și inclusivist. Din acest motiv, mișcarea New Age apare ca un factor de unitate, toleranță și nediscriminare. Ea consideră că toate religiile împărtășesc adevăruri comune, că sunt egale între ele și cultivă aceeași „așteptare după o lume mai bună, în care toți pot să aibă un loc”.2 New Age crede că această revoluție se va realiza atunci când omul își va descătușa divinitatea latentă din el. Mișcarea promovează o spiritualitate fără delimitări și respinge orice dogmă cu pretenții de absolut. Fiind așadar pluralistă și inclusivistă, ea are o înfățișare foarte umanistă și pozitivă. Apoi, fiind o mixtură de concepții despre lume, New Age n-are o doctrină a ei. Are totuși câteva „crezuri” comune ca reper.

„Crezul” New Age 1. Divinitatea New Age propagă ideea hindusă că energia-divinitate îmbibă tot universul: natura și omul. Dumnezeul ei este „energie”, „minte”, „conștiința de sine” sau „inteligență”. Una din personalitățile de frunte ale mișcării, Helen Schucman, scrie: „Dumnezeu este pur și simplu o putere de iubire nefizică. El nu este nici răzbunător, nici osânditor, ci iertător. Dumnezeu este incomplet fără mine. Eu sunt parte din El.”3 2. Omul Prin natura sa, este bun și divin. El încă evoluează. „Eu, omul, sunt chiar Fiul sfânt al lui Dumnezeu. Toată puterea mi-a fost dată mie, omul, atât în cer, cât și pe pământ. Nu există nimic pe care să nu-l pot face.” 4

York Michael,  The Emerging Network: A Sociology of the New Age and Neo-Pagan Movements, London (1995).  3  Helen Schucman, A Course in miracles, 1977, I:89. 4  Helen Schucman, A course in miracles, 1977, II: 353–354. 2 

466

3. Adevărul Adevărul nu are de-a face cu universul material care este o iluzie. Adevărul este doar descoperirea pe care o primești prin inspirație de la un „spirit călăuzitor”. 5 4. Păcatul „Păcatul este cea mai mare iluzie. Ideea vinovăției este aberantă. Vinovăția te orbește... Cum ai putea vedea vină acolo unde Dumnezeu știe că este inocență perfectă?”6 „În consecință, iertarea este și ea o iluzie.” 7 5. Moartea „Moartea este iluzia centrală din care decurg toate celelalte iluzii... Moartea este simbolul fricii de Dumnezeu.”8 6. Binele și răul Natura n-are morală. În natură nu există așa ceva precum dreptate, milă, libertate, cinste, bine sau rău. Compasiunea este contrară naturii, care este dură. Nu există morală absolută. De aceea trebuie toleranță spirituală pentru toate „sistemele adevărului”. Ele trebuie „armonizate” între ele. Hitler, Stalin și Mao nu erau răi. Omul este un produs al naturii, ca atare tot ce face omul, chiar și război, face un lucru natural care, propriu-zis, nu este nici rău, nici bine. „Nu există dualismul bine–rău. Toate întâmplările negative sunt lecții destinate învățăturii noastre pentru înaintare spirituală.”9 Răul este doar separarea de natură. „Niciodată nu încerca să schimbi lucrurile rele din lumea aceasta.” Ibidem, III: 81. Ibidem, I: 243, 375. 7  Ibidem, III:79. 8  Ibidem, III: 63–64. 9  Wouter Hanegraaf, New Age Religion and Western Culture: Esotericism in the Mirror of Secular Thought, 1996, p. 320. 5  6 

467

7. Iisus Hristos „Iisus a devenit ceea ce noi toți trebuie să fim.” „Întoarcerea spre cruce trebuie să fie cel din urmă drum inutil. Nu aceasta este Evanghelia pe care eu vreau să v-o ofer...”10 New Age Îl recunoaște pe Iisus doar ca unul din marii maeștri. Totuși învățăturile Sale consemnate în evanghelii sunt în totală opoziție cu tot ce spun „inițiații” New Age! 8. Calea îndumnezeirii După New Age, omul se poate realiza doar intrând în comuniune cu spiritele călăuzitoare. Există patru forme de intrare în contact („channeling”) cu ele: transă, scriere automată, auzire lăuntrică și comunicare directă.11 Comuniunea aceasta se poate realiza doar prin (a) stare de conștiință alterată, sau (b) meditație transcendentală, sau (c) posedarea de către un spirit... Pentru a fi posibilă comuniunea, din partea omului se cere o supunere absolută față de guru. Discipolii trebuie să renunțe la rațiunea lor proprie. „De obicei văd și aud spiritul călăuzitor... spiritul începe să miște mâinile mele. Personalitatea mea pare că se îndepărtează de mine, tot mai sus... Mă simt contopit cu spiritul.” 12 „Spiritul Set îmi apărea ca un bătrân foarte uman. Set insistă că reîncarnarea este o realitate. Am început să am proiecții astrale (ieșire din corp) în timp ce vorbeam cu Set.”13 9. Reîncarnarea Reîncarnarea este evoluția spirituală progresivă a omenirii. „Personalitatea piere odată cu moartea trupului, dar eul superior supraviețuiește pentru a fi renăscut într-un alt trup.”14 Helen Schucman, A cours in miracles, 1977, III:83; I.47. Nevill Drury, The New Age: Searching for the Spiritual Self, 2004, p. 8. 12  Barbara Brennan, Hands of Light: A Guide to Healing Through the Human Energy Field, 1988, pp. 171–172. 13  Jane Roberts, The Seth Material, 1976, pp. 3–5. 14  Wouter Hanegraaf, New Age Religion and Western Culture: Esotericism in the Mirror of Secular Thought, 1996, pp. 339–340. 10  11 

468

O religie mondială Stabilirea unei religii mondiale este ținta finală a New Age. Va fi „o singură religie spirituală, fără granițe sau dogme care îngrădesc”15. Or, acest lucru nu se va putea împlini decât sub conducerea unui guvern mondial şi autoritar. Acesta este și motivul pentru care ONU susține și promovează activitățile și pe liderii New Age. În 1949, Alice Bailey, fondatoarea mișcării New Age, s-a adresat conducătorilor ONU cu următorul mesaj: „Noua religie a lumii trebuie să se bazeze pe relații interumane drepte și pe pace... Nu va exista nicio disociere între (a) Biserica universală, (b) Loja sacră masonică și (c) cercurile interioare ale societăților esoterice... În acest fel, ținta și lucrarea Națiunilor Unite va fi întărită și o nouă „biserică a lui Dumnezeu”, compusă din toate religiile și toate grupările spirituale, va aduce sfârșitul separărilor...”16 Robert Műller, directorul biroului secretarului general al ONU și adjunctul a trei secretari generali, recunoscut fiind ca „ideologul ONU”, a lucrat timp de 40 de ani la implementarea mesajului lui Alice Bailey. Enciclopedia menționează: „Ideile lui Robert Műller privind un guvern mondial și spiritualitate unică au condus la o reprezentare sporită a religiilor în forul ONU, în special a Mișcării New Age.”17 Műller scria: „Pacea va fi cu neputință de realizat fără „îmblânzirea” religiilor fundamentaliste18, printr-o organizație a religiilor unite care să promoveze cu credincioșie doar spiritualitatea globală...”19 El a înființat Robert Műller School care, la ora actuală, înglobează un lanț de 30 de școli în lume. În 1986, Műller a publicat Nevill Drury, The New Age: Searching for the Spiritual Self. 2004, p. 9. Alice Bailey, Destiny of the Nations, 1949, pp. 14–15. 17  https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Muller. 18  Textul face referire directă la religiile care pretind că dețin adevărul revelat, respectiv creștinismul și islamul, și care nu acceptă asocierea cu alte învățături exterioare Revelației. 19  San Jose Mercury News, 29 iunie 1996. 15  16 

469

curriculumul școlii. În prefață, el afirma: „Filosofia fundamentală pe care Școala «Robert Műller» se bazează se găsește în învățăturile prezentate în cărțile lui Alice A. Bailey...”20 Robert Műller nu este un agent singular. El este doar exponentul unei inițiative care a primit mult suport din partea administrației ONU. El a înființat un program spiritual pentru angajații și delegații ONU, la care invitat permanent a fost guru hindus Sri Chinmoy. Timp de 30 de ani, guru conducea de două ori pe săptămână ședințe de meditație, ocazie cu care inducea chiar stări de transă participanților.21 În anul 2000, Selacia, spiritistă notorie New Age, a fost invitată la sediul ONU ca maestru spiritual22. În ședințele ei, le-a împărtășit înțelepciunea primită prin transă de la Sfatul celor doisprezece. Selacia a instruit personalul și vizitatorii ONU cum pot să „intre în voința divină”, respectiv cum să comunice cu entitățile spirituale, chiar și cu animalele, pe calea telepatiei. Sondaje apreciază că după anul 1990, mișcarea New Age s-ar afla în regres. Aceasta este doar realitatea aparentă, întrucât mișcarea de masă a făcut loc spiritualității individuale. Ea nu se aliniază neapărat sub un steag și un slogan, în schimb își extinde influența la firul ierbii cu mult succes, prin practicile yoga, astrologie, parapsihologie, şamanism, ocultism, bioenergie, medicina alternativă etc.

20  21  22 

Robert Műller, Prefața la World Core Curriculum Manual, 1986. The Independent, „Sri Chinmoy, spiritual leader”, 17 octombrie 2007. https://selacia.com/about. 470

2. MEDICINA ALTERNATIVĂ Medicina New Age, numită și medicină alternativă23, este umbrela pentru toate formele de tratamente sau terapii energetice: acupunctură,  aromoterapie, biofeedback, biomagnetism, cromoterapie, cristaloterapie, homeopatie, hipnoză, iridologie,  kinesiologie, magnetoterapie, metaloterapie, reflexologie, Reiki, vizualizare, terapie reincarnațională, vindecare prin spirit ș.a. Indiferent de numele pe care le poartă și de ritualurile lor specifice, toate formele de medicină alternativă se bazează pe un singur concept: cel al energiei spirituale. În mistica hindusă, energia aceasta poartă numele de prana, iar în cea chineză qi, sau chi. Ea este descrisă în diverse variante, chiar contradictorii, precum: particule subatomice vibratoare; biocâmpuri; corpuri astrale; ființe transcendentale; spirite... Orice nume ar purta, această energie „curge” în om din afară prin niște circuite fizice numite ciakre, meridiane și aure și asigură un echilibru subtil care condiționează sănătatea. Concepția aceasta face ca medicina alternativă să pretindă că e „holistică”24.

„Energie vitală” Ce este această forță de viață? Răspunsul New Age este confuz: „Întrucât omul este material, deci energie, omul este în esența lui o vibrație unică de unde electromagnetice.” În materialul prezent se face distincție între medicina alternativă și medicina complementară. Diferența constă în poziția pe care se situează față de medicina clasică, alopată. În timp ce medicina complementară o recunoaște și se consideră doar un adjuvant al ei, medicina alternativă o exclude. 24  Holos (greacă) = întreg. Holistic = unitar, integrat. Ea pretinde că tratarea maladiei nu poate fi separată de tratarea spiritului. 23 

471

Teoreticienii New Age își găsesc explicația în electromagnetism. Este adevărat că funcționarea corpului nostru este condiționată de energie și că suntem înconjurați de energie. Dar energia aceasta este de natură fizică. Este adevărat că în noi toți există o forță vitală. Dar ea este în noi și nu se află în afara noastră. Forța vitală nu este o energie cosmică ce curge dinafară în trupul nostru prin diferite canale... după care se întoarce în univers. Pretextul „electromagnetismului” este o farsă, pentru că energia la care se referă New Age nu este o energie fizică, ci una spirituală. „Energia vitală” se referă la ceva de dincolo de știință. Ea își trage seva dintr-o filosofie a emanației, similară cu panteismul. New Age identifică „energia vitală” cu esența dumnezeului panteist care radiază de la centrul divin în afară. În această filosofie mistică, universul nostru – cu tot ce cuprinde: astre, planete, ploaie, pomi, pietre – devine viu, spiritual și inteligent. În acest cadru mistic nu mai pare ilogic să se vorbească despre „inteligența materiei”. Concepția panteistă a New Age este antagonică nu numai cu Biblia, ci și cu știința. Acum: dacă universul nostru se reduce la energie vitală, ea trebuie manipulată. Manipularea ei constituie fundamentul medicinei energetice. Vitalismul panteistic pretinde să aibă aplicație în sănătate. Pentru New Age, toate bolile și stările sufletești negative sunt consecința blocării circuitului energetic sau stricării echilibrului acestei energii. Terapia alternativă urmărește deblocarea fluxului energetic, purificarea aurei, reechilibrarea ciakrei, eliminarea energiei negative și amplificării energiei pozitive...

Mitul „aurei” În anul 1958, electricianul Semion Kirlian a comunicat metoda de fotografiere cu ajutorul curenților de înaltă frecvență. Experimentul se realiza printr-un oscilator de înaltă frecvență (până la 200 kHz) atașat de o placă de metal. Pe placă se așeza un film/hârtie fotosensibilă, iar deasupra acestuia, un obiect, de exemplu o frunză. Când a developat filmul, Kirlian a observat o aură în jurul frunzei. Era coroana luminiscentă ce fusese capturată pe film. Pe măsură ce 472

frunza se usca, fotografiile arătau cum aura devenea tot mai palidă și mai îngustă, până când a dispărut de tot. S-a presupus că această aură era „forța vitală”, sau „aura” ființelor vii; că în ea s-ar afla informațiile despre starea spirituală, emoțională și fizică a omului. „Iată dovada! Există energii spirituale care emană din om și care îi pot afecta pe ceilalți”, pledează comunitatea New Age. Ei susțin că aura este „câmpul de energie de viață subtilă care înconjoară trupul oricărei ființe vii.”25 Dovada aceasta a început să se destrame odată cu fotografierea obiectelor anorganice precum chei, creioane, nasturi etc., și care prezentau și ele aură. Știința a lămurit curând lucrurile: Înalta frecvență de curent aplicată plăcii de metal eliberează electronii din atomi, astfel că atomii devin ioni. Aerul din jurul obiectului devine ionizat. Vaporii de apă din aer creează o siluetă luminoasă în jurul obiectului. Denumirea științifică a aurei este „coroana plasmatică”. Dacă omul este transpirat, mâna lui va arăta o aură mai mare. Dacă atmosfera este rece și mâna omului e uscată, va arăta o aură mică și slabă. Mai sunt și alți factori care influențează mărimea aurei: presiunea exercitată de mână asupra filmului; voltajul aplicat plăcii și unghiul la care mâna atinge metalul. Cât despre frunza care moare și a cărei aură se diminuează, explicația este simplă: Când este proaspăt ruptă, țesătura frunzei conține multă apă. Imaginea inițială este puternică. Dar pe măsură ce se usucă, imaginea devine mai mică. Dacă însă frunza uscată se umidifică, va apărea din nou o aură mare, chiar moartă fiind. În ce privește frunza care, după înjumătățire, continuă să arate o „aură fantomă” întreagă, aceasta se datorează vaporilor de apă rămași pe film. Dacă însă se șterge bine placa după ce frunza întreagă este ridicată și înainte de a pune în loc doar jumătatea frunzei, pe film nu va mai apărea o aură întreagă, ci exact atât cât este mărimea jumătății. David F. Vennells, Reiki for Beginners: Mastering Natural Healing Techniques, 2000, p. 106. 25 

473

Mai există și o ultimă dovadă care spulberă mitul aurei: Efectul kirlian nu se produce deloc în vid, căci acolo nu există vapori, iar ionizarea este blocată. Mai nou, teoreticienii New Age s-au străduit să găsească refugiu în noțiunile sofisticate din fizica cuantică. Fizicianul Victor Stanger26 demonstrează cât de inconsistentă este explicația lor, întrucât teoria cuantică nu este aplicabilă la obiecte mari, și nici la conștiența umană. Știind însă că teoria cuantică acceptă reacții și procese inexplicabile, credincioșii New Age găsesc în ea scuze suficiente pentru a susține idei care n-au niciun suport științific. Ei împrumută conceptul potențialelor scalare din teorie – ideea că atunci când două unde se anulează, rămâne totuși o informație reziduală – și aplică undele scalare la domeniul biologiei. Ei cred în acțiuni subtile produse la distanță; cred în transferuri de unde neuronale de la un om la altul, chiar și atunci când omul este ascuns într-o „cușcă Faraday”; cred în experiențe telepatice corelate cu activitatea geomagnetică; în radiestezie... „Ei se slujesc de știință ca de o mascaradă speculativă, doar ca să-și susțină credința preconcepută. Iar naivii care le citesc cărțile sunt copleșiți de terminologie și ajung să creadă că există o bază științifică.”27 Cei în stare să gestioneze această „forță vitală” sunt șamanii, spiritiștii... toți cei cufundați în lumea ocultă.28 Toate conceptele utilizate: meridiane, ciakre, aure... sunt direct legate de concepte religioase și n-au nicio conexiune cu știința fizicii. Este evidentă natura ocultă a „energiei vitale”: atunci când este manipulată, ea este însoțită de V. Stenger, The Unconscious Quantum: Metaphysics in Modern Physics and Cosmology. Amherst, NY: Prometheus, 1995. Vezi și Patrick Grim, Philosophy of Science and the Occult, University of New York Press, 1990. 27  Harriet Hall, „A review of Energy Medicine: The Scientific Basis”, Skeptic Magazine, vol. 11, nr. 3, 2005. 28  Encyclopedia of Occultism and Parapsychology, Baron von Reichenbach’s experiments in  s.v. “Emanations”. 26 

474

stări de conștiință alterată, fenomene parapsihologice și contacte cu spiritele29.

O religie nouă Există nouă „școli” principale de vindecare energetică: vindecare prin energia biocâmpului; vindecare prin spirit; vindecare prin contact; vindecare la distanță; qi do; atingerea terapeutică; Reiki; terapia prin polaritate; și Qi gong. Odată cu pătrunderea New Age în cultura occidentală, aceste curente de vindecare energetică au fost asimilate și acreditate, în ciuda opoziției comunității științifice. În 2007, în Statele Unite existau peste 800 de spitale (între care și spitale universitare) care ofereau terapia Reiki. Cu toate că practicanții medicinei alternative nu oferă explicații științifice plauzibile, ei publică o multitudine de cazuri pozitive de vindecare. Cum se explică succesul lor? Există doar trei posibilități: 1. Fie că rapoartele de vindecare sunt frauduloase. 2. Fie că vindecările sunt reale și au o explicație psihologică și fiziologică, fiind vorba de efectul Placebo30. 3. Fie că vindecările sunt reale și se datorează unor forțe sau entități paranormale, cunoscute sub numele de spirite. Este o realitate negativă faptul că media evită cu grijă să publice aspectul cel mai semnificativ al vindecărilor bazate pe energii; Encyclopedia of Occultism and Parapsychology, 2d ed., s.v. “Vitality”. Efectul Placebo: Antonella Pollo (în articolul „Response expectancies in placebo analgesia and their clinical relevance”, apărut în revista Pain, iulie 2001, nr. 93 (1), pp. 77–84) a demonstrat că metoda placebo poate ajuta pacienții cu dureri serioase. Placebo poate reduce durerea doar dacă pacientul crede în eficiența terapiei. „Această credință poate fi introdusă prin condiționare clasică sau prin simplă sugerare din partea unui individ autoritar că terapia poate reduce durerea. Barker Blausell a demonstrat că „cel puțin o parte din baza fiziologică a efectului placebo este de natură opioidă. Omul poate fi condiționat să secrete endorfine, catecolamine, cortizol și adrenaline, și poate experimenta efectele stimulării sistemului opioid – ce reprezintă farmacia umană. 29  30 

475

anume: că ele își au izvorul în teosofie, spiritism și mistica orientală. Fondatoarea teosofiei, mediumul spiritist Helena Blavatsky (1831– 1391), a produs sub inspirație spiritistă directă o doctrină ce îmbină elemente de filosofie neoplatonică cu ocultism hindus și budist. Asociatul ei, clarvăzătorul Charles Leadbeater (1847–1934), a publicat o serie de cărți fundamentale pentru teosofie. În volumele The Chakras și Man, Visible and Invisible, el a oferit cadrul conceptual și sursa primară pentru explicarea mecanismului vindecării prin energie. Anie Besant, discipol al Helenei Blavatsky și fondatoarea Lucifer Publishing Company, a promovat prin cărțile ei conceptul de New Age, care curând a ajuns să înglobeze o multitudine de doctrine și practici înrudite de factură spiritualistă. Terapiile de vindecare alternativă au luat un avânt uriaș începând cu anii 1970, odată cu importarea hinduismului, budismului, a tehnicilor yoga și a meditației transcendentale în SUA. Terapeuții medicinei alternative, conștient sau inconștient, urmează teosofia New Age. Instruirea terapeuților include lectura multor cărți de filosofie ocultă și experimentarea contactelor cu așa-ziși „îngeri”, sau „spirite călăuzitoare”. În 1993, National Institutes of Health a întemeiat Biroul Medicinei Alternative. Asociația de Asistenți Medicali din Statul New York acreditează diplome absolvenților cursurilor de „comunicare cu alte inteligențe decât cele umane”. În școlile sanitare din SUA se predă Therapeutic Touch, meditația transcendentală și yoga.

476

3. HOMEOPATIA Homeopatia reprezintă una din cele mai populare practici terapeutice, susținută de sistemul medical occidental. În Europa, procentul de medici homeopați este în creștere și a ajuns în Franța la 40%; în Olanda – 40%; în Anglia – 37%, iar în Germania – 20%. Aproximativ 90% din școlile medicale din SUA predau diferite cursuri de medicină alternativă31, între care homeopatia. Industria farmaceutică homeopată aduce un venit de 3 miliarde de dolari anual. Odată ce homeopatia există și are acreditare, bolnavii o iau de bună și apelează cu încredere la ea, fără să se intereseze de consistența ei științifică și de eficiența terapeutică.

Istoric Homeopatia este o filosofie dublată de o practică terapeutică, fondată de Samuel Hahnemann (1755–1843). Hahnemann a studiat medicina, mai întâi la Universitatea din Leipzig, timp de doi ani, apoi la Viena, timp de 9 luni, după care și-a întrerupt studiile pentru a fi angajat în 1777 (la 22 de ani) ca bibliotecar și medic personal al baronului Samuel von Brukenthal. În acel an, baronul fusese numit guvernatorul Transilvaniei de către împăratul austro-ungar. Întors împreună cu stăpânul său la Sibiu, Hahnemann petrece aici doi ani. Remarcat pentru inteligența sa, tânărul este introdus ca membru al lojei francmasonice St. Andreas din Sibiu. Richard Haehl, biograful său, notează că aici „și-a petrecut un an și nouă luni, aranjând imensa bibliotecă privată – de 280 000 de https://www.vox.com/2015/7/8/8912929/medical-school-teach-alternative-­ medicine. 31 

477

volume – a baronului”32 În acest context, Hahnemann vine în contact cu scrierile medicilor-alchimiști, printre care lucrarea lui Rhumelius, Medicina Spagyrica Tripartita – un tratat esoteric conceput pe principiul similia similibus curantur; tratatul lui Paracelsus, Philosophiae et Medicinae utriusque compendiu și altele. Ca francmason, Hahnemann studiază doctrinele esoterice egiptene și grecești și tratatele lui van Helmont și Stahl. De la ei prinde ideea că bolile au o natură spirituală ce afectează „corpul spiritual”, sau „forța vitală”, în timp ce aspectele fizice sunt doar consecințe nesemnificative. Haehl citează afirmația lui Hahnemann, că el ar fi primit cunoștințele sale „prin revelația directă a puterilor cerești, direct de la marele spirit...”33 Întors în Germania, în 1779, Samuel Hahnemann își ia licența în medicină la Erlangen. În teza sa, el menționează teoria lui Anton Mesmer despre magnetismul animal. Nefiind satisfăcut cu practica medicală, după cinci ani renunță la ea și lucrează ca traducător. În 1796 își cristalizează teoria și o publică în articolul: „Noul principiu pentru descoperirea puterii medicinale a substanței medicamentelor”, în care folosește pentru prima oară sintagma similia similibus curantur. În 1810, publică lucrarea sa fundamentală: Organon der rationellen Heilkunst34. Pentru stadiul rudimentar al medicinei deatunci, lucrarea sa face vâlvă. În 1811, Hahnemann devine profesor la Universitatea din Leipzig, unde predă homeopatia.

Organon Organon expune ideile fundamentale ale homeopatiei: „Trebuie să admitem că nicio boală nu este cauzată de vreo substanță materială, ci că fiecare este numai și numai un deranjament specific, virtual și dinamic al sănătății.”35 32  33  34  35 

Richard Haehl, Samuel Hahnemann : his life and work, 1900, I, p. 23. Ibidem, p. 284. Instrumentarul artei vindecării raționale. Hahnemann, Organon, Introducere, p. 10. 478

„Bolile omului nu sunt produse de vreo substanță materială, ci sunt exclusiv deranjamente ale puterii spirituale – ale principiului vital care animă ființa umană. Homeopatia știe că un tratament poate avea loc doar prin reacția principiului vital împotriva remediul corect ales, pe care-l ingerează pacientul.” 36 „Pentru vindecare nu este necesar să știm cum produce forța vitală simptomele... Tratamentul alopat a ajuns foarte vătămător pentru bolile nechirurgicale. Energia vindecătoare nu stă în atomii corporali ai acestor medicamente, ci doar în influențele sale spirituale.” 37  Mare parte din conceptele Organonului sunt împrumutate din lucrările oculte ale spiritiștilor Emanuel Swedenborg, Teofrastus Bombastus de Paracelsus și Franz Mesmer. Ca introducere la una din lucrările lui Hahnemann, H.J. Bopp afirma: „Vocabularul și ideile lui Hahnemann sunt impregnate de ocultismul oriental și hinduism”.38

Metodologia Homeopatia este întemeiată pe câteva principii fundamentale, primul fiind similia similibus curantur, respectiv că doar substanța care produce la un om sănătos simptome asemănătoare cu ale unei boli, doar aceea poate fi remediu pentru boala respectivă. Dar și în acest caz, nu remediul propriu-zis vindecă, ci diluția lui extremă. Se ia de exemplu arsenic și se diluează în proporția 1/10, și iarăși 1/10, și tot așa, până când nu mai rămâne nicio moleculă de arsenic în diluție. Diluția cea mai modestă este 30C, adică o diluție de 1 urmat de 60 de zerouri. În diluția de 100C – formula obișnuită – substanța activă este diluată într-o măsură atât de mare, încât ar fi cât o picătură într-un volum mai mare decât numărul total al atomilor în univers. Hahnemann, Organon, pp. 18, 21, 112. Ibidem, p. 101. 38  Samuel Hahnemann, Introducerea la The Chronic Diseases, Their Particular Nature and Their Homeopathic Cure – Theoretical Part, 1976, p. 7. 36  37 

479

Dacă remediul nu mai conține nicio moleculă de substanță activă, se ridică întrebarea: În ce stă puterea remediului? Răspunsul vine din zona ocultă. Homeopatia crede că „apa are memorie” și că ea păstrează nu substanța, ci doar amprenta chimică a substanței active. „Diluția înseamnă diminuarea cantității de substanță până la punctul în care nu mai există nicio moleculă detectabilă. Și, în ciuda faptului că e tot mai puțină materie în diluția mereu crescândă, ea capătă tot mai multă energie. Prin scuturare, energia se dinamizează exponențial.”39 Un exemplu este remediul homeopat Oscillococcinum. El se prepară dintr-o cantitate mică de ficat și inimă de rață, incubate timp de 40 zile, după care aceasta este diluată până la 200C, adică de 1 urmat de 120 zerouri. Revista U.S. News & World Report (17 februarie 1997) nota că o singură rață e suficientă pentru producția pe un an întreg, cu beneficiul de 20 de milioane de dolari. Odată ce substanța activă are o amprentă pe care o transmite apei sau diluantului, unii homeopați consideră că amprenta remediului poate fi digitalizată și trimisă prin Internet sau prin telefon. Homeopatul Peter Chappell susținea că SIDA poate fi ameliorată semnificativ printr-o simplă melodie purtătoare a codului digital ce este cântată la radio.”40 Cât privește modul în care lucrează homeopatia, nu există consens. Pentru unii, este un fel de efect al mecanicii cuantice, sau „ceva pentru care fizica cuantică poate oferi o metaforă, un model sau o analogie.” „Cum se produce vindecarea? Cum am mai spus, n-am nicio idee, dar cunoaștem metoda care o produce. Ce sunt exact remediile homeopatice? Iarăși nu știm exact. Știm doar să le preparăm. Când prescriem un remediu homeopatic, ce prescriem de fapt? Nimeni nu știe. Tot ce știm este că lucrează.”41   Evelyn Desmedt, Life Arts, 1977, p. 142. Ben Goldacre, „A kind of magic?” The Guardian, 16 noiembrie 2007.  41  Dr. Bill Gray MD, „The Role of Homeopathy in Holistic Health Practice”, Yoga Journal, noiembrie-decembrie 1976. 39  40 

480

Printre remediile folosite de industria farmaceutică homeopată se numără: testicule proaspete de bovine, albine zdrobite, diferite veninuri de viperă, muscă spaniolă, lapte de câine... pe lângă plante și minerale. „Nici pacientul și nici doctorul nu au atâta înțelepciune sau cunoștințe ca să înțeleagă cum lucrează remediul. Tratamentul însuși cunoaște mai bine pacientul decât doctorul, chiar mai bine decât pacientul însuși. El știe exact unde să identifice cauza bolii și metoda de a o înlătura.” 42

Medicină și ocultism Samuel Hahnemann recunoștea natura ocultă a practicii homeopate, când scria: „Puterea de viață vine din energia cosmică ce se transferă remediilor prin ritualul de potențiație, respectiv diluție și agitare puternică.”43 „La baza homeopatiei se află conceptul hindus că există o forță vitală sau o energie care îmbibă toate lucrurile.”44 „Forța vitală a homeopatiei este parte din energia în mișcare care activează puterea universului...”45 „Întreaga homeopatie este legată de lumea invizibilă, care nu poate fi separată de lumea spirituală a tărâmului ocult... Adevăratul medic homeopat este inițiat în transcendental, în lumea spiritelor.”46 Homeopatul elvețian de renume, dr. Adolf Voegeli, la întrebarea: „Cum explicați lucrarea energiei cosmice în homeopatie”, a răspuns: „Eu cred în puterea zodiacului... Un foarte mare procent al homeopaților lucrează cu pendulul.”47 D.J. Kuik, „Effect of homeopathic medicines on daily burden of symptoms in children with recurrent upper respiratory tract infections”, British Medical Journal. 1994; nr. 309, pp. 1329–1332. 43  Hahnemann, Organon 2:12. 44  Keith Souter, Homeopathy: Heart and Soul, 1993, p. 19. 45  Herbert Robert, Art of Cure by Homeopathy, 2002. 46  James Tyler Kent, Lectures on Homeopathic Philosophy, North Atlantic Books, 1979; pp. 75–76. 47  Samuel Pfeifer, M.D., Healing at Any Price?, 1988, pp. 68–69. 42 

481

„Homeopații folosesc remedii ce nu conțin niciun medicament material. Totuși ei cred în existența unei puteri terapeutice a drogului de altă natură, anume spiritul lui. Cu adevărat, homeopatia este o medicină spirituală.”48 „Influența ocultă în homeopatie este transmisă individului, când îl aduci în mod conștient sau inconștient sub influență demonică... Este semnificativă frecvența depresiilor nervoase în familiile care folosesc tratament homeopatic.”49

Succesul homeopatiei Revista britanică The Guardian50a luat în discuție un caz de mare succes al homeopatiei, acela că în timpul epidemiei de holeră din secolul al XIX-lea din Anglia, rata mortalității din London Homeopatic Hospital era de trei ori mai mică decât cea din Middlesex, spitalul alopat. Explicația este simplă: în timp ce tratamentele din Middlesex Hospital se bazau pe prevalarea de sânge, ceea ce deteriora grav capacitatea imunitară, pilulele homeopate de la London Homeopatic Hospital nu făceau nimic. Binele pe care homeopatia îl poate face totuși se încadrează strict în limitele efectului placebo. Dintre multele concluzii ale studiilor, redau doar câteva: În 2002, The British Medical Journal51 a publicat un studiu dublu orb, efectuat pe 242 pacienți astmatici, alergici la praful casnic. Nu s-a înregistrat nicio diferență între rezultatele grupului placebo și a celui care a folosit medicație homeopată. În 2005, The Lancet52 a realizat o metaanaliză a 110 studii controlate de homeopatie. Concluzia a fost că: „Pentru homeopatie, nu există efecte dincolo de placebo.” Andrew Weil, Health and Healing, 1988, p. 37. Marvyn Kilgore, Homeopathy Examined, 1984. 50  Ben Goldacre „A kind of magic?”The Guardian, 16 noiembrie 2007. 51  British Medical Journal, „Use of ultramolecular potencies of allergen to treat asthmatic people...”, 2 martie 2002, nr. 324, p. 520. 52  Aijing Shang, „Are the clinical effects of homoeopathy placebo effects?” The Lancet, 27 august 2005. 48  49 

482

În 2006, European Journal of Cancer53 a condus o metaanaliză a şase studii. Concluzia a fost aceeași: „Analiza literaturii medicinei homeopate a găsit insuficiente dovezi care să susțină eficiența ei în tratarea cancerului.” Homeopata canadiană Anna Sienicka confirmă: „Totul se reduce la ce alegi să crezi. Dacă iei morfină sau homeopatie, în cazul în care crezi că nu va avea efect, simplu nu va avea efect. Ascultând opiniile negative ale oamenilor despre homeopatie și crezându-le, tu le vei accepta pentru tine. Amintește-ți că tu ești singurul care decide cum va arăta experiența ta.”54

Homeopatia astăzi La ora actuală există trei curente în homeopatie: 1. Homeopatia tradițională: în care terapeuții urmează teoriile oculte ale lui Hahnemann. Ei folosesc astrologia, instrumente radionice, pendule și revelații spiritiste. 2. Homeopatia orientată spre parapsihologie: în care metodele tradiționale sunt încontinuu adaptate, prin combinarea cercetării științifice cu practicile oculte. 3. Homeopatia demitologizată: în care terapeuții vor să lucreze pe baza unor principii științifice chiar dacă sunt încă necunoscute, nu pe principiul diluțiilor. Aceștia nu acceptă neapărat ideea forțelor mistice. Ei încearcă să reașeze homeopatia, din domeniul medicinei alternative, în cea a medicinei complementare. Boiron Laboratories – cea mai mare compania farmaceutică din Franța – investește anual 5% din profit pentru a afla mecanismul din spatele homeopatiei.

S. Milazzo, „Efficacy of homeopathic therapy in cancer treatment...” European Journal of Cancer, februarie 2006, nr. 42(3): pp. 282–9. 54  http://www.homeopathiccare.ca/IsHomeopathyaScam2.php. 53 

483

4. ACUPUNCTURA Acupunctura este o teorie bazată tot pe conceptul entității, sau forței vitale, numită qi, care curge prin corpul omenesc de-a lungul a 12 meridiane. Semnificația originală a cuvântului qi cuprinde o multitudine de sensuri: aer, respirație, energie, putere, mânie... chiar și spirit. Este echivalentul conceptului prana din yoga. Acupunctura susține că îmbolnăvirea este cauzată de blocarea cursului liber a energiei qi din pricina stresului, a nutriției deficitare, a infecției sau rănirii. Fluxul energiei qi se poate restabili prin inserarea de ace fine în anumite puncte specifice, astfel încât corpul, fiind ajutat, să învingă maladia. Ca și în cazul altor teorii de medicină alternativă, există o multitudine de școli de acupunctură. În ultimul secol au apărut: electro-acupunctura cu sau fără ace, acupunctura urechii, aplicarea de ventuze, arderea pe piele a unor conuri din frunze uscate etc. Cel mai vechi document de acupunctură este „Tratatul clasic de medicină internă al Împăratului Galben”, din secolul al II-lea î.Hr. În Occident, acupunctura a pătruns în secolul al XVII-lea, dar își pierde credibilitatea în secolul XX. Revenirea ei în forță se datorează lui Mao Tse Dung, care a promovat medicina tradițională chineză ca pe un act de opoziție față de Occident. Importul medicinei alternative chineze în Occident, în urma vizitei lui Richard Nixon în China (1972), a găsit teren foarte fertil în anii revoluției culturale americane, când orientalismul (meditația transcendentală, hinduismul, New Age...) au invadat spiritualitatea generației tinere. Cele mai multe studii științifice care continuă să elogieze acupunctura provin din China și sunt marcate de preconcepții părtinitoare. În schimb, mai mult de 3 000 de studii științifice din întreaga 484

lume, începând din 1970, n-au reușit să identifice ceva asemănător cu entitatea qi sau meridiane energetice. Qi este un concept tradițional și ocult născut cu 2 000 de ani în urmă, din modul mistic în care era înțeleasă atunci ființa umană. Profesorul Edzard Ernst, de la Universitatea Exeter, cercetător al medicinei complementare și alternative, a efectuat o cercetare exhaustivă55 a 57 de studii publicate între 2000 și 2010. Rezultatul a fost un mixaj de rezultate negative, pozitive și inconclusive. Rezultatele pozitive ridică la rândul lor o serie de întrebări. În unele cazuri, acupunctura reușea să înlăture durerea, în timp ce în alte cazuri similare, nu. Un articol din revista Anesthesia & Analgesia56 dovedește într-adevăr că acupunctura poate stimula producerea de endorfină, dar numai în aceeași măsură ca pilulele placebo. În 2009, British Medical Journal a publicat o metaanaliză57a 13 testări efectuate pe 3 025 pacienți. Concluzia este că „eficiența acupuncturii reale, comparată cu cea simulată, nu are relevanță clinică și nu poate fi deosebită în mod clar de prejudecata subiectivă.” Această diferență minimală, din cuvintele lui David Cloquhoun de la University College London, se datorează caracterului subiectiv al naturii durerii și autoinducerii ideii de calmare (placebo)58. Într-un studiu dublu orb59, Edzard Ernst a efectuat teste cu ace false de acupunctură, identice ca aspect cu cele originale, dar retractile în momentul aplicării pe piele. S-au mai efectuat înțepături la întâmplare, în alte puncte ale pielii decât meridianele energetice. Chiar și în aceste cazuri, efectele au fost aceleași. Josephine Briggs, director E. Ernst, „Acupuncture: Does it alleviate pain and are there serious risks? A review of reviews”, în Pain, aprilie 2011. 56  David Colquhoun & Steven Novella, Acupuncture is a theatrical placebo, în Anesthesia & Analgesia, nr. 116:1360-1363, iunie 2013. 57  British Medical Journal, „Acupuncture treatment for pain: systematic review of randomised clinical trials with acupuncture, placebo acupuncture, and no acupuncture groups”, nr. 338: a3115, 28 ianuarie 2009. 58  The Guardian, „Why acupuncture is giving sceptics the needle”, 26 iulie 2013. 59  Procedeul „dublu orb” este testul cel mai convingător și se referă la cazul în care nici pacientul și nici medicul nu știu care pilulă este autentică și care este falsă. 55 

485

al National Center for Complementary and Integrative Health, observa că „în ce privește acupunctura, dovezile conduc către efectul placebo”60. Factorul definitoriu în acupunctură depinde de credința pacientului în autenticitatea procedurii și a eficienței tratamentului. Un alt aspect critic este gradul mare de variație a diagnosticului și a tratamentelor de la terapeut la terapeut. Un studiu publicat în 200161 documentează cazul unei paciente de 40 de ani, care suferea de dureri de spate. În decursul a două săptămâni, ea a vizitat șase cabinete diferite de acupunctură. Terapeuții erau experți cu reputație, toți fiind instruiți în școli tradiționale chineze. Diagnosticele variau însă mult: de la stagnarea Qi la stagnarea sângelui, deficiență renală, deficiență yin și deficiență hepatică. Tratamentele aplicate au variat încă și mai mult. I s-au aplicat un număr diferit de înțepături: între 7 și 26, inserate în 14 puncte diferite ale pielii, în locuri diferite: fie în spate, picior, mână sau laba piciorului. Din totalul de 28 de puncte energetice înțepate, doar 4 s-au regăsit la cei 6 terapeuți. Spre deosebire de testele placebo, acupunctura comportă riscuri serioase, de la infecții, la pneumotorax, rareori chiar și moarte.62

Jeneen Interlandi, „Research Casts Doubt on the Value of Acupuncture”, Scientific American, 1 august 2016. 61  Donna A Kalauokalani, „Acupuncture for chronic low back pain...”. Southern Medical Journal 94:486-492, 2001. 62  E. Ernst, „Deaths after acupuncture: a systematic review”, International Journal of Risk and Safety Medicine, 22:131-136, 2010. Vezi și Hall H.  „Acupuncture’s claims punctured: Not proven effective for pain, not harmless”. Pain 152(4): 711–712; aprilie 2011. 60 

486

5. REIKI/BIOENERGIE Vindecările prin spirit și-au făcut intrarea în modernitate prin persoana lui Mary Baker Eddy (1821–1910), fondatoarea mișcării Christian Science. Inițial, Mary Baker Eddy a fost discipola unui hipnotist și homeopat. Introdusă în spiritism, ea a devenit medium activ în cadrul séance-urilor. La 47 de ani, Eddy și-a câștigat renumele de vindecător prin spirit. „E limpede că Dumnezeu nu folosește nici igiena, nici medicamentele, căci altfel Iisus ar fi recomandat folosirea lor în vindecare”,63 scria ea. În volumul Science and Health, Eddy și-a declarat atașamentul față de filosofia Vedanta, citând pasaje din Bhagavad Gita. Ulterior, a încercat să voaleze lucrul acesta sub o umbrelă creștină. „La un studiu atent al cărții ei, găsim totuși că ea a încorporat în scrierea ei cele mai mari idei ale Vedantei.”64 „Ea a dat Doctrinei Christian Science un caracter creștin, cu toate că ecourile Vedantei sunt izbitoare.”65 La această oră, Christian Science numără 200 000-300 000 de membri. În 1922, vindecările spirituale au primit un nou impuls. Șamanul budist Mikao Usui a primit prin revelație un sistem supranatural de vindecare, numit Reiki. Din Japonia, o discipolă a importat sistemul în SUA. Doctrina Reiki se concentrează pe utilizarea energiei vitale. „Reiki este energia vitală călăuzită de un spirit.” „Este o puternică experiență spirituală călăuzită de Rei – Conștiința divină. Rei este însoțit și de alți ghizi și entități spirituale care ajută la implementarea procesului.”66 Mary Baker Eddy, Science and Health with Key to the Scriptures, 143:5, 367:3. Swami Prajnanananda,  The Philosophical Ideas of Swami Abhedananada, 1971, p. 164. 65  Damodar Singhal, Modern Indian Society and Culture, 1980, p. 136. 66  „Reiki FAQ: What is Reiki?”, la www.reiki.org/FAQ/LearningReiki.html. 63  64 

487

Vindecarea Reiki se produce prin punerea mâinilor deasupra trupului pacientului bolnav, fără a-l atinge. Rei – zeitatea activă – este invocată. Terapeuții mai avansați ajung la nivelul doi, când pot transmite puterea Reiki chiar și la distanță. Ritualul este următorul: Se scrie un anumit simbol și se cheamă de trei ori numele spiritului acestui simbol, și apoi numele destinatarului care dorește să primească energia. Nu se ascunde faptul că puterea vindecătoare nu vine de la practician. El doar o canalizează. „Vindecarea vine de la spirit, prin spirit, către spiritul pacientului. Vindecătorul este permanent asistat de un spirit călăuzitor.” 67 „Vindecarea prin spirit” este versiunea cea mai elocventă privind natura acestor „energii”, sau „forțe vitale”: anume activitatea demonică a „spiritelor”.

Numele câtorva dintre liderii Reiki Elisabeth Jensen este instructor de Therapeutic Touch (terapie prin atingere) și fondatoarea Isis Mystery School. Ea pretinde că a fost îndrumată de zeița Isis, cu care a comunicat în camera reginei din Marea Piramidă, și care de atunci încolo continuă s-o îndrume. Școala ei oferă cursuri de ghicire prin Isis, ghicirea antică egipteană, alchimie divină a lui Isis și vindecarea Lotus.68 Doreen Virtue este doctor în psihologie, consilier psiholog, dar și clairvoyant spiritist. Ea afirmă că din copilărie purta dialoguri cu prieteni invizibili, spiritele rudelor decedate și îngeri. Ea predă cursuri de vindecare prin spirit, terapie îngerească, vindecare prin reîncarnare, comunicare cu spiritele.69 Barbara Brennan este fondatoarea Școlii de vindecare spirituală, este doctor în științe medicale și chiar doctor în teologie. Ea predă cursuri de intrare în relație cu un ghid spiritual. Brennan afirmă că http://psychics.co.uk/blog/spirit-healing/. Elisabeth Jensen, Angel Miracles, Isis Mystery School, Angel Miracles, http://www.angelmiracles.com.au/course/egyptian.html. 69  Doreen Virtue, Angel Therapy, http://www.angeltherapy.com/about.html. 67  68 

488

spiritele călăuzitoare controlează tot procesul, în care vindecătorul este mai degrabă pasiv.70 Vindecătorul însă trebuie să învețe să-și „trezească vibrațiile” pentru a putea accepta „realitatea superioară”.71

Față în față cu știința Este un lucru cert că există destule cazuri care confirmă existența reală a unei puteri active și autenticitatea vindecării prin spirit. Există totuși o dilemă: cărei cauze i se datorează faptul că, atunci când practicianul este supus testului științific, „energia vitală” efectiv nu mai funcționează? Donald O’Mathuna72 a publicat un studiu, în care 10 persoane care „vedeau” aure au fost supuse testului științific. Alte 10 persoane obișnuite urmau să constituie grupul de control. În fața vindecătorului erau așezate patru plăci mari și opace, lipite unele de altele. În spatele lor urma să se posteze la întâmplare un voluntar. „Văzătorii aurei” trebuiau să identifice în spatele cărui ecran se afla voluntarul. Din 720 de încercări, au fost doar 185 de răspunsuri corecte – o rată corespunzătoare ghicitului aleatoriu. Grupul de control, care nu „vedea” aura, a dat 196 de răspunsuri corecte! The New York Times73 a republicat un articol din Journal of American Medical Asociation cu privire la un studiu științific care testa pretenția terapeuților Reiki/bioenergie, aceea de a „simți câmpul energetic uman” prin trecerea mâinii lor asupra corpului pacientului, fără a-l atinge efectiv. Emily Rosa, din Loveland, Colorado, a conceput un ecran opac care să separe complet terapeutul de pacient. Terapeutul își Barbara Brennan, Hands of Light, 219–20. Barbara Brennan,  Light Emerging: A Journey of Personal Healing,  Bantam Books, 1993. Vezi și Hands of Light, 170–71. 72  Donald O’Mathuna & Walt Larimore, Alternative Medicine: The Christian Handbook, 2001, p. 197. 73  Gina Kolata, „A Child’s Paper Poses a Medical Challenge”, The New York Times, 1 aprilie 1998. 70  71 

489

introducea mâinile distanțate una de alta printr-un orificiu orizontal. Emily urma să întindă mâna dreaptă asupra uneia din mâinile vindecătorului, în funcție de cum cădea moneda: banul sau pajura. Reikistul, prin simțirea câmpului energetic, urma să afle deasupra cărei mâini se afla palma lui Emily. La teste au participat 21 de terapeuți Reiki. Din 280 de încercări, doar 44% răspunsuri au fost corecte. Dacă ar fi mers prin simplă ghicire, ar fi putut obține 50%. Concluzie: În afara resortului psihologic care produce efectul placebo, este cert că există o putere de natură neomenească ce intervine în viața omului. Sfera de activitate a acestei puteri este însă limitată de autoritatea Creatorului și de legile lumii fizice așezate de El. Identitatea acestei entități omul n-o poate afla decât prin revelația Bibliei.

490

6. AYURVEDA Ayurveda este o străveche practică medicală indiană din vremea Vedelor. Ea include incantații pentru tratarea bolilor, incantații pentru demoni și astrologie74. Revitalizarea și promovarea Ayurvedei se datorează guru-ului indian Mahariși Maheș Yogi, întemeietorul meditației transcendentale. Acesta a fost maestrul care i-a introdus pe cei patru vocaliști ai formației Beatles în mistica orientală. Prin Beatles-i, meditația transcendentală a fost popularizată cu succes în Statele Unite. Și de-aici în toată lumea. În anii 1980, un medic indian, Deepak Chopra, a lansat Ayurveda la scară mare în Statele Unite. Cărțile publicate de el i-au adus un profit de zeci de milioane de dolari. Ayurveda promite învățăceilor o sănătate perfectă prin activarea conștiinței proprii, ca sursă vindecătoare. Chopra susține că „orice lucru din trupul tău se poate produce printr-un imbold al unei intenții... Dacă ai gânduri fericite, poți crea molecule fericite... Poți comanda trupului tău să nu îmbătrânească!”75 Ayurveda promite să elimine definitiv fobiile din viață; să activeze farmacia internă a corpului; să elimine orice formă de boală; să inducă puteri supraomeneşti până acolo încât omul să leviteze; să preîntâmpine influența planetelor asupra sănătății ș.a. D. Chopra afirmă că „ierburile prescrise iau inteligența universului și le acordează la inteligența propriului nostru trup.”76 În concepția ayurvedică, fiecare persoană are un profil unic și variat, în funcție de oră, anotimp, circumstanțe. Fiecare soi de iarbă are un Astrologie = set de superstiții de sorginte antică care prevestește influența fastă sau nefastă a mișcării „celor 7 planete”. 75  D. Chopra, Creating Health: Beyond Prevention, Toward Perfection, 1987, p. 12. 76  D. Chopra, Magical Mind, Magical Body, Audio-book, 2003. 74 

491

pachet de „vibrații” care corespund vibrațiilor „mecanicii cuantice” a trupului. Mai mult, că fiecare organ – ficatul, stomacul, inima... – este alcătuit dintr-o anumită secvență de vibrații la nivel cuantic. În cazul stricării acestei vibrații se produce dezechilibrul energetic. Prin terapiile ayurvedei, omul restabilește „echilibrul energetic”. Ayurveda, îmbrăcat într-un limbaj elevat împrumutat din știință, ascunde erorile unei concepții mistice și nerealiste despre om și univers. Critici serioase i-au fost aduse, cu referire la promisiuni de vindecare mincinoase și remedii dăunătoare sănătății. Un sondaj efectuat în 2003 asupra produselor distribuite de compania lui D. Chopra a identificat metale grele (plumb, mercur, arsenic) în 20% din produse. Lucrul acesta nu se datorează unei erori: teoriile ayurvedice atribuie un rol vindecător mercurului și plumbului. O serie de analize efectuate în 1990 au arătat că 41% din produsele testate conțineau arsenic, iar 64% conțineau plumb și mercur.77 În 2012 s-au raportat șase cazuri de intoxicare cu plumb. Alte ingredientele folosite de Ayurveda sunt oase, pietre biliare umane, grăsimi de la diferite animale, sulf, săruri de cupru, aur și... fragmente de insecte. Deepak Chopra n-a condus niciun studiu care să testeze metoda sa de vindecare, cu toate că promovează Ayurveda și metodele antiștiințifice de diagnoză și tratament. El pretinde că pulsul uman este un instrument suficient pentru a diagnostica diabetul, cancerul, astmul, maladiile musculare și osoase. În iulie 1995, D. Chopra a fost dat în judecată pentru șarlatanie și malpraxis în cazul unui bolnav de leucemie, David Flint, din California. Acesta a fost tratat de „fierbințeală în splină și măduva osoasă, vânt în stomac și presiune pe nervi”. I s-a prescris un tratament de purificare cu produse ayurvedice. Printre altele, Chopra i-a efectuat „diagnoza pulsului” și a oferit o mantră pentru „tratamentul R.B. Saper, „Lead, mercury, and arsenic in US – and Indian-manufactured ayurvedic medicines sold via the Internet”, Jurnalul Asociației Medicale Americane ( JAMA) 300:915-923, 2008. Vezi și: Paul I. Dargan; et al. (2008). „Heavy metal poisoning from Ayurvedic traditional medicines: an emerging problem?” Science Daily, 26 octombrie 2008. 77 

492

sunetului cuantic” (numit și „tratamentul sunetului primordial”). După ce a fost declarat „pe deplin vindecat”, bolnavul a murit la patru luni după aceea.78 Cu toate acestea, Ayurveda este o afacere mănoasă: Chopra taxează cu până la 3 200 de dolari o săptămână de purificare și cu 25 000 de dolari participarea la un program de instruire avansată. Succesul se datorează dezinformării publicului și mediatizării largi a hinduismului prin formele sale deghizate: yoga, meditația transcendentală, New Age.

78 

V. Patel, „Instant karma”. Newsweek, 20 octombrie 1997, pp. 53–58. 493

7. BIOMAGNETISMUL Biomagnetismul, sau terapia magnetică, este o ramură a vindecărilor prin energie care pretinde că poate vindeca orice boală, de la artrită reumatoidă... la cancer și de la epilepsie – la boala Alzheimer. Terapia magnetică susține că magneții au abilitatea atât să pună diagnosticul bolii, cât și s-o combată, aducând deplină vindecare. Biomagnetismul a fost fondat prin anii 1990 de medicul mexican Isaac Goiz Duran, care a reactualizat conceptul „magnetismului animal” al spiritistului Anton Mesmer . Duran pretinde că a vindecat un pacient de SIDA punând un magnet pe piele în dreptul glandei timus, iar pe al doilea în dreptul rectului. Explicația lui era că virusul HIV din rect rezonează cu E. coli din timus, ceea ce cauzează prăbușirea sistemului imunitar. Goiz Duran afirmă că folosirea magneților pereche cu polaritatea opusă depolarizează zonele din corp care au fost dezechilibrate energetic de către factorii patogeni, ce rezonează energetic și vibrațional. Există cel puțin trei teorii în spatele biomagnetismului. Prima afirmă că el ar opera datorită încărcăturii electrice a celulelor. Ori de câte ori fluxul impulsurilor de la creier este blocat, sistemul se dezechilibrează, ceea ce favorizează bolile. A doua explicație, aparent mai plauzibilă, este că toate bolile au drept cauză proasta circulație sangvină, caz în care câmpul magnetic stimulează circulația sângelui. A treia teorie sugerează că magneții folosiți pereche, îmbunătățesc pH-ul din corp. Ea afirmă că polul nord al magnetului produce o încărcătură energetică negativă care crește nivelul alcalinității prin reducerea concentrației de ioni de hidrogen. 494

Toate cele trei teorii sunt construite pe de o parte pe presupunerea – cu totul fantezistă – că magneții au capacitatea de a crea câmpuri capabile să influențeze fiziologia și, pe de altă parte, pe dezinformarea publicului. Iată cum stau lucrurile. Există două tipuri de magneți: Magneți statici și permanenți, ca de exemplu bucata de fier magnetic. Ei generează un câmp magnetic permanent. Electromagneții, care, datorită curentului electric, creează câmpuri electromagnetice temporare. Odată ce curentul încetează să mai circule, câmpul încetează. Prin rapida întrerupere și repornire a curentului electric, electromagneții creează câmpuri magnetice pulsatorii. Acest tip de câmp s-a dovedit folositor într-o anumită măsură în reducerea unor dureri, suturarea fracturilor, vindecarea unor răni sau creșterea circulației sangvine. RMN-ul79 folosește câmpul magnetic pulsatoriu de o putere uriașă, împreună cu impulsuri de radiofrecvență, realizând imagini 3D din corpul uman. Așa-zișii terapeuți – care folosesc magneți statici, nu electromagneți – folosesc în mod fraudulos exemplul RMN-ului, afirmând că ei pot diagnostica boala. Dar magneții statici, pe lângă faptul că au putere extrem de slabă, nu pot crea un câmp magnetic pulsatoriu. Apoi, ei mai sugerează că puterea de diagnoză o pot chiar converti în putere de vindecare. Este de remarcat că nici măcar RMN-ul nu poate să vindece, decât să scaneze și să ajute la diagnoză. Abuzând de neștiința oamenilor, terapeuții prin biomagnetism vând brățări, inele, branțuri de pantofi, saltele și haine, pretinzând în mod fals că magneții (un pat magnetic, de ex.), atrag fierul din sânge, activând astfel circulația. Pretenția aceasta este perversă, pentru simplul fapt că fierul din hemoglobină nu este magnetic. Iar dacă totuși magnetul ar putea exercita un efect asupra fierului din sânge, aceasta ar produce grave probleme de sănătate. 79 

RMN – Rezonanța Magnetică Nucleară 495

Ei mai pretind, la fel de eronat, că magneții elimină selectiv ionii negativi. Pentru a se întâmpla așa, ionii ar trebui să fie în mișcare și apoi să se miște pe o traiectorie perpendiculară pe câmpul magnetic. Dar magneții nu au capacități selective. Dacă magneții ar bloca ioni la întâmplare, atunci trilioanele de celule ar fi perturbate, cauzând maladii grave. Folosindu-se de lipsa de informare în domeniu, magnetoterapeuții mai recomandă consumul de „apă magnetizată”, ceea ce este pură superstiție, întrucât apa nu poate fi magnetizată. O serie de teste au confirmat caracterul neștiințific și mistic al magnetoterapiei. Institutul Elvețian de Sănătate Publică a realizat, în 2012, o cercetare amplă privind așa-numitele saltele cu „câmp magnetic pulsatil”. Cele 12 studii riguroase, folosind metoda dublu-orb, n-au adus nicio dovadă privind eficiența acestor saltele, în afară de profitul pentru producători: Vânzările anuale ajung la 300 de milioane dolari în SUA și 4 miliarde în lume. Revistele International Orthopaedics80 și Bone Joint Journal81 trag aceleași concluzii privind efectului magnetoterapiei în tratarea osteoporozei sau a vindecării fracturilor. Cercetarea unei echipe a Universităţii din Graz, Austria, publicată în Orthopedics82, demonstrează că terapia magnetică pulsatilă de joasă frecvenţă nu influenţează semnificativ activitatea biosintetică a culturilor de celule umane osteoartritice. Unul din cele mai extensive studii a fost publicat în Canadian Medical Association Journal (2007), în care se spune: „Dovezile nu Van der Jagt, „Systemic treatment with pulsed electromagnetic fields do not affect bone microarchitecture in osteoporotic rats”. International Orthopaedics, iulie 2012, nr. 36(7), p. 1501. 81  P.F. Hannemann, „CT scan-evaluated outcome of pulsed electromagnetic fields in the treatment of acute scaphoid fractures: a randomised, multicentre, double-blind, placebo-controlled trial”, Bone Joint Journal, august 2014; nr. 96-B(8), p.1070. 82  P. Sadoghi, „Effect of pulsed electromagnetic fields on the bioactivity of human osteoarthritic chondrocytes”, Orthopedics, martie 2013; nr. 36(3), p. 360–5. 80 

496

suportă folosirea magneților statici pentru înlăturarea durerii și ei nu pot fi recomandați pentru tratament.” Pentru credibilitatea ofertelor, pe pagina de internet a magnetoterapeuților apar logourile unor instituţii prestigioase, ca Asociaţia Europeană de Bioelectromagnetism (EBEA), Societatea de Bioelectromagnetism (BEMS), Societatea Europeană de Ateroscleroză (EAS), Asociaţia Europeană de Sănătate Publică (EUPHA) şi Northern Iowa University. Jurnaliștii au dovedit că emblemele acestor instituții sunt folosite ilicit, fără acceptul instituțiilor. Dacă totuși s-a semnalat vreun beneficiu real, acesta se datorează exclusiv efectului placebo, nu magneților.

497

8. BIOREZONANȚA Biorezonanța este o practică cu față științifică ce promite atât diagnosticarea, cât și tratarea bolnavilor prin unde electro­­mag­ netice. Aparatul cu unde electromagnetice MORA a fost conceput în 1977 de către doi adepți ai scientologiei83, Franz Morell și Erich Rasche (de unde și numele aparatului: MO-RA). Ideea lor a fost să perfecționeze aparatul existent E-meter, folosit de scientologi pentru măsurarea rezistenței electrice de la suprafața pielii. E-meter-ul a fost conceput și utilizat în programul de interogare a neofitului (numit auditing), program care folosește hipnoza. Testele de laborator au dovedit că E-meter-ul scientologilor nu are absolut nicio relevanță în diagnoză. Ca atare, guvernul SUA a interzis fabricarea și utilizarea lui. Pentru a-l putea totuși folosi, scientologii au dat asigurări că acest E-meter „prin sine însuși n-are nicio utilitate; că este de folos doar în consilierea pastorală; că nu este de niciun folos în diagnosticare sau în tratarea bolilor... că E-meter-ul tratează spiritul omului, și nu trupul lui.”84 Scientologie – organizație ocultă, fondată în anul 1952 de scriitorul de science fiction L.R. Hubbard. Scientologia susține că planeta noastră a fost invadată de extratereștri, „thetanii”, aparținând unui conducător galactic, Xenu. Aceștia, fiind expulzați pe pământ, intră în nou-născuți, generând și toate maladiile mentale sau fizice. Membrii implicați ai organizației sunt constrânși să rupă legăturile cu cei dragi și să semneze un angajament că vor sluji organizația un milion de ani (...post-mortem). Părăsirea organizației este aproape imposibilă, sub amenințarea morții. 84  Stefano Bigliardi, „New Religious Movements, Technology and Science: The conceptualization o the E-meter in Scientology Teachings”, Zygon. 51 (3): 668. 2016. Vezi și Skelley Wright, „United States Court of Appeals for the District of Columbia”, Opinion. Washington, D.C., 10 aprilie 2015, p. 1154. 83 

498

Biorezonanța utilizează exact aparatul îmbunătățit al lui Morell, denumit Metatron85, pretinzând că poate detecta o mulțime de boli, că poate trata bolile fără folosirea medicamentelor, doar prin schimbarea „biorezonanței” din celule. Într-un articol, cercetătorul german Irmgard Őpen afirma: „Studiile clinice au demonstrat că metoda, pe lângă faptul că este ineficientă, comportă un grad de periculozitate, întrucât ea îndepărtează pacientul de un diagnostic adevărat și, pe deasupra, amplifică inutil costurile medicinei. Ca atare, Science Systems and Applications Inc. din SUA a concluzionat că metodele trebuie să fie clasificate ca periculoase și că nu trebuie autorizate.”86 În același sens, British Advertising Standards Authority anunța, în mai 1999, că „aparatele diagnostichează probleme inexistente de sănătate, selectează tratamente nepotrivite și păcălesc companiile de asigurări. Terapeuții sau sunt înșelați, sau sunt necinstiți, sau ambele. Aceste aparate ar trebui confiscate și cei care le vând ar trebui urmăriți penal.”87 În lipsa oricărei explicații științifice, biorezonanța rămâne o pseudoștiință ale cărei posibile efecte benefice se încadrează strict în efectul placebo.88

Metatron – numele Arhanghelului în literatura rabinică veche. Aparatul mai poartă și alte nume comerciale. 86  Irmgard Őpen, „Alternativmethoden in der Pneumologie aus rechtsmedizinischer Sicht.” Atemwegsliga-Lungenkrheiten. 1995; nr. 21, pp. 30–6. 87  https://www.researchgate.net/publication/287557052 „Bioresonance: A diagnostic and therapeutic nonsense ” 88  B. Wüthrich, „Unproven techniques in allergy diagnosis” (PDF). J Investig Allergol Clin Immunol. 15 (2): 86–90. PMID 16047707. Archived from the original (PDF)on 2013-05-12. 85 

499

9. CRISTALOTERAPIE Într-o lume în care toate au devenit relative și în care ficțiunea domină realitatea, orice afirmație publicată în media are trecere, până și afirmația: „Există o atracție reciprocă între individ și piatră... Cristalul are o inteligență înnăscută, pentru că focalizează energia întotdeauna spre regiunile unde este necesară.”89 Pretențiile cristaloterapiei sună cam așa: „Energiile din minerale sunt energii universale. Când are loc contactul și există bunăvoința de a primi energie, omul poate sintetiza energia care îmbibă universul.”90 „Ca și laserul, piatra radiază energie într-o formă foarte concentrată... Ea elimină formele de gândire negative, dizolvă energia blocată de durere sau tensiune și infuzează omul cu energie pozitivă”.91 Cartea lui Judy Hall, The Crystal Bible, este un catalog al beneficiului fiecărui tip de cristal. Când ele se aplică pe punctele energetice și pe ciakre, „cuarțul fumuriu oferă securitate; cuarțul roz induce romanță și dragoste; citrina aduce succes și prosperitate; ametistul liniștește mintea și emoțiile etc.” Pentru o eficiență și mai mare, terapeuții recomandă purificarea cristalului într-o baie de sare sau de ierburi. În acest fel, terapeuții garantează vindecarea de orice: SIDA, Alzheimer, anorexie, depresie, epilepsie, cancer, scleroză multiplă, scolioză etc. Cristalele pot face chiar mai mult decât să vindece! „Purtarea colierul cu lapis-lazuli îmbunătățește abilitățile de vorbire.” Iar dacă Annie B. Bond, How Does Crystal Healing Work? 21 ianuarie, 2000. Melody, Love is in the Earth: A Kaleidoscope of Crystals Paperback, 1995, p. 32. 91  Marcel Vogel,  https://www.satyacenter.com/crystal-wisdom-of-marcel-vogel. 

89  90 

500

plasezi cuarțul în rezervorul mașinii sau în carburator, se produce incredibilul: cuarțul crește cifra octanică a benzinei cu 50%!92 La atâtea afirmații fantastice, întrebarea legitimă este: Cum se produce aceasta? Dacă piatra emană microunde capabile să ridice temperatura mâinii, atunci ar trebui ca ele să fie percepute de aparatele sofisticate. Lucrul acesta însă nu se întâmplă. În replică, terapeuții cu cristale se justifică astfel: „Efectele provin din aura magică, vibrații și frecvențe și, ca atare, sunt în afara limitelor testabile ale științei.” Pentru a oferi un răspuns obiectiv, dr. Christopher French, psiholog la Goldsmith’s College din Londra, a condus un test dublu orb pe 80 de voluntari. Jumătate dintre ei au primit cristale autentice și omologate de terapeuți, iar cealaltă jumătate au primit imitații de plastic. Dr. French le-a cerut voluntarilor să le țină în mână o vreme, după care să noteze dacă au avut una sau mai multe din cele 10 senzații listate, anume: furnicături, concentrarea atenției, emoții echilibrate, senzație de căldură, nivel crescând de energie, stare de bine, relaxarea frunții, stimularea creierului, reflex de înghițire îmbunătățit și activarea nivelului de conștiință de sine. Indiferent de cristalul sau plasticul ținut în mână, 74 din cei 80 de subiecți au confirmat cel puțin una din senzațiile amintite. Cei care credeau în efectul cristalelor au raportat un număr dublu de senzații. Studiul a fost comunicat la Conferința Anuală a Societății de Psihologie Britanică, în 2001. Efectul placebo al cristaloterapiei este periculos prin faptul că unele cristale au efect toxic. De exemplu: Whiterita (carbonatul de bariu) este folosit ca otravă pentru rozătoare; doar 5 grame poate ucide un om. Orpimentul, „stimulator al intelectului”, este de fapt sulfat de arsenic. Anglesita, „eficient în dezordinile nervoase”, este sulfat de plumb. Autunita – fosfat de uranil – este radioactivă, pe când Betafita, piatra de purtat la gât, este extrem de radioactivă. Naivitatea și dezinformarea au un preț de plătit.

92 

Isidore Kozminsky, The Magic and Science of Jewels and Stones, vol. II, 1988. 501

10. RADIESTEZIA Radiestezia – sau ghicirea cu bagheta bifurcată a locului unde se află depozite de apă sau alte materiale – a fost practicată în toate timpurile și de toate societățile primitive: chinezi, egipteni, amerindieni, arabi, aborigenii australieni... Enciclopedia îi prezintă pe radiesteziști – cunoscuți ca fântânarii populari care caută surse de apă cu ajutorul baghetei – drept persoane dotate cu o sensibilitate naturală față de magnetismul pământului, radiațiile apei, energia emanată de diferitele materiale: metale, petrol etc. Radiestezia modernă a reapărut în haină „științifică” datorită preotului catolic Alexis Bouly (1865–1958). El ajunsese vestit pentru identificarea surselor de apă. Cu o creangă bifurcată în mână, parcurgea zona cu pricina. Când ajungea în dreptul izvorului subteran, capătul crengii era tras cu putere în jos de mai multe ori. Metoda lui nu dădea niciodată greș. Cu timpul, a fost solicitat de companii din Belgia, Portugalia ș.a., pentru identificarea surselor de apă. La sfârșitul Primului Război Mondial, Bouly a fost chemat să identifice obuzele neexplodate din sol. Succesul lui l-a propulsat până la nivelul Ministerului de război. Abatele și-a mai dovedit uimitoarea abilitate în detectarea infecțiilor, prin folosirea pendulei, ca și când s-ar fi folosit cel mai performant microscop. Bouly este cel care a inventat numele de radiestezie.93 Problemele legate de înțelegerea fenomenului pornesc de la instrumentele utilizate. La început se folosea creanga bifurcată sau pendulul. Apoi s-au folosit alte diverse obiecte: creion, umeraș, lumânare, scoică, sârmă, haine, pene, deget, mână, picior sau pur și simplu nimic… Faptul acesta arată că nu instrumentul este relevant și că puterea de ghicire trebuie căutată în altă parte. Radiestezie: radius (lat.) = rază, radiație; și aesthesia (gr.) = senzitivitate, percepere senzorială. 93 

502

A doua problemă care naște nedumeriri este distanța dintre obiectul căutat (apă, metal…) și captatorul „radiațiilor”. Cât timp se practica (a) radiestezia de teren și eventual (b) radiestezia de zonă, explicația câmpurilor electromagnetice fine percepute de persoane supradotate părea plauzibilă. Când însă s-a trecut pur și simplu la (c) radiestezia pe hartă, explicația a devenit ridicolă. Pe ce bază ar putea un individ să perceapă radiațiile aflate la 24 000 km distanță? Odată cu extinderea ariei, elementul supranatural devine tot mai evident.94 Abatele Mermet, stând în chilia lui, a identificat, cu ajutorului pendulului ridicat asupra hărții, sursele de apă și minerale din Africa. Astăzi, practica s-a extins la (d) radiestezia de informații. Îi pui pendulului o întrebare din orice domeniu, iar el îți răspunde prin „da” sau „nu”, după cum oscilează lateral sau frontal. Iată cum radiestezia a ajuns să fie utilizată la elucidarea celor mai dificile enigme: persoane dispărute, criminali, secrete militare ș.a. Radiesteziștii demonstrează că „arta” lor funcționează în diagnosticare medicală, diagnoza automobilului, în detectarea narcoticelor, în a afla dacă o persoană dispărută este vie sau moartă și în localizarea ei (caz în care se radiestezează fotografia persoanei), chiar și în alegerea ouălor de găină pentru selectarea lor după sexul viitoarei păsări etc. Toate mărturiile sugerează că forța dinapoia practicii radiesteziei este o entitate personală, inteligentă și avidă de relație cu omul. Este limpede că „aici există implicații supranaturale”95. „Cercetări recente demonstrează cât de caraghioase sunt explicațiile populare, că radiesteziștii percep microunde... Pe insula Bermuda se știa că nu există izvoare de apă, ca atare trebuiau să aducă apa cu vaporul, sau s-o strângă din apa de ploaie. Dar la 7 decembrie 1949, Henry Gross a luat harta Bermudei și, de la 24 000 km depărtare, a indicat trei locații. Guvernul a făcut săpături și lucrurile s-au dovedit exacte. Ce legătură este între liniile trase pe o bucată de hârtie – ca harta insulei Bermuda – și apa de la 24 000 km depărtare? E clar că nu există nicio explicație rațională.”96 94  95  96 

Ben G. Hester, Dowsing: An Expose of Hidden Occult Forces, 1984, pp. 59–71. Raymond C. Willey, „Editorial,” The American Dowser, mai 1976, p. 75. https://www.thebereancall.org/content/should-christians-use-divining-rods. 503

Care este natura fenomenului, se poate deduce din următoarele: a) Mulți radiesteziști intră într-un soi de transă atunci când operează. Ei admit că „intră într-o stare de conștiință alterată”, ceea ce este vital când operează.97 „Secretul unei radiestezii bune este o ciudată stare a minții, comparabilă cu hipnoza, transa, sau condiția mediumnică.”98 b) Radiestezia este conectată cu alte forme ale ocultului. A practica radiestezie te face să dezvolți alte abilități paranormale.99 c) Radiestezia cere credință și o interacțiune respectuoasă cu bagheta/instrumentul. „De îndată ce practicianul se îndoiește de răspunsul baghetei, sau nu mai crede în veridicitatea ei, ea tace subit”.100 Radiestezistul vorbește nu baghetei, ci puterii. O forță impersonală, precum energia sau câmpul electromagnetic, nu poate răspunde. d) Puterea dinapoia radiesteziei nu este controlabilă de către om. „Aceasta este o forță care există independent de om.”101 e) Radiestezia este blocată de rugăciune, în numele lui Iisus Hristos. Iată un caz: „Samuel Colten, un ateu, deținea o fermă în California și a chemat un radiestezist să găsească izvoarele subterane de apă. Când l-a văzut pe fântânar cum folosește bagheta și cum bagheta era trasă cu putere în jos, și-a exprimat scepticismul. Când a încercat el însuși și când bagheta era aproape să fie smulsă din mâna lui de puternic ce era trasă în jos, s-a speriat. Ca să se convingă de obiectivitatea percepţiei sale, a chemat pe membrii familiei. La doi dintre ei, bagheta a acționat la fel. Dar la trei, bagheta n-a mai răspuns. Acești trei erau mama lui Sam, soția lui și un unchi, toți trei creștini dedicați. Când Sam a mai încercat să folosească bagheta după plecarea fântânarului, ea n-a mai răspuns: apăruse îndoiala, și lipsea de la fața locului mediumul care facilita răspunsul.”97 Raymond C. Willey, „Dowsing Basics,” The American Dowser, noiembrie 1977, p. 178. 98  John Weldon, The Facts on the Occult, 1991, pp. 11–21. 99  Raymond C. Willey, Modern Dowsing: The Dowser’s Handbook, 1978, p. 59. 100  Ben G. Hester, Dowsing: An Expose of Hidden Occult Forces, rev. ed. 1984, pp. 59–71. 101  Bruce Copen, Dowsing for You, 1982, p. 5. 97 

504

Același blocaj se constată când fenomenul este confruntat cu testul științific. În 1984, Michael Martin, profesor de filosofie la Universitatea din Boston, l-a testat pe Paul Sevigny, președintele Societății Americane de Radiestezie. După 40 de încercări, Sevigny a obținut un scor mai slab decât dacă ar fi acționat la întâmplare.102 „Radiesteziștii profesioniști sunt întotdeauna înconjurați de entități discarnate, doritoare să vorbească. Ele realizează aceasta prin interferarea cu omul și influențează mișcarea instrumentului de ghicire, indiferent care ar fi el.”103 Jedyll Scott Elliot, fost președinte al Societății de Radiestezie Britanică, a declarat la convenția anuală a societății americane: „Ceea ce facem noi este vrăjitorie. În alte vremuri, puteam fi arși pe rug pentru asta.”104 Este de apreciat sinceritatea maestrului radiestezist, care a declarat: „Radiestezia violează toate principiile cunoscute ale științei. Radiestezia este vrăjitorie.”105 Am auzit pe unii buni creștini care raționau cam așa: „Dar dacă totuși radiestezia este un fenomen natural, încă necunoscut științei, iar voi puneți pe seama Diavolului?” Un creștin familiarizat cu Biblia ar trebui să recunoască în enunțul întrebării îndoiala din șoapta șarpelui din Eden. Cât privește conținutul acestei întrebări, replica vine chiar de la experți în domeniu: Vestitul Verne L. Cameron, arhicunoscut pentru abilitatea sa de radiestezist, mărturisește în Aquavideo că „...radiestezia nu este nimic altceva decât intrarea în contact cu entități spirituale”106.

Evon Z. Vog, Water Witching U.S.A., 1979. Samuel Pfeifer, M.D., Healing at Any Price?, 1988, pp. 99–100. 104  William Vrooman, „Dowsing for Health: Mental and Spiritual Bodies of Human and Non-Human Entities,” The American Dowser, noiembrie 1977, p. 151. 105  Ann Fleming, „Ideas about Dowsing,” The American Dowser, august 1978, 102-3. Vezi și Harry Steinmetz, „Teleradiaesthesia: Fact or Fiction?” The American Dowser, august 1978, 103. 106  Frances Hitching, Dowsing: The Psi Connection, 1978, p. 41. 102  103 

505

11. OZN ȘI EXTRATEREȘTRII La 2 august 2017, jurnalul Huffington Post prezenta un sondaj comandat de 20th Century Fox Home Entertainment. Tema sondajului era OZN-urile și extratereștrii, cu precădere răpirile săvârșite de către aceștia. Societatea americană în special a fost alimentată cu asemenea cazuri documentate. Prima istorie care a făcut senzație a fost cea a brazilianului Antonio Vilas Boas, în 1957. Fiind noaptea pe câmp, a fost răpit de patru omuleți, dus în capsula lor spațială, unde i s-au prelevat probe de sânge. După patru ore i s-a dat drumul. Cei care au cercetat cazul au confirmat faptul că Boas avea pe corp urmele unor experiențe „medicale” și că fusese iradiat cu o doză semnificativă de radiații. În 1961, un alt caz, cel al soților Hill, a făcut vâlvă: cei doi au fost victimele unei abducții de către câțiva omuleți. Cazurile au început să se înmulțească. Pe măsură ce fenomenul lua amploare, în 1980, trei cercetători cu autoritate, între care John E. Mack, șeful Catedrei de psihiatrie de la Harvard University, au chestionat peste 800 de victime. Și au ajuns la ferma concluzie că fenomenul nu este produsul fanteziei, nici al psihozelor, ci este unul cu totul autentic.107 Diferitele sondaje apreciază că, între 2% și 5% din populația americană au experimentat o întâlnire cu extratereștri, ba chiar și „răpiri”. Criticii sunt mai rezervați. Totuși articolul din Huffington Post constată că 18% din populația americană a auzit și crede în relatările respective.

John E. Mack, Abduction: Human Encounters with Aliens,  1994; și Passport to the Cosmos: Human Transformation and Alien Encounters, 1999. 107 

506

Cât este mit și cât este adevăr din tot ce se mediatizează? Și, în cazul în care adevărul prevalează, care să fie explicația acestor fenomene? John Jordan este un cunoscut cercetător al acestor cazuri. El este președintele CE4 Research Group și membru al grupului „Roswell”. În tinerețea sa, Jordan a fost adept practicant al mișcării New Age și al Globului de cristal. Fiind ahtiat după science fiction, Jordan a fost mânat din pură curiozitate spre subiectul OZN. În decursul a 24 de ani dedicați cercetării pasionate și atente a fenomenului, autorul a examinat mii de cazuri și a întocmit 12 volume cu întâlniri și abducțiile de către extratereștri. În mod surprinzător, istoria aproape identică a cca 400 de cazuri l-a condus la o revelație care se regăsește și în relatarea lui Bill D., din Florida: „Era într-o seară, în 1976. Stăteam în pat pregătit să adorm... Deodată observ niște lumini deasupra pădurii de lângă casă. M-am gândit: „E poliția...” M-am sculat să văd mai bine, dar n-am văzut nimic. M-am culcat. La scurt timp m-am trezit. Eram paralizat. Zăream în fața mea o ceață alburie, în care distingeam silueta cuiva. Soția nu s-a trezit. Apoi, deodată, mi-am dat seama că levitam deasupra patului și un par îmi era înfipt în rect. Era terifiant! Credeam că este o experiență satanică. Am strigat în gând: „Iisuse, Iisuse, ajută-mă!...” În momentul acela am observat cum cuvintele rostite doar în gând au tulburat pe cel ce ținea parul. Acesta a retras parul, iar eu, cu o izbitură, am căzut înapoi în pat. Atunci s-a trezit soția și m-a certat de ce sar în pat.”108 Experiența aceasta transmite un mesaj distinct: că o întâlnire cu extratereștri, de orice natură ar fi, încetează pe loc în momentul în care cel agresat invocă numele lui Iisus! Din cele 400 de cazuri conformate, cca 80 de mărturii stau la dispoziția oricui, pe site-ul http://www.alienresistance.org/ce4.htm. Paralel cu investigațiile CE4 Research Group, astronomul dr. Jay Allen Hynek (1910–1986) a luat foarte în serios chestiunea. 108 

http://www.alienresistance.org/ce4.htm. 507

Personalitate distinsă, Hynek a fost timp de 21 de ani consultant științific pentru US Air Force și a fost conducătorul mai multor proiecte guvernamentale (Blue Book, Moonwatch). Hynek a devenit cel mai mare expert în OZN-ism, fapt pentru care a fost supranumit Galileo al OZN-ismului. În 1968 a fost invitat să vorbească despre OZN înaintea Congresului American, iar mai târziu înaintea ONU. La început împărtășea opinia populară, că omuleții din OZNuri sunt extratereștri veniți din alte constelații. Pe parcurs, convingerile sale au luat o turnură neașteptată. La 26 iunie 1976, Daily News  din Chicago publica declarația lui Hynek: „Am ajuns să cred că OZN fac parte dintr-un tablou mai amplu cu două aspecte: efectele fizice au loc fără vreo cauză fizică și trebuie să fie corelate fenomenelor paranormale. Iar acest construct spiritist are capacitatea să imite, să camufleze sau să mimeze... Fenomenul are un aspect paranormal chiar dacă are aspecte foarte fizice.” La 16 august 1976, la interviul luat de People Magazine (p. 53), Hynek a spus: „Ar fi surprinzător să aflăm că OZN-urile vin chiar de aici, din spațiul terestru, dintr-o realitate paralelă?” În numărul din 21 noiembrie 1977 al revistei Newsweek, sub titlul „The UFO’s Are Coming”, el afirma: „OZN-urile ar putea fi un fenomen spiritist, iar „extratereștrii” ar putea să nu vină din spațiu, ci dintr-o realitate paralelă (a pământului).” Iar la un ultim interviu, în februarie 1985, pentru Omni Magazine, Hynek a precizat: „Fenomenul OZN nu mai este o problemă fizică, ci una spiritistă.” Extratereștrii își schimbă povestea și „progresează” odată cu timpul. În anii ’50-’60, omuleții susțineau că vin de pe Lună, Marte sau Venus. Dar după ce oamenii au trimis nave în spațiu, au schimbat placa: „Vin din alte constelații”... În cuprinsul celor 700 de pagini ale Encyclopaedia of Extraterestrial Encounters, publicată în 2001, Ronald Story afirmă (pp. 136–140) că: „Un scop al programului extratereștrilor este alterarea conștiinței 508

umane pentru a schimba percepția despre noi înșine ca specie... Aspectele bizare și absurde ale activității lor pot fi interpretate ca un program de condiționare a conștiinței... Experiențele UFO includ manifestări parafizice, parapsihologice și spirituale, cu scopul de a influența concepția despre lume a celor contactați... Transformarea personală a contactaților este doar avangarda transformării conștiinței omenirii, transformare ce urmărește să ne introducă pe toți în New Age – adevărata știință și adevărata spiritualitate.” David Jacob, profesor de istorie la Temple University, după 40 de ani de cercetare, conchidea în volumul The Threat109 că activitatea OZN urmărește să aducă omenirea într-o stare de aservire mentală și psihică. Autorul Ron Rhodos reafirmă aceeași idee, dar în termeni biblici: „O examinare a evidențelor indică dincolo de orice îndoială că agenda primară a acestor extratereștri este să schimbe concepția oamenilor despre Dumnezeu și Cuvântul Său și să înlocuiască creștinismul distinctiv cu o religie universalistă”110. Nu trebuie să fii creștin ca să ajungi la o asemenea concluzie. De sute de ani, acești „omuleți” se joacă cu noi „de-a v-ați ascunselea”. Scopul lor este doar să ne determine să acceptăm o altă concepție despre lume și alte repere moral-spirituale. Fenomenul produce deopotrivă teamă și curiozitate, stări emoționale în stare să subjuge mentalul colectiv.111 Cunoscutul savant ateu, Carl Sagan, într-o discuție avută în 1984 cu celebrul Allen Hynek, spunea un adevăr neașteptat: „Unul din principalele motive ale europenilor pentru explorarea lumii noi, America, a fost convertirea lumii întregi la creștinism. Putem noi oare exclude posibilitatea unei «evanghelizări» din partea acestor «extratereștri»?”112 Dr. David Jacob, The Threat: Revealing the Secret Alien Agenda, 1999. Ron Rhodes, Alien Obsession: What Lies Behind Abductions, Sightings and the Attraction to the Paranormal, 1998, p. 6. 111  Informații suplimentare se găsesc în volumul meu: Începe să trăiești (2010; 2017), pp. 30–35. 112  Paola Leopizzi Harris, Ufos: All the Above and Beyond, 2006. 109  110 

509

„Evanghelizări”? Spre ce dumnezeu și spre ce religie alternativă? Încadrat în ansamblul ofensivei New Age, fenomenul OZN se aliniază aceleiași strategii diabolice. „În tratarea misterului OZN, noi nu ne aflăm pe la marginea aberantă a teologiei. Ci stăm chiar pe linia de front a bătăliei. Ne aflăm într-un război defensiv, într-un moment crucial al asaltului asupra umanității.”113

113 

Dr. David Allen Lewis, UFO: End Time Delusion, 1991. 510