Pomicultura Curs

3

BACIU AURELIAN ADRIAN

POMICULTURĂ GENERALĂ

EDITURA „UNIVERSITARIA” CRAIOVA - 2005 -

4

REFERENŢI ŞTIINŢIFICI: Dr. Docent VASILE COCIU - membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti” Prof.Univ.Dr.Ing. ION BOTU – Universitatea din Craiova

Copyright © 2005 Universitaria Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universitaria Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale BACIU, AURELIAN ADRIAN POMICULTURĂ GENERALĂ / Aurelian Adrian Baciu / Editura Universitaria, 2005 (Tipografia Universității din Craiova) 504 p.; 24 cm; Bibliogr. ISBN: 973-742-101-9 634.1 (075.8)

Bun de tipar: 07.06.2005 Tipografia Universității din Craiova Str. Brestei, nr. 156A, Craiova, Dolj, România Tel.: +40 251 598054

5

PREFAŢĂ În decursul activităţii mele profesionale am citit şi, adesea am prefaţat, multe manuale de pomicultură generală şi specială, de nivele diferite. Manualele „unice”, de obicei scrise de colectiv de autori, îmi erau cele mai nesuferite, din cauza diversităţii greşelilor fiecărui autor. Din fericire, orientarea s-a schimbat şi din manual „unic”, avem acum – de cele mai multe ori – autor unic. Îmi face plăcere să constat apariţia, în ultimii 15 ani, a unei serii de lucrări (manuale, tratate, monografii) de pomicultură, scrise de profesorii catedrelor de specialitate de la facultăţile de horticultură din ţară. Ori, când ai curajul să scrii o asemenea lucrare înseamnă că eşti pe deplin stăpân pe materie, că îţi asumi o răspundere, că aştepţi o recunoaştere a activităţii şi personalităţii tale, cel puţin din partea profesioniştilor, recunoaştere de care toţi avem nevoie. Nu mai vorbesc de satisfacţia pe care ţi-o dă acest act de împlinire a unei datorii, pe care singur ţi-ai impus-o. Deşi autorul sau autorii sunt nevoiţi să respecte o anumită „programă analitică”, fiecare se străduieşte să-i imprime specificul personalităţii sale, să aducă partea sa de originalitate, prin modul de aranjare a materialului, prin aspectele asupra cărora insistă mai mult, prin modul de interpretare şi prezentare a noţiunilor etc. Cum eu îi cunosc pe fiecare spun adesea: „e cartea de vizită a D-lui…”. Voluminoasa lucrare „Pomicultura generală” a D-lui Baciu Aurelian Adrian nu se abate de la aceste constatări. În cele peste 500 de pagini este sintetizată toată ştiinţa pomicolă, corect sistematizată, cursiv exprimată şi la zi cu informaţia documentară. Sunt prezentate, pe larg, aspectele tehnice privind producerea materialului săditor pomicol, organizarea şi înfiinţarea, întreţinerea şi exploatarea plantaţiilor pomicole. Credincios formaţiei sale de cercetător, D-l Baciu Aurelian Adrian acordă, în mod absolut corect, o atenţie deosebită aspectelor teoretice ale pomiculturii moderne, cum sunt particularităţile biologice ale plantelor pomicole (pomi, arbuşti fructiferi, căpşun) şi condiţiilor de mediu în care acestea vieţuiesc, cu foarte, foarte multe detalii, de care pomicultorul nu poate să nu ţină seama, dacă vrea să aibă succes în activitatea sa. Respectând terminologia ştiinţifică, autorul s-a străduit să prezinte totul cât mai clar, ajutându-se în acest sens şi de numeroase figuri şi scheme reuşite. „Pomicultura generală” a D-lui Baciu Aurelian Adrian poate sta cu cinste alături de cele mai bune lucrări de acest gen, apărute la noi şi poate fi de real folos, nu numai în învăţământul agricol, ci şi în practica pomicultorilor profesionişti. Prof. asociat Dr. docent Vasile Cociu, Membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti”

6

RUGĂCIUNE PENTRU POMI Încep să plece pomii, se dezbracă De hainele pe care le-au purtat Pe care luna-n fiecare noapte Cu ceara ei de aur le-a pătat. E-o desfrunzire care înfioară, O sfâşiere ce n-o poţi ierta. Plâng pomii toţi cu lacrime de frunze Şi nimeni nu-i mai poate ajuta. Tu, viaţă, care eşti stăpâna noastră A tuturor şi care poţi când vrei, Ajută-le un pic să mai rămână Cu hainele care le au pe ei. E prea devreme pentru întomnare, Mai ţine toamna-n frâne fremătând, Măcar o săptămână de se poate, O să le fie frig prea de curând. Ne-au adus roadele şi ne-au umbrit în vară, Au fost la păsări casă şi-ajutor, Ia de la mine, dacă n-ai de unde, Câteva zile şi mai dă-le lor.

Virgil Carianopol

7

CUPRINS Prefaţă ………… .. …………………………………………………………………………… 3 CAPITOLUL I ............................................................................................ 12 1. DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ, SCURT ISTORIC ......................................... 12 1.1. Definiţie ......................................................................................... 12 1.2. Importanţa economică şi socială a pomiculturii ............................ 13 1.3. Valoarea alimentară a fructelor ...................................................... 16 1.4. Scurt istoric al culturii pomilor ..................................................... 21 CAPITOLUL II ........................................................................................... 26 2. POMICULTURA PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA .............................. 26 2.1. Pomicultura pe plan mondial ......................................................... 26 2.2. Pomicultura în România ................................................................ 29 2.3. Tendinţele actuale în pomicultură ................................................. 30 2.4. Regiunile pomicole ale României ................................................... 31 CAPITOLUL III .......................................................................................... 36 3. BAZELE BIOLOGICE ALE PLANTELOR POMICOLE ............................... 36 3.1. Clasificarea plantelor fructifere ..................................................... 36 3.1.1. Clasificarea botanică (sistematică, taxonomică) ............................. 36 3.1.2. Clasificarea după habitus .............................................................. 41 3.1.3. Clasificarea anatomo – structurală ................................................ 42 3.1.4. Clasificarea pomicolă..................................................................... 45 3.1.5. Clasificarea tehnologică ................................................................. 48 3.1.6. Clasificarea după gradul de perisabilitate ...................................... 49 3.1.7. Clasificarea după valoarea energetică ............................................ 49 3.2. Morfologia, anatomia şi fiziologia pomilor şi arbuştilor fructiferi....................................................................... 51 3.2.1. Rădăcina ....................................................................................... 51 3.2.1.1. Morfologia rădăcinii ................................................................ 52 3.2.1.2. Anatomia rădăcinii.................................................................. 56 3.2.1.3. Fiziologia rădăcinii .................................................................. 59 3.2.1.4. Intensitatea şi ritmicitatea creşterii rădăcinilor........................ 61 3.2.1.5. Factorii care influenţează creşterea rădăcinilor ....................... 62 3.2.1.6. Extinderea şi repartizarea în sol a sistemului radicular .............................................................. 65 3.2.1.7. Interacţiunea dintre rădăcinile plantelor învecinate ................. 69 3.2.1.8. Funcţiile organelor hipogee (sistemului radicular) ..................... 71 3.2.2. Tulpina ......................................................................................... 74 3.2.2.1. Morfologia tulpinii ................................................................... 74 3.2.2.2. Anatomia pomilor şi arbuştilor fructiferi .................................. 87 3.2.2.3. Fiziologia tulpinii .................................................................... 92 3.2.2.4. Factorii externi care influenţează creşterea tulpinii. ................................................................. 94 3.2.2.5. Ramificarea tulpinii pomilor .................................................... 99 3.2.2.6. Factorii care modifică ramificarea naturală şi consecinţele asupra creşterii şi fructificării pomilor ................................. 101 3.2.2.7. Circulaţia sevelor .................................................................. 104 3.2.3. Frunza ...................................................................................... 107 3.2.3.1. Morfologia frunzei ................................................................. 107

8

3.2.3.2. 3.2.3.3. 3.2.3.4. 3.2.3.5. 3.2.3.6.

Anatomia frunzei .................................................................. 110 Fiziologia frunzei ................................................................... 112 Factorii care influenţează fotosinteza .................................... 113 Biochimia fotosintezei ........................................................... 121 Respiraţia pomilor şi arbuştilor fructiferi (dezasimilaţia) ..................................................................... 125 3.2.3.7. Transpiraţia pomilor şi arbuştilor fructiferi ........................... 126 3.2.4. Floarea ........................................................................................ 129 3.2.4.1. Morfologia florii ..................................................................... 130 3.2.4.2. Anatomia florii ...................................................................... 132 3.2.4.3. Fiziologia organelor florale la plantele pomicole ..................... 135 3.2.5. Fructul ........................................................................................ 151 3.2.5.1. Morfologia fructului .............................................................. 152 3.2.5.2. Anatomia fructului ................................................................ 153 3.2.5.3. Procesele fiziologice din fructe ............................................... 154 3.2.6. Sămânţa ..................................................................................... 160 3.2.6.1. Morfologia seminţei ............................................................... 161 3.2.6.2. Anatomia seminţei ................................................................ 163 3.2.6.3. Fiziologia seminţei................................................................. 163 3.3. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi .................... 164 3.3.1. Ciclul individual de viaţă al plantelor pomicole ............................ 165 3.3.2. Perioadele de vârstă ale pomilor .................................................. 167 3.3.3. Ciclul anual al plantelor pomicole ................................................ 175 3.3.3.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative ............................. 176 3.3.3.2. Fenofazele iniţiale ale organelor de rod .................................. 177 3.3.3.3. Perioada de repaus ............................................................... 180 3.3.3.4. Fenofazele finale ale organelor vegetative .............................. 185 3.3.3.5. Fenofazele finale ale organelor de rod.................................... 189 3.3.3.6. Relaţiile dintre creştere şi rodire în ciclul individual şi ciclul anual al plantelor pomicole .................................................. 212 3.3.3.7. Alternanţa de rodire .............................................................. 214 CAPITOLUL IV ........................................................................................ 219 4. ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ........................... 219 4.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol ................................ 219 4.2. Interdependenţa factorilor de vegetaţie ....................................... 221 4.3. Lumina ca factor de vegetaţie ...................................................... 227 4.4. Temperatura ca factor de vegetaţie ............................................. 234 4.5. Apa ca factor de vegetaţie ............................................................ 241 4.6. Aerul ca factor de vegetaţie ......................................................... 247 4.7. Solul ............................................................................................ 249 4.8. Relieful ........................................................................................ 254 4.9. Altitudinea ................................................................................... 256 4.10. Poluarea mediului şi efectele asupra creşterii şi rodirii pomilor .......................................................... 256 CAPITOLUL V ......................................................................................... 260 5. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL ........................... 260 5.1. Organizarea pepinierei pomicole .................................................. 260 5.1.1. Amplasarea pepinierelor .............................................................. 260 5.1.2. Sectoarele pepinierei pomicole ..................................................... 261 5.1.3. Dimensionarea pepinierei ............................................................ 263 5.2. Bazele biologice ale înmulţirii sexuate (generative) ..................... 266 5.2.1. Caracteristicile înmulţirii sexuate la speciile pomicole .................. 267

9

5.3. Bazele biologice ale înmulţirii vegetative (asexuate) .................... 268 5.3.1. Înmulţirea prin marcotaj ............................................................. 269 5.3.2. Înmulţirea prin butaşi ................................................................. 274 5.3.2.1. Factorii care condiţionează înmulţirea prin butaşi. ................ 275 5.3.2.2. Înmulţirea portaltoilor prin butaşi de ramuri ......................... 277 5.3.2.3. Înmulţirea prin butaşi de lăstari ........................................... 278 5.3.3. Înmulţirea prin stoloni ................................................................ 280 5.3.4. Înmulţirea prin drajoni ................................................................ 280 5.3.5. Înmulţirea prin altoire ................................................................. 281 5.3.5.1. Factorii care influenţează prinderea la altoire ........................ 282 5.3.5.2. Principalele metode de altoire folosite în pomicultură ............ 284 5.3.5.3. Unelte şi materiale folosite la altoire ...................................... 294 5.3.6. Înmulţirea prin micropropagare in vitro .................................... 296 5.4. Tehnologia obţinerii portaltoilor pe cale generativă .................... 297 5.4.1. Înfiinţarea, întreţinerea şi exploatarea plantaţiilor de seminceri ... 298 5.4.2. Tehnologia producerii puieţilor în şcoala de puieţi ....................... 300 5.4.3. Tehnologia producerii puieţilor la ghivece .................................... 302 5.5. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor mamă elită ............................................................... 303 5.5.1. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor mamă de marcote. 307 5.5.2. Plantaţia mamă de drajoni........................................................... 311 5.5.3. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii stolonierelor ........................... 312 5.5.4. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi .............................................. 315 5.6. Particularităţile producerii materialului săditor la speciile pomicole ........................................................................ 321 5.6.1. Mărul, părul, gutuiul ................................................................... 321 5.6.2. Prunul......................................................................................... 322 5.6.3. Cireşul şi vişinul ......................................................................... 323 5.6.4. Caisul, piersicul, migdalul ........................................................... 324 5.6.5. Nucul, castanul, alunul ............................................................... 324 5.6.6. Arbuştii fructiferi ......................................................................... 325 CAPITOLUL VI ........................................................................................ 327 6. ORGANIZAREA ŞI ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE .............. 327 6.1. Amplasarea plantaţiilor şi alegerea terenului ............................... 327 6.2. Sisteme de plantaţii pomicole ................................................... 329 6.3. Tipuri de plantaţii pomicole ........................................................ 335 6.4. Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor ........................ 336 6.5. Organizarea şi amenajarea terenului. ........................................... 338 6.6. Amenajarea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole cu pante de peste 6 % .................................................................................... 342 6.7. Pregătirea terenului în vederea plantării ..................................... 349 6.8. Stabilirea distanţelor de plantare................................................. 353 6.9. Plantarea pomilor ........................................................................ 359 6.10. Instalarea spalierului ................................................................. 365 6.11. Stabilirea sortimentului de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni ................................................................................... 365 CAPITOLUL VII ....................................................................................... 371 7. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE ....................................... 371 7.1. Forme de conducere a pomilor (coroane) ..................................... 371 7.1.1. Necesitatea formării coroanelor.................................................... 371 7.1.2. Norme constructive privind formarea coroanelor .......................... 373 7.1.3. Clasificarea coroanelor ................................................................ 375

10

7.1.4. Tipuri de coroane ........................................................................ 376 7.2. Operaţiuni tehnice folosite pentru dirijarea creşterii şi rodirii ....................................................................... 389 7.2.1. Tăierile ........................................................................................ 389 7.2.2. Schimbarea poziţiei ramurilor ..................................................... 396 7.2.3. Operaţiuni tehnice secundare de dirijare a creşterii şi rodirii ...................................................................... 398 7.3. Principii generale privind formarea coroanelor ............................ 399 7.4. Tăieri de întreţinere a coroanelor ................................................ 405 7.5. Tăieri de corectare a coroanelor ...................................................... 407 7.6. Mecanizarea tăierii pomilor ......................................................... 408 7.7. Întreţinerea şi lucrarea solului în livezi ....................................... 410 7.8. Fertilizarea în pomicultură .......................................................... 420 7.8.1. Elementele nutritive şi interacţiunea dintre ele ............................ 421 7.8.2. Rolul principalelor macro şi microelemente în nutriţia pomilor şi arbuştilor fructiferi ...................................... 422 7.8.3. Noţiuni generale privind fertilitatea şi fertilizarea ......................... 435 7.8.4. Particularităţile fertilizării pomilor şi arbuştilor fructiferi ............. 437 7.8.5. Tehnici de administrare a îngrăşămintelor şi tipuri de îngrăşăminte ................................................................................................ 441 7.8.6. Fertilizarea şi implicaţiile asupra mediului .................................. 443 7.8.7. Fertilizarea solului în pomicultura ecologică. ............................... 445 7.9. Irigarea plantaţiilor pomicole ...................................................... 450 7.9.1. Rolul apei .................................................................................... 450 7.9.2. Noţiuni folosite în tehnica irigaţiei ............................................... 452 7.9.3. Metode de udare în livezi ............................................................. 454 7.9.4. Influenţa irigaţiilor asupra solului ............................................... 458 7.9.5. Irigarea prin aspersiune – mijloc de protecţie împotriva gerurilor târzii de primăvară ................................................................... 460 7.10. Protejarea pomilor şi a producţiei de fructe ............................... 461 7.10.1. Combaterea bolilor şi insectelor ................................................. 461 7.10.2. Protecţia pomilor împotriva rozătoarelor .................................... 469 7.10.3. Protejarea pomilor împotriva accidentelor climatice ................... 470 7.10.4. Îngrijirea recoltelor .................................................................... 473 7.11. Recoltarea şi valorificarea producţiei de fructe ......................... 476 7.11.1. Estimarea şi evaluarea producţiei de fructe ............................... 476 7.11.2. Organizarea, planificarea şi pregătirea campaniei de recoltare ... 479 7.11.3. Recoltarea fructelor ................................................................... 480 7.11.4. Stabilirea momentului de recoltare. ........................................... 482 7.11.5. Tehnica recoltării....................................................................... 486 7.11.6. Factorii care influenţează productivitatea muncii la recoltarea manuală ................................................................................... 490 7.11.7. Faze tehnologice între recoltare şi condiţionare .......................... 491 7.11.8. Criterii de apreciere calitativă a fructelor ................................... 496 BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………..497

11

CAPITOLUL I 1. DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ, SCURT ISTORIC 1.1. Definiţie Pomicultura este o ramură a horticulturii cu pondere importantă din punct de vedere economic şi social. Ea este, în acelaşi timp, o ştiinţă cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii, iar practicarea ei reprezintă o preocupare profitabilă, utilă şi plăcută. Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei, ecologiei şi tehnologiei de cultură a speciilor pomicole. Etimologic, denumirea provine de la cuvintele latine pomum (i) – fruct, poamă (pom - poet.) şi cultura (ae) - îngrijire, cultivare. În decursul timpului pomicultura a evoluat de la o simplă îndeletnicire la o ştiinţă concretă, complicată, având legături cu discipline ca : botanica, fiziologia vegetală, biochimia, agrochimia, pedologia, genetica, ameliorarea plantelor, ecologia vegetală, entomologia, fitopatologia etc. O definiţie şi mai completă a ştiinţei pomicole se poate formula astfel : Studiul particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi, în vederea stabilirii tehnologiilor adecvate de cultură pe areale specifice, în vederea obţinerii de producţii mari, de calitate superioară, constante de la un an la altul, profitabile şi a păstrării echilibrului ecologic. Ca disciplină didactică, Pomicultura (Fruit science – engl.; Arboriculture fruitière – fr.; Frutticoltura - it.; Fructicultura – sp.; Obstbau – germ.) cuprinde aspecte ştiinţifice şi practice legate de cultura speciilor fructifere caracteristice unei zone climatice. Pomicultura, ca obiect de studiu, se împarte în Pomicultura generală, unde sunt prezentate probleme de taxonomie, biologie, ecologie şi tehnologie comună tuturor speciilor pomicole şi Pomicultura specială sau Pomologia, care studiază particularităţile biologice ale soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi pe baza cărora se stabileşte tehnologia diferenţiată pe grupe de soiuri sau pe fiecare soi în parte în vederea obţinerii producţiilor de fructe superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Ca urmare, Pomicultura specială (Pomologia) are un pronunţat caracter practic. Deoarece, în orice moment, activitatea din pomicultură se bazează pe cele mai noi descoperiri ale ştiinţei, Childers (1979) a introdus conceptul de „Pomicultură modernă”, concept care are în vedere biocenoza, biotopul, cadrul organizatoric şi tehnologic de asigurare a unor inter-relaţii cât mai naturale, de lungă durată cu mediul, dar şi de a asigura o rentabilitate economică a activităţii prin sporirea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii fructelor. Fructele având un caracter sezonier şi o perioadă de păstrare relativ scurtă, este necesar ca acestea să fie prelucrate, adică transformate în produse semifinite sau finite. Odată trecute din sfera producţiei în sfera consumului sau prelucrării, toate fructele devin obiectul unor procese tehnologice care urmăresc punerea lor în valoare într-un anumit interval de timp. Această transformare presupune cunoştinţe de biologie, chimie analitică şi biochimie, biofizică, climatologie, maşini şi instalaţii frigorifice, termodinamică, chimia alimentelor, microbiologie ş.a.

12

1.2. Importanţa economică şi socială a pomiculturii Pomicultura, ca ramură a agriculturii, are o importanţă economică şi socială deosebită, după cum reiese din cele ce urmează: Îmbunătăţirea hranei populaţiei. Fructele reprezintă alimente deosebite pentru hrana omului sănătos, bolnav sau convalescent, datorită compoziţiei chimice foarte complexe. Apa din fructe este apă biologică, pură şi contribuie la hidratarea organismului. Glucidele se găsesc sub formă de monozaharide (fructoză, glucoză), de dizaharide şi în mai mică măsură sub formă de polizaharide. Acestea se absorb rapid în organism, refac rezerva de glicogen a ficatului, conferind fructelor rol reconfortant. Glucidele din fructe nu conduc la fenomene de obezitate, ele arzându-se în procesul de respiraţie. Acizii organici asigură păstrarea mai bună a vitaminei C, măresc pofta de mâncare, potolesc setea şi au rol răcoritor. Ca surse de grăsimi şi proteine, fructele cărnoase (mere, pere, prune, caise, piersici, cireşe, vişine) intră în categoria alimentelor cu aport extrem de redus. Cantităţile reduse sunt compensate printr-o mare diversitate în proteine. Metodele moderne de analiză au identificat la măr 26 de aminoacizi, printre care şi cei esenţiali (pe care organismul uman nu-i poate sintetiza). Cantităţi mari de lipide şi proteine se găsesc în nuci, alune, migdale. Substanţele minerale din fructe au rol mineralizant deosebit. Ele participă în metabolism direct sau sub formă de coenzime. Vitaminele pătrund nealterate în organismul omului şi reglează procesele metabolice generale. Unele vitamine nu pot fi sintetizate de organismul uman şi nu pot fi stocate, astfel că omul este obligat să-şi procure cantităţile zilnice necesare, în principal prin consumul de alimente vegetale, în special din fructe. Taninurile dau fructelor astringenţă, au rol bactericid, hemostatic, iar substanţele pectice au rol emolient, laxativ şi împreună cu celuloza contribuie la eliberarea tractusului intestinal. În hrana omului, fructele sunt utilizate ca desert sau între mese, în stare proaspătă, ceea ce permite ingerarea întregii cantităţi de vitamine şi săruri minerale de care organismul are nevoie. Ponderea fructelor în alcătuirea raţiei ştiinţifice pentru diverse grupe de consumatori este următoarea (după I. Mincu şi Dorina Boboia, 1975): Adolescenţi

Adulţi

Bătrâni

Specificare

0-4 ani

5-9 ani

Copii 10-14 ani

15-19 ani

20-64 ani

peste 65 ani

Fructe g/zi Fructe kg/an

150 55

200 73

300 110

350 126

270 99

270 99

Fructele au însă şi foarte multe utilizări alimentare, cum sunt: coapte (mere, pere), sub formă de mâncăruri gătite din fructe proaspete sau în prealabil uscate (mere, prune, gutui), ca salată alături de fripturi (mere murate, vişine, cireşe, caise etc.), marmeladă sau piureuri, sub formă de compoturi, băuturi nealcoolice (suc, nectar, sirop) sau alcoolice (cidru din mere sau pere, ţuică din prune, rachiu din fructe : mere, pere, piersici, caise) precum şi pentru asezonarea multor preparate culinare (oţetul de mere). Rolul fructelor ca „medicamente” valoroase. Conţinutul fructelor face ca, alături de valoarea alimentară, ele să aibă şi o serie de proprietăţi terapeutice şi explică prezenţa lor atât în alimentaţia omului sănătos cât şi în regimuri alimentare recomandate atât de medicina populară cât şi de cea ştiinţifică, multor categorii de bolnavi.

13

Pliniu cel Bătrân şi Dioscorides Pedanius, cei mai cunoscuţi farmacologi antici, apreciau însuşirea astringentă terapeutică a merelor, iar sucul de mere era folosit contra tusei. Florile de măr, sub formă de infuzie, serveau pentru combaterea inflamaţiei ochilor, iar merele coapte pentru tratarea rănilor pielii. Cele mai importante şi numeroase sunt, însă, utilizările interne ale fructelor. Ele se recomandă pentru a ajuta digestia. Aciditatea lor moderată provoacă o importantă secreţie de salivă, stimulează sucurile gastrice şi reglează funcţiile intestinale. Deconstipante renumite sunt merele, perele, gutuile, prunele piersicile şi caisele. Ele au rol important în prevenirea cancerului intestinului gros, tocmai prin înlăturarea constipaţiei. Aceste fructe sunt foarte indicate în infecţiile intestinale (colibaciloză). Fructele au o acţiune benefică asupra diurezei pe care o exercită şi asupra eliminării acidului uric. Din această cauză, sunt recomandate artriticilor, obezilor, reumaticilor, gutoşilor. Consumul de fructe este, de asemenea, unul din mijloacele de corectare a hipertensiunii arteriale. Unele fructe (mere, gutui, coacăze, pere) foarte bogate în pectină, care, se consideră că ar avea puterea de a reduce colesterolul din sânge, sunt recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctului de miocard. În medicina populară românească merele erau şi mai sunt folosite pentru eliminarea secreţiilor bronşice, iar fructele fierte, călduţe, aplicate în apropierea urechii, extern, pentru calmarea durerilor în otitele incipiente, rebele şi pentru nevralgiile spontane. Merele rase, fierte în sucul lor şi în ulei în părţi egale, sunt folosite pentru badijonarea rănilor, iar amestecul de tărâţe şi decoct de mere concentrat poate constitui o cataplasmă călduţă, aplicată în zona splinei atunci când aceasta doare, este inflamată, mai ales după un efort fizic susţinut. Sursă de materii prime pentru industria alimentară. Datorită caracterului sezonier al producţiei de fructe, al dezechilibrului dintre producţie şi consum în unele perioade cât şi a nevoii aportului de fructe în alimentaţie pe parcursul întregului an, este necesară prelucrarea acestora. Din fructe se prepară diverse produse ca : gem, dulceaţă, marmeladă, jeleu, sucuri, siropuri, nectar etc. De asemenea, fructele se folosesc în industria ciocolatei, a uleiului vegetal, se utilizează în cofetărie, patiserie sau în arta culinară: mâncăruri de prune, de gutui, de mere, sos de vişine, de coacăze, de agrişe etc. Dezvoltarea industriilor din amonte, prin care se pune la dispoziţia pomicultorilor baza tehnico-materială necesară desfăşurării în bune condiţii a activităţii (îngrăşăminte chimice, pesticide, tractoare şi maşini agricole, mijloace de susţinere) şi din aval (ambalaje, transporturi, instalaţii frigorifice, utilaje de prelucrare, etc.), prin care se poate valorifica eficient producţia pomicolă. Aportul la venitul naţional - prin valoare economică, rezultată din veniturile ce se obţin din comerţul intern şi extern de fructe, pomicultura constituie o sursă sigură de venituri, acestea fiind de peste 5 ori mai mari decât ale culturilor cerealiere (un hectar de livadă echivalează cu 5 ha cultură mare). Relieful variat al teritoriului românesc, cu versanţi expuşi la soare şi văi adăpostite, care întrunesc condiţii de precipitaţii suficiente, temperaturi moderate, insolaţie favorabilă şi adăpost împotriva curenţilor şi a vânturilor, a favorizat dezvoltarea unui important patrimoniu pomicol. În condiţii normale, producţia de fructe la unele specii depăşeşte nevoile de consum intern, fiind folosită la export în stare proaspătă (măr, prun, căpşun) sau prelucrată (caise, cireşe, vişine, căpşuni, zmeură, mure, afine etc.). În comparaţie cu alte produse agricole, fructele şi produsele din fructe au o valoare de revenire mare, asigurând un comerţ avantajos.

14

Utilizarea mai eficientă a fondului funciar. Plantaţiile pomicole valorifică mai bine terenurile comparativ cu alte culturi. Este vorba de terenurile în pantă, cu soluri argiloase, din zona dealurilor, improprii pentru culturile de cereale, cât şi nisipurile din sudul şi nord-vestul ţării. Prin sistemul radicular dezvoltat, speciile pomicole valorifică terenul şi în astfel de situaţii, asigurând în condiţiile unor tehnologii adecvate producţii eficiente. Trebuie menţionat faptul că nu valorifică unele terenuri, cum sunt cele cu relieful foarte frământat, cu pante mari, terenuri alunecoase, cu solul subţire sau cele mlăştinoase. Prin plantarea pomilor pe aliniamentele rutiere, ale căilor ferate, perimetrelor incintelor, drumurile între tarlale etc., unde nu pot fi cultivate alte specii, aceştia îşi pot găsi o folosinţă mai eficientă. Utilizarea mai eficientă a forţei de muncă. Suprafeţele însemnate de plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi, cantitatea mare de fructe care se obţine (cca. 1400 mii tone/an) ce se realizează, absorb o parte a pululaţiei care participă fie direct la aplicarea tehnologiilor în livezi, fie în activităţi conexe (industria prelucrătoare, comerţul cu fructe, ambalaje, construcţia de maşini, industria chimică etc.) Prin specificul tehnologiilor de cultură, o parte din muncitori sunt ocupaţi permanent (inclusiv iarna), pe o perioadă de circa 10 luni pe an, la tăieri, fertilizări, combaterea bolilor şi dăunătorilor, recoltări, pomicultura fiind un sector intensiv. Contribuţia la ameliorarea peisajului, la combaterea eroziunii, a poluării aerului, asanarea unor noxe, poluanţi chimici, fonici, etc. Cultura pomilor are şi o funcţie climatică şi de conservare a solului. Prezenţa într-o anumită regiune, pe un anumit teritoriu a unor plantaţii în masiv, contribuie masiv la modificarea de multe ori esenţială a regimului şi calităţii climatului. Ele purifică aerul de praf, fum şi gaze, asigură o compoziţie normală a atmosferei prin consumul de CO2 şi eliberarea în schimb a unei cantităţi de aproape de 3 ori mai mare de oxigen, atenuează extremele de temperatură, măresc umiditatea relativă a aerului, micşorează viteza vânturilor, favorizează reţinerea zăpezii etc. Plantaţiile joacă un apreciabil rol antierozional, intervenind activ în conservarea solului prin protecţia împotriva eroziunii de suprafaţă şi adâncime, prin evitarea şi împiedicarea alunecărilor de teren, prin fixarea nisipurilor mişcătoare etc. Conversiunea energiei solare în biomasă. Culturile pomicole au un aport energetic, dovedindu-se incomparabil mai eficiente decât majoritatea culturilor agricole. Spre exemplu, de pe un ha livadă intensivă de măr se obţine o valoare echivalentă cu 5 ha cultivate cu cereale (Popescu M. şi colab., 1992). Datorită metabolismului cu un procent ridicat în procesele bioacumulative, livada este un ecosistem capabil să fixeze şi să convertească foarte eficient energia solară, constituindu-se într-o adevărată uzină biochimică nepoluantă. Valorificarea producţiei secundare. În afara producţiei de fructe, care la majoritatea speciilor pomicole poate depăşi 20-25 t/ha/an, plantaţiile pomicole asigură cantităţi mari de biomasă constituită din ramurile rezultate de la tăieri (1,5-2,5 t/ha/an), frunzele căzute (circa 0,6 t/ha/an), masa lemnoasă provenită din livezile bătrâne care se defrişează (40-60 t/ha), resurse care îşi pot găsi forme superioare de valorificare în cadrul bilanţului energetic al viitorului (Bălan V., 1997). La ora actuală, doar o mică parte din această biomasă este utilizată în industria mobilei (lemnul de nuc, cireş, păr, castan comestibil, trandafir), în sculptură (nuc, migdal), în industria linoleumurilor (nuc), ca sursă de combustibil, etc.

15

Fondul de germoplasmă. Din speciile de pomi şi arbuşti fructiferi din ţara noastră, în decursul timpului, s-au diferenţiat prin munca pomicultorilor anonimi, numeroase soiuri locale cum sunt: Creţesc, Pătul, Domnesc – la măr; Tămâioase, Harbuzeşti – la păr; Boambe de Cotnari, Pietroase negre – la cireş; Tuleu gras, Grase româneşti, Vinete – la prun; de Sibişel, de Geoagiu – la nuc etc., unele dintre ele situându-se în ceea ce priveşte calitatea fructelor la nivelul celor din sortimentul mondial şi chiar depăşindu-le sub unele aspecte. Pe lângă soiurile şi tipurile autohtone, în staţiunile de cercetare se află zeci de mii de hibrizi şi elite în câmpurile experimentale în diferite stadii de selecţie urmând să îmbunătăţească în continuare sortimentele. Preocupare plăcută pentru diverse categorii sociale (pensionari, intelectuali), prin care se contribuie la ridicarea aspectului arhitectural al clădirilor, la înfrumuseţarea teritoriului urban şi rural. Are, deci şi un rol peisagistic, recreativ-turistic.

1.3. Valoarea alimentară a fructelor Fructele constituie unul din componentele indispensabile ale alimentaţiei raţionale a omului. Cu puţine excepţii, datorită echilibrului şi armoniei dintre diferitele lor elemente (forme, mărimi, culori, arome, parfumuri, gusturi, componente fizico-chimice etc.), fructele reprezintă aproape singurul aliment gata pregătit în natură, în stare finită, care se poate consuma proaspăt, fără nici un adaos sau vreun proces de prelucrare. Orice operaţiune de pregătire scade valoarea alimentară specifică a fructelor. Valoarea lor alimentară se datorează componentelor chimice ale acestora şi formelor uşor accesibile organismului omenesc, la care se adaugă diferiţi excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi, care fac ca fructele să aibă mare acceptabilitate în consum şi să fie savurate cu plăcere. Din punct de vedere chimic fructele conţin apă şi substanţă uscată (substanţe organice şi substanţe minerale). Conţinutul fructelor proaspete în apă variază în funcţie de specie în limite largi : 73,5 % la prune, 91,42 % la piersici, 93 % la căpşuni şi numai 4 % la alune. Sucul extras din fructe, pe lângă componentele substanţei uscate, este constituit în cea mai mare parte din apă. Băuturile nefermentate din fructe şi sucurile naturale, constituie regulatorul cel mai bun al metabolismului, contribuind la restabilirea regimului hidric în organism, iar prin aportul celorlalte componente la reconfortarea acestuia. Zaharurile formează masa principală a componentelor substanţei uscate din fructe (circa 90 %). Cele mai răspândite sunt monozaharidele (glucoza, fructoza, sorboza), dizaharidele (zaharoza) şi polizaharidele (celuloza, amidonul, pectina). Conţinutul total al acestora în fructele proaspete variază, de asemenea, cu, specia în limite largi, de la 3,4 % (agrişe) la 16,72 % (mere). Zaharurile din fructe, cu deosebire cele simple, sunt asimilate de organismul omenesc foarte uşor, intrând direct în circuitul sanguin, fără transformări prealabile care să necesite consum energetic. Trebuie subliniată “sănătatea” pentru organism a zahărului din fructe în comparaţie cu cel obţinut prin prelucrare industrială, cu deosebire prin dublă rafinare. Substanţele pectice se găsesc în fructe în limite de la 0,05 % (coacăze) la 1,60 % (mere). Formele substanţelor pectice sunt diferite în fructe, cele mai importante pentru proprietăţile gelifiante - utilizate în tehnologia de prelucrare prin transformarea totală - fiind protopectina şi pectina propriu-zisă. Pectinele ajută la formarea bolului fecal, pentru care motiv, sub formă de crud (în special de mere), restabileşte perturbaţiile funcţionale ale digestiei.

16

Celuloza, conţinută în cantităţi mai mari sau mai mici în toate fructele, joacă un important rol mecanic, în sensul că stimulează peristaltismul intestinal şi favorizează eliminarea reziduurilor în urma digestiei; determină, de asemenea, o acţiune laxativă atunci când se consumă cantităţi mari de fructe cu coajă. Proprietăţi laxative au în special perele şi gutuile, fructe bogate în pectină şi celuloză. Substanţele minerale se găsesc sub formă de compuşi (oxizi) ai principalelor metale (K, Na, Ca, Fe ş.a.) sau săruri ale acizilor fosforic, clorhidric, carbonic, sulfuric etc. Conţinutul în săruri minerale variază de la o specie la alta, în funcţie de soi, dar şi de condiţiile pedologice, de climă, de tehnologiile aplicate etc. Deşi în cantităţi mici, substanţele minerale au un rol deosebit în organismul uman influenţând secreţia diferitelor glande, servind totodată ca substanţe tampon în metabolismul intern, în special al sucului gastric. Sărurile de potasiu au acţiune alcalinizantă, iar prezenţa lor în cantităţi sporite în organism favorizează eliminarea sodiului, fenomen, datorită căruia fructele previn apariţia edemelor potenţiale în tratamentele îndelungate cu produşi pe bază de cortizon. Potasiul şi magneziul sunt necesari în procesele de creştere şi la sinteza proteinelor. Fierul participă la refacerea hemoglobinei şi este indispensabil respiraţiei celulare. Fosforul intervine în metabolismul glucidelor, intră în constituţia ţesutului osos, participă la diverse reacţii biochimice. Calciul este constituentul de bază al scheletului, are rol în procesul de coagulare sanguină, în funcţionarea normală a sistemului nervos. Sulful împreună cu fosforul participă la sinteza substanţelor proteice. Consumul a 100 g caise uscate pe zi contribuie la formarea a 1,8 g hemoglobină, aceeaşi cantitate de prune uscate asigură 1,6 g hemoglobină, în timp ce 100 g carne de pasăre sau muşchi de vacă, dau numai 0,7, respectiv 0,5 g hemoglobină (Radu I.F. şi col.,1946). În acelaşi timp, alcalinitatea potenţială mai mult sau mai puţin pronunţată, specifică tuturor fructelor, influenţează favorabil asupra rezervei alcaline a organismului. Exprimată în cm3 soluţie normală de alcali la 100 g, alcalinitatea potenţială variază între 0,81 şi 12,38. Nevoia zilnică a organismului în săruri, este în funcţie de vârstă, sex, greutatea corporală ş.a., fiind de 4-5 g sodiu, 2-4 g potasiu, 0,5-0,7 g calciu, 0,5 g magneziu, 0,9-2,2 g fosfor (Radu I.F. şi col., 1946). Conţinutul fructelor în acizi organici este în relaţie directă cu caracterul genetic al speciilor şi soiurilor dar este dependent şi de gradul de maturare al fructelor, variind între 0,29 % la pere şi 2,32 % la coacăze, exprimat în acid citric (Radu I.F., 1966). Acizii imprimă gustul acru al fructelor, dar raporturile în care se găsesc faţă de substanţele zaharoase asigură armonia gustului şi gradul de „dulce” sau „acru”. Aciditatea unor fructe este rezultatul prezenţei mai multor acizi: malic, citric, tartric, succinic etc. Aceştia se găsesc liberi sau sub formă de săruri sau esteri. Acidul malic este prezent cu precădere în mere, afine, în timp ce acidul citric se găseşte în cantităţi foarte mici la aceste specii. În schimb căpşunile, coacăzele, zmeura, piersicile, caisele, conţin numai acid citric. Acidul tartric se găseşte mai mult în fructele de pădure, iar cel succinic în agrişe şi în fructele neajunse la maturitate. Alături de sărurile minerale, acizii joacă un rol deosebit în secreţia diferitelor glande şi au, de asemenea, avantajul că nu măresc aciditatea sucului gastric, fiind în general slabi, uşor metabolizaţi în alte substanţe.

17

Proteinele, deşi în cantităţi mici, sunt prezente în toate fructele. Fiind substanţe azotate, îndeplinesc în principal rol plastic în constituţia diferitelor ţesuturi şi ca substanţă de rezervă cu activitate biologică ridicată. Principalii componenţi ai proteinelor sunt aminoacizii, dintre care în fructe s-au identificat un număr de peste 25. Cantităţi mai mari de proteine se găsesc în nuci (19,85 %), alune (13,96 %), (Radu I.F. şi col., 1946) cât şi în castane (6,9 % - Vieru R., 1974). La restul speciilor conţinutul în proteine este în jur de 1 %. Aportul zilnic de proteine de origine vegetală, prin alimentaţie trebuie să fie asigurat în proporţie de 40-50 %. Fructele bogate în aminoacizi, pot satisface, alături de legume, nevoile respective. Ca şi substanţele proteice, grăsimile se găsesc în cantităţi reduse în fructe (între 0,1 -1,0 %) cu excepţia migdalelor, alunelor şi nucilor în care conţinutul este între 50 şi 75 %. De asemenea, conţinutul în lipide este mult mai ridicat în sâmburii şi seminţele fructelor (8-42 %). Grăsimile fructelor, de la speciile cu conţinut ridicat, aduc un aport energetic deosebit (până la 750 kcal/kg) cu menţiunea asupra calităţii substanţelor grase din fructe, care, având formă simplă, sunt transformate de organism în forme asimilabile cu consum minim de energie. Grăsimile participă în proporţie de 20-30 % la valoarea energetică globală a raţiei alimentare zilnice, iar dintre acestea, alimentaţia raţională presupune ca, 1/3 până la 1/2 să fie constituită din grăsimi de origine vegetală, inclusiv din fructe. Substanţele tanice se găsesc în toate fructele în special în cele neajunse la maturitate şi se evidenţiază prin aceea că fructele au un gust aspru, astringent, dând senzaţia că “fac gura pungă”. Pot ajunge uneori în cantităţi mari în unele fructe (2,8 % în nucile verzi). Cu toate că fructele proaspete măresc rezerva alcalină a organismului, unele fructe, între care prunele, deşi au exces de săruri alcaline, reacţionează fiziologic acid în organismul omenesc deoarece conţin în jur de 1 % acid chinic (compus tanic) care joacă un important rol fiziologic, acela de a dizolva ceraţii. Valoarea nutritivă a fructelor, în afara conţinutului lor în glucide, săruri, grăsimi etc., se datorează în principal cantităţilor însemnate de vitamine pe care le sintetizează. Vitaminele sunt biocatalizatori ai proceselor vitale, indispensabile vieţii, lipsa lor din organism provocând grave tulburări funcţionale metabolismului. Organismul animal, cu anumite excepţii, este incapabil să-şi sintetizeze vitaminele necesare. Pe de altă parte, imposibilitatea de stocare în organism a vitaminelor, presupune aportul permanent în raţiile alimentare a unor componente bogate in vitamine. Încercările de a înlocui vitaminele produse pe cale biologică de către regnul vegetal, cu vitamine sintetice, sub formă de drajeuri, sunt discutabile. Se citează cazuri în care folosirea în exces a vitaminei C sintetice, a avut efecte nefavorabile. Dintre vitaminele absolut necesare pentru buna funcţionare şi dezvoltare a organismului omenesc (A, BI, C, D, E, F, K, PP) majoritatea se găsesc în fructe, în cantităţi diferite, în funcţie de caracterul genetic al speciilor şi soiurilor. Vitamina A, denumită şi factor antixerotic datorită protecţiei pe care o asigură în organism împotriva uscării celulelor epidermice şi altor ţesuturi membranoase, are rol în metabolismul proteinelor, sărurilor minerale, glucidelor şi grăsimilor, contribuind la bună funcţionare şi întreţinere a epiteliilor, mucoaselor, la stimularea creşterii. Lipsa de durată a vitaminei A din

18

alimentaţie provoacă uscarea pielii, sclerozarea corneei, oprirea creşterii la tineret, diminuarea rezistenţei la diferite infecţii, tulburări ale aparatului urogenital etc. Un efect specific al avitaminozei A în organism este scăderea capacităţii vizuale, în special pe timp de noapte şi la lumina slabă. Fructele nu conţin de fapt vitamina A, ci caroten, care este o provitamină şi care în organism (ficat) se metabolizează în vitamina A. Carotenul este răspândit în toate ţesuturile care conţin pigmenţi galbeni şi verzi, cantităţi mai însemnate fiind în caise, măceşe, cătină, coacăze. Nevoia zilnică a organismului uman în vitamina A este mai mare la tineret (6000-8000 U.I. fată de 4 000-6 000 U.I. la adulţi). O unitate internaţională (U.I.) este egală cu 0,6 micrograme de β-caroten. Vitamina B. Este de fapt vorba de un complex B1-B12. Mai importante pentru funcţiile organismului şi care au ca sursă inclusiv fructele sunt: Vitamina Bl (Tiamina), care intervine în metabolismul glucidelor şi al proteinelor, favorizează absorbţia grăsimilor, influenţează metabolismul apei, buna funcţionare a aparatului digestiv şi are rol în procesul de creştere. Lipsa vitaminei B1 din alimentaţie determină boala Beriberi (polinevrită) care se manifestă prin pierderea apetitului alimentar, tulburări gastrointestinale, oboseală, nervozitate şi uneori chiar paralizie. Tulburările funcţionare sunt consecinţa desfăşurării anormale a metabolismului glucidic, urmat de acumularea în muşchi a acidului piruvic care provoacă intoxicarea lentă a acestuia şi celelalte stări anormale. În fructe este prezentă la majoritatea speciilor. Cantităţi mai mari se găsesc în nuci, alune, mere, pere, prune. Nevoia zilnică a organismului, condiţionată de mai mulţi factori între care, în principal, este cantitatea de glucide din raţia alimentară şi vârsta, această nevoie oscilând între 1,0 şi 3,0 mg/zi. Vitamina B2 (Riboflavina) denumită şi vitamina creşterii, întreţine energia celulară şi reglează, de asemenea, vederea. În cantităţi mai mari se găseşte în pere, mere, agrişe, căpşuni. Nevoia zilnică minimă a organismului este de 2 mg, iar cea optimă de 6-12 mg. Vitamina B6 (Piridoxina) intervine în metabolismul proteinelor, lipidelor, glucidelor, în creştere şi reproducţie şi, de asemenea, în metabolismul colesterolului. Se găseşte în cantităţi mai mari în agrişe, coacăze, mere, pere etc. Nevoia zilnică a organismului este de minim 2 mg. Vitamina B12, considerată împreună cu acidul folic ca factori antianemici, jucând rol în procesele de creştere, la maturarea hematiilor, în funcţiunea normală a tubului digestiv, este prezentă în fructe în cantităţi mai mici. Vitamina PP (acidul nicotinic) sau factorul antipelagros are acţiune vaso-dilatatoare, stimulează secreţia gastrică, sporeşte glicemia şi reduce colesterolul. Se întâlneşte şi în fructe, cantităţi mai mari conţinând caisele şi piersicile. Vitaminele din grupa complex B nu sunt în general sensibile la acţiunea termică, la păstrare, aer, lumină cu excepţia vitaminei Bl care este labilă la fierbere şi suferă procese oxidative în prezenţa aerului. Vitamina C sau acidul ascorbic este una dintre cele mai importante substanţe conţinute în fructe. Ea este necesară organismului uman în cantităţi însemnate având un rol deosebit în metabolism: contribuie la funcţionarea normală a tuturor ţesuturilor şi organelor, intervine în respiraţia celulară, în metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor, în sinteza substanţei intercelulare; are acţiune antialergică şi antihemoragică, influenţează pozitiv producerea globulelor roşii şi sporirea rezistenţei organismului faţă de infecţii.

19

Lipsa vitaminei C din alimentaţie provoacă boala denumită scorbut, care se manifestă prin reducerea forţei musculare, hemoragii interne ale articulaţiilor şi gingiilor, reducerea rezistenţei la infecţii, boli dentare etc. Fructele conţin cantităţi foarte mari de vitamina C, îndeosebi măceşele (peste 1000 mg % acid ascorbic), cătina, coacăzele negre etc. Pentru îndeplinirea în condiţii normale a funcţiilor sale, organismul are nevoie zilnic, în legătură şi cu vârsta şi felul activităţii desfăşurate, de peste 30-50 mg vitamină C. Femeile în perioada de sarcină şi bătrânii, mai ales primăvara, sunt sensibili la avitaminoza C. Vitamina C este solubilă în apă, uşor oxidabilă şi termolabilă. În timpul păstrării temperatura ridicată determină pierderea vitaminei C din fructe într-o proporţie mare. Procesul de uscare a fructelor nu influenţează conţinutul în vitamina C, în schimb păstrarea îndelungată a acestora îl diminuează. Conservarea fructelor prin sterilizare nu diminuează conţinutul de vitamina C, în timp ce fierberea în prezenţa aerului o degradează. Important de cunoscut este că fermentarea lactică menţine conţinutul fructelor în vitamina C. Vitamina D sau factorul antirahitic, are rol deosebit în metabolismul calciului, fosforului, magneziului, fierului şi hidrocarbonaţilor. În unele fructe, mai ales în cele cu conţinut mare în grăsimi, se găsesc cantităţi mici de provitamine (ergosterină, colesterină) care sub influenţa radiaţiilor ultraviolete se convertesc în vitamina D, înainte sau chiar după ingerare în organism. Nevoia organismului în vitamina D este de minim 0,025 mg/zi. Fierberea, oxidarea, uscarea, păstrarea îndelungată , influenţează în sens negativ conţinutul în vitamina D al fructelor. Vitaminele E influenţează creşterea şi fecunditatea găsindu-se în cantităţi reduse în unele fructe (alune, banane, portocale), organismul având nevoie de minimum 1,0 mg/zi de vitamina E. Vitaminele K, factorul antihemoragic, este necesar în organism pentru a menţine în sânge concentraţia normală de protrombin care, în prezenţa aerului, asigură coagularea în caz de hemoragii. Vitaminele K sunt sintetizate în organism de către flora intestinală, dar au fost determinate în cantităţi reduse şi în fructe (măceşe, căpşuni, mere ş.a.). Se păstrează în fructele conservate prin fierbere dar este distrusă de lumină. Nevoia zilnică a organismului este de cel puţin 1,0 mg. Vitamina F, de fapt un amestec de acizi graşi nesaturaţi, este indispensabilă organismului în procesele de reproducţie şi lactaţie şi de asemenea în metabolismul grăsimilor, lipsa ei provocând uscarea şi descuamarea pielii. În fructe se găseşte în cantităţi însemnate. Vitamina F intervine în procesele alergice, în menţinerea permeabilităţii normale a vaselor sanguine, la formarea hematiilor. Dintre fructe, cantităţi mai mari conţin măceşele, lămâile, portocalele. Pentru asigurarea funcţiunilor normale ale organismului din punct de vedere al aportului vitaminic, raţiile alimentare trebuie să cuprindă constant cantităţi raţionale de fructe proaspete sau conservate, din cât mai multe specii şi soiuri, ţinând seama de conţinutul diferit al acestora în vitamine. Valoarea nutritivă ridicată - inclusiv aport vitaminic - au şi produsele derivate din fructe cum sunt sucurile naturale nefermentate, compotul, siropurile, gemul, dulceaţa, marmelada şi îndeosebi fructele uscate, care asigură împreună cu fructele păstrate în depozite, consumul diversificat în cursul întregului an.

20

1.4. Scurt istoric al culturii pomilor Fructele au constituit fără îndoială primul aliment pentru om încă de la începutul evoluţiei sale. O analiză mai atentă dovedeşte că fructele pomilor roditori au fost şi continuă să fie printre singurele produse finite ale naturii care se consumă în starea în care se găsesc, fără adaosuri sau aport de energie pentru preparare. Explorarea aşezărilor lacustre a relevat existenţa resturilor de seminţe, sâmburi, fructe întregi, care nu lasă nici o îndoială asupra folosirii în alimentaţie a fructelor de către om. Datarea în timp a momentului în care omul a început să cultive diferitele specii agricole şi pomicole este foarte veche. Domesticirea plantelor pomicole s-a produs în momentul în care triburile au renunţat la viaţa nomadă şi au devenit sedentare. Dovezi ale utilizării fructelor in hrana oamenilor datează de la sfârşitul epocii de piatră şi sunt numeroase (mere tăiate şi uscate, sâmburi de Prunus insititia şi Prunus spinosa). Diverse informaţii şi dovezi materiale ca: fructe carbonizate, sculpturi şi basoreliefuri de pe vechile monumente, scrieri vechi religioase, inscripţii, legende religioase, istorice şi mitologice etc. atestă existenţa livezilor de pomi, din specii diferite, cu peste 3000 ani î.Hr. Aceasta presupune că luarea în cultură a pomilor s-a petrecut cu mult înainte. Pomii au fost introduşi în cultură mai întîi la popoarele din Orient, Egipt (pe valea Nilului), Mesopotamia (pe valea Tigrului şi Eufratului), Fenicia, Palestina, Persia, India, China. Cele mai vechi dovezi scrise despre cultura pomilor fructiferi datează din epoca regatului vechi egiptean (3000 - 2400 î.Hr.) „livezi în care măslinul ocupa locul principal”. În poemul hindus „Ramayana” se vorbeşte de asemenea despre pomi fructiferi cultivaţi în India. Dezvoltarea economică şi socială a Egiptului au dus şi la sporirea cunoştinţelor ştiinţifice în domeniul agriculturii şi a culturii pomilor fructiferi în condiţii de irigare. În Mesopotamia, agricultura s-a dezvoltat de foarte timpuriu (mileniul III î.Hr.). Locuitorii de aici au construit sisteme de irigaţii şi desecări folosind revărsările celor două fluvii, Tibru şi Eufrat. Existau chiar şi legi pentru protejarea culturii pomilor. În „Codul lui Hamurabi” (1792-1750 î.Hr.) se prevedea pedepsirea celor care tăiau pomii fără aprobare. În Palestina, pomicultura prezenta interes mai ales pe văile râurilor. În cartea „Cântarea cântărilor” (1012 î.Hr.) se menţionează grădinile cu pomi fructiferi din jurul palatului regelui Solomon. Date arheologice şi istorice dovedesc, de asemenea, o cultură înfloritoare a pomilor în Grecia antică (menţiuni despre pomi şi fructe se găsesc în operele „Iliada” şi „Odiseea” ale lui Homer, 1280-1180 î.Hr.), Macedonia, Peninsula Italică, pe teritoriul Elveţiei de astăzi, al Sileziei etc. În Grecia antică, cultura pomilor fructiferi s-a bucurat de mare atenţie. Foarte multe specii pomicole care proveneau din Asia au fost introduse în cultură în această ţară. Prin intermediul coloniilor greceşti din zona Mediteranei aceste specii s-au răspândit în Europa, iar prin intermediul romanilor (mai târziu) s-au extins şi în alte zone. În legislaţia lui Dracon (anul 621 î.Hr.) se prevedeau măsuri speciale pentru ocrotirea plantaţiilor de pomi iar furtul de fructe şi legume se pedepsea cu moartea. Xenophon (430-354 î.Hr.) scrie despre cultura vişinului. Alexandru Macedon (351-323 î.Hr.) introduce în Macedonia în

21

anul 330 î.Hr. numeroase specii şi soiuri de pomi din Persia, încurajează înfiinţarea de plantaţii pomicole şi pune bazele comerţului cu fructe. Cele mai multe scrieri cu caracter pomicol şi pomologic au rămas de la filozoful grec Theophrast (372-288 î.Hr.) care în lucrările “De Causis Plantarum” şi “Historia de Plantis” vorbeşte despre importanţa cultivării pomilor fructiferi. El atrage atenţia că producţii mai mari se obţin de la pomii cultivaţi şi nu de la cei pădureţi. Se mai emite părerea că omul poate modifica plantele prin cultură (domesticire). Cu privire la altoire, recomandă “unirea speciilor asemănătoare”, apoi descrie polenizarea încrucişată. Reuşeşte să enumere peste 500 de plante printre care numeroase soiuri de măr, păr, vişin, gutui, moşmon, scoruş, smochin, castan comestibil, alun, nuc, migdal, zmeur, mur, etc. Dezvoltarea culturii pomilor a urmat cursul evoluţiei generale a societăţii omeneşti. Întâlnim astfel, în mileniul II şi I î.Hr. numeroase dovezi care relevă un stadiu destul de avansat al pomiculturii: selecţia unor soiuri noi, practicarea altoirii, împrejmuirea plantaţiilor, folosirea irigaţiei. În Babilon existau „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, construite de Nabucodonosor al II-lea (604-563 î.Hr.), care erau una dintre cele 7 minuni ale antichităţii. Aici se cultivau foarte mulţi pomi şi arbori pe lângă flori, pe terase cu izolare hidrofugă şi pe sol artificial, cu irigaţii bine dirijate. S-a încercat aclimatizarea unor specii străine în pepiniere, cultura pomilor pe terase etc. În China, în mileniul al II-lea î.Hr. se cultivau pomi fructiferi (piersic, smochin, cais). Primul tratat de agronomie este alcătuit dintr-o culegere de învăţături şi cunoştinţe practice agricole, cu indicaţii asupra asolamentelor, folosirii îngrăşămintelor, etc. O altă lucrare, “Tratat complet de agricultură” (sec. XVII î.Hr.) al lui Sun Cuan Ci, prezintă metode de sădire a pomilor fructiferi. Experienţa în cultura pomilor acumulată de-a lungul veacurilor a făcut posibil ca începând cu ultimele secole î.Hr. să apară numeroase lucrări de agronomie în care pomicultura să aibă un spaţiu important. Se dau îndrumări cu privire la portaltoi, tehnica altoirii, lucrările solului, utilizarea îngrăşămintelor la livezi şi se fac referiri asupra diferitelor soiuri (Teofrast, Cato, Varro, Virgiliu, Columella, Cia Tze-Sie, Cirus cel Bătrân, Cirus cel Tânăr). În Peninsula Italică, încă din mileniul II î.Hr., apar primele plantaţii de vii şi pomi fructiferi. Popoarele Italiei de azi au deprins metode de îngrijire a plantaţiilor de la greci. Pe la 750 î.Hr. grecii au introdus în Italia migdalul, castanul comestibil, nucul, alunul, gutuiul, scoruşul şi moşmonul. Existenţa în religia romanilor a zeiţei Pomona (zeiţa pomiculturii şi fructelor) atestă aprecierea fructelor şi a culturii pomilor fructiferi. Cel mai vechi agronom roman, Cato (234-149 î.Hr.) în tratatul “De Re Rustica” descrie soiuri de măr, păr, smochin, nuc, măslin. Au urmat scrierile lui Varro (116-29 î.Hr.), Columella (2 î.Hr. - 65 d.Hr.), Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) cu a sa “Historia naturalia” şi Virgiliu, cunoscut pentru poemele sale „Georgicele”, care sunt, printre altele, şi un compendiu de agricultură. Primele 2-3 secole ale erei noastre se caracterizează prin continuarea progresului în economia agricolă, inclusiv în pomicultură. Romanii, în expansiunea lor, au contribuit la lărgirea arealului de cultură a pomilor pe teritoriul Europei de astăzi (Galia, Spania, Germania, Balcani şi Nordul Dunării - Dacia, Belgia şi Anglia), la introducerea de specii şi soiuri noi precum şi tehnici mai avansate de cultură. Perioada care urmează până la Renaştere şi imediat după aceasta este săracă în referiri privitoare la cultura pomilor. Lucrările de epocă nu reflectă o dezvoltare a culturii pomilor şi nici ridicarea nivelului de cunoştinţe tehnice în acest domeniu.

22

Progresul general care a fost declanşat de noile principii pe care se baza întocmirea societăţii după cele aproape zece secole de întuneric şi stagnare ale sclavagismului antic şi feudalismului (timpuriu şi dezvoltat), nu putea să nu afecteze pozitiv şi cultura pomilor fructiferi. Descoperirile geografice, legăturile dintre diferitele ţări, intensificarea comerţului, migraţiunile popoarelor, cruciadele, au determinat mai ales începând cu finele secolului XIII şi în mod deosebit în secolele XVI-XVIII, crearea pieţei mondiale care a stimulat interesul pentru dezvoltarea agriculturii, deci şi a pomiculturii. Tehnica şi ştiinţa fac progrese însemnate. Către sfârşitul acestei perioade apar lucrări de pomicultură, destul de modeste la început, în care se dau sfaturi şi îndrumări asupra culturii pomilor şi se fac chiar sumare descrieri ale unor soiuri. Se fac încercări de obţinere a noi soiuri prin însămânţarea seminţelor provenite din polenizarea liberă şi din pomi elită identificaţi în flora spontană, fără a se pune încă problema folosirii hibridării artificiale. Astfel, Nico1as Hardenpont (17051774) obţine în Belgia numeroase soiuri de păr, dintre care unele se menţin şi astăzi în livezi (Passe Colmar, Beurre d’Hardenpont) Whee1er M. obţine în Anglia în anul 1770 soiul de păr Bon Cretien Williams, care continuă să fie şi astăzi cel mai răspândit soi din cultură. Sfârşitul secolului XVIII, cu deosebire după anul 1789 şi întreg secolul XIX, corespunde unor progrese însemnate în toate domeniile ştiinţelor naturii. Apariţia lucrărilor lui Darwin contribuie la forma rea unei noi concepţii asupra lumii vii. Dezvoltarea impetuoasă a ştiinţelor naturii a determinat importante progrese în agricultură care a devenit o ramură de producţie din ce în ce mai rentabilă. Alături de cultura extensivă a plantelor agro-alimentare se dezvoltă rapid producţia intensivă horticolă, cu deosebire pomicultura şi legumicultura. Aceasta se reflectă şi pe planul literaturii de specialitate care se îmbogăţeşte cu noi lucrări ale unor autori renumiţi în domeniu ameliorării şi tehnicii pomicole: Noisette L. (1827), Leroy A., Sindley G., Bolotov A.T., Pointeau A., Ditrich I.G. Diel A., Siegel G., Van Mons J.B., Cox R., Adames R., Henzen K., Reder H., Boisbunel A.T., Baltet E., Lebe1 J. etc. Din această perioadă datează o serie de soiuri întâlnite şi astăzi în cultură, obţinute din selecţia puieţilor proveniţi din seminţe hibride din polenizare naturală: Passe Crassane (1845), Olivier de Serres (1847), Renet Baumann şi altele. Ultimele trei decenii ale secolului XIX şi începutul secolului XX sunt caracterizate prin progrese rapide în toate domeniile economice, ca urmare a creării unor puternice pieţe interne pentru desfacerea produselor agricole şi industriale. Cultura pomilor devine ramură de producţie cu caracter comercialindustrial în majoritatea ţărilor occidentale, înfiinţându-se livezi mari, cu număr mare de soiuri. Nivelul tehnic se ridică necontenit. Crearea soiurilor noi are la bază hibridarea artificială, bazată pe cunoaşterea caracterelor şi însuşirilor genitorilor şi educarea dirijată a hibrizilor în tinereţe. Se remarcă de asemenea o pleiadă de selecţionatori amelioratori, agrotehnicieni, între care: Vercier J., Entz F., Mϋller H.M., Lauche W., Oberdiek J., Gaucher N., Smith R.E., Sreder R.I., Miciurin I.V., Burbank L., Sagot E., Gauthier L., Mullins A., Arnold Ch., Stayman J., Hale I. H. etc. În tehnologiile de cultură se remarcă tendinţa spre forme de coroană artistice, palisate pe spalier şi chiar pe ziduri în cadrul averilor mânăstireşti, pe lângă marile parcuri şi grădini, şcoli de agricultură etc. Şcoala franceză a formelor artistice, deşi bazată pe noţiuni empirice, a însemnat un mare pas înainte în tehnica pomicolă, reuşind să determine o creştere mai redusă a pomilor, intrarea timpurie pe rod, producţii de fructe mari şi de calitate.

23

Alături de pomicultura în forme joase, artistice, palisate răspândită mai ales în Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Austria şi alte ţări, s-a dezvoltat şi cultura pomilor în forme naturale, cu trunchiul înalt. Se pun bazele formelor de coroană piramidă etajată (Gaucher N.), urmată de forma de vas, piramida neetajată (leader) etc. Sfârşitul secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX se caracterizează printr-o orientare spre pomi cu talie mare, în forme mai puţin îndepărtate de tendinţele naturale de creştere. Preocupările pentru cultura pomilor cu talie mică nu au fost însă abandonate, dimpotrivă, interesul faţă de aceste culturi este stimulat de selecţionarea diverselor tipuri de portaltoi vegetativi de către Staţiunea East-Malling. Se menţionează creşterea considerabilă a colecţiei mondiale de portaltoi vegetativi ca urmare a lucrărilor întreprinse de Institutul Iohn Innes din Merton (Anglia), Staţiunea Alnarp (Suedia) ş.a. Perioada dintre cele două războaie mondiale şi în mod special după cel de-al doilea război mondial, se caracterizează prin trecerea, în unele ţări aproape total, de la pomicultura extensivă în forme înalte, la cultura modernă cu mari densităţi de pomi la unitatea de suprafaţă, în forme pitice, intensivă şi superintensivă, în garduri fructifere. Alături de sistemele de cultură o adevărată revoluţie se produce în domeniul sortimental, anual se creează zeci şi chiar sute de soiuri în mod programat, folosind tehnici de vârf: ingineria genetică, tehnicile “in virto” a culturilor de celule etc. Sunt organizate colecţii pomologice naţionale şi chiar “bănci de germoplasmă”. Se poate vorbi în prezent de pomicultură ca o variantă a activităţii industriale, bazată pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Pe teritoriul României, cultura pomilor fructiferi a fost practicată din timpuri foarte îndepărtate. Primele informaţii referitoare la cultura pomilor fructiferi se găsesc în limba strămoşilor noştri daco-romani. Astfel, pentru unele specii pomicole, în limba română există denumiri de origine latină fapt care atestă cunoaşterea diferitelor specii de către strămoşii noştri: măr (malus), păr (pirus), prun (prunus), cireş (cerasus), piersic (persicus), nucul (nux), alunul (avellana). Izvoarele istorice specifică faptul că în timpul stăpânirii romane, baza economică din Dacia o constituia “producţia de cereale, creşterea vitelor şi pomicultura”. Cultura pomilor în vechime poate fi atestată de numărul foarte mare de soiuri autohtone de fructe mai ales în comunele care au denumiri de fructe ca: Nucet, Merişani, Cireşu, Vişina, Cireşoaia, Alunu, Aluniş, Periş, etc. Din perioada Evului Mediu există documente care atestă cultura pomilor în Ţările Române. Aceste documente se referă în special la “dări în fructe” sau la “danii” făcute de domnitori către mânăstiri cărora li se dădeau în stăpânire livezi şi vii. Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldavie” vorbeşte despre cultura pomilor în Moldova, pe la 1716. O serie de cronicari străini (Paul de Alep, Matei de Murano, Walter Baltazar), în scrierile lor, evocă bogăţia de fructe din Ţările Române. Se menţionează şi comerţul făcut cu fructe proaspete şi deshidratate. Cultura pomilor a fost constantă de-a lungul veacurilor în zonele submontane, mai ferite de năvălirile popoarelor migratoare însă pe parcursul timpului se extinde şi în zona colinară.

24

În secolul XIX, iniţial în Transilvania şi apoi în Muntenia şi Moldova se introduc numeroase soiuri de pomi din alte ţări iar cultura pomilor fructiferi ia amploare. Se înfiinţează pepiniere viti-pomicole la Istriţa, Strehaia, Vişani şi Drăgăşani. După primul război mondial se înfiinţează pepiniere particulare care produc milioane de pomi destinaţi sectorului pomicol aflat în plină dezvoltare Transilvania, Muntenia, Moldova şi Oltenia. Profesorul Dumitru Ştefănescu organizează Direcţia Horticulturii în cadrul Ministerului Agriculturii. Apoi se înfiinţează Camerele Agricole, loturi demonstrative, apar staţiunile experimentale de la Fălticeni şi Strehaia. Odată înfiinţarea ICAR în 1927, se pun bazele unei agriculturi cu orientare ştiinţifică România. Pe la 1940 se înfiinţează regiunile fitosanitare, în care se aplicau tratamente în livezi şi pepiniere, se făcea controlul fitosanitar al pepinierelor şi se supraveghea circulaţia materialului săditor de la o regiune la alta. Marii pomicultori ca: I.C. Teodorescu, N. Constantinescu, T. Bordeianu, V. Sonea, A. Liacu au publicat numeroase lucrări ştiinţifice şi au întocmit programe pentru dezvoltarea sectorului pomicol şi stabilirea sortimentului speciile pomicole din România. Inginerii agronomi care au studiat în Europa împreună cu horticultorii din ţară au pus bazele Societăţii Naţionale de Horticultură în 1913. În jurul acesteia s-au grupat cei mai de seamă specialişti din domeniu. S-au organizat conferinţe demonstrative practice în scopul promovării horticulturii şi pomiculturii. După război, s-au înfiinţat Facultăţile de Horticultură de Bucureşti (1948), Iaşi, Craiova (1962), Cluj şi Timişoara. Pe de altă parte, au luat fiinţă primele Staţiuni de Cercetare pentru pomicultură la Bistriţa şi Voineşti, ulterior şi la Geoagiu, Fălticeni, Constanţa, etc. Din 1967 s-a înfiinţat Institutul de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti la ca au fost arondate Staţiunile de Cercetare pentru Pomicultură de pe întreg teritoriul României. România a traversat în această etapă o perioadă de la pomicultura arhaică (clasică) la pomicultura intensivă (după 1965). S-au înfiinţat zeci de mii de ha plantaţii intensive, în special la măr, iar producţia acestora a crescut la peste 10 t/ha. Important este faptul că în România s-au creat şi au fost trecute în fermele de producţie sute de soiuri noi româneşti şi străine, foarte valoroase şi competitive pe pieţele internaţionale şi s-au aplicat noi verigi tehnologice. Perioada care a urmat revoluţiei din 1989 a lăsat însă urme grele în pomicultura românească. Fărâmiţarea excesivă a terenului şi implicit a plantaţilor de pomi, lipsa mijloacelor de lucru, a investiţiilor, a cunoştinţelor profesionale, au contribuit la reducerea patrimoniului pomicol, la slabe producţii de fructe, etc. Pentru următorii ani se impun măsuri de redresare a acestui sector important al economiei româneşti, iar învăţământul agricol are un rol esenţial în acest sens. Strategia de dezvoltare a pomiculturii în România trebuie să aibă baze ştiinţifice, financiare, tehnologice şi organizatorice dintre cele mai moderne pentru ca pomicultura să poată intra în circuitul competitiv internaţional. Aceasta trebuie să urmeze firesc cursul evolutiv al pomiculturii moderne mondiale.

25

CAPITOLUL II 2. POMICULTURA PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA 2.1. Pomicultura pe plan mondial

1980

1990

Total mondial 235394,5 287284,3 Total zonă temperată 63458,4 75263,2 Mere 33942,6 41028,9 Pere 8583,7 9559,8 Gutui 266,8 344,5 Prune 5992,9 6097,7 Caise 1764,5 2176,0 Piersici şi nectarine 7535,1 9382,1 Căpşuni 1795,6 2461,6 Cireşe 1270,1 1396,3 Vişine 665,3 867,7

26

2000

2004

398731,1 418579,8 110492,8 114538,6 59208,5 59059,1 16810,2 17909,5 371,1 382,2 9035,3 9836,9 2762,3 2685,5 13317,5 15561,2 3261,0 3113,8 1898,8 1896,5 929,5 1035,7

% din prod. zonei 2004

Specia

% din prod. mondială 2004

Pentru asigurarea necesarului de fructe, în evoluţia sa, omul a trecut de la faza de culegător la faza de cultivator, a extins suprafeţele cu pomi, a îmbunătăţit continuu sortimentul de specii şi soiuri, a perfecţionat tehnologiile de cultură şi modul de valorificare a producţiei pomicole. Recoltele mondiale de fructe au crescut continuu, la început pe măsura extinderii suprafeţelor cultivate, iar în ultimele decenii datorită sporirii randamentului la unitatea de suprafaţă. De la o producţie de 235934,5 mii tone, în anul 1980, producţia mondială a principalelor specii fructifere a crescut, ajungând în anul 2004 la o producţie de 418579,8 mii tone (tabelul nr.1.1). Din producţia mondială de fructe, 46,8 % este furnizată de trei specii: bananierul (70629 mii tone), portocalul (63039,7 mii tone) şi mărul (59059,1 mii tone), acestea fiind considerate ca principalele specii fructifere de pe glob. În cazul fructelor, valoarea comercial - alimentară şi tehnologică este dată de ponderea componentelor edibile (consumabile) în greutatea totală a producţiei, de conţinutul acestora în substanţe utile şi de calităţile lor organoleptice (senzoriale). Analizând cele trei specii (portocal, măr şi bananier) care deţin ponderea producţiei mondiale, constatăm că la portocale „partea edibilă” reprezintă 64,5-71,9 % din greutatea fructului, iar părţilor neconsumabile, denumite „refuz” le revin 28,1-33,5 % din greutate. Pulpa comestibilă a bananelor are o pondere de 60-76 %, în funcţie de soi, iar diferenţa până la 100 % o reprezintă cojile. La mere însă, refuzul, alcătuit din peduncul, pieliţă, seminţe şi casa seminţelor variază doar între 5,4 şi 12,5 % . Tabelul 1.1 Evoluţia producţiei mondiale la principalele fructe în ultimele decenii (FAO, 2004) mii tone

100,00 27,36 100,00 14,11 51,56 4,28 15,64 0,09 0,33 2,35 8,59 0,64 2,34 3,72 13,59 0,74 2,72 0,45 1,66 0,25 0,90

Castane Alune Coacăze Zmeură Afine Total zonă tropicală Portocale Banane Cocos Mango Mandarine, clementine Lămâi şi lime Ananas Măsline Grepfrut, pumello Curmale Papaya Cacao Ceai Kiwi

472,0 484,3 421,1 560,8 475,8 478,6 231,7 303,6 62,1 124,3 171936,1 212021,1 40004,5 49651,2 36386,7 46234,5 32229,3 42511,4 14426,4 16903,4

951,0 1042,7 678,7 699,9 650,9 686,8 378,9 389,1 238,5 238,6 288238,4 304041,2 64249,2 63039,7 64192,4 70629,0 51635,4 53473,6 24749,0 26286,3

0,25 0,91 0,17 0,61 0,16 0,60 0,09 0,34 0,06 0,21 72,64 100,00 15,06 20,73 16,87 23,23 12,78 17,59 6,28 8,65

8491,3

12330,8

17935,9

22198,8

5,30

7,30

5179,5 10831,1 11217,5 4511,9 2659,4 2412,0 1666,3 1893,5 26,7

7273,1 11555,1 9025,0 4060,0 3431,2 3144,9 2531,9 2526,1 842,7

11149,5 14382,2 15370,4 5331,4 6168,6 5678,3 3418,6 2957,0 1020,5

12126,2 15287,4 15340,5 4874,9 6772,1 6504,4 3302,4 3196,9 1008,9

2,90 3,65 3,66 1,16 1,61 1,55 0,79 0,76 0,24

3,99 5,03 5,05 1,60 2,23 2,14 1,09 1,05 0,33

Din calculul producţiei mondiale edibile a celor trei specii fructifere (tabelul 1.2), efectuat pe producţia anului 2004, se constată că mărul, cu o producţie globală mai mică cu 3980,6 mii tone în comparaţie cu portocalul, producţia edibilă a mărului este mai mare decât a portocalului. Tabelul 1.2. Calculul producţiei edibile de mere, portocale şi banane la producţia anului 2004 Specia

Prod. globală mii t

%

mii t

Prod. edibilă (mii t) col.1-col. 3

Refuzuri

Mere

59059,1

5,412,5

3189,27382,4

51676,755869,9

Portocale

63039,7

28,133,5

17714,221118,3

41921,448477,5

24-40

16951,028251,6

42377,453638,0

Banane

70629,0

Natura refuzurilor Peduncul, pieliţă, casa seminţelor, seminţe Coajă (albedo şi flavedo), seminţe „ombilicale” Coajă

Din punct de vedere al producţiei globale de fructe, ordinea speciilor fructifere este: bananierul portocalul şi mărul, iar din punct de vedere al producţiei edibile, mărul se situează pe primul loc. În cadrul speciilor din zona temperată, mărul însă deţine supremaţie, având o pondere de 51,6 % din producţie. Este urmat, la distanţă, de păr (15,64 %), piersici şi nectarine (13,59 %) şi prun (8,59 %). Producţia principalelor specii fructifere din zona temperată este repartizată diferit pe continente. Asia se situează pe primul loc, este urmată de Europa şi de America de Nord. În Europa se obţin cele mai mari producţii (la nivelul anului 2004) de căpşuni 1164,7 mii t), cireşe (953,3 mii t), vişine (711,9 mii t), arbuşti fructiferi, iar Asia participă cu cantităţi foarte mari de mere (30649 mii t), pere (11839,9 mii t), gutui (231,3 mii t), prune (5379,3 mii t), caise (1290,7 mii t), nuci şi

27

% din supraf. zonei 2004

% din supraf. mondială 2004

alune. Piersicile, nectarinele şi paviile sunt asigurate în cantităţi mari şi atât de Asia (7599,3 mii t), cât şi de Europa (4556,6 mii t). Analizând suprafeţele ocupate cu principalele specii fructifere de climat temperat se constată că, în ultimele decenii, la nivel mondial, creşteri semnificative ale suprafeţelor s-au înregistrat la măr, păr, prun, piersic, vişin, castan şi coacăz (tabelul 1.3). Tabelul 1.3 Evoluţia suprafeţei mondiale la principalele specii fructifere în ultimele decenii (FAO, 2004) mii ha

Specia

1980

1990

2000

2004

Total mondial Total zonă temperată Mere Pere Gutui Prune Caise Piersici şi nectarine Căpşuni Cireşe Vişine Castane Alune Coacăze Zmeură Afine Total zonă tropicală Portocale Banane Cocos Mango Mandarine, clementine Lămâi şi lime Ananas Măsline Grepfrut, pumello Curmale Papaya Cacao Ceai Kiwi

37154,6 7511,7 3575,0 804,8 30,1 629,2 294,1 754,4 171,0 137,7 88,3 133,0 420,1 22,3 41,1 20,4 30002,9 2209,4 2788,2 8768,6 1653,8

48611,7 11039,6 5115,0 1107,0 53,1 1520,9 318,6 1326,5 210,1 287,1 195,9 250,3 457,4 88,4 67,5 41,9 37572,1 3150,2 3387,9 10008,3 1970,9

57331,7 12917,7 5450,8 1590,4 49,7 2294,9 389,5 1275,3 235,5 361,9 215,2 319,9 499,7 112,2 74,0 48,7 44414,0 3555,6 4138,3 10578,9 3502,5

59200,1 13400,7 5280,6 1758,0 57,5 2571,4 399,8 1422,3 214,1 375,2 248,2 333,6 490,5 121,9 78,9 48,7 45799,3 3630,7 4545,7 10701,2 3699,4

631,7

1283,9

1623,5

1743,4

2,94

3,80

403,0 600,0 5129,3 172,5 357,3 190,5 4722,4 2369,5 6,9

573,7 621,8 7405,8 223,5 624,3 222,4 5697,2 2260,3 6,7

752,1 754,5 8313,5 250,0 1087,8 335,5 7123,6 2342,2 5,6

801,4 843,8 8514,3 255,5 1161,3 365,8 7019,2 2461,0 5,8

1,35 1,43 14,38 0,43 1,96 0,62 11,86 4,16 0,1

1,75 1,84 18,59 0,56 2,54 0,80 15,33 5,37 0,13

100,00 22,64 100,00 8,92 39,41 2,97 13,12 0,10 0,43 4,34 19,19 0,68 2,98 2,40 10,61 0,36 1,60 0,63 2,80 0,42 1,85 0,56 2,49 0,83 3,66 0,21 0,91 0,13 0,59 0,08 0,36 77,36 100,00 6,13 7,93 7,68 9,93 18,08 23,37 6,25 8,08

Dintre speciile zonei tropicale, cele mai mari suprafeţe sunt ocupate de speciile: cocos, măslin, cacao, bananier şi portocal.

28

2.2. Pomicultura în România În România, pomicultura este una din principalele ramuri ale agriculturii. Faptul că teritoriul ţării noastre este situat la limita dintre zonele climatului mediteranean şi a celui temperat face posibilă cultura a numeroase specii pomicole, inclusiv a unor specii subtropicale (smochin, kaki, şi kiwi). Practic, în ţara noastră pomii se cultivă cu succes pe întregul teritoriu, cu excepţia zonei alpine şi a unei părţi din zona coniferelor. Şi pe plan economic, condiţiile pentru dezvoltarea pomiculturii sunt deosebit de favorabile. Datorită poziţiei sale geografice, ţara noastră poate face export de fructe atât spre ţările sudice, deficitare în mere, pere, prune, cât şi spre cele nordice, deficitare în piersici, caise, nuci şi alte fructe. În afară de fructele pentru consum în stare proaspătă sau export, pomicultura asigură materii prime pentru industria prelucrătoare. Datorită caracterului sezonier al producţiei de fructe, al dezechilibrului dintre producţie şi consum din unele perioade ale anului cât şi nevoii aportului de fructe în alimentaţie în cursul unui an, industria prelucrării fructelor are rolul de a rezolva aceste aspecte. Sortimentele în care se pot transforma fructele şi derivatele în care se folosesc sunt tot mai diversificate: sucuri naturale concentrate, nectare, marmelade, dulceţuri, bomboane, îngheţată, fructe deshidratate, congelate, fructe confite ş.a. Toate aceste produse sunt realizate din materia primă pusă la dispoziţia industriei alimentare de către sectorul pomicol. Producţia de fructe din România a crescut de la 401,1 mii tone în anul 1950 până în 1985, când înregistrează valoarea maximă de 1958,4 mii tone. După anul 1985, producţia de fructe a început să scadă, în anul 2002 fiind de numai 952,0 mii tone (tabelul 1.4). Cauzele sunt multiple: schimbarea formei de proprietate asupra pământului, scăderea nivelului agrotehnicii aplicate în actualele plantaţii, dezorganizarea reţelei de preluare şi valorificare a fructelor ş.a. Este de remarcat faptul că după anul 1990, suprafaţa pomicolă scade, ajungând în anul 2002 la numai 240,9 mii ha livezi şi pepiniere pomicole (Anuarul Statistic al României, 2003). Această situaţie este determinată în special de costurile ridicate pentru înfiinţarea plantaţiilor noi şi se reflectă negativ asupra producţiei totale de fructe. Dacă până în anul 1989 dezvoltarea pomiculturii era dirijată prin planuri anuale de plantări cu specificarea strictă a sortimentului de specii, în perioada care a urmat, plantările s-au realizat sporadic. Tabelul 1.4. Producţia totală de fructe din România - mii tone (Anuarul statistic al României - 2003) 2002 Specia

TOTAL FRUCTE Prun Măr Păr Piersic Cireş + vişin

1997

1998

1999

2000

2001

1416,5 491,6 664,1 69,9 17,1 73,8

1036,4 404,4 364,6 64,5 17,9 77,9

935,6 361,3 315,0 63,5 16,1 71,6

1301,0 549,6 490,3 70,6 18,3 73,7

1352,8 557,2 507,4 71,6 16,7 91,2

29

Total 952,0 220,6 491,5 68,1 13,0 66,3

d.c. proprietate majoritar privată 892,3 216,3 443,5 67,4 10,6 63,7

Cais + zarzăr Nuc Căpşun Alte fructe

27,6 32,9 13,5 26,0

37,0 32,5 13,0 24,6

31,5 34,8 15,8 26,0

28,4 31,5 11,7 26,9

28,3 33,9 18,4 28,1

18,3 37,5 16,9 19,8

17,6 37,0 16,8 19,4

Este de remarcat faptul că la păr, cireş, vişin, cais, nuc şi căpşun, producţia este realizată aproape în totalitate de sectorul privat.

2.3. Tendinţele actuale în pomicultură Intensivizarea culturilor pomicole se produce prin înlocuirea plantaţiilor extensive cu cele intensive şi superintensive, de mare desime. Intensivizarea presupune: scurtarea timpului de producere a materialului săditor, utilizarea soiurilor de mare randament, portaltoi de vigoare redusă, soluţii moderne de organizare şi exploatare a plantaţiilor, intrare rapidă pe rod, producţii foarte ridicate şi de bună calitate; utilizarea de material săditor liber de viroze (Virus Free) produs prin culturi de meristeme şi alte metode moderne; schimbarea rapidă a sortimentelor de soiuri prin introducerea în producţie a noilor soiuri (la 10-12 ani); concentrarea culturii speciilor în bazine şi centre consacrate care oferă cele mai bune condiţii în scopul valorificării maxime a potenţialului biologic; - micşorarea volumului lucrărilor manuale efectuate în livadă prin reducerea tăierilor, mecanizarea lucrărilor (tăieri, recoltat), folosirea substanţelor bioactive, etc; creşterea ponderii productiei biologice (ecologice) la nivel mondial prin utilizarea unor soiuri rezistente la boli şi dăunători care să nu necesite tratamente cu pesticide; reducerea costurilor de producţie şi eficientizarea producţiei pomicole la toate speciile; introducerea în cultură a noi specii pomicole de interes alimentar şi sanogen (amelanchier, socul negru, corn şi altele). În conformitate cu strategia de dezvoltare a pomiculturii în perioada 2001-2004 elaborată de către ministerul de resort în anul 2001, rezultă în mod clar unele concepte noi cu privire la dezvoltarea acestui sector şi integrarea în ansamblu în Uniunea Europeană. Dezvoltarea durabilă a pomiculturii priveşte armonizarea cu reglementările U.E., optimizarea exploataţiilor pomicole comerciale, sprijinirea directă a producătorilor prin subvenţii în condiţiile asigurării unei producţii eficiente şi de foarte bună calitate. Deja se delimitează clar pomicultura industrială, profitabilă şi competitivă, de pomicultura de subzistenţă sau de „hobby” (de plăcere). În acest context general de globalizare, pomicultura are tendinţa de a se extinde şi spori producţia de fructe cu 1,6 % pe an, concomitent cu o diversificare a producţiei prin introducerea în cultură a unor specii noi (Avermaete, 1998; Cook, 1998). La această tendinţă este aliniată în mod obiectiv şi pomicultura românească.

30

2.4. Regiunile pomicole ale României România este situată în emisfera nordică, la 45 0 latitudine N şi 250 longitudine E. Prin poziţia geografică teritoriului României îi este imprimat un climat temperat continental cu slabe influenţe mediteraneene în sud-vest. Poziţia geografică şi climatul permit cultivarea pe teritoriul României a tuturor plantelor pomicole de climă temperată (măr, păr, prun, cais, piersic, cireş, vişin, nuc, alun, castan, migdal, arbuşti fructiferi, căpşun etc.). Evaluarea favorabilităţii condiţiilor naturale pentru amplasarea plantaţiilor pomicole se face pe baza unor criterii de climă, sol, relief, poziţie geografică etc. La aceasta se adaugă cele legate de tradiţia istorică, necesităţile sociale, posibilităţile financiare, comerţul şi relaţiile internaţionale. Pentru ca soiurile să-şi poată exprima superior întreaga gamă de caracteristici agro-productive şi calitative, ele trebuie cultivate în anumite zone. S-a constatat că relieful foarte variat, poziţia geografică, altitudinea şi solul diferit determină o variaţie foarte mare a condiţiilor pedoclimatice şi răspunsul soiurilor este pe măsura acestor condiţii. S-a impus, astfel, zonarea pomiculturii prin împărţirea teritoriului României în 13 regiuni (fig.2.1). Regiunea I - Zona subcarpatică meridională.

Fig. 2.1. Regiunile pomicole ale României (după Constantinescu N., 1957)

Regiunea cuprinde totalitatea dealurilor şi văilor din partea de sud a Carpaţilor Meridionali, de la Drobeta –Turnu Severin, şi până la vest de Adjud Vrancea (dealurile Olteniei şi Munteniei). În această regiune este cantonată peste 50 % din pomicultura României. În zona Olteniei apar influenţe de tip mediteranean, care favorizează existenţa unor specii ,ai pretenţioase la temperatură ( castan, alun, smochin). În regiunea I se cultivă ca specii de bază: prunul, mărul, părul, nucul, alunul, castanul, cireşul şi vişinul. Terenurile bine drenate, fără exces de umiditate sunt favorabile şi pentru cultura arbuştilor fructiferi şi a căpşunului. În unele microzone pot fi cultivate şi specii ca smochinul, pecanul, migdalul, piersicul şi caisul. Regiunea I-a rămâne cea mai favorabilă pentru cultura modernă şi durabilă a pomilor şi arbuştilor fructiferi, cu condiţia alegerii judicioase a

31

terenurilor pentru plantaţii şi a unui sortiment de soiuri şi portaltoi corespunzător condiţiilor climatice existente aici. Regiunea a II-a – Dealurile de vest. Cuprinde zona colinară a Banatului, a dealurilor din vestul Munţilor Apuseni şi Depresiunea Haţeg-Orăştie-Sebeş. În această regiune specia dominantă este prunul, urmată de măr. Se constată o anumită specializare a bazinelor pentru cultura unor specii pomicole (Caransebeş – pentru măr şi prun; Haţeg – prun; Lipova - Mureş – măr, nuc; Moldova Nouă – Mehadia – îşi face prezenţa smochinul). Regiunea a III-a – Dealurile de nord-vest. Regiunea cuprinde Dealurile Silvaniei, Podişul Someşului şi o mare parte din dealurile Gherla-Dej şi din Maramureş. Principalele specii pomicole cultivate sunt: mărul, prunul, piersicul, caisul (în vest), castanul etc. Regiunea a II-a se distinge printr-un potenţial ecologic favorabil pentru mai multe specii pomicole. Mărul, castanul şi piersicul găsesc în bazinele pomicole din regiunea dealurilor de NV condiţii de creştere şi fructificare dintre cele mai favorabile din ţară. Regiunea a IV-a – Dealurile din Sud – Estul Transilvaniei. Cuprinde dealurile situate la vest de Carpaţii Orientali şi la nord de Carpaţii Meridionali (până la Sebeş). În această regiune se cultivă mărul, prunul, cireşul şi vişinul. Regiunea a V-a – Dealurile de est (Subcarpaţii orientali). Regiunea cuprinde totalitatea dealurilor şi teraselor de pe partea dreaptă a râului Siret, parţial Fălticeni, depresiunile dinspre Liteni, Suceava şi Rădăuţi. Speciile cu comportarea cea mai bună s-au dovedit a fi: mărul, părul, prunul, vişinul, arbuştii fructiferi şi nucul. Regiunea a devenit renumită pentru cultura mărului, iar în zona Bacăului şi pentru nuc. Regiunea a VI-a – Podişul Târnavelor. Cuprinde podişul şi luncile Târnavelor, care au un climat moderat. În această regiune pomicolă predomină mărul, însă, în unele centre de tradiţie se mai cultivă cireşul, caisul, piersicul şi nucul. Regiunea a VII-a – Câmpia Transilvaniei. Cuprinde zona de silvostepă şi forestieră din centrul Transilvaniei şi Podişul Secaşelor. În această zonă sunt condiţii favorabile pentru prun, cireş, vişin, nuc, măr, iar în unele centre mai adăpostite, pentru piersic şi cais. Regiunea a VIII-a - Podişul Moldovei. În această regiune pomicolă este inclus Podişul Bârladului şi partea din Podişul Sucevei situată la est de Siret. Principalele specii cultivate sunt: prunul, mărul, cireşul, nucul şi vişinul. Potenţialul ecologic s-a dovedit a fi foarte favorabil pentru speciile măr (Iaşi), cireş şi vişin (Iaşi, Huşi, Bârlad). Regiunea a IX-a – Câmpia Română de Vest (Câmpia Olteniei şi Munteniei). Este o regiune foarte întinsă, porneşte, în vest, de la Vânju-Mare şi ajunge la est, la Mizil, Lehliu, Călăraşi. În regiunea a IX-a reuşesc majoritatea speciilor pomicole, dar în special: piersicul, caisul, prunul, mărul, migdalul, căpşunul, cireşul, vişinul şi părul. Nu este indicată cultura arbuştilor fructiferi decât cu aport cu apă de irigare. Regiunea are mari şanse de a organiza o pomicultură modernă şi durabilă datorită condiţiilor naturale favorabile pentru speciile termofile.

32

Regiunea a X-a – Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei. Cuprinde zona de stepă, silvostepă şi pădure din Banat, Crişana şi Maramureş. Flora pomicolă este relativ bogată. Predomină prunul, însă, sunt condiţii de cultură şi pentru cais, piersic, cireş, vişin, nuc şi chiar măr (în zona nisipurilor). Regiunea a XI-a – Câmpia Moldovei. Cuprinde partea sudică a Câmpiei Siretului, Câmpia Bârladului, Câmpia Prutului şi Câmpia Jijia-Bahlui. În această regiune predomină speciile vişin, cireş şi nuc. Regiunea a XII-a – Bărăgan şi Dobrogea. Cuprinde zona de stepă din sud-estul României. Aici sunt întrunite condiţii foarte favorabile pentru cultura speciilor pomicole termofile şi nu numai. În zona a XII-a se cultivă cais, piersic, migdal, prun, vişin, nuc. În zona Ostrov se poate cultiva şi actinidia (kiwi). Regiunea a XIII-a – Zona inundabilă a Dunării. În această zonă, intervenţia bruscă a factorului antropogen a modificat major ecosistemele naturale existente. De pe urma acestor transformări, pomicultura a profitat prin plantaţii de piersic, cais şi mai puţin măr şi păr. Solurile din această zonă fiind fertile, în această zonă se cultivă gutuiul, părul altoit pe gutui, piersicul, caisul, căpşunul, cătina albă etc. Regiunile pomicole ale României au fost delimitate pe baza unor ecosisteme naturale cu o structură geografică şi orografică unitară şi cu elemente climatice şi edafice asemănătoare. Încercările repetate de zonare şi microzonare a pomiculturii au evidenţiat dificultatea problemei văzută prin prisma noilor cerinţe ale societăţii. Prin „Strategia Dezvoltării Horticulturii” în perioada următoare, au fost stabilite, printre altele, „areale pentru dezvoltarea pomiculturii, arbuştilor fructiferi şi căpşunului” pe teritoriul României (fig.2.2.). Schiţa acestor areale este în concordanţă cu cele 8 Centre Regionale de Dezvoltare în care a fost structurată suprafaţa ţării, mai mult după criterii geografice şi economice, decât după criterii ecologice şi sociale. Cele 8 areale destinate culturii plantelor pomicole, în concepţia actuală, sunt: 1. Centrul Moldova - cuprinde cea mai mare parte a judeţului laşi, partea de sud a Botoşaniului, părtile de răsărit ale Neamtului şi Bacăului şi jumătatea nordică a Vasluiului. Se suprapune cu regiunea colinelor Moldovei. 2. Centrul Munteniei de Est - Moldova de Sud - cuprinde Bărăganul de est şi câmpia de sud a Moldovei (Brăila, Galaţi, parţial Vrancea şi Buzău). Se suprapune cu regiunea a X-a în partea de răsărit. Pomicultura este relativ slab reprezentată şi nu are tradiţie prea mare. 3. Centrul Muntenia - cuprinde o unitate teritorială foarte extinsă, cu condiţii climatice diferenţiate. Constituie centrul cu cea mai mare suprafaţă cultivată cu pomi fructiferi (Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Teleorman, Giurgiu, Bucureşti, Ialomiţa şi Călăraşi. Face parte din centrul N-E Muntenia. În ultimii ani, pomicultura are tendinţa de extindere în acest centru din motive ecologice, sociale şi financiare. Centrul se suprapune parţial cu regiunile a şi a X-a. 4. Centrul Oltenia - cuprinde întreaga Oltenie geografică cu judeţele Dolj, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi şi Olt. Oferă condiţii climatice şi edafice foarte diferenţiate între partea de nord şi cea sudică (regiunile I-a şi a VI-a). În general, regiunea este foarte favorabilă plantelor pomicole. 5. Centrul Banat - cuprinde câmpia şi dealurile din judeţele: Timiş (în totalitate) şi parţial Arad, Hunedoara şi Caraş - Severin. Elementele climatice,

33

edafice şi orografice sunt foarte diferite de la o zonă la alta în cadrul centrului, arealul se suprapune cu cel al regiunii pomicole a VII-a (Câmpia Banatului) şi a II (Dealurile din Vest).

Fig.2. Arealele pentru dezvoltarea pomiculturii (după Botu I., Botu M., 2003)

6. Centrul de Nord - Vest - care cuprinde părţi din judeţele: Bihor, Sălaj, Cluj, Satu - Mare, Maramureş şi Bistriţa - Năsăud. Condiţiile climatice şi de sol sunt foarte diferite. Arealul se suprapune cu părţi din regiunile pomicole a II-a, a II-a şi a VI-a. 7. Centrul Transilvania - cuprinde câmpia şi dealurile din judeţele: Mureş, parţial Alba, Sibiu şi foarte puţin din Braşov şi Harghita. Centrul cuprinde o diversitate mare de elemente climatice şi edafice. Arealul se suprapune cu regiunea pomicolă a IX-a (Câmpia Transilvaniei) şi parţial cu regiunea a V-a (Dealuri din sud-estul Transilvaniei. 8. Centrul Dobrogea - cuprinde o mica parte din Dobrogea geografică (bazinele pomicole existente). Este o unitate teritorială cu condiţii favorabile de cultură în condiţii de irigare. Această delimitare geografică se doreşte a fi în ton cu necesităţile de dezvoltare actuale ale zonelor respective. Această zonare nu poate fi considerată benefică deoarece prezintă unele lacune: - nu s-a ţinut seama de zonele ecologice care le alcătuiesc; - în acelaşi areal se întâlnesc zone climatice foarte diferenţiate între ele; - arealele nu sunt delimitate pe baza condiţiilor de favorabilitate pentru anumite specii pomicole; - nu au ca bază de fundamentare rezultatele obţinute de cercetare pe parcursul a peste trei decenii; - nu cuprinde unele zone de mare favorabilitate şi de tradiţie. În următorii ani este nevoie de realizarea unei zonări pe baze ştiinţifice şi în acord cu necesităţile sociale şi economice. Aceasta presupune acţiunea de

34

cercetare în următorii ani a specialiştilor din domeniul pomiculturii, a celor din economie, din guvern şi din conducerile locale. Obligatoriu, zonarea pomiculturii, trebuie completată cu microzonarea pentru a asigura condiţii de reuşită deplină acestui domeniu. Rolul fructelor în alimentaţia umana nu se rezumă doar la aportul lor în calorii şi proteine. Putem spune ca sub acest aspect el este chiar minor, deoarece proporţia este destul de mică faţă de aportul pe care îl au fructele în alimentaţia umană sub aspectul vitaminelor, sărurilor minerale etc. Este necesar să se aibă în vedere faptul că organismul uman nu are „depozite de vitamine” cum are spre exemplu pentru glucide: consumul permanent de fructe proaspete este astăzi o necesitate stringentă şi pentru faptul că alimentaţia zilnică este tot mai mult tributară unor alimente prelucrate, care în cursul proceselor tehnologice la care sunt supuse, pierd o bună parte sau în totalitate vitaminele pe care le conţin. Fructele bogate în aminoacizi, cum sunt nucile, alunele, caisele uscate etc., pot satisface alături de legume o bună parte din nevoile de proteine de origine vegetală, substanţe care participă la construcţia şi refacerea celulelor şi a ţesuturilor uzate ale organismului. Fructele proaspete, uscate, precum şi preparatele din acestea, constituie surse bogate în glucide, componentul de bază al raţiei alimentare (5060 % din valoarea calorică globală). Nucile, alunele, migdalele reprezintă surse bogate în lipide vegetale, substanţele calorigene esenţiale ce se vor a fi de 1/3 până la 1/2 din totalul raţiei. Cu excepţia vitaminei D, fructele pot furniza toate celelalte vitamine necesare organismului. Studiile de nutriţie, aşa cum s-a subliniat anterior, considera că pentru ţara noastră un consum anual de 85-95 kg fructe asigură în raţia alimentară un aport vitaminic, de săruri, acizi şi alte substanţe în proporţii bune spre foarte bune. Din această cantitate, în care sunt incluse strugurii şi citricele, 62 kg urmează să o reprezinte fructele de climat temperat (autohtone). În realizarea producţiei de fructe un rol însemnat, pe lângă îmbunătăţirea permanentă a tehnologiei şi creşterea ponderii livezilor în masiv, de tip intensiv, în detrimentul celor clasice, l-a avut înmulţirea unui sortiment valoros, adecvat specificului fiecărei zone de cultură. Din punct de vedere calitativ structura sortimentală s-a îmbunătăţit ca urmare a rezultatelor cercetării, în conveerul speciilor o pondere însemnată fiind deţinută de soiurile noi, autohtone, mai productive şi bine adaptate condiţiilor pedoclimatice specifice bazinelor pomicole consacrate.

35

CAPITOLUL III 3. BAZELE BIOLOGICE ALE PLANTELOR POMICOLE Plantele lemnoase în general, din care fac parte pomii şi arbuştii fructiferi specifici climatului temperat, posedă 6 organe distincte: trei sunt părţi vegetative - rădăcinile, tulpinile, frunzele, iar alte trei generative - florile, fructele, seminţele. Fiecare organ se deosebeşte ca aspect morfologic, are o structură particulară şi îndeplineşte funcţii fiziologice specifice, dar toate la un loc constituie organismul viu, unitar, care, în cursul ciclului individual de viaţă, creşte şi fructifică. Creşterea şi fructificarea depind în final de legăturile reciproce complexe dintre multiplele procese fiziologice desfăşurate la nivelul organelor, în dependenţă de însuşirile genetice ereditare şi de factorii mediului exterior. Condiţiile de mediu nefavorabile schimbă mersul unor procese fiziologice importante, ceea ce se reflectă în creşterea organelor şi în fructificarea plantelor. De exemplu, lipsa de apă înrăutăţeşte creşterea deoarece reduce fotosinteza, transportul substanţelor în plantă, etc. Excesul de apă încetineşte, de asemenea, creşterea rădăcinilor, reduce absorbţia etc. Toate acestea au efecte negative asupra producţiei de fructe. Rezultă că studiul în dinamică al organelor implică şi cunoaşterea principalelor procese fiziologice, precum şi a rolului lor în creşterea şi fructificarea pomilor şi arbuştilor. Autorii diferitelor lucrări de pomicultură, în general agrotehnicieni, s-au oprit în majoritatea cazurilor asupra morfologiei pomilor şi numai tangenţial au abordat aspecte de structură şi de fiziologie.

3.1. Clasificarea plantelor fructifere Fructele se obţin de la specii de plante care au durată de viaţă foarte variabilă şi anume de la 3 - 4 ani (căpşunul) la 60 ani şi chiar mai mult (nucul, măslinul). În aceleaşi condiţii ecologice, agrotehnica aplicată, vârsta plantelor sau soiul influenţează foarte mult producţia, calităţile gustative, mărimea, forma, culoarea şi structo-textura fructelor. Pentru o prezentare cât mai clară a speciilor pomicole şi pentru a permite tragerea unor concluzii privind cultura, capacitatea de păstrare şi diversificarea produselor prin prelucrare industrială, se impune clasificarea acestora având în vedere criterii de specificitate, diversitate, răspândire geografică, denumire ştiinţifică sau populară.

3.1.1. Clasificarea botanică (sistematică, taxonomică) Diversitatea plantelor pomicole este foarte mare, complexă şi dificil de clasificat. Plantele pomicole din flora spontană se consideră că aparţin la un număr de peste 2000 de specii încadrate la nivel mondial în circa 100 genuri. Majoritatea din acestea se găsesc în zonele ecuatorială şi subtropicală.

36

Din punct de vedere taxonomic, speciile fructifere de climat temperat aparţin încrengăturii Angiospermae, subclasa Dicotiledoneae. Denumirea ştiinţifică (binară) a speciilor pomicole conţine 2 nume, bazate de regulă pe rădăcină latină sau greacă; primul nume reprezintă genul, iar cel de-al doilea specia în cadrul genului. De exemplu, Malus domestica este numele mărului cultivat unde Malus reprezintă genul (în latină înseamnă măr sau un lucru rău, greşit, denumirea duală provine probabil din povestea biblică cu Eva şi mărul, în Grădina Edenului), iar epitetul specific domestica este un adjectiv care înseamnă „pe lângă casă”. La sfârşitul denumirii ştiinţifice se adaugă o abreviaţie a numelui persoanei care a dat numele plantei. În cazul mărului este vorba de Borkhausen şi deci denumirea completă a mărului este: Malus domestica Borkh. Linné (Systema plantarum, 1735; Fundamenta botanica, 1736), cunoscut ca părintele botanicii, a dat nume la numeroase plante, de unde litera capitală L. găsită la foarte multe denumiri ştiinţifice de plante - de exemplu: Pyrus communis L. Din totalul de peste 2000 de specii pomicole încadrate în circa 100 de genuri, în zona temperată sunt utilizate în alimentaţia omului specii din 10 ordine: Rosales, Ericales, Eleagnales, Rhamnales, Cornales, Juglandales, Fagales, Urticales, Rubiales, Actinidiales. Ordinele Rosales şi Fagales sunt reprezentate de câte două familii (Rosaceae şi Saxifragaceae, respectiv Fagaceae şi Betulaceae). Celelalte ordine sunt reprezentate de câte o singură familie. Familia Rosaceae (una din marile familii de angiosperme) are un rol preponderent în rândul plantelor pomicole. Plantele furnizează circa 2/3 din speciile de climat temperat şi sunt grupate pe subfamilii: Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae. Celelalte familii sunt reprezentate de 1-4 genuri. Nivelul de ploidie în cadrul fiecărui gen este foarte diferit şi contribuie la sporirea variabilităţii genetice. Pentru pomicultura viitorului, cunoaşterea şi folosirea acestor specii în programele de ameliorare este foarte importantă. Cunoaşterea taxonomiei speciilor pomicole este importantă din punct de vedere ştiinţific (pentru ameliorarea genetică, conservarea resurselor genetice) dar şi practic (pentru că originea genetică a speciilor pomicole coincide de cele mai multe ori cu arealele cele mai favorabile pentru cultură). Fiecare plantă reprezintă un individ caracterizat prin anumite însuşiri după care se poate recunoaşte. Pe baza asemănărilor şi a deosebirilor dintre indivizi, plantele pot fi grupate în categorii sau unităţi sistematice denumite taxoni. Aceştia se ierarhizează după gradul de înrudire şi după importanţa caracterelor luate în considerare. Taxonul biologic fundamental cu care se lucrează în sistematică este specia, care reprezintă unitatea de bază în clasificarea organismelor vegetale şi animale. Specia fiind o unitate sistematică prea largă pentru plantele cultivate, a fost necesară introducerea unor infrataxoni: subspecia, convarietatea, varietatea şi cultivarul. Spre deosebire de speciile spontane care alcătuiesc baza fondului biologie, speciile fructifere cultivate sunt rezultatul selecţiei artificiale. Iniţial selecţia s-a făcut empiric, nesistematic, alegându-se şi înmulţindu-se formele cu fructe mari şi gustoase. Această selecţie a condus la obţinerea formelor domestice - cultivate - grupate sub denumirea de soiuri. Soiul (cultivarul) - reprezintă un grup de indivizi mai mare sau mai mic care are o alcătuire genetică proprie, asemănare fenotipică, specifică, adaptare la anumite condiţii pedoclimatice (cu o înmulţire specifică) şi care răspunde economic la cerinţele factorului antropogen.

37

Numărul soiurilor de la plantele pomicole este foarte mare în prezent (peste 10.000 de soiuri la măr, la păr peste 6.000, la prun peste 3.000, la piersic peste 3.500 soiuri, etc.). În cadrul speciilor, soiurile sunt notate ca varietate (variety) sau cultivar: Malus domestica Borkh. „Golden Delicious” sau Malus domestica Borkh. cv. Golden Delicious. Mai există şi variaţii mugurale care se manifestă sub forma unor variaţii uşoare ale soiurilor, cu importantă horticolă, datorate mutaţiilor apărute la unele organe. Pe teritoriul ţării noastre se găsesc aproape toate genurile pomicole care au dat naştere la plantele cultivate în zona temperată (tabelul 3.1). În cadrul florei spontane există foarte multe specii şi ele constituie o bogăţie genetică deosebită. Totalitatea soiurilor care se cultivă într-o zonă, regiune sau ţară formează sortimentul zonei respective. Sortimentul se caracterizează prin diversitate ca epocă de maturare a fructelor şi destinaţie a lor, dar factorul care hotărăşte asupra valorii soiurilor dintr-o zonă dată, respectiv cantitatea şi calitatea recoltei pe care o asigură, este clima, factorul ecologic, în general. Tabelul 3.1. Unităţi sistematice în care sunt cuprinse speciile pomicole din zona temperată Familia Subfamilia

domestica Borch. sylvestris Miller pumila Miller prunifolia Borch. baccata L. (Borch) coronaria L. (Miller) communis L. caucasia Fed. nivalis Jacq. serotina Red.

Nr. cromozomi (2n) 34 34 34 34 34, 68 51 (68) 34,51,68 34 34 34

Mespilus

eleagrifolia Pall. ussuriensis Maxim. calleryana Bunge betulifolia Bunge oblonga Mill. japonica Pers. germanica L. grandiflora

34 34 34 34 34 34 34 34

Sorbus

domestica L. aucuparia L.

34 34

Genul

Malus

Specia

Pyrus Pomoideae Rosaceae Cydonia

ovalis Medik. Amelanchier alnifolia Nutt. cerasifera Ehrh. Prunoideae

Prunus (prun)

cocomila Ten. domestica L.

38

68 16,24,32,48 16 48

Denumirea populară măr cultivat măr pădureţ măr paradis măr chinezesc măr siberian măr coronat păr comun păr de Caucaz păr nins păr chinezesc de nisipuri păr sălcioară păr de Ussuria

gutui cultivat gutui japonez moşmon moşmon ornamental scoruş scoruş de munte amelanchier moşmon canadian mirobolan, corcoduş prun italian prun european

insititia L. salicina Lindl.

Prunus (cais)

Prunus (piersic) Prunoideae Prunus (cireş şi vişin)

Prunus (migdal)

Rosaceae

Fragaria (căpşun) Rosoideae

Rubus (zmeur şi mur)

Rosa

Rosaceae

Ericaceae

Eleagnaceae

Saxifragaceae

Ribes

Vaccinum

Hippophaë

mirabelle prun chinojaponez spinosa L. 32,16,24,40 porumbar rivuralis Scheele 16 prun sinuos armeniaca L. 16 cais cultivat sibirica L. 16 cais siberian mandshurica 16 cais de Koehne. Manciuria mume Sieb et Zucc. 16 cais japonez persica ( L.) Batsch. 16 piersic davidiana (Carr.) 16 piersicul lui Franch David kansuensis Redh. 16 piersic de Kansu mira Koehne 16 piersic de Tibet avium L. 16 cireş cerasus L. 32 vişin comun fruticosa Pall. 32 vişin de stepă mahaleb L. mahaleb padus L. mălin laurocerasus (L.) Mill. cireş verde serotina Ehrh. 16 vişin negru sălbatic amigdalus Batch. 16 migdal comun bucharica Korsch. 16 migdal de Buhara tenella Batsch. migdal pitic de Siberia vesca L. 14 fragul de pădure viridis Duch. 14 fragul de deal moschata Duch. 42 căpşunul aromat chiloensis (L.) Duch. 56 fragul de Chile virginiana Duch. 56 fragul de Virginia ananassa Duch. 56 căpşunul cultivat idaeus Arrhn. 14 zmeur roşu occidentalis L. 14 zmeur negru caesius L. mur de câmp tomentosus Borkh. mur pâslos rusticans Merc. mur fără spini canina L. 36 măceş damascena Miller 28 trandafir de dulceaţă nigrum L. 16 coacăz negru rubrum L. 16 coacăz roşu aureum Pursh. 16 coacăz auriu grosularia L. agrişul european corymbosum L. 24,48,72 afinul înalt angustifolium Ait. 48 afinul pitic vitis-idaea L. 24 afinul roşu uliginosum L. 24,48,72 afinul vânăt myrtillius L. 24 afinul negru rhamnoides L.

39

48 16 (32)

cătina albă

Rhamnaceae Cornaceae

Juglandaceae

Fagaceae

Betulaceae

Caprifoliaceae Ginkgoaceae Moraceae

Ziziphus Cornus

Juglans

22 32 32 32

nigra L. australis Griseb

32 32

sativa Mill.

24

dentata Borch.

24

pumilla Mill. crenata Sieb & Zucc.

24 24

Castanea

Corylus

avellana L. colurna L. chinensis Franch.

22 18,22 22

sieboldiana Blume americana Marsh.

22 22

nigra L.

36

canadensis L. biloba L.

36 24

alba L. nigra L. carica L. chinensis Planch. deliciosa Achev.

28 28

Sambucus Gingko Morus Ficus

Actinidiaceae

jujuba Mill. sativa Gaertn. mas L. regia L. cinerea L. mandshurica Maxim

Actinidia

zizifus, gigif, jojoba corn nucul persian nucul cenuşiu nucul de Manciuria nucul negru nucul de Argentina castanul european castanul american castanul pitic castanul japonez alunul comun alunul turcesc alunul chinezesc alunul japonez alunul american socul negru european socul canadian gingko dudul alb dudul negru smochinul kiwi, actinidia chinezească

Fiecare specie prezintă variabilitate genetică accentuată ceea ce reprezintă mare avantaj pentru programele de ameliorare. Un soi se menţine în cultură până în momentul când apare altul mai bun, din punct de vedere al producţiei sau calităţii fructelor. Modificarea sortimentelor este impusă şi de industria alimentară în plină dezvoltare. Datorită faptului că multe fructe nu se pot păstra în stare proaspătă tot anul, ele sunt transformate în produse alimentare: compot, gem, suc, nectar, deshidratate, congelate etc. Pentru fiecare produs sunt necesare soiuri cu însuşiri speciale, iar perfecţionarea maşinilor de prelucrare impune, de asemenea, schimbarea soiurilor. Clasificarea botanică interesează pentru stabilirea agrotehnicii adecvate, având în vedere că plantele aparţinând aceleiaşi familii, gen, specie, sunt în general atacate de aceleaşi boli şi dăunători şi au aceleaşi cerinţe agrotehnice.

40

3.1.2. Clasificarea după habitus Ţinând seama de aspectul general al plantelor, cu alte cuvinte de habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în: pomi propriu-zişi; arbustoizi; arbuşti; subarbuşti şi plante semiierboase perene.

Fig.3.1.2. Arbustoizi

Fig.3.1.1. Pomi propriu-zişi

Pomii propriu-zişi (fig.3.1.1). Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă, adesea mare, cu un singur trunchi şi o coroană omogenă. Înălţimea pomilor oscilează între 5-20 m şi au o longevitate mare (de la 15 ani, până la 100 ani şi chiar mai mult, ca la castan). Se înmulţesc prin seminţe (speciile sălbatice, portaltoii franc), prin altoire, iar câteva specii şi prin drajoni. Din această grupă fac parte: mărul, părul, cireşiul, nucul, prunul, piersicul, caisul, vişinul şi castanul dulce. Arbustoizii (fig.3.1.2). Sunt plante lemnoase de vigoare redusă, cu forma de tufă, constituită din 2-4 tulpini de grosimi şi înălţimi variabile care iau naştere din zona coletului, formând coroane separate sau unice. Durata vieţii este de circa 20-30 de ani, iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-7 m. Se înmulţesc prin seminţe (mai rar) şi pe cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi marcote. Din această grupă fac parte: gutuiul, alunul, cornul, moşmonu1, vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina albă, Ziziphus (ultimele două specii introduse recent în cultură ).

Fig.3.1.3. Arbuşti fructiferi 1- tufă compactă; 2 – tufă răsfrântă.

Fig.3.1.4. Semiarbuşti

Arbuştii (fig.3.1.3). Sunt plante lemnoase de vigoare redusă, cu înălţimea de 1-2 m, care prezintă numeroase tulpini de grosimi mici (1-3 cm),

41

slab ramificate, ce apar din zona coletului, formând tufe compacte sau răsfrânte (cu înălţimi de 1,0-1,5 m). Durata vieţii este redusă (10-15 ani). Întrucât emit uşor rădăcini adventive, se înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi, marcote. Se pot înmulţi şi prin seminţe. Se cunosc următorii arbuşti fructiferi: coacăzul, agrişul, socul, scoruşul negru (Aronia melanocarpa), introdus recent în cultură. Semiarbuştii (fig.3.1.4). Sunt plante semilemnoase, cu tulpini care trăiesc numai doi ani. În primul an apar tulpini simple, înalte de 1-3 m, subţiri (cu diametrul de circa 1 cm); în al doilea an rodesc pe ramificaţiile dinspre vârfuri. După recoltarea fructelor tulpinile se usucă, însă plantele se regenerează prin drajoni, care asigură tufei o durată de viată de 10-20 ani. Din această grupă face parte zmeurul şi murul. Plantele fructifere semiierboase (fig.3.1.5). Fac trecerea dintre plantele arborescente şi cele ierboase, fiind reprezentate prin căpşun şi frag. Căpşunul creşte sub formă de tufă cu înălţimea de 15-30 cm. Partea subterană este formată dintr-o tulpină scurtă (rizom) şi rădăcini, iar partea aeriană este reprezentată de ramificaţii bazale ale tulpinii - lăstari foarte scurţi (2-3 cm), frunze lung peţiolate, inflorescenţe şi stoloni (tulpini târâtoare). Frunzele se Fig.3.1.5. Plante semiierboase perene usucă anual, însă tulpinile trăiesc 6-8 ani.

3.1.3. Clasificarea anatomo – structurală Pentru clasificarea anatomo - structurală trebuie să se ia în considerare faptul că în momentul în care condiţiile termohidrice şi trofice sunt favorabile, creşterea, ca proces fiziologo - biochimic se referă nu numai la multiplicarea şi modificarea dimensională (creşterea) a celulelor, ci şi la acumularea de substanţe organice. Activitatea celulară (diviziunea, creşterea şi dezvoltarea) are loc numai când condiţiile agro-pedoclimatice sunt favorabile, în caz contrar, activitatea celulară încetează. Unitatea structurală şi funcţională a oricărui organism vegetal sau animal este celula. Aceasta, ca unitate biologică, structurală şi funcţională, reprezintă un sistem organizat, extrem de complex, capabil de a sintetiza substanţele necesare creşterii şi reproducerii organismelor vii. Celula vegetală este protejată de obicei de un perete celular, iar conţinutul este reprezentat de mai multe organite, bine definite morfologic şi cu funcţii vitale precise. Unele dintre acestea sunt vii şi totalitatea lor alcătuiesc protoplastul (citoplasma propriu-zisă, nucleu, plastide, condriozomi, ribozomi, dictiozomi, sferozomi, lizozomi, centrozomi, cili şi flageli), altele sunt lipsite de viaţă şi constituie paraplasma (peretele celular sau membrana, vacuole sau incluziuni ergastice lichide, incluziuni ergastice solide, anorganice şi organice). Unele dintre aceste componente ale celulelor vegetale au importanţă deosebită în procesele care au loc pe parcursul dezvoltării sau în cazul prelucrării fructelor. La începutul formării lor, fructele au o structură simplă, care ulterior se modifică datorită diviziunii şi creşterii celulelor, diferenţierii ţesuturilor.

42

Ţesutul reprezintă o grupare de celule asemănătoare ca formă, structură, origine, mărime şi funcţiuni. Ţesuturile sunt meristematice când celulele componente au aceeaşi formă şi mărime, fără să fi suferit vreo diferenţiere şi se întâlnesc la toate organele în creştere. Prin diferenţiere, care este un proces fiziologo - biochimic, se modifică forma, mărimea, aspectul şi raportul cantitativ - calitativ dintre diferitele componente ale membranelor şi protoplasmei (substanţă albuminoidă complexă, având aspectul unei mase incolore, semifluide, care alcătuieşte baza celulelor vii).

Fig.3.1.6. Constituenţii celulari (schemă după Sitte): m.p.- membrana primară ; pl.-plasmalemă; v.-vacuolă; pld.- plasmodesme; r.i.- reţea intraplasmatică; p.- por străbătut de reţea; m.n. – membrană nucleară ; p.p.protoplastide; n. –nucleu ; cr. –cromatină ; mt. –mitocondrii ; G.- aparatul Golgi ; l.picături de lipoizi.

Ţesuturile care se formează prin diviziunea şi modificările suferite de ovar după fecundare iau denumirea de pericarp. Acesta se diferenţiază în epicarp, mezocarp şi endocarp (în care se dezvoltă una sau mai multe seminţe) Epicarpul (partea exterioară a fructului), format din unul sau mai multe straturi de celule netede, este acoperit cu pruină la prune, mere, pere, cireşe, vişine, afine şi cu perişori fini la caise, piersici, agrişe, coacăze. Epicarpul este subţire la fructe ca: cireşe, vişine, prune, coacăze, afine şi gros la citrice (lămâi, portocale, mandarine). #n practică, epicarpul subţire se numeşte pieliţă, iar epicarpul gros - coajă. Mezocarpul reprezintă cea mai mare parte din pericarp. Este cărnos şi suculent, deoarece în celulele lui se acumulează apă în care sunt dizolvate diferite substanţe organice (zaharuri, acizi şi săruri organo - minerale). În practică, mezocarpul poartă denumirea de pulpa fructului. La citrice, mezocarpul este subţire ca o pieliţă. Endocarpul, stratul interior al pericarpului, este subţire şi membranos la mere, pere, gutui, sau gros, lemnos, sclerificat, formând sâmburele, la prune, caise, piersici, cireşe, vişine, care la interior închide sămânţa. La citrice, endocarpul este comestibil. Dintre ţesuturile care se întâlnesc în structura unor fructe, pentru prelucrarea acestora, prezintă importanţă sclerenchimul. Acesta este format din

43

celule alungite, cu capete ascuţite şi membrane foarte îngroşate, formând sclereide pietroase în pulpa perelor şi gutuilor. Sclereidele formează peretele tare al alunelor, sâmburilor de prune, piersici, caise ş.a. La unele fructe se întâlnesc ţesuturi secretoare, care produc diferite uleiuri eterice, răşini, alcaloizi, mucilagii, latex. Unele din aceste substanţe sunt eliminate, altele se adună în pungi sau buzunare secretoare. Astfel, la citrice, acestea sunt situate în mezocarp, în apropiere de suprafaţa fructului.

Fig.3.1.7. - Fructul la unele specii pomicole: A - Măr: a - caliciul; b - cavitatea subcalicială; c - inima; d - seminţe; e - pulpa; f - axul fructului; g - pieliţa. B - Prun: a - pieliţa; b - pulpa; c - endocarpul; d - sămânţa. C - Zmeur: a - drupeole; b - endocarpul; c - receptacul. D - Nuc: Me - mezocarp; S - sudură carpelară; m - membrane secundare; En - endocarp; L - loja miezului; Mp - membrană principală; M - miez; Tm - tegumentul miezului. E - Afin: Ep - epidermă; H - hipodermă; Me mezocarp En - endocarp; Loc - locule; Se - seminţe; Fb - fibre vasculare.

Din punct de vedere anatomic, fructul rezultă, de regulă, numai din multiplicarea celulelor ovarului fecundat sau partenocarpic (ovar nefecundat), sau din concreşterea ovarului cu receptaculul floral. La principalele specii pomicole cultivate în ţara noastră se întâlnesc următoarele tipuri de fructe: poama, drupa, polidrupa, pseudodrupa, nuca, nucula, baca, pseudobaca, hesperida şi sicona. Poama este un fruct fals, la formarea căruia, alături de pereţii ovarului, participă şi receptaculul floral (măr, păr, gutui). Drupa, fruct cărnos, indehiscent, cu o singură lojă şi o sămânţă, provenit din creşterea pereţilor ovarului. Din epicarp se formează pieliţa, din

44

mezocarp, pulpa cărnoasă şi suculentă, iar din endocarp, după întărirea (sclerenchimizarea) celulelor, se formează peretele sâmburelui, care are în interior o sămânţă. Se întâlneşte la prun, cireş, vişin, cais, piersic, corcoduş, zarzăr, corn. Polidrupa este un fruct compus din mai multe drupe mici (drupeole), aşezate una lângă alta pe un receptacul comun. Fiecare drupeolă are epicarp, mezocarp, endocarp şi sâmbure mic, impropriu denumit sămânţă. Se formează la zmeur şi mur. Pseudodrupa (drupă dehiscentă) sau drupa falsă este asemănătoare cu drupa adevărată, de care se deosebeşte prin aceea că mezocarpul este mai subţire, necomestibil, iar la maturitate crapă şi pune în libertate sâmburele. Se întâlneşte la nuc şi migdal. Nuca este un fruct cu pericarpul tare şi sămânţa liberă sau puţin aderentă. Până la maturitate fructul este acoperit parţial sau total de involucru (înveliş bracteal) şi este întâlnit la alun şi castan. Nucula este un fruct uscat, indehiscent, de obicei cu o singură sămânţă care se dezlipeşte uşor de pericarp. Nuculele sunt dispuse pe un receptacul cărnos, comestibil, care impropriu este numit fruct, iar fructele (nuculele) sunt impropriu considerate seminţe. Căpşuna este fructul reprezentativ. Baca este un fruct cărnos indehiscent, format din una sau mai multe carpele (frunzuliţe modificate, situate în centrul unei flori şi care poartă ovulele ei). Are la exterior pieliţă (epicarp), mezocarp suculent şi endocarp tot suculent, care la maturitatea fructelor se gelifică şi se confundă cu endocarpul. Baca are una sau mai multe seminţe, în funcţie de numărul carpelelor. Se întâlneşte la coacăz, afin. Pseudobaca este un fruct fals, cărnos, indehiscent, asemănător cu baca, dar la formarea lui, în afară de pereţii ovarului, participă şi axul floral care concreşte cu ovarul. Acest tip de fruct se întâlneşte la agriş. Hesperida este o bacă, având pericarpul colorat şi cu numeroşi pori, mezocarpul spongios, alb - gălbui, necomestibil şi un endocarp voluminos, compartimentat, cu celule mari, suculente, comestibile. Hesperida este un fruct caracteristic pentru citrice (lămâi, portocale, mandarine, grepfrut). Sicona, un fruct fals, compus, rezultat din concreşterea inflorescenţei cu ovarul. Fructele propriu - zise sunt nuculele înglobate în partea cărnoasă şi comestibilă a inflorescenţei. Se întâlneşte la smochin.

3.1.4. Clasificarea pomicolă Această clasificare are în vedere în primul rând caracteristicile fructului, dar speciile înrudite din acest punct de vedere au şi particularităţi biologice asemănătoare. Ţinându-se seama de particularităţile biologice şi agrotehnice, de structura anatomică şi de regimul termohidric al creşterii şi maturării fructelor, speciile pomicole sunt clasificate în 6 grupe: Grupa pomaceelor cuprinde speciile: măr, păr, gutui şi moşmon, care fac parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae. Aceste specii formează „fructe false”, rezultate din concreşterea ovarului cu receptaculul florii. Fructul poartă denumirea de poamă. Toate speciile din această grupă sunt bine adaptate climatului temperat. Repausul lor obligatoriu din timpul iernii este lung şi înfloresc târziu primăvara, astfel încât scapă de brumele târzii de primăvară. Majoritatea

45

speciilor din această grupă sunt foarte rezistente la gerurile din timpul iernii, în schimb temperaturile ridicate din vară le influenţează negativ. În general sunt pretenţioase faţă de umiditate şi de fertilitatea solului. Ca urmare, dau rezultate bune în regiunile răcoroase ale ţării, la altitudini mai mari şi cu precipitaţii abundente. Soiurile cu coacere timpurie a fructelor au cerinţe mai scăzute faţă de apă şi pot fi cultivate şi în regiunile mai secetoase. Speciile de pomacee trăiesc în medie 80-90 de ani, intră în perioada de rodire târziu, însă dau recoltate bogate. Caracteristice pentru această grupă sunt şi ramurile de rod. Acestea au mugurii roditori situaţi terminal, iar rezerva de muguri vegetativi, este situată lateral şi în porţiunea bazală. La aceste specii, mai ales la măr şi păr, în locul de prindere al fructelor pe ramurile de rod se produce o acumulare de substanţe organice de rezervă, iar ţesuturile se îngroaşă dând naştere unor formaţiuni numite burse. Pe acestea apar noi ramuri de rod în acelaşi an. De asemenea, din mugurii vegetativi de la bază apar ramificaţii noi. Datorită acestor particularităţi, ramurile pomaceelor nu se degarnisesc. Dimpotrivă, în punctele de rodire se creează condiţii bune pentru formarea florilor şi în anii următori. Pomaceele sunt reprezentate în cultură prin foarte numeroase soiuri care se înmulţesc prin altoire. Portaltoii folosiţi pentru aceste soiuri se obţin din seminţe sau prin înmulţirea vegetativă (marcotaj, butăşire). Grupa drupaceelor (sâmburoaselor) cuprinde speciile pomicole care au fructul o drupă: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul, corcoduşul, porumbarul, cornul. Acestea intră mai repede pe rod (sunt mai precoce) şi trăiesc mai puţin decât pomaceele; unele ating 45-50 de ani (cireşul), altele abia 15-20 de ani (caisul, piersicul). Repausul hibernal al drupaceelor este scurt, ele înfloresc timpuriu, iar florile lor sunt uşor distruse de brumele târzii de primăvară. Drupaceele sunt mai puţin rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii, au cerinţe mai mari faţă de căldură şi sunt mai rezistente la secetă decât pomaceele. Datorită acestor caracteristici, cultura drupaceelor este cantonată pe coline, în apropiere de câmpie, doar câteva specii urcă la altitudini mai mari (unele soiuri de prun, cireşul, vişinul). Unele dintre drupacee pot fi cultivate cu succes şi în câmpie. Drupaceele au o creştere viguroasă, rapidă (mai ales în primii ani), produc mulţi lăstari anticipaţi şi se degarnisesc foarte repede (vegetaţia se depărtează de ramurile principale). Aceasta se datorează faptului că ramurile de rod ale drupaceelor au muguri floriferi amplasaţi lateral, iar cei vegetativi, care continua vegetaţia, sunt situaţi terminal. În punctele de fructificare pe aceste ramuri se formează o cicatrice, un punct mortificat, lipsit de vegetaţie. Punctele de creştere se deplasează an de an către vârfuri. Soiurile de drupacee existente în cultură sunt numeroase. Se înmulţesc prin altoire pe portaltoi obţinuţi, în principal, prin înmulţire generativă şi numai în mică măsură pe portaltoi vegetativi. Grupa nuciferelor includ nucul, cu fructul drupă falsă, alunul şi castanul comestibil cu fructul nuculă, respectiv nucă, apoi pecanul, casiul, cocosul, fisticul, specii din familii diferite care formează fructe uscate. Ele sunt în general pretenţioase faţă de căldură, unele dintre ele trăiesc mult şi intră târziu pe rod (nucul, castanul), altele au viaţa mai scurtă şi încep să rodească mai devreme (migdalul). Speciile pomicole nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr mai restrâns de soiuri. Datorită faptului că în trecut a fost utilizată mai

46

ales înmulţirea prin seminţe, la nuc şi castan există multe tipuri şi populaţii locale. Grupa baciferelor include afinul, coacăzul, agrişul, zmeurul şi căpşunul, specii cu fructe uşor perisabile (care se alterează uşor în timpul transportului şi păstrării). Din punct de vedere morfologic, fructele speciilor din această grupă sunt foarte variate: bace la afin, coacăz, bace fa1se la agriş, po1idrupe la zmeur, mur şi po1iachene dispuse pe receptaculul îngroşat, la căpşun. Unele dintre bacifere sunt specii lemnoase, cum sunt arbuştii: coacăzul, agrişu1. Zmeurul este un subarbust (semiarbust), iar căpşunii fac trecerea dintre plantele ierboase şi cele lemnoase. Majoritatea baciferelor au talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini şi pot fi utilizate în combaterea eroziunii solului. Ele trăiesc 10-15 ani şi încep să rodească din al doilea an după plantare. Speciile cuprinse în această grupă emit cu uşurinţă rădăcini adventive, motiv pentru care se înmulţesc prin marcotaj, butăşire, drajoni sau stoloni. Altoirea se utilizează rar la aceste specii. Pe lângă speciile de climat temperat pe care le-am prezentat anterior, după condiţiile în care trăiesc, speciile fructifere de climat cald pot fi grupate în specii subtropicale şi tropicale. Grupa speciilor subtropicale (tab.3.2) cuprinde, printre altele, smochinul şi citricele, specii cu însuşiri diferite de plantele climatului temperat, puţin răspândite la noi. Această grupă include specii din climatul subtropical umed, sensibile la ger, puţine dintre acestea reuşind şi la noi în ţară. Pentru cultura lor sunt necesare intervenţii agrotehnice deosebite, iar importanţa lor economică este redusă. Tabelul 3.2. Specii pomicole subtropicale Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.

Denumirea speciei Smochinul Lmâiul Portocalul Mandarinul Grepfrutul Măslinul Rodia Hurmaua Feijoa Fisticul Kiwi

Denumirea ştiinţifică Ficus carica Citrus limonium Citrus sinensis Citrus nobilis Citrus paradisi Olea europaea Punica granatum Diospyros kaki Feijoa seloviana Pistacia vera Actinidia deliciosa

Familia botanică Moraceae Rutaceae Rutaceae Rutaceae Rutaceae Oleaceae Punicaceae Ebenaceae Myrtaceae Anacardiaceae Actinidiaceae

Fructul siconă hesperidă hesperidă hesperidă hesperidă drupă bacă drupă bacă drupă falsă bacă

Grupa plantelor pomicole tropicale. În această grupă sunt incluse specii de mare valoare alimentară şi cu circulaţie internaţională (bananierul, ananasul, mango etc.) (tabelul 3.3.). Unele cresc în climatul tropical umed (zona pădurilor ecuatoriale), altele în oazele deşerturilor, constituind hrana de bază a localnicilor. Speciile pomicole din această grupă au vegetaţia continuă, fără starea de repaus caracteristică speciilor de climat temperat. Tabelul 3.3. Specii pomicole tropicale Nr.crt 1. 2. 3.

Denumirea speciei Ananasul Bananierul Roşcovul

Denumirea ştiinţifică Ananas sativus Musa paradisiacal Ceratonia siliqua

47

Familia botanică Bromeliaceae Musaceae Leguminosae

Fructul soroză bacă păstaie

4. 5. 6. 7. 8. 9. 10 11 12 13 14

Cocotierul Cacao Cafeaua Mango Papaia Arborele de pâine Nuc Cola Curmalul Vanilia Avocado Mangostan

Cocos nucifera Theobroma cacao Cofea arabica Mancifera indica Carica papaya Artocarpus incisus Cola acuminata Phoenix dactylifera Vanilia planifolia Persea americana Garcinia mangostana

Palmae Sterculiaceae Rubiaceae Anacardiaceae Caricaceae Moraceae Sterculiaceae Palmae Orchidaceae Lauraceae Guttiferae

drupă capsulă bacă bacă bacă soroză drupă drupă capsulă drupă bacă

3.1.5. Clasificarea tehnologică În industria de prelucrare a fructelor este importantă clasificarea acestora după compoziţia chimică, gradul de perisabilitate şi valoarea energetică. Pentru a cunoaşte desfăşurarea şi succesiunea în timp a procesului de prelucrare şi chiar natura produselor finite, este necesar să se facă o clasificare tehnologică. Scopul final al cultivării speciilor pomicole este obţinerea de substanţă vegetală pentru nevoile imediate şi în timp de hrană. Fructele se recoltează atunci când conţin cantitatea de substanţe (organice şi minerale) şi au calitatea dorită pentru satisfacerea acestor nevoi. Substanţele respective sunt materii de rezervă pentru fructele recoltate şi reprezintă baza prelucrării produselor pomicole, iar tehnologia prelucrării le evidenţiază în produsul finit. Fructe bogate în amidon sunt castanele; în zaharuri: merele, perele, gutuile, prunele, cireşele, caisele, piersicile; în substanţe grase şi proteice: nucile, migdalele, alunele. Fructe bogate în acizi şi pectină sunt vişinele, porumbele, caisele, afinele, gutuile, zmeura. Este necesar să cunoaştem conţinutul în substanţe minerale al fructelor pentru asigurarea unei raţii alimentare corespunzătoare sau pentru dirijarea corectă a procesului de prelucrare. Analizând conţinutul în substanţe minerale al fructelor, se constată că migdalele, nucile, cireşele şi căpşunile sunt bogate în fosfor; migdalele, caisele, piersicile, prunele deshidratate, nucile sunt bogate în fier. Iodul se află în cantităţi mari în căpşuni şi pere. Vitaminele se află în cantităţi diferite în funcţie de specie. Provitamina A (carotenul) se află în nuci, afine, zmeură, cireşe, coacăze roşii, agrişe, prune, mere, caise, piersici, portocale, lămâi; acidul ascorbic (vitamina C) în cantităţi mari în măceşe, căpşuni, coacăze roşii şi negre, agrişe, zmeură. Grupa vitaminelor B1 şi B2 se află în mure, zmeură, coacăze roşii, nuci, caise, cireşe, piersici, prune, portocale, lămâi, mere, căpşuni, agrişe şi afine. Vitamina K se găseşte în măceşe, căpşuni, mere proaspete iar substanţele tanoide în toate fructele în stare verde, nematurate. Clasificarea tehnologică ajută la luarea de măsuri pentru modificarea mersului şi duratei de prelucrare pentru a evita pierderea sau distrugerea unor substanţe şi adăugarea unor extracte proaspete pentru ridicarea valorii alimentar-comerciale a produselor finite. Clasificarea tehnologică limitează anumite direcţii de prelucrare. Produse de calitate se pot obţine numai de la anumite soiuri din cadrul aceleiaşi specii.

48

3.1.6. Clasificarea după gradul de perisabilitate Perisabilitatea (din limba franceză, périssable = sensibil la păstrare, care se strică uşor) prezintă cea mai mare importanţă. În funcţie de perisabilitate, fructele sunt recoltate, manipulate, transportate, păstrate, condiţionate, valorificate şi prelucrate în mod distinct. Din acest punct de vedere, fructele se clasifică în următoarele grupe: a ) excesiv de perisabile : căpşuni, zmeură, mure, unele soiuri de afine, de agrişe şi de coacăze; b) foarte perisabile : coacăzele, agrişele, anumite soiuri de caise, zarzăre, cireşe, vişine, piersici; c) perisabile : pere şi mere de vară, cireşe, vişine, corcoduşe, caise, piersici, prune; d) mai puţin perisabile : merele, gutuile; e) foarte puţin perisabile : nucile, alunele, castanele, migdalele. Gradul de perisabilitate este strâns legat de structura anatomomorfologică a produsului, proprietăţile fizice şi compoziţia chimică, dar şi de intensitatea proceselor sale fiziologice, influenţa şi acţiunea simultană a acestor factori determinând diferenţierea din acest punct de vedere.

3.1.7. Clasificarea după valoarea energetică Această clasificare grupează produsele horticole în patru categorii: a) cu valoare energetică foarte ridicată - nucile, alunele, migdalele; b) cu valoare energetică mare - cireşele (soiuri cu maturare târzie); c) cu valoare energetică medie - în care se încadrează majoritatea fructelor; d) cu valoare energetică redusă. Alimentele consumate de om se împart în trei mari categorii : - alimente care ocrotesc organismul şi îl ajută să reconstituie celulele de creştere sau pe cele uzate prin funcţionarea diverselor organe, acestea fiind formate din protide (proteine, albuminoide) ; - alimente care dau energie, formate din zaharuri şi grăsimi ; - alimente care îndeplinesc un rol biocatalitic în organism şi se numesc factori de nutriţie. În această grupă sunt cuprinse vitaminele, substanţele minerale (microelementele) şi apa fără de care acestea nu pot fi vehiculate şi chiar metabolizate de către organism. Alimentele ocrotitoare. Pentru dezvoltarea sau refacerea celulelor, organismul uman are nevoie de circa 1 g/kilocorp/zi alimente ocrotitoare. Fructele şi produsele obţinute din acestea, cu excepţia câtorva specii (nuci, castane, alune, migdale), conţin cantităţi reduse şi foarte reduse de substanţe ocrotitoare şi din acest punct de vedere nu prezintă o importanţă deosebită în alimentaţia omului. Alimentele energetice. Din această grupă fac parte grăsimile şi zaharurile, ale căror transformări (arderi) dau în primul rând energia calorică necesară organismului. Cu cât grăsimile şi zaharurile sunt mai simple, cu atât acestea sunt mai uşor acceptate şi organismul depune mai puţină energie ca să le asimileze. Lipsa glucidelor şi a lipidelor face imposibile eforturile. Cantitatea de glucide este de 3-6 g/kilocorp/zi şi de lipide de 1-2 g/kilocorp/zi. Valoarea energetică a alimentelor se calculează în calorii. Astfel, dintrun gram de glucide rezultă 4 kcal, iar dintr-un gram de lipide, 9 kcal, dar

49

pentru a transforma (arde) glucide care să producă 100 kcal, organismul cheltuieşte 6 kcal. Pentru aceeaşi cantitate de energie din grăsimi, organismul cheltuieşte 13 kcal. Raţia zilnică necesitând, pentru un efort minim circa 1800 kcal, fiind uşor asimilabile, substanţele energetice pe care le conţin conservele din fructe pot asigura o anumită cantitate de calorii. Din acest punct de vedere, produsele din fructe devin o sursă valoroasă mai ales dacă în cadrul procesului tehnologic li s-au adăugat cantităţi mari de zahăr. În tabelul 3.4. este prezentată valoarea energetică medie la principalele fructe ale speciilor pomicole de climat temperat. Tabelul 3.4 Valoarea energetică medie a fructelor (prelucrare după Burzo, I., 1986; Niculescu, P. şi colab., 1986) Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19.

Produsul Nuci Migdale Alune Cireşe Gutui Vişine Castane Afine Coacăze negre Pere Caise Mere Prune Mure Piersici Coacăze roşii Agrişe Zmeură Căpşun

Valoarea energetică kJ/100 subst. edibilă kcal/kg 2950,4 7048 (6700-6800) 2725,0 6509 2284,6 5457 311,8 745 (670-820) 286,4 684 (270-485) 280,1 669 (630-650) 252,5 603 239,4 572 (530-660) 239,0 571 (500-560) 230 550 (500-600) 225,2 538 (420-540) 219,9 525 (4900-500) 215,5 515 (520-750) 202,5 483 192,6 46 (410-500) 190,0 454 (280-540) 182,7 436 167,1 399 (360-670) 142 340 (430)

Alimentele energetice, pentru a fi metabolizate, au nevoie de prezenţa elementelor biocatalitice. Alimente biocatalitice. Această grupă de substanţe este formată în principal din vitamine şi din microelementele substanţelor minerale. Acestea, deşi se găsesc în cantităţi extrem de mici în alimente, joacă un rol vital. Organismul uman este în imposibilitate să catalizeze (transforme) alimentele şi deci să supravieţuiască, dacă acestea lipsesc. Necesarul de vitamine este cu atât mai mare cu cât în raţia zilnică se folosesc alimente ca : zahăr, făină albă, griş, carne, alcool, care sărăcesc organismul în vitamine. Microelementele, provenite în principal din substanţele minerale din fructe, sunt de asemenea importanţi catalizatori, lipsa lor producând dereglări ale metabolismului uman.

50

3.2. Morfologia, anatomia şi fiziologia pomilor şi arbuştilor fructiferi În raport cu gradul de dezvoltare şi particularităţile biologice, speciile pomicole au habitus şi longevitate foarte variate. Astfel, există specii pomicole arborescente, cu creştere viguroasă (castan comestibil, nuc) şi moderată (măr, păr, prun, cireş, vişin, cais etc.), dar şi specii arbustive (agriş, coacăz, afin) sau chiar plante semiierboase (căpşun). Şi în ceea ce priveşte durata de viaţă a plantelor pomicole se observă o variaţie foarte mare de la o specie la alta. Astfel, castanul şi nucul pot depăşi 250-300 ani, mărul şi părul 40-100 ani, cireşul 30-60 ani, piersicul 20 ani, coacăzul şi agrişul 15 ani, însă căpşunul numai 5-6 ani. Aceste două aspecte (habitus şi longevitate) sunt condiţionate de particularităţile biologice ale fiecărei specii, dar sunt influenţate de condiţiile ecologice, de agrotehnică precum şi de interacţiunea acestor factori. Planta pomicolă (pomul sau arbustul fructifer) reprezintă un monosistem (biosistem pomicol). Pomul este un biosistem deschis, în majoritatea cazurilor structurat din două subsisteme (portaltoi şi altoi), care formează un cuplu funcţional elementar, armonios, dinamic, un „automat biologic” autoreglabil. Între cele două subsisteme se face un schimb permanent de substanţă, energie şi informaţie cu mediul ambiant. În cazul pomilor altoiţi subsistemul portaltoi este asimilat sistemului radicular, iar subsistemul altoi, sistemului aerian (tulpina). Porţiunea din imediata vecinătate cu solul, unde are loc trecerea între rădăcină şi tulpină, este denumită colet. La plantele provenite din sămânţă, cât şi la cele altoite pe portaltoi generativi, coletul este normal, clasic, distinct. La cei obţinuţi pe cale vegetativă (butaşi, drajoni, marcote, microînmulţire), precum şi la pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, coletul nu se distinge şi este denumit colet convenţional. În majoritatea cazurilor pomii cultivaţi sunt, de regulă, proveniţi din concreşterea a doi parteneri diferiţi: portaltoiul şi altoiul; concreşterea lor realizându-se în urma operaţiunii de altoire. Portaltoiul este reprezentat prin partea subterană, hipogee – rădăcina, iar altoiul prin partea aeriană, epigee – tulpina. Părţile formează un individ unitar, de sine stătător. La unele plante pomicole cultivate – arbuştii fructiferi – rădăcina şi tulpina au aceeaşi apartenenţă.

3.2.1. Rădăcina În producţia pomicolă rădăcina are un rol important şi complex ca şi tulpina. Dacă în decursul timpului, pomicultorii au acordat o mare atenţie sistemului aerian şi mai puţin celui radicular, s-a datorat cunoştinţelor limitate despre acest organ, dificil de investigat. Cunoaşterea fenomenelor care se petrec în sol, la nivelul rădăcinii, apare cu atât mai importantă cu cât o serie de factori vitali pentru activitatea rădăcinii pot fi dirijaţi prin agrotehnică.

51

3.2.1.1. Morfologia rădăcinii Rădăcina are, de obicei, formă cilindrică. După origine rădăcinile sunt de două feluri: - Rădăcinile embrionare (normale). Ele provin din radicula embrionului, care prin creştere devin pivot, cu orientare verticală, caracteristic portaltoilor sau pomilor obţinuţi din sămânţă (fig. 3.2.1). Creşterea în lungime a rădăcinilor se realizează prin diviziunea celulelor iniţiale ale meristemului radicular. Diferenţierea acestora şi realizarea structurii interne este codificată genetic prin sinteza de molecule informaţionale în celulele diferenţiate, care sunt transportate prin plasmodesme spre celulele nediferenţiate (Laux T., Jurgens G., 1997). În ceea ce priveşte caracterul de creştere şi ramificarea naturală a pivotului, acesta poate fi puternic, cu penetraţie adâncă şi puţine ramificaţii laterale (la părul din sămânţă) sau scurt, cu ramificaţii laterale primare – sistem radicular rămuros – la mărul din sămânţă. Gradul de ramificare al rădăcinii este dependent de condiţiile existente în sol, de fermitatea acestuia, de gradul de fertilitate sau natura substanţelor din sol etc. O bună ramificare se realizează în solurile aluvionare, uşoare, profunde şi bine aerate. În cele mai multe cazuri rădăcinile nu sunt distribuite uniform în sol, ele tind să crească spre zonele cu umiditate şi compoziţie optimă, pe baza chimiotropismului şi hidrotropismului pozitiv al acestora, precum şi în zona de minimă rezistenţă a solului, unde porozitatea este mai mare. Pomii produşi în pepinieră şi transplantaţi apoi la locul definitiv, al căror pivot a fost tăiat, prezintă un sistem radicular dezvoltat, cu numeroase rădăcini laterale primare. - Rădăcinile adventive care nu îşi au originea în radicula embrionului ci iau naştere pe alte organe ale plantelor, în cazul pomilor şi arbuştilor fructiferi, pe tulpini (ramuri şi lăstari) (fig. 3.2.2). Majoritatea autorilor admit ca ţesut generator Figura 3.2.3 –Formarea al rădăcinilor adventive, periciclul (fig.3.2,3). În rădăcinilor laterale (schemă) a - epiderma; b - scoarţa; anumite condiţii celulele periciclului din c - periciclu; d - cilindru vecinătatea razelor medulare încep diviziunea central; e - rădăcini laterale alcătuind vârful de creştere care se diferenţiază în ţesuturi de creştere. Acestea se transformă în ţesuturi de rădăcină şi prin presare mecanică străbat ţesuturile tulpinilor (Kramer P., Kozlovski T., 1960). Rădăcinile adventive se formează frecvent în zona nodurilor, mai rar în internoduri. Rădăcinile adventive pot apărea şi în alte zone (în punctele rănite ale cambiului, în jurul mugurilor etc.)(Martinez-Zaparta E., 1964). Odată apărute, rădăcinile adventive evoluează şi ramifică la fel ca şi rădăcinile normale, cu deosebirea că sistemul radicular va fi fasciculat: nu are pivot (uneori formează un pivot fals), este alcătuit din numeroase rădăcini mai slab diferenţiate ca grosime şi lungime şi cu pătrundere mai redusă în adâncimea solului. Mărul paradis şi arbuştii fructiferi (coacăz, agriş) constituie exemple tipice.

52

Figura 3.2.4 – Structura permanentă a rădăcinii : a – pivotul; b - rădăcină de ordinul I; c - rădăcină de ordinul II; d - rădăcină de ordinul III.

Însuşirea unor plante pomicole de a forma rădăcini adventive prezintă o deosebită importanţă pentru înmulţirea vegetativă prin marcotaj şi butăşire. Complexitatea sistemului radicular al pomilor, longevitatea şi masa mare a acestui organ, creşterea şi dispariţia continuă a unor tipuri de rădăcini, a condus la necesitatea adaptării unei nomenclaturi specifice. Atât în cazul rădăcinilor embrionare, cât şi la cele adventive, se disting rădăcini de schelet şi semischelet şi rădăcini fibroase. Rădăcinile de schelet şi semischelet sunt considerate organe permanente ale organelor hipogee. Ele includ rădăcinile de Figura 3.2.5 Secţiune longitudinală prin vârful ordinul zero (pivotul), pe cele primare şi rădăcinii: secundare cu ramificaţiile lor până la ordinul III a - vârful vegetativ; (fig.3.2.4). Acestea ating lungimi de mai mulţi b – zona netedă; metri, grosimi de la 3 mm până la 15-20 cm sau c – zona piliferă; chiar mai mult, au o durată de viaţă lungă, unele cc – cilindrul central. dintre ele tot atât cât trăieşte pomul. În tinereţe rădăcinile pomilor sunt de culoare violacee (la zarzăr şi coacăz negru), galben-murdară (la corcoduş, mahaleb), galben-cafenie (la măr), cafenie-negricioasă (la păr), cenuşie-negricioasă (la nuc).

53

Cu trecerea timpului, când rădăcinile îmbătrânesc, acestea capătă o culoare brună, mai deschisă sau mai închisă, datorită suberului îngroşat şi exfoliat. La o rădăcină tânără, în creştere, se deosebesc din punct de vedere al funcţionalităţii şi aspectului patru zone (figura 3.2,5). În vârf se află piloriza (scufia sau caliptra), cu rol de protecţie a celulelor meristematice împotriva durităţii particulelor de sol. Imediat sub aceasta se găseşte vârful vegetativ alcătuit din grupuri de celule iniţiale, prin diviziunea cărora rezultă meristemele primordiale (promeristemele), care la rândul lor dau naştere la meristemele primare. În continuare este zona netedă (zona de extindere a celulelor) în care are loc creşterea în lungime a rădăcinii prin întinderea (alungirea) celulelor. Urmează apoi zona piliferă unde se diferenţiază ţesuturile primare generând structura primară: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central. În această zonă, din rizodermă se formează perii radiculari. Zona piliferă are o durată de câteva ore până la 10-20 zile. Aceasta este influenţată de vârstă, de viteza de creştere a rădăcinii şi de condiţiile din sol. Figura 3.2.6 – Rădăcini Rădăcinile fibroase sunt lungi de la fibroase la măr: fracţiuni de milimetru la câţiva milimetri, uneori 1-de creştere sau axiale; câţiva centimetri, şi au grosimi sub 3 mm. Ele pot fi 2- absorbante sau active; reprezentate de ramificaţiile de ordinele IV, V şi VI, 3- intermediare; trăiesc mai puţin de un an şi constituie structura 4- conducătoare. nepermanentă, dinamică a rădăcinii. După stadiul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc, rădăcinile fibroase pot fi clasificate în: rădăcini axiale, absorbante, intermediare şi conducătoare (fig. 3.2.6). Rădăcinile axiale (de creştere) au numai structură primară şi se găsesc în vârful rădăcinilor în creştere. Au culoare albă, sunt lungi de 10-25 mm, mai groase decât zona de diferenţiere a cilindrului central (fig.3.6). Ca funcţii, asigură creşterea în lungime, formarea laterală a rădăcinilor absorbante precum şi apei şi a sărurilor minerale prin intermediul perilor absorbanţi. Cel mai mare număr de rădăcini axiale se găsesc primăvara, la pomii tineri obţinuţi din seminţe (Kolesnicov V.A., 1971). Aceste rădăcini nu formează micorize. Rădăcinile absorbante (active). Ca şi cele axiale, au numai structură primară. Lungimea lor este de 0,1-4 mm, grosimea de 0,3-1 mm şi au culoarea albă-translucidă. Numărul acestora este foarte mare, depăşeşte 90 % din numărul total de rădăcini ale pomului şi are valori diferite de la o specie la alta: la măr 170-300/mm2, la păr 200/mm2, la prun 380/mm2 suprafaţă radiculară. Perii absorbanţi. Suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor active şi a celor axiale este considerabil mărită (de până la 10 ori) de perii absorbanţi sau radiculari. Aceştia sunt celule rizodermice modificate, mult alungite, conţin protoplasmă, nucleu şi o vacuolă mare plină cu suc vacuolar. Se formează în 36-40 ore şi au o durată de viaţă de 10-20 zile (Anghel Gh. Şi colab., 1975). În acest interval, alţi peri se formează către zona netedă, încât zona piliferă avansează în ritmul creşterii rădăcinilor explorând mereu alte spaţii din sol.

54

Micorizele reprezintă simbioze între rădăcinile pomilor şi ale arbuştilor fructiferi şi unele specii de ciuperci. În condiţii optime de umiditate, rădăcinile absorbante formează relaţii de micoriză cu anumite ciuperci (Kolesnicov V.A., 1975). Micoriza este alcătuită dintr-o aglomerare de hife de ciuperci simbiotice care contaminează rădăcinile tinere. Cele mai multe specii pomicole formează endomicorize. Sabrana C. şi Vitaglino C. (1990) au făcut o sinteză a ciupercilor de ciuperci micoritice care formează micorize cu pomii fructiferi după cum urmează: la măr – Glomus fasciculatum, G. mossae, G. maculosum, G. versiforme, G. manihotis, G. bitunicatum, G. occulatum, G. epigaeum, G. monosporum, G. macrocarpum, G. albidum, G.caledonicum, G. constrictum, G. etunicatum, G. fragile, G. hyalosporum, G. melanosporum, Gigaspora marginata, Gig. calospora, Gig. verrucosa, Gig. gigantea, Gig. gilmorei, Gig. erytropa, Gig. heterogama, Gig. pellucida, Gig. reticulata, Gig. rosea, Acaulospora bireticulata, A. scrobiculata, A. spinosa, Sclerocystis rubiformis, S. sinuosa. Ciupercile care formează micorize la piersic sunt: Glomus etunicatum, G. fasciculatum, G. mossaeae, Gigaspora marginata. Aceasta din urmă se află şi la cireş. Ciupercile respective se fixează în zona perilor absorbanţi, pătrunzând în primul strat de celule (micoriză ectotrofă). Hifele ciupercilor micoritice intensifică mult absorbţia apei şi a sărurilor minerale, au o durată de viaţă mai mare decât a perilor absorbanţi şi se extind pe o lungime mai mare a rădăcinilor. Prin consumul de hidraţi de carbon, hifele ciupercilor reduc capacitatea de orientare a agenţilor patogeni spre rădăcină, iar prin secretarea unor antibiotice specifice favorizează formarea unei zone protectoare în jurul rădăcinilor (Dorobanţu N., 1976). Micoriza ectotrofă poate înlocui total perii absorbanţi, plantele pomicole fiind micorizate total, în cazul nucului, alunului şi castanului, sau poate să înlocuiască numai parţial funcţiile perilor absorbanţi, cazuri întâlnite la gutui, măr, păr, vişin, prun, arbuşti fructiferi. La alun s-a constatat formarea de ectomicorize în simbioză cu Tuber melanosporum. Procesul de infecţie durează 40-50 de zile. Hifele ciupercilor formează un fel de manşon pâslos în jurul perilor absorbanţi (reţeaua lui Harting) la suprafaţă (fig. 3.2.7) În timpul perioadelor secetoase, micorizele pot să dispară, ciupercile dând naştere la forme de rezistenţă, pentru ca, în condiţii normale de umiditate să regenereze simbioza. În cadrul simbiozei, ciuperca furnizează rădăcinilor plantei gazdă apa şi substanţele minerale prin suprafaţa mare de absorbţie, ceea ce permite o bună explorare a solului. În acelaşi timp, gazda (pomul sau arbustul fructifer) furnizează ciupercii compuşii organici necesari pentru nutriţie. Majoritatea ciupercilor conţin nitrareductaze şi ca urmare pot reduce Figura 3.2.7 – Peri absorbanţi: nitraţii la nitriţi şi azot amoniacal. În 1 – la coacăzul negru fără micoriză; acelaşi timp, ciupercile pot absorbi şi 2 – la prun cu micoriză. azotul amoniacal pe care îl utilizează pentru sinteza glutaminei şi a acidului glutamic. Plantele micoritice au o rezistenţă mai mare în cazul cultivării pe soluri calcaroase sau cele care conţin metale grele. Baldini E. (1986)

55

menţionează că plantele micoritice pot absorbi de două ori mai multe substanţe minerale comparativ cu cele nemicoritice. Plantele micoritice cresc mai mult în greutate, înălţime şi diametru şi au o suprafaţă foliară mai mare (Sabrana C, Vitagliano C., 1990), un conţinut sporit în citochinine, o rezistenţă mai mare la infecţiile radiculare şi o toleranţă mărită la stresul salin. Micorizele eliberează în sol auxină şi alţi compuşi indolici, care au efect favorabil asupra microflorei din sol (Green C.D. ş.a., 1996). În general, pomii care prezintă micoriză sunt mai viguroşi, mai bine dezvoltaţi, mai rezistenţi. Rădăcinile intermediare sau de tranziţie. Acestea reprezintă o fază de tranziţie de la cele absorbante către rădăcinile conducătoare, deci nu constituie o categorie aparte de rădăcini cu rol bine definit. La aceste rădăcini are loc trecerea de la structura primară la cea secundară, devenind rădăcini conducătoare. Au o culoare albă-violacee şi prezenţa lor indică o bună creştere a sistemului radicular. O parte din rădăcinile intermediare, în special cele provenite din rădăcinile absorbante pier. Rădăcinile conducătoare. Acestea sunt, de fapt, rădăcinile de schelet şi semischelet în devenire. Au culoare brună-deschis sau brună-închis. Se formează din cele intermediare al căror cortex primar este îndepărtat. După o perioadă scurtă, în aceste rădăcini apar îngroşări secundare şi astfel, ele devin rădăcini de schelet.

3.2.1.2. Anatomia rădăcinii În funcţie de stadiul de dezvoltare ontogenetică, de felul ţesuturilor şi de dispunerea lor în rădăcină, la rădăcinile plantelor pomicole se întâlnesc două feluri de structuri: primară şi secundară. (fig. 3.2.8). Structura primară se întâlneşte la toate plantele tinere, în primele faze de dezvoltare, precum şi în vârfurile rădăcinilor mature. Rădăcina cu structură primară nu este capabilă de îngroşări evidente şi apreciabile. Structura primară veritabilă se evidenţiază la nivelul zonei pilifere. Aici ţesuturile definitive primare sunt: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central. Rizoderma (epiblemul) este alcătuită dintr-un strat de celule parenchimatice vii, strâns alipite între ele şi cu toţi pereţii subţiri, pectocelulozici. Numeroase celule ale rizodermei se alungesc şi se transformă în peri absorbanţi. Scoarţa este alcătuită din mai multe straturi de celule parenchimatice, diferenţiate structural şi funcţional în trei regiuni: exodermul, scoarţa propriuzisă şi endodermul. Exodermul este format din 1-2 (3) rânduri de celule, strâns alipite între ele, cu pereţii suberificaţi şi reprezintă ţesutul de protecţie al rădăcinii în zona aspră. Scoarţa propriu-zisă sau parenchimul cortical este pluristratificată şi poate îndeplini funcţii diverse, inclusiv cel de depozitare a substanţelor de rezervă. Endodermul este stratul intern al scoarţei, alcătuit din celule egale între ele şi strâns alipite. Văzut din spaţiu, endodermul are forma unui cilindru care înconjoară cilindrul central (stelul). În dreptul fasciculelor de xilem, în endoderm, rămân celule subţiri, neîngrăşate, numite celule de pasaj sau de trecere, care permit circulaţia sevei brute de la scoarţă spre vasele de xilem.

56

Figura 3.2,8 – Secţiune transversală în diferite stadii prin rădăcina de păr: A – cilindrul central în stadiul procambial (înainte de începutul diferenţierii celulelor conducătoare); B – structura primară; C – arcurile de cambiu dintre lemnul şi liberul primar au început să producă ţesuturi conducătoare secundare; D – cambiul sub formă de celule a produs ţesuturi conducătoare secundare, periciclul începe să se dividă tangenţial, endodermul este parţial strivit, scoarţa pe cale de exfoliere; E – creşterea secundară a progresat, s-a format peridermul, scoarţa primară s-a desprins, cambiul în zona fasciculelor de protoxilem formează raze largi (după Katherine Esau, 1965).

Cilindrul central (stelul) este coloana de ţesuturi care umplu centrul rădăcinii. El este alcătuit din periciclu, fascicule conducătoare, raze medulare şi măduvă. Periciclul este format din celule strâns alipite între ele şi în alternanţă cu cele ale endodermului, ca o consecinţă a originii diferite ale acestora. Din periciclu pornesc radicelele şi, de aceea, acesta se mai numeşte strat rizogen (generator de rădăcini). Formarea radicelelor începe din zona aspră. Fasciculele conducătoare sunt elementele cele mai importante ale cilindrului central. Acestea sunt separate şi în alternanţă. Dezvoltarea xilemului şi a floemului se face centripet. Vasele mai tinere (protoxilemul şi protofloemul) sunt situate spre periciclu, iar metaxilemul şi metafloemul, spre măduvă.

57

Numărul fasciculelor dintr-o rădăcină variază, însă, totdeauna numărul celor de xilem este egal cu al celor de floem. Între fascicule se află parenchimul care alcătuieşte razele medulare primare, iar în centrul rădăcinii se află măduva. Structura secundară a rădăcinii (fig. 3.2.9). La plantele pomicole, în timpul vieţii, pe lângă structura primară, rădăcina prezintă şi o structură secundară, care o completează pe cea primară. Structura secundară apare după cea primară şi se bazează pe aceasta. Ţesuturile secundare, care se intercalează printre cele primare şi duc la îngroşarea rădăcinii, provin prin activitatea a două meristeme secundare : cambiul şi felogenul. Cambiul (zona generatoare floemo-xilematică = libero - lemnoasă) se formează totdeauna în cilindrul central şi generează floem secundar spre exterior şi xilem secundar spre interior. Spre deosebire de ţesuturile primare, în ţesuturile secundare apar elemente mecanice de tipul fibrelor lemnoase şi liberiene cu rol important în susţinerea plantelor. Xilemul şi floemul secundar se dispun în cilindri concentrici separaţi de cambiu şi străbătuţi în sens radiar de raze medulare secundare. Fostele fascicule de xilem şi floem secundar sunt împinse de ţesuturile secundare spre interior şi respectiv spre exterior, încât acestea pot fi identificate cu greutate într-o Figura 3.2.9 – Schema formării rădăcină bătrână. ţesuturilor secundare floemo-xilemice: Cambiul se formează în urma 1– la începutul apariţiei cambiului; unui proces de diferenţiere a celulelor 2 – la sfârşitul primului an; 3 – la sfârşitul anului al doilea; sc – scoarţa; parenchimatice de pe faţa internă şi cc – cilindru central; lm – fascicul de laterală a fasciculelor de floem primar xilem (lemn) primar; l – fascicul de şi de pe faţa laterală a fasciculelor de floem (liber) primar; c – cambiu; m – xilem primar. Aceasta este forma măduvă; ls1-ls2 – liber (floem) secundar iniţială, de arcuri de cambiu. din primul şi al doilea an; lms1-lms2 – Ulterior, prin diferenţierea lemn secundar din primul şi al doilea celulelor periciclului de pe faţa externă an (după Popescu Gh., 2000). a fasciculelor de xilem, arcurile se unesc şi capătă un contur sinuos. Cambiul funcţionează toată viaţa pomului, dar îşi întrerupe activitatea în fiecare toamnă, când plantele pomicole intră în starea de repaus şi şi-o reia

58

în primăvara următoare, la pornirea în vegetaţie (în zonele cu climat temperat unde este prezentă alternanţa anotimpurilor). Felogenul (zona generatoare subero-felodermică) apare la început sub forma unui cilindru (inel în secţiune transversală), în periciclu, în floem, în straturile mai exterioare sau mai profunde ale scoarţei. Prin acţiunea felogenului, spre exterior se formează suber, iar spre interior feloderm. Ansamblul ţesuturilor produse de felogen alcătuiesc scoarţa secundară sau peridermul.

3.2.1.3. Fiziologia rădăcinii Rădăcinile plantelor pomicole îndeplinesc funcţii multiple, iar activitatea fiziologică a acestora se desfăşoară permanent, cu intensităţi diferite, în funcţie de tipul de rădăcină, vârstă, condiţii climatice etc. Astfel, prin rădăcinile conducătoare se transportă seva brută (apa cu substanţele minerale) către tulpină prin vasele lemnoase şi invers, seva elaborată (substanţele organice), către ultimele terminaţii ale sistemului radicular, prin vasele liberiene. Tot aceste rădăcini fixează planta în sol şi în ele se depozitează substanţe de rezervă. Activitatea fiziologică a rădăcinilor absorbante sau active este foarte intensă şi complexă: absorb apa cu substanţele minerale, sintetizează în forme organice unele elemente (azot în amide, aminoacizi, protide), excretă zaharuri, acizi organici, compuşi minerali de P şi K. Aceste substanţe contribuie la solubilizarea elementelor minerale din sol şi la dezvoltarea microorganismelor rizosferei, exercită o influenţă activă asupra schimbului de ioni în procesul absorbţiei. Creşterea în lungime a rădăcinilor este asigurată de meristemul apical, iar formarea rădăcinilor laterale se realizează în urma dediferenţierii celulelor periciclului care, în urma diviziunii, formează un con de creştere care pătrunde printre celule până la suprafaţa rădăcinii. Această creştere este influenţată de fitohormoni. În rădăcini are loc biosinteza acidului abscizic, al citochininelor şi al etilenei, pe lângă care se pot biosintetiza şi gibereline. Auxina, alt fitohormon cu implicaţii majore în creşterea rădăcinilor, provine din organele aeriene ale plantelor pomicole. Este cunoscut faptul că acidul abscizic are efect de inhibare a creşterii rădăcinii, pe când etilena are rol de stimulare. Acest rol este reliefat de faptul că prin emisia de elilenă la nivelul rădăcinii are loc îngroşarea pereţilor celulari. Ca urmare, în cazul în care rădăcinile întâlnesc un obstacol, acestea, având pereţii celulari îngroşaţi, pot depăşi obstacolul. Creşterea sistemului radicular este stimulată de citochinine şi auxine. Citochininele, dacă nu sunt în exces, stimulează diviziunea celulară din meristemul apical al rădăcinilor, iar auxina are rol de stimulator asupra procesului de rizogeneză (Jesko T., 1991). Raportul acid abscizic/auxine şi locul lor în celule determină creşterea geotrop pozitivă a rădăcinilor. Auxina contracarează acţiunea inhibitoare a acidului abscizic şi astfel, celulele situate spre organele aeriene vor avea o creştere mai intensă faţă de celulele din partea opusă, ceea ce generează o curbură geotrop pozitivă în zona de extensie celulară. Rădăcinile din apropierea tulpinii sunt mai lungi decât cele din zona apicală. Aceasta se datorează

59

dominanţei apicale care se manifestă atât la nivelul rădăcinilor cât şi la partea aeriană a plantelor pomicole. Auxina sintetizată în mugurii apicali ai părţii aeriene este transportată spre vârful rădăcinii şi, cantităţile mici ajunse aici, stimulează procesul de creştere al acestora. Concomitent cu efectul de stimulare a creşterii rădăcinilor de către auxină, are loc şi o inhibare a creşterii rădăcinilor secundare, ca efect al acţiunii citochininelor şi a acidului abscizic sintetizate în apexul rădăcinii. În urma dediferenţierii unor celule ale razelor medulare, ale cambiului sau ale floemului secundar, acestea revin la stadiul de meristem. În urma diviziunii şi proliferării spre exterior sub forma unui con de creştere, acestea dau naştere la rădăcinile adventive. Această caracteristică este utilizată la înmulţirea unor pomi şi a arbuştilor fructiferi prin butaşi (agriş, coacăz, afin etc.). Procesul de rizogeneză este stimulat de auxine care, datorită transportului lor polar, determină întotdeauna formarea rădăcinilor la polul bazal al butaşilor. În ceea ce priveşte giberelinele, rolul lor în formarea rădăcinilor este controversat. În faza iniţială a rizogenezei ele pot avea efect inhibitor, prin blocarea procesului de diviziune a celulelor care vor forma primordiile radiculare, însă, în etapele următoare, ele pot avea efect stimulator asupra procesului de rizogeneză. Citochininele sunt substanţe bioactive produse în meristemul apical al rădăcinii. Baldini E. (1993) constată că rolul citochininelor în creşterea rădăcinilor rezidă din interacţiunea cu alţi hormoni care influenţează diviziunea celulară. Citochininele produse de rădăcini şi transportate prin xilem spre partea epigee, influenţează activitatea fiziologică a lăstarilor prin controlul metabolismului proteinelor şi al CO2 în frunze, formarea enzimelor în frunze, formarea lăstarilor, ieşirea mugurilor din repaus şi legarea fructelor. Acidul abscizic (ABA) este o substanţă bioactivă cu rol inhibitor al diviziunii şi elongaţiei celulare. El poate fi stimulator pentru alte procese, în funcţie de nivelul endogen şi interacţiunea lui cu alţi hormoni vegetali. Acidul abscizic influenţează activitatea fiziologică a pomilor pe mai multe căi: inhibă creşterea rădăcinilor şi alungirea tulpinii, inhibă absorbţia şi acumularea ionilor de K şi P, sporeşte căderea frunzelor, provoacă repausul mugurilor, se opune activităţii giberelinelor. Etilena nu este în sens strict un hormon vegetal, dar formarea şi prezenţa ei are aspecte specifice de reglare ca:scoaterea din repaus, dirijarea inducţiei florale, maturarea şi supramaturarea fructelor. Etilena nu reprezintă un factor limitativ în procesul de rizogeneză, în schimb, poliamidele (putresceina, spermina şi spermidina) se comportă ca substanţe stimulatoare în acest proces. În timpul rizogenezei au loc numeroase procese biochimice şi fiziologice. Se consumă substanţe nutritive (glucide reducătoare, aminoacizi), se intensifică activitatea enzimatică şi respiraţia. Rizogeneza este influenţată şi de factori externi, printre care, temperatura şi intensitatea luminoasă. Temperatura optimă pentru rizogeneză este cuprinsă între 21 şi 27 0C ziua şi între 15 şi 21 0C în timpul nopţii. Baldoni L. şi colab.(1993) constată că intensitatea luminoasă mare inhibă procesul de rizogeneză prin favorizarea sintezei substanţelor inhibitoare.

60

3.2.1.4. Intensitatea şi ritmicitatea creşterii rădăcinilor Factorii creşterii rădăcinilor sunt numeroşi şi variabili, fapt care explică diferenţele dintre datele cercetătorilor care s-au ocupat cu studiul sistemului radicular la plantele pomicole. Ritmul de creştere al rădăcinii poate să ajungă la câţiva mm într-o zi, cele mai mari creşteri realizându-se în timpul nopţii, când potenţialul hidric al celulelor este mai mare, fiind favorizată, în acest fel, extensia celulară. Intensitatea creşterii rădăcinilor la plantele pomicole depinde, pe lângă factorii de creştere, de specie şi de vârsta plantelor. Rogers W.S. (1939) a constatat că în perioadele de creştere activă a rădăcinilor la măr, acestea cresc cu 3 mm/zi, iar Rusu E. (1969) stabileşte la nuc o creştere medie de 8 mm/zi. În ceea ce priveşte creşterea rădăcinilor în decursul unui an, este acreditată părerea că acestea, spre deosebire de partea aeriană, nu ar avea o perioadă ereditară de repaus şi că o anumită ritmicitate constatată în creştere este datorată variaţiei factorilor de vegetaţie. La piersic a fost remarcată iniţierea formării rădăcinilor cu 3-4 săptămâni înainte de înflorire şi realizarea unui maxim de creştere primăvara. După dezmugurit, odată cu creşterea organelor vegetative aeriene, cantitatea de substanţe trofice din plante scade şi, implicit, ritmul de creştere al rădăcinilor. La aceasta contribuie şi stresul hidric din timpul verii. Spre sfârşitul verii, odată cu încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor, se produce al doilea maxim de creştere al rădăcinilor. Dacă în timpul iernii temperatura din sol nu scade sub 2 0C, procesul de creştere continuă lent (Baldoni L., 1986). Aceasta explică, printre altele, avantajul plantării de toamnă al pomilor. Kolesnikov V.A.(1959) susţine că numărul valurilor de creştere poate fi mai mare (3 sau chiar 4), sau se poate reduce la un singur val. Kramer P. şi Kozlovski T. (1960) au observat că, în statul Oregon, rădăcinile cresc în tot cursul anului dacă nu sunt îngheţuri, secetă sau inundaţii. Această constatare este consemnată şi de Rusu E. (1969) la nuc în iarna anului 1967. Temperaturile apropiate de 0 0C şi mai mari de 30 0C reduc ritmul de creştere al rădăcinilor. Acest proces este declanşat la temperatura de 1 0C la căpşun, 4-6 0C la măr, 6-7 0C la păr, 12 0C la cais şi piersic etc. Condiţiile de creştere ale rădăcinilor sunt influenţate şi de adâncimea la care se află acestea. Cele mai favorabile condiţii se întâlnesc la adâncimea de 20-100 cm, zonă în care se formează cel mai mare număr de rădăcini. Şuta A. şi colab (1956) au constatat că cele mai multe rădăcini se află la adâncimea de 20-70 cm, Popescu M. (1965), că pe solurile nisipoase, majoritatea rădăcinilor de cais şi prun se formează la adâncimea de 25-70 cm, iar Hoza D. (1996), susţine că, în cazul înierbării terenului între rândurile de pomi, frecvenţa maximă a rădăcinilor la prun este la adâncimea de 30 cm. Toate aceste date vin în sprijinul părerii că rădăcinile au capacitatea de a creşte în tot cursul ciclului anual şi că ritmicitatea, inegală ca număr de valuri şi amplasare în timp, este în funcţie de condiţiile specifice de mediu. În climatul temperat în care se află plasată ţara noastră, o creştere însemnată a rădăcinilor se realizează primăvara, fie înaintea înfrunzitului dacă dezgheţul la sol este timpuriu şi pomul are suficiente substanţe de rezervă acumulate în anul precedent, fie după înfrunzit, până în luna iunie. A doua creştere importantă are loc toamna (septembrie-noiembrie) dacă solul are suficientă

61

umiditate. La pomii fără rod creşterea de toamnă a rădăcinilor se prelungeşte, iar recoltarea la timp a fructelor este în avantajul creşterii rădăcinilor.

3.2.1.5. Factorii care influenţează creşterea rădăcinilor Compoziţia aerului din sol influenţează creşterea rădăcinilor prin conţinutul său în componente (O, CO2 şi produşi de descompunere aerobă – hidrogen sulfurat, metan, etilen). Nevoia de oxigen este diferită de la o specie la alta. Boyton D. (1940) menţionează că în mediul natural rădăcinile mărului rămân în viaţă la un conţinut de 1-3 %, au creşterea normală la 5-10 %, iar formarea de noi rădăcini necesită 12 % oxigen. În cazul solului cu grad redus de aerisire (sub 5 %), rădăcinile piersicului nu cresc, însă la 10 % oxigen, creşterile sunt normale pentru această specie. Reducerea cantităţii de oxigen din sol este cauzată de respiraţia rădăcinilor şi a microorganismelor aerobe care consumă oxigenul şi elimină CO2. Refacerea rezervei de oxigen în sol se face prin schimbul permanent cu aerul atmosferic (difuzie), cu atât mai bine cu cât solul este afânat, dar deficitar dacă acesta este tasat şi nelucrat. Pe solurile grele deficitul de oxigen este mai frecvent decât pe solurile mijlocii şi uşoare, fapt reflectat în creşterea şi fructificarea mai slabă a pomilor pe solurile argiloase nesatisfăcător lucrate. La fel se petrec lucrurile şi cu pomii cultivaţi în ţelină permanentă sub care există un deficit cronic de oxigen. Concentraţia de oxigen din sol se reduce cu adâncimea, pe când cea de CO2 sporeşte. Lipsa de oxigen se resimte şi pe solurile cu exces de umiditate temporară, datorită inundaţiilor sau a unor ploi prelungite, dar mai ales pe solurile cu exces permanent, în cazul plantaţiilor necorespunzător amplasate. Excesul temporar de apă opreşte creşterea rădăcinilor şi stânjeneşte absorbţia, însă dacă acesta depăşeşte o durată critică, rădăcinile absorbante pier şi până la apariţia altora noi, pomii trec printr-o perioadă de stagnare. Nevoia de oxigen şi rezistenţa la asfixia radiculară a pomilor este diferită în funcţie de specie, portaltoi şi combinaţia specie-portaltoi. Pomaceele sunt mai tolerante decât drupaceele, iar în cadrul acestor grupe, speciile se ordonează după scăderea gradului de toleranţă astfel: gutuiul, părul, prunul, piersicul, cireşul, caisul. Trocmé S. şi Gras R. (1977) clasifică portaltoii vegetativi ai mărului astfel: mai sensibili – MM 106 şi MM 109; mai puţin sensibili – MM 1, M 7, M 13, MM 106, MM 111. O insuficienţă de oxigen în sol poate fi provocată şi de o prea mare cantitate de rădăcini pe unitatea de sol, aspect întâlnit în sistemele de cultură de foarte mare desime (sistemul „pajişte”). Temperatura solului este un factor esenţial pentru creşterea rădăcinii şi pentru acumularea substanţei uscate în plante. Ea determină creşterea sezonieră a rădăcinilor pomilor în climatul temperat. Iarna, când solul atinge temperatura minimă (sub 2 0C), creşterea încetează, aceasta reluându-se, cu intensităţi diferite, în funcţie de temperatura de peste 2 0C. În această perioadă (ianuarie-martie), creşterea este mai activă în adâncime, unde solul este mai cald.

62

Pe solurile grele, umede şi reci, creşterea din primăvară este întârziată şi lentă, iar toamna se prelungeşte. Invers stau lucrurile pe solurile uşoare şi uscate. În perioada de vegetaţie se realizează temperatura optimă, însă în lunile iulie-august, când temperatura solului trece de 25 0C, ritmul creşterii rădăcinilor scade, iar la temperatura de 30 0C, încetează. Umiditatea constituie o premisă fundamentală pentru creşterea rădăcinilor, transportul substanţelor nutritive, desfăşurarea proceselor fiziologo-biochimice şi pentru menţinerea stării hidrice a celulelor. Rădăcinile pomilor se orientează în creştere spre zonele unde cantitatea de apă accesibilă este mai mare (hidrotropism), însă aceasta încetează în apropierea punctului de saturaţie, întrucât devine insuficientă aeraţia. Iancu M. (1980) consemnează faptul că, atunci când conţinutul în apă al solului a fost apropiat de limita inferioară a intervalului umidităţii active în stratul superficial al solului, s-a constatat extinderea mai în adâncime a sistemului radicular. În solurile uscate are loc un proces rapid de suberificare a rădăcinilor, astfel că suprafaţa de absorbţie se micşorează. Absorbţia apei depinde configuraţia sistemului radicular şi de eficienţa rădăcinilor, ambele variind în funcţie de specie, soi şi portaltoi. Seceta are efect stresant asupra rădăcinilor pomilor şi arbuştilor fructiferi, determinând inhibarea creşterii acestora, sinteza acidului abscizic şi moartea perilor absorbanţi. Excesul de umiditate are efecte negative determinând asfixia radiculară.

Fig. 3.2.10 Influenţa îngrăşămintelor asupra formării şi creşterii rădăcinilor: a - neîngrăşat; b - îngrăşat cu fosfor; c – îngrăşat cu fosfor şi azot; d – îngrăşat cu fosfor şi potasiu; e - îngrăşat cu azot şi potasiu; f - îngrăşat cu azot; g – îngrăşat cu gunoi de grajd; h – îngrăşat cu gunoi de păsări; i – îngrăşat cu must de grajd.

63

În condiţii de anaerobioză, amigdalina din rădăcini, în prezenţa emulsinei, se hidrolizează, cu producere de acid cianhidric, cu efect toxic. Acesta, împreună cu acumularea de aldehidă acetică şi alcool etilic peste nivelul caracteristic de prag (suportabil), poate să determine moartea celulelor rădăcinii. Substanţele nutritive influenţează, de asemenea, creşterea pomilor şi arbuştilor fructiferi. Un sol bogat în materie organică sau în elemente minerale asimilabile favorizează o creştere activă a rădăcinilor. Dintre aceste elemente, nutriţia corespunzătoare cu azot favorizează creşterea în lungime, iar fosforul şi potasiul stimulează ramificarea (fig.3.2.10). Un sistem radicular bine dezvoltat asigură aprovizionarea corespunzătoare a plantei cu apă şi substanţe minerale (120 kg/ha azot, 25-50 kg/ha P2O5, 150 kg/ha K2O, 100 kg/ha Ca2O şi 20 kg/ha MgO). Cantitatea de substanţe minerale absorbite de rădăcinile pomilor variază în raport cu specia (tabelul 3.2.1). Tabelul 3.2.1. Cantitatea medie de elemente (kg/ha) absorbite din sol, într-un an, la unele specii pomicole (Cobianchi I., 1976). Specia N P2O5 K2 O CaO MgO Măr 60-100 20-35 70-150 175-190 30-35 Păr 60-100 15-25 60-100 200-210 20-25 Piersic 80-150 20-25 80-130 150-160 30-35 Absorbţia substanţelor minerale de către rădăcinile pomilor şi arbuştilor fructiferi se realizează, în principal, pe cale activă, cu participarea transportatorilor proteici („pompe de ioni”), fapt dovedit prin concentraţia mărită a ionilor din celule comparativ cu cea din soluţia solului. Fotosinteza. Creşterea rădăcinilor depinde şi de accesul constant al hidraţilor de carbon formaţi în procesul de fotosinteză. Factorii care reduc fotosinteza (lumina, temperatura etc.) înrăutăţesc creşterea rădăcinilor mai mult decât creşterea lăstarilor, ceea ce duce la diminuarea absorbţiei. Deoarece în organele permanente ale pomilor se află rezerva de hrană, acestea atenuează în bună parte fluctuaţiile fotosintezei. Tăierile energice ale coroanei stimulează creşterea părţii aeriene în detrimentul rădăcinilor, a căror creştere este inhibată. Acest proces este determinat de o corelaţie trofică pozitivă care există între rădăcină şi organele aeriene ale plantelor pomicole. Lucrările solului provoacă secţionarea rădăcinilor până la adâncimea de 12 cm, fapt ce determină stimularea creşterii rădăcinilor. Producţiile mari determină transportul prioritar al asimilatelor spre fructe şi seminţe în detrimentul creşterii rădăcinilor. Prioritatea în transportul substanţelor organice se face în următoarea ordine: fructe, muguri, rădăcini, organe de rezervă. Înierbarea permite creşterea rădăcinilor în stratul superficial al solului, dar favorizează concurenţe între rădăcinile pomilor şi ale ierburilor, în ceea ce priveşte apa şi substanţele minerale, inhibând creşterea acestora şi favorizând sensibilitatea la stresul hidric (Faust, M., 1989). Valoarea pH-ului influenţează creşterea rădăcinilor. Aceasta este considerată optimă între 5,6 şi 6,5, cu excepţia afinului, care preferă soluri mai acide (pH de 4,5-5,5) şi a migdalului, care preferă pH-ul alcalin, rezistând la o concentraţie de calcar de până la 16 %.

64

Ritmicitatea creşterii rădăcinilor este influenţată, alături enumeraţi şi de aprovizionarea cu substanţe hidrocarbonate. Valul din toamnă se corelează cu migrarea descendentă a substanţelor. Westwood M.N.(1978) afirmă că încetinirea creşterii primăvara este datorată creşterii rapide a lăstarilor care consumă o din substanţele hrănitoare.

de factorii de creştere rădăcinilor mare parte

3.2.1.6. Extinderea şi repartizarea în sol a sistemului radicular În general, arhitectonica sistemului radicular este în strânsă legătură cu ereditatea, dar poate suferi modificări atât de importante sub acţiunea condiţiilor de sol, încât la aceeaşi specie se înregistrează diferenţe foarte mari în ceea ce priveşte extinderea, repartizarea şi gradul de ramificare al rădăcinilor. Ca urmare a numeroase studii efectuate asupra sistemului radicular de către Rogers W., Kolesnikov V., Negrescu I., Şuta A., Tudosescu O., Parnia P., Florescu C., Iancu V. şi alţii, s-au putut desprinde următoarele generalităţi: - Rădăcinile înaintează de la trunchi în toate direcţiile, mai repede decât se dezvoltă coroana. - Extinderea laterală a sistemului radicular depăşeşte întotdeauna pe cea a sistemului aerian (ca lungime, de 1,5 până la 4-5 ori şi ca suprafaţă, de 2,5 până la 7 ori). - Extinderea în adâncime a sistemului radicular variază în limite foarte largi. 85-95 % din rădăcini sunt repartizate pe adâncimea de 25-100 cm, formând grupa rădăcinilor cu direcţie mai mult sau mai puţin orizontală, ele constituind baza de hrănire a pomilor. Restul de 5-15 % formează grupa rădăcinilor cu direcţie verticală şi pătrund, în medie, la adâncimi de 1,5-3 m, dar unele pot atinge chiar 7-10 m. Acestea aprovizionează pomii cu apă în perioadele de secetă. - Pe acelaşi tip de sol, raportul dintre sistemul aerian şi sistemul radicular, la pomii maturi, este relativ constant, indiferent de soi şi portaltoi (Westwood M.N., 1978). Rădăcina reprezintă 25-30 % din greutatea totală a pomului. - Cea mai mare cantitate de rădăcini active se găseşte sub proiecţia coroanei. Factorii care influenţează extinderea şi repartizarea în sol a rădăcinilor şi care concură la definirea habitusului rădăcinii sunt de natură biologică, pedologică şi agrotehnică. Factorii biologici se referă la specie, portaltoi şi soi. Cu cât o specie este mai viguroasă, cu atât dezvoltă un sistem radicular mai viguros, explorând un volum mai mare de sol. Astfel, Rusu E. (1969) constată că nucul, la 40 de ani, îşi întinde rădăcinile la 11-14 m, sau chiar până la 20 m de la trunchi, iar în adâncime, pătrund până la 4-5 m. Prunul, la 25 de ani îşi extinde rădăcinile pe direcţie orizontală la 3,5-4 m, iar cele verticale până la 1,2-1,5 m adâncime (Ţâru V., 1972). Piersicul, specie de vigoare mai redusă, îşi circumscrie rădăcinile pe o rază de 2,5-3 m de la trunchi, pătrunzând în adâncime la 1-1,3 m (Iancu V., 1968). La coacăzul negru, rădăcinile se dezvoltă pe o rază de 0,9-1 m şi pe adâncimea de 0,5-0,7 m. În cadrul aceleiaşi specii, portaltoii, prin particularităţile lor ereditare, generează diferenţe mari de înrădăcinare în aceleaşi condiţii de sol şi agrotehnică (fig. 3.2.11).

65

Creşterea sistemului radicular este influenţată şi de soi. Acesta are rol semnificativ în ramificarea (numărul) rădăcinilor, mai ales a celor orizontale. Soiul generează diferenţe şi în ceea ce priveşte volumul de sol explorat, datorate nu atât repartizării în adâncime a sistemului radicular, cât, mai ales, suprafeţei de extindere laterală a acestora. Influenţa altoiului asupra sistemului radicular este mai evidentă atunci când altoirea se execută la nivelul coletului şi mai puţin evidentă în cazul altoirii pe trunchiul portaltoiului.

Fig. 3.2.11 : Dezvoltarea sistemului radicular la mărul Jonathan de 6 ani, altoit pe diferiţi portaltoi: A – portaltoiul M 9; B – portaltoiul franc Creţesc; C – portaltoiul sălbatic (Malus silvestris) (după Florescu A.C., 1968).

Factorii pedologici. Solul, prin însuşirile fizice (textură, structură, stabilitate structurală), influenţează puternic extinderea şi repartizarea rădăcinilor. Pe solurile nisipoase propriu-zise, rădăcinile pomilor, indiferent de portaltoi şi vigoare, se extind foarte mult lateral şi mai puţin în adâncime. Westwood M. (1978) constată că pe aceste soluri, trei pătrimi din totalul sistemului radicular se găseşte în primii 30 cm de sol. Majoritatea se dispun paralel cu suprafaţa terenului, câteva verticale aflându-se în prelungirea pivotului. Acestea sunt subţiri şi slab ramificate. Raportul coroană/rădăcină este de 1-1,5 ca diametru şi 1-3,5 ca suprafaţă ocupată. Unii cercetători consideră că această dispunere a sistemului radicular se datorează insuficienţei în elemente nutritive în adâncime. Alţii consideră că, pe lângă factorul prezentat anterior, nisipul se comportă, la penetrarea rădăcinilor, ca un obstacol. Se cunoaşte că forţa exercitată de rădăcină este de 5-10 kg/cm2 în direcţia de înaintare şi de 6,5 kg/cm 2 în sens radiar, astfel că,

66

posibilitatea de pătrundere depinde de mobilitatea grăunciorilor de nisip. Pe nisipurile tasate, la care porii sunt de dimensiuni mici, pe lângă înaintarea dificilă, se adaugă şi lipsa de oxigen. Popescu M. (1965) a demonstrat acest fapt pe nisipurile din Oltenia şi recomandă o mobilizare energică în adâncime şi o fertilizare masivă cu gunoi de grajd pe solurile nisipoase, înainte de plantarea pomilor. Atunci când solul nisipos conţine o oarecare cantitate de particule fine (lut sau argilă), sistemul radicular are o dezvoltare mai bună, unele rădăcini verticale putând depăşi 1 m adâncime. Înrădăcinarea superficială pe solurile nisipoase propriu-zise, coroborată cu capacitatea redusă de reţinere a apei a acestor soluri, determină o creştere mai redusă a pomilor şi le sporeşte sensibilitatea la uscăciune (Bunea A., 1979). Solurile lutoase, considerate ca foarte propice pentru cultura pomilor favorizează extinderea şi repartizarea normală a sistemului radicular, caracteristică portaltoiului şi soiului. Extinderea laterală este mai redusă decât pe solurile nisipoase, pătrunderea în adâncime mult mai mare şi ramificarea mai complexă. Raportul diametru/coroană este, în medie, de 1 la 2. Şi pe aceste soluri, adâncimea de pătrundere este diferită, datorată, nu atât texturii lor, cât structurii şi stabilităţii acestora. Pe solurile lutoase cu structură masivă, continuă, aeraţia solului este deficitară şi tasarea poate fi puternică, fenomene agravate dacă solul respectiv se găseşte într-o zonă cu regim pluviometric ridicat. În aceste condiţii, rădăcinile nu pătrund în adâncime, procesele din sol decurg mai mult sau mai puţin satisfăcător, fapt ce duce la reducerea importantă a vigorii pomilor. Pe solurile lutoase cu structură fragmentară ( prismatică, sferoidală sau filitoasă), aeraţia şi drenajul fiind foarte bune, sistemul radicular se dezvoltă puternic şi în adâncime. Datorită capacităţii bune de reţinere a apei şi a conţinutului în elemente nutritive, pe aceste soluri, pomii cresc viguros şi fructifică bine. Cu totul altfel se petrec lucrurile pe solurile argiloase. Aici proprietăţile structurale au o importanţă mai mare decât pe cele lutoase. O structură continuă le face slab accesibile pentru rădăcini, atât din cauze mecanice, cât şi din lipsa de oxigen. Rădăcinile se dispun în stratul superior şi se extind mai mult lateral, putând depăşi de 2-3 ori proiecţia coroanei (Westwood M., 1978). Pe aceste soluri pomii se dezvoltă slab (fig. 3.2.12).

Fig. 3.2.12. Repartizarea rădăcinilor pe un sol argilos compact (după Cutanceau,M.)

Dacă solul argilos are structură fragmentară stabilă, cu dimensiunile elementelor structurale de circa 1 cm, rădăcinile pot atinge adâncimi de peste 1

67

m (Trocmé S. şi Gras R., 1964). Ramificarea este mai puternică decât pe solurile lutoase, rădăcinile sunt mai scurte şi mai groase. Sistemul radicular nu capătă o extindere mare datorită fertilităţii şi umidităţii bune. Pe solurile intermediare (nisipo-argiloase, nisipo-lutoase, luto-argiloase, luto-nisipoase, argilo-lutoase, argilo-nisipoase), extinderea şi caracterul repartizării sistemului radicular se abate către textura predominantă. Dacă pomii sunt plantaţi pe un sol constituit dintr-un strat nisipos sau nisipo-lutos, aşezat pe altul argilos cu structură fragmentară, rădăcinile se dezvoltă bine. Dacă însă, cel de-al doilea strat este argilos cu structură continuă, rădăcinile rămân în primul strat. Chiar şi aici, din cauza drenajului deficitar al apei prin argilă, aeraţia este necorespunzătoare. În situaţia în care la suprafaţă se află un strat argilos sau lutos cu structură bună, iar dedesubt unul nisipos, rădăcinile rămân în majoritate în stratul superior (fig.3.2.13). Pe solurile cu 30-40 % pietriş în amestec, Fig. 3.2.13. Dispunerea în adâncime a rădăcinilor sistemul radicular are o pe un sol cu orizonturi texturale diferite : a - sol dezvoltare medie, însă aluvionar; b - pietriş. rădăcinile sunt puternic ramificate, din cauza devierii laterale provocată de pietrele întâlnite în cale. Grosimea mare a stratului de sol, influenţează şi el, extinderea în adâncime a sistemului radicular, cu efecte favorabile asupra producţiei şi a rezistenţei la secetă. A fost evidenţiată, piersic şi măr, corelaţia dintre grosimea solului şi circumferinţa trunchiului, acesta fiind, la rândul său, în corelaţie directă cu producţia. Cireşul a avut o rezistenţă mai mare la secetă când a fost plantat pe soluri adânci. Solurile cu adâncime redusă limitează extinderea în profunzime a rădăcinilor, expun mai mult pomii la secetă, iar pierderea azotului nitric prin antrenare este mai mare. Pânza de apă freatică la adâncimi necorespunzătoare împiedică pătrunderea rădăcinilor în sol. Rusu E. (1969) a constatat că rădăcinile (la nuc) păstrează „un spaţiu de siguranţă” de 30-40 cm faţă de nivelul freatic. Dacă nivelul apei freatice se ridică, rădăcinile noi se orientează către straturile superioare, iar cele inundate pier. Agrotehnica poate aduce schimbări importante în extinderea şi repartizarea în sol a sistemului radicular. Mobilizarea adâncă şi fertilizarea puternică cu gunoi de grajd a solului înainte de plantare favorizează adâncirea sistemului radicular şi restrângerea laterală a sa. Chiar pe solurile nisipoase şi pe cele argiloase compacte, sistemul radicular se adânceşte în condiţiile

68

menţionate mai sus şi, ca urmare, pomii rezistă mai bine la secetă, cresc mai viguroşi şi sunt mai productivi. Repartizarea în sol a rădăcinilor este influenţată şi de sistemul de întreţinere a solului din plantaţie. Pisani P. (1960) a constatat că la piersic, în cazul solului lucrat superficial, nu s-au găsit rădăcini în primii 10-20 cm, cauza fiind atât tăierea rădăcinilor ocazionată de lucrările mecanice repetate, cât şi de uscarea frecventă vara, a stratului superficial. Sistemul radicular era dispus, în acest caz, între 20 şi 70 cm. În situaţia întreţinerii solului prin mulcire cu paie, numeroase rădăcini, subţiri, abundent ramificate erau dispuse în apropierea suprafeţei solului, restul ajungând până la 60 cm. În solul nelucrat, în primii 20 cm nu se găseau rădăcini, probabil tot din cauza uscării. Acestea erau plasate pe adâncimea de 25-80 cm, unele ajungând chiar la 2 m. Şi modul de administrare a îngrăşămintelor determină modificări în repartizarea rădăcinilor. Cercetările efectuate pe pomi în vârstă, cultivaţi pe sol înierbat şi fertilizaţi timp îndelungat pe o rază de circa 1 m în jurul trunchiului, au dovedit că în această zonă se află un număr mare de rădăcini absorbante, spre deosebire de afirmaţia majorităţii cercetătorilor, care situează ponderea mare a acestor rădăcini la 1,5-2-3 m de trunchi.

3.2.1.7. Interacţiunea dintre rădăcinile plantelor învecinate În privinţa interacţiunii dintre rădăcinilor plantelor învecinate nu există o părere unanimă. Unii cercetători afirmă că numai rădăcinile pomilor din specii diferite se întrepătrund, alţii, că, şi în cazul aceleiaşi specii se petrece acest fenomen. Kolesnikov V.A. (1959) a constatat că rădăcinile mărului s-au întrepătruns cu cele ale caisului şi cireşului, dar au evitat zona rădăcinilor mărului vecin (fig. 3.2.14). Bragioni G. (1959) a constatat acelaşi fenomen la piersic. Apare evitarea întrepătrunderii cu rădăcinile pomilor apropiaţi (fig.3.2.15). Fig. 3.2.14. Extinderea sistemului Rusu E. (1969) afirmă că, în radicular al unui măr de 12 ani, urma studiului sistemului radicular la în raport cu alte specii peste 200 nuci, a constatat că, atât în (după Kolesnikov, V.) pepinieră, cât şi în plantaţii, nu s-a evitat fenomenul de evitare a rădăcinilor. Din cele prezentate anterior rezultă concluzia că interacţiunea dintre rădăcini diferă de la o specia la alta. În cazul înierbării, Coker E. (1959) afirmă că rădăcinile grami-neelor nu împiedică explorarea solului de către rădăcini. Rusu E. (1969) afirmă că la nucii cultivaţi în ţelină, rădăcinile se aflau la 2-3 cm de suprafaţă, printre rădăcinile ierburilor. Este clar că rădăcinile plantelor de pajişte au o influenţă asupra repartizării rădăcinilor în sol, repartiţie datorată în primul rând concurenţei pentru apă şi substanţe nutritive.

69

În situaţia în care atât apa cât şi substanţele nutritive sunt în cantităţi îndestulătoare pentru ambele culturi, rămâne totuşi problema aeraţiei deficitare sub ierburile menţinute pe durată lungă de timp, ceea ce ar constitui un motiv să se apropie de suprafaţa solului. Extinderea laterală şi în adâncime a sistemului radicular sunt influenţate şi de vârstă. Când pomii sunt în plină putere, sistemul radicular continuă să cuprindă noi mase de sol, dar când apare declinul, acesta se restrânge. Fig. 3.2.15. Evitarea întrepătrunderii rădăcinilor între piersicii învecinaţi Aceste constatări duc la (după Bragioni, G.) concluzia că lucrările solului trebuie făcute superficial în perioada de tinereţe şi către perioada declinului, însă pot fi mai adânci în perioada de mare producţie, când sistemul radicular se adânceşte. Modul cum reacţionează rădăcinile pomilor faţă de rădăcinile altor plante este influenţat de substanţele chimice secretate de acestea. Aleopatia reprezintă interacţiunile chimice care au loc între plantele diverselor specii, iar substanţele aleochimice reprezintă compuşii organici implicaţi în aleopatie. Unele substanţe dintre cele sintetizate de plantele unei specii pot avea efect stresant asupra plantelor aceleiaşi specii sau din altele, sau pot mări sensibilitatea acestora la acţiunea factorilor de stres. Efectul acestor substanţe este determinat de concentraţia şi durata de acţiune. Substanţele aleopatice au o compoziţie chimică variată şi sunt reprezentate de : juglonă, taninuri hidrolizate sau condensate, fenoli sau acizi fenolici, alcaloizi, cumarine, lactone, steroizi etc. Aceste substanţe ajung în soluţia solului sub formă de secreţii ale rădăcinii, prin biodegradarea frunzelor căzute la sfârşitul perioadei de vegetaţie, sau sunt eliminate sub formă de compuşi volatili (terpene). Unele dintre aceste substanţe aleopatice acţionează direct, sub forma în care au fost eliminate, altele, în urma transformării de către bacterii, devin noi compuşi inhibitori de creştere. Substanţele aleopatice cu greutate moleculară mică, existente în soluţia solului sunt absorbite de rădăcinile plantelor pe cale activă sau pasivă şi sunt translocate rapid spre xilem. Cele cu greutate mai mare sunt absorbite, însă nu pot fi translocate. Acţiunea substanţelor aleopatice asupra metabolismului plantelor este foarte diversă. Unele substanţe (acidul cinamic, acidul benzoic, cumarinele), sunt inhibitori de creştere, în timp ce altele inhibă respiraţia, fotosinteza, activitatea unor enzime, sinteza proteinelor etc. Baldoni E. şi colab. (1992) consideră că eliminarea de către rădăcinile piersicilor a substanţelor aleopatice împiedică replantarea pe aceeaşi parcelă a piersicului, cireşului sau a mărului. Nucii produc juglonă şi compuşi ce conţin iod, care au rol allelopatic, împiedicând creşterea altor plante în apropierea acestora. Acumularea în rădăcini a substanţelor aleopatice este una din cauzele apariţiei „oboselii solului”, cu importanţă practică majoră în pomicultură.

70

3.2.1.8. Funcţiile organelor hipogee ( sistemului radicular) Rădăcinile exercită numeroase funcţii necesare pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului plantă-individ, căruia îi aparţin: ancorarea în sol, absorbţia şi transportul apei şi a substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici, excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare, înmulţirea vegetativă şi altele. Ancorarea în sol (sau fixarea pomului) este în legătură directă cu textura şi adâncimea solului livezii, dar depinde în primul rând de particularităţile genetice ale portaltoiului în privinţa distribuţiei spaţiale, densităţii, rezistenţei şi adâncimii rădăcinilor. Factorii care influenţează creşterea totală a individului au efect direct şi asupra ancorării. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol decât cei de vigoare redusă, care necesită chiar spalier sau alt mijloc de susţinere. Portaltoii de vigoare scăzută au un raport mare între coajă şi xilem; în această situaţie, când proporţia de floem funcţional este mare, rădăcinile devin fragile ca, de exemplu, la M-9, la care ancorarea este slabă şi prezenţa spalierului se impune. Absorbţia apei şi a substanţelor hrănitoare este o funcţie principală, specifică, şi are rolul de a satisface nevoile de transpiraţie şi de hrană ale pomului. 0dată cu apa sunt absorbite şi elementele hrănitoare, precum şi substanţele organice cu moleculă mică existente în soluţia solului. Absorbţia se efectuează, în principal, prin intermediul perilor radiculari. Se constată, însă, că apa poate pătrunde in rădăcini şi prin intermediul scoarţei, care este mult mai permeabilă pentru apă decât coaja tulpinii. Această particularitate devine foarte importantă în cazul transplantărilor, când rădăcinile se pot usca definitiv prin pierderea foarte rapidă a apei. Forţa de sucţiune a rădăcinilor absorbante este de 8-14 at. la măr, păr, gutui şi cireş şi de 18 at. la prun şi piersic. Transportul (sau conducerea) substanţelor absorbite către frunze se face prin xilem, care este continuu de la vârful rădăcinii până la frunze, Curentul ascendent de sevă brută nu este un proces simplu, la realizarea lui contribuind în bună măsură şi microelementele, mai ales în privinţa scurgerii substanţelor organice cu moleculă mică. Paralel cu acest curent ascendent se desfăşoară şi deplasarea substanţelor elaborate de frunze către vârfurile de creştere ale rădăcinilor sau către locurile de depozitare. Această deplasare se efectuează prin intermediul floemului. Respiraţia. Majoritatea peciilor fructifere şi în mod deosebit cele din familia Rosaceae manifestă mari nevoi faţă de oxigenul din sol. Ele funcţionează în condiţii optime când O2 reprezintă 10 % din aerul din sol. Dintre rădăcini, cele nou formate sunt mai pretenţioase faţă de oxigen decât cele mai în vârstă iar în procesul înrădăcinării butaşilor sau marcotelor nevoile sunt şi mai mari. Rădăcinile absorbante sunt foarte sensibile la lipsa de oxigen, activitatea perilor absorbanţi fiind suprimată în cel mult 30 minute după scăderea sub limită. Situaţii de stres în privinţa respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite cu textura fină sau în cele inundate. Depozitarea. Rădăcinile pomilor constituie un important organ de depozitare a substanţelor de rezervă. Rădăcinile cu structură primară depozitează amidon în cortex. Cele la care apar îngroşări secundare depozitează amidon în celulele parenchimatice şi de sclerenchim ale xilemului şi floemului. Portaltoii de vigoare redusă ai mărului au o mai mare proporţie

71

de celule parenchimatice în rădăcini şi tulpini şi, ca urmare funcţia de depozitare este mai bine reprezentată, comparativ cu cei de vigoare mare. Depozitarea este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate dar se accentuează în perioadele când creşterile scad, iar frunzişul atinge suprafaţa maximă. Depozitele de substanţe de rezervă existente în rădăcini conferă pomilor o mare vitalitate, ele putând fi mobilizate şi utilizate în diferit momente ale ciclului anual de viaţă sau în cazuri de accidente: creşterile de primăvară ale rădăcinilor, care se manifestă mult înainte de intrarea în vegetaţie a organelor epigee; vindecarea rănilor apărute pe rădăcini cu ocazia plantării sau a arăturilor etc. Sinteza primară a unor compuşi organici. La nivelul rădăcinilor, în mod deosebit a celor absorbante, s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe organice (amide, aminoacizi), folosind energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon. Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. 0 importantă funcţie a rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxinele, giberelinele, citokininele, acidul abscizic şi etilenul. Auxina. Acidul indolilacetic (IAA) se găseşte în vârfurile rădăcinilor, în stel şi în cortex. Sinteza lui se pare a se realiza în ţesuturile mai mature ale rădăcinii. El este transportat acropetal de la baza rădăcinilor către vârful 1or prin sistemul vascular sau prin celulele vii ale cilindrului central. Gibere1ine1e. Rădăcinile constituie o sursă de gibereline care se deplasează prin vasele lemnoase. Se pare că vârful rădăcinii este un loc de conversie a giberelinei sintetizată de frunze către o formă mai activă. Citokinina. Această substanţă bioactivă este produsă în meristemul apical al rădăcinii. Nivelul variază în funcţie de stadiul de creştere dezvoltare şi de stres al rădăcinii. La plantele expuse la secetă, la nutriţie săracă şi la temperaturi ridicate în sol s-a constatat un nivel scăzut de sinteză al citokininelor (şi al giberelinelor). Aceasta constituie un puternic argument că citokininele sunt sintetizate în vârf, lucru care nu a fost demonstrat direct. Acidu1 abscizic. După cum se ştie, acidul abscizic (ABA) este un inhibitor al diviziunii şi elongaţiei celulare. El poate fi stimulator pentru alte procese, în funcţie de nivelul endogen şi interacţiunea lui cu alţi hormoni vegetali. ABA a fost găsit în extrasele din xilemul rădăcinii, iar sinteza are lac în celulele scufiei. Este, de asemenea, sintetizat şi în alte părţi ale plantei. Concentraţiile de acid abscizic influenţează activitatea fiziologică a pomului pe mai multe căi: inhibă creşterea rădăcinilor şi alungirea tulpinii; inhibă absorbţia şi acumularea ionilor de K şi P; sporeşte căderea frunzelor; provoacă repausul mugurilor; se opune activităţii giberelinelor. Seceta nu afectează sinteza acidului abscizic în rădăcini. Eti1enu1. Acesta nu este în sens strict un hormon vegetal, dar formarea lui în pom are aspecte specifice de reglare, ca: scoaterea din repaus, dirijarea inducţiei florale, coacerea şi supracoacerea fructelor şi inducţia rădăcinilor adventive. Rădăcinile sunt puternic inhibate în privinţa creşterii în lungime de către etilen, în funcţie de nivelul endogen. Etilenul produs intern rămâne la nivel scăzut, mai ales în solurile în care gazul difuzează repede şi astfel creşterea în lungime a rădăcinilor este asigurată. Teoretic, nivelul normal de etilen este sub pragul de inhibare a creşterii, dar auxina situată la nivel ridicat provoacă evoluţia etilenului deasupra acestui prag. Etilenul se interferează cu transportul auxinei. De raportul auxină / etilen depinde acţiunea fiecăruia.

72

Auxina stimulează etilenul inhibitor al creşterii rădăcinilor. Ramificarea laterală a rădăcinilor este un rezultat al influenţei etilenului. Secreţia (denumită şi excreţie sau desorbţie) constă în eliminarea din rădăcini în mediul exterior a unor substanţe dintre care unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol, altele contribuie la dezvoltarea rizosferei, iar o altă categorie o constituie substanţele toxice care conduc la aleopatie. Alături de acidu1 carbonic, care are acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe, rădăcinile mai elimină ca exsudate zaharuri simple şi chiar polizaharide; de asemenea, enzime, aminoacizi ca: -alanină, acid aspartic, triptofan, metionină şi chiar ioni de K şi P. Ca urmare, în imediata vecinătate a rădăcinilor, în zona perilor absorbanţi (denumită rizosferă), se creează condiţii pentru dezvoltarea unui mare număr de microorganisme: bacterii, ascomicete, ciuperci. În rizosferă, substanţele hrănitoare organice şi minerale abundă, ca urmare a solubilizării provocate de substanţele emise de scufiile din vârfurile rădăcinilor, de picăturile secretate de perii absorbanţi, de exsudatele celulelor vii ale rădăcinii şi de cele eliberate prin dezintegrarea celulelor cortexului. S-a constatat că microorganismele din rizosferă oferă pomilor vitamine, hormoni de creştere şi factori de rezistenţă la paraziţi şi atacă mineralele insolubile, descompun humusul, sintetizează proteine din azotul atmosferic. În general, microorganismele contribuie în mare măsură la crearea disponibilităţilor şi la utilizarea substanţelor hrănitoare de către rădăcinile pomilor. Creşterea rapidă a rădăcinilor favorizează atât capacitatea de absorbţie, cât şi de secreţie a rădăcinilor, deci îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a pomilor, în timp ce deficienţele de nutriţie cu azot, în special, cu fosfor, precum şi anumite erbicide, reduc secreţia rădăcinilor. Substanţele aleopatice sunt acele substanţe lăsate de plantă în sol şi împiedică sau frânează creşterea rădăcinilor unei plante învecinate din aceeaşi specie sau din specii diferite. În grupa substanţelor aleopatice sunt cuprinse exsudate ale rădăcinilor sau produse rezultate din descompunerea unor ţesuturi sau a unor rădăcini întregi. Despre prima categorie există puţine cunoştinţe, datorită faptului că se descompun repede sub acţiunea diferiţilor agenţi fizici şi chimici existenţi în sol. Din cea de a doua categorie, a fost descoperită, în rădăcinile rămase după defrişarea pomilor, florizina. Aceasta se colorează în galben dacă mediul este acid, datorită oxidării, sau în roşu-brun, dacă mediul este neutru. A mai fost identificat fenomenul de hidroliză a amigdalinei din rădăcinile piersicului, în urma căreia rezultă substanţe toxice pentru rădăcinile pomilor nou plantaţi. Fenomenul de hidroliză este datorat enzimelor care apar în leziunile-provocate de nematozi pentru rădăcinile piersicului. Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole, cum sunt: porumbarul, prunul, vişinul, cătina, zmeurul şi murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă. Aceasta se datorează faptului că, pe rădăcinile acestor specii, se formează muguri adventivi care apoi evoluează în drajoni. Aceştia, după detaşare, dau naştere la indivizi noi. În caz contrar, drajonii nou apăruţi formează tufe dese şi invadează terenul.

73

3.2.2. Tulpina Tulpina reprezintă partea epigee a plantelor pomicole. Aceasta poate avea origine embrionară, când provine din tulpiniţa embrionului şi se întâlneşte la pomii înmulţiţi pe cale generativă, sau origine mugurală, când provine dintrun mugure şi se întâlneşte la pomii obţinuţi pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire, altoire, microînmulţire). Partea aeriană a pomilor şi arbuştilor fructiferi are diferite forme. Pomii au tulpina formată dintr-un trunchi şi coroană. Trunchiul face legătura între rădăcină şi coroană şi prin vasele lui circulă substanţele hrănitoare. Coroana este situată la partea superioară a trunchiului, care este constituită din totalitatea ramurilor. La plantele obţinute pe cale vegetativă, trunchiul este considerat de la nivelul solului până la prima ramificaţie a tulpinii. Arbuştii fructiferi au tulpina ramificată de la bază şi nu formează un trunchi distinct.

3.2.2.1. Morfologia tulpinii Componentele tulpinii pomilor şi arbuştilor fructiferi Trunchiul Trunchiul este partea de tulpină neramificată. El face legătura dintre rădăcină şi coroana pomului. Locul de trecere de la rădăcină la tulpină poartă numele de colet. Pomii obţinuţi din sămânţă au colet tipic, iar cei obţinuţi pe cale vegetativă au un colet convenţional. Lungimea trunchiului se măsoară de la colet (sau de la nivelul solului – în cazul celor obţinuţi pe cale vegetativă) până la punctul de inserţie al primei ramuri de schelet (fig. 3.2.1.). Proiectarea lungimii trunchiului se face în câmpul II al pepinierei pentru pomii ce se livrează cu coroană sau în livadă, şi în primăvara anului I de la plantare, când pomii se livrează din pepinieră sub formă de vergi de 1 an. Ca aspect, suprafaţa trunchiului este netedă sau uşor crăpată la pomii tineri, de culoare specifică şi cu lenticele caracteristice speciei şi soiului. La pomii maturi apare ritidomul care crapă longitudinal sau radial şi se exfoliază, de asemenea, caracteristic: în formă Fig.3.2.1. Părţile componente ale de plăci de diferite forme şi mărimi tulpinii plantelor pomicole: ritidom solzos, la măr, păr; în inele a- colet; b- trunchi; c- coroană; sau fâşii concentrice - ritidom d- axul; e- şarpantă; f- subşarpantă; concentric la cireş şi vişin; ritidom g- ramuri de semischelet, h- ramuri anuale de garnisire; i- unghi de solzos persistent, la nuc. inserţie; j- unghi de divergenţă.

74

Tabelul 3.2.1 Lungimea trunchiului la pomii cultivaţi în diferite sisteme de cultură (S.T.A.S. 989-70) Lungimea trunchiului (cm) 40-60 50-70 60-70 70-100 100-120

Felul trunchiului Trunchi pitic Trunchi mijlociu Trunchi înalt

Sistemul de cultură în care se recomandă Plantaţii intensive Plantaţii clasice şi agro-pomicole Plantaţii intensive Plantaţii clasice şi agro-pomicole Plantaţii clasice şi agro-pomicole

Trunchiul susţine coroana, face legătura organică între aceasta şi rădăcină; prin lenticele asigură schimbul de gaze necesar ţesuturilor vii. Coroana Coroana reprezintă totalitatea ramificaţiilor tulpinii. În perioada de repaus toate ramificaţiile tulpinii poartă denumirea de ramuri. În perioada de vegetaţie, ramificaţiile în creştere ale tulpinii cu frunze pe ele şi care se formează din muguri vegetativi sau micşti poartă denumirea de lăstari. După căderea frunzelor, lăstarii se transformă în ramuri anuale. Organele bine diferenţiate ale plantelor, cu caractere morfologice şi anatomice distincte, tulpinile pomilor şi arbuştilor fructiferi din climatul temperat sunt lemnoase, au o durată de viaţă variabilă, de la 2 ani (mur, zmeur), până la peste 100 de ani (nuc). Acestea se ramifică an de an şi formează la maturitate sisteme aeriene complexe ale căror componente joacă un rol de mare importanţă în producţia pomicolă. Mugurii Mugurii reprezintă formaţiuni meristematice complexe, de origine exogenă, în care elementele vegetative sau cele de reproducere se găsesc sub formă de primordii. Ei sunt organe cu durată scurtă de viaţă ce se formează pe tulpină. La unele specii se formează muguri adventivi şi pe rădăcini. Mugurii pot fi clasificaţi după mai multe criterii: după poziţia pe ramură, după durata ciclului evolutiv şi după natura formaţiunilor pe care le generează. 1. După poziţia pe ramură se disting trei categorii de muguri Fig. 3.2.2. Diferite tipuri de muguri: a- muguri terminali; b- muguri vegetativi: terminali, subterminali şi subterminali; c- muguri laterali laterali (fig.3.2.2.). (axilari); d- muguri stipelari aşezaţi Mugurii terminali sunt plasaţi colateral; e- muguri stipelari aşezaţi în vârful ramurilor. Formarea lor serial; f- secţiune longitudinală printrmarchează încheierea fenofazei de un mugure vegetativ; g- secţiune creştere a lăstarilor. transversală printr-un mugure florifer. Din mugurii terminali se formează ramurile de prelungire care, în general, sunt ramuri viguroase şi din ele, în perioada de tinereţe, se formează ramurile de schelet.

75

Mugurii subterminali sunt plasaţi imediat sub mugurii terminali. Din primii 3-4 muguri subterminali se formează lăstarii, respectiv ramurile concurente. Mugurii laterali sunt plasaţi lateral pe ramură. Aceştia, la rândul lor, sunt de trei feluri: muguri laterali principali, stipelari şi adventivi. Mugurii laterali principali sau mugurii axilari sunt aceia care se dezvoltă la subsuoara frunzelor. Mugurii stipelari sau suplimentari sunt situaţi la noduri în jurul mugurelui axilar principal. Aceştia pot fi aşezaţi colateral, adică de-o parte şi alta a mugurelui principal (axilar) sau serial (pe aceeaşi linie cu mugurele principal, sub acesta). Mugurii adventivi sunt plasaţi lateral pe ramuri şi la unele specii (prun, vişin, zmeur), chiar pe rădăcini. Mugurii adventivi nu sunt plasaţi la noduri ci în puncte nedefinite şi reprezintă o rezervă de muguri pentru refacerea coroanelor în caz de accidente. 2. După durata ciclului evolutiv mugurii vegetativi sunt de trei feluri: muguri vegetativi normali, precoci şi dorminzi. Mugurii vegetativi normali sunt aceia care se formează în cursul unei perioade de vegetaţie şi evoluează în lăstari în anul următor formării lor. Lăstarii şi ramurile care se formează din aceşti muguri sunt lăstari, respectiv ramuri normale. Mugurii vegetativi precoci sunt aceia care se formează şi evoluează în lăstari în acelaşi an. Lăstarii care se formează din aceşti muguri poartă numele de lăstari anticipaţi şi sunt mai frecvenţi la sâmburoase. Mugurii dorminzi evoluează în lăstari după doi sau mai mulţi ani, sau rămân în stare latentă toată viaţa pomului. Ei se formează la baza ramurilor anuale şi constituie rezerva de muguri pentru refacerea coroanelor în caz de accidente şi în cazul coroanelor îmbătrânite, La sfârşitul perioadei de rodire maximă din mugurii dorminzi apar lăstarii lacomi. 3. După organele pe care le generează mugurii sunt de patru feluri: vegetativi, floriferi, micşti, muguri fruct. Mugurii vegetativi evoluează, după cum am prezentat mai sus, în lăstari. Ei au forma mai ascuţită, diametrul mare plasat la bază şi sunt în general mai mici, conici. Mugurii floriferi sunt monofuncţionali. Din aceştia se formează una sau mai multe flori. Ei sunt în general mai mari decât cei vegetativi, mai rotunjiţi (ovosferici) şi cu diametrul mare la mijloc (cireş, vişin, cais, piersic etc.). Mugurii micşti sunt bifuncţionali, deoarece din ei, alături de flori, se formează şi lăstari. Se întâlnesc măr, păr, gutui, nuc, zmeur, mur, coacăz. Mugurii fruct se întâlnesc la smochin şi după cum sunt denumiţi, din ei se formează direct fructe, la subsuoara frunzelor. Mugurii vegetativi sau de creştere dau naştere la lăstari, asigurând creşterea şi ramificarea tulpinii în decursul ciclului ontogenetic. Ei servesc şi la înmulţirea pomilor prin altoire. Mugurii vegetativi sunt inseraţi pe ramuri în spirală, având ciclul variat (2/5, 3/8, 4/11 etc.). Mugurii floriferi şi micşti se formează, tot din mugurii vegetativi, printrun proces complex de diferenţiere, care durează 9-10 luni. Lăstarii Componentele tulpinii care poartă frunze se numesc lăstari. Majoritatea lăstarilor pomilor şi arbuştilor fructiferi rezultă din creşterea mugurilor vegetativi normali sau a mugurilor micşti de la sămânţoase şi, în cazuri mai rare, din mugurii dorminzi sau adventivi. Lungimea lăstarilor este variabilă, de

76

la câţiva milimetri, când au aspectul unor rozete de frunze, la câţiva cm, putând atinge chiar 1,5-2 m. Punctele de pe lăstari unde sunt inserate frunzele se numesc noduri, iar porţiunile cuprinse între noduri sunt internodii. (fig. 3.2.3.). Unghiul format de lăstar cu peţiolul frunzei constituie axila frunzei. La subsuoara fiecărei frunze se conturează noua generaţie de muguri axilari. Epiderma lăstarilor poate fi glabră – cais, piersic, migdal, glabrescentă – păr, prun, sau păroasă – măr, gutui. Pe suprafaţa lăstarilor se găsesc lenticele, verucozităţi, glande secretoare, ghimpi şi spini. Aceste caracteristici servesc la identificarea speciilor şi soiurilor. Fig.3.2.3. Lăstar în creştere şi lăstari anticipaţi : Lăstarii pot fi terminali sau de f- frunze; o- muguri; n- nod; prelungire, concurenţi, laterali, anticipaţi i- internod; a- axilă; sau lacomi, după poziţia şi modul de evoluţie al mugurilor care îi generează. Lăstarii, indiferent de originea şi poziţia lor, îşi păstrează denumirea până toamna, la căderea frunzelor, când devin ramuri. Ramurile Întregul ansamblu de ramificaţii ale tulpinii formează coroana pomului. Structura coroanelor este naturală când se formează fără intervenţia omului, în care caz au aspectul caracteristic speciei şi soiului: piramidale, invers piramidale, globuloase, fusiforme etc.. La coroanele naturale, elementele structurale nu sunt totdeauna bine diferenţiate. În plantaţiile organizate de pomi şi arbuşti fructiferi, structurarea coroanelor este dirijată, iar elementele componente - ramurile, deşi identice ca structură internă, îndeplinesc roluri bine definite din punct de vedere structural şi al producţiei de fructe, ceea ce a făcut necesară clasificarea lor. 0 clasificare generală are, ca şi criteriu, ordinul de ramificare. Considerând axul coroanei ordinului zero - el fiind axul principal al pomului, prelungirea trunchiului - ramurile născute din el sunt de ordinul întâi, cele apărute lateral pe acestea de ordinul doi, şi aşa mai departe, ordinul trei, patru etc. 0 ramură oarecare, împreună cu toate prelungirile sale axiale datorate creşterii anuale, îşi păstrează ordinul iniţial. Identificarea ramurilor numai după ordinul de ramificare satisfăcătoare pentru alte discipline, nu este suficientă pentru pomicultură. Ca atare s-a recurs la o clasificare şi o nomenclatură specifică ce ţine seama de funcţiile intrinsece ale ramurilor şi de rolul constructiv în structura coroanelor. După funcţiile pe care le îndeplinesc la un moment dat sau către care evoluează în viitor, ramurile pot fi vegetative sau de creştere şi fructifere sau de rod. Criteriile de departajare între aceste două categorii de ramuri sunt vigoarea şi morfologia lor exterioară. Ramurile vegetative sunt viguroase, de regulă cu grosimi peste 0,5 cm şi lungimi peste 40-50 cm, cu internodii lungi, noduri rare şi mugurii axilari bine conturaţi. Corespund dolicoblastelor (dolicos - lung) sau macroblastelor (macros = mare) din botanică. Uneori mugurii axilari de la baza ramurilor

77

vegetative sunt mai deşi şi slab dezvoltaţi, corespunzând fazei de început a creşterii lăstarilor. Eventualele tăieri aplicate acestor ramuri se vor face la mugurii normal dezvoltaţi. În opoziţie cu ramurile fructifere, cele vegetative sunt numite şi ramuri lemnoase. Ramurile fructifere sunt de vigoare redusă, cu grosimi obişnuite de 0,50,7 cm, lungi de 0,5-6-10 cm, în mai puţine cazuri de 25-60 cm, cu internodii scurte, noduri dese, cu mugurii axilari mai mult sau mai puţin dezvoltaţi, putând chiar lipsi în unele cazuri. Corespund brachiblastelor (brachys = scurt) sau microblastelor (mikros = mic) din botanică. Prezenţa sau absenţa mugurilor de rod pe ramură, nu poate constitui criteriu de departajare între ramurile vegetative şi de rod pentru motivele următoare: la Prunoideae se formează curent muguri de rod pe ramurile de prelungire, care sunt net vegetative prin conformaţie şi evoluţie; există asemenea cazuri, mai rare şi la Pomoideae. 0 ramură cu o conformaţie de microblastă, indiferent de vârsta sa, este o ramură fructiferă, chiar dacă, la un moment dat, nu poartă muguri florali; în evoluţie, ea îşi păstrează funcţia. Ramurile vegetative, în evoluţia lor în timp, formează suportul coroanei. În funcţie de rolul lor, ramurile din coroana unui pom se împart în trei categorii: - ramuri de schelet (macroblaste); - ramuri de semischelet (mezoblaste); - ramuri de garnisire (microblaste). Ramurile de schelet au rolul de a susţine şi de a repartiza în spaţiu organele asimilatoare (frunzele) şi pe cele de reproducere (florile şi fructele). Ele constituie „osatura” coroanei şi sunt elemente stabile ale acesteia. Odată formate în perioada de tinereţe a pomilor, ele se menţin, cu rare excepţii (accidente, rărirea coroanei) până la pieirea pomilor. În aceste ramuri se depozitează o parte din substanţele de rezervă. Ca structură ele sunt mai bogate în ţesuturi de rezistenţă şi sunt impregnate cu cantităţi mai mari de substanţe minerale. Ca poziţie, ele formează cu verticala unghiuri mici (30-60 0). Ramurile de schelet se formează în perioada de creştere a pomilor şi au o durată de viaţă egală cu cea a pomului. Modul de repartizare în spaţiu a ramurilor de schelet definesc forma de coroană. În funcţie de poziţia în coroană se deosebesc următoarele ramuri de schelet: - axul pomului, este ramura de Fig.3.2.4. Poziţia şi vigoarea ramurilor schelet care prelungeşte trunchiul în fiice pe o ramură mamă. interiorul coroanei; la unele forme de coroane a- ramură de prelungire; b- ramură acesta poate lipsi. laterală; c- ramură concurentă; ramuri de schelet de ordinul I d- ramură lacomă, e- ramură sau şarpante, sunt ramurile de schelet anticipată. care ramifică din ax; vârsta unei şarpante este egală cu numărul segmentelor adăugate anual. Şarpantele sunt descrescânde ca vigoare şi complexitate de la bază către vârful pomului. ramuri de schelet de ordinul II sau subşarpante, sunt ramurile de

78

schelet oare ramifică din ramurile de ordinul I (şarpante); ele sunt subordonate şarpantelor şi sunt în număr de 1-4 pe acestea; la pomii puţin viguroşi sau, în anumite cazuri, acestea lipsesc. La unele forme de coroană utilizate în pomicultura modernă, scheletul pomului este format numai din ax, la alte forme din ax şi ramuri de ordinul I (şarpante) iar la altele din ax, ramuri de ordinul I (şarpante) şi ramuri de ordinul II (subşarpante). Indiferent de ordin, ramura care generează prin ramificare altă ramură poartă numele de ramură mamă, iar ramurile rezultate se numesc ramuri fiice. Ramurile fiice care provin din lăstari crescuţi pe ramuri - mame formate în anul precedent poartă numele de ramuri normale iar cele care apar din lăstari crescuţi pe ramuri formate în anal respectiv, se numesc ramuri anticipate. În funcţie de poziţia lor pe ramură, ramurile fiice pot fi terminale sau de prelungire, laterale, concurente şi lacome (fig.3.2.4.). Ramurile de prelungire se formează din mugurii terminali şi datorită polarităţii sunt cele mai viguroase şi ele asigură creşterea în volum a coroanei. Ramurile laterale se formează din muguri laterali. Vigoarea lor depinde de vârsta pomului, poziţia în coroană a ramurii mamă, de unghiul ei faţă de verticală etc. De regulă, dacă ramura mamă are poziţie normală (verticală sau oblică), vigoarea ramurilor laterale descreşte de la vârf la bază. La ramurile de schelet, între punctele de inserţie ale ramurilor de prelungire şi cele laterale trebuie să fie o distantă minimă l0 cm pentru a nu se concura. - Ramurile concurente sunt acelea care se formează din muguri subterminali. Prin poziţia lor, aceştia concurează ramura de prelungire, de aceea, la formarea scheletului asemenea ramuri se înlătură. - Ramurile lacome se formează în faza de bătrâneţe a pomilor din muguri adventivi situaţi de regulă la partea superioară şi la locurile de curbură a ramurilor de schelet. Se numesc lacomi datorită ritmului rapid de creştere. Ramurile lacome bine plasate şi corect dirijate pot fi folosite la reîntinerirea coroanelor. Unghiul pe care o ramură de ordin superior îl formează cu ramura de ordin imediat inferior, poartă numele de unghi de ramificare sau unghi de inserţie. Unghiul plan cu vârful în centrul pomului format de două ramuri vecine de acelaşi ordin plasate la acelaşi nivel pe verticală poartă numele de unghi de deschidere sau unghi de divergentă. Distanţa dintre punctele de inserţie a două ramuri de acelaşi ordin sau de ordine succesive poartă numele de distantă de ramificare. Ramurile de semischelet sau de legătură (mezoblaste) sunt ramificaţiile tulpinii care fac legătura dintre ramurile de schelet şi ramurile de rod. Ele se formează din ramurile de garnisire vegetative şi din ramurile de rod. Durate lor de viaţă este de 2-l0 ani, în funcţie de specie. Ele trebuie însă menţinute în pom atât timp cât asigură creşterea pe ele a unor ramuri de rod viguroase cu potenţial ridicat de producţie. Ramurile de semischelet se întineresc periodic prin tăierile de rodire şi reîntinerire. Ele diferă de cele de schelet prin dimensiunile mai reduse, având grosimi în jurul a 0,5-2 cm şi lungimi de peste 10 cm până la peste 1 m; la pomii foarte viguroşi pot fi mai mari. Ramurile de semischelet sunt foarte numeroase, amplificând de peste 50-100 de ori suportul de susţinere a ramurilor fructifere. Se deosebesc net de acestea din urmă prin faptul că de regulă nu poartă direct muguri florali, ci ramuri de rod. Durata de viaţă depinde de mărimea şi amplasarea lor în coroană; cele

79

viguroase pot atinge vârsta ramurilor de schelet; cele cu vigoare mai slabă se epuizează cu trecerea anilor şi pier degarnisind scheletul, dacă nu sunt regenerate la timpul potrivit prin lucrări adecvate de tăiere. Rezultă că ramurile de semischelet sunt elemente ale coroanei de durată limitată, care pot fi amputate, regenerate, suprimate fără ca sistemul de coroană să se modifice. Obişnuit, majoritatea semischeletului este constituit din ramuri de ordine superioare, trei, patru, cinci etc., ceea ce nu exclude însă prezenţa în coroană a ramurilor de semischelet de ordinele întâi - pe ax şi doi - pe şarpante. Alungirea şi complexarea prin ramificare în timp a semischeletului sunt implicate în cea mai mare măsură în îndesirea coroanelor pomilor maturi. Pentru a preveni acest fenomen nedorit, cât şi pentru a evita complexarea şi epuizarea semischeletului, tăierile de fructificare la pomii maturi se adresează cu precădere acestei categorii de ramuri. În ultimele decenii s-au obţinut, prin selecţie, pomi de tip ,,spur", cu semischelet puţin numeros şi slab ramificat, la care ramurile fructifere sunt inserate în marea lor majoritate direct pe ramurile de schelet. Ramurile fructifere sau de rod. Pot fi considerate ca cele mai dinamice elemente constitutive ale coroanei, datorită duratei relativ scurte de viaţă şi epuizării rapide. În funcţie de felul ramurii, de specie şi soi, trăiesc de la 1-2 ani până la 10-12 ani, dar durata lor economică în sensul fructificării regulate şi obţinerii fructelor de calitate, poate fi chiar mai scurtă. Când sunt tinere, ramurile fructifere au o mare capacitate de formare a mugurilor florali şi de a produce fructe de calitate superioară. Pe măsură ce înaintează în vârstă, atât frecvenţa fructificării cât şi calitatea fructelor lasă de dorit. Procesul de îmbătrânire este mult mai rapid, de unde şi necesitatea reîmprospătării permanente a ramurilor de rod la pomii ajunşi la maturitate, prin tăieri de fructificare. Pierderea capacităţii de fructificare a ramurilor de rod este accentuată, pe lângă vârstă, şi de insuficienţa luminii în coroanele îndesite. Aceste cauze cumulate fac ca la pomii neîngrijiţi fructificarea să migreze către periferia coroanelor, rămânând interiorul aproape lipsit de rod. Spre deosebire de ramurile de schelet şi semischelet care au aceeaşi semnificaţie pentru toate speciile de pomi, ramurile fructifere se deosebesc pe grupe de specii, unele fiind caracteristice chiar numai unor specii şi soiuri. Ramurile anuale de garnisire (microblaste) sunt ramurile ce se formează anual din mugurii vegetativi şi micşti. Acestea sunt de regulă mai scurte, mai subţiri, mai fragile, mai bogate în substanţe organice şi în special în polizaharide. Unghiul de inserţie al acestor ramuri este de 45-900. Durata de viată a acestor ramuri este numai de un an deoarece, prin evoluţia mugurilor vegetativi sau micşti, pe ele se formează alte formaţiuni şi se transformă în ramuri purtătoare de ramuri de garnisire, adică în ramuri de semischelet. În funcţie de felul mugurilor de pe ele, ramurile de garnisire se împart în : ramuri de garnisire vegetative (pintenul şi smiceaua) care au numai muguri vegetativi; ramuri de garnisire florifere sau de rod, care, alături de mugurii vegetativi, a u ş i muguri de rod (floriferi sau micşti). Dimensiunile ramurilor de garnisire, forma, culoarea, modul de repartizare al mugurilor pe ele şi potenţialul lor productiv diferă de la specie la specie şi de la soi la soi.

80

Fig. 3.2.5. Ramuri roditoare la măr şi păr. a- pinten simplu; b- pinten inelat; c- pinten mixt; d- ţepuşă simplă; e- ţepuşă inelată; f- ţepuşă mixtă; g- smicea; h- nuieluşă; j- bursa (punga de rod); k- vatra de rod.

Aceste particularităţi constituie pe de o parte caractere de identificare iar pe de altă parte elemente importante în funcţie de care se stabileşte agrotehnica diferenţiată pe specii şi soiuri. Ramurile fructifere ale Pomoideelor. Mărul şi părul, au cinci tipuri ramuri roditoare care, după morfologia externă şi dimensiuni, se grupează în: scurte Fig.3.2.6. Formarea şi evoluţia pintenului. de 5-7 cm şi rigide - pintenul şi a- mugure axilar vegetativ; b- rozetă de ţepuşa; lungi de 15-30 cm şi frunze; c- pinten; d- ramură scurtă de elastice - smiceaua, nuieluşa şi semischelet; e- pinten inelat. mlădiţa (fig. 3.2.5.). Pintenul şi ţepuşa poartă un singur mugure, totdeauna în vârf (apical sau terminal). Pintenul este o ramură de garnisire de 1-3-4 ani, având lungimea de 1-5 cm şi poartă în vârf un mugur vegetativ. În perioada de vegetaţie mugurele este înconjurat de o rozetă formată din 3-7 frunze. Pintenul poate fi simplu, Fig.3.2.7. Formarea şi evoluţia ţepuşei. inelat sau îmbătrânit. Ultimul nu a- mugure axilar vegetativ; b- rozetă de este altceva decât o succesiune de frunze; c- ţepuşă; d- inflorescenţă formată din mugure mixt; e- pungă de rod în pinteni inelaţi, a căror mugure timpul vegetaţiei; f- pungă de rod în terminal nu a reuşit să evolueze în perioada de repaus. mugure de rod (fig.3.2.6). Din mugurii axilari ai ramurilor vegetative iau naştere mai întâi pintenii care, fie în anul următor,

81

fie peste doi, trei ani de evoluţie prin segmente scurte îşi transformă mugurele apical în mixt, devenind ţepuşă (fig. 3.2.7.). Transformarea rapidă sau mai lentă este în relaţie directă cu numărul frunzelor din rozetă şi cu însuşirile soiului. Atunci când pintenul are numai 2-3 frunze, transformarea nu are loc; sunt necesare 5-7 frunze bine dezvoltate. La unele soiuri precoce este posibil ca ţepuşa să se formeze şi direct din mugurele axilar, fără să mai treacă prin stadiul de pinten (ţepuşe anticipate) (Red Melba, Jonathan, Golden Delicious ş.a.). Datorită poziţiei apicale a mugurelui unic, terminal pe ramură, pintenul şi ţep uşa nu pot fi supuse tăierilor de regenerare. Smiceaua, nuieluşa şi mlădiţa au de asemenea dezvoltaţi, de regulă, mugurii apicali, dar de-a lungul lor există şi muguri axilari mai puţin evoluaţi, care în anumite condiţii pot da naştere la pinteni şi smicele. Acest lucru se întâmplă după prima fructificare, când se arcuiesc sub greutatea fructului sau după scurtarea Fig.3.2.8. Formarea şi evoluţia nuieluşei. lor prin tăieri (fig. 3.2.8.). a- mugure axilar vegetativ; b- lăstar; c- nuieluşă; Deosebirea între d- nuieluşă cu mugure terminal înflorit; aceste trei ramuri e- nuieluşă pe care s-au format noi lăstari; f- ramură de semischelet pe care s-au format noi fructifere constă în faptul ramuri de garnisire. că smiceaua poartă totdeauna în vârf mugure vegetativ, nuieluşa mugur mixt apical, iar mlădiţa are în plus 1-3 sau mai mulţi muguri micşti laterali. Din mugurii axilari ai ramurilor vegetative se formează întâi smicele care prin evoluţii asemănătoare pintenilor, devin nuieluşe sau mlădiţe. Durata transformării este mai rapidă decât la pinteni, de regulă un an, datorită numărului mai mare de frunze al smicelelor. Datorită prezentei mugurilor vegetativi laterali, sau deja a pintenilor după fructificare, toate aceste ramuri pot fi tăiate pentru normare sau regenerare. Necesitatea regenerării se impune după 1-3 fructificări, deoarece fiind subţiri şi arcuite sub greutatea rodului, fructifică slab în continuare sau se usucă. La unele soiuri de păr, aceste tipuri de ramuri fructifere sunt mai groase, rigide şi pot asigura în condiţii bune 6-8 fructificări. Caracteristic ramurilor de rod ale mărului şi părului este formarea punţilor de rod - pungi sau burse - după fiecare fructificare. Acestea provin din dezvoltarea bazei inflorescenţei (corimbului), au o consistentă mai puţin dură decât ramurile, sunt bogate în substanţe de rezervă şi prevăzute totdeauna lateral cu 1-2 muguri în stare potenţială, care pot evolua in pinteni şi smicele, uneori chiar direct în ţepuşe şi nuieluşe. Punţile de rod constituie la pomacee elementele de legătură de la o fructificare la alta. Când legătura se face prin intermediul ţepuşelor ia naştere o aglomerare de pungi de rod, numită vatră de rod. După 3-5 fructificări, la măr mai ales, şi după 6-8 la păr, vetrele de rod nu mai asigură fructe de calitate şi trebuie regenerate prin tăieri. Acestea pot fi făcute direct,

82

simplificând ramificaţia multiplă; tăierea se face totdeauna deasupra unui pinten neevoluat aflat către baza vetrelor de rod, sau deasupra unei ţepuşe, nuieluşe, smicele. Gutuiul nu are ramurile de rod tipice mărului şi părului. Mugurii de rod la această specie se formează terminal sau axilar pe ramurile de un an. Din aceştia, creşte mai întâi un lăstar de 5-15 cm, cu 4-6 frunze, după care în vârful lui se formează bobocul floral şi floarea. Lăstarul - ramura scurta fructifică, se îngroaşă mai mult către extremitatea unde este inserat fructul, formând un fel de punţi de rod alungite (3-10 cm) numite măciulii (fig. 3.2.9.). Fig.3.2.9. Formarea şi evoluţia La capătul îngroşat al măciuliilor măciuliilor şi coarnelor de melc: a- mugure mixt; b- lăstar cu floare; se observă urma de inserţia a fructului. c- măciulie; d- coarne de melc în Acestea poartă 1-2 muguri de rod perioada de vegetaţie; e- coarne de (micşti) către vârf, şi lateral, încă 2-4 melc în perioada de repaus. muguri vegetativi slab dezvoltaţi. În primăvară, mugurii de rod evoluează cum s-a arătat mai sus, realizându-se formaţiuni care poartă denumirea de „coarne de melc”. Acestea sunt formaţiuni de rod formate din mugurii terminali micşti ai măciuliilor din anul trecut. Ca o caracteristică a ramurilor de garnisire de la speciile pomacee este aceea că, alături de floare sau inflorescenţă, se formează şi lăstari. Mugurii micşti de la toate speciile din această grupă sunt plasaţi terminal, iar spre bază sunt cei vegetativi. Datorită modului de repartizare al mugurilor, prin evoluţia acestora în noi lăstari, ramurile de garnisire se transformă în ramuri de semischelet bine garnisite şi cu o durată de viaţă destul de lungă. Garnisirea cu ramuri de semischelet se face centripet. Acest lucru permite ca, pe măsură ce părţile ramurilor îmbătrânesc, spre baza lor să apară noi ramuri tinere. Ramurile fructifere ale Prunoideelor. În cadrul acestei grupe se întâlnesc atât ramuri de garnisire comune tuturor speciilor, cât şi specifice, numai la anumite specii. Ramurile de garnisire vegetative (pintenul şi smiceaua) sunt caracteristice perioadei de tinereţe şi perioadei de declin, când mugurii axilari de pe aceste formaţiuni nu diferenţiază în muguri floriferi. Dintre ramurile fructifere de mare importantă, comune piersicului, caisului, prunului cireşului şi vişinului sunt: ramura buchet, ramura mijlocie şi ramura mixtă. Ca ramuri de rod specifice numai unor specii şi soiuri de sâmburoase se întâlnesc şi Fig.3.2.10. Ramuri buchet: ramurile: salbă, pleată şi anticipată a- cireş; b- cais; c- piersic. roditoare. Ramurile buchet, sunt

83

numite şi buchete de mai, deoarece în această lună sunt deja conturate morfologic la unele specii - poartă un singur mugure vegetativ în vârf, iar axilar în jurul acestuia, strâns grupaţi (la cireş, vişin, prun şi piersic), sau mai deşiraţi (cais), stau 3-7 muguri florali (fig. 3.2.10.). La unele specii pot fi axilari şi câte 1-2 muguri vegetativi, care conduc la ramuri buchet ramificate (prun, cais). În general, buchetele de mai sunt ramuri foarte scurte, 1-12 cm şi au o durată de viată variabilă cu specia şi soiul de la 1-2 ani până la 10-12 ani. Evoluând numai prin mugurele vegetativ din vârf, neavând nici o rezervă laterală de muguri vegetativi, ramurile buchet nu pot fi Fig. 3.2.11. Formarea şi evoluţia ramurilor buchet: regenerate prin tăieri. a- mugure axilar; b- lăstar scurt; Cireşul şi vişinul, c- ramură buchet; d- ramură buchet datorită faptului că mugurii cu fructe; e- ramură buchet inelată. stipelari nu se dezvoltă, formează cele mai tipice buchete de mai şi fructifică bine timp de 5-7 ani (fig.3.2.11.). Unele soiuri de prun prezintă, de asemenea, ramuri buchet tipice (Stanley, Agen) - acestea constituind baza fructificării (Stanley). Alte soiuri au buchete mai puţin tipice. Ca organizare morfologică exterioară, buchetele de mai la prun nu sunt atât de simetrice ca la cireş şi vişin, deoarece la baza unei frunze pot fi mai mulţi muguri, întrucât se dezvoltă şi cei stipelari. De asemenea, buchetele pot fi şi ramificate. La cais, ramurile buchet au mugurii florali mai deşiraţi. Durata economică a ramurilor buchet la prun şi cais este relativ scurtă, 3-4 ani; poate fi mai lungă la soiuri care au buchete de mai tipice (Stanley, Agen etc.). Ramura buchet la piersic este de durată scurtă (1-2 ani) şi nu asigură fructe de calitate. Ramurile mijlocii sunt ramuri de garnisire florifere lungi de 10-30 cm şi care au terminal un mugure vegetativ iar lateral muguri solitari, din care unii sunt vegetativi, alţii floriferi. De regulă cei floriferi sunt plasaţi la baza ramurii. Ramurile mijlocii se formează din mugurii vegetativi plasaţi în treimea superioară a ramurilor de schelet. În anul următor ramurile mijlocii se transformă în ramuri de semischelet deoarece din mugurii vegetativi de pe ele se formează buchete de mai sau noi ramuri mijlocii. Porţiunea de muguri floriferi se degarniseşte (fig.3.2.12). La cireş şi vişin ramurile mijlocii se întâlnesc frecvent, însă la cais şi prun aceste ramuri apar destul de rar şi numai la acele soiuri la care mugurii stipelari sunt rudimentari şi nu evoluează. Ramurile mixte poartă totdeauna un mugure vegetativ normal în vârf, iar lateral (axilar) atât muguri florali, cât şi vegetativi, de cele mai multe ori asociaţi pe nod, florali şi vegetativi, constituind grupurile de muguri caracteristice prunului, caisului, piersicului. În timp ce mugurii florali (simpli) formează flori sau inflorescenţe şi fructe, mugurele vegetativ apical evoluează într-o nouă ramură mixtă, iar din cei vegetativi axilari se formează, fie ramuri mixte, fie buchete de mai.

84

Ca atare, după primul an de fructificare, majoritatea ramurilor mixte apar ramificate mai mult sau mai puţin, depinzând de rezerva de muguri vegetativi axilari. După un număr de ani devin formaţiuni multiplu ramificate, purtând ramuri mixte numai către extremităţile ramificaţiilor. Suporturile vechi se îngroaşă mai mult sau mai puţin şi axele principale trec adesea în categoria ramurilor de semischelet. Asemenea formaţiuni mult complexate, produc fructe de slabă calitate şi trebuie regenerate, simplificate prin tăieri cu condiţia expresă ca pe partea rămasă pe pom să existe muguri Fig.3.2.12 Formarea şi evoluţia ramurilor vegetativi sau grupuri de muguri de rod mijlocii: a- mugure axilar; b- lăstar; floriferi şi vegetativi. c- ramură de rod mijlocie; d- ramură de semischelet în perioada de vegetaţie; eMugurii florali la prunoidee ramură de semischelet în perioada de având numai funcţia floriferă repaus. nu pot servi pentru regenerare, cum se întâmplă la pomoidee, datorită prezentei mugurilor vegetativi la baza axului floral. Ramurile mixte prezintă unele particularităţi de la o specie la alta. La piersic sunt lungi de 25-60-70 cm şi poartă pe noduri grupuri de câte 3 muguri care pot fi: toţi florali, cel din mijloc vegetativ şi cei laterali florali sau unul lateral floral şi ceilalţi doi vegetativi. La baza ramurii se găsesc 1-3 muguri vegetativi slab dezvoltaţi care pot evolua dacă ramura se scurtează, dacă se arcuieşte sau dacă se fac operaţii în verde. Ramurile mixte ale piersicului asigură fructe de calitate numai în primul an de formare a lor, motiv pentru care se elimină prin tăiere după prima fructificare, înlocuindu-se cu altele nou formate pe ramurile de schelet şi semischelet. Ramura mixtă este singura valoroasă pentru fructificare la Fig.3.2.13 Formarea ramurilor mixte la cais piersic. Migdalul are ramuri ´ şi prun: a-a - muguri vegetativi; b-b´ lăstari; mixte asemănătoare, cu c-c´ - ramuri mixte. deosebirea că pe nod pot fi grupuri de muguri, de până la 5-6, florali şi vegetativi. Prunul şi caisul (fig. 3.2.13.) formează ramuri mixte lungi de 7-20 cm, cu grupuri de 2-3 muguri de rod la prun şi 5-6-8 la cais, în majoritate florali. Sunt ramuri de bază pentru fructificarea acestor specii şi asigură fructe de calitate, chiar după ramificări multiple, 4-6 ani.

85

Ramura pleată se întâlneşte la numeroase soiuri de vişin (fig.3.1.14.). La multe soiuri ale acestor specii, ramurile plete sunt foarte numeroase, constituind baza fructificării. Durata economică poate fi de 5-7 ani, dar alunginduse an de an provoacă o puternică îndesire a coroanelor. Ramura pleată este o ramură de garnisire floriferă, asemănătoare ca structură cu buchetul de mai. Se deosebeşte de acesta prin faptul că are internodiile mai mari, ajungând la lungimea de 10-20 cm şi grosimea de 3-5 mm. Ca şi buchetul de mai, la pleată mugurele terminal este vegetativ, iar cei axilari sunt floriferi. Pleata nu poate fi Fig.3.2.14 Formarea şi evoluţia ramurii regenerată decât foarte rar prin pleată: a- mugure axilar; c- lăstari; ctăieri. ramură pleată de un an; d- ramură pleată de Ramurile salbă, ca şi 2 ani în perioada de vegetaţie; e- pleată de 2 ani în perioada de repaus; f- pleată de 3 ani celelalte formaţiuni fructifere ale în perioada de repaus. prunoideelor, poartă în vârf totdeauna un mugure vegetativ, iar lateral numai muguri florali; foarte rar se pot întâlni în poziţie axilară 1-2 muguri vegetativi. Sunt foarte subţiri, cu lungimi de 15-60 cm. Sub greutatea frunzelor şi a fructelor se arcuiesc, se degarnisesc total, rămânând să evolueze numai prin mugurele terminal. Nu pot fi regenerate prin tăieri, decât în cazul când au lateral 1-2 muguri vegetativi care, de obicei în anul următor evoluează în buchete de mai. Ramurile salbă se întâlnesc la piersic, în număr restrâns de regulă şi au o durată economică de 1-2 ani ; fructele sunt de calitate mediocră. Din aceste motive, dacă fructificarea este asigurată pe ramurile mixte, ramurile salbă se suprimă prin tăiere. Ramurile anticipate poartă axilar muguri florali la piersic şi cais. Ele sunt organizate morfologic asemenea ramurilor m ixte, iar uneori ca ramurile salbă. Nu sunt ramuri de bază pentru fructificare, dar în anii cu geruri mari de iarnă pot fi utile deoarece mugurii florali de pe ele au o rezistentă mai bună. Au lungimea de 10-50 cm şi grosimea de 3-5-mm. Ca structură mugurală poate fi identică unui buchet, numindu-se buchet anticipat, unei salbe sau a unei ramuri mixte, purtând denumirea de salbă, respectiv ramură mixtă anticipată. Toate aceste formaţiuni se deosebesc de cele normale prin faptul că ele se formează din muguri precoci şi deci, au aceeaşi vârstă cu ramura mamă. Ramurile fructifere ale nucului. Nucul, fiind plantă unisexuat monoică, diferenţiază două feluri de muguri floriferi (bărbăteşti sau muguri amenţi – din care se formează inflorescenţele cu flori bărbăteşti şi muguri floriferi femeieşti – din care se formează un lăstar care poartă în vârf 2-4 sau chiar mai multe flori femeieşti.

86

Având în vedere faptul că nu totdeauna cele două feluri de muguri sunt dispuse pe aceeaşi ramură, la nuc, se întâlnesc două feluri de ramuri de garnisire: florifere bărbăteşti şi florifere unisexuat mixte.

Fig.3.2.16 Ramură de garnisire floriferă unisexuat mixtă la nuc a- mugure mixt femeiesc; b- ament; c- mugure vegetativ.

Fig.3.2.15 Ramură de garnisire floriferă bărbătească la nuc

Ramura de garnisire floriferă bărbătească este o ramură de 5-25 cm lungime şi 10-15 cm grosime care are terminal un mugure vegetativ iar lateral muguri vegetativi şi muguri floriferi bărbăteşti (muguri ament). La noduri sunt de regulă doi muguri dispuşi serial din care ambii pot fi vegetativi, unul vegetativ şi unul ament sau ambii amenţi (fig. 3.2.15.). Ramura de garnisire floriferă unisexuat mixtă poartă pe ea trei feluri de muguri: vegetativi, muguri amenţi şi muguri floriferi micşti femeieşti (fig.3.2.16.). Această ramură de garnisire are 5-30 cm, prezintă terminal un mugure mixt femeiesc, iar lateral 1-3 muguri micşti femeieşti, muguri amenţi şi muguri vegetativi, în funcţie de biotip şi de dimensiunea ramurii. La majoritatea tipurilor este mixt femeiesc numai mugurele terminal, iar la tipurile productive diferenţiază în muguri micşti şi 2-4 muguri subterminali. La acelaşi biotip, intensitatea diferenţierii este maximă pe lăstarii de 10-20 cm (Godeanu I., 1976). Tulpina plantelor pomicole ajunse la completa dezvoltare prezintă o serie de particularităţi majore din punct de vedere al structurii şi aspectului general al părţii aeriene, al duratei de viaţă a acesteia şi a altor caracteristici, prezentate la capitolul privind clasificarea plantelor pomicole după habitus.

3.2.2.2. Anatomia pomilor şi arbuştilor fructiferi Sporirea masei vegetative a părţii aeriene a pomilor şi arbuştilor fructiferi este asigurată de două zone de creştere: meristemele apicale, primare, situate în vârfurile vegetative ale mugurilor vegetativi; acestea determină creşterea în lungime, generând primordiile frunzelor, mugurilor şi altor ţesuturi ale tulpinii;

87

meristemele laterale, reprezentate prin cambiu, situat între lemn şi scoarţă şi prin felogen situat în scoarţă; acestea asigură creşterea în grosime a tulpinii.

Fig. 3.2.17 Structura primară (A,B) şi secundară (C,D,E) a tulpinii de prun în secţiune transversală. A-D – stadii de dezvoltare începând cu diferenţierea ţesuturilor vasculare primare şi sfârşind cu primele inele secundare de lemn şi liber; E- segment de tulpină cu 3 inele de ţesut secundar (după Katherine Esau, Plant anatomy, Londra).

88

Creşterea în lungime se desfăşoară în trei faze: diviziunea celulelor care se produce numai în conul de creştere al vârfului vegetativ;

Fig.3.2.18 Diferenţierea ţesuturilor primare şi secundare în secţiune transversală şi longitudinală prin vârful unei tulpini (lăstar) (după Strasburger E, Lehrbuch der Botanik, Jena, 1978).

alungirea lentă a celulelor nou formate la nivelul vârfului ceea ce constituie creşterea terminală, precum şi alungirea internodiilor, constituind creşterea internodală; diferenţierea ţesuturilor în epidermă, scoarţa primară şi cilindrul central, luând astfel naştere structura primară a tulpinii (fig. 3.2.17.). Epiderma este formată dintr-un strat de celule; scoarţa din mai multe straturi, cele exterioare cu clorofilă, de unde şi culoarea verde a lăstarilor; cilindrul central sau stelul, are la exterior periciclul, la interior măduva, iar

89

între acestea se găsesc fasciculele de lemn primar (protoxilemul) şi de liber primar (protofloemul). La pomii şi arbuştii fructiferi, structura primară, singură, se găseşte numai la vârful lăstarilor în creştere, deoarece pe măsura maturării apare structura secundară (fig.3.2.18). Sporul anual de creştere în lungime a diverşilor lăstari de pe tulpină este în funcţie de specie, vârstă, amplasarea ramurilor şi agrotehnică. De-a lungul vieţii, potenţialul de creştere este foarte mare la început şi scade treptat cu vârsta; creşterea fizică este accelerată la puieţi, intensă la pomii tineri, lentă şi îndelungată la pomii maturi. Viteza de creştere este mai mare la lăstarii terminali (apicali) decât la cei laterali; cei din apropierea vârfului pomilor încep creşterea mai repede primăvara şi se prelungeşte mai mult toamna. Variaţii mari de creştere în cadrul aceleiaşi specii şi soi se constată ca răspuns la acţiunea mediului înconjurător. De obicei, această reacţie este legată de regimul fotoperiodic, de temperatură şi de hrană. Creşterea în grosime se datorează meristemelor secundare, îndeosebi cambiului Fig.3.2.19. Detalii din structura tulpinii de (fig. 3.2.19.). Celulele de tip prun din fig.3.2.17 după sfârşitul structurii fusiform ale acestuia se divid primare şi începerea primelor diviziuni tangenţial şi dau naştere la cambiale (X350) (după Katherine Esau) xilemul (lemnul) şi floemul (liberul) secundar, iar celulele de tip radiar generează razele medulare şi parenchimul medular. Elementele de xilem se formează în număr mai mare decât cele de floem, din care cauză masa tulpinii este formată în cea mai mare parte din lemn. Xilemul secundar se remarcă în secţiunea tulpinii (ramurilor) prin prezenţa inelelor anuale, datorate dimensiunilor diferite ale vaselor libero-lemnoase din cursul unui an; primăvara se formează trahee (vase) cu lumen larg, iar către sfârşitul verii trahee cu lumen mic. După numărul inelelor se poate stabili vârsta pomilor.

90

Funcţia de conducere a apei în tulpină are loc mai ales prin elementele lemnului format în cursul anului curent. Cu cât inelele de lemn sunt mai bătrâne, cu atât ele participă într-o măsură mai mică la transportul apei şi substanţelor minerale. Inelele mai profunde ale xilemului pierd această funcţie, celulele mor şi se impregnează cu diferite substanţe rezultate din metabolismul celulelor. Partea vie a lemnului are culoare deschisă şi se numeşte alburn, iar partea moartă se numeşte duramen.

Fig.3.2.20 Secţiune printr-o tulpină de pom (după Zimmerman, M.H., 1963).

Parenchimul medular serveşte ca depozit pentru amidon şi alte rezerve utilizate intens de pomi, primăvara, la începutul vegetaţiei. Razele medulare dispuse în cilindrul central ca în fig. 3.2.20, au rolul de a conduce de la vasele liberiene către elementele vii din interior, glucidele, grăsimile şi apa necesară nutriţiei. Spaţiile intercelulare existente în razele medulare asigură schimbul de gaze între elementele vii situate în profunzime şi atmosferă. Toate elementele menţionate ca aparţinând cilindrului central, se caracterizează prin ţesuturi ale căror celule au pereţii lignificaţi; ca atare ele joacă şi rolul de susţinere a tulpinii. Floemul sau liberul secundar constituit din tuburi ciuruite, cu celule nelignificate, conduce seva elaborată. Ca şi la xilem, inelele exterioare bătrâne mor, rămânând în funcţie cele mai tinere situate către interior. Felogenul numit şi cambiu de suber, constituie al doilea meristem lateral, în formă de inel, cu grosime de o celulă şi este situat în scoarţă. Ţesuturile produse de acesta formează împreună peridermul, partea cea mai importantă din el fiind suberul. Acesta formează la exteriorul tulpinii un înveliş continuu, slab permeabil pentru apă şi gaze. Pentru schimburile gazoase indispensabile respiraţiei celulelor vii aflate sub mantaua

91

neîntreruptă de suber, se formează lenticelele. Suberul nou format în fiecare an împinge ţesuturile vechi în afară, acestea cu timpul mor şi formează ritidomul care se exfoliază ca la majoritatea pomilor sau rămâne persistent ca la nuc. Liberul secundar produs de cambiu, împreună cu toate ţesuturile generate de felogen formează scoarţa secundară a tulpinii.

3.2.2.3. Fiziologia tulpinii Periodicitatea creşterii tulpinii pomilor şi arbuştilor fructiferi. Creşterea pomilor este urmarea unor procese biochimice şi fiziologice com plexe, a căror intensitate în timp nu este aceeaşi. Ca rezultat se deosebesc variaţii ale creşterii zilnice, sezoniere, cât şi în ciclul ontogenetic. Variaţiile diurne sesizabile au loc de la zi la noapte. Lăstarii se alungesc mai mult noaptea decât ziua, într-un raport mediu de 4:3, acesta fiind funcţie de factorii genetici şi de mediu. Dacă nopţile sunt însă reci, sporul de creştere din cursul nopţii este mai mic decât cel de zi. Asemănător stau lucrurile şi cu creşterea în grosime. Schimbări ale diametrului trunchiului şi ramurilor groase se constată regulat de la zi a noapte, ca urmare a transpiraţiei puternice din timpul amiezilor de vară. Pierderea apei produce o contracţie a tuturor ţesuturilor vii ale scoarţei şi lemnului. La deficite de apă, celulele cambiale îşi reduc activitatea. Saturarea cu apă noaptea, reactivează diviziunea celulară. Foarte importante sunt variaţiile sezoniere de creştere. Creşterea sezonieră în grosime a tulpinii se extinde pe o durată mai lungă de timp decât creşterea lăstarilor. Intensitatea maximă a creşterii în grosime se suprapune parţial cu cea a lăstarilor, dar se prelungeşte cu aproximativ încă o lună. Creşterea în grosime este mai puternic influenţată de condiţiile de mediu decât creşterea în lungime, care depinde mai mult de factorii genetici. Numeroşi cercetători au pus în evidentă influenţa apei asupra creşterii în grosime a trunchiului la pomi (Goode şi Ingram, Zeiger şi Childers W.H., Steinberg R.A. şi Hoffman M.B. la măr; Urin şi colab. la migdal; Kozlovski T. la cireş ; citaţi după Iancu M., 1980). Există o legătură între creşterea în lungime şi în grosime în sensul că activitatea cambială este stimulată de substanţele regulatoare de creştere care se formează în frunzele tinere. Creşterea în grosime a trunchiului şi a ramurilor se produce în urma diviziunii celulelor cambiale, proces în urma căruia se formează floemul şi xilemul. Diametrul vaselor conducătoare variază în funcţie de sezon, ceea ce determină formarea inelelor anuale, care corespund cu vârsta pomului. La creşterea în grosime participă şi felogenul, prin diviziunea căruia se formează suberul şi felodermul. Creşterea organelor aeriene ale plantelor este influenţată de substanţele hormonale. Citochininele stimulează diviziunea celulelor din meristeme, iar auxina stimulează extensia celulară. Acidul abscizic are un efect contrar, inhibând procesul de creştere (Dorffling, 1984). În ceea ce priveşte activitatea cambiului din tulpina pomilor fructiferi, s-a constatat că este stimulată de auxine, care se acumulează în aceste celule. Activitatea cambiului este iniţiată în zona mugurului apical, în care se biosintetizează acest hormon şi migrează spre baza tulpinii.

92

Creşterea în grosime a tulpinii variază în funcţie de specie, soi şi de condiţiile agro-pedoclimatice. Hoza D. (1996) a precizat că prunii cultivaţi în condiţiile fermei Băneasa - Bucureşti realizează un spor mediu anual de creştere în grosime de 15,2 cm2 la soiul Stanley, 17,10 cm2 la soiul Silvia şi 18,85 cm2 la soiul Tuleu timpuriu, în cazul pomilor în vârstă de 12 ani. Distanţa de plantare a avut un efect foarte evident asupra creşterii în grosime a trunchiului, cel mai mare spor de creştere fiind înregistrat la pomii cu distanţă mare de plantare (3x4 m), diferenţele fiind semnificative faţă de sporurile înregistrate la pomii plantaţi mai des. Monet (1983) a precizat că în cazul piersicului formarea mugurilor axilari are loc la baza primordiilor foliare. În această zonă se formează un masiv celular, care se transformă rapid într-un meristem funcţional. Activitatea acestui meristem este influenţată de dominanţa mugurului apical şi, ca urmare, activitatea meristemului variază în funcţie de poziţia pe ramură. În cazul unei dominanţe apicale puternice, mugurele axilar formează numai câteva primordii foliare, cele exterioare transformându-se în catafile, cu rol de protecţie. Aceşti muguri pot rămâne în stare de repaus vegetativ, pentru ca în anul următor să formeze lăstari, sau, dacă au fost expuşi la condiţii corespunzătoare pentru inducţia florală, vor da naştere la muguri de rod (florali sau micşti), care în anul următor vor forma flori. Durata şi viteza de creştere a ramurilor variază în funcţie de numeroşi factori. Astfel, durata perioadei de creştere a lăstarilor variază în funcţie de specie şi de condiţiile agro-pedoclimatice. În cazul piersicului, creşterea lăstarilor încetează la începutul lunii august, perioadă ce corespunde cu formarea mugurilor florali. În ceea ce priveşte viteza de creştere a lăstarilor, s-a constat că unii au o creştere rapidă care încetează după puţin timp, în timp ce alţii au creşterea lentă şi de durată. Aceste diferenţe se datorează dominanţei apicale, cât şi aprovizionării diferite cu apă şi cu substanţe minerale, funcţie de poziţia lor pe plantă. Creşterea lăstarilor poate fi: - acrotonă, caracterizată prin creşterea mai intensă a lăstarilor care provin din mugurii apicali. Acest tip de creştere este caracteristică generală pentru: măr, păr, cireş etc.; - bazitonă, caracterizată prin creşterea mai intensă a lăstarilor ce se formează din mugurii bazali. Acest tip de creştere este caracteristic în general pentru: cais şi piersic; - mezotonă, care prezintă caracteristici intermediare între cele două tipuri de creştere menţionate anterior. Ritmul de creştere a lăstarilor variază în funcţie de specie şi vârsta pomilor, vigoarea soiului şi a portaltoiului. Soiurile, respectiv portaltoii cu vigoare mare au creşteri intense, iar prezenţa fructelor pe pom reduce creşterile cu circa 20 % (datorită concurenţei cu organele vegetative, pentru substanţele nutritive (Xiloyannis ş.a., 1992). Suma creşterilor totale ale lăstarilor este dependentă de spaţiul aferent fiecărui pom, respectiv de distanţa de plantare. La distanţele mici de plantare (2,5 x 3,0 m) suma creşterilor totale ale lăstarilor de prun a variat între 500 şi 600 cm şi au fost localizate în partea superioară a coroanei. Pomii plantaţi la distanţe mai mari (3,0 x 4,0 m) au avut o sumă totală a creşterilor lăstarilor variind între 700 şi 800 cm, cele mai mari creşteri fiind determinate la soiul Tuleu timpuriu şi cele mai mici la soiul Silvia (Hoza D., 1996). Prin aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte azotate sunt stimulate

93

creşterile vegetative, dar, în acelaşi timp, este întârziată maturarea lemnului. Prin aplicarea irigării în livezile pomicole este stimulată creşterea organelor aeriene ale pomilor. Richard ş.a. (1994) au precizat că irigarea solului în livezile de piersic au determinat creşteri în grosime ale trunchiului cu 9,3 % mai mari decât în cazul neirigării. Avery şi colab. citaţi de Kramer P. şi Koz1ovski T. (1960) au observat că la castan şi măr, mugurii terminali şi lăstarii tineri formaţi din ei au fost sursa substanţelor de creştere care, după formare migrează către părţile mai vechi ale tulpinii. De asemenea, au observat că activitatea cambială începe primăvara la nivelul mugurilor apicali şi urmează deplasarea substanţelor de creştere în jos. De-a lungul vieţii, creşterea pomilor şi arbuştilor fructiferi din climatul temperat prezintă o serie de particularităţi în ceea ce priveşte ritmul, intensitatea şi caracterul ciclic al acesteia. Pomii tineri, având un potenţial iniţial de creştere foarte mare, cresc mai repede decât cei maturi şi bătrâni. Majoritatea sistemului aerian se formează în general în primul sfert de viaţă, în ritm mai rapid la pomii puţin viguroşi, la speciile precoce (piersic) şi lent la speciile viguroase, longevive (nuc). Potenţialul de creştere scade cu vârsta şi odată cu acesta şi intensitatea creşterii. Lungimea lăstarilor, vigoarea lor în general, este relativ mică în primul şi chiar al doilea an după plantare, datorită capacităţii funcţionale reduse a pomului, traumatizat cu ocazia plantării şi încă nedezvoltat. După această perioadă, lungimea lăstarilor la pomii tineri este foarte mare, în medie 40-70 cm, dar pot atinge la unele specii peste 1 m. La fel se întâmplă şi cu creşterea în grosime. Treptat, cu înaintarea în vârstă, creşterea se temperează, încât pe la mijlocul vieţii, lăstarii sunt mai numeroşi, dar cu lungimi de 15-30 cm, exceptând pe cei situaţi către vârful pomului şi braţelor, care înregistrează încă lungimi de 50-60 cm. Către sfârşitul ciclului ontogenetic, potenţialul de creştere este în majoritate epuizat, lăstarii sunt din ce în ce mai mici încât la un moment dat se întâlnesc pe pomi numai rozete de frunze şi sporadic lăstari lacomi. S-ar părea că, pe parcursul ciclului de viaţă al pomilor şi arbuştilor fructiferi, creşterea urmează o curbă descendentă regulată şi continuă, ceea ce nu corespunde realităţii, deoarece aceste plante au însuşirea regenerării ciclice. Potrivit acestui fenomen natural, la o vârstă matură a pomilor, ramurile se arcuiesc sub greutatea proprie dar mai ales a fructelor, provocând apariţia pe curbură a unor lăstari viguroşi lacomi, care reactivează creşterea şi reîntineresc parţial coroana. Procesul se poate repeta de mai multe ori pe cale naturală sau prin tăieri aplicate la momentul oportun.

3.2.2.4. Factorii externi care influenţează creşterea tulpinii. În paralel cu factorii interni, creşterea părţii aeriene depinde de factorii de mediu care produc schimbări în mersul diferitelor procese biochimice şi biofizice din protoplasmă, influenţează metabolismul general şi în final creşterea. Trei factori externi principali au fost mai bine studiaţi: temperatura lumina şi apa. Limitele de temperatură între care are loc creşterea părţii aeriene la pomii şi arbuştii fructiferi este între 6 - 7° şi 33 - 36°C. Este însă probabil că

94

unele procese organo-formative la nivelul mugurilor florali să aibă loc la temperaturi scăzute până la 1oC. Între aceste limite există o temperatură optimă de creştere care variază cu specia, soiul, organul şi fenofaza. În general, aceasta se situează între 16°C şi 28°C. Fiecare specie pomicolă are un optimum de lumină la care creşterea lăstarilor şi suprafaţa foliară este cea mai mare. La o intensitate luminoasă suboptimală, frunzele sunt subtili, plane şi cu ţesuturile mecanice slab dezvoltate, iar la iluminare supraoptimală sunt groase, gofrate şi mai rigide. Intensitatea puternică a luminii are o oarecare tendinţă de încetinire a creşterii pe calea inhibiţiei acţiunii auxinei. Creşterea este influenţată şi de fotoperioadă; în general, zilele lungi favorizează creşterea. Deşi se consideră că influenţa luminii asupra procesului de creştere este foarte complexă, cercetările sunt încă insuficiente. Umiditatea are un rol foarte important şi mai bine cunoscut asupra creşterii părţii aeriene. Creşterea decurge intens la 70-80 % din capacitatea de câmp a solului. La un regim scăzut de apă, creşterea este puternic afectată, cu repercusiuni negative asupra întregului metabolism. Diviziunea celulară încetează, creşterea prin alungire a celulelor deja formate încetineşte sau se opreşte prematur. Ca urmare, internodiile rămân scurte, frunzele mici şi groase, peţiol scurt etc. Excesul de umiditate în sol, afectează indirect creşterea prin dereglarea proceselor fiziologice la nivelul sistemului radicular. Gazele toxice în concentraţie mai mare în aer, au efect de încetinire a creşterii. Mai des întâlnite sunt bioxidul de sulf, amoniacul, clorul, gazele provenite din combustia carburanţilor fosili etc. Corelaţia de creştere. Legăturile reciproce permanente dintre organele prin care planta ia legătura nemijlocită cu factorii mediului, constituie corelaţia de creştere. Aceasta se manifestă atât din punct de vedere funcţional, cât şi din punct de vedere morfologic. Corelaţia funcţională dintre rădăcinile absorbante şi frunze constă în aceea că funcţiunile lor se influenţează şi totodată se reglează reciproc. De exemplu, cantitatea de apă absorbită de rădăcini este în funcţie de intensitatea transpiraţiei frunzelor, dar totodată, cuantumul de apă eliminată prin transpiraţie depinde şi de intensitatea cu care este absorbită ea de rădăcini. Distrugerea accidentală a aparatului foliar atrage după sine încetarea aproape totală a absorbţiei apei de către rădăcinile absorbante. Tot astfel, cantitatea de elemente nutritive absorbite de rădăcini din sol depinde de activitatea asimilatoare a frunzelor şi invers. La rândul lor atât funcţiunile frunzelor, cât şi funcţiunile rădăcinilor absorbante sunt influenţate de condiţiile mediului exterior. Cum însă condiţiile exterioare (lumină, apă, căldură, hrană etc.) se schimbă necontenit, diurn şi sezonier, atrag după sine şi schimbarea raportului dintre funcţiunile acestor organe. De aici rezultă că această corelaţie funcţională dintre frunze şi rădăcini nu este statică, mereu aceeaşi, ci în continuă schimbare în sensul adaptării permanente a organismului la condiţiile pe care le oferă mediul. Anumite fenomene ale mediului exterior pot duce la ruperea temporară a corelaţiei funcţionale. De exemplu, seceta fiziologică provocată de o aversă însoţită de grindină, într-o zi călduroasă de vară, rupe corelaţia în sensul că absorbţia apei de către rădăcini este stânjenită de temperatura scăzută a solului, în timp ce sub acţiunea razelor solare puternice transpiraţia prin frunze este intensă. Ruperea prelungită a corelaţiei funcţionale duce la grave perturbări ale metabolismului şi chiar la pieirea plantei. Un exemplu îl

95

constituie seceta fizică, atunci când, după ofilirea frunzelor, care este un fenomen fiziologic corelat, urmează deshidratarea celulelor, căderea prematură a frunzelor şi chiar moartea plantei. Corelaţia funcţională este specifică fiecărei specii şi fiecărui soi şi are corespondent din punct de vedere cantitativ corelaţia morfologică. La un soi oarecare există un anumit raport în ce priveşte cantitatea de frunze şi de rădăcini absorbante într-un mediu dat. Micşorarea aparatului foliar sub acţiunea unui mediu schimbat, atrage după sine şi micşorarea proporţională a cantităţii de rădăcini absorbante şi invers. Tăierea puternică în verde a pomilor duce temporar la o rupere a corelaţiei funcţionale şi implicit a corelaţiei morfologice. Acelaşi fenomen se întâmplă dacă se taie o cantitate mare de rădăcini. Creşterea şi ramificarea tulpinii este corelată cu creşterea şi ramificarea rădăcinii. La un sistem aerian puternic dezvoltat şi ramificat va corespunde un sistem radicular asemănător; ele se condiţionează reciproc. Lucrul acesta este foarte evident la pomii unde intervine altoirea. Soiuri diferite modifică creşterea şi ramificarea aceluiaşi portaltoi. S-a constatat o corelaţie directă între grosimea trunchiului şi volumul coroanei. Cunoaşterea corelaţiei de creştere la pomi, dă posibilitatea restabilirii sale prin diferite măsuri agrotehnice, atunci când echilibrul a fost rupt fie artificial, fie natural. Ruperea artificială a corelaţiei poate avea loc accidental prin frângerea ramurilor, prin răniri, prin tăieri etc. Când un organ a fost îndepărtat, indiferent pe ce cale, în punctul de rănire are loc o reactivare a ţesuturilor, care tind să refacă organul pierdut. În acelaşi timp organele corelate îşi încetinesc funcţiile. De exemplu, suprimarea unei ramuri puternice atrage după sine, paralel cu tendinţa de regenerare a organului pierdut, încetinirea absorbţiei şi implicit o slăbire parţială a rădăcinii, deoarece hrănirea acesteia se baza în măsură corespunzătoare şi pe organul suprimat. În cazul suprimării totale a părţii aeriene, corelaţia funcţională şi morfologică este complet ruptă şi cu toate că rădăcina încearcă să-şi refacă organul îndepărtat, prin drajonare, de cele mai multe ori nu reuşeşte şi piere. Rezultă din acestea că în procesul de restabilire a corelaţiei rupte se evidenţiază două însuşiri noi ale organismului vegetal: restaurarea organului pierdut şi vindecarea rănilor. Restaurarea organului pierdut, în vederea restabilirii echilibrului se poate face în trei moduri şi anume: pe acelaşi loc, în cazul când a fost numai o rănire parţială a acestuia, care se poate vindeca. Exemplu este inelarea ramurilor sau inelarea trunchiului sub coroană; din apropierea rănii sau din calus (în cazul rădăcinilor mai ales), prin formarea de noi ramuri sau rădăcini care se formează din rezervele de muguri dorminzi şi adventivi; organele vecine şi paralele încep să se dezvolte mai viguros, compensând lipsa şi tinzând la restabilirea corelaţiei de creştere. Intensitatea restaurării este în funcţie de specie, de stadiul de dezvoltare a pomului, de vârstă, de locul rănit, de mărimea rănii, de substanţele de rezervă şi de numeroşi factori externi. Pomii tineri îşi refac repede organele pierdute, cele bătrâne mai greu. Vindecarea rănilor prezintă două cazuri: când în regiunea rănii nu există ţesut meristematic, pe locul rănit se formează un ţesut suberos de protecţie. Acest caz este întâlnit la frunze care nu au ţesuturi de regenerare.

96

când în regiunea rănii există ţesut meristematic şi rana a afectat atât scoarţa cât şi lemnul, reacţia este specifică ţesuturilor respective şi anume: - cambiul, ţesut generator, începe imediat formarea calusului din care mai târziu se diferenţiază ţesuturi noi, putând să dea naştere chiar la organe (rădăcini). - calusul începe să apară ca un inel pe marginile rănii apoi se întinde şi poate acoperi integral rana; alburnul nu poate forma ţesuturi noi de creştere, dar după rănire, se închide la culoare, se înnegreşte datorită secretării unor substanţe protectoare care închid rana, oprind pătrunderea apei şi a microorganismelor; duramenul rămâne inactiv, dar celulele sale fiind pline cu diferite substanţe minerale sunt mai puţin expuse degradării. În procesul de vindecare, măsurile de îngrijire au un rol important. Practic se face netezirea rănii şi ungerea ei cu ceară de altoit sau cu vopsea preparată din ulei de in. Ca o aplicare în practică a celor arătate este şi tăierea ramurilor pe inelul de la bază, care se face în acest loc, deoarece aici este o aglomerare de ţesuturi meristematice şi substanţe de rezervă, care activează calusarea. Dominanţa apicală. Un fenomen de corelaţie de creştere, important pentru pomicultură este şi dominanţa apicală. Aceasta se constată la lăstari, în sensul că mugurii axilari formaţi la subsuoara frunzelor nu pornesc în creştere decât dacă se ciupeşte vârful lor, iar la ramurile de un an, la reluarea creşterii primăvara, mugurii axilari formează lăstari cu atât mai mici, cu cât sunt mai depărtaţi de mugurele apical din care rezultă şi cel mai puternic lăstar; dacă se scurtează ramura eliminându-se mugurele din vârf, evoluţia mugurilor axilari se îmbunătăţeşte. Cercetările au arătat că dominanţa apicală este rezultatul inhibiţiei corelative a mugurelui apical la ramuri, respectiv a vârfului în creştere la lăstari, asupra mugurilor axilari. Procesul este controlat de substanţele stimulatoare şi inhibitoare de creştere. Unii cercetători (Thimann K. şi Skoog F., 1934) au ajuns la concluzia că numai auxina în migrarea sa bazipetală poate influenţa creşterea mugurilor axilari. Aceasta, produsă de frunzele foarte tinere (2-10 mm lungime) la lăstari, sau de mugurele apical în creştere la ramuri, se acumulează în cantitate „supraoptimală" la nivelul mugurilor axilari şi frânează creşterea. Alţii însă (Snow R., 1937) au constatat experimental că, în migrarea sa de sus în jos, concentraţia de auxină scade şi este, deci, în cantitate mai mică cu cât mugurii sunt la distanţe mai mari faţă de vârf. El sugerează existenta unui inhibitor special la nivelul mugurilor, care ia naştere din auxină şi alte substanţe provenite din rădăcină sau din frunzele mature. Rezultă deci că nu cantitatea supraoptimală de auxină frânează creşterea mugurilor axilari, ci concentraţia din ce în ce mai redusă a acesteia de-a lungul lăstarilor şi ramurilor anuale, fac ca mugurii să nu pornească în creştere pe lăstari, sau aceştia să crească din ce în ce mai mici, de la vârf către bază, pe ramuri. Westwood M. N. (1978) arată că numita „creştere inhibată prin auxină” se datorează inhibării mugurilor de către etilena generată de auxină în zona nodurilor şi că, astfel, concentraţia critică a auxinei care generează etilena diferă la nivelul diferitelor ţesuturi. Totodată, citochininele pot răsturna efectul inhibant al auxinei generatoare de etilenă, ba chiar mai mult, aceasta contracarează efectul etilenei aplicate. Rezultă deci după cercetările mai noi că dominanţa apicală este efectul corelat al auxinei, etilenei şi citochininelor. Giberelina, care este un puternic stimulator al creşterii, accentuează dominanta apicală.

97

Cu toată implicaţia substanţelor de creştere în dominanţa apicală, fenomenul nu poate fi desprins de fondul nutriţional. Experienţele au demonstrat că hrănirea abundentă slăbeşte dominanta apicală. Cercetările noi au demonstrat posibilitatea transportului mai eficient şi acumulări de substanţe hrănitoare în zonele cu concentraţii ridicate în fitohormoni (auxine, gibereline, citochinine). Azotul în special micşorează intensitatea dominanţei apicale la lăstari şi ramuri. Intensitatea luminoasă, fotoperiodismul, temperatura şi aeraţia solului influenţează asupra gradului de dominanţă apicală prin efectul lor asupra nivelului şi distribuţiei hormonilor endogeni. Ca urmare a dominanţei apicale la plantele pomicole apare fenomenul de etajare naturală a ramurilor datorită creşterilor puternice, an de an, a primilor 3-5 lăstari de la vârful ramurilor. Aceasta este exprimată mai bine la pomii unde şi dominanţa apicală este puternică: la cireş, la păr şi în general la pomii foarte viguroşi. Aceştia formează coroane piramidale cu ax puternic. În extrema cealaltă, vişinul şi gutuiul, cu o dominanţă apicală slabă formează coroane globulos-turtite, la care axul deviază şi se pierde cu timpul. Celelalte specii se încadrează între aceste extreme. 0 serie de factori agrotehnici, cum sunt schimbarea poziţiei ramurilor şi tăierile pot provoca modificări în manifestarea dominanţei apicale. Regenerarea pomilor şi arbuştilor fructiferi. Polaritatea. Regenerarea este procesul prin care pomii şi arbuştii fructiferi se refac din părţi detaşate, reconstituind ţesuturi şi organe cu roluri foarte bine definite. Astfel, dintr-o porţiune de ramură sau lăstar (butaş) cu cel puţin un mugure, sau dintr-o porţiune de rădăcină, poate rezulta un pom sau un arbust. Ba chiar mai mult, astăzi se realizează regenerarea pomilor numai din câteva ţesuturi (celule) meristematice ceea ce a condus la o nouă tehnică de înmulţire a pomilor şi arbuştilor prin „culturi de meristeme”. Ea are încă şi marele avantaj că meristemele nefiind purtătoare de virusuri se obţin plante libere de aceste boli. La alte plante, cultura de ţesuturi a fost posibilă şi din floem, calus şi măduva tulpinii. Fenomenul regenerării organelor din ţesuturi somatice (nemeristematice) se explică prin faptul că aceste ţesuturi luând naştere din celulele meristemelor prin diviziuni repetate şi specializându-se, păstrează informaţia genetică totală în acizii nucleici, citoplasmă şi în plastide. În procesul creşterii, celulele îşi păstrează omnipotenta morfo-fiziologică moştenită din prima diviziune a zigotului, iar forma de reacţie a celulei în cursul specializării este influenţată de factorii interni anume : polaritatea, corelaţia internă şi hormonii vegetali (Peterfi Şt. şi Să1ăgeanu N., 1972). Polaritatea este proprietatea plantelor întregi sau a unor porţiuni de plantă şi a celulelor, de a prezenta doi poli morfo-fiziologic determinaţi: polul apical şi popul bazal. Totdeauna cel morfologic superior emite tulpină (lăstari), iar cel inferior,rădăcină. Această reacţie polară este explicată şi demonstrată experimental tot prin acţiunea substanţelor de creştere. Acumularea auxinei la polul bazal - ca urmare a circulaţiei sale bazipetale, stimulează formarea rădăcinilor; totodată, calusul ce se formează la baza butaşilor este emiţător de auxină. În practică este deja cunoscut faptul că tratarea polului bazal al butaşilor cu auxină (AIB, ANA şi 2,4 D) influenţează favorabil rizogeneza. Polaritatea la plantele pomicole se manifesta numai la organele axiale (ramuri, lăstari, rădăcini) nu şi la frunze ca la unele plante. Totuşi, la organele axiale se distinge pe lângă polaritatea manifestată de-a lungul axei lor şi o

98

polaritate transversală. Un butaş aşezat culcat pe substrat nutritiv, emite lăstari din mugurii situaţi pe partea superioară şi rădăcini din ţesutul opus, situat pe faţa inferioară. Rezultă în final că, dacă corelaţiile morfo-funcţionale dintre diferitele organe conferă un caracter unitar plantelor pomicole şi că o anumită funcţiune este limitată la nivelul unui ţesut sau organ, există totuşi un mare grad de independenţă a organelor şi ţesuturilor determinat de informaţia genetică existentă în fiecare celulă, care în anumite condiţii modifică limitarea funcţională în scopul regenerării organelor lipsă.

3.2.2.5. Ramificarea tulpinii pomilor Tulpina principală (ordinul zero) rezultată din altoi sau din epicotilul seminţei, formează din mugurii (lăstarii) axilari ramificaţii de ordinul întâi organizate morfologic şi structural identic cu tulpina principală. Un an mai târziu pe ordinul întâi se formează ramuri de ordinul doi, apoi de ordinul trei şi aşa mai departe; cu fiecare ciclu de vegetaţie se suprapune o nouă generaţie de ramuri de aceeaşi vârstă şi de un nou ordin. Perioada lungă de ramificare a pomilor şi arbuştilor fructiferi dă naştere la un sistem format din ramuri de vârste, mărimi şi ordine diferite care constituie coroana. Ramificarea se face după anumite legităţi caracteristice speciilor şi chiar soiurilor, ceea ce face ca acestea să poată fi recunoscute după portul sau habitusul lor mai ales când coroanele s-au format liber, fără intervenţia omului. De exemplu, părul are un port piramidal, în timp ce al mărului este globulos. La pomii şi arbuştii fructiferi se întâlnesc două tipuri de ramificare: monopodial - axele ramurilor cresc an de an prin dezvoltarea mugurilor apicali (prin lăstarii sau ramurile de prelungire) şi simpodial - mugurele apical capătă altă funcţie (devine roditor sau este îndepărtat prin tăieri) încât creşterea este continuată de mugurele lateral. Căutând să stabilească locul pomilor între plantele lemnoase sub aspectul ramificării şi al constituirii sistemului aerian, G1oru P. şi Bou1ay H., în 1965. au ajuns la concluzia că pomii au caracteristici intermediare între tipul „arbore” şi tipul „tufă”. Astfel ca şi arborii, manifestă fenomenul de acrotonie, adică atât la tulpina principală, cât şi la ramuri domină, sub aspect vegetativ, mugurele apical (dominanţa apicală). Aceasta se concretizează prin creşterea puternică a lăstarilor terminali, ceea ce permite alungirea simultană şi regulată atât a axului (tulpina principală), cât şi a ramurilor laterale. Faţă de ramura-mamă, vigoarea ramificatii1or prezintă o simetrie radiară aproape perfectă în jurul axului. Dar spre deosebire de arbori, fenomenul de hipotonie - creşterea accentuată a mugurilor de pe faţa inferioară a ramurilor oblice şi orizontale - se manifestă slab la pomi. Dimpotrivă, la aceştia este foarte evident fenomenul de epitonie, adică creşterea puternică a mugurilor (lăstarilor) de pe faţa superioară a ramurilor oblice, orizontale şi arcuite, caracteristică tipului de tufă (fig. 3.2.21).

99

Fig. 3.2.21 – Manifestarea fenomenului de epitonie la o ramură înclinată de păr

Apariţia lăstarilor lacomi la baza ramurilor puternice şi pe trunchiul pomilor îi apropie de asemenea de „tufă”, la care predomină fenomenul de bazitonie, adică emiterea ramurilor (tulpinilor) de la baza plantei, din zona coletului (fig. 3.2.22). Această caracteristică de creştere şi ramificare intermediară între tipurile „arbore” şi „tufă” conferă pomilor o mare supleţe în ceea ce priveşte conducerea lor în diferite sisteme de coroană. Unele specii pomicole sunt mai uşor de condus decât altele, clasificându-se astfel: părul, mărul, piersicul, prunul, caisul, cireşul, vişinul şi pe ultimul loc migdalul care se conduce cel mai greu în forme de coroane ce se abat de la cea naturală. Caracteristicile ereditare ale portului sistemului aerian (tip de ramificare, unghiuri de ramificare) nu sunt absolute şi invariabile ci se modifică sub influenta factorilor de mediu înconjurător, cel mai important dintre aceştia fiind lumina şi apoi vânturile dominante. Într-o plantaţie prea deasă, ramificarea se face sub unghiuri mici, habitusul este îngust şi înalt; cauza principală este deficitul de lumină laterală. Jucovschi M. (1953) enumeră regulile, prezentate în continuare, în ceea ce priveşte caracteristicile morfologice şi fiziologice ale ramificării naturale a pomilor: - pomii din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă au numărul cel mai mare de ramificaţii, la unul şi acelaşi ordin; durata de viaţă şi energia de creştere a ramurilor scad de la ordinele inferioare la cele superioare; lungimea internodiilor şi mărimea limbului frunzelor se micşorează de la ordinele inferioare către cele superioare ; Fig. 3.2.22 Fenomenul de bazitonie la presiunea osmotică din celulele coacăzul negru frunzelor creşte de la ordinele inferioare la cele superioare; numărul mugurilor vegetativi scade, iar al celor florali creşte de la ordinele inferioare la cele superioare;

100

înfloritul şi coacerea fructelor încep mai devreme la ramurile ordinelor superioare, ultimii care înfloresc sunt mugurii de pe ramurile ordinelor inferioare, iar florile adeseori aici nu sunt complet dezvoltate şi multe din ele cad; căderea florilor este descrescândă de la ordinele inferioare spre cele superioare; procentul de polen normal, capacitatea de fecundare şi ca atare formarea fructelor cresc de la ordinele inferioare către cele superioare; - forma fructelor de la uşor alungită pe ramurile ordinelor inferioare devine mai sferică către ordinele superioare; numărul seminţelor din fruct, greutatea medie a seminţei şi puterea de germinaţie cresc de la ordinele inferioare spre cele superioare ; - durata de păstrare, suculenţa şi cantitatea de zaharuri din fructe, cresc de la ordinele inferioare către cele superioare.

3.2.2.6. Factorii care modifică ramificarea naturală şi consecinţele asupra creşterii şi fructificării pomilor Luând criteriu de bază poziţia verticală la care ramificarea are loc sub influenţa dominanţei apicale, o serie de factori pot aduce modificări substanţiale ale modului de ramificare având drept urmare schimbări morfo-funcţionale ale ramurilor, cât şi modificarea habitusului natural. Principalii factori modificatori sunt: poziţia spaţială a ramurilor, vigoarea (portaltoiul), tăierile şi regulatorii de creştere sintetici. Poziţia spaţială a ramurilor. Schimbarea poziţiei în plan vertical a ramurilor anuale modifică, mai mult sau mai puţin puternic, alura de creştere şi ramificare faţă de ramurile verticale, cu repercusiuni substanţiale asupra intrării pe rod şi a capacităţii de fructificare. Cauzele acestor modificări nu şi-au găsit explicaţii ştiinţifice satisfăcătoare. Ramuri1e orizonta1e. Spre deosebire de cele verticale, creşterea globală a ramurilor dirijate orizontal este substanţial mai mică. Cu cât ramura care se dirijează la orizontală este iniţial mai viguroasă şi cu poziţie în coroană nefavorabilă creşterii, cu atât efectul de reducere a creşterii este mai puternic şi invers. În ceea ce priveşte evoluţia mugurilor, depinde de aşezarea pe care o capătă aceştia in urma schimbării poziţiei ramurii-mamă: mugurii situaţi pe faţa superioară, opuşi solului, evoluează în lăstari puternici (epitonie); lungimea lor este în general crescândă de la vârful ramurii către baza ei. Mugurii aflaţi pe flancuri emit lăstari scurţi, iar cei de pe faţa inferioară formează pinteni sau trec în stare dormindă. (fig. 3.2.21) Faţă de ramura mamă, vigoarea ramificaţiilor prezintă o puternică asimetrie cu bucla situată către partea superioară (fig. 3.2.23.b). Rezultă că orientarea diferită a mugurilor faţă de gravitaţie este un factor dominant de care depinde evoluţia lor şi lungimea lăstarilor emişi, fenomen denumit gravimorfism.

101

Fig. 3.2.23 Reprezentarea grafică privind ramificarea în funcţie de poziţia ramurilor şi ordinea de repartiţie după vigoarea ramificaţiilor: a- direcţia de creştere 00; b- direcţia orizontală 900; c- direcţie oblică 450; d- ramură arcuită; 1-6 ordinea după vigoare a lăstarilor; zona haşurată x-y indică creşterea în zona de vârf.

Cu privire la fructificare, poziţia orizontală a ramurilor favorizează formarea rapidă a mugurilor florali. Este un fapt constatat că la măr şi la păr, formele de coroane cu ramurile palisate la orizontală, intră repede pe rod şi dau producţii mari. Cu toate acestea, prin poziţia verticală nedorită a lăstarilor de pe faţa superioară şi prin slăbirea globală a creşterii, slăbire care se accentuează în timp, ramurile orizontale se epuizează destul de repede încât predominanţa lor în coroana pomilor constituie un neajuns. Palisarea la orizontală a ramurilor anuale şi chiar a lăstarilor în faza de încetinire şi încetare a creşterii, până la 1/3 din totalul lor, este justificată la pomii viguroşi şi foarte viguroşi, pentru forţarea intrării pe rod. Coroanele structurate pe şarpante de direcţie orizontală „Spindelbusch” deşi fructifică abundent, conduc la epuizarea prematură a pomilor datorită slăbirii generale a creşterii. Ramuri1e oblice. Ramificarea în acest caz este intermediară între ramurile verticale şi cele orizontale. În raport de direcţia de creştere (de unghiul format cu verticala imaginară), ramificarea se apropie de acrotonie în cazul unghiurilor mici şi de epitonie la unghiuri mari. La înclinarea de 450 se constată un oarecare echilibru între tendinţele de epitonie şi acrotonie (fig. 3.2.23.c). Mugurii orientaţi opus solului emit lăstari mai viguroşi, cei laterali mai puţin viguroşi, iar cei situaţi către dedesubt şi în afară, formează Fig. 3.2.24. Reprezentarea lăstari mai slabi. La baza ramurilor pot grafică a tendinţei de fructificare rămâne în stare dormindă câţiva muguri a ramurilor în funcţie de direcţia (mai putini ca la poziţia verticală). Lunde creştere gimea lăstarilor este descrescândă de la vârf către bază în toate cazurile. Faţă de

102

ramura-mamă, vigoarea ramificaţiilor prezintă o asimetrie mai accentuată către faţa superioară. La ramurile oblice apare lăstarul concurent, cu atât mai viguros cu cât oblicitatea este mai accentuată. Şi în ceea ce priveşte fructificarea, ramurile oblice reacţionează pe o cale de mijloc; la oblicitatea de 45° se creează un echilibru optim între creştere şi fructificare la majoritatea speciilor şi soiurilor de pomi. Cu cât abaterea de la această poziţie înclină spre verticală se accentuează creşterea, slăbeşte tendinţa de fructificare şi invers (fig. 3.2.24). Direcţia mai mult sau mai puţin oblică a ramurilor (exceptând axul) este cea naturală, întâlnită la toate speciile de pomi în perioada de tinereţe. Cu cât ramificarea este de ordin superior cu atât oblicitatea creşte în mod natural. Şarpantele au de regulă cea mai mică oblicitate (până când se apleacă şi ele sub greutatea proprie şi a rodului). Cele mai multe forme de coroane sunt structurate avându-se în vedere direcţia mai mult sau mai puţin oblică a elementelor de schelet, ele asigurând pe lângă o bună fructificare şi o creştere satisfăcătoare şi prelungită în timp. Ramuri1e arcuite. Curbarea ramurilor determină o ramificare specifică şi total asimetrică de-a lungul său. Mugurii de pe segmentul descendent, din cauza poziţiei lor inversate, cresc slab sau foarte slab, formând în general ramuri de rod care diferenţiază rapid muguri floriferi. Mugurii situaţi în zona de curbură, pe faţa superioară a ramurii, emit lăstari puternici, cel mai viguros fiind de regulă situat la punctul de curbură maximă. Pe segmentul rămas ascendent, o serie de muguri rămân în stare dormindă sau emit lăstari din ce în ce mai mici spre baza ramurii. 0 explicaţie satisfăcătoare a acestui mod de reacţie a ramurilor curbate nu a fost găsită. Arcuirea ramurilor, după cum a rezultat, favorizează intrarea pe rod, efectele cele mai spectaculoase fiind la păr. Dar are şi numeroase dezavantaje: segmentul descendent care fructifică bine timp de 1-3 ani, ca urmare a creşterii slabe din această zonă, se epuizează repede; lăstarii viguroşi crescuţi pe curbură iau adesea aspectul unor lăstari lacomi, care îndesesc şi trebuie eliminaţi; înseşi ramurile arcuite provoacă un deficit de lumină în interiorul coroanei. Deşi într-o anumită etapă s-a considerat arcuirea ca un mijloc foarte eficace de stimulare a fructificării, s-a constatat că dezavantajele ulterioare nu justifică cheltuielile ocazionate de această lucrare. Hi1ken1aumer F. (1960) arată că poziţia orizontală a ramurilor a determinat producţii mai mari şi fructe mai bine colorate la măr, decât arcuirea ramurilor. Cu toate acestea, arcuirea unui număr moderat de ramuri s-a dovedit utilă la grăbirea intrării pe rod a pomilor foarte viguroşi. Arcuirea elementelor de schelet se utilizează încă la câteva forme de coroane (Lepage, sistem arcuit Voineşti, palmeta Ruzină, palmeta Ferragutti ş.a.). La pomii crescuţi natural are loc, în timp, o arcuire puternică a tuturor ramurilor inclusiv a celor de schelet, provocată de lipsa tăierilor de întreţinere, dar mai ales de greutatea rodului. Potrivit celor menţionate, toate segmentele descendente se epuizează repede, se usucă, producţia scade şi ar fi definitiv periclitată dacă nu ar interveni fenomenul de reîntinerire naturală a coroanei. Acesta constă în refacerea părţilor în curs de pieire, din una dintre ramurile lacome crescute în zona de curbură. Aceasta evoluează mai întâi vertical, dar după 2-3 ani fructifică, se arcuieşte în timp; procesul se reia de mai multe ori în viaţa pomului. Porţiunile arcuite rămase poartă denumirea de

103

„arcade de rodire”. Periodicitatea reîntineririi naturale aduce fluctuaţii în producţia pomilor, ceea ce se evită în plantaţiile organizate prin tăieri de normare a încărcăturii cu fructe şi prin redresarea la timpul potrivit a şarpantelor şi subşarpantelor arcuite. Vigoarea pomilor. Rezultată din combinaţia celor doi parteneri, dar cu preponderenţă din partea portaltoiului, vigoarea este un factor care poate influenta ramificarea şi portul pomilor. În cadrul aceluiaşi soi care are de fapt o caracteristică de ramificare specifică, ereditară, portaltoii viguroşi determină o creştere mai convergentă, puternică, a ramurilor şi o ramificare a acestora cu tendinţă accentuată de acrotonie. Fenomenul de etajare naturală pe axul pomului şi pe axele şarpantelor este mai pregnant. Coroana este mai aerisită şi spatiile neproductive din interiorul său mai mari. Fructificarea este mai tardivă. Dimpotrivă, portaltoii de vigoare slabă determină o creştere mai divergentă, în care caz ramificarea este caracteristică ramurilor oblice. Etajarea naturală este neevidentă, spaţiul ocupat de coroană mai eficient utilizat. Tăierile. Aplicate asupra ramurilor anuale modifică de fond ramificarea naturală a acestora. Mugurii îşi schimbă potenţialul iniţial de creştere şi ramificarea decurge în funcţie de intensitatea tăierilor. Această problemă va fi tratată la capitolul „Tăierea pomilor”. Substanţele de creştere. Direcţia de creştere a lăstarilor poate fi schimbată prin tratarea ţesuturilor încă tinere cu unele substanţe de creştere (acizii indolil acetic, indolil butiric, hidrazida maleică ş.a.).

3.2.2.7. Circulaţia sevelor Se cunoaşte că vasele libero-lemnoase sau altfel spus vasele xilemului şi ale foemului se află în toate organele pomilor şi arbuştilor fructiferi : rădăcină, tulpină principală, ramuri, frunze, flori şi fructe. Ele constituie căile de circulaţie în sens ascendent şi descendent a sevelor: brută apa cu sărurile minerale şi elaborată - substanţele organice elaborate în frunze. Mai există şi o circulaţie în sens radial a substanţelor de la şi către vasele libero-lemnoase, care se face de la o celulă la alta, deoarece nu toate ţesuturile plantei vin în contact direct cu vasele xilemice şi floemice. În general se ştie că apa şi substanţele anorganice (minerale) circulă de la rădăcini către frunze prin xilem, iar substanţele organice de la frunze către toate părţile plantei până la cele mai fine rădăcini prin floem, ceea ce în mare corespunde realităţii. Dar o serie de cercetări (Bollard E.C., Ta1bert T.J. şi Weibe, şi alţii) au descoperit că în seva brută a xilemului la arbori circulă şi cantităţi considerabile de aminoacizi, amide şi compuşi organici ai fosforului. Totodată a fost pusă în evidentă într-o serie de experienţe că o parte însemnată din substanţele minerale circulă şi prin vasele floemului. Aceste constatări nu anulează sensul general al circulaţiei sevelor. Circulaţia ascendentă a sărurilor minerale are loc în special prin vasele lemnoase, dar arată Kramer P. şi Koz1ovski T. (1963), dacă la nivelul frunzelor se acumulează excedente de substanţe anorganice care nu pot fi prelucrate, acestea se deplasează în jos prin vasele liberiene; odată ajunse la rădăcină, ele reintră iarăşi în circuitul ascendent al xilemului. Pe de altă parte, substanţele minerale din ţesuturile îmbătrânite (frunze de exemplu) se deplasează către ţesuturile în creştere tot prin vasele floemice. Cercetările au pus în evidentă şi alte asemenea procese care explică prezenţa elementelor

104

anorganice în floem şi sensul descendent al circulaţiei acestora. Analiza compoziţiei sevei xilemice, brute, a arătat că aceasta conţine numeroase şi variate substanţe anorganice şi organice (mono şi dizaharide, compuşi azotici şi enzime). Conţinutul acestora variază cu sezonul. 0 cantitate mare de hidraţi de carbon s-au pus în evidentă către sfârşitul iernii şi începutul primăverii, dar a scăzut repede la sfârşitul primăverii şi începutul verii; apoi a sporit devenind maximă către începutul toamnei (Bollard E. C., 1953). Hidraţii de carbon conchide Kramer P. şi Koz1ovski T. (1960) ajung în vasele xilemice pe calea difuziei din floem, unde concentraţia acestora este foarte mare. Analiza compoziţiei sevei floemice la diferite plante arborescente a evidenţiat prezenţa zaharozei în cantitatea cea mai mare, apoi a rafinozei, stahiozei, verboscozei, eventual a manitei şi cantităţi reduse de amide, aminoacizi şi săruri minerale. Concentraţia maximă a sevei elaborate, determinată pe cale refractometrică a fost noaptea, iar cea minimă dimineaţa, ceea ce se explică prin inexistenta fotosintezei în timpul nopţii (Huber B. şi colab. 1937). Concentraţia zaharurilor scade de sus în jos de-a lungul tulpinii, foarte probabil din cauza scindării zaharurilor complexe în altele mai simple (Zimmerman M. H., 1958). Circulaţia substanţelor organice în pomi şi arbuşti fructiferi ridică probleme mai multe decât seva brută. Este foarte evident sensul de mişcare descendentă, verificat în practică prin inelarea scoarţei, operaţie folosită uneori în pomicultură. În urma acestei operaţii, hidraţii de carbon se acumulează în cantitate mare deasupra inelării şi se reduc considerabil sub inel. Cutarea scoarţei prin arcuirea ramurilor frânează deplasarea în jos a hidraţilor de carbon, provocând o creştere viguroasă în zona curburii. Numeroase alte exemple demonstrează circulaţia descendentă, dar este incontestabil că există o circulaţie a hidraţilor de carbon şi în sens ascendent. Creşterea lăstarilor şi a frunzelor noi se realizează cu fluxul de substanţă organică produsă de frunzele mature situate mai jos. Îndată ce frunzele noi ating maturitatea de fotosinteză, direcţia circulaţiei hidraţilor de carbon se schimbă, devenind descendentă. Mişcarea ascendentă durează până la încetarea creşterii lăstarilor. 0 mişcare ascendentă în masă a hidraţilor de carbon are loc către sfârşitul iernii şi începutul primăverii spre punctele de creştere, odată cu dezmugurirea. Cercetările au arătat că în această perioadă circulaţia ascendentă a substanţelor organice se face atât prin vasele floemice, cât şi prin cele xilemice. Există şi alte dovezi că substanţele nutritive pot circula uşor în toate direcţiile. Wink1er A. J. (1932) a observat o circulaţie din lăstar în ramură şi apoi în alt lăstar. Mi1ler E. E. (1938) a adunat o serie de date care demonstrează că substanţele nutritive circulă foarte rapid la distanţe relativ mici atât în sus, cât şi în jos, prin vasele xilemice şi floemice. Tot atât de importantă este şi circulaţia laterală a substanţelor hrănitoare. Diviziunea mitotică a cambiului şi a felogenului necesită importante cantităţi de substanţe; majoritatea celulelor frunzelor nu vin în contact direct cu vasele libero-lemnoase. În aceste cazuri deplasarea substanţelor minerale şi a celor organice se face lateral prin celule. Circulaţia substanţelor în afara sistemului vascular se poate face pe trei căi : pe calea circulaţiei în citoplasmă; cu ajutorul difuziei; pe calea circulaţiei în curentul de transpiraţie a apei. Lucrurile nu sunt pe deplin clarificate. În curentul circulatoriu al plantei pe lângă elementele de hrană, se deplasează vitaminele, hormonii şi substanţe străine : virusurile şi erbicidele. Auxinele circulă atât din celulă în celulă cât şi prin vasele libero-lemnoase. Când auxina a fost absorbită de rădăcini s-a deplasat prin xilem, iar

105

absorbită prin frunze a circulat prin floem. Gregori F. C. şi Haicock C. R. (1955) determinând viteza de circulaţie a auxinei în segmente ale ramurilor de măr a găsit că este de 0,5 cm pe oră, dar se apreciază că în plantele întregi ar fi mai rapidă. Crafts A. S. (1956) a arătat că 2,4 D pătrunde în circuitul sevei elaborate şi se deplasează odată cu aceasta în sus şi în jos. Vitaminele ca tiamina, riboflavina, acidul pantotenic şi piridoxina se acumulează deasupra inciziilor inelare împreună cu zaharoza şi compuşii azotici, deci circulă prin floem. Cele mai multe virusuri circulă în curentul de sevă elaborată unde insectele îi pot introduce direct. Alte virusuri sunt introduse în ţesutul parenchimatic de unde răspândirea în plantă este lentă până ce ajung în fasciculele libero-lemnoase. Unele forme de virusuri specifice piersicului se apreciază că circulă numai prin xilem. În legătură cu perturbarea circulaţiei substanţelor în zonele traumatizate ale trunchiului şi ramurilor, s-a constatat că în jurul rănilor mari, pomii formează destul de repede vase libero-lemnoase noi, în care elementele anatomice sunt astfel orientate încât să asigure deplasarea substanţelor în sus şi în jos. Rănile nu au redus conţinutul de apă, substanţe minerale şi azot în frunzele aflate deasupra rănilor şi nici a hidraţilor de carbon în rădăcinile situate dedesubt. Dăunătorii şi ciupercile pot produce vătămări ale sistemului circulator al pomilor şi arbuştilor fructiferi. 0 ciupercă, de exemplu, care atacă castanul comestibil, poate distruge aproape complet sistemul liberian. Dăunătorii scoarţei pomilor nu sunt chiar atât de periculoşi atâta timp cât nu li se asociază o ciupercă. Din succinta prezentare a circulaţiei diferitelor substanţe anorganice, organice şi străine, rezultă ca pomii şi arbuştii fructiferi posedă un mecanism fiziologic foarte complex încă incomplet elucidat. El apare cu atât mai greu de lămurit, cu cât cantităţi mari de soluţii circulă prin ţesuturi conducătoare care au adeseori o suprafaţă mică de secţiune transversală. O altă proprietate greu de explicat este tendinţa circulaţiei polare. Toate sectoarele de creştere ale plantei - extremităţile rădăcinilor şi ale tulpinii, cambiul şi felogenul, fructele şi seminţele - au nevoie de produse ale fotosintezei. Cantitatea acestor produse care ajunge la fiecare sector, depinde de vârsta şi de stadiul de creştere a acestuia. Lăstarii tineri şi fructele la ananas au utilizat apa şi hrana, pe seama reducerii nutriţiei rădăcinilor şi a frunzelor (Sideris C. P. şi Krauss B. H., 1955). Ramurile de prelungire au avantaj faţă de cele laterale. Frunzele tinere obţin apa şi substanţele minerale din cele îmbătrânite; la rândul lor le cedează altora. Florile, fructele şi seminţele obţin substanţele nutritive pe seama rădăcinilor şi altor organe vegetative. Toate aceste translocări au loc simultan sau succesiv, cu toată diferenţa de concentraţie existentă între organe. Circulaţia auxinei naturale este de asemenea polară şi se produce totdeauna în direcţia rădăcinilor. Este posibil ca ea sau alte substanţe asemănătoare, să controleze direcţia circulaţiei, deoarece ele influenţează asupra activităţii metabolice şi substanţele sunt direcţionate cu precădere către zonele cu activitate intensă. 0 altă proprietate extraordinară este multitudinea substanţelor care circulă simultan. Pentru explicarea mecanismului de circulaţie există o serie întreagă de ipoteze, dar nici una din ele nu poate fi considerată teorie.

106

3.2.3. Frunza Dintre toate organele pomilor şi arbuştilor fructiferi, frunzele controlează în cea mai mare măsură creşterea şi fructificarea. În frunze au loc cele mai importante procese de transformare a substanţelor anorganice în substanţe organice, se formează substanţele regulatoare ale creşterii şi fructificării, au loc schimburile de gaze, este reglată vehicularea apei etc. În condiţiile asigurării în optim a celorlalţi factori de producţie, recolta depinde de suprafaţa aparatului foliar al plantei şi de starea sanitară a acestuia, iar la unitatea de suprafaţă de teren, cantitatea şi calitatea recoltei este direct corelată cu suprafaţa foliară realizată pe această unitate.

3.2.3.1. Morfologia frunzei Frunzele îşi au originea în tunica conului de creştere al mugurilor (tulpinii), unde apar mai întâi ca primordii la oarecare distanţă de vârf. Curând după aceasta în centrul primordiului foliar apare un fascicul de procambiu, din care se diferenţiază fasciculele vasculare ce se racordează cu cele din tulpină (lăstar). Stratul extern al primordiului va forma epiderma, iar meristemul rămas între aceasta şi fasciculele conducătoare, se diferenţiază în mezofilul foliar. Frunza creşte la început prin vârf, apoi prin bază, constituind limbul, peţiolul şi stipelele. Frunzele prezintă importanţă în aplicarea tehnologiilor precum şi la determinarea soiurilor, oferind elemente de identificare prin: mărime, formă, culoare, aspectul marginii limbului, vârful limbului, grosime, curbura transversală şi longitudinală, perozitatea limbului, culoarea şi perozitatea peţiolului, mărimea, forma şi momentul de cădere al stipelelor. Tipuri de frunze. La pomi şi arbuştii fructiferi, frunzele pot fi simple şi compuse (figura 3.2.25). Frunzele simple sunt acelea la care limbul este întreg sau sectat (spintecat), dar la care nu se pot deosebi foliole distincte. Frunzele simple, pot fi : - întregi, cu limbul nesectat (măr, păr, cireş, vişin, cais, piersic, migdal, alun, castan ); - lobate, cu limbul sectat mai mult sau mai puţin într-o serie de lobi separaţi între ei prin sinusuri (coacăz, agriş, smochin). Frunzele compuse, sunt frunzele sectate ale căror segmente ajung complet independente unele de altele, fiecare susţinute de peţiol propriu. In acest caz, foliolele, prin peţiolii lor, se articulează direct pe peţiolul principal al frunzei. După numărul şi aşezarea foliolelor, se deosebesc plante pomicole cu frunze compuse: - trifoliate, când frunza este compusă din trei foliole ca la căpşun şi frag; - penate, la care foliolele sunt dispuse lateral, de o parte şi de alta a peţiolului principal (nuc). Mărimea limbului, se stabileşte în funcţie de produsul dintre lungimea şi lăţimea frunzei. În funcţie de acesta, se consideră că frunzele sunt mari, când produsul dintre lungime şi lăţime depăseşte 40 cm 2, mijlocii, când produsul este cuprins între 30-40 cm2 şi mici, când produsul este sub 30 cm2. Forma limbului, este dată de conturul limbului (figura 3.2.26). La speciile pomicole, întâlnim următoarele forme de frunze :

107

- lanceolată, când limbul are forma unui vârf de lance, fiind de 4-5 ori mai lung decât lat (piersic, migdal);

Figura 3.2.25 - Categorii de frunze: a-simple cu limb întreg, b,c- simple cu limb lobat, d- compuse trifoliate, e-compuse penate.

- oblongă, când limbul este de 2-3 ori mai lung decât lat, iar lăţimea maximă se află la mijloc, iar la vârf şi la bază este rotunjită (soiuri de măr, păr, prun); - eliptică, aproape de 2 ori mai lungă decât lată, cu lăţimea maximă la mijloc, cu tendinţa de rotunjire la bază şi cu vârful variabil (soiuri de vişin, măr, prun); - rotundă, când limbul are forma circulară; - subrotundă, formă aproape rotundă, dar puţin mai lungă decât lată (păr - Curé, măr - Frumosul de Voineşti); - ovată, conturul apropiat de forma de ou, de circa două ori mai lung decât lat, cu lăţimea maximă spre bază (soiui de măr, păr, prun, cireş, vişin); Figura 3.2.26: Forma limbului: - obovată, când frunza a-lanceolată, b-oblongă, c-eliptică, d-rotundă, are conturul unui ou cu vârful e-subrotundă, f-ovată, g-obovată, h-cordiformă. în jos şi lăţimea maximă se află în treimea superioară;

- cordiformă sau cordată, când conturul limbului este asemănător unei inimi, fiind puţin mai lung decât lat, ascuţit la vârf şi cu un intrând la bază (unele soiuri de cais, alun). Vârful limbului, poate fi acut (când vârful este ascuţit brusc), acuminat (când vârful este ascuţit prelund şi marginile concave ; soiuri de măr, păr, prun,

108

cireş), ascuţit (când limbul se îngustează treptat şi prelungit lung), obtuz (puţin ascuţit, laturile formează un unghi mai mare de 90 0 ; soiul Tuleu gras - prun), rotund (prun-Nectarina roşie, Agen) (figura 3.2.27).

a

b

c

d

e

Figura 3.2.27 - Vârful limbului a-acut, b-acuminat, c-ascuţit, d-obtuz, e-rotunjit

Baza limbului, poate fi (figura 3.2.28) : îngustă sau atenuată, când marginile limbului formează spre bază un unghi (ex : soiul de măr Jonathan); cuneată sau prelung îngustă, când baza limbului se prelungeşte pe axă (unele soiuri de măr); rotundă, când baza limbului este mai mult sau mai puţin rotunjită (unele soiuri de cais); cordată, când baza prezintă o adâncitură la mijloc sub formă de inimă (alun, coacăz).

Figura 3.2.28 - Baza limbului a-îngustată, b-cuneată, c-rotunjită, d-cordată

Marginea limbului, în general poate fi întreagă sau cu incizii de forme şi profunzimi diferite. Marginea limbului, poate fi (figura 3.2.29): - întreagă, când este complet lipsită de dinţi (gutui şi unele soiuri de păr);

Figura 3.2.29: Marginea limbului a- întreagă, b-dinţată, c-bidinţată, d-serată, e-biserată, f-crenată

109

- dinţată, când prezintă dinţi simpli şi ascuţiţi dispuşi mai mult sau mai puţin perpendicular pe margine, iar inciziile dintre dinţi sunt ascuţite; - bidinţată, cu dinţii ascuţiţi dispuşi mai mult sau mai puţin perpendicular pe margine. Aceşti dinţi poartă şi ei alţi dinţişori mai mici; - serată, dinţii ascuţiţi şi îndreptaţi către vârful frunzei(soiuri de măr, păr, cireş, vişin); - biserată, dinţii ascuţiţi, cu alţi dinţişori mai mici care în totalitatea lor sunt îndreptaţi către vârful frunzei; - crenată, cu incizii ascuţite şi cu dinţii mici, rotunjiţi la vârf. În raport cu poziţia limbului faţă de nervura principală, frunza poate fi plană, când limbul se găseşte în acelaşi plan cu nervura principală, limb involut, când jumătăţile limbului sunt îndoite spre partea de sus, sau răsucită, când limbul frunzei este răsucit pe margini. Suprafaţa limbului poate fi netedă (păr), rugoasă, aspră (alun), lucioasă (vişin, păr, cais), sau mată (moşmon), păroasă (scoruş), glabră (piersic, păr, cais), glabrescentă (măr, gutui). Grosimea şi consistenţa limbului, pote fi erbaceu, subţire şi moale (măr, cireş, prun), pielos, tare, scorţos (păr, migdal) şi rigid (vişin). Peţiolul frunzei, poate fi glabru sau pubescent, de diferite mărimi şi grosimi. Se disting frunze lung peţiolate, când peţiolul are o lungime de cel puţin jumătate din lungimea limbului, sau scurt peţiolate, când peţiolul nu întrece un sfert din lungimea limbului. La descrierea peţiolului se ţine seama de lungimea, grosimea, forma şi culoare, dacă este drept sau curbat, de prezenţa sau absenţa glandelor nectarifere, de poziţia, forma şi culoarea lor.

3.2.3.2. Anatomia frunzei În secţiune transversală, frunza prezintă următoarele zone (fig.3.2.30): epidermele (superioară şi inferioară), mezofilul şi nervura.

Fig.3.2.30 Secţiune transversală prin frunză: a- epiderma superioară; b- ţesut palisadic; c- ţesut lacunar; d- fascicole liberolemnoase; e- epiderma inferioară; f- stomate; g- peri (după Westwood M.N., 1978).

110

Epiderma limbului este de obicei unistratificată, rareori pluristratificată (Ficus sp.). Pereţii externi ai celulelor epidermei sunt mai bombaţi şi mai îngroşaţi decât cei interni şi laterali şi prezintă modificări secundare ca cerificarea, mineralizarea sau cutinizarea. Pereţii laterali sunt adesea ondulaţi şi se anastomozează între ei, asigurând o legătură strânsă între celule. Celulele epidermice, ca regulă generală, nu conţin cloroplaste. Epiderma, ca ţesut protector, produce anumite anexe, ca stomatele şi tricomii (perii protectori). La majoritatea plantelor aeriene-terestre, printre care şi plantele pomicole, stomatele se află pe epiderma inferioară (frunze hipostomatice). Mezofilul (gr. mesos – mijloc) reprezintă mijlocul frunzei alcătuit din câteva tipuri de ţesuturi, adaptate structural şi funcţional pentru îndeplinirea fotosintezei, a conducerii sevei brute şi elaborate şi susţinerea limbului în poziţia cea mai corespunzătoare îndeplinirii funcţiilor sale fiziologice. Ţesuturile adaptate pentru realizarea fotosintezei conţin cloroplaste şi se numesc clorenchimuri. Acestea sunt de două feluri: palisadice şi lacunoase. Parenchimul palisadic este alcătuit din celule alungite, de obicei ascuţite la capete, bogate în cloroplaste, paralele între ele şi perpendiculare pe epidermă. Spaţiile intercelulare sunt aproape absente. Parenchimul lacunos sau spongios, este alcătuit din câteva rânduri de celule (2-7) cu contur rotunjit, cu mari spaţii intercelulare, pline cu aer, numite lacune. Numărul de cloroplaste din celulele acestui parenchim este mai mic decât în parenchimul palisadic. Sistemul conducător al limbului foliar este alcătuit din fascicule floemoxilematice însoţite adesea de ţesut mecanic. Fasciculele vasculare formează nervurile. Nervura principală este alcătuită din mai multe fascicule floemoxilematice. În cadrul unui fascicul, xilemul este orientat spre epiderma superioară iar floemul spre epiderma inferioară. Xilemul este alcătuit din vase xilematice, traheide, parenchim xilematic şi fibre xilematice. Floemul este constituit din tuburi ciuruite, celule anexe şi parenchim floematic (liberian). Fasciculele sunt însoţite, atât spre exterior cât şi spre interior, de ţesut Fig.3.2.31. Anatomia peţiolului sclerenchimatic sub formă de calote, care 1- monostelic; 2- polistelic: a,bplan de simetrie; ed- endodermă; reprezintă adevăraţi „stâlpi de susţinere” ai ed- endodermă; fv- fascicul limbului. vascular; lb- liber (floem); Sistemul conducător al limbului lm- lemn (xilem) foliar este o continuare a peţiolului frunzei. Structura acestuia este, în general, asemănătoare cu cea a tulpinii. La majoritatea plantelor, peţiolul fiind turtit, are o structură monosimetrică şi nu radiară ca tulpina. La exterior se află epiderma, continuare a epidermei tulpinii. Scoarţa este un ţesut parenchimatic în care se află fasciculele conducătoare dispuse variat, însă predomină forma de semicerc, inel continuu sau întrerupt. Fasciculele, de regulă, sunt înconjurate de un endoderm (peţiol monostelic). Când fiecare fascicul este înconjurat de câte un endoderm propriu, peţiolul este polistelic (fig. 3.2.31). Ritmul de creştere al frunzelor este rapid şi variază în funcţie de specie şi poziţia pe plantă. La meri, frunzele de pe pinteni cresc mai repede decât cele de pe lăstari. Astfel, frunzele de pe pinteni ajung la dimensiunea

111

normală în aproximativ 30 de zile, pe când cele de pe lăstari, în 60 de zile. S-a constatat că giberelinele sintetizate atât în rădăcini cât şi în frunze, precum şi citochininele sintetizate în rădăcini, au un efect marcant asupra creşterii mezofilului foliar. Dinamica de creştere a frunzelor poate fi reprezentată grafic sub forma unei curbe sigmoide (Kenedy R.A., Johnson D., 1981). Creşterea este lentă în primele 30 de zile după dezmugurit, este intensă în următoarele 40 de zile şi scade până la încetarea completă, după circa 90 de zile de la dezmugurit (fig. 3.2.32).

Poziţia frunzei Fig. 3.2.32. Mărimea frunzelor de măr în funcţie de poziţia lor pe lăstar

Suprafaţa frunzelor variază în funcţie de poziţia pe lăstar. Primele frunze formate, aflate la baza lăstarilor de măr, au dimensiuni mai mici, având suprafaţa de 10-20 cm2. Cea mai mare suprafaţă s-a constatat la frunzele de la nodurile 9-10 (35-40 cm2), iar frunzele tinere, aflate în vârful lăstarului îşi încetează creşterea înainte de realizarea dimensiunilor normale, suprafaţa acestora fiind cuprinsă între 20-25 cm2. Dimensiunile mai mici ale frunzelor situate în vârful lăstarului se por datora şi volumului mai mic al spaţiilor intercelulare (Cowart F.F., 1936). Temperatura optimă pentru creşterea frunzelor variază în funcţie de specie şi este cuprinsă între 20 şi 30 0C. La aceeaşi plantă, frunzele crescute la lumină au mai multe straturi de celule palisadice, în timp ce la frunzele umbrite sunt mai puţine. În interiorul celulelor palisadice mult alungite - de 3-20 de ori mai lungi decât late - se află cloroplastele în care sunt concentraţi pigmenţii verzi de clorofilă. Cloroplastele sunt foarte numeroase şi se orientează în celule în raport de intensitatea luminii. Pigmenţii transformă energia luminoasă în energie chimică fixată în substanţele organice elaborate de frunză, făcând astfel legătura dintre energia solară şi viaţa de pe Pământ.

3.2.3.3. Fiziologia frunzei Frunza este cel mai important organ al unei plante. Ea elaborează, la lumină, substanţele organice, provenite, pe de o parte din apă si substanţele anorganice (sărurile minerale), care sunt transportate la frunze de la rădăcini, prin tulpină şi, pe de altă parte din dioxidul de carbon, parte componentă a aerului, în urma procesului de fotosinteză. Fotosinteza determină în fond producţia pomicolă, ea fiind unicul proces de obţinere a hidraţilor de carbon din bioxid de carbon şi apă.

112

Fotosinteza se desfăşoară numai în ţesuturile verzi, în care clorofila .joacă rolul important de absorbţie a energiei luminoase şi de transformare a acesteia în energia chimică înglobată în hidraţii de carbon. Cantitatea de substanţe organice care se formează ca rezultat al fotosintezei este greu de calculat. Dacă ne referim numai la producţia de fructe a pomilor, fotosinteza produce anual în funcţie de recoltă între 2 şi 8 t de substanţă uscată la hectar la care trebuie adăugat şi sporul de masă lemnoasă, plus frunzele. Pentru formarea unui kg de substanţă uscată, planta consumă în medie 300-500 l apă. Iată de ce, problema asigurării cu apă, prin toate mijloacele (conservarea precipitaţiilor de iarnă, prelucrarea corespunzătoare a solului, prin plantarea de perdele de protecţie, prin irigaţii sau alegerea şi crearea unor soiuri corespunzătoare), capătă o importanţă deosebită în practica pomicolă. În acelaşi timp, fotosinteza menţine relativ constantă compoziţia atmosferei prin fixarea dioxidului de carbon şi punerea în libertate a oxigenului. S-a calculat, de exemplu, că un hectar de pădure produce anual 30 t de 0 2. Mecanismul proceselor fotosintezei este complex şi se desfăşoară în două faze: de lumină şi de întuneric. Faza de lumină sau fotochimică cuprinde trei etape: a) absorbţia C02; b) absorbţia energiei luminoase de către pigmenţii clorofilieni; c) transformarea energiei luminoase în energie chimică prin formarea electronilor energizanţi, sinteza adenozintrifosfatului (ATP), fotoliza apei, reducerea substanţei nicotinamidei-di-nucleotid-fosfat (NADP) în NADPH2 şi eliberarea oxigenului. Faza de întuneric (obscură sau enzimatică) cuprinde: reducerea CO2 prin integrarea carbonului pe o substanţă receptoare, cedarea energiei înmagazinate d e A TP ş i NA D P H 2 în substanţele organice primare ce se formează în fotosinteză, transformarea şi polimerizarea acestora în substanţe organice complexe.

3.2.3.4. Factorii care influenţează fotosinteza Fotosinteza reprezintă procesul în care se produc compuşii organici primari (glucidele) care sunt utilizaţi pentru biosinteza tuturor substanţelor organice din plante. Pomii şi arbuştii fructiferi se caracterizează prin desfăşurarea tipului fotosintetic C3. Intensitatea procesului de fotosinteză variază în funcţie de specie. Deoarece în cadrul unei specii sunt numeroase soiuri, intensitatea procesului de fotosinteză al speciei respective are limite foarte largi, în funcţie de soiurile analizate de fiecare către fiecare cercetător. Prezentăm în continuare limitele intensităţii fotosintetice determinate de diferiţi autori: - 11,0-34,9 mg C02/dm2/h la măr (Dozier şi Barden, 1971) ; - 12,7-23,2 mg C02/dm2/h la piersic (Marini şi Marini, 1983) ; - 23,4-38,0 mg C02/dm2/h la cireş (De Jong, 1983; Raper şi Kenedy, 1986); - 20,5 mg C02/dm2/h la prun (De Jong, 1983); După Gucci ş.a. (1990), intensitatea fotosintezei nete a principalelor specii pomicole variază în următoarele limite: - cais 5,7-9,8 µmol/m2/s;

113

- cireş 10,2-11,7 µmol/m2/s; - căpşun 13,6 µmol/m2/s; - măr 11,0 µmol/m2/s; - păr 11,2 µmol/m2/s; - piersic 12,5-15,0 µmol/m2/s; - prun 13,6-14,4 µmol/m2/s. Andersen şi Brodbeck (1988) menţionează că intensitatea procesului de fotosinteză la frunzele de piersic variază între 8,0 şi 15,8 µmol/m 2/ s. După Williams ş.a. (1990), intensitatea procesului de fotosinteză la principalele specii pomicole variază astfel: - cais 12,71 µmol/m2/s; - nectarin 16,97 µmol/m2/s; - cireş 11,20 µmol/m2/s; - păr 2,87 µmol/m2/s; - măr 4,37 µmol/m2/s; - piersic 14,08 µmol/m2/s; - migdal 23,10 µmol/m2/s; - prun 13,87 µmol/m2/s; De Jong (1983) a făcut următoarea clasificare a speciilor pomicole, în funcţie de intensitatea procesului de fotosinteză: Migdal 1,88 nmol CO2/cm2 /s Cireş 1,32 " Prun 1,48 " Piersic 1,36 " Cais 0,60 " Asupra intensităţii fotosintezei influenţează atât factorii mediului înconjurător: lumina, temperatura, concentraţia de CO2 din aer, umiditatea solului, fertilitatea solului, fungicidele, insecticidele şi bolile, cât şi factorii interni: vârsta frunzelor, structura lor, distribuirea stomatelor, conţinutul de clorofilă şi gradul de acumulare a hidraţilor de carbon în frunze. Lumina acţionează asupra fotosintezei prin intensitate, calitate şi durata iluminatului - fotoperioada. Intensitatea luminii este condiţia cea mai importantă a fotosintezei. La o lumină mai mare decât punctul de compensaţie (respiraţia este egală cu fotosinteza), nivelul fotosintezei se măreşte proporţional cu sporirea intensităţii luminii (Heinicke A. J. şi Childers N. F., 1937). În zilele însorite a fost maximă, iar în cele noroase scăzută. În coroana pomilor, intensitatea fotosintezei la nivelul fiecărei frunze este limitată mai mult sau mai puţin de efectul umbririi reciproce a frunzelor. Structurarea unor coroane degajate, bine luminate şi plantarea pomilor la distanţe optime, reduc în foarte mare măsură efectul umbririi reciproce, sporind cantitatea de hidraţi de carbon pe unitatea de suprafaţă. Unele specii sunt mai adaptate la efectul umbririi decât altele. Vişinul este mai adaptat decât cireşul, prunul decât piersicul, mărul decât părul. Dar chiar în cadrul aceluiaşi pom se constată o adaptare a frunze lor după poziţia în coroană. Frunzele din umbră au culoare verde mai închis decât cele din lumină şi ca urmare absorb mai intens lumina. În ceea ce priveşte calitatea luminii, aceasta poate constitui o problemă numai în plantaţiile de pomi îndesite peste măsură, unde o parte din razele utile ale spectrului solar pot fi împiedicate să ajungă la baza coroanelor. În fotosinteză este utilă lumina vizibilă roşie şi albastră pe când lungimile de undă mai mari - roşu îndepărtat - şi undele herţiene asigură căldura necesară menţinerii temperaturii (fig.3.2.33). În zilele lungi, pomii acumulează o cantitate mai mare de produse de fotosinteză decât în zilele scurte. În condiţiile ţării noastre asemenea variaţii sunt legate de sezon.

114

Urmărind variaţiile de intensitate ale fotosintezei se observă că la mijlocul lunii mai din cauza formării noilor lăstari, a frunzelor şi florilor, consumul (respiraţie - creştere) a depăşit fotosinteza. Dar îndată după înflorire, fotosinteza a depăşit respiraţia, devenind predominantă. De la mijlocul lunii mai şi în cursul lunii iunie, fotosinteza relativă a sporit rapid. Către 25 iunie s-a semnalat intensitatea maximă, deşi pomul nu-şi dezvoltase complet aparatul foliar.

Lungime de undă în nanometri

Fig. 3.2.33. Spectrul electromagnetic şi acţiunea sa asupra unor procese fiziologice ale plantelor (după Westwood M.N., 1978).

În cursul celorlalte luni de vară s-au observat variaţi puternice ale activităţii fotosintetice, legate de schimbările intensităţii luminii. Reducerea treptată a fotosintezei a început de la mijlocul lunii septembrie, a durat toată luna octombrie şi abia se mai observa la începutul lunii noiembrie. Intensitatea fotosintezei în legătură cu lumina prezintă variaţii şi în cursul zilei. Ea este mai redusă dimineaţa când lumina este slabă, creşte în cursul zilei şi scade către sfârşit. Heinicke A. J. şi Hoffman M. B. au constatat diferenţe considerabile în intensitatea fotosintezei la frunzele de măr în ore diferite din zi şi în zile diferite, ca urmare a influenţei şi altor factori. Intensitatea radiaţiilor luminoase reprezintă un factor limitativ pentru procesul de fotosinteză. De Jong (1983) a determinat variaţia intensităţii procesului de fotosinteză la 5 specii pomicole (migdal, prun, cireş, piersic, cais), în funcţie de intensitatea fluxului fotosintetic de fotoni. La o densitate coborâtă a fluxului fotosintetic de fotoni răspunsul fotosintetic al celor 5 specii a fost similar. La valori apropiate de punctul de saturaţie pentru lumină, intensitatea procesului de fotosinteză a celor 5 specii se diferenţiază, înregistrându-se intensităţi scăzute ale acestui proces la cais şi mari la migdal. Punctul de compensare pentru lumină variază între 400 µEs/m2/s la cais şi aproximativ 800 µEs/m2/s la migdal. Intensitatea radiaţiei fotosintetic active reprezintă alt factor limitativ al procesului de fotosinteză. Scăderea intensităţii radiaţiei fotosintetic active cu 20 %, 50 % şi 75 % a fost corelată cu scăderea corespunzătoare a intensităţii fotosintezei, coeficientul de corelaţie variind între 0,90 şi 0,91 (Cappellini ş.a., 1992). După Gaudillere şi Moing (1992), limita de saturaţie pentru radiaţiile luminoase este de 900 µmol/m2/s, pentru plantele heliofile şi 300 µmol/m2/s pentru cele ombrofile. Limitele variază în funcţie specie între 700 şi 800

115

µmol/m2/s pentru cele mai multe specii pomicole (De Jong, 1983). În cazul cireşilor, Roper T.R. şi Kennedy R.A. (1986) au stabilit că punctul de saturaţie pentru lumină este de 500 µmol /m2/s, la temperatura optima de 19-25 °C. Limita optima a intensităţii luminoase pentru desfăşurarea procesului de fotosinteză este de 9,5 x 103 ergi/cm2/s, pentru piersic şi nu diferă mult faţă de celelalte specii de pomi fructiferi (Monet R., 1983). Modificarea intensităţii radiaţiei fotosintetic active determină după 5-15 secunde schimbări ale intensităţii fotosintezei active (Lakso A.N. ş.a.,1982). Recepţia radiaţiei fotosintetic active de către frunzele pomilor şi arbuştilor fructiferi este dependentă de înălţimea acestora, de distanţa de plantare, de poziţia frunzelor în coroană şi de forma coroanei. Astfel, s-a constatat că în cazul unui măr din soiul Cox Orange Peppin, cu înălţimea de 1 m, radiaţiile luminoase recepţionate de frunze scad de la zona apicală spre cea bazală cu 35 % la fiecare metru (Jackson J.E., 1970). Frunzele din interiorul coroanei unui măr recepţionează doar 15 % din radiaţiile luminoase care penetrează în interior (Lakso A.N. şi Musselman R.C., 1976), intensitatea fotosintezei diminuând corespunzător. Penetrarea radiaţiilor fotosintetic active în interiorul coroanei piersicilor scade în corelaţie cu sporirea creşterilor vegetative. În general, intensitatea radiaţiilor fotosintetic active este mai mare la marginea coroanei şi în apropierea axului tulpinii şi scade de la nivelurile superioare spre cele inferioare (Marini R.P. şi Marini M.C., 1983). În corelaţie cu intensitatea radiaţiei fotosintetic active, fotosinteza netă este mai mare la frunzele periferice, mai mică la cele cu poziţie intermediară şi are o valoare situată între aceste două extreme la frunzele din centrul coroanei. Ferree D.C. ş.a. (1990) au constatat că frunzele situate pe partea de est a coroanei pomilor fructiferi au intensitatea fotosintezei nete mai mare comparativ cu cea a frunzelor de pe partea de vest, iar frunzele din zona apicală a pomului au fotosinteza netă mai mare decât a celor de pe partea bazală. Rezultate similare au obţinut Corelli L. şi Sansavini S. (1989). Temperatura, alături de intensitatea radiaţiei solare, reprezintă principalul factor extern care influenţează procesul de fotosinteză. Kliewer W.M. ş.a. (1972) arată că intensitatea fotosintezei nete creşte proporţional cu temperatura până la 30 0C. Temperatura optimă pentru desfăşurarea acestui proces variază în funcţie de specie în următoarele limite: 20-30 0C pentru măr; 20-25 0C pentru citrice; 30 0C pentru piersic. Temperaturile mai mari de 35 0C afectează în mod negativ intensitatea procesului de fotosinteză, determinând diminuarea acestuia. Influenţa precisă a temperaturii este însă greu de determinat deoarece rolul acestui factor se modifică la schimbarea intensităţii luminii, a cantităţii de dioxid de carbon, a rezervei de apă şi a factorului timp.. În general, la o cantitate suficientă de lumină, fotosinteza creşte, de obicei, odată cu creşterea temperaturii până la un punct critic, după care începe să se reducă repede. Aceasta, deoarece la depăşirea temperaturii critice, respiraţia (consumul) se intensifică, în timp ce fotosinteza reală îşi păstrează nivelul atins sau chiar se reduce întrucâtva. De aceea, fotosinteza determinată apare redusă. În acelaşi sens, Nightinga1e, citat de Kramer P. şi Koz1ovski T. (1960), a găsit că la piersic şi măr se acumulează cantităţi mai mari de hidraţi de carbon, la temperaturi mai reduse decât la o temperatură ridicată. La temperaturi excesiv

116

de mari şi prelungite (factorul timp), intervine probabil şi inactivarea enzimelor sau reducerea gradului de difuzie a CO2, (Meyer B. S. şi Anderson D.B., 1952). Totuşi, în condiţii de câmp, la intensitate mare a luminii asociată cu o aprovizionare optimă cu elemente minerale şi apă, fotosinteza la măr nu a prezentat oscilaţii la variaţii mari ale temperaturii (Kramer P. şi Kozlovski T., 1960). Concentraţia de oxigen scăzută (2 %) determină scăderea procesului de fotosinteză (Gaudillere J.P., Moing A., 1992). Această scădere este o consecinţă a faptului că la frunzele luminate diminuarea concentraţiei de oxigen limitează regenerarea ribulozo-1,5-difosfatului, iar în cazul frunzelor umbrite, se limitează utilizarea triozofosfaţilor. În condiţii de concentraţii scăzute de oxigen are loc intensificarea procesului de fotorespiraţie, ceea ce determină scăderea fotosintezei nete (Gucci R., 1990). Conţinutul în ozon din atmosferă constituie un factor limitativ pentru procesul de fotosinteză. Cercetările efectuate cu 9 specii de pomi fructiferi au condus la concluzia că sporirea concentraţiei de ozon din atmosferă determină reducerea intensităţii procesului de fotosinteză. (Williams L.E. ş.a., 1990). Astfel, creşterea presiunii parţiale a ozonului din atmosferă la 0,10 şi, respectiv, la 0,20 µPa/Pa a determinat scăderea intensităţii medii a procesului de fotosinteză la cele 9 specii cu 6,45 %, respectiv cu 33,75 %. Cel mai mare efect inhibitor s-a constatat la migdal, prun şi cais, iar cel mai mic la piersic, nectarin şi cireş. Concentraţia în CO2 a aerului, care este în medie de 0,03 % din volumul acestuia, influenţează substanţial fotosinteza. La o concentraţie mai scăzută de CO2, fotosinteza este proporţională cu concentraţia acestuia (Thomas şi Hill, 1949, citaţi de Kramer P. şi Kozlovski T., 1960). În plantaţiile de pomi îndesite şi cu trunchi pitic în care circulaţia aerului este slabă, la nivelul solului, în zilele calme, conţinutul de CO2 poate depăşi cantitatea medie de 0,03 %, sporind fotosinteza. S-a constatat că în cursul zilei, dioxidul de carbon în plantaţii atinge o valoare minimă imediat după amiază (Mu1ler D., 1952) ceea ce se explică prin folosirea lui pentru fotosinteză (Bohning R. H., 1949). În experienţele cu menţinerea constantă a CO2 toată ziua, nu s-au constatat fluctuaţii în intensitatea fotosintezei dacă lumina a fost suficientă. Fotosinteza se poate mări, şi în zilele ceţoase deoarece conţinutul în CO2 este mai mare decât în zilele senine, deşi lumina nu este din cele mai favorabile (Wi1son C. C., 1948). Ceaţa, menţionează Kramer P. şi Koz1ovski T. (1960), se resimte favorabil asupra creşterii plantelor, deoarece măreşte umiditatea şi sporeşte concentraţia în CO2 a aerului. Umiditatea scăzută a apei în sol reduce fotosinteza; de asemenea, excesul apei în sol. La o insuficienţă a apei în sol, stomatele se închid şi reduc accesul de C02; fenomenul este accentuat şi de gradul deficitului în apă a aerului. Reducerea fotosintezei pomilor la deficitul de apă în sol a fost demonstrată de Schneider G. W. şi Childers N. F. (1941). Fotosinteza la măr în condiţiile solului uscat s-a redus cu o săptămână înainte de manifestarea ofilirii. După saturarea solului cu apă până la capacitatea de câmp, fotosinteza a sporit rapid, dar nivelul normal al acesteia nu s-a obţinut imediat. Peste 10 zile de la umectarea solului, fotosinteza a ajuns numai la 2/3 din normal. Aceste constatări au arătat cât de importantă este stabilirea corectă a momentului de udare.

117

Excesul de apă în sol reduce activitatea rădăcinilor, deci absorbţia apei şi a sărurilor minerale Childers N. F. şi Withe D. G. (1942) au găsit că în frunzele mărului reducerea fotosintezei s-a observat de la 2 până la 7 zile după inundarea rădăcinilor, iar frunzele pomilor conţineau mai puţină apă decât ale martorului neinundat. Fertilitatea solului influenţează puternic fotosinteza. Insuficienţa unor elemente chiar când nu se manifestă carenţa lor, duce în primul rând la slăbirea sintezei clorofilei, la perturbarea unor reacţii enzimatice, soldându-se cu scăderea fotosintezei. Insuficienţa azotului şi a magneziului, ca elemente ce intră în compoziţia clorofilei, au redus considerabil fotosinteza; de asemenea, fierul utilizat ca biocatalizator în sinteza clorofilei. Cuprul, zincul, potasiul sunt, de asemenea, implicate în diminuarea intensităţii acestui proces, când sunt în cantităţi neîndestulătoare. Childers N. F. şi Cowart F. F. (1953) au constatat că insuficienta azotului se resimte mai puternic decât a oricărui alt element. Astfel, în frunzele mărului insuficienţa acestui element a redus cu peste 60 % fotosinteza, în timp ce insuficienţa fosforului şi a potasiului au determinat o reducere mult mai mică. Aplicarea îngrăşămintelor, mai ales a azotului, au sporit considerabil fotosinteza (Heinicke A..J.., 1934; Lousta1ot A. J., 1950). Insecticidele şi fungicidele reduc activitatea fotosintetică a frunzelor. Reducerea este mai substanţială când se stropeşte faţa inferioară a frunzelor. Acţiunea defavorabilă a acestor produse constă în stânjenirea difuziei C0 2 prin stomatele obturate parţial, cât şi printr-o acţiune chimică directă (Southwick F. W. şi Chi1ders N. F., 1941). O reducere însemnată a fotosintezei este determinată, de asemenea, de produsele pe bază de sulf. Amestecul de sulf cu var (zeama sulfocalcică) aplicată mărului a redus în primele 5 zile aproape la jumătate fotosinteza (Heinicke A. J., 1937). Hyre R. A. (1939), cercetând influenţa a 22 fungicide cu sulf asupra fotosintezei merilor în condiţii controlate de temperatură, lumină şi umiditate, a constatat reducerea puternică a acesteia la 37,8 0C şi mai slabă la temperaturi mai joase; dar toate substanţele au redus fotosinteza determinată, faţă de martor. Spre deosebire de sulf, zeama bordeleză provoacă numai o neînsemnată reducere a fotosintezei sau deloc (C1ore citat de Kramer P. şi Koz1ovski T., 1960). Dar introducerea cuprului solubil direct în frunze a provocat reducerea directă a fotosintezei (Southwick F. W. şi Childers N. F., 1941). O acţiune nefavorabilă potenţială şi generală a stropirilor asupra fotosintezei rămâne cea mecanică, a obturării stomatelor şi a schimbării culorii frunzelor care îngreuiază accesul CO2 şi al luminii. Suprafaţa foliară a pomilor variază în funcţie de specie, soi, vârstă şi distanţa de plantare. Analizând acest factor cu influenţă asupra fotosintezei important este indicele suprafeţei foliare ce reprezintă raportul dintre suprafaţa totală a frunzelor unui pom şi suprafaţa proiecţiei coroanei. Valoarea acestui indice variază între 1 şi 10, în funcţie de specie, soi, tăieri, fertilizare etc. La măr indicele suprafeţei foliare variază între 1,5 şi 5,0, iar la piersic ajunge la valori cuprinse între 7 şi 10 (Faust M., 1989). Între indicele suprafeţei foliare şi lumina interceptată de către frunze este o corelaţie directă, intensitatea radiaţiilor fotosintetic active interceptate de frunze fiind funcţie logaritmică a indicelui suprafeţei foliare. Frunzele recepţionează atât radiaţia solară incidentă (directă), cât şi pe

118

cea difuză. Pigmenţii fotosintetizanţi reţin mai intens radiaţiile albastre (400540 nm) şi pe cele roşii (600-700 nm), în timp ce radiaţiile verzi penetrează frunzele sau sunt reflectate. Frunzele iluminate corespunzător au cloroplaste cu granule mici. Dimensiunea cloroplastelor se măreşte în cazul frunzelor umbrite (Skene D.S., 1974). Conţinutul în clorofilă al frunzelor şi intensitatea procesului de fotosinteză nu au fost corelate în toate cazurile. Cappellini P. ş.a. (1992) au constatat o corelaţie pozitivă între conţinutul în clorofilă b al frunzelor de piersic şi intensitatea procesului de fotosinteză a frunzelor din această specie. Rezultate similare a obţinut şi Hoza D. (1995), care a constatat la prun, soiul Stanley, o corelaţie pozitivă pronunţată, în cazul acestor doi parametri. La soiurile Silvia şi Tuleu gras, coeficienţii de corelaţie au avut valori mai mici. Portaltoiul are o influentă deosebită asupra intensităţii procesului de fotosinteză, determinând în unele cazuri dublarea acesteia (Lain O. şi Pitacco L., 1992), Astfel, în cazul merilor Red spur, altoiţi pe M 27, s-a determinat o intensitate a fotosintezei nete de 6 µmol/cm2/s, iar la acelaşi soi altoit pe M 7, asimilaţia netă a fost de 15 µmol/cm2/s. Gavrilescu E. şi colab.(2004), au ajuns la aceleaşi concluzi privind influenţa portaltoiului şi a soiurilor în procesul de fotosinteză. La portaltoiul Miroval cu trei soiuri de prun altoite pe el (Stanley, Tuleu gras şi Centenar), a determinat o intensitate mai mare a procesului de fotosinteză comparativ cu portaltoi de vigoare mai mică (Oteşani 8 şi Pixi). Gaudillere J.P. ş.a. (1991) au precizat că intensitatea fotosintezei este influenţată şi de cerinţele pentru asimilate ale plantei şi în cazul portaltoilor viguroşi, intensitatea acestui proces este mărită. Prezenţa fructelor constituie un factor de stimulare a intensităţii procesului de fotosinteză. Xiloyannis C. ş.a. (1992) au constatat că intensitatea procesului de fotosinteză a frunzelor de piersic de pe pomii cu fructe a fost mai mare cu 20 % comparativ cu a celor provenite de pe pomii de pe care s-au îndepărtat fructele. Îndepărtarea prunelor în faza de întărire a sâmburelui determină scăderea intensităţii fotosintezei nete cu 25 % în 24 de ore, în timp ce îndepărtarea frunzelor în faza de maturitate a fructelor nu afectează fotosinteza. Determinările efectuate la piersic, au dovedit că frunzele situate până la o distantă de 45 cm faţă de fructe au o activitate fotosintetică mai mare comparativ cu celelalte frunze (Crews C.E. ş.a., 1975). Prezenţa fructelor a avut efect pozitiv şi asupra frunzelor de măr (Fuji J.A. şi Kennedy R.A., 1985), piersic (Chalmers D.J. ş.a., 1975), cireş (Sams C.E. şi Flore J.A., 1983) şi la unele soiuri de căpşun (Flore J.A. şi Gucci R., 1988). Flore şi Gucci (1988) au determinat la cireş o intensitate fotosintetică mai mare (17,0 µmol C02/m2/s) când raportul frunze/fructe a fost scăzut (1,0) şi o intensitate fotosintetică mica (6,1 µmol C02/dm2/s), când raportul frunze/fructe a fost mai mare (4,0). Eficienţa fotosintetică este mai mare (0,94-1,46 kg/m2), în cazul în care raportul frunze/fructe este mare (20), comparativ cu eficienţa acestui proces (0,63-0,94 kg/m2), la pomii cu valoarea mică a raportului frunze/fructe (3,0). Mecanismul de reglare exercitat de fructe asupra procesului de fotosinteză nu a fost încă elucidat, existând numeroase ipoteze referitoare la retroinhibiţia metabolismului glucidic, de acţiunea substanţelor reglatoare de creştere sau de metabolismul hidric. Precocitatea soiurilor reprezintă un alt factor care influenţează intensitatea procesului de fotosinteză. Richard E.C. ş.a. (1994) au constatat că

119

soiurile timpurii de piersic au o intensitate a procesului de fotosinteză cu 20 % mai mare comparativ cu soiurile tardive. Sistemul de cultură a solului înierbat şi irigarea nu au determinat modificări evidente ale intensităţii procesului de fotosinteză, aşa după cum rezultă din cercetările efectuate de Richard E.C. ş.a. (1994). Autorii consideră că rădăcinile aflate în profunzimea solului au avut capacitatea de a absorbi suficientă apă pentru a compensa pe cea absorbită de ierburile din stratul superior al solului. Conductibilitatea stomatelor şi a mezofilului foliar reglează schimbul de gaze dintre frunze şi mediul ambiant, determinând prin aceasta modificarea intensităţii fotosintezei. Determinările efectuate de Roper T.R. şi Kennedy R.A. (1986), la cireş, au precizat că valoarea conductibilităţii stomatelor este maximă în faza când indicele suprafeţei foliare variază între 10 şi 13. În condiţii optime ale mediului înconjurător, conductibilitatea stomatelor şi a mezofilului este maximă la mijlocul dimineţii, când stomatele au deschiderea maximă şi scade în continuare ca urmare a diminuării gradului de deschidere a stomatelor sub influenţa temperaturii ridicate şi a umidităţii relative scăzute a aerului. Conductibilitatea mezofilului foliar variază în funcţie de specie între 0,09 cm/s la cais şi 0,18-0,25 cm/s la celelalte specii sâmburoase (Faust M., 1989). În condiţii de stres hidric, închiderea stomatelor determină creşterea rezistenţei stomatelor, scăderea conductibilităţii şi diminuarea intensităţii fotosintetice cu 28 % în cazul merilor (Lakso, 1986). În cazul piersicilor, stresul hidric scăzut determină reducerea intensităţii fotosintezei cu 34 %, ca urmare a scăderii conductibilităţii stomatelor, iar stresul puternic determină o reducere cu 57 % a intensităţii acestui proces (Tan C.S. şi Buttery B.R., 1982). Conductibilitatea mezofilului foliar pentru dioxidul de carbon constituie un alt factor limitativ pentru procesul de fotosinteză. Determinările efectuate de Gaudillere J.P. şi Moing A., (1992) au precizat că frunzele de piersic umbrite au avut o conductibilitate a mezofilului pentru dioxidul de carbon de 56,2 mmol C02/m2/s. Frunzele însorite au avut conductibilitatea mezofilului foliar mult mai mare (92,7 mmol C02/m2/s), care a fost corelată direct cu intensitatea procesului de fotosinteză. După Jones H.C. (1983), mezofilul frunzelor de cais are valoarea conductibilităţii de 0,09 cm/s şi o intensitate a fotosintezei de 0,60 nmol C02/cm2/s , în timp ce mezofilul frunzelor de migdal are conductibilitatea mai mare pentru dioxidul de carbon (0,25 cm/s) şi intensitatea mai mare a procesului de fotosinteză (1,88 nmol CO,/cm2/s). Bolile frunzelor influenţează substanţia1 asupra fotosintezei prin reducerea suprafeţei fotosintetice a pomilor şi prin schimbarea culorii verzi. Frunzele mozaicate au realizat numai 36 % din fotosinteza frunzelor sănătoase. Bolile rădăcinilor prin slăbirea capacităţii de absorbţie, provoacă de asemenea reducerea fotosintezei. Există şi o serie de factori interni care pot influenţa asupra intensităţii fotosintezei, anume: vârsta şi structura frunzelor, numărul stomatelor, conţinutul de clorofilă şi acumularea hidraţilor de carbon. În general, la frunzele foarte tinere, fotosinteza totală este foarte scăzută din cauza cantităţii mici de clorofilă şi a suprafeţei reduse. Se măreşte treptat până la maturarea frunzelor, apoi descreşte lent. La măr, frunzele în vârstă de o lună desfăşoară o sinteză foarte intensă (Heinicke A. J. şi Childers N. F., 1937). Structura frunzelor este legată de specie, soi şi amplasarea 1or pe lăstar. Pickett W. F., citat de Kramer P. şi Koz1ovski T. (1960), a constatat că la

120

mărul Delicious numai 58 % din suprafaţa interioară a mezofilului frunzelor era luminat în comparaţie cu mărul Livland. Acelaşi autor a constatat că frunzele cu spaţii intercelulare mai mari dau sporuri mai substanţiale de greutate uscată. Mărimea suprafeţei interioare iluminate a frunzelor de măr influenţează asupra fotosintezei mult mai mult, decât diferenţele în conţinut de clorofilă (Pickett W. F. şi Kenworthy A. L., 1939). Amplasarea diferită a frunzelor pe lăstar determină structuri diferite. Grosimea frunzelor se reduce de la baza lăstarului către mijloc şi se măreşte iarăşi către vârf. Parenchimul de asimilare al frunzelor din partea de vârf a lăstarilor este mai dens şi ocupă o mai mare parte a mezofilului. Cantitatea de clorofilă pe unitatea de suprafaţă este mai mare. Numărul stomatelor sporeşte de la bază către vârful lăstarului. Nivelul deosebit de ridicat al fotosintezei s-a manifestat la frunzele de măr amplasate către vârfuri (C o w a r t F. F. 1935). Heinicke A. J. şi Hoffman M. B. (1933), controlând nivelul fotosintezei de la pomii cu frunzişul verde-închis şi de la alţii cu o culoare verde-deschis, au constatat că la primii era de 3 ori mai mare; s-a evidenţiat clar că frunzele de culoare galbenă aveau lipsă de azot. Frunzele cu cloroză clar exprimată au fotosinteza foarte mult slăbită.

3.2.3.5. Biochimia fotosintezei Fotosinteza este fenomenul prin care plantele verzi, organisme autotrofe, datorită clorofilei pe care o conţin, absorb la lumină dioxidul de carbon pe care îl reduc şi sintetizează substanţele principale ale celulei vii: glucide, lipide, protide. Hidrogenul necesar proceselor de reducere rezultă din descompunerea apei care scaldă celulele, iar oxigenul rezultat este eliberat sub formă de oxigen molecular. Energia necesară reducerii dioxidului de carbon şi sintezei compuşilor organici este energia luminoasă. După cum a fost arătat mai sus, clorofila este capabilă să absoarbă anumite radiaţii în mod selectiv. Prin absorbţia radiaţiilor roşii s-a constatat că se formează glucide, iar prin absorbţia radiaţiilor ultraviolete se formează în principal aminoacizi. Celulele organismelor vegetale verzi conţin organite specializate care elaborează diverse substanţe şi care se numesc plaste sau leucite. Plastele celulelor adulte au diverse aspecte care depind de natura substanţelor pe care le elaborează. Astfel, se disting următoarele categorii de plaste: - cloroplaste care elaborează clorofilă şi amidon; amiloplastele sau leucoplastele care elaborează amidon, pe care îl pot însă elabora şi alte plaste; proteoplastele care produc granule de protide; cromoplastele care produc pigmenţi carotenoidici; - oleoplastele care conţin lipide. Fotosinteza se desfăşoară în cloroplaste şi în zona citoplasmei care le înconjoară. La organismele vegetale superioare, cloroplastele au forma unor discuri lenticulare cu diametrul de 4-6 µ cu grosimea de 1-2 µ şi s-au putut evalua la un număr de 400 000/mm2 suprafaţă foliară. Cloroplastele îşi pot schimba poziţia în celulă în funcţie de intensitatea luminoasă. Cloroplastele conţin pigmenţi: clorofila a în cantitatea cea mai mare, clorofila b, c şi d, mai multe xantofile, diverse carotenoide. În planele superioare, raportul dintre clorofila a şi b este de 3:2. Formele c şi d aparţin organismelor vegetale

121

inferioare, ca: algele brune, algele roşii. Toţi pigmenţii absorb energie luminoasă, dar numai clorofila a este capabilă să o utilizeze şi să o transforme în energie chimică. Energia luminoasă absorbită de alţi pigmenţi este cedată clorofilei a. Înainte de absorbţie, clorofila este normală, după absorbţia energiei luminoase este activată. Clarificarea fotosintezei a format obiectul unor studii îndelungate şi minuţioase şi au fost elaborate multe ipoteze care au încercat să explice mecanismul acestui fenomen vital atât de important şi atât de complicat. În urma progreselor rapide, datorită metodelor noi de cercetare, ca: folosirea izotopilor radioactivi, metode cromatografice şi altele, cercetările recente obţinute au clarificat în mare parte mecanismele de reacţii care au loc în fotosinteză. În stadiul actual al cunoaşterii acestui fenomen se admite realizarea procesului de fotosinteză în două faze: faza luminoasă, în care are loc fotoliza apei la lumină în prezenta clorofilei; - faza obscură, în care are loc asimilarea dioxidului de carbon şi transformarea prin procese de reducere şi altele în substanţele organice fundamentale ale celulei vii: glucide, lipide, protide. Faza luminoasă a fotosintezei Reacţia specifică a primei faze a fotosintezei este fotoliza apei. Energia luminoasă absorbită de clorofila a este transformată în energie chimică ce produce descompunerea moleculelor de apă care scaldă celulele; fotoliza apei este deci reacţia primară a fotosintezei. Acest fenomen necesită multă energie, 110 kcal pe moleculă, energie procurată prin absorbţia energiei luminoase de către clorofilă. Schematic, se poate prezenta următoarea schemă a fotolizei apei, în faza luminoasă a fotosintezei: 4 H20 + E(hv) 4 [H] + 4 [OH] 4 [OH] O2 + 2 H2O E este energia luminoasă; h - constanta lui Plank = 6,626.10-87 erg/sec; v - frecvenţa radiaţiei, adică numărul de vibraţii pe secundă. O cuantă de energie luminoasă eliberează un atom de hidrogen liber, activ, reducător, patru cuante de energie luminoasă sunt necesare pentru a forma o moleculă de oxigen liber şi pentru ioni liberi de hidrogen. Diverşi cercetători au încercat să demonstreze că clorofila se reduce cel puţin parţial sub acţiunea luminii. Krasnovsky a demonstrat că în prezenţa acidului ascorbic clorofila se reduce la lumină într-un derivat de culoare roz, din care se reface apoi, la întuneric, în prezenţa oxigenului. Frank admite că apa nu este direct dezintegrată de clorofila a. Aceasta ar ceda energia captată transportorilor de hidrogen, care eliberează hidrogenul apei şi îl cedează în acelaşi timp cu energia chimică primită, acceptorilor de hidrogen. Unul din aceşti acceptori este acidul tioctic oxidat:

122

Legătura de disulfură –S – S – a acidului tioctic oxidat este ruptă prin hidrogenare, cu formarea acidului tioctic redus care conţine două grupe sulfhidril – SH. Radicalul [OH] care se formează prin ruperea hidrogenului apei se leagă imediat de o moleculă organică. 0 primă enzimă desface oxigenul din molecula organică, îl leagă labil şi o a doua enzimă eliberează oxigenul care se degajă: 4 [OH]

H20 + 2[0] + 02

Aceasta este sursa unică de formare a oxigenului liber pe glob. Simultan cu fotoliza apei, în celula vie are loc reacţia de formare a acidului adenozintrifosforic ATP cu acumulare de energie din ADP şi acid fosforic: ADP + H3PO4 A TP + H2O Lumina este deci necesară numai pentru a se produce fotoliza apei şi fixarea hidrogenului pe un acceptor şi acumulare de energie. Imediat ce transportorii de hidrogen se oxidează la întuneric este necesară o nouă iluminare pentru a se reduce din nou prin legarea hidrogenului în moleculă. Faza obscură a fotosintezei Studii recente cu ajutorul izotopilor radioactivi au arătat că fotosinteza celulelor care elaborează clorofila realizează cele mai importante reacţii biochimice ale metabolismului celular. În aceste celule se sintetizează glucidele din acidul fosfogliceric APG, acizii organici, inclusiv acizii graşi, aminoacizii. Nici una din aceste reacţii nu are loc la lumină, care intervine numai în reacţia de fotoliză a apei cu formarea acidului tioctic redus. Hidrogenul reducător al grupelor – SH ale acidului tioctic reduce codehidraza II (TPN) care trece în TPNH2. Reacţiile de sinteză se realizează cu ajutorul coenzimelor TPN şi ATP. Reducerea dioxidului de carbon constă de fapt în reducerea acidului 1,3 – difosfogliceric în aldehidă fosfoglicerică şi fosfat, reacţia inversă celei de oxidare a aldehidei 1,3 – diifosfoglioerice care are loc în catabolismul glucidelor. Trecerea reversibilă a acidului 3 – fosfogliceric în aldehidă dă certitudinea unităţii dintre cele două laturi contrarii ale metabolismului: în anabolism reducere Acid Aldehidă în catabolism oxidare Viaţa este legată de această reacţie. Acidul 3 – fosfogliceric APG este primul produs organic al fotosintezei. Din această substanţă se formează glucidele şi celelalte substanţe care apar în fotosinteză. Se poate afirma că fotosinteza este un rezumat al tuturor reacţiilor metabolismului celular. Fixarea dioxidului de carbon Dioxidul de carbon CO2 intră în celule şi se dizolvă în lipide. Prin numeroase reacţii chimice el este transformat în substanţe organice. Fixarea CO2 atmosferic în celula vie este un fenomen care nu mai necesită intervenţia luminii, ci este independent de fotoliză şi de clorofilă. Acest fenomen este denumit faza obscură sau reacţia lui Blackman, spre deosebire de faza luminoasă sau reacţia lui Hill. Reacţiile fazei obscure a fotosintezei sunt în cea mai mare parte cunoscute datorită cercetărilor efectuate de mai mulţi savanţi care au utilizat CO2 cu carbon radioactiv, cu C13 şi C14. Ruben a arătat că CO2 marcat cu C13 este asimilat foarte repede, încât

123

în câteva secunde după absorbţie de către celulele clorofiliene C13 se găseşte în diferiţi compuşi organici. În faza obscură a fotosintezei au loc diverse tipuri de reacţii enzimatice. Reacţii de fosforilare - catalizate de fosforilaze a căror coenzimă este ATP-ul şi care constă în fosforilarea sau esterificarea grupărilor funcţionale alcoolice: Fosforilaze R–OH R–O–PO3H2 + ADP + ATP ATP se reface pe seama fosfaţilor anorganici sau prin transportul resturilor de acid fosforic de pe o substanţă pe alta. Reacţii de saponificare, de hidroliză a esterilor fosforici sub acţiunea fosfatazelor, enzime din categoria esterazelor. Acestea eliberează acidul fosforic care poate reface ATP: Fosfataze R–O–PO3H2

R-OH + H2P04 + HOH A DP + H2P04 A TP + H2O Reacţii de oxido-reducere în prezenţa transportorilor de hidrogen, ca: acidul tioctic, DPN şi T PN (coenzimele dehidrazelor piridinice). Reacţii de izomerizare prin migrarea unei grupe – PO 3H2 în interiorul unei molecule. Reacţii de transport a grupei – PO3H2 de pe o moleculă pe alta prin acţiunea fosfoferazelor. Reacţii de condensare a ozelor în ozide şi altele. Reacţiile de asimilare a dioxidului de carbon după Ca1vin pot fi rezumate în cele ce urmează. Substanţa care este primul acceptor al dioxidului de carbon şi care este elaborată în planta verde este ribuloza, o cetopentoză izomeră cu riboza. Ribuloza este mai întâi fosforilată şi transformată în celula vie în ribuloză– 1,5–difosfat, prin acţiunea unei fosforilaze a cărei coenzimă este acidul adenozintrifosforic ATP. Această coenzimă este prezentă în toate celulele vii şi pare să fie pivotul cel mai important al schimburilor de energie. Ribuloza-l,5-difosfatul în forma sa enolică fixează dioxidul de carbon prin acţiunea unei carboxilaze; se formează un compus intermediar nestabil care prin hidroliză se transformă în două molecule de acid 3-fosfogliceric APG. Concomitent cu formarea acidului 3-fosfogliceric se formează majoritatea acizilor ciclului lui Krebs cu carboxilul marcat cu C14: acizii malic, citric, succinic, precum şi alte substanţe, ca: zaharuri fosforilare, zaharoză, aminoacizi: acid glutamic, acid aspartic, serină, alanină, valină. Plantele pot fixa şi dioxidul de carbon din sol. Dacă se administrează plantelor CO2 marcat cu C14, prin rădăcini, evitând contactul frunzelor verzi cu CO 2 atmosferic, se constată formarea acidului aspartic şi a acidului malic cu carbon marcat. Deci plantele pot utiliza CO2 din sol, pe care îl utilizează ca şi pe cel din aer pentru diverse sinteze (glucide, aminoacizi). Glucidele din ţesuturi sunt degradate în procesul de respiraţie până la acid piruvic care se uneşte cu CO 2 şi formează acidul oxalilacetic, acesta, prin reducere, trece în acid malic, care s-a constatat că este prima substanţă relativ stabilă purtătoare a dioxidului de

124

carbon din sol. APG care se formează în faza obscură a fotosintezei este cea mai importantă substanţă din care se sintetizează: glucide, lipide, protide.

3.2.3.6. Respiraţia pomilor şi arbuştilor fructiferi (dezasimilaţia) Respiraţia plantelor este un proces independent şi opus fotosintezei. În fotosinteză se formează substanţele organice în timp ce în respiraţie se consumă o parte din acestea. Un măr foloseşte pentru respiraţie circa 1/3 din substanţele nutritive formate în fotosinteză (Heinicke A. J. şi Chi1ders N. F., 1937). Ca atare, procesul prezintă mare importanţă deoarece de bilanţul dintre fotosinteză şi respiraţie depinde cantitatea de substanţă organică acumulată şi disponibilă pentru alte activităţi. Ca proces fiziologic, biochimic şi energetic, în respiraţie, cu participarea oxigenului molecular luat din atmosferă, au loc descompuneri oxidative ale substanţei organice (de preferinţă a glucozei) din care rezultă CO 2, apă şi mari cantităţi de energie chimică (un molgram de glucoză dă 686 kcal). Energia eliberată este utilizată în sinteza unor compuşi organici complecşi (protide, grăsimi, antociane, carotine, clorofile, uleiuri eterice, taninuri etc.), în procesul creşterii (diviziunea celulară, formarea celulelor), în absorbţie, circulaţia sevelor etc. Cea mai mare cantitate de energie eliberată este folosită pentru formarea legăturilor fosfatice care înglobează multă energie în compuşi de tipul adenozindifosfat (ADP) şi adenozintrifosfat (ATP). Circa 65 % din energia totală existentă în glucoză este transferată în legăturile fosfatice, unde aceasta, ca energie chimică este accesibilă pentru alte reacţii chimice. Cealaltă parte a energiei rămase, 35 % este folosită sub formă de căldură. Respiraţia are loc în toate celulele vii ale pomilor, fiind foarte intensă în zonele ţesuturilor meristematice. Este continuă, atât ziua cât şi noaptea, spre deosebire de fotosinteză care are loc numai la lumină. Deşi pentru viaţa celulelor este necesar un nivel mic al respiraţiei, iar pentru creştere ceva mai ridicat, adeseori respiraţia depăşeşte mult necesarul fiind influenţată de diferiţi factori. În cazul frunzelor intensitatea procesului de respiraţie variază în funcţie de vârsta acestora. Astfel, frunzele tinere, în creştere, situate în vârful lăstarilor, au o respiraţie de 6,4 ori mai mare faţă de frunzele mature, situate la baza lăstarului. Intensitatea procesului de respiraţie variază şi în funcţie de soi. Hoza D. (1996) a constatat că, la prun, cea mai mare valoare medie a intensităţii acestui proces, pe toată durata perioadei de vegetaţie, a fost de 372,7 mg CO 2/kg/h la frunzele soiului Tuleu gras şi de 328,9 mg CO2/kg/h la cele de la soiul Silvia. Variaţii ale intensităţii respiraţiei sunt determinate şi de distanţele de plantare. Frunzele prunilor plantaţi la distanţa de 3 x 4 m au avut intensitatea acestui proces mai mare (398,4 mg CO2/kg/h) comparativ cu cea a frunzelor provenite de la pomii plantaţi la distanţe mai mici (2,5 x 3,0 m), la care s-a înregistrat o valoare medie a respiraţiei de 318,7 mg CO2/kg/h. Aceasta se presupune că s-ar datora suprafeţei foliare mai mari, corelată cu un grad de maturare mai puţin avansat la frunzele pomilor provenite de la pomii cu distanţe mari de plantare. Printre factorii externi care influenţează procesul de respiraţie se nu-

125

mără: temperatura aerului şi a solului, lumina, compoziţia gazoasă a aerului şi a solului, umiditatea solului, diferite vătămări mecanice, insectofungicidele, îngrăşămintele şi inhibitorii enzimatici. Respiraţia creşte odată cu ridicarea temperaturii de la 0 0C la 40 0C; la pomi se desfăşoară şi la temperaturi sub 0 0C. Temperatura cea mai favorabilă pentru fotosinteză este mai mică decât pentru respiraţie (Decker J. P. 1944). În timp ce fotosinteza a fost aproape egală de la 20 0C la 30 0C, a scăzut aproape cu 50 % în intervalul de la 30 0C la 40 0C, ceea ce a micşorat raportul fotosintezărespiraţie de la 23 la 20 0C, la 3 la 40 0C. În asemenea condiţii, creşterea şi acumularea hidraţilor de carbon sunt mult reduse. Lumina influenţează indirect întrucât de ea este strâns legată ridicarea temperaturii. Audus (citat de Kramer P. şi Koz1ovski T., 1960) a arătat că la lăstarii de vişin introduşi la întuneric, curba respiraţiei a început să scadă după 3 ore. Creşterea conţinutului de oxigen în aer măreşte respiraţia şi invers, dar în natură asemenea cazuri sunt foarte rare. În schimb, în atmosfera solului se poate crea deficienţă de oxigen, ceea ce reduce respiraţia rădăcinilor cu toate repercusiunile negative arătate la tratarea acestui organ. De asemenea, în acelaşi paragraf a fost arătat efectul excesului şi lipsei de apă asupra respiraţiei rădăcinilor. Cercetările lui Schneider G.W. şi Childers N.F.(1941) au arătat că reducerea umidităţii într-un sol relativ greu, a sporit mult respiraţia frunzelor la măr, deşi fotosinteza şi transpiraţia s-au redus. Respiraţia cea mai activă a frunzelor s-a înregistrat la transpiraţie şi fotosinteză minimă, când deja la pomi apăreau simptome vizibile de ofilire. Vătămarea ţesuturilor vii provoacă mărirea respiraţiei, datorită fie accesibilităţii unei mai mari cantităţi de oxigen prin traumă, fie acţiunii hormonilor. Vătămarea fructelor şi a frunzelor sporeşte îndeosebi considerabil respiraţia, ceea ce se întâmplă la scară mare după căderea grindinii. Insecticidele, fungicidele, erbicidele, îngrăşămintele şi substanţele inhibitoare măresc sau micşorează respiraţia. Aceasta depinde adeseori de vârsta şi starea ţesutului şi de calitatea produselor. Îngrăşămintele şi erbicidele pe bază de clor sporesc în toate cazurile respiraţia. 0 serie de inhibitori enzimatici, ca cianidele, azidele, fluoridele, malonaţii, dietilditiocarbamaţii, reduc respiraţia.

3.2.3.7. Transpiraţia pomilor şi arbuştilor fructiferi Eliminarea apei din pomi, arbuşti şi plante lemnoase fructifere are loc prin toate organele aeriene şi cu prioritate prin frunze, care sunt specializate pentru desfăşurarea acestui proces. Eliminarea apei se face atât prin transpiraţie, cât şi prin gutaţie şi are loc prin stomate, lenticele, cuticulă şi hidatode. Stomatele se găsesc atât pe suprafaţa frunzelor, cât şi pe ramurile tinere, numărul acestora variind, după Baldini (1986), între 200 şi 600 stomate/mm2 suprafaţă foliară. După Larcher, pe faţa superioară a limbului foliar al merilor nu se află stomate, în timp ce pe faţa inferioară se găsesc 300 stomate/mm2. După Baldini ş.a. (1992), densitatea stomatelor de pe 1 mm2 de suprafaţă foliară variază astfel: 290 la piersic, 390 la măr şi 633 la cireş, iar suprafaţa deschiderii

126

stomatelor variază între 18,5 µm2 la cireş şi 178 µm2 la piersic. Numărul stomatelor variază şi în funcţie de poziţia frunzelor pe lăstar. Astfel, în cazul soiului de măr McIntosh, numărul stomatelor de pe 1 mm 2 suprafaţă foliară este de 284 la frunza a 3-a, 396 la frunza a 8-a şi creşte la 556 la frunza a 17-a. Cele mai multe stomate s-au identificat la frunzele din vârful lăstarului, iar în cadrul limbului foliar, în zona mediană a acestuia. Eliminarea apei prin cuticulă este dependentă de grosimea acesteia. La frunzele tinere care au cuticula subţire, transpiraţia cuticulară reprezintă aproximativ 50 % din transpiraţia totală, în timp ce la frunzele mature aceasta reprezintă doar 10 până la 20 % (Larcher, 1991). Deschiderea stomatelor variază pe parcursul unei zile în funcţie de temperatură, umiditatea relativă a aerului, intensitatea luminoasă etc. Scăderea potenţialului hidric al frunzelor de piersic la valori cuprinse între - 2,8 şi - 2,6 MPa determină închiderea parţială a stomatelor (Xiloyannis ş.a.,1980). Modificarea deschiderii stomatelor conduce la variaţia conductibilităţii pentru apă a acestora şi ca urmare a intensităţii procesului de transpiraţie. Astfel, Andersen şi Brodbeck (1988), utilizând frunze de piersic, au determinat la ora 12 un potenţial hidric foliar de - 2,4 MPa, o conductibilitate a stomatelor pentru vaporii de apă de 300 mmol/m2/s şi o intensitate a procesului de transpiraţie de 6,5 mmol/m2/s. De Jong (1983) a determinat conductibilitatea ţesuturilor frunzelor pentru vaporii de apă şi intensitatea procesului de transpiraţie la cinci specii pomicole, obţinând următoarele valori: Migdal 1,08 cm/s, respectiv 11,1 µg H20/cm2/s Prun 0,73 " 7,3 " Piersic 0,70 " 6,5 " Cireş 0,64 " 7,3 " Cais 0,25 " 3,6 " Reglarea procesului de eliminare a apei se face prin modificarea gradului de deschidere a stomatelor, corelat cu modificarea rezistenţei acestora. Nerri şi Scudelari (1994) au constatat că rezistenta stomatelor creşte din luna mai, când aprovizionarea cu apă a cireşilor a fost optimă, până în luna august, când s-au manifestat efectele secetei, precum şi cele ale îmbătrânirii frunzelor. S-a constatat, de asemenea, că frunzele expuse la soare au o rezistenţă stomatică mai mică, determinată, probabil, de necesitatea eliminării unei cantităţi mai mari de apă, în vederea reglării temperaturii. Diferenţele dintre rezistenţa stomatică a frunzelor însorite şi umbrite este mai mică dimineaţa şi seara şi este mai mare la prânz, când deficitul hidric este mai mare. Cercetările au evidenţiat şi faptul că portaltoiul Colt prezintă cele mai mari diferenţe ale rezistenţei stomatelor, ceea ce indică o aprovizionare neadecvată cu apă a frunzelor. Cele mai mici variaţii ale rezistentei stomatelor s-au constatat la portaltoiul CAB 6P, care a asigurat o rezistenţă mai bună la stresul hidric. Modificarea potenţialului hidric foliar şi a intensităţii procesului de transpiraţie sunt determinate atât de apa absorbită din sol şi de viteza de transport a acesteia, cât şi de potenţialul hidric al atmosferei. Cu cât temperatura este mai ridicată şi umiditatea relativă a aerului este mai scăzută, cu atât este mai mica valoarea potenţialului hidric al atmosferei. Astfel, la temperatura de 20 °C şi umiditatea relativă de 90 % potenţialul hidric al atmosferei este de -14,2 MPa, în timp ce la aceeaşi temperatură şi la umiditatea relativă de 40 %, potenţialul hidric scade la -12,4 MPa. Ca urmare a variaţiei acestor factori, intensitatea procesului de transpiraţie se modifică pe parcursul unei zile. Dinamica zilnică a transpiraţiei are un maximum la amiază şi o va-

127

loare minima pe parcursul nopţii, când se desfăşoară numai transpiraţia cuticulară. Dinamica sezonieră este determinată în principal de vârsta frunzelor şi de condiţiile ambiante. Frunzele tinere au cea mai mare intensitate a procesului de transpiraţie şi, pe măsură ce acestea îmbătrânesc, intensitatea transpiraţiei scade, cele mai mici valori fiind înregistrate la frunzele senescente. În acelaşi timp, creşterea temperaturii şi scăderea umidităţii relative a aerului în timpul verii determină modificarea acestei dinamici tipice, maximul intensităţii procesului de transpiraţie înregistrându-se la sfârşitul lunii iunie şi la începutul lunii iulie aşa după cum rezultă din determinările efectuate de Hoza (1996) la prun. Intensitatea procesului de transpiraţie a variat în funcţie de frunza analizată: Poziţia frunzei mmol H9O/m2/s Frunză tânără 4,00 Frunză mijlocie pe lăstar 4,18 Frunză din buchet cu fructe 4,96 Frunză din buchet fără fructe 4,22 Frunză umbrită cu fructe 3,68 Se remarcă faptul că cea mai mica intensitate a procesului de transpiraţie s-a determinat la frunzele umbrite şi cea mai mare - la frunzele din buchete unde erau prezente şi fructele. După Larcher (1991), transpiraţia stomatică a frunzelor speciilor din subfamilia Pomoideae variază între 700 şi 1 000 mg H20/dm2/h, iar cea cuticulară variază între 120 şi 160 mg H20/dm2/h. La plantele din subfamilia Prunoideae, transpiraţia stomatică variază între 400 şi 700 mg H 20/dm2/h, iar cea cuticulară între 80 şi 100 mg H20/dm2/h. Bignami şi Natali (1992) au constatat că intensitatea procesului de transpiraţie creşte proporţional cu cea a fotosintezei, ambele procese fiind dependente de intensitatea radiaţiilor solare. Suprafaţa de intercepţie a radiaţilor solare este corelată cu cantitatea de căldură reţinută de frunze şi, ca urmare, cu intensitatea procesului de transpiraţie. Atkinson (1978) a stabilit o corelaţie semnificativă între indicele suprafeţei foliare şi intensitatea procesului de transpiraţie a frunzelor de măr. Această corelaţie a fost mult mai redusă în cazul altor specii pomicole. S-a constatat, de asemenea, că frunzele umbrite au o intensitate mai redusă a acestui proces, comparativ cu cele însorite (Chalmers ş.a., 1983). Energia solară recepţionată de frunze este utilizată pentru vaporizarea apei şi reprezintă căldura latentă de vaporizare. Aceasta se cifrează la 2,2 kJ, pentru 1 gram de apă vaporizată. Transpiraţia totală reprezintă cantitatea totală de apă eliminată de un pom sau arbust fructifer, pe parcursul întregii perioade de vegetaţie. Valoarea acestui indicator variază în funcţie de specie, soi, vârstă, sistemul de conducere etc. În cazul piersicului transpiraţia totală este de 8 000 1 de apă anual, iar în cazul unei plantaţii cu 400 pomi pe un hectar, se elimină anual 3 200 m 3/ha (Baldini, 1986). Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă eliminată de o plantă, pentru 1 000 g substanţă uscată acumulată. Valoarea acestui indicator variază în cazul pomilor între 100 şi 500 1/kg substanţă uscată, după Baldini (1986), şi între 113-140 1/kg substanţă uscată, după Lenz (1986). În cazul piersicului, valoarea coeficientului de transpiraţie este de 400 1/kg substanţă uscată (Monet, 1983).

128

Intensitatea procesului de transpiraţie variază în funcţie de numeroşi factori externi. Dintre aceştia o importanţă deosebită o prezintă temperatura. Creşterea temperaturii cu 10 0C determină în general dublarea intensităţii procesului de transpiraţie. La temperaturi mai mari de 30-35 0C are loc închiderea stomatelor, ceea ce determină diminuarea intensităţii procesului de transpiraţie. Umiditatea relativă a aerului are în condiţii normale valoarea de 50 %, iar intensitatea procesului de transpiraţie are valori mari în aceste condiţii. Pe măsură ce umiditatea relativă a aerului creşte, intensitatea procesului de respiraţie scade. Dettori (1985) a precizat că intensitatea procesului de transpiraţie scade proporţional cu diminuarea conţinutului în apă al solului. Astfel, la umiditatea solului de 90 % a corespuns o intensitate a procesului de transpiraţie de 25,7 g H20/m2/h, iar la umiditatea de 60 i-a corespuns o intensitate a transpiraţiei de 14,4 mg H20/m2/h. Scăderea umidităţii solului de la 90 la 60 % a determinat diminuarea conductibilităţii stomatelor de la 2,6 la 2,2 mm/s, ceea ce explică reducerea intensităţii transpiraţiei. Rezistenţa stomatelor la difuzia vaporilor de apă reprezintă inversul conductibilităţii. Valorile rezistenţei stomatelor stabilite pentru frunzele de cireş umbrite şi însorite au fost utilizate de Neri şi Scudellari (1994), ca indicator al rezistenţei la secetă. Diferenţa dintre rezistenţa stomatelor frunzelor umbrite şi însorite este cu atât mai mare, cu cât stresul hidric este mai accentuat. Aceasta se datorează faptului că stomatele frunzelor umbrite se închid când accesibilitatea apei scade, iar apa este transportată spre frunzele însorite, unde este utilizată pentru termoreglare. Aplicarea substanţelor hormonale, care determină inhibarea procesului de creştere sau stimularea căderii frunzelor, poate fi utilizată pentru reducerea intensităţii procesului de transpiraţie în condiţii de stres hidric. Mărimea, calitatea şi constanţa recoltei depinde de suprafaţa foliară şi de integritatea acesteia ce asigură condiţii favorabile atât de fotosinteză şi iluminare a coroanei, cât şi de aplicare a tehnologiei de cultivare. Optimizarea suprafeţei foliare se face prin corelarea distanţelor de plantare cu potenţialul de fertilitate a solului, adaptarea formei, dimensiunilor şi structurii interne a coronamentului la penetrarea corespunzătoare a luminii solare. De regulă, raportul între frunze şi fructe este de 30-40 frunze la fruct pentru măr şi păr, de 70-80 frunze la fruct pentru piersic şi de 5-6 frunze la fruct pentru vişin şi cireş.

3.2.4. Floarea Floarea este un organ anual generativ alcătuit dintr-un lăstar scurt cu frunze modificate şi adaptate funcţiei de reproducere. Floarea evoluează dintr-un mugure florifer care a suferit mai multe modificări. Floarea angiospermelor derivă din floarea gimnospermelor primitive cu flori mari (teoria eunaţiei). O altă teorie (teoria pseudanţiei sau a florii false) susţine originea în inflorescenţa gimnospermelor evoluate. Deşi prima teorie este mai mult acceptată, cea a florii false admite că angiospermele apetale lemnoase (Juglandaceae, Fagaceae, Betulaceae) sunt cele mai primitive (Botu I., Botu M., 2003).

129

Floarea plantelor pomicole este organul care asigură producţia de fructe. Funcţia acestui organ de reproducere serveşte scopului producţiei de fructe şi numai în cazuri speciale asigură reproducerea plantelor (în procesul de ameliorare, la înmulţirea generativă). Formarea florilor constituie premisa indispensabilă a fructificării. Pomii şi arbuştii fructiferi din climatul temperat înfloresc o singură dată pe sezon, primăvara în perioada martie-mai, spre deosebire de plantele pomicole din climatul cald care înfloresc şi fructifică de mai multe ori în cursul anului. Apariţia florilor este precedată de formarea mugurilor florali care are loc în sezonul sau în anul anterior înfloririi, fază care constituie prima treaptă a fructificării. Plantele pomicole de climat temperat, făcând parte din încrengătura Angiospermae (cele mai evoluate plante), se caracterizează prin aceea că ovulul este închis în ovar şi dă naştere la sămânţă, iar ovarul se transformă în fruct.

3.2.4.1. Morfologia florii Înflorirea este precedată de formarea mugurilor de rod care are loc în anul anterior înfloririi. Floarea este un lăstar scurt, modificat. După învelişurile florale, florile se împart în complete şi reduse. Florile complete sunt formate din caliciu, corolă, androceu şi gineceu (măr, păr, gutui, prun, cais, piersic, cireş, vişin, migdal) (fig. 3.2.34). La florile reduse lipsesc parţial învelişurile florale (alun, nuc). Caliciul formează învelişul exterior al florii şi după modul de reunire a sepalelor poate fi: tubulos, când sepalele reunite formează un tub (piersic, migdal); campanulat, când sepalele reunite în parte formează un caliciu în formă de clopot. Corola este învelişul interior al florii, format din petale, frunze metamorfozate, de obicei, colorate.

Fig.3.2.34 Părţile componente ale florilor de măr (A) şi vişin (B): 1- stigmat; 2- stil; 3- anteră; 4- filament; 5- petală; 6- glande nectarine; 7- sepală; 8- ovar; 9- ovule; 10- pedunculul florii.

130

Androceul reprezintă totalitatea staminelor dintr-o floare. Numărul staminelor dintr-o floare variază după specie: 5 la coacăz; 8 la alun; 10-12 la nuc şi castan; 15-20 la măr; 18-22 la păr; 20-30 la prun cais, piersic şi migdal; 30-40 la cireş. După poziţia faţă de ovar staminele pot fi: hipogine, aşezate la baza ovarului (cais, prun); perigine, când sunt prinse în regiunea mijlocie a ovarului (coacăz); epigine, când sunt prinse deasupra ovarului (măr, păr). Gineceul-organ femeiesc constituit din una sau mai multe frunzişoare modificate, numite carpele. Ovarul poate fi unilocular (cireş, vişin etc.), bilocular (coacăz) şi pentalocular (măr, păr, gutui). După poziţia faţă de periant ovarul poate fi: superior, când este liber şi aşezat mai sus de învelişul floral (prun, cireş, cais); inferior, când este aşezat sub inserţia învelişului floral (măr, păr, gutui, coacăz). După repartizarea organelor sexuale florile se împart în bisexuate (hermafrodite) şi unisexuate. Florile bisexuate sau hermafrodite au gineceu şi androceu. Se întâlnesc la măr, păr, gutui, prun, cais, piersic, cireş, vişin, migdal, coacăz, agriş, zmeur, mur, căpşun etc. Florile unisexuate au numai stamine (androceu) sau numai pistil (gineceu). Ele se pot găsi pe aceeaşi plantă sau pe plante diferite (nuc, alun, castan, cătină). După repartizarea florilor unisexuate la plantele pomicole, plantele pot fi monoice sau dioice. Plantele hermafrodite au flori bisexuate (mărul, părul, cireşul, vişinul, caisul, piersicul etc.). Plantele monoice, plantele care au flori mascule şi femele (nucul, alunul, funducul, pecanul, castanul), pe acelaşi individ, însă dispuse separat. Plantele dioice conţin, pe acelaşi individ, numai flori mascule sau numai flori femele (unele soiuri de căpşun, curmal, cătină). După repartiţia florilor pe ramurile de rod ele pot fi ordinare şi grupate în inflorescenţe. La piersic, cais m i g d a l ş i g u t u i , din f i e c a r e mugur fructifer se dezvoltă o singură floare, iar la celelalte specii pomicole se dezvoltă câteva (3-6) flori. Fig.3.2.35 Tipuri de inflorescenţe la speciile pomicole a- ament; b- racem; c- corimb; d- umbelă; e- cimă unipară (monocaziu); f- cimă bipară (dicaziu)

Principalele inflorescenţe întâlnite la plantele pomicole sunt (fig. 3.2.35):

131

Racemul are un ax central lung şi mai multe axe laterale aproximativ de aceeaşi lungime, aşezate câte una şi terminate cu câte o floare (coacăz, agriş); Corimbul, o inflorescenţă asemănătoare cu racemul la care pedunculii florali sunt de lungimi variabile, care pornesc de la nivele diferite de pe ax, încât florile se ridică aproape la acelaşi nivel (scoruş, măr, păducel, păr); Umbela este o inflorescenţă formată din mai multe flori purtate de pedunculi de aceeaşi lungime care pornesc radial din acelaşi loc de la extremitatea unui ax comun foarte scurt, iar florile se află aproape la acelaşi nivel (corn, cireş, vişin, prun); Cima unipară (monocaziul) se caracterizează prin ramificare unilaterală, astfel încât fiecare peduncul apare ca o prelungire a regiunii inferioare a pedunculului anterior (zmeur); Cima bipară (dicaziul), caracterizată prin terminarea axului principal cu o floare care se deschide prima, iar la primul nod sub ea se află două ramuri opuse, la subsuoara unor bractee. Ramurile se comportă la fel, adică cu cât sunt de ordin mai mare, cu atât înfloresc mai târziu. (căpşun, frag). Se caracterizează deci prin creştere definită şi ramificare subterminală opusă. Amentul (mâţişorul) cu flori unisexuate, sesile sau foarte scurt pedunculate prinse pe un ax lung, comun, la subsuoara unei bractee. După înflorire amentul se desprinde şi cade (nuc, alun, castan). Glomerula este inflorescenţa femelă la alun şi este formată din 4-16 muguri micşti.

3.2.4.2. Anatomia florii După diferenţierea morfologică a mugurilor florali care se desăvârşeşte până la sfârşitul toamnei, aceştia trec în stare latentă. În cursul iernii, după unii autori, mugurii florali rămân în repaus, după alţii însă are loc o dezvoltare foarte lentă (Westwood M. N., 1978). Amploarea dezvoltării şi calitatea florilor este controlată de următorii factori : vârsta lemnului pe care se află mugurii florali, poziţia în pom, temperatura aerului şi solului, apa din sol, rezervele de hidraţi de carbon, azotul şi alte substanţe nutritive sau regulatoare de creştere. Ultima fază a diferenţierii morfologice este formarea organelor sexuale, polenul şi aparatul sexual femel. Fig.3.2.36 Părţile constituente ale unei flori de măr (după Mac Daniels şi Heinicke)

132

Fig. 3.2.37. Formarea normală a polenului la măr şi păr: a - trei celule mamă polenice; b - stadiul de diachineză; c - metafaza diviziunii reducţionale; d - anafaza diviziunii reducţionale; e - stadiul binuclear; f - stadiul tetranuclear; g - stadiul normal tetranuclear la soiul Decana Comisiei; h - grăuncior tânăr de polen cu un nucleu la soiul Williams; i - grăuncior de polen cu doi nuclei la soiul Transparent de Croncel – nucleul vegetativ este mai mare şi mai rotund decât cel generativ (după Kobel F., 1956,- mărite de 1500 ori)

Înflorirea poartă numele de anteză. Este un fenomen care se manifestă diferit la plante şi reprezintă un salt calitativ în viaţa lor. Prin înflorire se trece de la starea vegetativă la cea reproductivă. La înflorire se desface învelişul floral şi astfel se etalează părţile reproducătoare (androceul şi gineceul), pentru a se putea îndeplini funcţiile lor biologice: polenizarea, fecundarea şi fructificarea (fig. 3.2.36). La plantele pomicole florile apar după o perioadă mai mică sau mai mare de timp. Aceasta este determinată genetic şi înflorirea se produce spre sfârşitul perioadei de tinereţe din ciclul ontogenetic al plantelor. Astfel, la căpşun apar în anul al doilea, la măr, păr, arbuştii fructiferi, după 2-4 ani, la prun, cais, cireş, vişin, după 4-5 ani, iar la nucifere, după 7-10 ani etc. Formarea polenului - procesul de microsporogeneză - se petrece foarte devreme, primăvara, la începutul umflării mugurilor (fig. 3.2.37). Aparatul sexual femel se formează mai târziu când floarea este deja apărută, diferenţierea sacului embrionar coincizând cu deschiderea florilor (fig. 3.2.38). Mugurii florali la plantele pomicole din climatul temperat nu se deschid dacă ei nu au acumulat câteva sute de ore de temperatură scăzută pozitivă pentru anihilarea stării de repaus. Necesitatea unor asemenea temperaturi a fost constatată într-un grad mai mare sau mai redus la toate speciile (Chandler, 1937; Darrov, 1942; Crocker, 1948; Sergheev, 1951). În zonele de limită dintre climatul temperat şi cel cald, când anotimpul de iarnă rămâne călduros, mugurii florali, cât şi cei vegetativi nu se deschid în întregime. Fenomenul acesta provoacă mari pierderi de recoltă. Primăvara, când temperatura atinge pragul biologic caracteristic speciei (5-7 0C), are loc o dezvoltare rapidă a inflorescenţelor şi organelor florale.

133

Fig.3.2.38. Dezvoltarea aparatului sexual femel la măr: A- secţiune longitudinală prin ovarul unei flori; B- secţiune longitudinală prin ovulul tânăr; C- arhesporul unui ovul în profază; a- sac embrionar cu un nucleu; b- sac embrionar cu doi nuclei; c- sac embrionar cu doi nuclei în faza de diviziune sincronă; d- sac embrionar cu patru nuclei; e- sac embrionar cu opt nuclei, câte un nucleu de la fiecare pol a început să migreze spre centru – mărit de 600 de ori (după Steineger,citat de Kobel F., 1956)

Dintre toţi factorii menţionaţi, agrotehnica poate acţiona îndeosebi asupra rezervelor de hidraţi de carbon printr-o bună îngrijire a pomilor şi o recoltă echilibrată în anul anterior şi printr-o judicioasă aprovizionare de sezon cu elemente nutritive şi apă. 0 cantitate suficientă de azot în sol în cursul toamnei şi în epoca înfloritului influenţează pozitiv dezvoltarea florilor şi tot procesul fecundării şi legării fructelor. Wi11iams în 1965 arată că, contrar celor ştiute, aplicarea azotului către sfârşitul verii a dus la formarea de flori mult mai puternice în primăvara următoare şi la o legare mai bună, fapt atribuit unei durate mai mari de viabilitate a sacilor embrionari. Odată cu microsporogeneza (desăvârşirea celulelor sexuale), încheiată, poate avea loc înflorirea, atunci când condiţiile climatice o permit. Epoca înfloririi prezintă o deosebită importanţă atât ca element de

134

identificare al speciilor şi soiurilor, cât şi ca element de productivitate. De regulă, speciile şi soiurile care înfloresc mai târziu au producţii mai mari şi mai constante, deoarece scapă de oscilaţiile nefavorabile ale temperaturii din timpul înfloritului. În condiţii normale de climă, principalele specii cultivate în ţara noastră înfloresc în următoarea ordine: alunul, migdalul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul, prunul, părul, mărul, gutuiul, scoruşul, nucul, castanul. După epoca înfloririi speciile pomicole pot fi împărţite în: timpurii (caisul, migdalul, piersicul, coacăzul, agrişul); mijlocii (vişinul, prunul, mărul, părul); târzii (zmeurul, gutuiul). În cadrul unei specii, în funcţie de epoca de înflorire, soiurile se grupează în trei grupe: - soiuri cu înflorire timpurie – care înfloresc în prima treime a perioadei de înflorire a speciei; - soiuri cu înflorire mijlocie – care înfloresc în a doua treime a perioadei de înflorire a speciei; - soiuri cu înflorire târzie – care înfloresc în ultima treime a perioadei de înflorire a speciei.

3.2.4.3. Fiziologia organelor florale la plantele pomicole Formarea mugurilor florali (iniţierea florală) Procesul formării mugurilor florali sau de rod este complex şi cuprinde două etape obligatorii: inducţia florală şi diferenţierea morfologică. Inducţia florală este etapa de durată relativ scurtă în care se creează condiţiile necesare schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilor vegetativi aflaţi în stadiul incipient de formare, către mugurii florali. Diferenţierea morfologică este etapa de durată mai lungă (câteva luni), în cursul căreia se diferenţiază în mugure elementele morfologice ale florilor primordiile florale. Cea de-a doua etapă este condiţionată de prima, care dacă nu are loc, mugurii rămân vegetativi, iar pomii sunt lipsiţi de rod în anul care urmează. Acest fenomen cu repercusiuni economice grave, a determinat cercetări intense de peste 100 de ani cu scopul depistării factorilor responsabili ai inducţiei florale şi ai dirijării lor. Deşi nici un studiu nu a elucidat problema, numeroasele rezultate ale cercetărilor, precum şi opiniile specialiştilor au creat în decursul timpului mai multe teorii. Teoria nutriţională. Potrivit acesteia, formarea mugurilor florali este determinată de o acumulare abundentă a substanţelor organice în plantă şi mai ales la nivelul mugurilor ce urmează a se diferenţia. În cadrul acestei teorii s-au conturat două opinii majore : raportul hidraţi de carbon-azot (C/N) şi raportul azot proteic – azot total (NP/NT). Condiţia de formare a mugurilor florali este ca raportul C/N > 1. Afirmaţia s-a bazat pe faptul că în plantele şi pe ramurile cu conţinut ridicat de

135

hidraţi de carbon s-au format muguri florali, iar pe cele sărace în hidraţi de carbon nu s-au format. 0 serie de alte practici cum ar fi inelarea ramurilor, care determină acumularea hidraţilor de carbon, au fost urmate de formarea mugurilor florali. De asemenea, tăierea parţială a rădăcinilor ceea ce schimbă raportul C/N în favoarea C, au determinat formarea mugurilor de rod. Cu toate acestea, s-a confirmat ulterior că prevalarea hidraţilor de carbon este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru inducţia florală. 0 serie de pomi cu bună acumulare de hidraţi de carbon nu au diferenţiat totuşi. S-a crezut apoi că raportul NP/NT ar fi factorul hotărâtor. Când azotul proteic deţine 70-80 % în pinteni are loc diferenţierea (Ursu1enko, citat de Constantinescu şi colab., 1967). Cercetările ulterioare au arătat că deşi condiţia azotului proteic era îndeplinită, formarea mugurilor de rod putea să nu aibă loc. S-au emis şi alte ipoteze apropiate de cele menţionate, dar toate s-au dovedit a nu fi esenţiale pentru inducţia florală. Teoria substanţelor florigene. Har1ey, Moon şi Regeimbal în 1949 (citaţi de Martinez-Zaporta, 1964) au readus în discuţie ipoteza substanţelor florigene, emisă de Sacks încă din 1856. Autorii sus citaţi au formulat următoarele concluzii: - este posibil ca sursa de energie pentru formarea mugurilor florali să fie asigurată de rezerva hidraţilor de carbon acumulaţi la nivelul ramurilor fructifere (indispensabilă pentru etapa de diferenţiere morfologică); - inducţia florală a mugurilor depinde de formarea în frunze a unei substanţe de natură hormonală care este transportată în muguri şi numai ca urmare a acesteia se acumulează în ei amidon. Cercetările întreprinse de la Har1ey până în prezent, au acreditat mai mult ipoteza hormonului florigen, numit simplu florigen. Florigenul pare a fi sintetizat în frunzele mature, de unde circulă prin floem în muguri, determinând inducţia florală. Deplasarea sa se face pe distanţe foarte scurte, ceea ce este demonstrat de faptul că pintenii de măr defoliaţi nu au format muguri florali, deşi ceilalţi pinteni din jur aveau frunze suficiente şi au diferenţiat (Westwood, 1978). Dacă la numeroase alte plante s-a putut stabili o legătură între fotoperioadă şi formarea florigenului, prin intermediul pigmentului fitocrom, la pomi care sunt plante neutre faţă de fotoperioadă, lungimea zilei şi a nopţii nu are rol determinant în formarea florigenului. Numai la căpşuni care nu sunt plante lemnoase, echilibrul fitocromului determină inducţia florală şi diferenţierea. În ceea ce priveşte pomii, Westwood (1978) este de părere că inducţia florală (deci formarea florigenului) este legată de vârsta fiziologică sezonieră, adică de numărul de zile de la înflorirea deplină şi ca reacţie la intensitatea şi calitatea luminii, la nutriţie, la suprafaţa foliară, la tăieri, la recoltă etc. Decisiv în ceea ce priveşte inducţia florală, arată acelaşi autor, pare să fie totuşi un anumit echilibru hormonal care acţionează în spaţiu şi timp. Această afirmaţie se bazează pe o serie de experienţe cu substanţe reglatoare de creştere, ale căror rezultate nu au încă o explicaţie clară. Astfel, doi hormoni artificiali, unul care întârzie creşterea SADH (alar) şi altul care nu inhibă creşterea TIBA

136

(sinergic al auxinei) au promovat ambii înflorirea pomilor tineri de măr, par şi vişin. De asemenea, GA (giberelină) cunoscut ca inhibant specific al înfloritului şi al germinării seminţelor a inhibat înflorirea la unele specii, dar a declanşat-o la altele. Factorii ambianţi inductivi excită receptorii care determină formarea unui mesager chimic complex ce este transportat prin xilem, în cazul rădăcinilor, şi prin floem, în cazul frunzelor, spre meristemele vegetative. Ipotezele mai vechi susţineau existenta unor mesageri de natură hormonală: vernalin şi florigen, care nu au putut fi identificaţi în plante. După Luckvill (1974), care susţine ipoteza hormonală, inducţia florală este determinată de modificarea balanţei hormonale, în timp ce Sachs (1977) menţionează că factorul inductiv îl reprezintă aprovizionarea cu substanţe nutritive a meristemului vegetativ. Ipoteza controlului multifactorial elaborată de Bernier (1988) postulează că mai mulţi compuşi chimici, formaţi în timpul inducţiei florale, generează un „mesager chimic complex”. Analiza exudatului produs de frunzele mature, rădăcini şi apexul tulpinii a permis să se precizeze că în condiţii inductive creşte conţinutul în zaharoză, ca urmare a stimulării fotosintezei. Zaharoza este transportată prin floem spre meristemele vegetative şi spre rădăcină unde stimulează sinteza citochininelor: zeatin-ribozid şi izopentiladenin-ribozid. Citochininele sunt transportate, la rândul lor, spre frunze, şi apoi spre meristemele vegetative. Intensificarea transportului citochininelor a fost observată după 16 ore de la expunerea la factorii inductivi. În exudatele frunzelor supuse la condiţii inductive s-a identificat şi putresceina care stimulează diviziunea celulară, iar în exudatul rădăcinii s-a constatat creşterea conţinutului de calciu, care reprezintă un mesager secundar. Creşterea conţinutului de calciu a fost identificată după 30-40 de ore de la expunerea plantelor la condiţii inductive. Acţiunea acestor mesageri chimici poate fi influenţată de tratamentele cu hormoni. Baldini (1986) menţionează că tratamentele cu gibereline (100 ppm), aplicate în perioada de reversibilitate a inducţiei florale la pomii fructiferi (15.06), a determinat reducerea inducţiei florale la mai puţin de 25 % comparativ cu varianta martor netratată. Un alt factor important care poate interveni în procesul de inducţie florală îl constituie raportul C/N. Aprovizionarea corespunzătoare cu glucide favorizează inducţia florală, în timp ce excesul de azot determină stimularea creşterilor vegetative în detrimentul inducţiei florale. Acest complex de factori biochimici acţionează la nivelul meristemului vegetativ din muguri, determinând expresia sau activarea genelor vernalizării şi a fotoperiodismului. În acelaşi timp, are loc represia genelor identităţii meristemului vegetativ şi expresia genelor identităţii meristemului floral. În această fază inducţia este reversibilă şi dacă factorii inductivi nu pot să determine expresia genelor identităţii meristemului floral se revine la faza de mugur vegetativ. Genele care controlează procesul de tranziţie a meristemului vegetativ spre meristem floral nu au fost încă identificate la speciile pomicole, dar au fost

137

localizate în alte plante. Mecanismul fiziologic de diferenţiere a sexelor la plantele unisexuat monoice, aşa cum sunt nucul şi alunul, nu este încă bine precizat. Purohit (1987) menţionează că în prezent există trei ipoteze care încearcă să explice acest proces: - ipoteza endogenă, care susţine rolul aparatului genetic în diferenţierea sexelor; - ipoteza exogenă, după care diferenţierea sexelor este determinată de acţiunea hormonilor şi a factorilor ambianţi; - ipoteza ectoendogenă, care îmbină opiniile celor două ipoteze menţionate. După Harrison (1972), diferenţierea sexelor este determinată de sensibilitatea meristemelor la acţiunea factorilor interni şi externi, în diferite etape ale ontogeniei. În această privinţă are mare importanţă determinarea perioadei critice de diferenţiere a meristemului vegetativ, adică perioada optima în care poate fi influenţată expresia sexelor, prin modificarea factorilor ambianţi sau hormonali. Inducţia florală Pe parcursul acestui proces, factorii de mediu inductivi acţionează asupra plantelor determinând formarea unui mesager biochimic, care induce expresia genelor înfloritului din meristemul vegetativ. Acest proces are loc la cele mai multe specii pomicole în timpul primăverii şi al verii anului care precede înflorirea şi fructificarea, în cazul merilor, perilor şi al prunilor, după aproximativ 40-60 de zile după înflorire (Ryugo, 1990). Factorii inductivi sunt reprezentaţi de acei factori ambianţi care au variaţii caracteristice pe parcursul perioadei de vegetaţie. Principalii factori inductivi sunt: durata perioadei de lumină şi de întuneric (fotoperioadă), temperaturile coborâte (vernalizarea), temperaturile ridicate (termoperiodism), precum şi intensitatea luminii. Paris (1998), referindu-se la inducţia florală la păr, subliniază faptul că acest proces este determinat de temperatura şi mai ales de intensitatea luminoasă din lunile iunie-iulie ale anului precedent. Unele soiuri de Fragaria x ananassa sunt insensibile la durata fotoperioadei, acest proces fiind controlat de o singură alelă dominantă (Ahmadi ş.a., 1990), iar inducţia florală poate fi modificată de temperatură (Durner ş.a., 1984). Manakasem şi Goodwin (1998) au constatat că inducţia florală la soiul Aptos, neutru din punct de vedere fotoperiodic, nu a putut fi corelată nici cu temperatura şi nici cu durata fotoperioadei, în schimb soiul Pajaro (de zi scurtă), expus la temperatura de 26/22 0C, realizează inducţia florală în fotoperioade lungi. La soiurile de Fragaria vesca, care sunt sensibile la durata fotoperioadei, acest proces este controlat de trei gene dominante şi poate fi indus de fotoperioadele scurte (Ito şi Saito, 1962) sau de temperaturile coborâte (Heide, 1977). S-a constatat că inducţia florală la soiurile de zi scurtă este corelată mai mult cu temperatura minima decât cu temperatura maxima sau cu cea medie. Sebaneck (1992) presupune că pentru inducţia florală a pomilor fructiferi este importantă intensitatea luminoasă mare. Monet (1983) menţionează

138

că diferenţele de temperatură dintre zi şi noapte, în luna august, determină inducţia florală la piersic, iar temperatura constantă de 25 0C induce reluarea procesului de creştere vegetativă. Plantele originare din zonele cu climat temperat necesită condiţii specifice pentru inducţia florală şi expunerea permanentă la condiţii optime de creştere, inhibă procesul de înflorire. Un rol deosebit în realizarea inducţiei florale îl au hormonii. Auxina se consideră că nu participă direct la inducţia florală, ci numai în mod indirect, prin stimularea sintezei etilenei. Giberelinele stimulează inducţia florală numai la unele specii şi din această cauză nu au putut fi considerate ca hormon al înfloririi. Astfel, în cazul plantelor care necesită pentru inducţia florală fotoperioade lungi şi temperaturi coborâte în timpul iernii, aceste condiţii pot fi înlocuite prin tratamente cu gibereline. În cazul plantelor care necesită fotoperioade scurte, giberelinele sunt inactive (Dorffling, 1984). Luckvill (1970) a constatat că giberelinele au efect inhibitor asupra inducţiei florale la pomii fructiferi. Acidul abscizic are un efect stimulator asupra inducţiei florale doar în cazul unor specii adaptate la fotoperioade scurte, supuse unor condiţii neinductive. În condiţii inductive însă stimulează acest proces. Citochininele, după Dorffling (1984), pot să aibă atât rol pozitiv, cât şi negativ în inducţia florală, iar sterolii stimulează inducţia florală atât la plantele de zi scurtă, cât şi la cele de zi lungă. După Westwood (1998), semnalul biochimic care determină inducţia florală la pomii fructiferi poate fi constituit din acid giberelic, a cărui concentraţie este mai mică decât nivelul critic inhibitor, sau dintr-un amestec complex în care se găseşte un raport specific de auxine, citochinine şi etilenă. Inducţia florală are loc numai după ce mugurii vegetativi au atins o anumită lungime. Astfel, Faust (1989) menţionează că mugurii soiului de măr Cox Orange Peppin au în momentul inducţiei florale 20 de noduri, iar cei ai soiului Golden Delicious au 16 noduri. La cele mai multe specii de pomi fructiferi cu frunze căzătoare, perioada inductivă este localizată după înflorit, spre sfârşitul perioadei de creştere a lăstarilor (Bumbac, 1968), când frunzele au ajuns la maturitate. După Tromp (1982), acest proces are loc în cazul merilor în perioada cuprinsă între înflorit şi mijlocul sezonului de vegetaţie şi este stimulat de temperaturile iniţiale coborâte (16 0C) şi de creşterea ulterioară a acestora (22 0C), de umiditatea relativă a aerului scăzută, de intensitatea luminoasă mare şi de fotoperioadele lungi (14 ore). Forshey şi Elfving (1989) menţionează că acest proces are loc când procesul de creştere încetează sau după recoltare. La migdal inducţia florală are loc la sfârşitul lunii iunie; la păr, piersic şi la cireş la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie; la cais la începutul lunii iulie, iar la prun la sfârşitul lunii iulie (Mănescu, Baciu şi Cosmin, 1975). Inducţia florală la vişin are loc înainte de maturarea fructelor (Diaz ş.a., 1981). O particularitate se constată la nuc şi alun, care au flori monoice şi la care inducţia florală pentru florile mascule are loc după cele femele. Astfel, în cazul alunului, inducţia florilor bărbăteşti are loc la sfârşitul lunii mai, iar

139

pentru cele femeieşti, în prima jumătate a lunii iunie (Germain şi Leglise, 1973; Germain şi Dimoulas, 1979). Inducţia este determinată de intensitatea luminoasă mai mare. În cazul nucului, inducţia florilor bărbăteşti are loc în luna aprilie, iar a celor femeieşti, în luna octombrie. La castan, care înfloreşte târziu, inducţia florală se realizează în acelaşi an cu fructificarea, în mod similar, la căpşun. La soiurile neremontante de căpşun, inducţia florală are loc în condiţii de zi scurtă şi temperatură coborâtă, în timp ce soiurile remontante sunt puţin sensibile la temperatură şi sunt neutre la fotoperioadă. Din această cauză, inducţia florală la soiurile remontante poate fi inhibată în verile foarte călduroase. Inducţia florală este reversibilă în cazul în care acţiunea factorilor inductivi încetează timpuriu şi este ireversibilă când durata de acţiune a acestor factori depăşeşte 4-5 săptămâni. Factorii ambianţi care determină inducţia florală sunt recepţionaţi de diferite organe ale plantelor horticole. De exemplu, durata fotoperioadei este recepţionată de frunze prin intermediul fitocromului, temperatura - prin intermediul unor receptori situaţi în toate organele plantelor şi, în special, în meristemele vegetative (Bernier ş.a., 1993), iar umiditatea solului este percepută prin intermediul receptorilor situaţi la nivelul rădăcinii. Evocarea florală Evocarea florală reprezintă ansamblul de modificări citologice, fiziologice şi biochimice, care sunt determinate de inducţia florală. Aceste modificări determină diferenţierea mugurilor. Mesagerii chimici, care se formează în timpul procesului de inducţie florală, acţionează în complex asupra genelor înfloritului, determinând expresia acestora. Ca urmare, se inhibă activitatea meristematică a celulelor din inelul iniţial şi formarea primordiilor florale. Se produc, de asemenea, modificări ale conţinutului în acizi nucleici. Astfel, Bernier (1970) menţionează că în timpul evocării florale se distinge o etapă de sinteză a ARN-ului urmată de o primă diviziune a celulelor meristematice. Urmează o a doua etapă în care are loc sinteza de ADN şi o nouă activare a diviziunii celulelor meristematice. Aceste modificări sunt însoţite de creşterea intensităţii procesului de respiraţie şi a activităţii enzimelor. Meristemul vegetativ care are un aspect plat se bombează ca urmare a proceselor de diviziune ce au loc în timpul evocării florale şi în final se formează primordiile florale. Formarea primordiilor florale şi ale inflorescenţelor este coordonată de gene diferite. Aceste gene nu au fost încă identificate la pomii fructiferi. În cazul florilor se formează eşalonat primordiile sepalelor, petalelor, staminelor şi primordiul pistilului. Diferenţierea mugurilor florali şi formarea primordiilor florale reprezintă un proces ciclic, care se întrerupe pe parcursul toamnei şi al iernii. Cercetările efectuate de Monet (1983) au dovedit că primele simptome vizibile ale evocării florale apar, în cazul piersicului, la începutul lunii august. De la acest stadiu prefloral procesul de diferenţiere se accentuează. Perioada de

140

diferenţiere a mugurilor florali continuă până la 1-2 luni la sămânţoase şi 2-3 luni la sâmburoase. Mănescu, Baciu şi Cosmin (1975) menţionează că la plantele sâmburoase organogeneza se realizează în doi ani: în primul dintr-un mugur vegetativ creşte un lăstar, pe care unii muguri laterali devin florali şi înfloresc în anul următor Primii muguri florali de piersic sunt diferenţiaţi la sfârşitul lunii septembrie, iar ultimii - la mijlocul lui octombrie. Formarea polenului în mugurii florali de piersic are loc la sfârşitul lunii decembrie şi încheierea acestei faze, cu formarea tetradelor, durează circa 15 zile. Formarea ovulelor începe în prima etapă a lunii ianuarie şi continua în perioada ce precede înflorirea. Takeda şi Wisniewski (1989) au constatat că iniţierea mugurilor florali la coacăzul negru, soiul Black Satin, a fost evidentă în luna octombrie, dar cei mai mulţi muguri rămân vegetativi până în ianuarie. Primordiile periantului devin distincte la sfârşitul lui februarie - începutul lunii martie, iar mugurii de pe ramificaţiile laterale din vârful plantei sunt mai avansaţi comparativ cu cei de la bază. Mugurii axilari ai soiului, Hull Thornless, din contra, rămân vegetativi până târziu în luna martie, pentru ca dezvoltarea lor ulterioară să fie mai rapidă şi mai uniformă. La plantele pomicole din zona temperată rece, diferenţierea mugurilor florali sau organogeneza florală are loc până la căderea frunzelor. Mugurii de cireş sunt acoperiţi cu aproximativ 25 de catafile, iar cei de măr cu 8-14 catafile. În muguri se disting flori care au sepale, petale, antere cu ţesut sporogen (cu celule-mame) şi gineceu care în loja ovariană prezintă primordiul meristematic al ovulului (piersic, prun, vişin, cais). Mugurii îşi menţin această organogeneză florală până la sfârşitul lunii februarie, când se continuă organogeneza florală, mugurii intrând în subfenofazele înfloritului, de formare a microsporilor, macrosporilor, polenului şi, în sfârşit, a macrogameţilor. Mănescu, Baciu şi Cosmin (1975) au constatat că organogeneza florală are loc simultan în mugurii de măr, păr, cireş şi vişin. Urmează prunul şi piersicul la care acest proces are loc mai târziu, iar în final are loc organogeneza la cais, migdal şi gutui. În cazul mărului, Buban (1980) a constatat că mugurii florali de pe ţepuşe evoluează mai rapid comparativ cu cei de pe nuieluşe, decalajul fiind de 5-20 de zile. De asemenea, organogeneza pe o mlădiţă se produce în sens descendent, iar pe un pom are loc mai întâi la mugurii de pe partea sudică a coroanei şi apoi la cei de pe partea nordică, organogeneza fiind finalizată pe un pom într-un interval de 3-4 săptămâni. Perioada dintre începutul şi sfârşitul diferenţierii mugurilor florali variază în funcţie de specie între 48 şi 66 zile la prun, 54-65 zile la piersic şi 56100 zile la cireş (Bumbac, 1975). Evoluţia procesului de creştere şi dezvoltare a mugurilor florali poate fi urmărită cu ajutorul unor indicatori biometrici. Bres ş.a. (1970) recomandă ca în cazul piersicului să se utilizeze, până la apariţia petalelor, raportul dintre înălţimea mugurului şi diametrul maxim al acestuia, iar după apariţia petalelor, raportul dintre înălţimea petalelor şi a sepalelor.

141

Substanţele hormonale de creştere au efecte importante asupra proceselor de inducţie şi evocare florală. Williams şi Edgerton (1981) au constatat că producerea de cantităţi mari de gibereline în seminţe, în anii cu producţii mari de fructe, inhibă inducţia şi evocarea florală, constituind principala cauză a alternantei în rodire. Tromp (1972) a precizat că dintre cele peste 80 de gibereline cunoscute, GA7 şi în general giberelinele polare au un efect inhibitor mai puternic comparativ cu celelalte gibereline. Etilena are un efect opus giberelinelor, stimulând inducţia şi evocarea florală. Klein şi Faust (1978) au constatat că lemnul din zona nodurilor, unde se fixează mugurii, are o cantitate mai mare de etilenă comparativ cu lemnul mai în vârstă. Efectul hormonilor asupra inducţiei şi evocării florale se manifestă timpuriu şi anume la 6-8 săptămâni după înflorit (Luckvill, 1970), dar mecanismul de acţiune şi relaţiile care au loc între hormoni, pe parcursul acestor procese, nu sunt încă bine cunoscute (Buban şi Faust, 1982). Aplicarea unor măsuri tehnologice ca: fertilizarea cu doze reduse de azot, aplicarea de tratamente cu substanţe retardante sau arcuirea ramurilor stimulează formarea mugurilor florali. Cercetările efectuate de Wareing (1961) au precizat că încetinirea creşterii mugurului apical la coacăzul negru stimulează formarea mugurilor florali. Stropirile foliare efectuate cu o soluţie de GA3+7 cu concentraţia de 150 mg/l, la soiurile de mar Mc Intosh, Early Mc Intosh şi Empire, cu 6 zile înainte de înflorit şi după 34-35 zile după înflorit au determinat inhibarea procesului de formare a mugurilor florali (Greene, 1989). Aplicarea acestui tratament după 45-60 de zile de la înflorit nu a avut acest efect. Începutul diferenţierii mugurilor florali are loc, după Couranjou (1983), astfel: cais - începutul lunii iunie-mijlocul lui august; cireş - mijlocul lui iunie-mijlocul lui iulie; vişin - începutul lunii august; piersic - începutul lui august-începutul lunii septembrie; măr - sfârşitul lunii iunie-sfârşitul lui iulie; prun - sfârşitul lunii iulie-mijlocul lui august. Diferenţierea mugurilor florali este terminată în perioada: februarie aprilie pentru nuc, mai - pentru castan, septembrie - pentru căpşun şi octombrie pentru zmeur. Intervalul dintre începutul şi sfârşitul diferenţierii mugurilor florali variază în funcţie de specie: 48-66 zile la prun, 54-65 zile la piersic, 56-100 zile la vişin şi 86-112 zile la cireş. Manakasem şi Goodwin (1998) au studiat diferenţierea mugurilor florali la plantele de căpşun. Autorii consideră că apexul bombat este caracteristic pentru faza vegetativă. Primele simptome ale inducţiei florale se manifestă la sfârşitul lunii februarie, când are loc bombarea apexului şi se formează ultimele frunze trifoliate. În continuare se observă formarea sepalelor, petalelor, staminelor şi a pistilului.

142

Repausul vegetativ mugural (dormanţa) Plantele pomicole, arbuştii şi plantele ierboase fructifere au organe perene, prevăzute cu muguri, care parcurg perioada cu condiţii climatice nefavorabile în stare de repaus vegetativ. Acest proces se caracterizează prin încetarea creşterilor vizibile şi prin inhibarea proceselor fiziologo-biochimice din aceste organe. La cele mai multe specii s-a constatat că la intrarea în repausul vegetativ, în mugurii florali s-au diferenţiat sepalele, petalele, staminele şi pistilul, dar nu a avut loc formarea ovulelor şi a tetradelor. Face excepţie, de exemplu, alunul la care amenţii sunt vizibili la jumătatea lunii iunie, la sfârşitul acestei luni are loc formarea staminelor, în luna iulie a anterelor, iar în luna august se formează celula mamă a grăuncioarelor de polen şi se produce diviziunea meiotică. Florile femele devin vizibile în luna august, iar la sfârşitul lunii septembrie sunt formate toate organele florale. Intrarea în repausul vegetativ este determinată de modificarea condiţiilor climatice din perioada de trecere de la anotimpul de vară la cel de toamnă şi reprezintă un proces de adaptare prin care organele perene ale plantelor pot supravieţui în timpul iernii. În general, se consideră că principalii factori care induc intrarea în repausul vegetativ sunt fotoperioadele scurte, diferenţele mai mari de temperatură dintre zi şi noapte şi reducerea intensităţii luminii. Efectul temperaturilor se manifestă în cazul pomilor şi arbuştilor fructiferi prin diferenţele mai mari de temperatură dintre zi şi noapte. Astfel, repausul vegetativ este mai profund în cazul în care în luna septembrie temperatura din timpul zilei creşte până la 250C şi în timpul nopţii scade la 50C. Intrarea în repausul vegetativ mugural variază în funcţie de altitudine, latitudine, specie şi soi. Există soiuri cu necesar redus de frig şi repaus scurt şi soiuri cu necesar mare de frig şi repaus de lungă durată. De asemenea, mugurul terminal are repausul vegetativ mai profund comparativ cu mugurii axilari de pe aceeaşi ramură. Condiţiile nefavorabile de mediu (de ex. temperaturi scăzute), înainte de perioada caracteristică de intrare în repaus, determină repausul forţat, sau ectodormanţa. La revenirea condiţiilor favorabile de mediu, plantele intră din nou în vegetaţie, continuându-şi procesul de creştere. Endodormanţa reprezintă repausul vegetativ propriu-zis, care se caracterizează prin incapacitatea mugurilor de a creşte în condiţii favorabile de mediu, incapacitate determinată de balanţa hormonală propice substanţelor inhibitoare de creştere (Lang ş.a., 1985). Repausul secundar sau ecotodormanţa este determinată de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu, care se manifestă după intrarea în vegetaţie a plantelor. La revenirea condiţiilor favorabile de mediu, procesul de creştere a mugurilor este reluat. Ieşirea din repausul vegetativ, respectiv intrarea în vegetaţie, este indicată de formarea tetradelor (microsporogeneză) şi este determinată de realizarea unei sume a temperaturilor active (care depăşesc pragul biologic),

143

caracteristice pentru fiecare specie şi soi. Temperatura activă variază, după Mihăescu (1977), în funcţie de specie în următoarele limite: Măr 8 °C Vişin 8 °C Păr 7,5-8,0 °C Nuc 10 °C Cais 6,0-6,5 °C Alun 1-2 °C Piersic 6,5-7,0 °C Coacăz 6 °C Migdal 5 °C Căpşun 5 °C Werner ş.a. (1988) au constatat că temperatura activă (de bază), pentru acumularea sumei gradelor de temperatură pentru înflorit, diferă de la soi la soi şi variază în cazul mărului între 4,3 şi 7,0 0C. Aceasta sugerează că diferenţele în ceea ce priveşte data înfloritului se datorează diferenţelor dintre temperaturile active şi nu sunt determinate de necesarul de frig. Intrarea în vegetaţie a mugurilor este marcată de umflarea acestora, datorită continuării proceselor de micro- şi macrosporogeneză. Celulele mamă diploide ale ţesutului sporogen se divid reducţional, rezultând o tetradă de microspori haploizi, grăunciorii de polen. Acest proces se realizează în noiembrie la migdal, la mijlocul lui februarie şi în prima jumătate a lui martie la cais, piersic şi prun, în luna martie la cireş şi vişin. Durata fazei de tetradă şi de microspor este de 4 - 29 zile, cu excepţia migdalului la care poate ajunge la 98 de zile (Mănescu, Baciu şi Cosmin, 1975). Macrosporogeneza are loc în ovulul tânăr. 0 celulă subepidermică, diploidă a nucelei, care reprezintă celula-mamă a sacului embrionar, se divide formând două celule suprapuse. Celula inferioară, care este celula iniţială a sacului embrionar, se divide prin meioză, formând patru celule haploide (macrosporii). Celula inferioară formează sacul embrionar, iar celelalte degenerează. Nucleul haploid al sacului embrionar se divide de trei ori, rezultând opt nuclee, dispuse câte patru la fiecare pol al celulei. Din cele trei nuclee din partea superioară se formează oosfera şi două sinergide, iar al patrulea migrează spre centru şi se uneşte cu un nucleu provenit de la polul inferior al celulei, rezultând nucleul secundar al sacului embrionar (diploid). Celelalte trei nuclee de la polul inferior al celulei formează trei celule antipode. În loja ovariană a sâmburoaselor se găsesc 1-2 ovule, dintre care în mod frecvent numai unul va forma sămânţa. În cazul sămânţoaselor, de exemplu al merelor, în fiecare lojă carpelară se găsesc, de obicei, câte două ovule, dar la unele soiuri se pot înregistra şi patru ovule. Dintre acestea doar un ovul va forma seminţe. Înflorirea şi fructificarea se realizează la pomii, arbuştii şi plantele ierboase fructifere, pe parcursul a 3 etape: - înflorirea, polenizarea şi fecundarea florilor; - creşterea fructelor; - maturarea fructelor. Înflorirea. Dezmugurirea la speciile de pomi, arbuşti şi plante ierboase fructifere are loc în perioade diferite, în funcţie de momentul în care se acumulează o sumă caracteristică a temperaturilor active. Temperatura minima pentru înflorire variază în funcţie de specie (Mihăescu, 1977) în următoarele limite:

144

Mar 11 °C Vişin 8 °C Par 13 °C Nuc 15 °C Prun 10-12 °C Alun 4 °C Cais 10-12 °C Coacăz 12 °C Piersic 10 °C Căpşun 12 °C Migdal 10 °C Temperatura optima pentru înflorire variază în limite mai mari, aşa după cum rezultă din următoarele exemple: Mar 12-19 °C Nuc 15-20 °C Cais 19 °C Coacăz 17-18 °C Piersic 13-16 °C Căpşun 14-18 °C Suma temperaturilor active necesare pentru înflorit este determinată genetic, dar nu se cunosc receptorii termici şi nici mecanismul de transmitere a informaţiilor privind nivelul temperaturii (Faust ş.a., 1976). Scalabrelli ş.a. (1992) au constatat că numărul de ore cu temperaturi de creştere necesare pentru dezmugurit variază în funcţie de latitudine, eşalonarea temperaturii şi de nivelul acesteia. Necesarul de temperatură pentru dezmugurit este invers proporţional cu durata perioadei de expunere la temperaturi coborâte (5 0C), necesară pentru întreruperea repausului vegetativ (Durner şi Gianfanga, 1991). Intr-o etapă avansată de ieşire din repausul vegetativ, temperaturile apropiate de 0 0C sunt responsabile de inhibarea dezmuguritului. Dezmuguritul poate fi stimulat prin aplicarea de citochinine sintetice ca: benziladenina sau tiabutrazolul (Wang şi Steffens, 1989). Substanţele respective nu sunt translocate şi din această cauză efectul lor se manifestă numai la mugurii trataţi. Diferenţa dintre suma temperaturilor active necesară pentru dezmuguritul diferitelor specii determină eşalonarea acestui proces. Astfel, caisul şi cireşul dezmuguresc mai timpuriu, în timp ce mărul, părul şi gutuiul dezmuguresc mai târziu. Pe parcursul procesului de înflorire se deosebesc mai multe faze, numărul lor variind în funcţie de autor. Aceste faze vor fi descrise în capitolul privind ciclul anual al speciilor pomicole. Perioada de înflorire variază în funcţie de specie şi soi şi are loc în luna februarie la alun, în lunile aprilie-mai (în funcţie de condiţiile climatice), la cele mai multe specii pomicole, eşalonat pe tot parcursul primăverii la căpşun şi pe parcursul verii la zmeur şi mur. Eşalonarea înfloritului la speciile pomicole este următoarea: alun, migdal, cais, piersic,cireş, vişin, prun, păr, măr, gutui, scoruş, nuc şi castan. În cazul aceleiaşi specii, înfloritul diferitelor soiuri este eşalonat şi din această cauză se plantează împreună soiuri cu aceeaşi epocă de înflorire, pentru a asigura polenizarea încrucişată. În cazul aceleiaşi specii, înfloritul este eşalonat astfel: la măr înfloresc mai întâi florile de la baza corimbului, iar la măr cele din centrul inflorescenţei. De asemenea, înfloresc mai întâi florile de pe ţepuşe şi apoi cele de pe ramurile lungi (nuieluşe şi mlădiţe).

145

Nucul înfloreşte la începutul lunii aprilie, iar durata de înflorire a amenţilor este de aproximativ 7 zile. Înflorirea are loc în sens acropetal, de la baza amentului spre vârf. Florile femeieşti înfloresc la unele soiuri simultan cu cele bărbăteşti (soiuri homogame), în timp ce la alte soiuri există un decalaj. Când înflorirea florilor bărbăteşti are loc înaintea celor femeieşti, soiurile se numesc protandre, şi protogine, când florile femeieşti înfloresc înaintea celor bărbăteşti. Durata de înflorire a perilor este în medie de o săptămână (Paris, 1998). Eliberarea polenului din amenţii de alun durează mai mult de o lună, iar plantele femeieşti sunt receptive la polen aproximativ două luni (Germain şi Dimoulas, 1979). Cele mai multe soiuri de alun sunt protandre (florile bărbăteşti înfloresc înaintea celor femeieşti), dar se întâlnesc şi soiuri dihogame (florile bărbăteşti şi cele femeieşti înfloresc odată) şi soiuri protogine (florile femeieşti înfloresc înaintea ce lor bărbăteşti). Începutul înfloritului corespunde cu momentul în care 12-15 din florile de pe un pom sunt deschise (Faust, 1989). Maximumul înfloritului corespunde cu momentul în care jumătate din florile de pe o plantă au corola deschisă, iar sfârşitul înfloritului corespunde cu timpul în care 95-100 % din flori sunt deschise. Înflorirea este marcată şi de eliberarea polenului din antere, aceste modificări structurale interne făcând posibilă desfăşurarea procesului de polenizare, apoi a celui de fecundare. Caracteristicile înfloririi la plantele pomicole. Mărul. Inflorescenţa este determinată, cu 5-6 flori de regulă, numărul putând să varieze funcţie de vitalitatea mugurilor şi de soi, între 1 şi 9. Floarea centrală se deschide prima şi din ea rezultă de obicei cele mai valoroase fructe. Primele flori deschise apar pe ţepuşe. La baza axului inflorescenţei se află de regulă 2 muguri vegetativi care emit lăstari (mugurii stipelari. Florile dintr-o inflorescenţă se deschid în 6-9 zile (Mănescu, Baciu şi Cosmin, 1974). Părul. Se deosebeşte de măr prin două particularităţi : inflorescenţa are de regulă 7-8 flori care pot varia între 1 şi 15 şi este nedeterminată, adică florile laterale se deschid primele şi floarea centrală ultima. Ca şi la măr la baza axului sunt muguri vegetativi. Gutuiul. 0 floare mică se dezvoltă în vârful unui lăstar crescut în aceeaşi primăvară când are loc iniţierea florală şi înflorirea. Prunu1. Inflorescenţele compuse din 1-3 flori, mediu pedunculate, neînsoţite de frunze, sunt aşezate totdeauna lateral pe ramuri. Caisul. Formează numai o singură floare din mugure, cu peduncul foarte scurt, neînsoţită de frunze; florile sunt aşezate numai lateral pe ramuri. Piersicul. Are, de asemenea, flori solitare, neînsoţite de frunze, situate lateral, foarte scurt pedunculate. Pentru o bună înflorire şi producţie, la această specie este necesară formarea anuală a unor creşteri vegetative de 40-50 cm, pe tot ansamblul coroanei. Migdalul. Asemănător cu piersicul se deosebeşte prin posibilitatea amplasării mugurilor florali şi în poziţie terminală. Înflorirea la această specie trebuie să fie masivă pentru a realiza o producţie bună.

146

Cireşul. Inflorescenţele au 2-4 flori şi sunt situate către baza ramurilor anuale sau pe ramuri buchet. Florile au un singur pistil, dar în verile călduroase se pot forma două dând fructe gemene, necomerciabile. Vişinul. Este asemănător cu cireşul. Pomii cu vigoare scăzută înfloresc excesiv şi rămân puţini muguri vegetativi pentru a realiza un bun echilibru fiziologic. Nucul. Amenţii apar din mugurii laterali pe ramurile anuale. Florile femele se formează pe lăstarii anului curent, sunt imperfecte, compuse numai din ovar pe care sunt prinse direct două stigmate reflexate. Zmeurul şi murul. Inflorescenţa este un racem cu mai multe flori, situată în porţiunea terminală a unui lăstar scurt care poartă şi frunze. Coacăzul şi agrişul. Inflorescenţa este un racem fără frunze, cu numeroase flori pe rahis la coacăz, putând la agriş să fie redusă la o singură floare. Sunt aşezate lateral pe tulpini de 1 an sau pe buchete. Afinul. Inflorescenţa este un racem dens, aşezată lateral pe tulpini sau pe ramificaţii. Căpşunul. Inflorescenţa este o cimă bipară cu câteva până la numeroase flori. Iniţial are poziţie terminală dar ulterior este împinsă lateral de mugurele axilar vegetativ care preia conducerea. Polenizarea. Polenizarea reprezintă acţiunea de transportare a polenului de pe antere la stigmatul florii. Aceasta este supusă unor procese intime de natură genetică dar şi a unor procese controlate de condiţiile de mediu şi de vectorii de polenizare. Polenizarea la plantele pomicole este alogamă (amphymictică) sau încrucişată, dar la unele soiuri de la diferite specii poate fi şi autogamă (autopolenizare). Autopolenizarea se produce la florile hermafrodite prin scuturarea polenului din antere direct pe stigmat (majoritatea soiurilor de piersic, cais, unele soiuri de prun, etc.). În cazul polenizării încrucişate întâlnim două cazuri distincte cu privire la transportul polenului pe stigmat: - polenizarea entomofilă - transportul polenului se face de către albine (Apis melifera) în 90% din cazuri, Bombus sp., Eristalis sp., Syrphus sp., Andrena sp., etc. - polenizarea anemofilă - transportul polenului se realizează cu ajutorul vântului. La plantele cu polenizare entomofilă întâlnim flori mari, viu colorate, atrăgătoare, cu nectar. Polenul este aglutinat şi se prinde uşor de capul insectei sau picioruşe. Vectorii entomofili transportă polenul pe distanţe relativ reduse (300-500 m) şi din această cauză se impune cunoaşterea corectă a polenizatorilor, a modului de distribuire în plantaţie a acestora şi de necesarul de colonii de albine la unitatea de suprafaţă. Polenizarea entomofilă este caracteristică speciilor cu flori hermafrodite. Plantele unisexuat monoice şi cele unisexuat dioice prezintă o polenizare anemofilă. La aceste plante florile femele se formează separat de cele mascule. Florile femele sunt mici, fără culori vii, grupate, apetale, fără glande nectarifere. Florile mascule sunt grupate în inflorescenţe numite amenţi.

147

Amenţii formează cantităţi mari de grăuncior de polen (1.800.000 la nuc) pentru a reuşi o polenizare normală a florilor femele. În funcţie de distanţa de la sursa cu polen, pe un m 2 cad în medie în 24 ore între 100-300 mii grăunciori de polen, dar la distanţe de peste 6-8 m de sursă şansele de polenizare scad foarte mult. Reducerea procentului de flori polenizate este în legătură directă şi cu viabilitatea polenului şi coincidenţa de înflorire între florile mascule şi cele femele (dichogamie). Lugeon (1963) consideră că la înflorire abundentă sunt suficiente 1015% fructe polenizate pentru o producţie normală dacă şi condiţiile exterioare sunt favorabile. Ploile pot dizolva polenul şi spăla stigmatul şi alături de temperaturile scăzute dăunează proporţiei de flori fecundate. Polenul are dimensiuni mici, în cazul părului variind între 31µ şi 35 µ (Paris, 1998) şi nu este bine adaptat la transportul prin vânt. Polenul care ajunge pe stigmatul florilor provine de la aceeaşi floare, de la alte flori de pe aceeaşi plantă sau de la alte plante. Din acest punct de vedere se deosebesc: - specii sau soiuri autofertile, ale căror ovule pot fi fecundate de polenul propriu: majoritatea soiurilor de cais şi piersic, unele soiuri de prun şi măr, arbuşti etc.; - specii sau soiuri autosterile, care nu pot fi polenizate cu polenul propriu, aşa cum este migdalul, cireşul, cele mai multe soiuri de alun, prun şi vişin, precum şi câteva soiuri de cais şi piersic. Lespinasse şi Kapusta (1984) susţin că mărul este o specie autocompatibilă polinic de tip gametofitic. Incompatibilitatea se datorează inhibării creşterii tuburilor polinice de către stil, fapt ce împiedică fecundarea ovulelor. În acest sistem gametofitic se admite că fiecare grăuncior de polen conţine o singură allelă S, specifică genotipului de incompatibilitate şi prezenţa unei allele identice în stil determină reacţia de inhibare a creşterii. Kester ş.a. (1994) au studiat soiurile autosterile diploide (2n=16), de migdal şi consideră că acesta este de tip monogenic, gametofitic, similar cu celelalte specii de Rosaceae (Crowe, 1964). Socis şi Company (1991) consideră că există un locus de control genetic al autosterilităţii, precum şi mai multe allele specifice. Soiurile intersterile se caracterizează prin faptul că polenul unui soi nu poate fecunda ovulele altui soi . Soiurile interfertile se caracterizează prin faptul că polenul unui soi poate fecunda ovulele altui soi. Speciile sau soiurile fără polenizare: partenocarpice sau apomictice, formează fructe fără a avea loc polenizarea şi fecundarea, aşa cum este cazul la smochin. Soiurile androsterile se caracterizează prin lipsa polenului în antere, aşa cum este cazul soiului de prun Tuleu gras şi a descendenţilor acestuia. În ultimul timp au fost create soiuri de cireş şi vişin autofertile. Transportul polenului de pe stamine pe stigmatul florii poate să aibă loc în aceeaşi floare (autopolenizare) sau între flori diferite (polenizare încrucişată). Autopolenizarea este caracteristică pentru: caişi (cu excepţia câtorva

148

soiuri), vişini (soiuri noi), coacăz (cele mai multe soiuri), piersici (cu excepţia unor soiuri), căpşuni şi agriş (cele mai multe soiuri). Polenizarea încrucişată are loc la : măr, cireş (cu excepţia unor soiuri), afin (exceptând unele soiuri). Polenizarea este efectuată şi de insecte, care sunt atrase de nectarul florilor. Astfel, florile de păr pot secreta 0,8-2,0 mg nectar, concentraţia acestuia în glucoză şi fructoză variind între 2 şi 37 %, în funcţie de oră, umiditatea relativă a mediului şi faza fenologică (Paris, 1998). Cantitatea de polen existentă într-o anteră variază în raport cu specia între 1000 şi 3 000 grăuncioare la păr, 400 -1800 grăuncioare la prun, 700 1300 grăuncioare la piersic şi până la 20 000 la alun (Faust, 1989; Baldini, 1992). În general, florile care nu au petalele colorate, au cantităţi mai mari de polen (nuc, alun, castan) faţă de speciile cu corola colorată, care atrag insectele fiind mai uşor polenizate. În cazul speciilor anemofile, grăuncioarele de polen sunt foarte uşoare şi au dimensiuni microscopice. Astfel, în cazul alunului, diametrul grăuncioarelor de polen variază între 25 şi 40 µm. Suprafaţa polenului este ornată specific, exina conţine sporopolenină copolimer oxidat al carotenilor, rezistent la degradare, iar intina conţine celuloze, hemiceluloze şi polimeri pectici. Polenul este reţinut pe suprafaţa stigmatului florilor cu ajutorul unor substanţe adezive. Stigmatul este un organ glandular pe suprafaţa căruia se găsesc papile care secretă un exudat alcătuit din arabano-galactani, monoglucide, glicoproteine şi glicolipide, precum şi enzime. Recunoaşterea dintre polen şi stigmat se realizează pe cale chimică sau genetică. Polenul care germinează eliberează proteine receptoare, care permit recunoaşterea dintre stigmat şi polen. După Baldini (1986), multe dintre aceste proteine sunt enzime hidrolitice, care asigură penetrarea tubului polinic prin stil. Acest proces este stimulat de auxinele, giberelinele şi poliaminele existente în grăuncioarele de polen (Dorffling, 1984). Recunoaşterea dintre polen şi stigmat se poate realiza şi pe cale genetică, prin prezenta unor allele specifice. Germain ş.a. (1981) au constatat că din 246 de încrucişări dintre 25 soiuri de alun, 101 sunt incompatibile, stigmatul fiind organul care refuză polenul. Acest proces de incompatibilitate este de tip sporofitic, reacţia polenului fiind determinată de 2 allele prezente în ţesutul anterelor, la un singur locus S. Germain şi Dimoulas (1979) consideră că germinarea polenului este un proces osmotic. Polenul alunului, de exemplu, este bogat în substanţe osmotic active, absoarbe apa din lichidul de pe stigmat şi, ca urmare, presiunea de turgescentă creşte. Membrana externă este rigidă, impermeabilă şi este prevăzută cu pori. Sporirea presiunii de turgescentă, ca urmare a endosmozei, determină ieşirea membranei interne prin pori, sub forma mai multor prelungiri, tuburi polinice, dintre care unul creşte mai mult. Absorbţia apei de pe stigmat determină hidratarea polenului în decurs de 10 secunde, până la 10 minute în funcţie de specie, după care începe germinarea (Cresti, 1977). În timpul germinării polenului se generează un

149

potenţial de acţiune de - 184...- 220 mV care se propagă cu viteza de 1,3 - 3,5 cm/s, care determină modificări ale metabolismului pistilului. În acelaşi timp, are loc biosinteza etilenei. Temperatura optima pentru polenizarea florilor la speciile din zonele temperate variază între 15,5 şi 26,5 0C. Face excepţie alunul la care temperatura optima de polenizare este relativ coborâtă (7 0C). Temperaturile care depăşesc 21 0C pentru alun şi 26,5 0C pentru celelalte specii inhibă germinarea polenului. Temperatura în perioada înfloritului, dintr-o anumită zonă, constituie un factor limitativ pentru cultura soiurilor. Astfel, soiul de măr Delicios roşu se cultivă în zone mai calde, deoarece necesită în timpul înfloritului temperatura de 17 0C, în timp ce soiul Kalther de Boemia poate fi cultivat în zone mai reci, având nevoie în perioada respectivă de temperaturi variind între 12 şi 14 0C. Temperaturile coborâte pot inhiba procesul de polenizare, în cazul speciilor entomofile, prin inhibarea zborului insectelor. Efectul negativ se resimte şi asupra vitezei de germinare a polenului. Polenizarea entomofilă este redusă la temperaturi sub 15 0C şi optima la 20-22 0C. Acest tip de polenizare este stimulat de prezenţa glandelor nectarifere, care atrag insectele prin conţinutul în glucide al nectarului. Nectarul florilor de cireş conţine până la 55 % glucide, iar cel de păr, până la 15 %. Temperaturile coborâte pot să determine şi moartea unor celule din organele florale. Cele mai sensibile sunt ovulele, ale căror celule pot fi omorâte la - 2... - 3 0C. Polenul este mult mai rezistent la acţiunea temperaturilor coborâte, menţinându-şi viabilitatea până la temperatura de -18 0C. Efecte negative asupra procesului de polenizare pot să aibă şi precipitaţiile abundente din această perioadă. Vânturile uscate din perioada înfloritului pot să împiedice zborul insectelor şi deshidratează substanţele de pe stigmat, diminuând procesul de germinare a polenului. Procentul de germinare al polenului variază în funcţie de specie, soi şi de condiţiile de germinare. Astfel, Keulemans (1984) a constatat că procentul de germinare al polenului de prun, la temperatura de 6 0C, a variat între 6 % la soiul Reine Claude Althan şi 56 % la soiul Opal. Reuşita polenizării este dependentă de durata polenizării, care este determinată de viteza de creştere a tuburilor polinice şi de durata de viaţă a ovulelor. Durata polenizării variază astfel: în cazul merilor perioada utilă de polenizare a unei flori este de 6-7 zile, a florilor dintr-o inflorescenţă variază între 8 şi 9 zile, iar intervalul de timp pentru toţi pomii dintr-o plantaţie este de cca. 14 zile. În cazul alunului, durata polenizării depăşeşte o lună, dar condiţiile optime de receptivitate a polenului se realizează după 15 zile de la înflorit, când stigmatele sunt complet dezvoltate. Tubul polinic este format din prelungirea intinei, care străbate exina printr-un por germinativ al polenului. Acesta este alcătuit din caloză, care este sintetizată de complexul Golgi şi este transportată spre capătul acestuia de veziculele transportoare. În zona terminală a acestuia conţinutul este utilizat pentru formarea peretelui tubului polinic, iar membrana veziculei este încorporată în plasmalemă.

150

Tubul polinic este atras chimiotropic de ovar, iar viteza de creştere a tuburilor polinice la 6 soiuri de prun variază, după Kulemans (1984), astfel: 0,003 şi 0,013 mm/oră la temperatura de 6 0C, între 0,013 şi 0,027 mm/oră la temperatura de 9 0C şi între 0,051 şi 0,070 mm/oră la temperatura de 18 0C. Le Lezec ş.a. (1997) au precizat că tuburile polinice pot străbate stilul perelor din soiurile Decana comisiei şi Williams în 6-7 zile, în timp ce longevitatea ovulelor este apreciată la 8 zile. Durata de viaţă a ovulelor minus timpul necesar pentru creşterea tuburilor polinice este estimată de Williams (1966) la 1-2 zile pentru perele din soiul Decana comisiei, 7 zile pentru Williams şi 10 zile pentru Conferance, în condiţiile din Anglia. Această perioadă este cu atât mai lungă cu cât temperaturile în perioada de primăvară sunt mai coborâte. În cazul părului, tubul polinic poate ajunge la ovule în 60-72 ore, dacă temperatura ambiantă se menţine între 17 şi 22 0C (Paris, 1998). Viteza de creştere a tubului polinic se reduce odată cu creşterea temperaturii peste 27 0C, precum şi odată cu scăderea acesteia, devenind nulă la temperaturi mai mici de 5 0C. Baldoni ş.a. (1992) menţionează că viteza de creştere a tubului polinic este în funcţie de temperatura ambiantă. În cazul florilor de prun sunt necesare 8 zile pentru creşterea tubului polinic, când temperatura variază între 10 şi 11 0C şi numai 4 zile, când temperatura variază între 20 şi 21 0C. În cazul cireşului, tubul polinic ajunge la baza stilului în 2-3 zile când temperatura ambiantă variază între 21 şi 25 0C. Alunul prezintă o particularitate, polenizarea având loc în perioada de iarnă (ianuarie-februarie), când temperatura nu trebuie să depăşească 7 0C. Polenul ajuns pe stigmat, germinează în perioada cu temperatură optimă, astfel încât în 10 zile tubul polinic ajunge la baza stilului, unde găseşte un ţesut nediferenţiat: primordiul ovarului (Germain şi Leglise, 1973). Dacă floarea a fost polenizată, ţesutul se diferenţiază lent într-un ovar, iar fecundarea are loc 4-5 luni mai târziu, la sfârşitul lui mai - începutul lui iunie. După polenizare, staminele se pot usca şi persistă, în zona calicială, după formarea fructelor de măr şi păr, sau cad, aşa cum este cazul la cireş, vişin, cais etc. Sepalele pot persista la baza fructelor de căpşun, însă petalele cad la toate speciile. Acest proces de cădere (abscisie) a organitelor florale este determinat de biosinteza etilenei şi a acidului abscisic. Sub influenţa acestor hormoni se formează o zonă de abscisie la baza organelor caduce, unde se intensifică activitatea enzimelor pectice şi a celulazei, care determină desprinderea celulelor una de alta.

3.2.5. Fructul În urma fecundaţiei, în floare au loc o serie de modificări cunoscute sub numele de fructificaţie. Se consideră că o floare este fecundată în momentul în care ovarul îşi dublează diametrul. În cursul acestor modificări, din peretele ovarului rezultă fructul, iar din dezvoltarea ovulului fecundat ia naştere sămânţa. Pereţii ovarului în care se depun substanţele de rezervă, prin îngroşare formează fructele propriu-zise, numite „fructe adevărate” (fig. 3.2.39). La unele specii de plante, fructele iau naştere din alte părţi ale florii decât ovarul. De

151

exemplu, merele, perele, gutuile sau căpşunile, se formează ca urmare a depunerii substanţelor nutritive în pereţii receptaculului şi îngroşarea acestuia. Aceste fructe se numesc „false”.

Fig.3.2.39: Formarea fructelor (fruct adevărat la cireş)- (Godeanu I., 1982).)

3.2.5.1. Morfologia fructului Plantele pomicole aparţinând la numeroase familii, genuri şi specii şi existând foarte multe soiuri în cadrul acestora, este normal ca şi fructele să fie foarte diferite din punct de vedere al formei, mărimii, culorii, structurii interne. Forma fructelor este asemănătoare, în general, cu a ovarului (ovarelor) din care provin. Principalele forme de fructe întâlnite la fructe sunt: sferică, sferic-turtită, ovoidă, invers ovoidă, elipsoidală, cordiformă, neregulată. Mărimea este foarte variabilă de la specie la specie şi de la soi la soi (0,30,5 g la cătină, până la 800850 g la gutui). Culoarea fructelor este foarte variabilă şi interesantă de urmărit în desfăşurarea ei. Fructul ia naştere dintr-un organ de culoare albă sau verde, dar până la coacere trece printro gamă largă de culori, determinate de pigmenţi (antociani, caroteni, flavone etc.), până se ajunge la culoarea caracteristică a unei specii sau soi. Ea poate fi albă (măr), galbenă (măr, păr, gutui), verde (măr, agriş), oranj şi roşu cu toate nuanţele (majoritatea speciilor), albastru-violaceu Fig.3.2.40 Tipuri de fructe la speciile pomicole: (prun, afin). a- poama; b- drupa; c- polidrupa; dpseudodrupa; e- nuca; f- nucula; g- baca; hpseudobaca; i- hesperida; j- sicona. (după Ştefan N. şi colab., 1972)

152

Din punct de vedere al structurii, la pomii şi arbuştii fructiferi, se întâlnesc următoarele tipuri de fructe (fig.3.2.40): poama, fruct fals, la care partea cărnoasă ia naştere din receptacul (măr, păr, gutui); drupa, fruct cărnos, indehiscent, cu o singură lojă şi o sămânţă. Are pieliţa subţire (epicarp), o parte cărnoasă (mezocarp) ce reprezintă pulpa fructului şi endocarpul, dur, formând sâmburele ce cuprinde în interior o sămânţă. Se întâlneşte la prun, cireş, vişin, cais, corn, piersic; polidrupa, un fruct multiplu, rezultat dintr-un gineceu apocarp, la care fructele rezultate din fiecare carpelă sunt aşezate una lângă alta pe un singur receptacul, aşa cum au fost în floare (zmeur, mur); nuca, fruct cu pericarp tare, complet uscat şi cu sămânţa liberă sau puţin aderentă (aluna). Fructul este complet sau parţial acoperit de o cupă provenită din involucru; nucula, un fruct fals, indehiscent, de obicei monosperm, la care sămânţa se dezlipeşte uşor de pericarp. Se întâlneşte la căpşună, fiind îngropată în partea cărnoasă, comestibilă, provenită din îngroşarea receptaculului floral ; baca sau boaba, este un fruct cărnos, indehiscent, cu una sau mai multe seminţe. La o bacă se distinge la exterior epicarpul (pieliţa), care de obicei este subţire şi acoperită cu ceară. Partea cărnoasă o alcătuieşte mezocarpul, ale căror celule sunt pline de suc, bogat în glucide. In interiorul pulpei se află seminţele. La maturare endocarpul se gelifică, şi se confruntă cu mezocarpul, din această cauză, baca se consideră ca fiind lipsită de endocarp. Se întâlneşte la coacăz, afin; pseudobaca, un fruct fals, cărnos, indehiscent, la formarea căreia în afară de pereţii ovarului participă şi axul floral concrescut cu ovarul (agrişă, rodie); pseudodrupa (drupa dehiscentă), un fruct cărnos, dehiscent, la care mezocarpul subţire şi necomestibil (coaja verde a fructului) crapă la maturitate punând în libertate sâmburele (nuc, migdal); hesperida este fructul baciform al citruşilor are epicarpul colorat în galben sau roşu portocaliu şi este prevăzut cu pori deşi, ce corespund cu pungile secretoare de origine epidermală. Mezocarpul hesperidei este spongios, alb-gălbui şi necomestibil. Endocarpul are celulele epidermei interne foarte alungite, sub formă de peri fusiformi, voluminoşi şi suculenţi, ce invadează lojile ovarului. Aceasta este de fapt partea comestibilă a hesperidei; sicona, fruct fals, compus, la formarea căruia pe lângă ovar participă şi inflorescenţa, care înveleşte nuculele în părţile ei cărnoase (smochin).

3.2.5.2. Anatomia fructului Fructul este prevăzut la exterior cu un perete numit pericarp (gr. peri – în jur; karpos – fruct) după cum şi ovarul are peretele alcătuit din două epiderme între care se află un parenchim cu nervuri. Fiecare din aceste părţi ale peretelui ovarului suferă modificări mai mult sau mai puţin profunde. Epicarpul (epiderma externă a fructului) provine din epiderma externă al ovarului. Stratul de la mijloc, numit mezocarp, provine din parenchimul ovarului. Stratul intern, numit endocarp, provine din epiderma internă a ovarului.

153

Cele trei părţi nu sunt, în toate cazurile, bine diferenţiate ca grosime şi consistenţă. Ele închid loculul (loculii) fructului în care se află una sau mai multe seminţe. Epicarpul, este constituit dintr-un strat de celule formând învelişul protector al fructului. El poate fi neted, ca la cireşe şi vişine, neted acoperit cu cuticulă şi pruină ca la mere şi prune, sau acoperit cu perişori foarte fini, ca la piersici, caise, agrişe. Poate avea şi stomate (măr). În mod curent, pentru epicarp se foloseşte numele de pieliţă. Mezocarpul, ţesut constituit din celule parenchimatice suculente, conţinând zaharuri, acizi organici, substanţe taninoase, colorante, aromatice, uleiuri şi vitamine. La cele mai multe specii pomicole (fructele adevărate), mezocarpul este cărnos, suculent. La mere, pere şi gutui mezocarpul este format din două părţi: interioară sau inima, provenită din pereţii ovarului şi exterioară, provenită din receptaculul floral. Endocarpul, la unele specii pomicole (prun, cireş, vişin, cais, piersic, corn) se îngroaşă, devine lemnos şi tare, fiind cunoscut sub numele de sâmbure şi are rolul de protecţie a seminţei. La alte specii pomicole (măr, păr, gutui, moşmon, scoruş), pericarpul rămâne ca un înveliş subţire şi membranos El căptuşeşte lojile în care sunt închise seminţele.

3.2.5.3. Procesele fiziologice din fructe Fecundarea este un proces biologic complex specific plantelor angiosperme care se finalizează cu formarea unui embrion. La plantele pomicole, fecundarea este cunoscută şi sub numele de „legarea fructelor”. Grăunciorul polen ajuns pe stigmat se îmbibă cu soluţia lichidă existentă, se umflă şi germinează. Intina iese afară din grăuncior sub forma unui tub polinic (în care se găsesc celula vegetativă şi cea germinativă). Tubul polinic creşte foarte repede pe baza substanţelor nutritive proprii sau pe a celor absorbite, străbate ţesutul conducător al stilului şi ajunge în cavitatea ovariană unde se îndreptă spre sacul embrionar al ovulului (prin chimiotropism). Pătrunderea tubului polinic în ovul se face prin micropil (majoritatea antelor angiosperme) sau prin chalază (la alun, nuc). În timpul înaintării tubului polinic spre sacul embrionar celula vegetativă resoarbe, iar cea generativă se divide în două spermatii (doi gameţi). Când tubul polinic ajunge la sacul embrionar, crapă iar cei doi gameţi spermatiile) trec printre cele două sinergide, după care un gamet fecundează oosfera şi rezultă zigotul (2n) care este diploid. Ulterior zigotul prin diviziune devine embrion. Cel deal doilea gamet fecundează nucleul secundar (2n) şi dă naştere la ţesutul nutritiv numit endosperm (3n-triploid). În cazul în care unele flori rămân nefecundate, ovarul nu mai evoluează, mâne mic şi în câteva zile se desprinde şi cade de pe ramură. În afară de tipul normal de fecundare întâlnit la Angiospermae, la plantele pomicole întâlnim şi alte tipuri de formare a embrionilor. - Apomixia - fenomenul prin care se formează embrionul fără a avea loc fecundarea. Apomixia este foarte importantă pentru pomicultură deoarece descendenţii obţinuţi prezintă acelaşi genotip. Aici este vorba despre un proces sexuat în care se elimină variabilitatea şi se fixează caracterele numai de la planta mamă.

154

În cazul apomixiei întâlnim mai multe tipuri, în funcţie de cum se germinează embrionul. - Partenogeneza - fenomenul de formare al embrionului dintr-o oosferă nefecundată. Embrionul poate fi diploid deoarece provine dintr-un ou diploid şi fenomenul poartă numele de apomixie recurentă. Se întâlneşte la zmeur. Dacă embrionul a luat naştere din ou haploid (oosferă rezultă din meioză) atunci embrionul este haploid (apomixie nerecurentă). - Apogamia - constă în formarea embrionului din sinergide sau antipode (măr, păr). - Aposporia - fenomenul prin care embrionul se formează dintr-o celulă vegetativă care a dat naştere sacului embrionar, provenită dintr-o celulă sau din celulele integumentului (nu are loc meioza). Se întâlneşte curent la nuc, zmeur etc. - Poliembrionia - este un fenomen complex care constă din formarea în paralel cu embrionul normal şi a altor embrioni din sinergide, antipode, celulele nucelei sau integumentelor. Poliembrionia demonstrează că şi alte celule posedă potenţial embriogenic. Fenomenul stă la baza embriogenezei somatice sau a producerii seminţelor artificiale. Se întâlneşte în mod natural la citrice şi mango. Fecundarea la plantele pomicole este dependentă de starea morfofiziologică a polenului precum şi de sistemele genetice de control. La unele specii pomicole s-a constatat că mai multe soiuri prezintă fenomenul de androsterilitate. Acest fenomen presupune fie lipsa polenului în totalitate, fie prezenta unor modificări morfo-funcţionale la polen astfel încât acesta nu este viabil (nefuncţionarea gameţilor). Cauza poate fi atribuită aberaţiilor cromozomale, acţiunii genelor sau a citoplasmei, avortarea sau modificarea florilor, a staminelor sau a pistilului, dezvoltarea exagerată prin diviziuni repetate a celulelor tapetale pe seama ţesutului sporogen (Bumbac, 1975). Numeroşi autori prezintă cazuri de androsterilitate la unele soiuri de prun (Crane, 1926; Misic, 1956; Tarnavski ş.a., 1963; Bumbac, 1975; Roman, 1984, Botu I., 1978) dintre care şi unele din sortimentul actual românesc cum ar fi: „Tuleu gras”, „Tuleu timpuriu”, „Centenar”, „Carpatin”, etc. Botu M. (1999) precizează că întregul sistem genetic care stă la baza sterilităţii mascule la soiurile de prun este tributar modificărilor morfofuncţionale ale androceului. Toate aceste modificări sunt cu localizare la nivelul citoplasmei, în acest mod putându-se explica şi de ce toţi descendenţii obţinuţi de la un soi mamă androsteril încrucişat cu un soi autofertil au de regulă aceleaşi defecţiuni morfo-funcţionale care se finalizează cu sterilitate masculă. La soiul „Tuleu gras”, după trei hibridări piramidale succesive s-a transmis sterilitatea masculă pe linie maternă, Deşi Sears (1947) stabileşte că fertilitatea nucleară este dominantă fată de sterilitatea citoplasmatică în toate cazurile, totuşi la „Tuleu gras” nu s-a confirmat acest lucru. Aici, sistemul genetic la nivel nuclear este legat indirect de modificările funcţionale ale androceului care s-au produs anterior formării polenului. Genele responsabile de modificările androceului sunt localizate în citoplasmă, devin dominante faţă de genele omoloage de la genitorul patern şi se transmit pe linie maternă. Sterilitatea masculă este indirectă sau indusă în acest caz. Incidenţa fenomenului de sterilitate masculă la soiurile de prun de tip european poate avea consecinţe grave dacă nu se asigură suficiente plante polenizatoare într-o plantaţie. Sortimentul de prun actual din România, format din peste 30 soiuri, cuprinde 12 soiuri androsterile, toate cu aceeaşi origine genetică (provin din „Tuleu gras”)

155

şi necesită o atenţie specială la înfiinţarea plantaţiilor şi la alegerea polenizatorilor. Autosterilitatea sau sterilitatea masculă este un fenomen des întâlnit la plantele pomicole şi constă în imposibilitatea unui soi de a se poleniza cu polen propriu. Sears (1947) consideră că sterilitatea masculă este determinată de o mutaţie la unul din loci care sunt responsabili de formarea polenului. Clasifică sterilitatea masculă în funcţie de locul de acţiune în: - sterilitate genetică (nucleară); - sterilitate citoplasmatică; - sterilitate citoplasmatică-genetică. Pornind de la conceptul că polenizarea şi legarea fructelor sunt controlate de mai multe sisteme genetice s-a ajuns la definirea acestora şi la măsurile care se impun pentru micşorarea efectelor produse de ele. Creşterea fructelor Fenofaza începe o data cu legarea (fecundarea) fructelor şi se încheie la intrarea fructelor în pârgă (înainte de maturare). Durata de creştere a fructelor este foarte diferită de la un soi la altul în cadrul speciei şi între specii. Unele specii au o perioadă scurtă până la maturarea fructelor (căpşunul, zmeurul), altele o perioadă medie (caisul, cireşul) sau foarte lungă (măr, păr, gutui). În acelaşi timp, se disting mari diferenţe de creştere al fructelor la unele soiuri de cireş (mai - iunie), piersic (iunie - septembrie), măr (iunie - octombrie), etc. În procesul de creştere al fructelor intervin numeroşi factori interni şi externi care influenţează rata de creştere şi mărimea finală a fructelor. Creşterea fructelor trece prin două faze distincte: creşterea cu acumularea cantitativă de substanţe şi maturarea cu importante transformări fizice, biochimice şi fiziologice. În cursul creşterii intervin numeroşi factori care pot influenţa rata de creştere şi mărimea finală a fructelor. Procesul creşteri poate fi urmărit prin sporirea volumului, prin măsurarea greutăţii, fapt important pentru aprecierea mai justă a unor agrotehnici cum ar fi aplicarea îngrăşămintelor, tăierile, rărirea fructelor, folosirea regulatorilor de creştere ş.a. Creşterea fructelor se declanşează imediat după fecundare şi prezintă două faze: - faza I-a – diviziunea celulară la nivelul fructului (multiplicarea) are durată diferită în funcţie de specie. Numărul celulelor care se formează în fruct are un determinism genetic caracteristic speciei şi formarea lor se încheie rapid (odată cu sfârşitul înfloritului la coacăz, zmeur şi mur; la 2 - 4 săptămâni de la anteză la cireş, vişin, prun, piersic sau 4-9 săptămâni la măr şi păr). La căpşun, diviziunea celulară se produce până în momentul intrării fructelor în pârgă. - faza a II-a - creşterea fructelor, prin întinderea şi mărirea celulelor, care începe înainte de terminarea fazei de diviziune a celulelor. În interiorul celulelor se formează vacuole care apoi se măresc odată cu întinderea celulelor. În final, vacuolele ocupă tot spaţiul central al celulei şi se umplu cu suc foarte bogat în zaharuri şi acizi organici. Chiar înainte de sfârşitul diviziunii celulare începe mărirea celulelor. Se formează vacuole în interiorul celulelor care ocupă majoritatea spaţiului din centrul acestora. Vacuolele se umplu cu sucul vacuolar care conţine zaharuri şi acizi organici. în zona epidermică apar pigmenţii roşii sau albaştri care dau culoarea fructelor. În paralel cu procesul de mărire a celulelor se formează spaţii intercelulare cu aer. Creşterea, datorată diviziunii celulare, măririi celulelor şi formării spaţiilor intercelulare cu aer, duce la o reprezentare grafică generală a creşterii sub forma unei curbe sigmoide la sămânţoase ( măr, păr, gutui) şi unei duble sigmoide la sâmburoase, deoarece în perioada lignificării

156

sâmburilor, mezocarpul se opreşte din creştere. Spre sfârşitul întăririi sâmburilor, celulele pulpei cresc rapid până ce fructul ajunge la maturitate (fig.3.2.42). În timpul creşterii şi maturării fructelor apar modificări de ordin morfologic, citologic, biochimic şi fiziologic. Modificările morfologice se referă la realizarea formei şi mărimii speciei şi soiului, precum şi unele procese specifice, ca lignificarea epicarpului la alune, a endocarpului la nuci, cerificarea celulelor epidermei (mere, prune, afine etc.), gelificarea unor celule.

Fig. 3.2.42. Curba creşterii fructelor la pomacee(A) şi la drupacee (B) V- volumul; t- timp; t' - t" - întărirea sâmburelui.(Popescu M. şi colab., 1992).

Modificările biochimice pe parcursul creşterii şi maturării fructelor constau în reacţii de sinteză a diferitelor componente celulare. Modificările fiziologice din timpul creşterii şi maturării sunt reflectate în primul rând prin variaţia intensităţii procesului de respiraţie. Mărimea şi numărul celulelor din fructe au importanţă şi ca valoare comercială şi ca durată de păstrare a fructelor. În urma amplelor cercetări efectuate se poate concluziona astfel: - fructele mari au, de obicei, un număr de celule mai mare decât cele mici, din acelaşi pom; fructele de la pomii cu recoltă redusă au mai multe celule şi mai mari decât cele de la pomii cu încărcătură maximă; - azotul în exces a dus la obţinerea de fructe cu celule mai puţine şi mai mari în raport cu fertilizarea complexă; - în cazul în care nevoia de frig nu este satisfăcută integral, numărul de celule la acelaşi soi este mai mic şi celulele mai mari decât la pomii care însumează integral nevoia de temperaturi scăzute; - rărirea chimică determină obţinerea de fructe cu număr mai mare de celule decât rărirea manuală, datorită acţiunii selective a substanţelor chimice; acestea fac să cadă fructele cu posibilităţi fiziologice mai slabe, pe când rărirea manuală se face la întâmplare; - densitatea fructelor este mai mare la fructele mici decât la cele mari, la toate soiurile, ca urmare a spaţiilor intercelulare cu aer mai reduse la fructele mici.

157

Este preferabil să se obţină fructe cu număr relativ ridicat de celule, dar de mărime medie, decât fructe cu celule mari şi puţine. Primele au o densitate mai mare şi conservabilitate mai îndelungată. Standardele comerciale prevăd ca fructele să aibă forma caracteristică soiului respectiv. S-a constatat însă că o serie de factori externi pot modifica mai mult sau mai puţin forma tipică. În general, fructele îşi modifică lent forma până începe maturarea, dar o modificare substanţială are loc în primele săptămâni după legare. O temperatură ridicată în această perioadă duce la turtirea fructelor. Această turtire este o consecinţă a formei celulelor (la fructele alungite celulele sunt izodiametrice, iar la cele turtite sunt elipsoidale). Forma, volumul şi calitatea fructelor la sămânţoase sunt influenţate şi de numărul de seminţe din fruct. Fructele care au garnitura completă de seminţe cresc mai mari şi simetrice; cu cât numărul acestora scade, ca urmare a unei fecundări deficitare, cu atât fructele sunt mai puţin voluminoase şi asimetrice. La sâmburoase, avortarea embrionului care este mascată de prezenţa sâmburelui, frecventă la cireş, piersic şi prun, conduce la fructe mici, care în multe cazuri cad înainte de maturitate. S-a constatat că orice perturbare în mediul ambiant provoacă o încetinire a creşterii fructelor. La păr pulpa conţine sclereide, care în timpul creşterii fructului se dispersează în masa acestuia, astfel că la consum nu se simt. Dacă însă creşterea fructului este stânjenită (temperatură scăzută, lipsă de hrană ş.a.) o pară dintr-un soi superior devine „pietroasă” deoarece sclereidele rămân grupate şi se simt în timpul consumului. Intervenţia promptă pentru înlăturarea cauzelor care stânjenesc creşterea fructelor poate evita scăderea calităţii acestora. După întărirea sâmburilor celulele pulpei cresc rapid până la maturitate Excepţia de la această regulă o formează fructele de alun (Thompson, 1967). În martie, primordiul ovarian şi apoi ovulele încep să crească lent. Abia la mijlocul lunii mai ovulul începe să crească rapid şi după 5-6 săptămâni ajunge la 90% din volumul normal. La mijlocul lui iunie cele două ovule sunt apte pentru fecundare. Un ovul va fi fecundat de nucleii polinici, iar celălalt avortează. După fecundare, zigotul se dezvoltă lent în exocarp deşi coaja creşte rapid, atingând mărimea normală (16-25 mm). În mijlocul cojii este un ţesut spongios care pe măsură ce creşte sămânţa (miezul) în iulie, presează acest ţesut către coajă. Formarea miezului este foarte rapidă astfel că la începutul lui august acesta este pe deplin format. Westwood ş.a. (1969) citat de Ceauşescu ş.a. (1982) consideră că între factorii responsabili de sporirea dimensiunilor celulelor din fructele de măr se găsesc: numărul mai redus de celule pe fruct, înflorirea şi legarea slabă, umiditate mare în sol, ramuri fructifere viguroase, fructele din florile centrale ale inflorescenţelor, rărirea manuală, starea sănătoasă a frunzişului, hrănirea corectă a plantei, numărul de seminţe formate în fruct, etc. 0 situaţie aparte în creşterea fructelor o formează densitatea acestora (greutatea pe unitatea de volum) care descreşte lent cu creşterea până la maturare. La fructele mari sporesc spaţiile intercelulare şi capilare (ocupate cu aer) şi greutatea specifică se micşorează mai mult. In final, aceste modificări se reflectă în calităţile fructului ajuns la maturitate (gust, fermitate, etc.). Creşterea fructelor la speciile pomicole este influenţată de o multitudine de factori. Fiind o fenofază în care dominante sunt procesele de sinteză în plantă şi chiar fruct, se formează: amidon, acizi organici, substanţe tanante,

158

substanţe pectice, protopectină şi altele. Acestea conferă duritatea şi gustul acru - astringent al fructelor nematurate. Creşterea fructelor se află în relaţie directă cu factorii nutriţionali, factorii biologici, climatici şi tehnologici. Aceştia nu influenţează numai mărimea sau volumul fructelor ci şi forma, densitatea, culoarea, uniformitatea lor şi compoziţia chimică. Asigurarea cu substanţe nutritive în dozele şi la momentul oportun creează condiţii de bază în alimentarea plantelor şi hrănirea fructelor. Se impune ca fertilizarea să fie echilibrată şi pe cât posibil cu îngrăşăminte organice pentru a reduce la maximum efectele negative asupra creşterii şi calităţii fructelor. Fertilizarea în exces va favoriza creşterea şi atingerea unor dimensiuni mai mari ale fructelor în dauna texturii, fermităţii şi compoziţiei fructelor. Factorii climatici influenţează în mod direct creşterea şi calitatea fructelor prin prezenta apei în cantitate optimă, a temperaturilor favorizante (24 0C) şi a luminii corespunzătoare. Între factorii biologici de influentă un rol major revine seminţelor din fruct. Seminţele prezintă influentă pozitivă în sporirea afluxului de substanţe trofice, în creşterea fructului, reducerea căderii fiziologice, asigurarea unei simetrii a formei fructului, etc. Lipsa seminţelor sau prezenta seminţelor seci, la măr şi păr influenţează puternic forma fructului. Unii autori consideră că rolul seminţelor este determinant numai până la căderea fiziologică, după care rolul lor se diminuează puternic. Între factorii cu influenţă hotărâtoare asupra creşterii fructelor sunt: rărirea florilor, rărirea fructelor şi ciupirea lăstarilor. Rărirea florilor şi a fructelor se poate face manual sau chimic (IAA, NAD, Carbaryl şi altele). Deşi este costisitoare, rărirea manuală este nepoluantă şi mult mai sigură. Căderea fructelor În timpul creşterii fructelor se produc unele fenomene care determină căderea acestora. Sunt de semnalat cel puţin două tipuri de cădere a fructelor mai importante: căderea fiziologică şi căderea prematură a fructelor. Căderea fiziologică, numită şi căderea din iunie constituie o particularitate biologică a speciilor pomicole prin care plantele tind să restabilească un echilibru între încărcătura de fructe şi posibilităţile de nutriţie şi alimentare cu apă. Căderea este favorizată de insuficienta aprovizionare cu substanţe hrănitoare, de o încărcătură prea mare de fructe, de raportul deficitar frunze-fructe, de soi, condiţiile climatice nefavorabile, etc. Fenomenul se manifestă prin desprinderea de pe ramuri a unor fructe slab dezvoltate (mai mici decât cele normale pentru acel stadiu). În mod normal se poate face o distincţie clară între fructele rămase nefecundate sau cele lipsite de vitalitate, care încep să cadă după câteva zile de la căderea petalelor şi căderea fiziologică care se produce mai târziu (30-35 zile) când deja fructele au dimensiuni de 4-10 mm în diametru. Căderea fiziologică se manifestă la aproape toate soiurile, dar această caracteristică se exprimă diferit de la un soi la altul. Dacă soiurile de măr „Parmen auriu”, „Jonathan”, „Golden Delicious” şi altele au o cădere mai puternică, uneori totală a fructelor, alte soiuri nu manifestă decât o cădere slabă, fără a influenţa producţia de fructe, aşa cum este cazul la „Sir Prize”, „Starkrimson”, etc. Cunoaşterea stării de nutriţie, efectuarea unor tăieri de fructificare corecte a unor răriri a florilor, precum şi a condiţiilor de manifestare a factorilor

159

climatici (umiditatea) şi aplicarea unor măsuri tehnice adecvate împiedică accentuarea fenomenului de cădere fiziologică a fructelor şi creează premisele obţinerii unor producţii normale. Căderea prematură a fructelor este un fenomen care se produce pe parcursul unei lungi perioade de timp. La soiurile cu maturare târzie, în toamnă, se poate manifesta în lunile iulie - septembrie, până la maturarea fructelor. Se manifestă puternic la măr şi păr, mai puţin la prun şi cais şi lipseşte la gutui, piersic, cireş şi vişin. Căderea prematură este favorizată de producerea etilenei care se formează în fructe şi care activează enzimele care provoacă desprinderea fructelor şi maturarea lor. Odată declanşate procesele de desprindere (de dizolvare a pereţilor de pectină care ţin fructul pe ramură) acestea sunt ireversibile. Acest fenomen este foarte important deoarece reducerea căderii premature a fructelor se poate realiza prin stropiri cu 2,4 D şi ANA dar numai înainte de dizolvarea pectaţilor. În acest mod se întârzie căderea cu 2-4 săptămâni fără însă a se întârzia maturarea fructelor. Uneori căderea prematură este accentuată de secetă, udarea sau ploile abundente după o perioadă de secetă, atacul puternic de boli şi dăunători, lipsa de hrană şi altele. Maturarea fructelor Maturarea constă în totalitatea schimbărilor fizice, biochimice şi fiziologice prin care trec fructele de la intrarea în faza de pârgă şi până la atingerea calităţilor gustative maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum. În cursul maturării, fructele devin mai elastice, capătă culoarea caracteristică soiului, gustul devine plăcut, pulpa suculentă şi degajă aromă de fruct copt. Modificările biochimice şi fiziologice constau în reducerea amidonului la unele fructe, o sporire a zaharurilor solubile, a pectinei solubile, o scădere a acidităţii şi substanţelor tanante, apar substanţele aromate. Aceste procese sunt însoţite de modificări respiratorii şi de o reducere a rezistenţei la agenţii patogeni şi la stresul fizic. În cursul maturării fructelor există mai multe momente importante pentru fructe, cunoscute ca: maturitate tehnică, prepârgă şi pârgă, maturitate de recoltare, maturitate de consum, maturitate fiziologică şi supramaturarea. Aspectele privind caracteristicile tipurilor de maturitate la fructe, transformările biochimice şi fiziologice care au loc în fructe, precum şi factorii care le influenţează, vor fi tratate în capitolul referitor la recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor.

3.2.6. Sămânţa Deşi ca pondere economică sămânţa în pomicultură reprezintă foarte puţin, are o importantă biologică mare. Ca pondere economică, sămânţa este valoroasă la speciile a căror seminţe sunt utilizate în alimentaţie sau industria alimentară (nuc, migdal, alun, castan, cais), la producerea portaltoilor sau în ameliorare. Din punct de vedere biologic, hormonii produşi în sămânţă afectează legarea şi creşterea fructelor, cât şi echilibrul fiziologic general al plantelor. Toate speciile sâmburoase nu leagă fructe fără seminţe şi nu cresc sau cad dacă embrionul avortează. Speciile sămânţoase deşi pot lega fructe fără seminţe sau cu seminţe puţine, pulpa în aceste cazuri are în general o

160

dezvoltare redusă sau numai parţial redusă corespunzător carpelelor fără seminţe, încât fructele sunt diforme. Totodată, giberelina generată de embrionii tineri la măr şi păr controlează inducţia florală a recoltelor următoare. După germinaţie, ovulul angiospermelor se transformă în sămânţă. Părţile componente ale ovulului suferă transformări profunde, morfologice şi fiziologice şi devin părţi componente ale seminţei, căpătând alte denumiri. Astfel, integumentele ovulului se transformă în tegumentul seminţei, zigotul principal, prin diviziuni mitotice succesive, dă naştere embrionului, iar zigotul secundar formează endospermul secundar, un ţesut triploid care reprezintă rezerva nutritivă a embrionului. Creşterea seminţei şi în paralel a fructului la sâmburoase - la piersic de exemplu, sunt legate de auxina generată în sămânţă. Se deosebesc la aceste specii 3 etape în ritmul de creştere: o mărire rapidă după legare; o creştere lentă în mijlocul sezonului; o nouă creştere rapidă până la maturizare.

3.2.6.1. Morfologia seminţei La plantele pomicole, forma seminţelor este foarte variată: sferică, reniformă, cordată, ovoidă etc. Mărimea seminţelor este, de asemenea, foarte variată. Sunt plante pomicole cu seminţe foarte mici (soc, afin, coacăz, zmeur, căpşun), dar şi cu seminţe mari (mirobolan, cireş, vişin, prun, cais, piersic, alun) sau foarte mari (nuc, castan, pecan, avocado etc.). Numărul seminţelor într-un fruct este, de asemenea, diferit de la specie la specie. La cais, piersic, prun etc., fructul are o sămânţă, la coacăzul negru, în fruct, se găsesc 20-30 de seminţe, iar la actinidie (kiwi), 1000-1200 seminţe mici. Seminţele de măr pădureţ sunt ovoide, ascuţite sau obtuze, bombate sau turtite, cu mărimea de 5-7 mm; tegumente pergamentos, suprafaţa netedă, luciu mătăsos. Culoarea este castanie cu diferite nuanţe de la roşcat, gălbui, până la cenuşiu. Seminţele de măr cultivat (franc). Sunt mai mari (5-10 mm) mai alungite, ovoid-alungite. Gustul seminţelor de măr este în general amărui. Culoarea este maron-deschisă cu nuanţă gălbuie la soiurile de mâr de provenienţă sudică şi maron-închis cu nuanţă roşietică la cele de provenienţă nordică. Seminţele au luciu mătăsos, specific. Seminţele de păr sălbatic sunt mici (5-7 mm), scurt-ovoide, cu o parte mai bombată şi una plată formând două muchii ascuţite pe margine. Ciocul seminţei formează o gâtuire pronunţată cu cotiledoanele. Suprafaţa este aspră, mată de culoare brună sau brun-roşcată, mai închisă ca la mâr. Gustul este dulceag. Seminţele de păr franc. Sunt mai mari, 5-10 mm, mai alungite, cu ciocul prelung ascuţit. Prezintă un apendice caracteristic, pe partea bombată (chalaza). Culoarea tegumentului este brună cu nuanţă castanie, luciu strălucitor (parcă sunt lăcuite), datorită unui strat foarte subţire de zahăr pe suprafaţa seminţei. Seminţele spălate pierd acest luciu. Seminţele de gutui sunt ovoid-conice, turtite. Suprafaţa este muchiată, colţuroasă, tegumentul are culoarea brun-roşietică închis. Seminţele sunt

161

acoperite cu o substanţă vâscoasă care devino lipicioasă la introducerea seminţelor în apă. În afară de caracterele de la sămânţă, la recunoaşterea sâmburilor se mai analizează carena (creasta) dorsală şi cea ventrală, prezenţa sau absenţa cantului pe partea dorsală, prezenţa crestelor laterale (aripioarelor) pe partea ventrală, caracteristicile suprafeţei, etc. Şanţul dorsal al sâmburelui poate fi continuu pe toată lungimea (prun, piersic, corcoduş, tipuri de porumbar), discontinuu, zarzăr, cais, migdal), sau poate lipsi (cireş, vişin, mahaleb). Sâmburii de prun sunt supra-mijlocii (12-30 mm), plaţi, (turtiţi din părţi), mai mult sau mai puţin alungiţi, ovoid-alungiţi, cu tendinţă de ascuţire la ambele capete, sau rotunjiţi, în funcţie de soi. Crestele ventrale - laterale sunt foarte slab dezvoltate. Suprafaţa este mărunt alveolară, mată, de culoare brună-gălbuie, cu diferite nuanţe. Sămânţa este amară. Sâmburii de corcoduş, sunt mijlocii (4-15 mm) de formă variabilă (alungită şi ascuţită la capete, oval rotunjite până la sferice sau ovoide), bombate, cu creste nedezvoltate, rotunjite. Suprafaţa netezită, de culoare brună - deschisă, cenuşie. Sămânţa este amară. Sâmburii de zarzăr sunt mijlocii, scurt-ovoizi, rotunjiţi cu partea centrală bombată. Carena ventrală foarte dezvoltată, crestele laterale sunt puţin evidente. Suprafaţa aproape netedă, fără asperităţi, colorate în brun-deschis. Sămânţa este amară. Sâmburii de cais sunt mari (2o-3o mm) asemănători cu cei de la zarzăr. Creasta ventrală foarte dezvoltată, ascuţită, uniform arcuită. Crestele laterale sunt ascuţite şi mari. Forma sâmburelui este ovoid-turtită sau bombată, în funcţie de soi, cu suprafaţa aspră, mărunt alveolată. Culoarea brună - deschisă cu diferite nuanţe, uneori pestriţă. Sămânţa dulce sau amară, în funcţie de soi. Sâmburii de piersic sunt foarte mari (25-60 mm) oval-ascuţiţi, bombaţi, cu numeroase create pe partea ventrală. Suprafaţa este adânc sculptată (încrustaţii caracteristice). Pereţii foarte groşi cu partea interioară lucioasă. Culoarea brun-roşcată, cafenie de diferite nuanţe. Sămânţa este amară.. Sâmburii de migdal sunt mari (15-40 mm), alungiţi, asimetrici, cu partea ventrală mai curbată. Au diferite forme (ovoidă, elipsoidală, semilunară, etc.). Creasta ventrală este de obicei ascuţită. Nu prezintă creste laterale. Suprafaţa este aproape netedă, cu numeroase orificii (pori), ce comunică cu o serie de canale existente în pereţii endocarpului. Partea dinspre sămânţă a endocarpului este tare, neperforată şi lucioasă. Sămânţa dulce sau amară. Sâmburii de cireş sunt mici la cireşul păsăresc şi mijlocii la cireşul cultivat. Forma ovoid-alungită, suprafaţa netedă, crestele laterale rotunjite, şterse. Culoarea albicioasă cu nuanţă crem. Sâmburii de vişin sunt mici sau mijlocii, de formă ovoidă, aproape sferică, suprafaţa netedă, cu urme de pulpă aderentă la sâmbure, cu muchii şterse. Culoarea este albicioasă sau cu nuanţă roşcată. Sâmburii de mahaleb sunt mici ovoid - elipsoidali. Crestele ventrale aproape şterse, suprafaţa netedă, culoarea albă-cenuşie, nuanţa violacee (în funcţie de soi.)

162

3.2.6.2. Anatomia seminţei Zigotul provenit din oosfera fecundată, după un scurt repaus formează embrionul cu următoarele părţi distincte: tegumentul seminal, embrionul şi ţesuturile nutritive (endospermul sau/şi perispermul (fig.3.2.43). Tegumentul seminal provine din integumentul ovulului. Este alcătuit din două părţi: testa şi tegmenul. Testa (fig.3.2.44) provine din integumentul extern al ovulului şi este Fig.3.2.43 Sămânţa la măr (A) şi formată din celule protectoare cu pereţii migdal (B): a- tegumentul; b- perispermul; îngroşaţi, dispuse pe două rânduri: stratul c- cotiledoane; e- radicela; palisadic (extern) şi stratul mosor (intern). f- hipocotil.. Tegmenul provine din integumentul intern al ovulului şi este alcătuit din 5-6 rânduri de celule, ale căror pereţi se subţiază spre subţiază treptat spre interior, dar, în acelaşi timp, creşte lumenul lor. Prin îmbibarea cu apă a acestor celule, tegumentul joacă un rol important în germinaţia seminţelor. Embrionul este partea vie şi cea mai importantă a seminţei, care se prezintă ca o plantă în miniatură, în interiorul seminţei. El este alcătuit din două cotiledoane, în care se depozitează substanţe de rezervă (amidon şi aleuronă), radicula (rădăciniţa), hipocotilul (tulpiniţa) şi gemula (muguraşul). Fig. 3.2.44 Secţiune longitudinală După îmbibarea cu apă a printr-o sămânţă matură de măr seminţelor, tegumentul crapă, iar radicela iese prin micropil şi se orientează cu vârful în jos datorită geotropismului pozitiv. Radicula devine rădăcină principală şi pe ea se formează radicele. Urmează tulpiniţa (axa hipocotilă) cu cotiledoanele, care se orientează ortogeptropic negativ, având în vârf muguraşul. Prin creşterea acestuia se formează axa epicotilă pe care se formează primele frunze. Tot acest ansamblu formează plantula.

3.2.6.3. Fiziologia seminţei Acumularea de substanţe nutritive în cotiledoane şi endosperm semnalează maturarea seminţelor. Maturitatea lor este marcată de un spor rapid al substanţei uscate, deşi mărimea fizică nu se mai modifică. Seminţele tinere, în curs de dezvoltare, respiră foarte intens, dar odată cu maturizarea lor, nivelul respiraţiei se reduce la minimum. Intensitatea respiraţiei seminţelor depinde de specie, iar în cadrul speciei, chiar de soi la cais, vişin, prun. Tegumentele seminţei limitează respiraţia, iar îndepărtarea lor o activează.

163

Sămânţa matură a pomilor şi arbuştilor fructiferi trece în stare latentă şi pentru a germina are nevoie de o perioadă de timp cu cerinţe specifice de temperatură, umiditate şi aeraţie, pentru a ieşi din starea de repaus. Pentru încolţire şi răsărire, sămânţa de pomi are nevoie de o perioadă de postmaturaţie, în timpul căreia se petrec o serie de procese biochimice, care fac ca sămânţa să încolţească. Indiferent de locul stratificării (gropi, bazine, beciuri sau depozite frigorifice), important este ca în perioada postmaturaţiei să se asigure seminţelor o umiditate constantă, o temperatură scăzută constantă şi o aerisire bună. Umiditatea amestecului nisip-sămânţă trebuie să fie între 28 şi 30 %. Pentru corcoduş aceasta poate coborî până la 20 % - iar temperatura să fie cuprinsă între 1 şi 4 0C . Procesul de postmaturaţie este ireversibil, întrerupându-se ori de câte ori condiţiile de temperatură şi umiditate scad sub limita optimă. Aceste întreruperi pot duce la nerăsărirea seminţelor. Astfel de fenomene se înlătură când semănatul se face toamna în zona cu ierni aspre şi fără zăpadă, cu îngheţuri şi dezgheţuri repetate. În aceste cazuri, temperatura în sol scade sub 0 0C sau creşte peste 5 0C şi astfel postmaturaţia se întrerupe până în momentul revenirii condiţiilor optime. Dacă în cursul iernii perioadele cu condiţii optime pentru maturarea seminţelor nu însumează durata specifică fiecărei specii, primăvara seminţele nu răsar. Durata specifică pentru postmaturaţia seminţelor este diferită de la specie la specie, ca adaptare la succesiunea anotimpurilor din zona temperată. Cercetările făcute de Modoran şi colab. (1959), au demonstrat că, stratificând seminţele în zăpadă, unde se realizează temperaturi între 0 şi 2 0C, perioada de postmaturaţie poate fi redusă la sămânţoase la 40 zile, iar la sâmburoase la 80 zile. Important este ca în permanenţă temperatura să rămână în limitele precizate. Acest lucru se poate realiza uşor la ora actuală, prin stratificarea seminţelor în celule frigorifice, fiind amestecate cu o cantitate mai mică de nisip sau perlit şi menţinând o umiditate in jur de 30 % pe toată durata stratificării. Nucile, în cazul că nu s-au stratificat, pentru realizarea postmaturaţiei, se pot introduce în apă fierbinte la 55-60 0 C, într-un vas corespunzător, care se acoperă cu folie de polietilenă şi se lasă astfel timp de 3 zile, după care apa se scurge şi se pune alta încălzită la aceeaşi temperatură, lăsându-se din nou 3 zile, după care nucile se scot, se stratifică în nisip umed în încăperi cu temperaturi de 26 0C timp de o săptămână, după care se seamănă. Postmaturaţia seminţelor şi sâmburilor este de foarte mare importanţă, aceasta nerealizându-se, seminţele nu răsar în primăvara următoare. Ele răsar în anul al doilea de la semănat (dacă în iarna următoare se realizează postmaturaţia în sol), sau nu răsar.

3.3. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi Longevitatea plantelor pomicole din climatul temperat, cât şi delimitarea netă dintre anotimpuri în cursul anului, determină modificări morfologice şi fiziologice ireversibile în ciclul ontogenetic (ciclul individual de viaţă), cât şi schimbări cu caracter periodic, care se repetă în fiecare an ca, de exemplu, starea de repaus şi starea de vegetaţie ş.a., constituind ciclul anual. Este important să se facă deosebire între ciclul individual de viaţă al pomilor obţinuţi din sămânţă şi cei altoiţi, deoarece primii trec printr-o etapă de

164

dezvoltare calitativă a ţesuturilor neîntâlnită la pomii altoiţi. La pomii din seminţe se deosebesc net două etape: juvenilă şi adultă, în timp ce pomii altoiţi numai etapa adultă. Diversitatea speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi cultivaţi la noi, fac ca longevitatea să fie foarte variată. Ea depinde în principal de factori genetici, ecologici, de înmulţire şi agrotehnici. Factorii genetici caracterizează durata de viaţă a fiecărei specii, fiind de câţiva ani la căpşun, 15-20 de ani la arbuşti, 15-40 de ani la sâmburoase, 3060 de ani la sămânţoase şi 100 de ani sau mai mult la nuc şi castan. Dar factorul genetic este pus în valoare, mai mult sau mai puţin complet, funcţie de condiţiile ecologice. Dacă acestea concordă cu cerinţele ereditare ale speciei, soiului, pomii ating longevitatea specifică şi îşi valorifică integral potenţialul productiv. Cu cât abaterea condiţiilor pedoclimatice este mai mare faţă de cerinţe, cu atât durata de viaţă şi randamentul se reduc. Tot de factorul genetic depinde şi gradul de adaptabilitate a speciilor şi soiurilor faţă de condiţiile ambientale schimbate. Unele specii posedă o plasticitate ecologică mare, ca de exemplu vişinul, gutuiul, în timp ce altele au un cadru ecologic mai limitat - caisul, piersicul. Longevitatea pomilor este modificată puternic de modul de înmulţire, cât şi de portaltoi. Pomii înmulţiţi prin seminţe sau cei altoiţi pe portaltoi din seminţe (portaltoi generativi), au o durată de viaţă mult mai mare (aproape dublă) comparativ cu cei altoiţi pe portaltoi înmulţiţi pe cale vegetativă. Dar chiar în cadrul aceluiaşi mod de înmulţire, portaltoii generează diferenţe foarte mari ale duratei ciclului ontogenetic. Un cireş altoit pe mahaleb are o durată de viaţă cu circa o treime mai mică decât acelaşi soi altoit pe cireş sălbatic. Mărul Golden delicious altoit pe tipul M 9 trăieşte circa 20 de ani, iar pe M 25 atinge 35-40 de ani. Factorii agrotehnici influenţează şi ei pregnant longevitatea, printre cei mai importanţi numărându-se combaterea bolilor şi dăunătorilor şi tăierea pomilor.

3.3.1. Ciclul individual de viaţă al plantelor pomicole Dezvoltarea individuală a speciilor pomicole de la formare până la uscarea naturală constituie ciclul biologic sau aşa-zisa ontogeneză (longevitate). Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom sau arbust fructifer, de la formarea zigotului şi embrionului până la moarte, alcătuiesc ciclul individual de viaţă. Similar cu cel al tuturor organismelor vii, acest ciclu are, în desfăşurarea lui, unele particularităţi care marchează trecerea de la tinereţe către maturitate şi bătrâneţe. Din prima categorie reamintim că toate organismele tinere, în primele etape a1e ontogeniei (deci şi pomii), au caracterele şi însuşirile insuficient consolidate şi, ca urmare, manifestă plasticitate şi posibilităţi de a asimila condiţii noi. Ulterior, organismele mature sau bătrâne sunt lipsite de aceste atribute. Considerând bătrâneţea nu ca ultima etapă de viaţă, ci ca un proces de îmbătrânire care cuprinde toate schimbările, începând de la celula-ou fecundată, se constată că, la speciile fructifere, acest proces este discontinuu, desfăşurându-se concomitent cu fenomene de reînnoire sau reîntinerire naturală (Krenke, citat de Constantinescu, 1967). An de an din muguri (ţesuturi meristematice) apar lăstari tineri formaţi pe ramuri existente anterior (mai bătrâne). Dimensiunile acestor formaţiuni

165

anuale noi şi tinere sunt, în general, mai reduse, pe măsura înaintării în vârstă a pomilor. Uneori, însă, în anumiţi ani sau în anumite porţiuni ale coroanei, cresc lăstari mult mai mari decât în anii anteriori (ex.: lăstarii lacomi). Aceasta denotă o mărire temporară a potenţialului de creştere, o reîntinerire naturală care, însă, nu atinge şi nici nu depăşeşte potenţialul iniţial. Orice diviziune a celulelor din vârfurile meristematice este, de fapt, o întinerire parţială, celulele nou apărute fiind mai tinere decât cele anterioare învecinate. Rezultă că ţesuturile meristematice existente în diversele părţi ale plantei posedă însuşirile caracteristice tinereţii (plasticitate, asimilare de condiţii noi), pe când ţesuturile definitive învecinate sunt lipsite de aceste particularităţi. Între numeroasele puncte meristematice (muguri) existente în coroana unui pom, cele mai tinere, cu cel mai mare potenţial, rămân mugurii dorminzi. Aceasta explică vigoarea mare a „lăstarilor lacomi” care cresc din aceşti muguri. Pe orice lăstar în creştere, celulele noi, tinere, rezultate din diviziunea ţesutului meristematic, se adaugă la vârf, fiind dispuse pe celulele şi ţesuturile definitive mai bătrâne ca vârstă, care sunt lipsite de plasticitate. În schimb, celulele tinere, nou formate, asimilează condiţii noi, înregistrează informaţii noi, evoluează, ating un grad de dezvoltare mai mare. Rezultatul acestor procese este că, în lungul tulpinii sau al unei ramuri, există o diferenţiere calitativă, denumită frecvent şi diferenţiere stadială. La bază, ţesuturile sunt mai puţin evoluate (sunt mai tinere stadial), deşi ca vârstă calendaristică sunt mai bătrâne. În schimb, la vârf, lăstarii cei mai tineri ca vârstă au acumulat mai multe condiţii noi, deţin mai multe informaţii şi, ca urmare, sunt mai evoluaţi (sunt mai bătrâni stadial) (fig.3.3.1). Consecinţa acestui mod de comportare a speciilor perene fructifere scoate în evidenţă că fiecare organ are o vârstă proprie deosebită de vârsta generală a pomului. În coroana fiecărui pom există ramuri de toate vârstele, de la cele de un an până la porţiunile bazale ale şarpantelor şi trunchi, care sunt cele mai bătrâne ca vârstă ontogenetică şi, în acelaşi timp, cele mai puţin evoluate (tinere stadial). Însuşirile unui organ component al unui pom depind atât de vârsta individului, cât şi de cea proprie organului respectiv. Un lăstar apărut la coletul unui pom bătrân are cu totul alte însuşiri, comparativ cu un lăstar format în aceeaşi perioadă de vegetaţie dar în partea superioară a coroanei. Deşi au aceeaşi vârstă (sunt formaţi în aceeaşi vară), cel de la colet este mai puţin evoluat, comparativ cu cel din porţiunea superioară a coroanei. La aceleaşi concluzii ne conduce şi compararea unui lăstar lacom format dintr-un mugur dormind având un meristem dintre cele mai tinere, cu un lăstar normal de aceeaşi vârstă din porţiunea superioară a coroanei. În practica pomicolă nici lăstarii lacomi, nici cei de la colet nu sunt indicaţi a fi folosiţi ca ramuri altoi.

166

A

B

C

Fig.3.3.1 Schema diferenţierii calitative a ţesuturilor de-a lungul tulpinii: A – pom obţinut din sămânţă; B – portaltoi generativ + soi; C – portaltoi vegetativ + soi.

Rezultă, din cele expuse mai înainte, că indivizii cultivaţi pentru fructe au un comportament foarte complex în decursul întregului lor ciclu de viaţă, care se eşalonează pe durate variabile de la 10-15 ani la arbuşti (coacăz, zmeur), până la peste 100 de ani la nuc şi castan. Indiferent de durata lui, în ciclul individual de viaţă au fost delimitate, prin modificări morfologice şi fiziologice, mai multe perioade de vârstă, a căror cunoaştere este absolut indispensabilă pentru stabilirea tehnologiei adecvate. Desigur că, în cazul speciilor cu durată scurtă de viaţă, perioadele de vârstă se succed mai rapid, iar delimitările sunt mai dificile, deşi, în esenţă, nu diferă de cele ale speciilor de mare longevitate. În schimb, acestea din urmă îşi extind diversele perioade pe durate mari, astfel că modificările sunt mai vizibile, mai uşor de studiat. Rezultă că, între durata ciclului individual de viaţă şi durata fiecărei perioade de vârstă, există o strânsă corelaţie. Plantele pomicole se înmulţesc prin seminţe şi vegetativ. De aceea este necesar să se facă deosebire între ciclul ontogenetic al pomilor obţinuţi din sămânţă şi al celor altoiţi, deoarece prim ii trec printr-o etapă de dezvoltare calitativă a ţesuturilor neîntâlnită la pomii altoiţi. Indiferent de metoda de înmulţire plantele pomicole cresc şi se dezvoltă. Creşterea este procesul formării de elemente noi în structura organismului vegetal, datorită căruia sporesc dimensiunile şi masa lui. Dezvoltarea este totalitatea schimbărilor morfologice, fiziologice şi biochimice, care au loc în organism de la formarea ovulului şi până la uscarea naturală a plantei. Creşterea şi dezvoltarea sunt strâns legate de ereditate - proprietatea organismului de a păstra şi transmite prin înmulţire urmaşilor caracterele sale şi de variabilitate - proprietatea organismului de a căpăta noi calităţi sau a le pierde pe cele vechi.

3.3.2. Perioadele de vârstă ale pomilor În ciclul biologic se disting mai multe perioade de vârstă ale pomilor, în funcţie de raportul de intensitate între procesele fiziologice de creştere, rodire şi uscare. Pionike (1948) consideră că ciclul biologie la pom este format din 3

167

perioade de vârstă (1-creşterea, 2-rodirea, 3-uscarea); Miciurin (1948) - 4 perioade (1-embrionară, 2-creşterea, 3-rodirea, 4-uscarea), Ceauşescu şi colab.(1982) - 5 perioade (1-creşterea, 2-rodirea, 3-rodirea deplină, 4-sfârşitul perioadei de rodire, 5-perioada declinului); Drăgănescu (1998) - 6 perioade (1embrionară, 2-juvenilă, 3-începutul rodirii, 4-de mare producţie, 5-de diminuare a rodirii, 6-de bătrâneţe), Şitt (1937) - 9 perioade (1-de creştere; 2-de creştere şi rodire; 3-de rodire şi creştere; 4-de rodire; 5-de rodire şi uscare; 6-de uscare, rodire şi creştere; 7-de uscare, creştere şi rodire; 8-de uscare şi creştere; 9-de creştere); Botu (2003) – 10 perioade (pe lângă cele nouă perioade susţinute de Şitt, adaugă, pe bună dreptate, o perioadă care lipseşte – perioada embrionară). Având în vedere principalele procese din ciclul individual de viaţă al plantelor pomicole – creşterea, rodirea şi uscarea, vom adopta divizarea ciclului biologic la pomi în 6 perioade, în funcţie de intensitatea cu care se desfăşoară cele două procese, precum şi raportul dintre ele. Aceste perioade sunt: perioada embrionară, perioada juvenilă (de tinereţe sau de creştere), perioada de început a rodirii, perioada de mare producţie (de rodire), perioada de diminuare a rodirii şi perioada de declin (de bătrâneţe) (fig.3.3.2). 1. Perioada embrionară. Durează de la fecundarea ovulului până la germinaţia seminţei, exteriorizată prin alungirea radicelei. Fecundarea ovulului şi formarea embrionului marchează începutul ciclului ontogenetic, începutul vieţii unui nou individ, care are toate particularităţile unui organism tânăr: caracterele şi însuşirile insuficient consolidate, mare plasticitate şi capacitate de a asimila condiţii noi. Întrucât majoritatea speciilor pomicole sunt adaptate la polenizare încrucişată, de obicei noul individ este un hibrid. Ca urmare, plasticitatea şi capacitatea lui de a asimila condiţii noi, ca şi posibilitatea de a fi influenţat de condiţiile în care trăieşte, sunt mai mari decât în cazul speciilor autogame. Chiar şi portaltoiul plantei-mamă pe care se formează noul embrion exercită o influenţă asupra acestuia. Astfel se explică, cel puţin parţial, faptul că, din seminţele soiurilor cultivate (adaptate la polenizare încrucişată), cel mai adesea se obţin puieţi cu caractere şi însuşiri inferioare faţă de ambele soiuri care au participat la formarea noului embrion. Ca urmare, pentru a evita influenţa portaltoiului, este de preferat ca în lucrările de hibridare artificială să se utilizeze pomi crescuţi pe rădăcini proprii. După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale seminţei noului individ: embrionul şi cotiledoanele. Completa formare a acestora marchează maturitatea morfologică a seminţei, care are loc pe planta-mamă şi este însoţită de o deshidratare accentuată ce ajunge, în final, la 10 % apă. Consecinţa deshidratării este o reducere a metabolismului seminţei, reducerea schimburilor cu mediul exterior, respiraţia fiind practic zero. În această situaţie de „viată încetinită”, sămânţa poate suporta condiţii foarte defavorabile, fără să-şi piardă viabilitatea. În general, temperaturile scăzute şi uscăciunea prelungesc viabilitatea seminţelor. Seminţele pomilor, mature morfologic, nu pot germina, chiar dacă le punem în condiţii de umiditate şi temperatură favorabile. Aceasta se datorează faptului că nu au ajuns la maturitatea fiziologică, fiind în repaus. La măr, repausul (“dormans”) se instalează foarte timpuriu, încă în timpul formării seminţei în fruct (D.Come) şi este denumit d or mans primar. Ieşirea seminţelor din dormans primar şi, implicit, realizarea maturităţii fiziologice nu presupune schimbări morfologice în plus, ea realizându-se în condiţii de temperatură şi umiditate bine definite, diferite de cele care asigură germinaţia.

168

Fiindcă această maturitate fiziologică se petrece după cea morfologică, este frecvent denumită postmaturare.

Fig.3.3.2 – Perioadele de vârstă din ciclul ontogenetic al plantelor pomicole: 1- perioada embrionară (1a- ovul; 1b- sămânţă); 2- perioada juvenilă = de creştere (2a- germinaţia seminţei; 2b- puiet; 2c- creştere); 3- perioada de început a rodirii (3a- creştere-rodire; 3b- rodire creştere); 4- perioada de rodire; 5- perioada de diminuare a rodirii (5a- rodire-uscare; 5b- uscare-rodire-creştere; 5c- uscare-creştererodire); 6- perioada de declin (6a- uscare-creştere; 6b- creştere).

Durata postmaturării este strâns legată de filogenie: pentru speciile ale căror fructe se coc devreme (cireş, vişin), este mai lungă decât pentru cele cu coacere târzie (măr, păr). În vederea parcurgerii postmaturării, seminţele pomilor au nevoie, în mod obişnuit, de temperaturi cuprinse între 1 şi 40 0C (mai mici decât temperatura de germinare), de umiditate în jur de 30 % şi de aerisire. În cercetările efectuate s-au obţinut rezultate bune şi prin menţinerea seminţelor în timpul postmaturaţiei la 0 0C+ 2 0C, situaţie în care durata a fost scurtată. În natură, la seminţele căzute pe sol împreună cu fructele, postmaturarea se desfăşoară începând din toamnă, de îndată ce există umiditate suficientă, iar temperatura scade sub 4 0C. Iarna, când temperatura scade sub 0 0C, postmaturarea se întrerupe, pentru a reîncepe primăvara, de îndată ce reapar condiţiile necesare de temperatură. În tehnologia pomicolă, în mod obişnuit, condiţiile necesare postmaturării seminţelor se realizează printr-o lucrare specifică denumită stratificare. Perioada embrionară din ciclul ontogenetic se încheie cu procesul complex al germinaţiei seminţelor. În prealabil, sămânţa se îmbibă cu apă. Curba de îmbibare este rapidă în primele ore şi mai lentă ulterior, devenind din nou rapidă în momentul alungirii radiculei care, de fapt, marchează trecerea în perioada de vârstă următoare. Pentru a se asigura o bună îmbibare, seminţele trebuie să fie aşezate într-un mediu cu suficientă umiditate sau chiar în contact cu apa. Excesul de apă, însă, deranjează germinaţia. Seminţele de măr, de exemplu, acoperite cu 2 mm de apă nu germinează. Dacă în etapa de „dormans” seminţele sunt capabile să suporte condiţii foarte vitrege fără a-şi pierde viabilitatea, după îmbibare cu apă ele sunt

169

mult mai sensibile. Ele pot suporta uscarea după îmbibare, dar mor dacă uscarea survine după pornirea în creştere a rădăcinii. În tehnologia pomicolă, perioada embrionară din ciclul individual de viaţă este întâlnită numai în activitatea de producere a portaltoilor generativi (înmulţire sexuată) şi în cea de producere a noilor soiuri. Datorită faptului că soiurile valoroase se înmulţesc prin altoire, în tehnica de obţinere a lor nu este întâlnită perioada embrionară. 2. Perioada juvenilă din ciclul individual mai este denumită şi de tinereţe (sau de creştere). Ea începe cu germinaţia seminţelor (alungirea rădăcinii) sau cu pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se încheie o data cu apariţia primelor flori şi fructe. În livezile clasice ea durează 2-3 ani la speciile şi soiurile precoce (piersic), putând ajunge la 8-10 ani în cazul speciilor şi soiurilor viguroase şi tardive (măr, nuc). În livezile intensive şi superintensive, perioada juvenilă este mai redusă. În decursul ei pomii sunt inapţi pentru a forma fructe (nici cei obţinuţi din seminţe şi nici cei altoiţi). Plantele juvenile obţinute din seminţe, în mod deosebit cele obţinute din seminţe hibride, au, în plus, particularităţile plantelor tinere: plasticitate accentuată a caracterelor şi însuşirilor care sunt încă neformate; ca urmare, au posibilităţi mari de adaptare la condiţii noi; manifestă compatibilitate mai bună la altoire şi emit mai uşor rădăcini în cazul butăşirii şi a marcotajului; în primele faze au caractere de sălbatic (spini, frunze mici cu dinţătură specifică etc.), care mai târziu dispar; formează frecvent variaţii mugurale. Spre sfârşitul perioadei juvenile are loc stabilizarea relativă a însuşirilor aparatului vegetativ, în special rezistenţa la ger şi secetă. Juvenilitatea se manifestă la nivelul tuturor ţesuturilor interne, la caracteristicile morfologice şi cele fiziologice. Axul creşte puternic, are loc o ramificare puternică pe ax, ramurile sunt lungi şi adesea cu spini, etc. Ţesuturile juvenile rămân tinere, la nivelul unui stadiu iniţial şi din această cauză la aceşti pomi există o diferenţiere calitativă a ţesuturilor de-a lungul tulpinii. Cauzele care conduc la dezvoltarea calitativă diferenţiată a unor părţi ale plantei sunt încă nelămurite. De cele mai multe ori se consideră responsabilă cantitatea mai redusă în acid ribonucleic (ARN) a acestor zone, ARN-ul fiind purtătorul informaţiei genetice care reglează formarea tuturor componentelor morfologice şi metabolice din organismul plantei. În tinereţea pomilor, creşterea se manifestă puternic atât la organele epigee, cât şi la cele hipogee ale pomului. An de an se formează noi organe care se adaugă celor precedente, fenomen numit înnoire progresivă. Lăstarii de prelungire a şarpantelor, denumiţi şi lăstari indicatori, ajung la unele specii la 1,5 chiar 2 m lungime într-o singură vară, iar trunchiul se îngroaşă. Ca urmare, se formează cea mai mare parte a scheletului coroanelor (ramurile de ordinul I, de ordinul II). Creşterea fiind fenomenul predominant, este explicabilă denumirea de perioadă de creştere, preferată de mulţi specialişti. Polaritatea se manifestă puternic, apare frecvent etajarea naturală, lăstarii manifestă tendinţa de creştere spre verticală şi, ca urmare, coroanele se formează convergente, strânse, dese. Rădăcinile se întind mult lateral, pătrund mult în adâncime şi au un ritm de creştere mai accelerat decât ramurile. La începutul perioadei juvenile ramurile de rod lipsesc din coroana pomilor, iar către sfârşitul ei se formează ramuri de rod „neflorifere”, din ce în ce mai numeroase, care „garnisesc” creşterile anterioare. Vegetaţia pomilor tineri se prelungeşte până târziu toamna, astfel că ramurile nu se pot căli

170

suficient şi, ca urmare, rezistenţa lor la geruri mari de iarnă este mai redusă. Intervenţiile din perioada de tinereţe trebuie să asigure formarea scheletului, încetarea la timp a vegetaţiei toamna pentru a spori rezistenta la ger, să grăbească intrarea pomilor pe rod şi să le asigure hrană din abundenţă. Pentru formarea scheletului se utilizează dirijarea prin schimbarea poziţiei şi tăierea ramurilor, iar pomii trebuie bine aprovizionaţi cu hrană şi apă; trebuie asigurat un frunziş sănătos care să poată sintetiza această hrană, prin aplicarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. În cetarea la timp a vegetaţiei toamna, şi implicit asigurarea coacerii lemnului, se obţin prin evitarea excesului de azot şi de apă în a doua jumătate a verii. Scurtarea perioadei de tinereţe şi grăbirea intrării pe rod se pot obţine prin utilizarea înclinării şi chiar a arcuirii ramurilor. 3. Începutul rodirii. Este marcat de apariţia primelor fructe şi durează până la obţinerea recoltelor maxime, susţinute an de an. În livezile clasice această perioadă se extinde pe 6 până la 10 ani, iar în cele intensive şi superintensive pe mai puţini, în funcţie de particularităţile speciilor. În decursul perioadei de început a rodirii plasticitatea organismelor obţinute din sămânţă este redusă, caracterele şi însuşirile se conturează, se consolidează pe măsura înaintării în vârstă. În primii ani după începutul rodirii, mai este posibilă încă influenţarea noului organism în privinţa îmbunătăţirii fructului, mai ales în privinţa mărimii, structurii, culorii şi epocii de coacere. În perioada de început a rodirii, creşterile pomilor sunt încă puternice, lăstarii indicatori putând ajunge la 60-80 cm. Creşterile însă scad în fiecare an, pe măsura înaintării în vârstă. Înnoirea progresivă este din ce în ce mai redusă. Polaritatea acţionează încă destul de intens. Ca urmare, coroana pomilor se îndeseşte, completându-se cu ramurile de schelet de ordinul IV, V precum şi cele de semischelet, ajungându-se la definitivarea coroanei - acest suport al producţiei. Coroanele sunt însă mai puţin convergente ca în tinereţe. Numărul ramurilor de rod sporeşte într-un ritm rapid. Pe fiecare ramură de un an apar în vara următoare noi ramuri de rod, astfel încât se ajunge la un număr impresionant de brahiblaste. De remarcat este că numărul acestora este în directă dependenţă cu lungimea şi numărul „creşterilor” anterioare. Cu cât prelungirile şi ramificaţiile scheletului dintrun an sunt mai mari, cu atât mai multe ramuri de rod se formează în anul următor. În primii ani brahiblastele trec prin faza de „ramuri de rod neflorifere”, pentru ca mai târziu să se formeze direct „ramuri de rod propriuzise”. Rădăcinile continuă şi ele să crească puternic. Vegetaţia pomului, în general, se încheie târziu toamna, însă mai devreme decât în perioada juvenilă. În această etapă apare o funcţie nouă în viaţa pomilor - rodirea. Raportul acestei noi funcţii cu creşterea permite împărţirea perioadei în două. În prima parte, denumită creştere şi rodire fenomenul dominant rămâne creşterea (ca şi în perioada juvenilă), rodul fiind reprezentat de fructe puţine şi mari (supranormale), dar al căror număr sporeşte an de an. În cea de-a doua parte, fructificarea ajunge predominantă, astfel că este denumită rodire şi creştere. Recoltele continuă să crească în fiecare an, fiind mai mari decât în anul precedent, iar fructele sunt de dimensiuni normale, specifice soiului. De fapt, volumul recoltelor este în directă dependenţă de numărul ramurilor de rod care, la rândul lor, depind de creşterile anterioare. Succesiunea acestor fenomene este următoarea : creşterile mari şi numeroase dintr-un an sunt urmate de sporirea numărului de ramuri de rod şi apoi de o recoltă abundentă. Prin intervenţiile din perioada de început a rodirii se continuă for-

171

marea scheletului, completarea coroanelor şi se urmăreşte stimularea formării ramurilor de rod într-un număr cât mai mare. În acelaşi timp, se fac tăieri de rărire a coroanei. Se mai urmăreşte asigurarea hranei şi a apei în cantităţi mai mari decât în perioada de tinereţe, precum şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. În plus, intervin lucrările de îngrijire a rodului împotriva accidentelor climatice (în special împotriva brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară), împiedicarea căderii premature etc. 4. Perioada de mare producţie. Este cea mai importantă din punct de vedere economic. Începe o dată cu apariţia recoltelor mari, care se menţin aproximativ la acelaşi nivel timp îndelungat: în livezile clasice la pomacee 20-25 de ani, iar la drupacee 10-15 ani; în cele intensive şi superintensive 8-10 ani. Încheierea perioadei este marcată de scăderea recoltelor an de an, fără a mai reveni la nivelul anterior. Ajunşi în perioada de mare producţie pomii, chiar cei obţinuţi din seminţe hibride, manifestă lipsă de plasticitate, au caracterele şi însuşirile consolidate. În perioada de mare producţie, în fiecare an creşterile sunt din ce în ce mai mici. Lungimea lăstarilor indicatori (terminali de pe şarpante) este abia de 10-15 cm către sfârşitul etapei (mai ales în anii cu recolte mari), astfel că înnoirea progresivă este foarte slabă. În decursul acestei perioade fructificarea domină de departe celelalte fenomene, ceea ce permite să mai fie denumită „rodire". Ramurile de schelet se arcuiesc sub greutatea rodului şi formează arcadele de rodire, iar coroanele pomilor sunt răsfirate, adesea cu ramuri atîrnânde şi arcade suprapuse. Ramurile de rod continuă să apară în coroana pomilor pe creşterile din anii anteriori, creşteri de dimensiuni mici dar foarte numeroase (scheletul are, în această perioadă, foarte numeroase ramificaţii). Concomitent cu apariţia noilor ramuri de rod, brahibiastele apărute în tinereţe, înglobate în centrul coroanei, îşi încheie viaţa şi se usucă aproximativ în ordinea în care au apărut. Uscarea ramurilor de rod îmbătrânite, care apare tot ca un fenomen nou în viata pomilor, avansează an de an spre exteriorul coroanei. Din această cauză fenomenul este denumit uscarea centrifugă a ramurilor de rod. Între numărul brahiblastelor care mor şi al celor noi care apar există un raport aproximativ egal. Ca urmare, numărul ramurilor de rod din coroana pomilor se menţine foarte mare şi aproximativ constant de la un an la altul şi explică recoltele mari şi relativ constante pe întreaga perioadă. De reţinut că fructificarea se deplasează an de an spre exteriorul coroanei o dată cu ramurile de rod, iar fructele sunt de dimensiuni normale, specifice soiului. Vegetaţia pomilor în perioada de mare producţie începe mai devreme primăvara şi se termină timpuriu toamna. În legătură ou rodirea, în această perioadă de vârstă, la unele specii (măr, par şi prun) mai apare încă un fenomen nou: rodirea neregulată a pomilor, denumită şi alternanţă de rodire. Această denumire indică faptul că se înregistrează unii ani cu fructificare abundentă (ani „on”), urmaţi de alţii complet lipsiţi de recoltă sau cu recoltă mică (ani „off”). În perioada de mare producţie rodirea neregulată nu este corelată cu tendinţa generală de scădere a producţiei (după anii lipsiţi de recolte urmează alţii în care pomii fructifică abundent). Lucrările aplicate în perioada de mare producţie urmăresc asigurarea fructificării regulate, care se obţine prin aplicarea îngrăşămintelor, asigurarea pomilor cu apă şi hrană şi prin stabilirea unei încărcături normale a pomilor cu muguri de rod. Către sfârşitul perioadei, când creşterile lăstarilor indicatori (terminalii şarpantelor) sunt mici, apare necesitatea tăierilor ceva mai severe decât în etapele anterioare. Prin acestea se urmăreşte stimularea tuturor

172

creşterilor, implicit obţinerea unor lăstari terminali de minimum 30-40 cm lungime, ceea ce constituie condiţia necesară pentru prelungirea perioadei de mare producţie. De asemenea, multe dintre ramurile de rod trebuie reîntinerite, înlăturând prin tăieri de rodire o parte dintre ramificaţiile lor. În această etapă lucrările de îngrijire a recoltelor au un rol deosebit de important (îngrijirea rodului împotriva brumelor târzii de primăvară, lucrările de combatere a dăunătorilor, de combatere a căderii premature a fructelor etc.). 5. Diminuarea rodirii. Perioadă de vârstă care urmează rodirii depline, se instalează în viata pomilor o dată cu micşorarea an de an a recoltelor de fructe şi se încheie cu încetarea completă a rodirii. La început rodirea mai este funcţia principală, dar creşterea ramurilor de schelet încetează complet, deci procesul de înnoire progresivă nu mai are loc. În schimb, apar uscături în porţiunile terminale descendente ale ramurilor arcuite sub greutatea fructelor. Acesta este un fenomen nou în viata pomului, denumit „uscarea centripetă” a ramurilor de schelet. Prezenţa rodului şi apariţia uscării permit caracterizarea succintă a începutului perioadei, ca fiind etapa de „rodire-uscare”. Rodirea neregulată (alternanţa de rodire) se accentuează în această etapă, un an cu recolte fiind urmat de 2-3 fără, fiind strâns împletită cu tendinţa generală de scădere a recoltelor; noua recoltă este mai mică decât cea înregistrată cu 2-3 ani înainte. În a doua parte a perioadei uscarea centripetă se accentuează, rodirea scade şi apare ca fenomen nou „reîntinerirea naturală”, prin formarea unor lăstari lacomi plasaţi pe locurile cele mai înalte ale ramurilor de schelet curbate. Apariţia acestor lăstari lacomi către interiorul coroanei înseamnă o înnoire regresivă, deoarece volumul coroanei scade. Situaţia pomilor poate fi caracterizată prin enumerarea celor trei fenomene în ordinea importantei lor, şi anume : uscare - rodire – creştere. În perioada de diminuare a rodirii coroanele capătă un aspect neregulat, datorită lăstarilor lacomi şi a ramurilor uscate. Accentuarea uscării centrifuge a ramurilor de rod şi lipsa creşterilor ramurilor de schelet provoacă scăderea continuă a numărului total de ramuri de rod din coroana pomului. Rodirea se deplasează tot mai accentuat către periferia coroanei şi este în fiecare an mai mică decât în anul precedent. Fructele obţinute de obicei în această etapă sunt de dimensiuni subnormale. În perioada de diminuare a rodirii, cu toate că recoltele scad, prin lucrările aplicate se urmăreşte asigurarea pomilor cu hrană şi apă din abundenţă, ca şi în perioada de rodire maximă. Se aplică tăieri mai severe decât în perioada anterioară, făcându-se scurtări în lemn de 4 până la 6 ani, cu scopul de a stimula creşterile. Se întineresc, de asemenea, ramurile semischelet şi de rod prin tăieri de rodire, iar lăstarii lacomi sunt utilizaţi pentru completarea golurilor apărute în coroană, pentru înlocuirea ramurilor de schelet care s-au uscat. În această perioadă trebuie tratate cu multă atenţie rănile de pe trunchiul şi ramurile pomilor, deoarece ele se vindecă mai greu; fenomenele de restituţie şi de calusare a rănilor se desfăşoară mai puţin intens. Se combat, de asemenea, bolile şi dăunătorii şi se iau măsuri pentru prevenirea accidentelor climatice. 6. Perioada de declin. Numită şi perioadă de bătrâneţe, se caracterizează prin lipsa rodului şi prin uscarea accentuată şi progresivă a ramurilor de schelet. Uscarea se continua de la vârfuri către bază şi cuprinde aproape toate ramurile din coroană. Volumul coroanei se micşorează accentuat şi continuu. Foarte adesea, într-un an, ramura se usucă la vârf, apărând spre mijlocul ei un lăstar lacom. În anul următor uscarea pătrunde până sub baza

173

acestui lăstar, cuprinzându-1. În schimb apare, mai aproape de trunchi, un alt lăstar lacom. Fenomenul se repetă an de an, în aşa fel încât ultimii lăstari lacomi care mai apar sunt foarte aproape de centrul coroanei şi de trunchi. Caracterizarea succintă a situaţiei în care se găsesc pomii este „uscare şi creştere”. Pomii la care rodirea a încetat şi uscarea este accentuată au energia de creştere atât de redusă, încât nu mai pot fi reîntineriţi. Dacă fenomenul este sesizat din timp, la începutul perioadei de declin, există posibilitatea să li se prelungească durata de vârstă economică. Aceasta se poate realiza prin tăieri de regenerare, prin intermediul cărora se reduce mult volumul coroanei. În urma tăierii apar o serie de creşteri noi, care reconstituie coroana şi după 2-3 ani se obţin recolte destul de bune încă aproximativ 4-5 ani. În acest timp, trebuie aplicate lucrările de îngrijire ca şi în perioada de rodire maximă, pentru a pune la dispoziţia pomilor hrană si apă din abundentă. Relaţiile între creştere şi rodire. Între creştere şi rodire, în decursul ciclului individual de viaţă, există corelaţii foarte strânse. Aceste două fenomene studiate în succesiunea lor, în decursul perioadelor de vârstă, demonstrează o corelaţie pozitivă: creşterile condiţionează rodirea. Într-adevăr, creşterile mari din tinereţe sunt urmate de recolte mari. Cu cât există creşteri mai mari într-un an şi un frunziş mai bogat, cu atât se creează condiţii mai bune pentru hrănirea pomului, pentru inducţia florală şi diferenţierea mugurilor de rod, ceea ce va asigura şi o recoltă mai bogată în anul următor. Intrarea pe rod a pomilor şi factorii care o influenţează. Unul din principalele obiective ale pomiculturii moderne este intrarea cât mai timpurie pe rod a pomilor şi rambursarea în interval scurt a investiţiilor. Aceasta depinde de o serie de factori genetici, fiziologici, ecologici şi tehnologici. Factorii genetici privesc : specia, soiul şi portaltoiul. Prin natura lor ereditară unele specii intră timpuriu pe rod, sunt mai precoce, decât altele. Piersicul începe să fructifice la 2-3 ani de la plantare, faţă de păr care iniţiază flori şi fructe la 4-5 ani, iar nucul la 6-10 ani. În cadrul speciei, soiurile induc diferenţe importante cu privire la intrarea pe rod, acestea manifestându-se mai pregnant la speciile sămânţoase decât la cele sâmburoase. La măr şi păr, momentul intrării pe rod a soiurilor cultivate în aceleaşi condiţii de mediu şi de agrotehnică este influenţat de tipul de fructificare caracteristic fiecăruia. De exemplu, la mărul Frumos de Boskoop, pintenii se transformă în ţepuşe după 4 ani, la Parmen auriu după 3, la Golden Delicious şi Jonathan după 1-2 ani. Tipurile spur au o fructificare mai precoce decât tipurile standard. Unele clone în cadrul soiului pot intra mai repede sau mai târziu pe rod. Portaltoiul, deşi nu i se mai poate atribui importanţa din trecut asupra determinării momentului intrării pe rod, aceasta depinzând în primul rând de soi şi de tăieri, influenţează prin vigoarea sa intrarea pe rod. Portaltoii de vigoare slabă avansează fructificarea. Între factorii fiziologici se detaşează net rezultanta combinaţiei soiportaltoi. Altoirea, modificând raportul de nutriţie între parteneri şi îngreuind oarecum circulaţia sevelor, grăbeşte intrarea pe rod, comparativ cu soiul cultivat pe rădăcini proprii. Altoirea cu intermediar determinând alt reglaj de vigoare între parteneri, influenţează de asemenea intrarea pe rod. 0 fructificare precoce depinde şi de ritmul de creştere vegetativă în corelaţie cu tipul de ramuri care se formează. Prevalarea ramurilor scurte, faţă de cele lungi şi puternice, grăbeşte intrarea pe rod. Lăstarii viguroşi consumă glucidele pentru creşterea proprie, în timp ce lăstarii scurţi cu creştere înceată sunt furnizori de glucide.

174

Pe fondul factorilor genetici şi fiziologici, intrarea pe rod este substanţial influenţată de condiţiile ambientale, lumina, umiditatea, temperatura, nutriţia minerală. Un volum mare de tăieri în primii ani după plantare, îngrăşarea puternică cu azot, insuficienţa cât şi excesul de umiditate, lungesc perioada până la fructificare.

3.3.3. Ciclul anual al plantelor pomicole Schimbarea periodică, funcţie de anotimpuri a condiţiilor favorabile şi nefavorabile, în ceea ce priveşte intensitatea proceselor vitale ale pomilor şi arbuştilor fructiferi, determină de-a lungul unui an două stări fiziologice distincte: una de activitate fiziologică intensă - perioada de vegetaţie - şi alta de viaţă latentă - perioada de repaus. Împreună, cele două perioade constituie ciclul anual de viaţă care la pomii din climatul temperat, caracterizaţi prin frunze caduce, a fost în mod arbitrar încadrat între două desfrunziri succesive de toamnă, deoarece căderea frunzelor este o formă de manifestare vizibilă a repausului. Procesele biologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se desfăşoară cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului după un ritm caracteristic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor climatice. Primăvara pomii încep viaţa intensă, înfloresc peste vară, cresc lăstari şi fructe; toamna fructele se coc şi frunzele cad astfel ca până primăvara următoare, când ciclul reîncepe, pomii sunt în repaus, purtând pe ramurile lor numai mugurii. Faptul că frunzele mărului şi prunului cultivaţi la tropice cad la venirea toamnei ca pe meleagurile noastre, deşi acolo nu survin temperaturi scăzute, denotă că ritmul biologic, cu intensităţi diferite în cadrul ciclului anual, este ereditar. Schimbările morfologice şi fiziologice, care se succed în fiecare an într-o ordine imuabilă, se derulează, însă, mai devreme sau mai târziu, în strânsă corelaţie cu condiţiile climatice concrete ale anului. Aceste schimbări, denum ite faze fenologice (prescurtat, fenofaze) sunt de mare importanţă pentru intervenţiile tehnologice, a căror eficacitate este strâns legată de momentul (fenofaza) aplicării. Fenofazele care aparţin unei recolte, de la formarea mugurilor până la fructele mature, se extind pe două perioade de vegetaţie activă, împreună cu perioada de repaus care le separă. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor, care rămân în repaus pe durata iernii; în sezonul activ următor pornesc în creştere şi înfloresc, apoi leagă fructe care ajung la maturitate şi se recoltează. Rezultă că fenofazele terminale ale unei recolte se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei ulterioare, ceea ce conduce la corelaţii foarte complexe. Formarea mugurilor de rod pentru anul următor, de exemplu, este în strânsă dependenţă de cantitatea de fructe existentă pe pom. În sfârşit, mai trebuie subliniat că organele vegetative ale pomilor trec prin fenofaze specifice, diferite de ale organelor de rod şi că între cele două categorii există, de asemenea, corelaţii strânse. 0 mare încărcătură de fructe, de exemplu, diminuează creşteri1e lăstarilor din anul respectiv. Rezultă că perioada de vegetaţie activă din ciclul anual diferă de cea de repaus atât prin intensitatea fenomenelor fiziologice, cât şi prin complexitatea ei. Ţinând seama de faptul că în ciclul anual de dezvoltare pomii trec printr-o serie de fenomene periodice, care se repetă de la un an la altul, Şitt împarte acest ciclu în patru perioade:

175

a) perioada repausului relativ care începe toamna după ce temperatura scade la 0 0C şi se prelungeşte până în primăvară, când temperatura urcă la peste 0 0C (0-5 0C); b) perioada de trecere de la repaus la starea de vegetaţie, care durează de la începutul umflării mugurilor şi până la dezmugurire; c) perioada de vegetaţie, care este cuprinsă între dezmugurire şi căderea frunzelor; d) perioada de trecere de la starea de vegetaţie la cea de repaus relativ, care ţine de la începutul căderii frunzelor şi până la instalarea iernii. Durata acestor perioade depinde de condiţiile climatice, specie şi soi, portaltoi, vârsta şi starea pomilor, expoziţie, natura solului şi sistemele de întreţinere. În perioada repausului relativ, manifestările privind activitatea vitală a pomilor nu sunt vizibile, cu toate acestea în plantă au loc schimbări anatomice, procese biochimice şi fiziologice, legate de rezistenţa pomilor la temperaturi scăzute şi condiţiile de iernare. Desfăşurarea în timp a fenofazelor organelor vegetative şi a celor generative conduc la împărţirea acestora în: fenofaze iniţiale şi fenofaze finale. Între fenofazele iniţiale şi cele finale se interpune perioada (starea) de repaus a plantelor pomicole. Cunoaşterea corelaţiilor dintre fenofazele recoltelor succesive, precum şi a celor dintre organele de rod şi cele vegetative are importanţă practică deoarece permite dirijarea creşterii şi rodirii în vederea obţinerii unor recolte mari şi de calitate superioară.

3.3.3.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative Formarea mugurilor vegetativi. Este singura fenofază a organelor vegetative care se desfăşoară în perioada premergătoare repausului de iarnă. Mugurii vegetativi sunt, de fapt, nişte lăstari „în faşă” protejaţi de catafile. Ei se formează în timpul primăverii şi verii la subsuoara frunzelor de pe lăstarii în creştere. Fiecare mugure vegetativ cuprinde conul de creştere alcătuit din celulele iniţiale şi meristemul primordial, apoi primordii de frunze, iar la subsuoara acestora, primordii de muguri. La această a1cătuire se ajunge pe baza diviziunii celulelor (etapa embrionară a creşterii). Mugurii astfel formaţi nu trec în etapa de alungire a celulelor (nu pornesc în creştere) datorită inhibiţiei corelative exercitată de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută şi sub denumirea de dominanţă apicală. Suprimarea vârfului lăstarului în creştere prin „tăieri în verde”, efectuate în prima jumătate a perioadei de vegetaţie, are drept efect pornirea în creştere a mugurilor laterali. Ei intră în etapa de alungire a celulelor, iar conul de creştere începe diviziunea formând lateral noi primordii de frunze şi muguri. Ca urmare, din mugurii situaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari anticipaţi (ramificaţii), care îndesesc coroana. Metoda poate fi folosită dacă se urmăreşte ramificarea unui lăstar, ceea ce duce, implicit, la îndesirea coroanei. Către sfârşitul verii, suprimarea vârfului lăstarului nu mai este urmată de pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali. Aceasta demonstrează trecerea mugurilor respectivi din situaţia de inhibiţie corelativă în stare de repaus („dormans”), chiar dacă frunzele încă nu au căzut. În această etapă se pot face „tăieri în verde” pentru o mai bună luminare şi colorare a fructelor, sau chiar se pot începe tăierile

176

anuale (care, de obicei, se fac iarna), deoarece nu mai există pericolul pornirii în creştere a mugurilor.

3.3.3.2. Fenofazele iniţiale ale organelor de rod În perioada de vegetaţie premergătoare repausului de iarnă are loc formarea mugurilor de rod. Aceştia sunt, la început, muguri vegetativi care, în anumite condiţii biologice, se transformă în muguri de rod. În acest proces de evoluţie se disting două fenofaze: inducţia antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod. Inducţia antogenă. Această fenofază de început a formării mugurilor de rod apare ca o perioadă de „pregătire fiziologică” în urma căreia devine posibilă transformarea mugurelui vegetativ în mugure de rod. Inducţia antogenă este încă insuficient cunoscută şi greu de identificat, datorită absenţei, pe parcursul ei, a unor modificări micro- sau macroscopice. Abia în partea finală a ei se poate observa o aplatizare a conului de creştere, ca rezultat al activităţii periferice mai intense, sfârşitul fenofazei fiind marcat de apariţia primordiilor de flori sub forma unor protuberanţe. Despre inducţia antogenă sa mai stabilit că are două etape distincte : prima reversibilă şi următoarea ireversibilă. Gautier consideră că inducţia florală are loc în perioada iunie septembrie la pomacee (măr şi păr) şi în august la piersic. Datele diferite înregistrate de diverşii cercetători în localităţi diferite se datorează, pe de o parte, caracteristicilor speciilor şi influenţei climatului, iar pe de altă parte, faptului că mugurii intră în etapa de inducţie în mod eşalonat, chiar pe acelaşi pom. Este de reţinut sublinierea lui Ba1dini că, în general, mugurele este indus ireversibil cu o lună înainte de apariţia primordiilor florale, adică aproximativ în iunie pentru măr. Aceasta înseamnă că intervenţiile efectuate cu mai mult de o lună înainte de apariţia primordiilor florale (în lunile aprilie-mai) pot influenţa modul de evoluţie al mugurilor, pe când cele tardive rămân fără efect. Aspectele fiziologice ale inducţiei antogene sunt numeroase. Mai mult studiate au fost cele legate de substanţele trofice, iar în ultima vreme şi cele de natură hormonală. Teoriile referitoare la iniţierea florală (inducţia antogenă), aspectele fiziologice referitoare la acest proces sunt prezentate în subcapitolul 3.2.4.3 (fiziologia organelor florale la plantele pomicole). Pentru formarea unui mare număr de muguri de rod raportul între hidraţii de carbon şi substanţele minerale (dintre care rolul important îi revine azotului), trebuie să fie favorabil glucidelor. Ursu1enko susţine că formarea mugurilor de rod depinde de raportul între azotul proteic şi azotul total existent în pom. El a demonstrat că atunci când azotul proteic reprezintă 70 % din total se creează condiţii ca 40 % din muguri să devină floriferi, ceea ce asigură o bună recoltă. N. Constantinescu afirmă că formarea mugurilor de rod (inclusiv inducţia florală) - etapă superioară în dezvoltarea pomilor - se datorează apariţiei în metabolismul plantei a formelor superioare ale azotului - substanţele proteice. În absenţa acestora mugurii de rod nu se formează, chiar dacă planta este trecută de etapa juvenilă. În aceasta constă explicaţia faptului că, în pepinieră, altoii care sunt recoltaţi de la indivizi maturi (intraţi pe rod) nu formează muguri de rod (metabolismul noului individ este necorespunzător formării în cantitate suficientă a substanţelor proteice).

177

Factorii care influenţează inducţia antogenă. Practica pomicolă dispune de o îndelungată experienţă în privinţa dirijării fenomenului. De exemplu, incizia inelară (sau „strangularea”, care împiedică circulaţia sevei elaborate către rădăcini) provoacă acumularea de substanţe hidrocarbonate deasupra inciziei (deci schimbarea raportului C/N şi favorizează formarea unui mare număr de muguri, de rod. Recucerea unei părţi din sistemul radicular, micşorând absorbţia de substanţe minerale, conduce la schimbarea aceluiaşi raport şi favorizează inducţia florală. Tot astfel se petrec lucrurile şi în cazul altoirii soiurilor pe portaltoi de vigoare scăzută care, datorită absorbţiei mai reduse, favorizează intrarea mai rapidă pe rod. Prezenţa şi buna funcţionare a frunzişului are o influenţă favorabilă asupra inducţiei florale. În schimb, reducerea timpurie a suprafeţei de fotosinteză:datorată atacului de boli sau dăunători conduce la reducerea numărului de muguri floriferi formaţi; defolierea efectuată în etapa reversibilă determină o evoluţie generală a mugurilor în sens vegetativ. Dacă frunzele sunt suprimate când inducţia este devenită ireversibilă, mugurii care sunt deja orientaţi în sens reproductiv îşi continuă evoluţia, dar apar unele tulburări în formarea diferitelor organe, în mod particular a celor sexuale (Ba1dini). Prezenţa fructelor in coroana pomilor, în număr mare, inhibă inducţia florală. Întrucât fructele partenocarpie nu exercită o asemenea acţiune, s-a tras concluzia că, de fapt, prezenţa seminţelor din fructe este inhibitoare). Acestea secretă acid giberelic care ajunge la maximum aproximativ la 60 zile (circa 9 săptămâni) după înflorire, perioadă care coincide cu epoca inducţiei florale la măr. Rezultă că între cantitatea de fructe din coroana pomului şi inducţia florală există o corelaţie negativă: rărirea fructelor favorizează inducţia antogenă, dacă este efectuată timpuriu, în etapa reversibilă a inducţiei. Efectuată tardiv, ea nu mai poate favoriza inducţia florală. Întrucât prezenţa frunzelor influenţează atât inducţia antogenă, cât şi creşterea fructelor, este important de ştiut raportul optim, între frunze şi fructe, pentru ca ambele fenomene să evolueze în bune condiţii. În cazul mărului, de exemplu, s-a stabilit că sunt necesare 30-50 frunze pentru un fruct, iar în cazul piersicului, 80-85 frunze/fruct. Cinetica creşterii lăstarilor din coroana unui pom influenţează, de asemenea, inducţia antogenă. 0 creştere susţinută şi continuă provocată fie de tăieri severe, fie de excesul de azot şi apă, inhibă inducţia. Dimpotrivă, o reducere de scurta durată a creşterii este compatibilă cu inducţia. Printre factorii care influenţează inducţia antogenă se utilizează, în ultima vreme, şi o serie de substanţe chimice. Se ştie că giberelinele inhibă înflorirea, în schimb acidul naftalenacetic o favorizează. Alar-ul, cunoscut şi sub iniţialele SADH (2-2 dimetilhidrozina acidului succinic), în soluţii apoase de 2 500 ppm provoacă inducţia florală, chiar pe vergi în primul an de vegetaţie. Efecte asemănătoare are şi cicocelul (CCC). Diferenţierea mugurilor de rod. Urmează după încheierea fenofazei de inducţie antogenă. Începutul diferenţierii este marcat de apariţia primordiilor florale sub forma unor protuberanţe pe conul de creştere. În general, aceasta are loc în luna iulie, astfel că diferenţierea se desfăşoară în a doua jumătate a verii, până în octombrie, extinzându-se pe 2 1/2-3 1/2 luni din perioada de vegetaţie şi continuându-se apoi în timpul iernii şi primăverii (fig.3.3.3).

178

Fig.3.3.3. Fazele diferenţierii mugurilor de rod (după N. Constantinescu şi colab., 1967): a- boltirea conului de creştere; b- formarea cilindrilor; c- diferenţierea sepalelor; d- diferenţierea petalelor; e- diferenţierea sacilor polinici; g- diferenţierea pistilului.

În cursul diferenţierii, sub solzii mugurelui se formează organele florale, totdeauna in următoarea ordine: a) apar protuberanţele al căror număr corespunde cu numărul de flori din mugure şi se alungesc în formă de cilindri; b) pe marginea superioară a cilindrului se formează un val circular care conduce la forma de cupă (urceolată), pe marginea căreia apar 5 lobi care vor forma sepalele (diferenţierea caliciului); c) în interiorul cercului sepalelor, în dreptul intervalelor, apar alţi 5 lobi care vor forma petalele (diferenţierea corolei) ; d) în interiorul corolei apar 20-40 protuberanţe aşezate în şah, pe cercuri concentrice (câte 5-10 pe un cerc), din care se vor forma staminele ; e) în centrul florii apare un mamelon la drupacee şi 5 mameloane la pomacee, care vor forma pistilele (diferenţierea pistilelor). În timpul iernii şi începutul primăverii are loc desăvârşirea organelor sexuale (a staminelor şi pistilului) şi formarea polenului şi ovulelor prin diviziune reducţională (meioză). Durata şi ritmul de desfăşurare ai diferenţierii depind de o serie de factori. Prezenţa apei în cantităţi mari, rezultată din ploi sau din irigaţii, întârzie procesul de diferenţiere. În schimb, o anumită reducere a umidităţii în a doua jumătate a verii accelerează fenomenul. În general, condiţiile care prelungesc creşterea lăstarilor (tăieri, exces de azot, umiditate) conduc la întârzierea formării mugurilor de rod. Tăierea de vară a caisului, care provoacă noi creşteri, întârzie diferenţierea pe noii lăstari şi, implicit, înflorirea în primăvara următoare, astfel că pomii respectivi scapă de brumele târzii de primăvară. Particularităţile de soi au mare importanţă. Soiurile care înfloresc primăvara timpuriu, precum şi cele mai puţin pretenţioase faţă de căldură diferenţiază mai repede mugurii de rod. În sfârşit, mai este de reţinut că mugurii florali se formează la date diferite în diversele părţi ale coroanei aceluiaşi pom, între ei existând o serie de diferenţe de evoluţie care conduc la o eşalonare chiar a înfloririi în primăvara următoare.

179

3.3.3.3. Perioada de repaus Trecerea pomilor de la starea de vegetaţie activă la cea de repaus începe mai devreme, prin încetarea creşterii celulelor ca răspuns la acţiunea factorilor de mediu - fotoperioada, apa disponibilă, temperatura etc. şi a unor adaptări ereditare la mediu. Această stare de latentă a ţesuturilor numită cviescenţă, respectiv liniştire (de la latin. quies = liniştire, calm) începe la un moment dat între miezul verii şi sfârşitul toamnei, constituind numai un preludiu al repausului. Mugurii, de exemplu, aflaţi în stare de cviescenţă pot fi forţaţi să crească prin defoliere, tăieri, irigaţii, aplicarea de îngrăşăminte azotate etc., ceea ce nu mai este posibil după instalarea repausului. Repausul propriu-zis sau profund determină o latenţă datorată blocajelor fiziologice interne care împiedică creşterea chiar atunci când condiţiile externe sunt ideale pentru creştere. Instalarea repausului. Factorii care intervin la modificarea creşterii (cviescenţă) şi la inducerea repausului deplin sunt de natură externă fotoperioada, temperatura - şi internă - starea fizică a protoplasmei, respiraţia, activitatea enzimelor, conţinutul de acizi organici, de glucide, de lipide, de compuşi organici, stimulatori şi inhibitori de creştere. Scurtarea zilei către sfârşitul verii declanşează încetarea creşterii la toate speciile pomicole. Receptorii pentru această reacţie la scurtarea zilei sunt frunzele, mecanismul constând în transformarea pigmentului fotoreceptor fitocrom din forma activă (P = 730 nanometri) în forma inactivă (P - 660 nanometri). Starea de cviescenţă (dormans) a mugurilor porneşte tot de la frunze sub forma unui impuls inhibitor spre apex care se pare a fi acidul abscisic. Alături de lumină, se apreciază că şi temperaturile ridicate din cursul verii contribuie la „liniştirea” creşterii, a mugurilor şi la pregătirea repausului. Pe măsura înaintării spre toamnă se realizează trecerea de la cviescenţă la repaus deplin şi acesta este de regulă complet în octombrie, noiembrie sau decembrie, funcţie de climat şi de specie. Căderea frunzelor se produce normal în timpul acestei tranziţii. Odată cu intrarea în repaus deplin creşte vâscozitatea protoplasmei, creşte procentul de apă legată, scade permeabilitatea membranelor plasmatice şi se blochează activitatea enzimatică. Se întrerupe formarea complexului enzimă-substrat şi a fost demonstrată scăderea în cursul repausului a activităţii amilazei, invertazei, catalazei, peroxidazei, fosfatazei. Se acumulează la periferia protoplasmei lipidele şi alţi coloizi hidrofobi care reduc permeabilitatea pentru apă şi limitează absorbţia oxigenului. Creşte conţinutul de zaharuri solubile şi de acizi organici tetracarbonici, de asemenea, cantitatea de aminoacizi. Conţinutul de ADN şi ARN are un nivel scăzut în timpul repausului şi activitatea ADN-ului este foarte scăzută. Intrarea în repaus mai este însoţită de schimbări ale raportului dintre regulatorii de creştere în sensul că inhibitorii ca ABA (acidul abscisic) sporesc, iar stimulatori ca GA (acidul giberelic) scad. Ieşirea din repausul profund. Blocajele fiziologice determinate de schimbările menţionate mai sus şi care împiedică creşterea în această etapă, chiar dacă sunt create condiţii externe favorabile sunt anihilate numai sub acţiunea temperaturilor scăzute. 0 cantitate specifică de „frig” este necesară pentru încheierea sau întreruperea repausului profund, în urma căruia se restaurează capacitatea mugurilor de a creşte şi a se dezvolta. Temperaturile eficace care pun capăt repausului se situează între 0 0C şi circa +7 0C la

180

majoritatea speciilor pomicole, putând ajunge până la +10 0C. Temperaturile la nivel de îngheţ sau sub acesta sunt relativ ineficace pentru ieşirea din repausul profund. Fiecare specie are nevoie de un anumit număr de ore de „frig” (de răcire), acesta variind de la foarte puţin la migdal, la 700-1000 ore la cais, 7501200 la piersic, 800-1200 la prun, 1100-1300 la cireş, 1200-1500 la măr. Perioadele intermitente de căldură şi frig din cursul iernii pot duce la durate mai mari de „nevoie de frig”, decât temperaturile reci continui. Sub acţiunea răcirii au loc procese inverse prin care sistemele inhibante sunt modificate la aceste temperaturi reci. Ce urmare, repausul profund ia sfârşit în cursul iernii atât la altitudinile înalte, cât şi la cele joase, după care creşterea mugurilor poate avea loc ori de câte ori apar temperaturi favorabile. Din momentul încheierii repausului profund, plantele intră în repausul facultativ, depinzând de condiţiile de mediu. Călirea. Este procesul prin care plantele suferă o serie de schimbări către sfârşitul verii şi toamnei, pentru a rezista la gerurile din cursul iernii Călirea se produce sub acţiunea factorilor de mediu şi a celor interni, asemănători în oarecare limite cu cei ce determină repausul. Factorii externi sunt: descreşterea luminii zilnice şi răcirea nopţilor urmată apoi de îngheţuri de 0 0C până la -5 0C. Factorii interni constau în multiple schimbări survenite în cadrul substanţelor proteice, a lipidelor hidraţilor de carbon, acizilor organici, aminoacizilor liberi şi legaţi, acizii nucleici, a regulatorilor de creştere. Primul stadiu al călirii plantelor din climatul temperat este indus de zilele scurte care determină încetarea creşteri. Al doilea stadiu necesită temperaturi scăzute şi se consideră că sistemele enzimatice sunt activate favorabil călirii sub raport metabolic în zilele mai calde care urmează după nopţi reci. Aceasta corespunde observaţiilor practice că în toamnele cu nopţi reci şi zile călduroase pomii se călesc cel mai bine. Cercetând mecanismul călirii, Fuchigami şi colab. (citat de Westwood, 1979), stabileşte următoarele: - plantele care şi-au epuizat rezervele de hrană nu se pot căli - frunzele reacţionează la stimulul de zi scurtă pentru a iniţia primul stadiu al călirii; - temperatura scăzută inhibă reacţia indusă de ziua scurtă; - în zilele lungi, frunzele produc un inhibitor de călire care poate fi translocat; - în zilele scurte, frunzele produc un stimulator de călire care poate fi translocat ; - stimulatorii de rezistentă se deplasează din frunze spre tulpină prin scoarţă; - stimulatorii de la un genotip rezistent, măresc rezistenţa la unul mai puţin rezistent, în cazul pomilor altoiţi; - plantele expuse la zile lungi şi îngheţ devin rezistente pe când cele expuse la zile scurte şi temperaturi ridicate pot atinge doar nivelul primului stadiu de călire; - speciile provenite din regiuni cu climat blând şi sezon de creştere lung se călesc mai târziu şi mai lent decât cele provenite din regiuni cu climă severă şi sezon de creştere scurt; - stimulatorul rezistenţei este fie un inhibitor al creşterii, fie un hormon de un anumit tip. Rezistenţa la ger a mugurilor florali şi ramurilor anuale. Se consideră că rezistenţa maximă a acestor organe coincide cu

181

repausul profund. După ce acesta se încheie ca urmare a acumulării nevoii de „frig”, se pierde rezistenţa în ritmul creşterii temperaturii. A doua etapă de rezistenţă se constată când repausul încetează definitiv (marcat prin meioza microsporilor în antere) şi când 50 % din muguri pot pieri ca reacţie la temperaturi inadecvate. Din acest moment, rezistenţa scade lent până la o săptămână înaintea stadiului de buton roz când se observă o pierdere rapidă a rezistenţei. A treia etapă este cea de floare deschisă şi postînflorire în timpul căreia rezistenţa este practic nulă şi floarea piere la îngheţ slab. Totuşi cercetările au demonstrat o anumită rezistenţă în acest stadiu, datorită unui timp mai răcoros în ziua precedentă îngheţului total. Rezistenţa la ger a pomilor altoiţi. La pomii altoiţi, prezenţa a cel puţin doi parteneri - altoiul, portaltoiul şi uneori trei parteneri dacă intervine şi intermediarul, complică foarte mult problema rezistenţei la ger, deoarece se suprapun 2-3 sisteme genetice diferite sub raport fiziologic. În plus şi alţi mulţi factori influenţează rezistenţa şi amploarea vătămărilor produse de ger, cum sunt: - deficitul de substanţe nutritive sau excesul unora dintre ele; - atacul de boli şi dăunători; - mărimea recoltei anterioare; - irigaţiile târzii; - vigoarea pomilor ; - tăierile neadecvate; - temperaturile de precondiţionare a călirii; - variaţiile de temperatură pe termen scurt; - epoca din anotimp în care are loc gerul. Pomii nealtoiţi, care au o genetică unitară, sunt mai rezistenţi decât cei altoiţi cu sisteme genetice diferite. Studiile întreprinse pe pomii altoiţi au pus în evidenţă următoarele: - O influenţă reciprocă în privinţa rezistenţei între altoi şi portaltoi pare a exista, dar efectele nu pot fi prognozate; au fost semnalate cazuri de corelare dar şi inverse. Cele mai multe date confirmă o mai mare influenţă de sporire a rezistentei din partea altoiului către portaltoi. - Orice factor care întârzie sau împiedică încetarea creşterii, maturarea ţesuturilor şi călirea, micşorează rezistenţa la ger. Din acest punct de vedere, pomii cu portaltoii viguroşi care tind să-şi încheie creşterea mai târziu sunt expuşi îngheţurilor la începutul repausului. Dimpotrivă, portaltoii slabi măresc rezistenţa la gerul iernii doar prin faptul că determină o încetare mai timpurie a vegetaţiei. Mai târziu, în cursul iernii situaţia se poate inversa. - Producţiile excesive şi recoltarea târzie, determină deficit de substanţe de rezervă slăbind rezistenţa. - Defolierea precoce sau pierderea parţială a capacităţii de fotosinteză datorată bolilor şi dăunătorilor contribuie indirect la slăbirea rezistenţei. - Excesul de azot şi de apă către sfârşitul verii au acelaşi efect negativ. - Instalarea progresivă a gerului măreşte rezistenţa şi invers; variaţiile de temperatură din lunile ianuarie şi februarie scad simţitor rezistenţa. - Gerurile mari de la începutul sezonului de iarnă provoacă de regulă cele mai mari vătămări. În asemenea condiţii, rezistenţa depinde în primul rând de maturarea ţesuturilor. În sfârşit un rol important revine interacţiunilor directe dintre stimulatorii şi inhibitorii de rezistenţă ai altoiului, portaltoiului şi eventual ai intermediarului. Se ştie că fructele constituie o sursă de gibereline şi auxine,

182

ambele având rol de întârziere a călirii şi ca atare a scăderii rezistenţei la ger. Astfel, reducerea rezistenţei după o recoltă bogată s-ar putea datora mai curând abundenţei acestora decât unei epuizări a rezervelor de hrană cum se afirmă frecvent. Recoltarea fructelor modifică rapid şi radical fiziologia pomilor. După recoltare trebuie să apară o reducere concomitentă a auxinei şi giberelinei şi o creştere rapidă a hidrocarbonaţilor, a acidului abscisic şi posibil a etilenei (Westwood M. N., 1978). Metabolismul plantei este strâns legat de prezenţa sau absenţa fructelor. De altfel, este un lucru constatat că merii neculeşi îşi păstrează frunzişul verde până mai târziu decât cei culeşi. Rolul acidului abscisic (ABA) în căderea frunzelor şi călirea pomilor nu este clar, dar este probabil că ajută călirea cel puţin prin acţiunea sa antagonistă asupra acidului giberelic. Interacţiunea citokininelor cu auxina şi alţi hormoni care se deplasează ascendent din rădăcină către începutul vegetaţiei afectează cel puţin indirect pierderea rezistenţei la sfârşitul iernii. Tăierea pomilor cu puţin timp înaintea îngheţului măreşte foarte mult gradul de vătămare, deoarece tăierea proaspătă stimulează activitatea celulară sau determină o acumulare puternică de hormoni de creştere, ceea ce decăleşte ţesuturile. Vătămările produse pomilor prin îngheţ şi mecanismul acestuia. Cele mai frecvente vătămări datorate gerului sunt: opărirea de iarnă prin insolaţie la speciile cu scoarţă subţire, crăparea trunchiurilor prin acţiunea îngheţului, înnegrirea cambiului, degerarea mugurilor florali latenţi, descălţarea pomilor tineri, degerarea rădăcinilor, degerarea florilor şi fructelor primăvara şi toamna. Opărirea de iarnă prin insolaţie apare ca orientare către sud sau sudvest pe trunchi şi ramurile groase, când radiaţia incidentă încălzeşte ţesuturile în jurul amiezii, după care urmează o răcire rapidă de noapte. Distrugerea ţesuturilor se produce prin pierderea rezistenţei datorită căldurii şi îngheţului intracelular. Celelalte forme de vătămări se produc sub acţiunea unor procese complicate de faptul că rezistenţa celulelor sau ţesuturilor unui organ la un moment dat nu posedă un grad egal de rezistenţă. Astfel, la mijlocul iernii, ţesutul viu din xilem poate fi distrus la -35 0C dar celulele adiacente din cambiu şi floem pot supravieţui până la -50 0C (Westwood M. N., 1978). Florile din muguri pot rămâne întregi în timp ce ţesuturile care leagă mugurele de ramuri sunt distruse. Un alt factor care influenţează gradul de vătămări este caracterul îngheţului. Instalarea relativ lentă a gerului duce la formarea primului strat de gheaţă extracelular. Plantele adaptate condiţiilor de iarnă pot rezista la un grad mare de îngheţ extracelular. Dar dacă îngheţul este rapid, cristalele de gheaţă se pot forma brusc în protoplasmă - îngheţ intracelular - şi o distrug. Experienţele de laborator au arătat însă că viteza foarte mare de răcire care produce gheaţa amorfă - vitrificarea -, nu distruge protoplasma şi celula, dar în natură nu este posibil acest lucru. Rezultă deci că nu temperatura ca atare duce la pieirea celulei, ci cristalele de gheaţă care se formează intracelular. Un rol esenţial în procesul formării cristalelor de gheaţă intra sau extracelular revine şi permeabilităţii pentru apă a membranelor. În general, membranele plantelor cu rezistenţă mare sunt mai permeabile pentru apă decât a celor nerezistente. La acestea din urmă, moartea poate fi provocată de îngheţ lent între -15 0C şi -40 0C la rate de

183

răcire care scad în mod natural. Weiser C. J. (1970) a rezumat succesiunea fazelor de îngheţ lent după cum urmează: - suprarăcirea apei din ţesuturi; - îngheţarea apei extracelulare; - propagarea rapidă a gheţii prin tulpină; - o creştere a temperaturii ţesuturilor exoterme datorită căldurii de fuziune; - o răcire ulterioară după îngheţarea apei disponibile; - deplasarea apei din protoplasmă în afara celulei ca reacţie la deficitul exterior de presiune a vaporilor de apă; - continuarea îngheţării extracelulare a apei extrase din celulă; - creşterea cristalelor de gheaţă; - contractarea protoplasmei, plasmoliza şi concentrarea soluţiei din celulă; - migraţia lentă a apei către gheaţa extracelulară până când cea mai mare parte sau întreaga cantitate de apă liberă îngheaţă; - o scădere în continuare a temperaturii până se atinge punctul de temperatură critică; - granulaţia protoplasmei şi moartea sa. O altă ipoteză, a aceluiaşi autor, cu privire la moartea prin îngheţ a speciilor cu rezistenţă moderată, arată că în timpul îngheţului se atinge un punct în care toată apa liberă se retrage din celule şi îngheaţă, lăsând în celulă numai apa vitală (legată). Pe măsură ce temperatura scade, apa vitală este continuu extrasă din protoplasmă degajând o reacţie în lanţ de denaturare a acesteia, urmată de eliberarea întregii cantităţi de apă şi de moarte. Când pomii sunt în stare de vegetaţie (primăvara), moartea ţesuturilor se produce aproape în momentul îngheţului care datorită unui mic grad de suprarăcire poate fi de la -2 0C până la -8 0C. În unele situaţii, însă, poate avea loc chiar de la - 0,3 0C până la -1 0C. Repausul seminţelor de pomi. Asemenea mugurilor, seminţele pomilor din climatul temperat trec printr-o perioadă de repaus obligat, în care timp deşi sunt mature nu germinează. Această stare latentă se datorează unui număr de factori de control ai germinaţiei de tipul inhibitorului ABA (acidul abscizic) şi alţii situaţi în interiorul seminţei cât şi în tegumentul acesteia. Inactivarea inhibitorilor interni şi întreruperea repausului are loc sub acţiunea temperaturilor scăzute întocmai ca la muguri. Dar cu toate că răcirea anihilează unii inhibitori, sămânţa nu va germina dacă inhibitorii de tegument nu sunt spălaţi de apa din sol (din substratul de stratificare). Seminţele ieşite din repaus ca urmare a „răcirii”, dar aflate în condiţii de uscăciune, nu germinează decât în anul următor deoarece rămân viabile după uscare. Astfel, inhibitorii de tegument previn germinarea pe timp de uscăciune şi pieirea plantulei. Mai trebuie adăugat că învelişurile impermeabile dure, cum este endocarpul la speciile sâmburoase, pot împiedica pătrunderea oxigenului şi a apei. Toate aceste mecanisme de control a germinaţiei au o valoare de supravieţuire prin faptul că sincronizează creşterea plantei în raport cu mediul şi succesiunea anotimpurilor în care este obligată să se dezvolte specia. Nevoia de „frig”, ca durată, variază de la o specie la alta. Întocmai ca la muguri, temperaturile sub 0 0C sunt puţin eficace pentru întreruperea repausului. Deoarece cercetările au arătat că cerinţele de răcire ale seminţelor sunt

184

similare cu ale mugurilor care cresc din aceeaşi sămânţă, este posibil ca în lucrările de ameliorare să se testeze planta după comportamentul seminţelor. De exemplu, dacă se urmăreşte obţinerea unor pomi cu un necesar de numai 400 de ore de răcire pentru întreruperea repausului, dintr-un lot mare de seminţe se reţin numai acelea care germinează în acest interval. Dacă dimpotrivă, se urmăreşte o perioadă lungă de răcire se elimină cele ce germinează timpuriu.

3.3.3.4. Fenofazele finale ale organelor vegetative În timpul perioadei de vegetaţie, pomii parcurg o serie de faze care reflectă pe de o parte etapele dezvoltării anuale a speciei, potrivit însuşirilor ereditare iar pe de altă parte, influenţa concretă a condiţiilor de mediu în care creşte planta. Sub această denumire sunt cuprinse toate fazele fenologice prin care trec în fiecare an lăstarii noi. Aceştia cresc din mugurii vegetativi, formaţi în anul anterior, şi au dimensiuni foarte diferite. Unii ating abia 2-3 mm, alţii depăşesc 1,5-2 m în decursul unei singure perioade de vegetaţie. În comparaţie cu creşterea rădăcinilor, activitatea lăstarilor se eşalonează pe o durată mult mai scurtă, de 1,5-3 luni (mai-august) şi se desfăşoară, în majoritatea cazurilor, într-un singur val de creştere, trecând prin patru fenofaze: dezmugurirea şi începutul creşterii; creşterea intensă a lăstarilor; încetinirea şi încetarea creşterii; maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare (fig.3.3.4). Aceste fenofaze se repetă an de an pe toată durata vieţii pomului şi se desfăşoară într-o succesiune clară de primăvară până toamna. Durata fiecăreia depinde de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt: specia, soiul, condiţiile climatice şi tehnologia de cultură. Fenofaza I. Dezmugurirea şi începutul creşterii. Se manifestă la toate tipurile de lăstari (micro-, mezo- şi macroblaste); începe cu umflarea mugurilor şi durează până la apariţia primei frunze tipice, considerată a 5-a - a 6-a de la baza 1ăstarului. Ea se desfăşoară în lunile martie-aprilie şi depinde, în principal, de evoluţia temperaturii aerului şi de substanţele de rezervă din plantă. Această fenofază, în întregimea ei, este rezultatul etapelor de alungire şi de diferenţiere a lăstarului rudimentar existent în mugure, încă din anul anterior: celulele preformate se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele meristematice; internodurile şi frunzele preformate se alungesc şi ele, apoi se diferenţiază ţesuturile lăstarului. Mecanismul declanşării şi al desfăşurării creşterii este de natură hormonală, participând citochinine, auxine, gibereline şi acid abscizic (Ba1dini). Se pare că citokinina elaborată de rădăcini stimulează producerea auxinei în apexul mugurelui, care polarizează substanţele nutritive, vârful devenind un centru de atragere a metaboliţilor. La rândul lor frunzele tinere elaborează gibereline (AG3), care contribuie la alungirea interno durilor (fără a mări numărul lor) şi, în acelaşi timp, stimulează producerea de auxină care provoacă intrarea în activitatea de multiplicare (mitoza) apexului, deci de sporire a numărului de celule. În momentul când începe o nouă etapă a creşterii, fenofaza dezmuguririi şi începutul creşterii este încheiată.

185

Fig.3.3.4. Stadiile reper ale mugurilor vegetativi a- mugur de iarnă; b- umflarea mugurului; c,d – deschiderea mugurului (dezmugurirea) şi începutul creşterii lăstarului; e- creşterea intensă a lăstarului; f- încetarea creşterii lăstarului; g- ramură anuală după căderea frunzelor.

Terminarea întinderii internodurilor preformate şi începutul unei noi etape de înmulţire a celulelor este greu de stabilit. Convenţional, s-a fixat acest moment la apariţia celei de a 5-a - a 6-a frunză. Ca timp, s-a constatat că creşterea brahiblastelor încetează repede, la 3-5 săptămâni după dezmugurire. Pentru studierea amănunţită a fenofazei de dezmugurire şi început al creşterii sunt necesare câteva precizări: - începutul umflării mugurilor (deci al fenofazei) este considerat momentul când marginile solzilor se depărtează şi apar dungi de culoare mai deschisă între solzi; - dezmugurirea este momentul când mugurii „crapă” şi apar vârfurile verzi ale frunzelor; - sfârşitul dezmuguritului este momentul când s-a detaşat prima frunză; - începutul creşterii până la formarea celei de a 5-a - a 6-a frunză sau până la încheierea creşterii brahiblastelor. Din punct de vedere fiziologic : a) în etapa de întindere a celulelor se constată o acumulare de apă în vacuole, o creştere moderată a cantităţii de protoplasmă, care se găseşte ca un strat subţire la exteriorul celulei, o depunere de substanţe de constituţie (celuloză, hemiceluloze, pectine) în membrana scheletică a cărei suprafaţă creşte. În această etapă auxina stimulează activitatea a 2 grupuri de enzime : pectin-metil-esteraze (care rup punţile de calciu ale pectinelor) şi poligalacturonazele, care hidrolizează pectinele în acid galacturonic liber. Ca urmare, se obţine o slăbire a rezistenţei pereţilor celulari, care se întind; b) în etapa de diferenţiere se formează epiderma, scoarţa, cilindrul central cu vase lemnoase şi liberiene. Ritmul de creştere al lăstarului este la început lent şi sacadat (noaptea, din cauza temperaturilor scăzute stagnează), dar în timp se accelerează.

186

Frunzele care apar în această fenofază s u n t m ic i, anormale, subţiri şi nu reuşesc sa sintetizeze decât o mică parte din substanţele consumate pentru creşterea proprie, adică sunt deficitare în privinţa bilanţului sintezăconsum. Din această cauză, mugurii de la axile, dacă se formează, sunt mici, nedezvoltaţi, de dimensiuni reduse şi rămân de obicei dorminzi. Din punct de vedere b i o c h i m i c , fenofaza este dominată de hidroliza substanţelor de rezervă. După maximul din februarie-martie amidonul se hidrolizează în zaharuri simple folosite în creşterea lăstarilor, alături de care se semnalează prezenţa azotului neproteic. Pomii au în această fenofază nevoi crescute de N şi K, în lipsa cărora mulţi muguri nu pornesc sau vegetează slab şi încetează repede creşterea. În general, în lunile martie-aprilie pomii absorb toate elementele (N, P, K, Ca, M) în proporţie de circa 10 % din totalul anual. Întrucât dezmugurirea şi începutul creşterii se desfăşoară în principal, pe baza substanţelor sintetizate în anul anterior, ele sunt în mare măsură dependente de modul cum au vegetat pomii în sezonul activ precedent. Fenofaza se desfăşoară aproape concomitent cu înflorirea şi legatul fructelor cu care pomii concurează pentru hrană şi apă. Fenofaza a II-a. Creşterea intensă a lăstarilor începe odată cu apariţia celei de a 5-a – a 6-a frunză pe lăstar şi se termină în momentul când creşterea lăstarilor atinge intensitatea maximă. Acum are loc şi diferenţierea creşterilor vegetative în pinteni, ţepuşe, smicele, nuieluşe, mlădiţe, ramuri buchet etc. precum şi apariţia primelor frunze tipice, de dimensiuni normale. Procesele de fotosinteză se intensifică, iar produsele acestei activităţi sunt folosite în cea mai mare parte la construirea noilor organe vegetative, iar restul în procesul creşterii şi dezvoltării fructelor. Creşterea intensă a lăstarilor se manifestă numai la mezo- şi macroblastele care au trecut prin fenofaza precedentă şi începe dupa oprirea creşterii microblastelor (la care nu există creştere intensă). Momentul instalării fenofazei de creştere intensă coincide cu intrarea meristemului apexului mugurelui terminal într-o activitate de mitoză (etapa embrionară = merezis), după apariţia celei de a 5-a - a 6-a frunze. În această fenofază creşterea se datorează producerii şi întinderii internodurilor neoformate, activitate care se desfăşoară din ce în ce mai accelerat, astfel că sigmoida graficului creşterii intră în ascensiune aproape verticală. Ca urmare a acestei activităţi intense, lăstarii cresc în lungime, numărul de frunze şi suprafaţa foliară creşte rapid, frunzele sunt de dimensiuni normale, internodurile din ce în ce mai lungi şi nodurile mai proeminente, iar mugurii care se formează ating dimensiuni normale. Fenofaza se încheie când se constată tendinţa de micşorare a vitezei de creştere, mai devreme la mezoblaste şi ceva mai târziu la macroblaste. La pomacee, creşterea intensă se manifestă, în general, prin mugurele terminal, cei laterali formaţi la subsuoara frunzelor rămânând inactivi datorită dominanţei apicale. La drupacee (piersic, prun, cais, vişin) şi câteva soiuri de măr („Golden delicios”) sau păr („Abatele Fetel”) la care dominanţa apicală este atenuată, creşterea intensă se manifestă nu numai în apexul terminal, ci şi la unii muguri axilari, aceştia dând naştere unor lăstari anticipaţi. Calendaristic, creşterea intensă se desfăşoară la sfârşitul primăverii şi începutul verii, în lunile mai-iunie, şi durează 3-4 săptămâni la pomii maturi şi ceva mai mult - 5-7 săptămâni - la pomii tineri.

187

În decursul acestei fenofaze, pentru creştere, se utilizează substanţele sintetizate de frunzele noi. În plantă se desfăşoară intens procese de sinteză a tuturor categoriilor de substanţe, şi în mod deosebit a proteinelor şi acizilor nucleici. Substanţele sintetizate sunt consumate aproape în întregime în procesul de creştere intensă, acumulările (depuneri de substanţe) fiind slab reprezentate. Se înregistrează adesea o insuficienţă a zaharurilor solubile, iar conţinutul de amidon atinge în luna iunie minimul de vară. În fenofaza creşterii intense pomii au nevoi foarte mari de azot şi apă în vederea formării noilor ţesuturi, pentru sporirea volumului şi dimensiunilor coroanelor, lunile mai-iunie fiind considerate perioade critice pentru apă şi azot. Paralel cu nevoile de azot sporesc şi nevoile de fosfor şi potasiu. Ca urmare, în această fenofază este necesară aplicarea îngrăşămintelor suplimentare şi udarea. Datorită creşterilor intense, ţesuturile bogate în azot şi apă manifestă o mare sensibilitate la atacul bolilor şi dăunătorilor, ceea ce impune aplicarea tratamentelor fitosanitare. Fenofaza a III-a. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor. Această a treia fenofază începe o dată cu scăderea creşterilor în 24 de ore şi durează până la încetarea creşterii, marcată de formarea mugurelui terminal. Procesele fiziologice din această fenofază sunt dominate de micşorarea ritmului de creştere şi de formare în continuare a noi frunze, care ating dimensiuni normale. Ca urmare, suprafaţa de asimilaţie se măreşte continuu, atingând valori maxime. Concomitent, intensitatea fotosintezei este foarte mare. Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi (dezvoltaţi) decât cei din fenofaza creşterii intense. Către sfârşitul fenofazei intensitatea fotosintezei scade, din cauza îmbătrânirii frunzelor şi micşorării intensităţii luminoase. Încetinirea şi apoi încetarea creşterii sunt corelate cu o diminuare a substanţelor stimulatoare şi cu o semnificativă mărire a inhibitorilor elaboraţi de frunzele adulte, în mod particular acidul abscizic. Acesta frânează sinteza acizilor nucleici şi grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor (Ba1dini). Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin sinteza intensă a substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon, apar în cantităţi mari amidonul, hemiceluloza şi alte substanţe, care nu mai sunt consumate în creştere, ci sunt depozitate ca substanţe de rezervă (amidon, substanţe tanante solubile) sau sunt utilizate în alte procese fiziologice şi biochimice. Calendaristic, fenofaza încetinirii creşterii se desfăşoară în ultima parte a lunii iunie şi începutul lunii iulie. În această fenofază pomii au nevoi accentuate de P şi K, în schimb excesul de azot are efecte negative, prelungind vegetaţia şi împiedicând pregătirea pentru iernare. În timpul creşterii intense şi a încetinirii creşterii lăstarilor (mai, iunie-iulie) pomii absorb circa 60 % din totalul anual de azot, fosfor, potasiu şi calciu, precum şi circa 40 % din totalul anual de magneziu. Dacă adăugăm cei 10 % absorbiţi în fenofaza dezmuguritului şi începutului creşterii (martieaprilie), înseamnă că 70 % din totalul anual pentru principalele elemente hrănitoare sunt absorbite de pomi în prima jumătate a perioadei de vegetaţie. Fenofaza a IV-a. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare. Este ultima fenofază a organelor vegetative. Are loc la sfârşitul verii şi toamna devreme. Începe odată cu formarea mugurelui terminal şi se încheie prin căderea frunzelor. După formarea mugurelui terminal, activitatea fotosintetică a frunzelor scade mult. Substanţele rezultate din asimilaţia clo-

188

rofiliană sunt folosite pentru dezvoltarea mugurilor (desăvârşirea proceselor calitative care se petrec în muguri), pentru îngroşarea lăstarilor şi a membranelor celulare. În această fenofază apare stratul de suber pe lăstari. În timpul maturării ţesuturilor nevoia plantelor faţă de azot scade foarte mult. Sinteza substanţelor proteice continuă însă într-un ritm încetinit, deoarece frunzele au îmbătrânit. Potasiul contribuie la încetinirea creşterilor, la coacerea deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger. Fosforul, în această fenofază, ajută la formarea mugurilor de rod. În lunile august-septembrie, când se desfăşoară în mod obişnuit această fenofază, pomii absorb circa 20 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40 % din totalul anual de Mg. Se constată, de asemenea, sporirea cantităţii de acid abscizic care, în general, grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea turgescenţei şi, prin acumularea lui în stratul izolator de suber de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor (Ba1dini). Înainte de căderea frunzelor se petrece un fenomen de „migrare” către ramurile pomului a unora dintre substanţele din frunze, în special a hidrocarbonaţilor, precum şi a sărurilor minerale de azot, fosfor şi potasiu. Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular şi, implicit, a rezistenţei la ger. Căderea prematură a frunzelor, care poate fi provocată de secetă sau dăunători, este un fenomen nociv care împiedică acumularea substanţelor de rezervă şi maturarea lemnului. Dacă pierderea frunzişului are loc în timpul verii, aceasta este urmată de apariţia unor noi frunze, care nu ajung să sintetizeze mai mult decât consumă pentru creşterea proprie (frunzele nu ajung excedentare). Noul frunziş creşte pe baza substanţelor de rezervă depuse din timpul verii şi, prin aceasta, contribuie la micşorarea rezistenţei la ger. Rămânerea frunzelor în coroana pomului timp mai îndelungat, fenomen care se înregistrează uneori în toamnele lungi şi ploioase, este, de asemenea, dăunătoare. În absenţa migrării substanţelor de rezervă, precum şi datorită consumului de substanţe prin respiraţia frunzelor, este prejudiciată maturarea lemnului şi sunt împiedicate fenomenele de „călire” a pomului. Din aceasta cauză, se iau măsuri pentru încetarea la timp a vegetaţiei. O asemenea măsură, mai ales în anii ploioşi, este cultivarea îngrăşămintelor verzi printre rândurile de pomi, la sfârşitul verii, pentru a consuma apă şi hrană din sol. Nemaiavând la dispoziţie suficientă apă şi hrană, pomii încetează creşterea la timp.

3.3.3.5. Fenofazele finale ale organelor de rod Înflorirea la speciile pomicole din zona temperată se desfăşoară normal, numai în cazul când acestea s-au găsit timp mai îndelungat sub influenţa temperaturilor scăzute (-5...-7 0C). Mărul şi părul au nevoie pentru aceasta de 50-60 de zile, caisul de 25-30 de zile, iar căpşunul de 40-50 zile. Perioada de repaus relativ prezintă un repaus adânc şi obligatoriu, din care pomii nu se trezesc la viaţă, chiar dacă se ivesc între timp condiţii favorabile pentru vegetaţie şi un repaus facultativ, când pomii sunt deja pregătiţi să intre în vegetaţie, însă aceasta nu se realizează lipsind factorii favorabili. Caisul, piersicul şi migdalul, care au repausul obligatoriu foarte scurt, pornesc în vegetaţie devreme, iar ca urmare se înregistrează pierderi de recolte, mai ales la cais, dacă în momentul înfloritului revin zile cu temperaturi sub 0 0C. Mărul

189

şi părul, care au perioada de repaus obligatoriu mai lungă, pornesc în vegetaţie şi înfloresc mai târziu, când pericolul gerului de revenire este mai mic. În timpul perioadei de vegetaţie, pomii parcurg o serie de faze care reflectă pe de o parte etapele dezvoltării anuale a speciei, potrivit însuşirilor ereditare iar pe de altă parte, influenţa concretă a condiţiilor de mediu în care creşte planta. Fenofazele finale (după repaus) prin care trec succesiv organele fructifere ale pomilor sunt: înfloritul şi legarea fructelor, creşterea fructelor, maturarea fructelor. Fenofaza I. Înfloritul şi legarea fructelor. Fenofaza începe în luna martie, după repaus, odată cu umflarea mugurilor de rod, care este primul semn de intensificare a fenomenelor fiziologice. Ea cuprinde dezmugurirea, apariţia butonilor florali; apariţia petalelor; deschiderea florilor; polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate; legarea fructelor. Fenofaza se consideră încheiată la mijlocul sau sfârşitul lunii aprilie, în momentul când ovarul atinge dublul dimensiunilor iniţiale. La unele specii, toate etapele menţionate se petrec înaintea apariţiei frunzelor (migdal, cais, piersic). La altele, întreaga fenofază se desfăşoară concomitent cu înfrunzirea (măr, păr, cireş). Există şi specii la care apariţia frunzelor precede înflorirea (gutui). În declanşarea şi desfăşurarea fenofazei înfloririi şi legării fructelor, temperatura are rolul primordial. Această fenofază este dependentă, pe de o parte, de satisfacerea nevoilor de frig ale soiului (deci temperatură scăzută pentru formarea gameţilor şi înlăturarea stării de „dormans”, iar pe de altă parte, de satisfacerea nevoilor lui de căldură pentru începerea vegetaţiei (temperatura deasupra pragului biologic). 0dată realizată nevoia de frig, înflorirea depinde de căldură. Umflarea mugurilor de rod are loc când temperatura aerului atinge 8 0C, considerată ca „prag biologic” pentru majoritatea speciilor pomicole. Florile se deschid după ce plantele au acumulat o anumită cantitate de căldură, o anumită sumă a gradelor de temperatură: 388-693 0C pentru măr, 435 0C pentru nuc, 327 0C pentru prun etc. Durata înfloririi este în directă dependenţă de temperatură. Dacă survin perioade mai reci înflorirea se prelungeşte; dacă timpul se încălzeşte, ritmul de succesiune a etapelor se accelerează. Faptul că florile apar înaintea frunzelor sau concomitent cu acestea denotă că înflorirea şi legarea fructelor au loc pe baza substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent. Existenţa acestora în ţesuturile plantei constituie cel de-al doilea factor de care depinde desfăşurarea în bune condiţii a fenofazei. Numărul de flori care se deschid, în anii normali, este foarte mare, depăşind de 10-20 de ori numărul de fructe necesar pentru o recoltă normală. Această supraîncărcare cu flori este rezultatul adaptării la condiţiile mai mult sau mai puţin vitrege din timpul înfloritului, fiind prin urmare o „tendinţă naturală de supraîncărcare”. Florile sunt organe cu respiraţie ce depăşeşte coeficientul de 0,5cm3/gram de substanţă proaspătă şi pe oră. Ca urmare, deschiderea unui număr mare de flori înseamnă un mare efort pentru pom, evidenţiat printr-un mare consum de hidraţi de carbon şi de azot (deşi nu există sporirea numărului de celule, ci numai alungirea celor preexistente). Înflorirea este o fază critică în ceea ce priveşte hidraţii de carbon, N, K şi Ca. În absenţa acestora se constată căderea masivă a florilor şi o legare slabă. Ca urmare, există posibilităţi de dirijare a fenomenului. În anii cu număr exagerat de flori, neadministrarea N, P, K, Ca, diminuează legarea. În anii cu puţine flori, administrarea elementelor

190

respective ajută o mai bună legare. Deci, în cazul în care avem o diferenţiere puternică a mugurilor de rod, fertilizarea se va face după înflorire, iar când numărul de muguri de rod este scăzut, fertilizarea se va face înainte de înflorire, la dezmugurire, pentru a asigura substanţele nutritive necesare pentru desfăşurarea corespunzătoare a acestui proces. Legarea este primul stadiu în dezvoltarea fructelor, moment în care ovarul îşi dublează diametrul, aşa cum am prezentat anterior. Acest proces poate fi realizat pe trei căi diferite: prin fecundare, prin apogamie şi prin partenocarpie. Fecundarea. Polenul matur ajuns pe stigmatul lipicios, datorită unei secreţii zaharate, germinează, traversează stilul şi pătrunde prin micro pil în sacul embrionar. Aici, una din cele două spermatii se uneşte cu oosfera şi formează zigotul cu un număr dublu de cromozomi (17+17 la măr), iar spermatia secundară se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar şi dă naştere la zigotul accesoriu cu număr triplu de cromozomi (17+34 la măr). Cercetările mai noi au arătat că în procesul fecundării şi legării fructelor, regulatorii de creştere joacă un rol important. Dennis F.G. (citat de Westwood M.N., 1978) a constatat că extracte din seminţe imature de măr conţin substanţe cu activitate de acid giberelinic. Aplicând aceste extracţii pe florile nefecundate ale soiului respectiv, au legat fructe fără seminţe care au ajuns la maturitate. Şi alte dovezi au confirmat că giberelina generată în embrionii tineri imediat după fecundare, este stimulul principal al legării fructelor şi creşterii ovarului şi ţesuturilor adiacente. Longevitatea ovulelor. Studiile au dovedit că longevitatea ovulelor este un factor important al legării fructelor. Dacă fecundarea nu se produce într-un anumit interval de timp, sacul embrionar devine neviabil (Wi11iams R.R., 1965). Autorul menţionat consideră perioadă de polenizare efectivă, longevitatea ovulelor minus timpul scurs dintre polenizare şi fecundare. Ori atât polenizarea, cât şi fecundarea pot să întârzie datorită unor factori externi (vânturi şi ploi care stânjenesc transportul polenului de către insectele polenizatoare, temperatura). Temperatura afectează puternic creşterea tubului polenic. Lombard P.B. şi colab. (1971) au stabilit că la păr creşterea tubului polenic avea nevoie de 12 zile la 5 0C în timp ce viabilitatea ovulelor era de numai 11 zile; la 15 0C tubul polenic s-a dezvoltat doar în 9 zile. Creşterea foarte lentă a tuburilor polenice se consideră a fi principalul motiv pentru legarea slabă în primăverile reci, fără îngheţ. Longevitatea ovulelor variază cu specia, temperatura şi condiţiile de nutriţie. În urma aplicării de azot spre sfârşitul verii s-au obţinut saci embrionari puternici care au rămas viabili o perioadă lungă de timp faţă de martor (Williams R. R., 1965). Rezultă că agrotehnica poate compensa într-o oarecare măsură, timpul nefavorabil din perioada polenizării -fecundării. Autosterilitatea. Constituie aproape o regulă la pomi şi constă în incompatibilitatea la fecundare a polenului propriu soiului. Asemenea soiuri sunt numite autosterile în opoziţie eu soiurile autofertile la care fecundarea este posibilă cu polenul propriu soiului (vezi cap.3.2.4.). Soiurile autosterile au nevoie de o polenizare şi fecundare alogamă, încrucişată, între soiuri diferite. În caz contrar, nu leagă fructe, sau în cazuri foarte rare, unele soiuri leagă partenocarpic, în general o recoltă slabă. Nici o specie de pomi nu este lipsită de soiuri autosterile, dar autosterilitatea este foarte frecventă la cireş, vişin, măr, păr, prun. De asemenea

191

şi soiuri autofertile se întâlnesc în cadrul tuturor speciilor, însă frecvenţa este mare la piersic, cais, arbuştii fructiferi. Dar şi în cazul soiurilor autofertile, cercetările şi practica au arătat că recoltele sunt mai bune cantitativ şi calitativ în cazul fecundării încrucişate. Pentru acest motiv, au fost stabiliţi cei mai buni polenizatori ai soiurilor, care sunt indicaţi în capitolul „Înfiinţarea plantaţiilor de pomi”. Intersterilitatea. Există destule cazuri în care două soiuri diferite ale aceleiaşi specii, chiar dacă sunt polenizate încrucişat şi epoca de înflorire coincide, fecundaţia şi legarea nu au loc. Soiurile sunt incompatibile la polenizare încrucişată sau intersterile, în opoziţie cu cele compatibile care se numesc interfertile. Intersterilitatea se poate manifesta între două soiuri, sau între grupe de soiuri. Dar fenomenul poate îmbrăca şi aspectul de intersterilitate sau interfertilitate parţială atunci când un partener este fecundat, dar celălalt nu. Cazurile de intersterilitate sunt astăzi cunoscute la soiurile cultivate de pomi şi gruparea lor în plantaţii se face ţinându-se seama de soiurile interfertile. Sterilitatea poate avea patru cauze: morfologice, citologice, fiziologice şi factoriale. Sterilitatea morfologică se datorează constituţiei defectuoase a organelor sexuale. Anomalii se întâlnesc în structura staminelor, care slab dezvoltate nu au polen ca de exemplu la valorosul soi de prun Tuleu gras (care poate fi considerat unisexuat), la piersicul J. H. Hale, ori polenul are o viabilitate slabă ca la unele soiuri de vişin, de căpşun ş.a. Sterilitatea datorată organelor sexuale mascule poate fi remediată printr-o judicioasă grupare a soiurilor în plantaţii, asigurându-se buni polenizatori. Anomaliile survenite în structura organelor femele poate constitui însă diminuarea efectivă a recoltei. Printre acestea se numără avortarea pistilelor, întâlnită frecvent la prunii japonezi (11,2 %), americani (21,2 %), la prunii hibrizi (18,1 %) şi mai puţin la cei din grupa P. domestica (4,3 %). La piersic şi migdal s-a constatat uneori o dezvoltare incompletă a pistilului. Heterostilia, adică stilurile prea lungi, mai frecvente la unele soiuri de piersic pot aduce prejudicii recoltei. Deşi anomaliile de constituire a organelor sexuale sunt ereditare, s-a constatat că în unele cazuri cum ar fi dezvoltarea incompletă a lor, poate fi corectată parţial printr-o agrotehnică superioară, în special prin îngrăşăminte azotate. Sterilitatea citologică se datorează unor anomalii în diviziunea re ducătoare a celulelor-mamă. Ele pot avea loc atât la formarea polenului, a ovulului, cât şi la constituirea zigotului. Ca urmare, la unele soiuri de măr (Frumos de Boscoop) şi de păr (Untoasă Diel, Curé) procentul de grăunciori de polen germinaţi poate să scadă la 4-25 %. Sterilitatea celulelor sexuale femele poate consta în degenerarea aparatului ovular prin formarea de nuclei polari anormal constituiţi, ovule prea mari ş.a. În alte cazuri, formarea zigotului nu se produce, fie că sacul embrionar a avut o diviziune neregulată a celulelor arhesporiale, fie zigotul nu se dezvoltă din alte defecţiuni ale diviziunii celulare. Sterilitatea citologică s-a constatat a fi caracteristică fenomenului de triploidie, adică unele soiuri în loc să aibă numărul normal, 2 n = 34 cromozomi la măr şi păr, au 3 n = 51 cromozomi. Imparitatea cromozomală duce la o repartizare defectuoasă în timpul reducerii cromatice şi al meiozei. Soiurile triploide manifestă o slabă germinaţie a polenului, deci sunt contraindicate ca polenizatori şi au neapărat nevoie de aceştia pentru fructificare. Aceleaşi soiuri au ovulele avortate în proporţie de 30-50 %.

192

Sterilitatea fiziologică. Este foarte dificil de stabilit o departajare netă între cauzele diferitelor categorii de sterilitate la pomi, deoarece pe un fond ereditar, mai mult sau mai puţin, se suprapun adesea condiţiile de nutriţie şi ecologice nefavorabile. Dar chiar la soiuri fără anomalii ereditare, pot avea loc fenomene de sterilitate fiziologică. Printre cauze sunt enumerate vârsta pomilor, poziţia florilor în coroană, gradul de înflorire, vigoarea ramurilor, rezervele de hidrocarbonate ş.a. Valoarea germinativă a polenului provenit de la pomii tineri este cu circa 30-40 % mai mare decât la cei bătrâni. Polenul florilor situate în jumătatea superioară a coroanei are de asemenea o putere germinativă ridicată. 0 înflorire excesivă face ca o parte din flori să rămână subdezvoltate, ceea ce de fapt poate constitui un avantaj la unele specii cu tendinţă de supraîncărcare cu rod. Rezervele slabe de hidraţi de carbon însă, pot agrava fenomenul, cu pierderi economice de recoltă. Sunt cazuri când pomii slab nutriţi şi epuizaţi de o înflorire abundentă pierd total recolta. În sfârşit, ramurile fructifere slabe, debile, fie nu leagă, fie pierd fructele după legare. Factorii externi care influenţează fecundarea. Temperatura nefavorabilă în epoca înfloritului este unul din factorii principali care pot aduce grave prejudicii fecundaţiei în climatul ţării noastre. Ea porte acţiona negativ fie prin temperaturile scăzute sub -1,5 0C … -3 0C care afectează direct organele de reproducere, fie prin cele pozitive dar destul de scăzute ca să întârzie creşterea tubului polinic şi îmbătrânirea ovulelor. Temperatura optimă pentru germinare este între 20 şi 25 0C ceea ce nu se realizează de obicei în condiţiile climatului nostru. Germinaţia scade către 30 0C şi este nulă peste 35 0C şi sub 5 0C. Vânturile fie însoţite de ploile de primăvară, fie chiar uscate stânjenesc în primul rând zborul insectelor, deci polenizarea, dar mai acţionează şi prin scăderea temperaturii în caz de precipitaţii, ori usucă secreţia de pe stigmate dacă sunt calde şi uscate. Ploile prelungite spală polenul şi diluează secreţia stigmatelor. În schimb, o umiditate relativă a aerului normală şi temperaturile normale (16-18 0C) menţin receptivitatea stigmatului. Un echilibru între rezervele de hidraţi de carbon ai plantei şi prezenţa azotului în sol s-a arătat a fi important pentru fecundarea şi legarea fructelor. Unele experienţe au demonstrat sporirea de 3 ori a fructelor legate faţă de martor, când s-a administrat azotat de sodiu cu 8 -10 zile înaintea înfloritului. Prejudicii asupra fecundării, uneori grave, pot să aducă bolile criptogamice, ca de exemplu monilioza la cais, vişin, piersic, precum şi o serie de insecte dacă nu sunt combătute la timp. Dar şi tratamentele de combatere făcute cu substanţe necorespunzătoare au efecte asemănătoare. Tăierea de iarnă a pomilor îmbunătăţeşte fecundarea şi legarea printr-o mai bună aprovizionare cu elemente nutritive a florilor rămase. Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin hidroliza amidonului şi a celorlalte substanţe complexe, întocmai ca şi în creşterea iniţială a lăstarilor, cu care se desfăşoară aproape concomitent. Îndepărtarea uşoară a solzilor la vârful mugurilor (începutul umflării mugurilor) corespunde cu apariţia în masă a tetradelor, iar umflarea mugurilor corespunde cu începutul formării grăunciorilor de polen. 0dată cu deschiderea florilor are loc şi diferenţierea sacului embrionar (deci după microsporogeneză), iar polenizarea şi fecundarea urmează imediat după deschiderea florilor. Polenizarea, adică transportul polenului din antere pe stigmat, constituie o premisă indispensabilă pentru fecundare. La florile hermafrodite, predominante la speciile fructifere, autopolenizarea este în general posibilă. În majoritatea covârşitoare a cazurilor polenul eliberat de antere poate ajunge pe stilul florii fără a fi nevoie de

193

intervenţia unor agenţi polenizatori. Există, totuşi, şi unele cazuri în care morfologia florilor împiedică autopolenizarea: de exemplu, la coacăzul negru, alături de florile normale (cu stil mai scurt decât anterele), există şi flori cu stil care iese deasupra anterelor, astfel că polenul nu este în măsură să ajungă pe stigmat. Fecundarea, numită frecvent şi „legarea”, este precedată de germinarea polenului depus pe stigmat şi de pătrunderea tubului polenic prin ţesuturile stilului, până la ovul. Fecundarea este urmată de reluarea creşterii părţii din floare care participă la formarea fructului (ovar, sau ovar plus receptacul) şi, în acelaşi timp, de o sporire a conţinutului în substanţe stimulatoare, în mod particular auxine şi gibereline. Acestea au fost aduse iniţial de către polen, inducând prin aceasta producerea lor şi în ovar (Ba1dini). După scuturarea petalelor are loc căderea masivă a florilor în general nefecundate şi o parte din cele slab dezvoltate, ceea ce reprezintă un fenomen normal atunci când el nu capătă o amploare deosebită. Se pot înregistra două şi trei valuri de cădere până la căderea finală, cunoscută sub numele de căderea din iunie. Aceste căderi au fost atribuite unei autoreglări a plantei în raport de rezervele de hrană, fie unor condiţii externe cum ar fi seceta, lipsa elementelor nutritive din sol. Fără îndoială că şi acestea joacă un rol important, dar studiile noi par a atribui legarea finală a fructelor echilibrului hormonal. Alături de zonele primare de sinteză a auxinelor - zona subapicală a lăstarilor - în creştere, a giberelinelor - frunzele tinere, a citokininelor în rădăcini, ovulul fecundat şi fructul tânăr constitute de asemenea un loc important de sinteză a regulatorilor de creştere. Echilibrul local hormonal, mai mult decât cel total din plantă par să controleze legarea. Westwood M. N. (1978) arată în această privinţă că: - fie auxina, giberelina sau citokinina provoacă direct legarea fructelor ; - fie embrionul în dezvoltare elaborează giberelină care stimulează producerea auxinei, aceasta din urmă provocând legarea fructelor. La 3-4 săptămâni după fecundare, embrionii încep să producă hormoni, moment în care are loc a doua cădere, dar pe măsură ce cantitatea de hormoni creşte, căderea se micşorează. Apariţia primului flux hormonal coincide cu începutul formării endospermului seminţei şi acest flux este limitat, motiv pentru care căderea fructelor continuă după o scurtă oprire. La 9 săptămâni după fecundare, în momentul optim al dezvoltării endospermului apare al doilea flux de hormoni, precedat de o cădere puternică a fructelor - căderea din iunie, după care fenomenul se opreşte brusc. Aceasta coincide cu maximul hormonal. Deşi mecanismul intern al căderii fructelor nu a fost elucidat, cercetările atestă că regulatorii de creştere au un rol major în legarea fructelor. Nu trebuie subestimat însă şi rolul altor factori, cum sunt: starea nutriţională, apa, vigoarea şi poziţia ramurilor, poziţia fructului în inflorescenţă. În general, pomii subnutriţi înregistrează căderi puternice ale fructelor tinere; lipsa de K şi P accentuează pierderile. Excesul de azot poate, de asemenea, favoriza căderea ca urmare a stimulării creşterii puternice a lăstarilor, care consumă substanţele proteice necesare dezvoltării embrionilor. Insuficienţa apei este o cauză principală a căderii din iunie. Datorită cuticulei încă slab dezvoltată la fructele tinere, pierderea de apă este mare, încât fructele au de suferit, înainte ca pe frunze să se observe ofilirea. Perioade cu umiditate atmosferică scăzută, temperaturi ridicate, insolaţie puternică şi vânturi, însoţite şi de insuficienţa apei în sol sunt foarte favorabile căderii fructelor.

194

Partenocarpia. Constă în dezvoltarea fructelor fără seminţe; poate fi partenocarpie vegetativă când fructul se formează fără polenizare şi fecundare, caz întâlnit la păr şi smochin, şi partenocarpie stimulativă în care polenizarea are loc dar nu se produce fecundarea. Deşi există soiuri de păr care au tendinţa să lege partenocarpic (Curé, Untoasă Giffard, Williams, Untoasă Hardy ş.a.) şi câteva de măr (Renet de Canada, Parmen auriu) nu se pot obţine recolte economice. Este însă probabil că regulatorii de creştere să aducă lucruri noi în problema partenocarpiei. S-a constatat că soiurile partenocarpice au un conţinut mai mare de auxină decât cele cu seminţe. La păr, ţepuşele care au produs fructe partenocarpice conţineau de 3 ori mai multă ANA decât ţepuşele cu fructe cu seminţe. În literatura de specialitate mai este amintită partenocarpia falsă, în cazul căreia fructele se dezvoltă dar seminţele sunt seci, datorită avortării ovulelor fecundate. Nu se cunosc cauzele. La fel stau lucrurile cu apogamia, fenomen în care are loc dezvoltarea fructelor cu seminţe fără fecundaţie. Apogamia este foarte rară şi fără importantă economică. Concluzii practice cu privire la polenizare-fecundare. Asigurarea unor recolte mari este condiţionată de o bună polenizare şi fecundare. Pentru aceasta, în plantaţii vor fi grupate minimum două soiuri interfertile chiar dacă prezintă un grad ridicat de autofertilitate. Totodată este indispensabil ca epocile lor de înflorire să coincidă sau cel puţin să se suprapună pe două treimi din perioada de înflorire. În caz contrar, deşi interfertile, polenizarea şi fecundarea nu pot avea loc; de exemplu, părul Untoasă Hardy nu se poate poleniza cu Ducesa de Angoulème deoarece prima începe înfloritul când la ultima s-a încheiat. Cu excepţia câtorva specii la care agentul vector al polenului este vântul - nuc, alun, castan, corn, transportul polenului la toate celelalte specii este făcut de insecte, în cea mai mare parte de albine. Prezenţa coloniilor de albine în apropierea plantaţiilor sau în interiorul acestora dacă sunt pe suprafeţe mari, au condus în toate cazurile cercetate, la polenizare şi fecundare superioară. Albinele au o rază de acţiune utilă pentru apicultori de 600-1500 m. Ţinând însă cont de timpul mai puţin sau mai mult favorabil din perioada înfloritului în climatul nostru, care poate limita zborul albinelor la 40-100 m, este indicat să se disperseze coloniile în proporţie de 1-4 colonii la fiecare hectar. Acţiunea lor eficace în condiţiile anilor nefavorabili impune ca şi amplasarea pe teren a partenerilor de polenizare să nu fie făcută la distante ce depăşesc 40 m. Modul concret de amplasare este arătat în capitolul „Înfiinţarea plantaţiilor pomicole”. Pentru practică, anumite momente din cadrul acestor fenofaze, numite stadii reper, prezintă deosebită importanţă. Aspectul morfologic al organului analizat diferă de la specie la specie şi chiar de la soi la soi, de aceea stadiile reper le vom prezenta pentru fiecare specie în parte. Stadiile reper la măr şi păr (fig.3.3.5). A - Mugur de iarnă: stare caracteristică pomului în repaus. Mugurul este complet închis, brun, ascuţit. B - Umflarea mugurilor: solzii se desfac la vârf şi între ei apar zone albicioase. C – Începutul apariţiei foliolelor: solzii sunt complet desfăcuţi la vârf şi lasă să apară vârfurile frunzuliţelor (puncte verzi: C1, C2); apariţia foliolelor - se disting clar vârfurile frunzuliţelor (C3).

195

Fig. 3.3.5. Stadii reper la măr şi păr (după Fleckinger J.,1950 şi INRA – Minost C., 2002).

D – Degajarea inflorescenţelor: se observă grupul compact al florilor din inflorescenţă, acoperite cu scamă. E – Degajarea butonilor florali: butonii florali încep să se individualizeze, rămânând însă lipiţi la bază. F – Înălţarea butonilor: butonii se individualizează complet şi începe umflarea corolei; începutul înfloritului – mugurul florifer central la măr, sau unii din mugurii periferici la păr, încep să-şi desfacă petalele. G – Înflorirea: petalele sunt complet desfăcute la toţi butonii florali. H – Scuturarea petalelor: brunificarea parţială sau numai cu nuanţă cenuşiu-albicioasă a petalelor care încep să cadă. Staminele se brunifică şi se răsucesc. I – Legarea fructelor: staminele sunt uscate, sepalele strânse la măr sau etalate la păr, ovulul începe să se mărească. J – Fruct tânăr: micile fructe cu ovule nefecundate cad, cele fecundate încep să crească rapid, luând forma caracteristică speciei şi soiului. Stadiile reper la prun (fig.3.3.6): A – Mugur de iarnă: caracterizat prin starea de repaus a pomului. Mugurul este în întregime brun, ascuţit, complet închis. B – Umflarea mugurilor: mugur umflat, rotunjit, crăpat la vârf, între solzi apar dungi de culoare albicioasă. C – Apariţia butonilor: solzii din vârf se desfac şi lasă să se vadă butonii, încă lipiţi, verzi-deschis. Fig.3.3.6. Stadii reper la prun D – Separarea butonilor: la (după Gautier M., 1978) butoni se văd punctele albe ale corolelor. E – Apariţia staminelor: butonii se deschid parţial şi apar staminele. F – Înflorirea: corolele sunt complet deschise. Începutul înfloririi este considerat momentul în care sunt înflorite 25 % din flori. Dacă florile sunt deschise 26-75 %, este considerată înflorirea deplină sau în masă, iar dacă peste 75 % din flori şi-au deschis petalele se consideră sfârşitul înfloririi. G – Căderea petalelor: încep să cadă petalele, iar staminele se usucă. H – Legarea fructelor: toate petalele au căzut, ovarul începe să se îngroaşe, semn că fecundarea a avut loc. I – Scuturarea cămăşuţelor: staminele uscate şi caliciul crapă, se

196

detaşează de ovar şi încep să cadă. J – Fruct tânăr: fructul începe să crească rapid şi capătă forma caracteristică soiului. Stadiile reper la piersic (fig.3.3.7): A – Mugur de iarnă: stare caracteristică pomului în repaus. Mugurul este brun, scămos, ascuţit, nedesfăcut. B – Umflarea mugurilor: mugurul Fig.3.3.7. Stadii reper la piersic începe să se rotunjească, solzii se (după Gautier M., 1978) depărtează la vârf şi apar spaţii albicioase. C – Apariţia sepalelor: mugurul se alungeşte şi prezintă un punct albicios constituit din sepalele caliciului. D – Apariţia petalelor: sepalele se deschid şi lasă să se vadă corola roz în vârful mugurului. E – Apariţia staminelor: butonul roz se deschide parţial şi apar staminele. F – Înflorirea: dacă petalele sunt complet desfăcute la mai puţin de 25 % din flori este începutul înfloritului, dacă sunt înflorite 26-75 % din flori este înflorirea deplină şi dacă peste 75 % din flori şi-au deschis corola, este sfârşitul înfloririi. G – Căderea petalelor: ofilite sau uşor brunificate, petalele se scutură, staminele se răsucesc şi se brunifică. Momentul fecundării a fost depăşit. H – Formarea fructului – ovarul se măreşte şi apare fructul în formare, având la vârf, restul sepalelor uscate. I – Fruct tânăr: ovarul este eliberat de cercul format din resturile caliciului şi ale staminelor uscate. Fructul tânăr este foarte pubescent la piersicile propriu-zise şi pavii, sau glabru, după care se recunosc, nectarinele şi brugnonele. Stadiile reper la cais (fig.3.3.8): A – Mugur de iarnă: stare caracteristică pomului în repaus. Mugurul este brun, ascuţit, complet închis. B – Umflarea mugurilor: mugurul începe să se rotunjească, apare o uşoară colorare mai deschisă la baza solzilor şi la vârful mugurului. C – Apariţia sepalelor: mugurul umflat se alungeşte şi lasă să se vadă un punct roşu-închis, constituit din Fig.3.3.8. Stadii reper la cais sepalele caliciului. (după Gautier M., 1978) D – Apariţia petalelor: sepalele se desfac şi lasă să se vadă corola albă în vârful mugurului. E – Apariţia staminelor: butonul se deschide parţial şi apar staminele. F – Înflorirea: dacă petalele sunt complet desfăcute la cel puţin din 25 % din flori este începutul înfloritului, dacă sunt înflorite 26-75 % din flori este înflorirea deplină (în masă) şi dacă peste 75 % din flori şi-au deschis corola, este sfârşitul înfloririi. G – Căderea petalelor: acestea, ofilite şi uşor brunificate, cad, staminele

197

se răsucesc şi se brunifică. Momentul fecundării a avut loc atunci când fructul are dimensiuni duble faţă de cele ale ovarului. I – Fruct tânăr: eliberat de cămăşuţă, tânărul fruct, foarte pubescent la piersici şi glabru la nectarine, creşte rapid. Stadiile reper la cireş şi vişin (fig.3.3.9): A – mugur de iarnă: caracterizează starea de repaus a pomului: mugurul este în întregime brun, ascuţit şi complet închis. B – Umflarea mugurilor: mugurul se rotunjeşte sensibil şi capătă o culoare verde deschis la vârf. Între solzi apar porţiuni mai deschise la culoare. C – Apariţia butonilor: solzii din vârf se desfac şi lasă să se vadă butonii verzi, încă lipiţi. Fig. 3.3.9. Stadii reper la cireş şi vişin D – separarea butonilor: (după Gautier M., 1978). butonii se separă între ei, rămânând înveliţi la bază de solzii mugurului. Punctele albe ale corolei sunt vizibile. E – Apariţia staminelor: primii butoni se deschid parţial şi lasă să se vadă staminele. F – Înflorirea: dacă toate florile sunt deschise, este înflorirea deplină (în masă); dacă sunt deschise mai puţin de 25 % din flori, este începutul înfloririi, iar dacă peste 75 % din flori sunt deschise, este sfârşitul înfloririi. G – Căderea petalelor: petalele încep să se ofilească şi să cadă. Staminele se usucă şi se răsucesc. H – Legarea fructelor: toate petalele au căzut, ovarul începe să se îngroaşe, semn că fecundarea a avut loc. I – Scuturarea cămăşuţelor: sepalele se usucă, crapă şi cad, lăsând micul fruct descoperit. J – Fruct tânăr: micul fruct creşte rapid şi începe să capete forma caracteristică soiului. Stadiile reper la nuc. Fiind plantă unisexuat monoică, la nuc vom prezenta stadiile reper la cele două tipuri de muguri (amenţi şi micşti femeieşti). Stadiile reper la amenţii de nuc (fig. 3.3.11): Amr. Nuanţă roză: amentul are nuanţă roză. Amv. Nuanţă verde: culoarea amentului devine verde. Amg. Ament în stadiul hibernal, înainte de căderea frunzelor: mugurul ament capătă nuanţă cenuşie. Bm. Începutul alungirii (0,5-2 cm) (formarea polenului): amentul începe să se lungească iar în antere se formează polenul. Cm. Creşterea intensă a amenţilor: amenţii se alungesc rapid. Dm. Separarea florilor bărbăteşti: florile din inflorescenţă (ament) se separă. Dm2. Distanţarea şi începutul deschiderii florilor bărbăteşti. Em. Separarea anterelor: în floare anterele se separă. Em2. Îngălbenirea anterelor: anterele îşi schimbă culoarea de la verde la galben. Fm. Deschiderea anterelor: anterele crapă şi pun în libertate polenul.

198

Fm2. Sfârşitul eliminării polenului: tot polenul din antere este pus în libertate. Gm. Brunificarea anterelor: anterele, din galben, devin brune. Gm2. Uscarea anterelor: anterele se usucă. Hm. Căderea amenţilor: cad amenţii uscaţi. Stadiile reper ale mugurilor micşti femeieşti la nuc (fig. 3.3.10): Af. Mugur mixt femeiesc în repaus: solzii sunt închişi, de culoare brună. Af2. Căderea solzilor exteriori rigizi: solzii exteriori, rigizi, se rup de la bază şi cad. Fig.3.3.10. Stadiile reper ale mugurilor micşti Bf. Buton alb: femeieşti la nuc (după Bergaugnoux F., Grospierre mugurul are aspectul unui P., 1975; Germain E. şi colab., 1999) buton alb datorită perozităţii. Cf. Dezmugurirea: mugurul crapă şi solzii se depărtează mult. Cf2. Apariţia vârfurilor frunzelor: Dintre solzi apar vârfurile frunzelor. Df. Căderea bracteelor jgheab: bracteele jgheab de la baza mugurilor cad. Df2. Dezvoltarea primelor frunze: cresc primele frunze din mugurul mixt femeiesc. Ef. Apariţia florilor femeieşti: în vârful lăstarului apar două sau mai multe proeminenţe sferice care sunt viitoarele flori. Ff. Apariţia stigmatelor: la flori apar cele două stigmate. Ff1. Schimbarea culorii stigmatelor: stigmatele îşi schimbă culoarea, aceasta devenind gălbuie sau roz şi din poziţie paralelă, ajung la 180 0. Ff2. Recurbarea stigmatelor: stigmatele încep să se recurbeze. Ff3. Apariţia unor striuri brune şi începutul uscării stigmatelor. Pe stigmate apar striuri brune ce evidenţiază începutul uscării lor. Gf. Înnegrirea stigmatului: Stigmatele se usucă şi se înnegresc. Creşterea fructelor. Această fenofază începe odată cu „legarea” fructelor şi se încheie la începutul maturării, adică la intrarea fructelor „în pârgă”. I. F. Radu (1985) consideră că fructele au intrat în pârgă în momentul când au 95 % din dimensiunile normale, 85 % din cantitatea totală de substanţă uscată şi 75-80 % din pigmentaţia normală. Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor este foarte variabilă de la un soi la altul, dar în condiţii climatice identice constituie o caracteristică a soiului. Aceasta a fost studiată mai ales sub aspectul timpului scurs între deplina înflorire şi maturitatea fructelor (fenomene uşor de observat), fiind necesară pentru programarea şi organizarea campaniei de recoltare a fructelor. Pentru soiul de cireşe „Ramon Oliva”, intervalul de la înflorirea deplină la maturitate a fost găsit de 45 zile iar pentru „Pietroase Napoleon”, de 66 zile.

199

Fig. 3.3.11. Stadiile reper ale mugurilor amenţi la nuc (după Bergaugnoux F., Grospierre P., 1975; Germain E. şi colab., 1999)

În condiţiile ţării noastre, pentru soiurile de mere „Jonathan” şi „Golden delicious” au fost înregistrate valori de 145-155 şi, respectiv 165-170 zile (C.V.Popescu). Cunoscându-se durata acestui interval de timp, caracteristic (constant pentru condiţii climatice identice) fiecărui soi, problema stabilirii momentului recoltării este uşor rezolvabilă. De reţinut, însă, că această caracteristică a soiului depinde în mare măsură de factorii de mediu din locul şi anul respectiv, în special de temperatură. După legarea finală - căderea din iunie - până la recoltare, se disting două etape importante în formarea fructelor: creşterea cu acumulare cantitativă de substanţe şi maturarea cu importante transformări fizice, biochimice şi fiziologice. În cursul creşterii fructelor intervin numeroşi factori care pot influenţa rata de creştere şi mărimea finală a acestora. Procesul creşterii poate fi urmărit prin sporirea volumului, prin măsurarea greutăţii proaspete sau a celei uscate, fapt important pentru aprecierea mai justă a unor tehnici agrotehnice ca de exemplu aplicarea îngrăşămintelor, tăierile, rărirea fructelor, folosirea regulatorilor de creştere ş.a. Creşterea fructelor are loc prin două procese sau mecanisme: la început creşterea se face prin diviziunea celulară, dar curând se declanşează şi întinderea sau mărirea celulelor. Diviziunea celulară la nivelul fructului are o durată diferită funcţie de specie: la cireş şi vişin 2 săptămâni de la anteză, la prun şi piersic 4 săptămâni, la măr 4-5 săptămâni, la păr 7-9 săptămâni. La coacăz, zmeur şi mur, diviziunea celulară este aproximativ terminată la încheierea înfloritului; în schimb, la căpşun continuă până la maturitate. Chiar înainte de sfârşitul diviziunii celulare, la un moment dat începe mărirea celulelor. Se formează vacuole în interiorul celulelor, care se măresc odată cu întinderea acestora, ocupând până la sfârşit majoritatea spaţiului din centrul celulei. Vacuolele se umplu cu sucul vacuolar care conţine zaharuri şi acizi organici şi în plus în zona epidermică apar şi pigmenţii roşii sau albaştri care dau culoarea fructelor. În paralel cu procesul de mărire a celulelor se formează spaţii intercelulare cu aer. Creşterea combinată datorită diviziunii

200

celulare, măririi celulelor şi formării spatiilor intercelulare cu aer, duce la o reprezentare grafică generală a creşterii sub forma unei curbe sigmoide simple la sămânţoase (măr, păr, gutui). La sâmburoase, curba apare cu două inflexiuni deoarece în perioada de lignificare a sâmburilor, mezocarpul şi chiar sămânţa propriu-zisă se opresc din creştere. Spre sfîşitul întăririi sâmburilor, celulele pulpei cresc rapid până ce fructul ajunge 1a maturitate. Alunul constituie un caz aparte datorită duratei lungi dintre polenizare, dezvoltarea ovarului, fecundare. După polenizarea ce are loc către sfârşitul iernii, primordiul ovarian, viitorul involucru, creşte foarte lent, atingând 10 % din volumul său. În martie, ovulele, viitorului miez al alunei, încep de asemenea să se dezvolte lent. Pe la mijlocul lunii mai, ovarul începe o creştere foarte rapidă şi în 5-6 săptămâni atinge 90 % din volum, iar în timpul acestei creşteri, aproximativ la mijlocul lunii iunie, ovarul atinge stadiul matur adică cele două ovule sunt apte pentru fecundare. Unul dintre acestea va fi fecundat de nucleii polenici care au aşteptat în vârful unui tub polinic localizat lângă micropilul ovulului, încă de la polenizare. Ovulul al doilea avortează. După fecundare, zigotul se dezvoltă lent în interiorul cojii care creşte însă rapid, atingând în luna iulie mărimea deplină, circa 20-25 mm în lungime. Interiorul cojii se umple cu un ţesut spongios. Abia după acest proces de mărire a cojii, în luna iulie, miezul propriu-zis (sămânţa) creşte foarte rapid, presează ţesutul spongios către pereţi încât la începutul lui august, miezul umple toată nuca. Formarea miezului la alună are cea mai rapidă creştere întâlnită la un fruct (Thompson M. M., 1967). Studiul alurei curbei de creştere nu are numai interes teoretic, ci şi practic. După intrarea fructelor în perioada de creştere regulată şi intensă, orice perturbare în mediul ambiant sau în plantă provoacă o încetinire a creşterii şi o „aplecare” a curbei. Ca urmare, se poate repera anomalia şi stabili măsurile de remediere. De exemplu, se declanşează udarea, dacă seceta este cauza încetinirii. În legătură cu aspectele macroscopice ale sporirii volumului şi greutăţii fructelor, creşterea are loc în toate direcţiile, dar cu intensităţi diferite. La măr, creşterea în diametru este mai mare decât creşterea în lungime. La păr, fructul conţine celule pietrificate, sclereide, care sunt grupate în apropiere de lojile carpelare sub epiderma fructului şi spre apex (aproape de cavitatea calicială). La soiurile inferioare aceste sclereide sunt foarte numeroase şi dispuse în aglomerări care se simt în pulpă, ceea ce atrage denumirea de „pere pietroase”. Şi într-o pară de calitate superioară există sclereide, dar sunt mai puţin numeroase şi nu sunt sub formă de aglomerări (sclereidele sunt dispersate în masa fructului, astfel că la consumare nu se simt). Dacă, însă, creşterea normală a fructului este stânjenită (temperatură scăzută, secetă, lipsă de hrană etc.), o pară dintr-un soi superior devine pietroasă, sclereidele rămânând grupate (nu se dispersează) şi se simt în timpul consumului. Urmărirea alurii curbei d e creştere şi intervenţia promptă pentru înlăturarea cauzelor poate evita, deci, scăderea bruscă a calităţii fructelor. Căderea fructelor. Tot ca aspecte macroscopice, în decursul fenofazei de creştere asistăm la căderea fiziologică şi la căderea prematură a fructelor. Căderea fiziologică mai este denumită căderea din iunie şi se manifestă prin desprinderea unor fructe insuficient dezvoltate de pe ramuri. Fenomenul apare imediat după fecundare şi se accentuează, ajungând la o cădere în masă la începutul lunii iunie. S-a constatat că se desprind şi cad în primul rând fructele rezultate din flori întârziate, rămase în urmă ca dezvoltare,

201

cu puţine seminţe, lipsite de vitalitate. În schimb, rămân în coroana pomului şi îşi continuă creşterea fructele mai bine situate în coroană, cele rezultate din primele flori fecundate care sunt mai avansate, precum şi cele care conţin un număr mai mare de seminţe (care au o vitalitate mai mare). Fenomenul este prezent în fiecare an, dar intensitatea căderii diferă de la un soi la altul. De exemplu, în condiţii identice de cultură, în cursul căderii fiziologice soiul de măr „Parmen auriu” pierde întotdeauna mai multe fructe decât soiul „Wagener premiat”. S-a constatat, de asemenea, că în anii în care polenizarea şi fecundarea se desfăşoară în condiţii optime, căderea fiziologică este mai accentuată. Dimpotrivă, în anii cu fecundare defectuoasă, fenomenul căderii fiziologice este redus. Se consideră că acest fenomen se datorează existenţei unei concurenţe între fructe pentru hrană şi apă. Faptul că este prezent la toate speciile pomicole, denotă că fenomenul constituie o particularitate biologică a speciilor pomicole prin intermediul căreia se tinde la stabilirea unui echilibru între încărcătura cu rod şi posibilităţile de nutriţie ale pomului; se tinde la realizarea autoreglajului dintre încărcătura de fructe şi condiţiile anului. Desigur, între numeroasele soiuri există unele cu mari posibilităţi de autoreglare, după cum există altele la care adesea pomii rămân supraîncărcaţi. În mod normal, căderea fiziologică a fructelor, ca fenomen biologic ce se desfăşoară în limitele caracteristice soiului, nu influenţează negativ producţia de fructe; ea nu constituie o pierdere economică sau biologică. Există, însă, situaţii când căderea fiziologică poate atinge proporţii deosebite şi afectează producţia. Pentru aceste situaţii, este necesar să se cunoască factorii externi care o influenţează. Condiţiile de umiditate şi de hrană ale pomilor joacă în această privinţă un rol primordial. Insuficienţa hranei, precum şi insuficienţa sau excesul de umiditate pot accentua căderea fiziologică până la proporţii care să afecteze producţia. Atacurile de boli şi dăunători, care se manifestă tot ca insuficienţă de hrană din cauza reducerii suprafeţei de fotosinteză, au aceleaşi efecte. Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulieaugust (deci, destul de târziu după căderea fiziologică) şi până în momentul recoltării fructelor. În mod obişnuit, căderea prematură este mai intensă, pe măsura apropierii de maturitatea fructelor, care conţin acum o mare cantitate de substanţe sintetizate. Ca urmare, apariţia acestui fenomen determină pierderi economice. Din fericire, căderea prematură nu este prezentă la toate speciile; se manifestă pregnant la măr şi păr şi, în mai mica măsură, la prun şi cais; este inexistentă la gutui, piersic, cireş şi vişin. În cadrul fiecăreia dintre speciile afectate există soiuri la care fenomenul este mai redus si altele la care este mai accentuat. Din prima categorie sunt citate exemplele următoare: 1a păr – „Favorita lui Clap”, „Duchesse d'Angoulème”; 1a prun – „Gras românesc”, „Vinete româneşti”, „Anna Späth”. Din a doua categorie (nerezistente) fac parte: soiul de măr - „Parmen auriu”, soiul de păr „Josefina de Malines”, precum şi soiul de prun „Agen”. În afară de particularităţile biologice de specie şi soi, căderea prematură poate fi accentuată de numeroase cauze: seceta, atacul de boli sau dăunători, udarea exagerată după o secetă prelungită, lipsa de hrană etc. Pentru reducerea căderii premature a fructelor se aplică lucrări culturale care converg către asigurarea unei hrăniri abundente (combaterea bolilor şi dăunătorilor, îngrăşarea, udarea la timp) şi, ca măsură directă, pulverizarea fructelor cu substanţe stimulatoare care sporesc legătura fructului

202

de ramură. Din această categorie, stropirile cu acid alfanaftilacetic, naftilacetamidă şi acid diclorfenoxiacetic au dat rezultate bune dacă au fost aplicate în zona pedunculului fructului. Aspectele fiziologice ale fenofazei creşterii fructelor permit desprinderea unor concluzii pentru practică. Creşterea propriu-zisă se bazează pe multiplicarea celulelor fructului (citokineza) şi apoi pe întinderea celulelor până la dimensiunile normale, însoţită de mărirea spaţiilor intercelulare (Ba1dini E., 1976). Durata celor două etape este diferită în funcţie de specie şi soi. Deci, etapa de diviziune a celulelor contribuie cu puţin la sporirea volumului fructelor. Contribuţia cea mai mare la obţinerea calibrului final revine etapei de întindere a celulelor. Aceasta nu înseamnă că etapa de diviziune celulară nu are importanţă în privinţa creşterii totale a fructului. Dimpotrivă, cercetările au stabilit că numărul de celule existente la sfârşitul etapei de diviziune dă potenţialul de mărire al fructului. Cu cât este mai mare numărul de celule din care este alcătuit un fruct, cu atât mai multe şanse există de a se obţine un calibru mai mare şi calităţi superioare. Totuşi, este de preferat să se obţină fructe conţinând multe celule de dimensiuni medii, decât fructe ale căror celule au dimensiuni foarte mari, ceea ce conduce la obţinerea de fructe „afânate” şi cu o rezistenţă mai scăzută la păstrare. Între etapa de diviziune celulară şi cea de întindere a celulelor care alcătuiesc fructul nu există o demarcaţie netă. Dimpotrivă, trecerea între cele două etape se face treptat. Ca urmare, sporul de volum şi greutate înregistrat de fruct este uniform, de aceeaşi intensitate, ceea ce explică alura curbei de creştere, fără inflexiuni când primul sau cel de-al doilea fenomen prevalează. Creşterea fructelor se datorează în principal factorilor hormonali şi nutriţionali. În faza de citokineză acţionează în principal citochininele (fig.3.3.13) alături de gibereline şi auxine (Ba1dini E., 1976). Aceste substanţe se formează în embrioni şi polarizează spre aceştia substanţele trofice în mod asemănător cu meristemele apicale ale lăstarilor în creştere. Se creează chiar o concurentă, un raport antagonic între creşterea lăstarilor şi creşterea fructelor. În faza iniţială, acest raport este în favoarea creşterii lăstarilor. Aşa se explică faptul că ciupirea lăstarilor crescuţi pe inflorescenţe (măr şi păr) determină o îmbunătăţire a legării şi a creşterii fructelor. Prin suprimarea unuia dintre punctele de atracţie a substanţelor trofice, fructul este mai bine hrănit. În faza următoare, de elongaţie a celulelor, dintre substanţele bioactive se fac simţite numai auxinele şi giberelinele. Raportul antagonic dintre creştere (lăstari) şi rodire (fructe) continuă să existe, de această dată însă fructele devin centre principale de atracţie a substanţelor trofice. Din această cauză pomii încărcaţi cu rod au creşteri (lăstari) mai mici decât cei fără fructe. Rezultă că raportul antagonic între lăstari şi fructe constituie un fenomen dinamic în ciclul anual al pomilor. Respiraţia în timpul creşterii fructului are variaţii însemnate. În etapa de diviziune a celulelor respiraţia este f6arte intensă (ceva mai scăzută, însă, decât în timpul înfloririi). Pe măsură ce fructele avansează în timp respiraţia scade în intensitate, tendinţa menţinându-se până la începutul maturării fructelor sau, la unele specii (cireş, vişin), şi după aceasta. Degajarea de etilen, foarte redusă la începutul creşterii fructelor, manifestă tendinţă de creştere lentă pe toată durata fonofazei (v. fig. 3.3.12).

203

Fig.3.3.12. Schema proceselor fiziologice şi biochimice din fenofazele creşterii şi maturării fructelor (prelucrare după Baldini E., 1976): f – fecundare; m.r. – maturitate de recoltare; m.c. – maturitate de consum; MIN – minim climacteric; MAX – maxim climacteric; IIA – acid indolil acetic; GA3 – acid giberelinic; ABA – acid abscizic; R1 – curba respiraţiei la fructele fără fază climacterică; R2 – curba respiraţiei la fructele cu fază climacterică.

Din punct de vedere biochimie, fenofaza creşterii fructelor se caracterizează prin dominarea proceselor de sinteză în viaţa pomului. Chiar şi fructele realizează sinteze organice reduse, datorită pigmenţilor clorofilieni pe care îi posedă. Datorită proceselor intense de sinteză realizate de către plantă, se formează şi se depun în fructe: amidon, acizi organici, substanţe tanante, substanţe pectice, protopectină. Ca urmare, în această fenofază fructele sunt dure şi au gust acru-astringent, sunt tari, aşchioase. Concomitent, în plantă se desfăşoară un consum mare de substanţe utilizate, în principal, pentru cele două fenomene care se desfăşoară concomitent: creşterea lăstarilor şi a fructelor. Condiţiile care influenţează creşterea fructelor sunt foarte numeroase, astfel că necesită gruparea în factori: nutriţionali, climatici, biologici şi tehnologici. Nutriţia are un rol deosebit atât în privinţa creşterii, cât şi a calităţii fructelor, influenţând atât această fenofază, cât şi pe cea de maturare a fructelor. Factorii climatici cu influenţă evidentă sunt: apa, căldura şi lumina. Apa. Prezenţa apei în exces conduce la obţinerea de fructe de calibru mare dar rarefiate, formate din celule mari şi cu un conţinut redus de substanţă uscată. Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea fiziologică, reduce ritmul de creştere al fructelor care rămân mici, iar recolta este redusă.

204

Că1dura. Satisfacerea nevoilor de frig din timpul repausului favorizează citokineza, constituind, prin aceasta, premisa pentru obţinerea de fructe de calitate şi, în acelaşi timp, de calibru mare. La noi în ţară s-a stabilit că atât cantitatea recoltelor, cât şi calitatea fructelor din grupa „Red delicious” depinde de temperatura din timpul înfloririi şi din primele săptămâni ale creşterii fructului. Regiunile în care aceasta nu depăşeşte 150C nu sunt propice pentru cultura acestor soiuri. În legătură cu temperatura, s-a constatat că acelaşi soi dă fructe mai plate în regiunile mai calde, dimpotrivă, alungite în regiunile răcoroase. Lumina. În condiţii de iluminare corespunzătoare, fructele ating dimensiuni mai mari şi sunt mai bogate în substanţă uscată. Insuficienţa acestui factor conduce la obţinerea de fructe cu dimensiuni reduse şi mai sărace în substanţă uscată. Desigur, aceste efecte constituie corolarul acţiunii luminii asupra fotosintezei. Factorii biologici. Dintre factorii biologici, literatura de specialitate actuală acordă seminţelor rolul primordial. Seminţele sporesc afluxul de substanţe trofice; sporesc rezistenţa legăturii cu ramura (reduc căderea fiziologică); provoacă asimetrii vizibile, mai ales când fructele au 25-30 mm diametru, după care se atenuează (partea cu seminţe se dezvoltă mai bine decât cea fără); provoacă chiar o coacere inegală. Pentru a avea fructe de formă normală şi cu coacere uniformă, trebuie asigurată o bună polenizare şi fecundare a florilor. Rolul seminţelor este determinat numai până la căderea fiziologică, ajutând fructele în concurenţa cu lăstarii din primele etape. Avortarea seminţelor după această etapă nu împiedică continuarea creşterii fructelor. Seminţele exercită această acţiune prin substanţele stimulatoare pe care le secretă. Însăşi creşterea seminţelor influenţează asupra creşterii fructului. În prima etapă albumenul (rezerva de hrană a embrionului) este principalul furnizor de substanţe hormonale; el se formează începând de la căderea petalelor şi ajunge complet după circa o lună. În a doua etapă zigotul consumă albumenul (din care rămân doar câteva straturi de celule). Competiţia între rodire şi creştere ( lăstari, rădăcini, cambiu). Este un alt factor biologic important de care depinde creşterea fructelor. În primele 4-5 săptămâni după înflorire această competiţie este foarte evidentă, atracţia substanţelor trofice fiind mai puternică spre creşterea vegetativă. În această etapă, dacă creşterea vegetativă este foarte intensă, fructele sunt afectate în ritmul lor de creştere şi dezvoltare. Influenţa lemnului purtător şi apoziţiei fructe1or. Vârsta lemnului purtător (schelet şi semischelet) al ramurilor de rod are mare importanţă asupra creşterii fructelor. Astfel, la soiul de măr „Golden delicious”, care fructifică în principal pe ramuri de 1-3 ani (mai mult de 75 % din recoltă), fructele cele mai mici sunt prinse pe ramurile de un an. Cele mai mari şi mai omogene fructe se obţin, la acest soi, pe ramurile purtătoare în vârstă de 3 ani (păstrând un singur fruct din inflorescenţă). Înclinarea ramuri1or purtătoare. Lespinasse a constatat că la „Golden delicious” ramurile cu înclinaţia între 30 şi 60° faţă de verticală dau fructele cele mai mari şi mai frumoase. Ramurile „dresate” între 0 şi 30 0, precum şi cele aplecate sub orizontală dau fructe cu cel puţin 15 % mai mici. Lungimea suportu1ui fructului (porţiunea multianuală a ramurii de rod) influenţează şi ea asupra creşterii fructului. Se pare că o lungime egală sau mai mare de 3 cm conferă mugurului floral şi apoi fructului o oarecare autonomie (scapă de sub concurenţa acerbă a creşterilor vecine) şi conduce la fructe

205

normal dezvoltate. Factorii tehnologici care pot influenţa creşterea fructelor sunt destul de numeroşi, dintre care amintim: - rărirea precoce a fructelor (în faza de flori proaspăt legate) stimulează citokineza fructelor rămase, deci creează premisa pentru obţinerea de fructe cu dimensiuni mari şi dense; - ciupirea lăstarilor favorizează creşterea fructelor, mai ales ciupirea acelora care însoţesc fructele; - rărirea chimică a florilor, folosind substanţe stimulatoare (IAA, NAD, Carbaril), conduce la obţinerea de fructe mai mari decât rărirea manuală. Alături de efectul datorat precocităţii intervenţiei (în timpul înfloririi faţă de fructe deja dezvoltate), aceste substanţe înlătură fructele mici rămase subdezvoltate, favorizându-le pe cele care, avansate, au format deja seminţe. Valoarea comercială şi durata de depozitare depinde între alţi factori de mărimea celulelor şi de numărul lor în fructe. În această direcţie s-au făcut ample cercetări. Sintetizând rezultatele sunt de reţinut următoarele: - fructele mari au de obicei un număr mai mare de celule decât cele mici, din acelaşi pom; - fructele de la pomii cu recoltă redusă aveau mai multe celule şi mai mari, deci fructe mai voluminoase decât pomii cu încărcătură maximă; - azotul a dus la fructe cu celule mai puţine şi mai mari decât la martorul neîngrăşat ; NPK nu a prezentat diferenţe fată de martor; - fructele din floarea centrală la soiul Golden Delicious conţineau celule mai numeroase şi mai mari decât cele provenite din florile laterale; în schimb, la grupul Delicious roşu nu s-a constatat această diferenţă; - rărirea chimică a determinat fructe cu număr mai mare de celule decât rărirea manuală, datorită acţiunii selective a substanţelor chimice; acestea fac să cadă tocmai fructele cu posibilităţi fiziologice mai reduse de creştere, în timp ce rărirea manuală se face la întâmplare; - densitatea fructelor este mai mare la fructele mici decât la cele mari la toate soiurile, ca urmare a spatiilor intercelulare cu aer mai reduse la fructele mai mici. Este preferabil să se obţină mere cu număr relativ ridicat de celule şi de mărime medie, decât fructe cu celule mari şi mai puţine. Primele au o densitate mai mare şi conservabilitate mai îndelungată. Forma fructelor. Standardele comerciale prevăd ca fructele să aibă forma caracteristică soiului respectiv. S-a constatat însă că o serie de factori externi pot modifica mai mult sau mai puţin forma tipică. În general, fructele îşi modifică lent forma până începe maturarea, dar o modificare substanţială are loc în primele săptămâni după legare (Westwood M.N., 1962). 0 temperatură ridicată în această perioadă duce la turtirea fructelor, dar raportul D/d (diametrul mare/diametrul mic) se modifică în continuare lent, la măr de exemplu timp de 60-100 zile. Raportul D/d la grupul Delicious roşu este de circa 1,4 la 20 de zile după înflorire şi scade până la recoltare în jur de 0,85. Cercetări recente au arătat modificări asupra formei fructelor sub acţiunea unor regulatori de creştere. Tratamentele cu acid giberelinic (GA4, GA7, şi GA3), conduc la alungirea fructelor la măr, la primele două fenomenul fiind mai accentuat. ANA şi kinetina au puţină influenţă asupra formei, dar 2, 4 D duce la obţinerea unor fructe turtite şi mici. Experienţele au mai arătat că acidul giberelinic provoacă alungirea

206

numai dacă este aplicat în partea dinspre caliciu a fructului nu şi către peduncul. Un lucru similar a fost constatat la cais. Stropirile cu GA efectuate pe întregul pom la Golden Delicious şi Rome Beauty au determinat creşterea mai mult la capătul dinspre caliciu. Fructele alungite au celulele izodiametrice, pe când la cele turtite sunt elipsoidale cu axa mare perpendiculară pe axa longitudinală a fructului. Numărul de celule pare a nu fi variabil de la o formă la alta la greutate egală, ceea ce face să se considere că mai curând echilibrul hormonal determină forma fructelor prin afectarea sensului mărimii celulelor, decât amploarea totală a acestei mărimi. Densitatea fructelor. Greutatea pe unitatea de volum sau greutatea specifică variază în cursul creşterii până la maturare, în sensul că descreşte lent. La Prunoideae, variaţia densităţii fructelor în cursul creşterii nu urmează o curbă regulată de descreştere ca la Pomoideae, ci este oarecum neregulată. La piersici, de exemplu, greutatea specifică a fructelor întregi creşte în timpul întăririi sâmburilor, deoarece sâmburele are o greutate specifică mare datorită ligninei şi reprezintă în acest moment 25 % din greutatea totală, în timp ce la maturitate, valoarea acestuia scade la numai 6 %. Aceasta explică de ce la sâmburoase, greutatea specifică creşte în timpul întăririi sâmburilor şi apoi scade în timpul creşterii şi maturării finale. La Pomaceae un rol important revine numărului de seminţe în fruct şi vigorii ramurilor care poartă fructul. Fructele care au garnitura completă de seminţe cresc mai mari şi simetrice; cu cât numărul acestora scade - cu alte cuvinte fecundaţia a fost deficitară - fructele sunt mai puţin voluminoase şi asimetrice. De asemenea, cu cât ramurile de rod sunt mai viguroase (nu însă excesiv de viguroase) cu atât fructul va fi mai mare. Între aceşti doi factori există o relaţie de compensare în sensul că mai puţine seminţe în fruct pot fi suplinite de o ramură mai viguroasă şi invers. Lipsa seminţelor sau chiar prezenţa seminţelor seci în cazul mărului şi părului influenţează puternic forma fructelor. Partea corespunzătoare lojilor (carpelelor) fără seminţe rămâne subdezvoltată. Maturarea fructelor. Fenofaza maturării fructelor, care încheie ciclul anual al organelor florifere, este una dintre cele mai importante, prin problemele complexe de fiziologie, biochimie, tehnologie şi economice cu care este strâns legată. Maturarea fructelor constă în totalitatea schimbărilor fizice, biochimice şi fiziologice prin care trec fructele de la intrarea lor în pârgă până la atingerea calităţilor gustative maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum. În cursul maturării, fructele devin mai elastice, capătă culoarea caracteristică soiului, gustul devine plăcut, pulpa suculentă şi degajă aromă de fruct copt. Modificările biochimice şi fiziologice constau în reducerea amidonului la unele fructe, o sporire a zaharurilor solubile, a pectinei solubile, o scădere a acidităţi şi substanţelor tanante, apar substanţele aromate. Aceste procese sunt însoţite de modificări respiratorii şi de o reducere a rezistenţei la agenţi patogeni şi la stresul fizic. Procesele fiziologice pe parcursul maturării fructelor. Urmărindu-se activitatea respiratorie în această fenofază se constată că cireşele şi vişinele manifestă o scădere continuă a respiraţiei, pe măsura avansării spre maturitate şi chiar după aceea, până la moartea celulelor v. fig. 3.3.13). La mere, pere, piersici, banane etc., curba respiraţiei are o altă alură. Începutul maturării la aceste fructe este însoţit de o scădere continuă a respiraţiei până la

207

un minim, care coincide cu sfârşitul etapei de întindere a celulelor; urmează o intensificare bruscă a respiraţiei până la un maxim, după care respiraţia descreşte din nou, de data aceasta în mod continuu şi definitiv, până la moartea celulelor. Fructele din prima grupă sunt denumite fără fază climaterică, iar, cele din a doua grupă sunt cu fază climacterică. Minimul atins de acestea din urmă la terminarea „întinderii” celulelor este denumit „minim climacteric”, iar maximul atins în urcarea bruscă a respiraţiei, „maxim climacteric”. Aceşti doi indici constituie importante puncte de reper. Maximul climacteric coincide cu maturitatea de consum, deci cu maximum de calităţi gustative, şi marchează coacerea deplină a fructelor. Etapa după maximul climacteric este denumită de supracoacere (supramaturare sau senescenţă) a fructelor şi este însoţită de reducerea continuă a calităţilor gustative pentru majoritatea cazurilor. Minimul climacteric are strânsă legătură cu momentul culesului, fiind denumit şi maturitate de recoltare. Aceasta, deoarece fructele care nu sunt destinate consumului imediat, ci sunt destinate păstrării, se recoltează la minimul climacteric sau cu puţin înaintea lui. Între maturitatea de recoltare şi cea de consum există diferenţe de timp foarte mici pentru o serie de fructe, cum sunt: cireşele, vişinele, ceea ce face imposibil transportul lor la mari distanţe şi le limitează valorificarea la nivel local. Pentru mere, pere, banane şi, în general, toate fructele cu fază climacterică, dimpotrivă, există un mare interval de timp între minimul şi maximul climacteric. Aceasta conferă posibilităţi mari de păstrare în stare proaspătă şi transport la mare distanţă, astfel încât fructele menţionate mai sus constituie subiect de comerţ exterior. Tehnologia păstrării fructelor în depozite simple, frigorifice sau cu atmosferă controlată urmăreşte, de fapt, încetinirea proceselor biochimice, care se dezvoltă în faza climaterică şi întârzierea uneori cu câteva luni a ajungerii fructelor la maximul climacteric, adică la maturitatea de consum. Din felul cum se comportă în faza climacterică, rezultă clar că fructele recoltate constituie în continuare „materie vie” în care se continuă procesele fiziologice şi biochimice caracteristice materiei vii în general. Respiraţia este deosebit de intensă, fiind însoţită de degajare de căldură; ca urmare, asistăm la fenomene de „autoîncălzire” a fructelor depozitate. Temperatura ambientală sporită accelerează respiraţia şi, implicit, toate procesele de maturare. Dimpotrivă, frigul încetineşte respiraţia şi reduce degajarea de căldură. Prin respiraţie se consumă o parte din substanţele de rezervă. Oxigenul în cantităţile normale din atmosferă asigură o respiraţie intensă; în schimb, dacă proporţia lui este mai scăzută, respiraţia este încetinită. Proporţia sporită de CO2 în atmosferă, (până la un anumit prag) are acelaşi efect de reducere a respiraţiei ca şi insuficienta oxigenului. Pe aceste efecte se bazează păstrarea fructelor în depozitele frigorifice cu atmosferă controlată. În acestea efectul temperaturilor scăzute este conjugat cu o proporţie redusă de oxigen şi sporită de C02, astfel că procesele fiziologice sunt foarte mult încetinite. Aşa se explică faptul că, în depozitele cu atmosferă controlată, fructele se păstrează, practic, în stadiul de maturare la care se găseau în momentul introducerii în depozit. Alte fenomene care conduc la intensificarea respiraţiei, deci şi consum de substanţe de rezervă, este prezenţa etilenului, care este degajat de fructul însuşi. Îmbogăţirea atmosferei în etilen accelerează respiraţia şi grăbeşte coacerea. Degajarea etilenului de către fructe este diferit în funcţie de soi şi de gradul de coacere. De exemplu, soiurile de mere de toamnă, fiind mai aproape

208

de maximul climacteric, degajă mai mult etilen decât cele de iarnă. Din această cauză este contraindicată păstrarea soiurilor de toamnă împreună cu cele de iarnă; cele din urmă se vor coace mai repede decât normal, sub influenţa etilenului degajat de primele. În sfârşit, în legătură cu respiraţia, mai trebuie cunoscut faptul că manipulările brutale care provoacă răniri fructelor contribuie mult la accelerarea respiraţiei şi, implicit, la maturare precoce. Procesele de calusare a rănilor sunt întotdeauna însoţite de o intensificare a respiraţiei, cu toate consecinţele ei. Din această cauză nu se introduc la păstrare fructe lovite sau rănite, ele fiind eliminate cu ocazia trierii lor înainte de depozitare. Transpiraţia La este cel de-al doilea fenomen fiziologic ce se desfăşoară în fructele culese. Ea este influenţată de temperatură, în acelaşi sens ca respiraţia: căldura o accentuează, iar temperaturile scăzute o reduc. Transpiraţia, însă, depinde şi de umiditatea relativă a aerului. În atmosfera uscată transpiraţia fructelor este accentuată, în timp ce în atmosferă aproape saturată (90-95 %) transpiraţia este redusă. Atât consumul de substanţe de rezervă prin respiraţie, cât şi eliminarea prin transpiraţie a apei rezultate din hidroliza substanţelor de rezervă se traduc printr-o reducere a greutăţii fructelor puse la păstrat. Acestea constituie „pierderile normale” din perioada respectivă. Crearea unei „bariere de vapori” care să menţină o umiditate relativă ridicată este un mijloc pentru prelungirea perioadei de păstrare şi reducerea pierderilor normale. Procesele biochimice. În faza climacterică amidonul din fructe se hidrolizează în zaharuri simple, care dau fructelor gustul dulce. Se constată o diminuare a cantităţii de acizi organici şi substanţe tanante, ceea ce conduce la dispariţia acrelii şi astringenţei caracteristice fructelor necoapte; clorofila din fruct se descompune, iar culoarea acestora, iniţial verde, devine mai întâi palidă, pentru a ceda apoi locul culorii specifice soiului; protopectina din membranele celulare este transformata în pectină solubilă, având drept consecinţă reducerea durităţii fructelor şi apariţia unei „elasticităţi” care, la supracoacere, evoluează spre lipsă totală de consistenţă. Din enumerarea de până aici rezultă evident că, în faza de maturare, în fruct domină procesele de hidroliză. Alături de aceasta mai apar însă şi substanţe noi (sinteze), cum sunt: pigmenţi şi substanţe volatile (esteri, alcooli, aldehide, cetone) care alcătuiesc mirosul de „fruct copt” şi participă împreună cu zahărul şi aciditatea la realizarea principalelor caracteristici organoleptice. Ca şi în celelalte fenofaze, rolul substanţelor biostimulatoare este important şi în fenofaza de maturare a fructelor. Maturarea este determinată de prezenţa etilenului şi a acidului abscizic. Eti1enu1 are rol primordial; el măreşte permeabilitatea membranei celulare, ceea ce favorizează o respiraţie mai intensă, activitatea enzimelor care reglează maturarea (protopectinaza). La început, producerea etilenului în fruct este inhibată de prezenţa giberelinei, astfel că el rămâne la nivel relativ scăzut. Acidu1 abscizic (ABA) acţionează ca antagonist al GA3, favorizând producerea etilenului. În timpul maturării acidul giberelic scade, iar ABA sporeşte, ajungând să prevaleze, să depăşească GA3. În acel moment etilenul creşte rapid, stimulând maturarea şi desprinderea fructului. Epoca de maturare diferă de la o specie la alta, şi în cadrul fiecăreia constituie o caracteristică de soi. Ba1dini arată că nu există o corelaţie între timpurietatea sau tardivitatea înfloririi şi timpurietatea sau tardivitatea coacerii. Există soiuri cu înflorire foarte timpurie care se coc târziu, după cum există altele cu înflorire târzie care, însă, ajung la maturare în prima epocă. Ca

209

urmare, intervalul de timp înflorire - maturare, aşa cum s-a mai spus, rămâne o caracteristică a soiului constantă pentru condiţii ecologice identice. Aceasta nu exclude însă faptul ca momentul maturării să difere de la un fruct la altul, chiar şi în cadrul coroanei unui individ. Se ştie, de exemplu, că la cais primele care se coc sunt fructele de pe ramurile anticipate. Această eşalonare a coacerii în cadrul unui soi se extinde uneori pe o durată relativ mare de timp, ceea ce necesită, uneori, recoltări repetate (căpşun, zmeur etc.). În afară de faptul că recoltarea în 2-3 etape necesită cheltuieli suplimentare, ea împiedică mecanizarea acestei lucrări, care necesită multă forţă de muncă. Ca urmare, mai ales în culturile intensive şi superintensive, sunt păstrate numai soiurile la care coacerea fructelor este grupată pe o durată de timp cât mai scurtă. Dacă fructele nu sunt culese la maturitatea de recoltare, avansează în procesul de maturare pe pom, ajungând la un moment dat să se desprindă de ramuri şi să cadă. Punctul de desprindere pentru pomacee este la inserţia pedunculului pe ramură, iar pentru drupacee şi citrice la inserţia pedunculului pe fruct. Din punct de vedere histologic, la majoritatea speciilor în fenofaza de maturare, la locul de desprindere se constată obturarea vaselor prin depunerea unui strat de suber în cadrul căruia ţesuturile se separă. La cireş acest strat de suber nu se formează, fructele rămânând prinse în pom, sau apare tardiv în fructele ajunse la supracoacere. Calităţile gustative şi de păstrare ale fructelor depind de condiţiile de hrană ale fructelor în fenofazele de creştere şi de maturare. Azotu1. Dintre principalele elemente hrănitoare, azotul contribuie în mod deosebit la sporirea dimensiunilor fructului. În condiţii de exces de azot fructele ating dimensiuni mari, sunt formate din celule mari, „rarefiate”, având membrane cu permeabilitate mărită. Aceasta conduce la pătrunderea în celule a unei cantităţi mari de oxigen, care accelerează procesele de maturare (deci scurtează perioada de păstrare). În timpul creşterii rapide a fructelor, în condiţii de exces de azot, apar frecvent o serie de fisuri în epidermă, pentru vindecarea cărora se formează suber şi care devin vizibile sub forma petelor şi „reţelelor de rugină” („ruseting”) ce dau un aspect neplăcut, rugos fructelor. Este sensibil la acest fenomen, în mod special soiul de măr „Golden delicious”. Excesul de azot mai conduce la apariţia de frecvente atacuri de boli în câmp şi pe timpul păstrării şi la accidente fiziologice, dintre care mai ales „bitterpit”-ul provoacă pagube importante. Pentru explicarea incidentei sporite a „bitter-pit”-ului există două ipoteze: a) mărirea raportului frunze/fructe, ca urmare a creşterii vegetative luxuriante provocată de excesul de azot (sau de o tăiere prea severă), conduce la o sporire exagerată a calibrului fructelor şi, implicit, sporeşte cazurile de „bitterpit”; b) azotul sub formă amoniacală, în mod deosebit primăvara, ar putea spori incidenţa „bitter-pit”-ului prin diminuarea absorbţiei calciului de către fruct. Fosforu1 intervine şi el în asigurarea calităţilor fructului şi a posibilităţilor de păstrare. Dacă absorbţia fosforului este limitată, acest element merge în mod preferenţial spre fruct şi în mod special către seminţe. Conţinutul scăzut de fosfor în timpul creşterii, cât şi în momentul culesului, corelat cu insuficienţa calciului, contribuie la apariţia brunificării interne în timpul păstrării la temperaturi inferioare de 3-4 0C. Printre cele mai sensibile soiuri la apariţia brunificării interne se menţionează: „Jonathan”, „Granny Smith”, „Cox orange”, „Delicious”, „Parmen

210

auriu”. În etapa de diviziune celulară din fenofaza de creştere a fructului nivelul ridicat al fosforului accelerează multiplicarea, ajungându-se în final la un număr mare de celule de dimensiuni mici, mai puţim susceptibile la brunificarea internă a fructelor. Potasiu1 influenţează calităţile gustative şi de păstrare a fructelor. Concentraţii mari de potasiu în fructe măresc aciditatea şi, implicit, savoarea lor. S-a constatat însă că la soiul de măr „Golden delicious” incidenţa „bitterpit”-ului este corelată pozitiv cu conţinutul fructului în potasiu, mai ales când calciul este insuficient. Ca1ciu1 şi echilibrul său cu alte elemente joacă rolul principal în obţinerea de fructe cu calităţi superioare, în special în privinţa păstrării. În fructe, prin acţiunea sa asupra structurii şi metabolismului celular, calciul nu numai că întârzie nivelul general de îmbătrânire a ţesuturilor (deci prelungeşte păstrarea), dar conferă o mai mare rezistenţă la diferite tulburări şi la pătrunderea ciupercilor. Acest element pătrunde puţin în celule, dar se fixează pe membranele celulare, exercitând o influenţă directă asupra menţinerii integrităţii acestora. Concluzii pentru practică. Din analiza fenomenelor fiziologice şi biochimice care se petrec în timpul creşterii şi maturării fructelor, rezultă că, pentru a se obţine fructe de calitate superioară cu aptitudini pentru conservare, în tehnologia aplicată sunt necesare foarte numeroase intervenţii atât asupra organelor hipogee, cât şi a celor supraterane. Intervenţii asupra organelor hipogee. Se ştie că temperatura scăzută afectează mai puţin absorbţia Ca decât a K. Ca urmare, temperaturi moderate la nivelul rădăcinilor în diferitele etape de creştere şi maturare ale fructului, prin mulcirea solului, favorizează o bună aprovizionare cu Ca şi, prin aceasta, evitarea tulburărilor fiziologice, precum şi a bolilor în timpul păstrării. Seceta la nivelul rădăcinilor provoacă o concentrare a sărurilor solubile şi afectează în mod particular absorbţia Ca. Ca urmare, asigurarea umidităţii normale prin udări este absolut necesară în perioada de creştere a fructelor. Aceasta va acţiona asupra absorbţiei Ca atât direct, prin reducerea concentraţiei sărurilor solurile, cât şi indirect, prin scăderea temperaturii solului. Întreţinerea solului influenţează absorbţia elementelor nutritive, uneori chiar mai mult decât nivelul mineral al solului. După erbicidare se observă o scădere a pH şi o creştere a conţinutului în P, comparativ cu înierbarea şi, implicit, o mai bună aprovizionare a pomului şi fructului cu acest element care contribuie la îmbunătăţirea calităţii. În solurile acide aportul gipsului sau al altor amendamente calcice poate spori conţinutul frunzelor în Ca, dar nu şi al fructelor şi, ca urmare, nu influenţează asupra cazurilor de „bitter-pit”. Intervenţiile asupra organelor epigee. Calibrul fructelor şi creşterea lăstarilor par a fi factori determinanţi în apariţia „bitter-pit”-ului. Conţinutul fructelor în Ca scade odată cu sporirea calibrului. Tăierea, prin acţiunea imediată asupra creşterii, intervine indirect asupra calibrului fructului şi a cazurilor de „bitter-pit”. Un raport fructe/frunze prea ridicat tinde a mări dimensiunile fructului şi a diminua conţinutul acestuia în Ca. La fructele cu calibru practic comparabil, recoltate de pe 2 pomi, cele de pe pomul mai viguros au mai mult „bitter-pit” decât cele recoltate de la pomii cu vigoare mai mică. Epoca şi severitatea tăierilor sunt foarte importante. 0 tăiere de iarnă severă stimulează creşterea viguroasă exact în epoca în care mult calciu

211

ar putea fi transportat către fructul tânăr. În schimb, tăierea de vară este recomandată, deoarece contribuie la diminuarea raportului K/Ca în fruct. Poziţia fructului în coroană. Greutatea medie a fructului, raportul K/Ca şi proporţia de fructe cu „bitter-pit” cresc de la bază spre vârf şi, concomitent, conţinutul fructului în Ca, scade. La pomii la care s-a aplicat o rărire severă fructele cele mai mari situate în părţile exterioare au cele mai mari concentraţii în potasiu, fiind susceptibile de „bitter-pit”. Fructele culese din partea superioară a coroanelor prezintă mai multe cazuri de brunificare decât cele din partea de jos; de asemenea, fructele provenind de pe pomi cu recoltă mică sau mijlocie au mai multe cazuri de brunificări decât cele recoltate de pe pomi foarte încărcaţi (deci de calibru mai redus). Vârsta ramurilor purtătoare are, de asemenea, un rol important. Frecvenţa cazurilor de „bitter-pit” apare mult mai mare pe lemn de 2 ani decât pe lemn de 3-4 ani. Regulatorii de creştere, în mod special dacă sunt aplicaţi în primele stadii de creştere a fructului, pot mări conţinutul acestora în Ca, ca urmare a reducerii calibrului. Stropirile cu Ca şi P. Prin sporirea cantităţii de Ca în fruct ca urmare a stropirilor, fructele devin mai rezistente la „bitter-pit”, la brunificarea internă şi la micoze şi, în acelaşi timp, sunt mai ferme atât la recoltare, cât şi după păstrare. Stropirile experimentale cu P (au condus la următoarele concluzii: fosfatul monocalcic 1% aplicat de 4 ori la intervale de câte o săptămână, începând de la 15 iunie şi alte 4 stropiri la circa 10 zile interval până la 12 zile înainte de recoltare, este probabil cea mai potrivită metodă. Cu aceste stropiri se produce o sporire apreciabilă a fosforului în fruct la recoltare şi se reduce riscul de brunificare internă la temperaturi scăzute. Îmbăierea fructelor recoltate este o altă metodă mult utilizată pentru sporirea conţinutului fructelor în Ca şi, implicit, pentru reducerea incidenţei accidentelor fiziologice din timpul păstrării. Soluţiile şi concentraţiile folosite sunt: clorură de Ca 2 – 4 %; clorură de Ca 3 % + clorură de Zn 0,2 %, situaţie în care se constată că pătrunderea Ca în fruct este sporită prin adăugarea Zn.

3.3.3.6. Relaţiile dintre creştere şi rodire în ciclul individual şi ciclul anual al plantelor pomicole Aceste două fenomene pe care pomicultorul trebuie să le dirijeze se desfăşoară simultan în cadrul ciclului anual al pomilor. Intrarea rapidă în fructificare şi menţinerea constantă a unei fructificări regulate şi de calitate a plantelor pomicole constituie obiectivul central al pomiculturii. Acesta poate fi realizat prin stabilirea şi menţinerea constantă a unui echilibru optim între creşterea şi fructificarea plantelor. Acest echilibru, considerat de unii, fiziologic, rezultă dintr-un complex de corelaţii de ordin general şi particular fiecărei specii pomicole. Echilibrul fiziologic trebuie considerat şi văzut la două nivele: - nivelul vieţii individuale; - nivelul ciclului anual. Echilibrul fiziologic la nivelul vieţii individuale este dat de specificul cantitativ al creşterii la pomi tineri (perioada juvenilă), la cei maturi şi la cei

212

aflaţi în declin (Botu I., Botu M., 2003). La pomii tineri există tendinţa unei creşteri puternice, uneori prelungite care conduce la întârzierea apariţiei fructificării. Creşterea slabă după plantare poate atrage după sine o intrare prematură în fructificare, cu consecinţe în formarea scheletului. În această perioadă de tinereţe pomii tineri, cu ritm normal de creştere anual de 60-80 cm sunt cei mai doriţi deoarece garantează formarea coroanei în timp normal precum şi a formaţiunilor fructifere. Pentru sistemele moderne de cultură, de tip intensiv sau superintensiv se impune crearea unor condiţii optime de creştere care să asigure apariţia unei fructificări timpurii. Această fructificare temperează potenţialul de creştere la pomii tineri şi devine rapid economică. Situaţia aceasta este des întâlnită la soiurile de măr tip „spur”, la cele de piersic dwarf şi altele, care în condiţii de cultură superintensivă intră în fructificare din anul al 2-lea de la plantare (ca şi arbuştii fructiferi). Odată cu intrarea pomilor în perioada de fructificare, echilibrul fiziologic prezintă o relaţie de interdependenţă foarte puternică cu condiţionări reciproce. Creşterea puternică şi prelungită a lăstarilor determină o slabă formare a mugurilor de rod şi a fructificării, în general. La o creştere slabă a lăstarilor şi fructificarea este slabă şi de cele mai multe ori alternativă. Întâlnim şi cazul de fructificare abundentă care determină o creştere slabă a lăstarilor şi inhibarea formării mugurilor de rod. Echilibrul fiziologic în această perioadă presupune o creştere moderată a lăstarilor şi un număr suficient de lăstari care să asigure echilibru foliar necesar fotosintezei, în corelaţie cu o încărcătură de fructe normală. Acest echilibru fiziologic asigură cheia unei fructificări normale şi constante. În faza de declin, creşterea se diminuează extrem de mult şi odată cu ea începe uscarea ramurilor fructifere şi apoi a unor ramuri de schelet. Fructificarea scade şi ea până la încetarea definitivă. În această perioadă se impun o serie de lucrări tehnologice de corectare atât a creşterii cât şi a fructificării, pentru a menţine un raport cât mai favorabil fructificării (tăieri, fertilizări, combaterea bolilor şi dăunătorilor). De la echilibrul fiziologic cu exprimare la nivel macro (viaţa individuală a plantei) este necesar să urmărim aspectele de exprimare de nivel micro (anual). În această situaţie este nevoie să urmărim evoluţia plantei, în special, pentru perioada de vegetaţie, pe fenofazele creşterii şi fructificării. Derularea separată a fiecărei fenofaze nu presupune etape liniare şi independente ci o multitudine de suprapuneri şi intercondiţionări atât între fazele creşterii sau ale fructificării, cât şi între diferite faze de la ambele fenomene. Este suficient să amintim corelaţiile de tip: înflorire - creştere de lăstari, creşterea fructelor, iniţierea florală - creşterea lăstarilor, etc. Corelaţia dintre ele în această simultaneitate este negativă şi se datorează în primul rând concurentei pentru substanţele hrănitoare. Creşterile luxuriante inhibă inducţia florală şi, deci, reduc recoltele anului următor. Rodirea abundentă, supraîncărcarea pomilor cu rod, provoacă o reducere a creşterilor totale ale pomului şi o micşorare a dimensiunilor lăstarilor luaţi individual. În această corelaţie negativă prevalează creşterea în prima parte a perioadei de vegetaţie (până în faza de elongaţie a celulelor). Mai târziu devine preponderent fenomenul de fructificare, substanţele trofice fiind dirijate către creşterea fructelor în defavoarea activităţii meristemelor apicale ale lăstarilor a căror activitate se reduce şi încetează mai devreme decât la pomii neîncărcaţi cu fructe. 0 concurenţă acută se desfăşoară şi între fenofazele organelor vegetative aparţinând recoltei actuale (creşterea si maturarea fructului, pe de o parte) şi

213

cele aparţinând recoltei următoare (inducţia florală şi diferenţierea mugurilor de rod, pe de altă parte). Asigurarea echilibrului fiziologic al plantei trebuie să se realizeze pe fiecare fenofază prin lucrări tehnologice adecvate. Orice dereglare conduce la avantajarea unor procese în detrimentul altora, cu finalizare negativă în anii viitori. La cele afirmate, concluzionăm că fiecare specie dispune de propriile caracteristici ce determină anumite raporturi de intercondiţionare între creştere şi fructificare. Conducerea corectă a derulării şi menţinerii acestor procese favorizează productivitatea, calitatea şi eficienţa economică a unei plantaţii.

3.3.3.7. Alternanţa de rodire Alternanţa de rodire sau rodirea periodică la pomi este un fenomen biologic întâlnit în foarte multe plantaţii şi la foarte multe specii ca: măr, păr, prun, cais, migdal, piersic (fără rărirea fructelor), dar şi la specii de climat cald ca măslinul, portocalul, lămâiul, avocado, mango, etc. Pomii fructiferi, în loc să fructifice normal în fiecare an, prezintă unele dereglări funcţionale care conduc la perturbaţii ale fructificării. În succesiunea fructificării , apar după ani cu recoltă abundentă şi ani (1-2) fără recoltă sau cu recoltă slabă. Sonea şi colab.(1968) consideră acest fenomen ca fiind determinat de mediul sau condiţiile tehnologice şi nu de cele ereditare. Contrar acestei păreri, Couranjou (1982) demonstrează că cel puţin două caractere genetice sunt responsabile de alternanţa de rodire la soiurile pomicole: nivelul de legare al fructelor la soi şi nivelul de susceptibilitate al soiurilor de a forma muguri floriferi şi de a produce schimbări calitative în aceştia. De fapt rodirea alternativă se manifestă ca un fenomen biologic de entropie, care dereglează întregul sistem de funcţionare a biosistemului pomicol. Pentru a înţelege relaţiile dintre procesele biologice, care au fost perturbate, trebuie arătat că în mijlocul perioadei de vegetaţie (iunie-iulie), la măr (soiuri tardive), se desfăşoară sincronic următoarele fenofaze: creşterea lăstarilor, creşterea fructelor, precum şi diferenţierea mugurilor floriferi. În condiţiile unei supraproducţii de fructe este perturbat procesul transformării mugurilor vegetativi în floriferi (diferenţiere), care se desfăşoară diacronic (începe în iulie şi se termină abia în anul următor în primăvară). Apare concurenţa pentru hrană dintre lăstari, fructe şi diferenţierea mugurilor floriferi. Nivelul de legare al fructelor sau capacitatea unui pom de a da fructe după un an fără producţie, rezultă pe de-o parte din aptitudinea soiului de a forma muguri floriferi în absenţa fructelor. Această aptitudine se manifestă constant la fiecare soi. Pe de altă parte intervine şi capacitatea mugurilor floriferi de a forma fructe, caracter variabil la soiuri. Din mulţimea de muguri floriferi nu toţi formează fructe. Soiurile manifestă o comportare diferită, specifică, dacă avem în vedere că în timpul creşteri fructelor se produce o inhibare a formării mugurilor floriferi, probabil din cauza sintetizării în fructe a unor hormoni. Alături de cele două caractere genetice care determină tipul de alternantă în rodire, rol important mai au frunzele, priorităţile fructului în

214

creştere, seminţele (Chan şi Cain, 1967). Factorii direct implicaţi în alternanţa de rodire sunt consideraţi a fi: - epoca de formare a mugurilor floriferi; - raportul dintre numărul de fructe în creştere şi numărul de muguri florali în formare. În condiţiile zonei temperate începe diferenţierea calitativă a mugurilor floriferi de pe la sfârşitul lunii iunie la cais (Iliea, 1963), măr (Keremidarska, 1968), păr (Dusutina, 1965), cireş (Hassan, 1969) sau mai târziu, la începutul lui iulie la piersic, fenomen care corespunde în majoritatea cazurilor cu o creştere puternică a fructelor pe aceeaşi plantă. Simultaneitatea inducţiei florale şi a diferenţierii calitative a mugurilor florali cu creşterea fructelor conduce la alternanţă în rodire. În prezenţa fructelor, formarea mugurilor florali se reduce foarte mult. Cu cât sunt mai multe fructe pe o plantă cu atât se reduce numărul de muguri floriferi în formare şi invers. În consecinţă în anul care urmează unei fructificări puternice, înflorirea este slabă şi implicit şi recolta de fructe este redusă. În acest mod se înregistrează recolte abundente (supraproducţii de fructe pe plantă) sau recolte foarte slabe sau lipsă. Couranjou (1973) stabileşte tipurile de alternanţă în rodire după nivelurile caracterului de fertilitate şi de sensibilitate la prezenţa fructelor astfel: - alternanţă foarte puternică, când fertilitatea şi sensibilitatea sunt foarte puternice; - alternanţă medie, când fertilitatea este puternică iar sensi-bilitatea este slabă; - alternanţă foarte slabă, când fertilitatea este medie şi sensi-bilitatea este puternică; - alternanţă nulă, când fertilitatea este medie şi sensibilitatea foarte redusă. Dacă încărcătura de muguri floriferi se normează anual prin tăieri de rodire şi se aplică raţional celelalte măsuri agrotehnice (lucrarea solului, fertilizarea, irigarea, tratamentele fitosanitare, rărirea fructelor etc.), pomii rodesc constant. Prin aplicarea corectă a măsurilor agrotehnice la pomii pe rod, se relizează un echilibru fiziologic între procesele biologice fundamentale: creşterea (C), diferenţierea (D), rodirea (R) şi entropia (E). Entropia se manifestă prin degarnisirea ramurilor. Toate aceste procese evoluează în funcţie de starea timpului biologic (Tb). În consecinţă, echilibrul biologic (Efz) este o funcţie (ƒ) care se poate reprezenta astfel: Efz = ƒ (C,D,R,E) Tb Pentru determinarea constanţei în fructificare se utilizează „indicele de fructificare bienală” (IFB). Acesta poate fi determinat după mai multe formule, fiecare ţinând seama de elemente diferite. Schumacher (1975), citat de Keulemans (1991) prezintă urmă-toarea formulă: IFB = [(P1-P1+1)/(P1+P1+1) x 100]/N unde: P1= kg/pom în anul 1 P1+1 = kg/pom în anul 1+1 N = numărul anilor PI-P1+1 = valoarea absolută

215

Couranjou (1983) prezintă o altă formulă în care: IFB = (Pmax - Pmax +l) x 100/( Pmax + Pmax +l) Pmax = producţia maximă, kg/pom Pmax +1= producţia (kg/pom) în anul după Pmax. Folosind cele două formule, Botu M. (1999) determină valorile IFB pentru 29 soiuri de prun cultivate în nordul Olteniei pentru o perioadă de 16 ani şi ajunge la concluzia că cele două determinări sunt complementare. Puţin predispuse la fructificare alternativă sunt soiurile: „Minerva”, „Diana”, „Stanley”. Se impune luarea în calcul a influenţei genotipului şi a mediului asupra capacităţii de producţie şi a constantei în fructificare. Ambele influenţe au fost foarte puternice, respectiv 44,2 % a genotipului şi 39,1 % a mediului. Pentru diminuarea efectului negativ al alternanţei în rodire s-au dovedit benefice unele măsuri tehnologice. Rolul general al acestora este de a realiza un echilibru fiziologic între procesele biologice fundamentale. De la realizarea unei plantaţii, funcţie de zona climatică şi factorii de relief (deal, câmpie), se stabileşte cel mai adecvat sistem de cultură. Sistemul integrat (durabil) sau cel biologic, completate cu elementele specifice fiecăruia sunt cele care garantează o armonizare generală: creştere – fructificare - entropie pe parcursul întregii vieţi a plantei. În anumiţi ani, poate apărea o pierdere accidentală de recoltă care nu trebuie confundată cu alternanta de rodire, deşi uneori contribuie la declanşarea acesteia. După pierderile accidentale de recoltă, deşi se formează muguri floriferi, aceştia degeră în timpul iernii; uneori florile sunt distruse de îngheţurile tardive sau ele cad înainte de a lega, întrucât vremea nefavorabilă (rece, ploi) împiedică zborul albinelor care ajută polenizarea, sau temperatura se menţine sub 15 0C, ceea ce nu permite legarea fructelor. Formele de manifestare ale alternantei de rodire sunt următoarele: a) toţi pomii aparţinând unui soi rodesc excesiv într-un an şi nu fructifică deloc în anul următor; b) după 1-3 ani de recoltă abundentă urmează un an cu recoltă scăzută; c) în cadrul unei parcele formate dintr-un singur soi, unii pomi rodesc într-un an, iar ceilalţi pomi în anul următor (formă de manifestare mai frecventă). Frecvenţa şi intensitatea alternanţei de rodire. Alternanţa de rodire se semnalează mai ales la soiurile tardive de măr, păr şi prun. Soiurile de vară de măr şi păr, de piersic şi de prun (soiuri timpurii), precum şi speciile cu maturarea timpurie a fructelor (cireş, vişin, cais), în general nu au alternanţă de rodire, întrucât în momentul diferenţierii mugurilor floriferi fructele sunt deja recoltate. La gutui nu se semnalează alternanţă de rodire, întrucât procesele de creştere şi rodire sunt bine organizate, iar acumularea substanţelor de rezervă este târzie până în noiembrie. La nucii răzleţi nealtoiţi apare alternanţa de rodire ca un efect al umbririi din interiorul coroanei sale prea mari, pomul fiind obligat să fructifice periferic. La nucul altoit, coroanele fiind mai mici, influenţa solară este mai mare, iar procesul de fotosinteză este mai activ. Speciile care posedă fructe mici (alunul, cornul), arbuştii fructiferi şi căpşunul nu sunt afectate de alternanţă de rodire. Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de producţie (clasic, intensiv şi superintensiv). Instalarea acestui fenomen entropie în plantaţiile intensive şi superintensive adesea este mai greu de combătut decât în plantaţiile clasice, întrucât capacitatea lor de autoreglare scade mai rapid din

216

cauza uzurii fiziologice mai intense a formaţiunilor fructifere şi a stresului de desime (concurentă pentru lumină a pomilor şi a rădăcinilor pentru hrană). Odată cu vârsta, plasticitatea şi adaptarea pomilor la variaţiile mediului încep să slăbească şi scad mecanismele biocibernetice de autoreglare. Ca efect, creşterea lăstarilor slăbeşte, încât apare alternanţa de rodire, întrucât în lipsa creşterii, diferenţierea mugurilor fructiferi va avea loc simultan pe toate ramurile de rod, recoltarea va fi excesivă şi de calitate mediocră, iar în anul următor va lipsi recolta de fructe. Masuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire. Reglarea armonioasă a relaţiilor sinergice dintre procesele biologice fundamentale ale pomului cu ajutorul măsurilor agrotehnice, în scopul obţinerii unor producţii ridicate în zonele colinare, acolo unde se va dezvolta pomicultura în viitor, ridică probleme mult mai complexe în cazul combaterii alternanţei de rodire decât pe terenurile plane. Astfel, plantaţiile pomicole de pe versanţi sunt expuse continuu unui proces de eroziune, iar pierderile anuale de sol fertil se ridică până la 3-5 t/ha (M. Moţoc, 1987). În acest caz trebuie apelat la noul sistem de organizare a plantaţiilor cu alei cu trafic tehnologic. Intervenţiile cu mijloace mecanice în acest sistem nou de producţie pomicolă se fac mai rapid şi, deci, mai eficace. Astfel, pentru realizarea unei încărcături optime şi de menţinerea coroanei într-un volum optim necesar, un rol tehnologic important revine tăierii mecanizate de contur, combinată cu tăierea din interiorul gardului fructifer (motoferăstraie tip „Retezat” F.M.-75-5). Prin „reglarea pomului” anuală, sau periodică, la 2-3 ani, cu ajutorul tăierii mecanizate, se reuşeşte crearea unui bioritm uniform de creştere a gardului fructifer. Acţionând alternativ pe părţile laterale ale gardurilor fructifere, se realizează un echilibru fiziologic în cadrul inter - relaţiilor dintre stările biologice: creştere-rodire - entropie (degarnisire), evitându-se o dereglare bioritmică. Soiul „Wagener premiat”, cu caracteristicile tipurilor de ,,spur", are entropia cea mai redusă. În cadrul coroanei, fructele trebuie să fie răspândite uniform şi concentrate pe un număr redus de ramuri. La pomii aflaţi la începutul rodirii, punctele de vegetaţie diferenţiate pentru rod trebuie să fie de circa 30-35 % (Isac Il., 1984). Realizarea echilibrului fiziologic este o consecinţă a aplicării legii interdependenţei biologice dintre cele trei procese fundamentale (creştere rodire-entropie). Dintr-o ramură lungă, de exemplu de 2 m, trebuie să rămână după tăiere 1,6 m (circa 1/4 din ramură se elimină). Tăierile reglate corect cu ajutorul maşinii asigură rentabilizarea creşterilor, rodire regulată şi o entropie biologică redusă. Echilibrul fiziologic apare atunci când pomii au lăstarii cu o lungime de 30-40 cm (efect însumat al tuturor măsurilor agrotehnice). Pentru o rodire regulată trebuie să existe 25-40 % muguri floriferi, cu raportul 2-3 muguri vegetativi/1 mugure florifer. Entropia (degarnisirea) trebuie să fie cât mai lentă, fapt ce se realizează prin tăieri care întârzie declinul biologic. Este interesant de arătat că pomul foloseşte aceeaşi cantitate de energie pentru a produce o ramură de 1 m lungime sau 1 kg de fructe (în cazul mărului). Prin analiza mecanismului biocibernetic de „feed-before”, se poate anticipa reacţia pomilor la tăierile executate. Tăierea, fiind un „rău necesar”, trebuie prevenite efectele nefavorabile ale acesteia. Astfel, tăierea repetată provoacă „oboseala” lemnului (stres mecanic). Totodată, o tăiere prea severă determină apariţia unui „stopaj fiziologic” exteriorizat prin apariţia de gomoză

217

(scurgeri cleioase la cireş), iar rezistenta la ger scade. Tăierile mecanice provoacă anual apariţia de lemn nou, care se garniseşte cu muguri floriferi în 1-2 ani şi asigură o rodire constantă şi calitativă. Fructificarea anuală se realizează prin normarea unei încărcături de 5 muguri floriferi pe cm2 din suprafaţa secţiunii transversale a trunchiului şi stabilirea distanţei de 10-20 cm între mere (Cepoiu N., 1978). Rărirea chimică ajută substanţial la combaterea alternantei de rodire. Dintre produsele testate, cel mai eficace s-a demonstrat recent că este „Paclobutrazol”, administrat radicular (1 g/pom repartizat pe 5-6 locuri) (E. Ba1dini, 1986; S. Sansavini, 1986; G. Costa, 1986; P. Mitov, 1988). Alternanţa de rodire poate fi împiedicată printr-o fertilizare moderată. Florile sunt mari consumatoare de substanţe nutritive (petalele au un conţinut bogat de zahăr şi albumină, iar cerinţele lor se manifestă într-un timp foarte scurt, când pomii încă nu asimilează. În scopul evitării alternanţei de rodire, trebuie introduse soiuri care rodesc constant. Se recomandă extinderea selecţiilor clonale în cadrul soiului de măr „Golden delicious” care rodesc regulat (Sansavini, 1988; Fideghel1i, 1988), precum şi noile soiuri la care nu se manifestă alternanţa rodirii: „Yellow spur”, „Anwill spur” (I. Bodi, 1988). Pentru evitarea apariţiei unei accentuate alternanţe de rodire la măr se va norma încărcătura cu fructe prin tăieri anuale de rărire şi întinerire a formaţiunilor fructifere cu peste3 ani de producţie (A. Şuta, 1987). 0 altă măsură de înlăturare a periodicităţii de rodire este crearea soiurilor de măr cu un număr moderat (1-2) de flori într-o inflorescenţă de măr (I. Rudenko, 1983).

218

CAPITOLUL IV 4. ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI Creşterea şi fructificarea pomilor şi arbuştilor fructiferi se desfăşoară sub influenţa a două grupe de factori: ereditari şi ecologici. Potrivit însuşirilor ereditare, fiecare specie pomicolă şi fiecare soi pretinde de la mediu anumite condiţii de viaţă, corespunzătoare vârstei şi fazei de vegetaţie, care, în măsura în care sunt mai mult sau mai puţin îndeplinite, influenţează pozitiv sau negativ asupra proceselor vitale ale plantei. Dacă o specie pomicolă sau un soi oarecare găseşte în mediul de cultură condiţii apropiate dar nu cele mai corespunzătoare, indivizii speciei sau soiului nu-şi pot pune în valoare potenţialul maxim de producţie, chiar în cazul aplicării unor tehnologii superioare. Ca atare, concordanţa între cerinţele ereditare ale plantelor şi factorii mediului de cultură, constituie prima şi cea mai importantă condiţie a producţiilor mari, constante şi de calitate şi în final a eficienţei economice ridicate în pomicultură. Această necesitate este cu atât mai importantă în cultura pomilor, întrucât cheltuielile de investiţii pentru această cultură sunt foarte ridicate iar greşelile de amplasare în mediu nu pot fi corectate de la un an la altul şi incumbă mari pierderi materiale. Lucrările de ameliorare a pomilor oferă posibilitatea modificării unor însuşiri din programul genetic al speciei şi a soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi, modificând în acelaşi timp şi comportarea lor faţă de condiţiile de mediu, dar asemenea lucrări necesită durate mari de timp, specialişti şi laboratoare specializate. Aplicarea măsurilor cuprinse în tehnologiile de cultură urmăresc îmbunătăţirea factorilor de mediu şi crearea unor condiţii cât mai corespunzătoare pentru desfăşurarea proceselor vitale precum şi înlăturarea celor necorespunzătoare. Mediul acţionează asupra pomilor şi arbuştilor fructiferi printr-un complex de factori de vegetaţie care pot fi grupaţi în două categorii: - factori climatici - lumina, temperatura, apa, aerul; - factori edafici (pedologici) care cuprind proprietăţile fizice şi chimice ale solului, starea de aprovizionare în elemente nutritive, apă, aer şi activitatea microbiană. La acestea se mai adaugă factorii antropogeni, cuprinzând intervenţia directă a omului în acţiunea de modificare a însuşirilor ereditare ale plantei şi a factorilor de mediu şi factorii biotici care se referă la plantele şi animalele dăunătoare sau folositoare care trăiesc în apropierea plantelor de cultură şi care se influenţează reciproc.

4.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol Orice cultură fructiferă constituie un agroecosistem, adică o unitate funcţională a biosferei de transformare a energiei şi substanţei, subordonată activităţii economice a omului, alcătuită din biotop şi biocenoză.

219

Biocenoza sau comunitatea de viaţă este componentul organic al ecosistemului şi cuprinde populaţiile tuturor speciilor vegetale şi animale existente pe un biotop într-o epocă determinată; care trăiesc în corelaţii trofice şi de altă natură stabile. Populaţia este alcătuită din toţi indivizii aparţinând unei specii care ocupă un teritoriu dat. În agroecosisteme omul modifică şi simplifică relaţiile trofice dintre populaţii, favorizând o parte din producătorii autotrofi (planta cultivată) şi limitând consumatorii şi producătorii autotrofi inutili omului (buruienile). El intervine, de asemenea, şi în privinţa legăturilor „corologice”, căutând să asigure fiecărui individ spaţiul necesar în mod cât mai uniform (distanţe de plantare) şi având tendinţa de a ocupa terenul cu o populaţie aparţinând unui singur soi. Ca urmare, competiţia între populaţiile care formează comunitatea şi chiar dintre indivizii care alcătuiesc populaţia este dirijată de om. Din această cauză, conexiunile care se instalează între componenţii agrobiocenozei se caracterizează printr-o complexitate mai redusă decât cele naturale şi sunt numai „relativ” stabile. Ca urmare, agroecosistemul este mai puţin stabil decât cel natural, mai sensibil la acţiunea unor factori negativi (atacuri masive de insecte, boli). Agroecosistemul poate fi menţinut numai prin intervenţiile omului; lipsit de acestea, el este curând invadat de vegetaţia naturală şi, drept consecinţă, ecosistemul natural se reinstalează. În sânul populaţiei planetare cultivate omul intervine în sensul uniformizării culturii, atât ca vârstă, cât şi în privinţa particularităţilor indivizilor care o compun. Ca urmare, competiţia intraspecifică pentru factorii de vegetaţie nu se mai manifestă sub forma sub care se manifestă în ecosistemele naturale, ci prin reducerea simultană a producţiei individuale. În manifestarea acestei concurenţe, care creşte pe măsura sporirii (desimii) populaţiei, se disting doua etape (N. Zamfirescu, 1977): a) diminuarea producţiei individuale, fără reducerea recoltei la ha. Aceasta se datorează faptului că scăderea indicelui foliar individual are un ritm mai lent decât creşterea indicelui foliar al culturii obţinută prin sporirea numărului de indivizi la ha; b) dacă populaţia creşte numeric în continuare, concurenţa devine mai acerbă, resursele biotopului devin insuficiente pentru numărul prea mare de indivizi, iar secreţiile radiculare, reciproc inhibante, se fac puternic simţite. Ca urmare, producţia individuală tinde spre zero şi antrenează şi scăderea recoltei la hectar. Biotopul este componentul anorganic - mediul abiotic - al ecosistemului şi cuprinde: solul, lumina, căldura, apa, alternanţa dintre zi şi noapte etc. Cu alte cuvinte, într-o livadă biotopul cuprinde toţi factorii climatici şi edafici. Biotopul poate avea rol de factor eliminator asupra biocenozei. Fiecare dintre factorii climatici are rol determinant. Absenţa unuia nu poate fi suplinită de existenţa altui factor în exces. Factorii climatici influenţează, însă, asupra culturii în complex, între ei existând o interdependentă strânsă; intensitatea unuia poate mări exigenţele faţă de alt factor. De exemplu, în condiţii de temperatură ridicată, exigenţele plantelor faţă de apă sunt mai mari. Din aceasta cauză, noţiunea de „optimum” pentru un factor este o valoare relativă, care depinde de intensitatea tuturor celorlalţi factori. Altfel spus, optimum pentru un factor este o valoare dinamică ce depinde de conjunctura tuturor factorilor la un moment dat.

220

Biotopul provoacă plantelor o serie de modificări. Climatul continental, de exemplu, favorizează elaborarea de uleiuri esenţiale, de alcaloizi şi substanţe proteice. Climatul maritim favorizează acumularea de amidon şi alte zaharuri. Wiliams arată că la temperaturi scăzute plantele formează ramificaţii secundare mai numeroase, iar dacă acestea sunt asociate cu umiditate, înălţimea plantei este mai redusă, ramificaţiile mai numeroase, frunzele mai mici, iar raportul rădăcină/organe epigee mai mare (deci, se favorizează dezvoltarea rădăcinii şi nu a părţii care ne oferă fructe). Altitudinea conduce la apariţia unei coloraţii mai bune a fructelor. În anii ploioşi fructele sunt Fig. 4.1. Zonarea agroclimatică a teritoriului României: mai puţin aromate; se 1. caldă-secetoasă; formează uleiuri 2. moderată-subumedă; esenţiale în cantitate mai 3. răcoroasă-umedă; mică decât în anii cu o 4. umedă muntoasă. bună insolaţie.

4.2. Interdependenţa factorilor de vegetaţie Factorii de vegetaţie nu acţionează izolat ci în complex, relaţiile lor fiind de interdependentă. Plantele recepţionează concomitent influenţa tuturor factorilor de mediu, iar reacţia apare ca o rezultantă a tuturor influenţelor, fapt pentru care planta, respectiv pomul, poate fi considerat ca un senzor al influenţei factorilor de mediu. Nu toţi factorii de mediu au aceeaşi importanţă din punct de vedere al creşterii şi dezvoltării plantelor, unii au importanţă vitală, sunt de neînlocuit, alţii deşi contribuie la modificarea unor procese vitale, în lipsa lor pomii cresc şi pot produce chiar fructe. Printre factorii de mediu de neînlocuit se numără de exemplu apa, lumina, căldura, în timp ce vântul, umiditatea atmosferică, presiunea atmosferică etc. sunt factori care influenţează intensitatea proceselor vitale dar nu sunt indispensabili. Între elementele componente ale factorilor de mediu există o legătură reciprocă; modificarea unuia atrage după sine modificarea celorlalţi, respectiv prin modificările survenite apar noi condiţii pentru punerea în valoare a intensităţii de influenţare a celorlalţi factori. De exemplu: cantitatea de precipitaţii căzută modifică temperatura solului, conţinutul de apă în aer şi în urma acestora, conductibilitatea. Prin evaporarea apei din straturile de la suprafaţă ale solului creşte umiditatea atmosferică, care contribuie la micşorarea intensităţii transpiraţiei. De asemenea, temperatura şi umiditatea influenţează nu numai direct asupra plantei, ci şi indirect prin crearea unor condiţii mai mult sau mai puţin favorabile pentru înmulţirea bolilor şi dăunătorilor. Factorii de mediu nu se pot înlocui între ei, mai mult chiar, în cadrul aceluiaşi factor de vegetaţie, elementele care-1 compun nu se pot înlocui între

221

ele. De exemplu, nu se poate înlocui apa prin substanţe nutritive, diferitele elemente nutritive chimice (potasiul, calciul, fosforul, azotul etc.) nu se pot înlocui între ele. Această situaţie nu înlătură însă posibilitatea ca între anumite limite factorii de vegetaţie şi elementele care îl compun să-şi compenseze acţiunea. Între factorii de mediu şi plantă există o legătură strânsă şi reciprocă. Prin simpla prezenţă cât şi prin desfăşurarea proceselor de nutriţie minerală şi de fotosinteză, plantele influenţează condiţiile de mediu. Astfel, pomii prin frunze şi ramuri contribuie la umbrirea solului, la micşorarea vitezei vânturilor, contribuind direct la conservarea apei din sol şi la protejarea contra eroziunii. Analiza cantitativă a schimburilor materiale şi energetice ce au loc între plante şi mediul înconjurător se realizează cu ajutorul bilanţului energetic pe elemente. Astfel, randamentul energetic al fotosintezei se determină prin măsurarea cantităţii de lumină absorbită de plante la unitatea de suprafaţă şi energia înmagazinată, respectiv utilizată. Concomitent se determină cantitatea de bioxid de carbon absorbită de plantele verzi şi valorile randamentului energetic sunt în funcţie şi de adaptarea plantelor (speciilor şi soiurilor pomicole) la lumina de diferite intensităţi, de gradul de aprovizionare a solului cu diferite substanţe minerale, de umiditatea solului şi de vârsta frunzelor. Ca urmare sporul de materie organică ce se realizează rezultă din diferenţa între sursele de energie pe care plantele le iau din mediul înconjurător (apă, substanţe nutritive existente în sol şi introduse prin fertilizare, dioxid de carbon, energie solară) şi ceea ce se restituie în acest mediu (oxigen, materie organică prin frunze, rădăcini şi alte organe ale plantelor). Neglijarea sau necuantificarea fundamentată a contribuţiei tuturor factorilor de vegetaţie conduce la obţinerea unor bilanţuri energetice ireale sau la concluzii nefondate, dintre care se pot menţiona: - Legea minimului elaborată de Liebig (1840), după care creşterea plantelor depinde de cantitatea de elemente nutritive aflate în minim, lege confirmată şi de Taylor (1943) cu completarea că pe lângă substanţele nutritive au fost incluşi şi principalii factori de mediu. Ceea ce era şi normal, datorită faptului că nu numai substanţele nutritive pot să se afle la un moment dat la nivel minim, ci şi factorii de mediu ca lumina, temperatura etc. În acest caz, chiar şi la o stare de aprovizionare normală cu substanţe nutritive şi apă, factorul temperatură care se află în minim condiţionează ritmul activităţii vitale. De remarcat este faptul că şi în ţara noastră în unele zone şi în anumiţi ani temperaturile scăzute din perioadele de vegetaţie frânează creşterea şi dezvoltarea normală a pomilor. În această situaţie ritmul activităţilor vitale este condiţionat de factorul de vegetaţie aflat în minim, respectiv temperatura, cu toate că substanţele nutritive cât şi apa sunt asigurate la un nivel optim. Analizând legea minimului în concordantă cu complexitatea factorilor de vegetaţie, se constată că de nivelul elementelor aflate la minim depinde în mare măsură nivelul la care trebuie să se afle la un moment dat şi celelalte elemente cât şi producţia realizată. În această interpretare nivelul optim de aprovizionare a pomilor cu substanţe nutritive şi apă la un moment dat, se va determina şi în funcţie de temperatura medie realizată în faza de vegetaţie respectivă. Din cele prezentate rezultă că atunci când se acţionează asupra unui singur factor de vegetaţie rezultatele obţinute sunt limitate. În schimb când se acţionează asupra a doi sau mai mulţi factori de vegetaţie, rezultatele de producţie se amplifică, producţiile obţinute devenind tot mai mari. - Legea optimului de vegetaţie. După cum nu se poate vorbi de un minim absolut, tot aşa nu se poate considera un optim de vegetaţie absolut al unui

222

factor. Optimul este mereu relativ în funcţie de modificările pe care le înregistrează în mod continuu ceilalţi factori de vegetaţie. Ca urmare se poate vorbi de realizarea unor producţii maxime numai pentru anumite condiţii date. Modificarea acestor condiţii schimbă şi producţia maximă posibilă de realizat. Despre o producţie de fructe la nivelul potenţialului biologie maxim se poate vorbi numai atunci când pe lângă nivelele corespunzătoare de substanţe nutritive şi apă, s-au asigurat şi ceilalţi factori de vegetaţie în complexitatea lor, în funcţie de cerinţele speciei şi soiului pe tot parcursul fazelor de creştere şi fructificare. Astfel, pentru declanşarea dezmuguritului sunt suficiente temperaturi mult mai scăzute decât pentru fazele următoare de înflorit, creşterea intensă a lăstarilor sau coacerea fructelor. Cerinţele faţă de apă şi substanţe nutritive diferă, de asemenea, în funcţie de faza de creştere şi fructificare, fiind în concordantă cu ritmul normal de creştere şi dezvoltare a plantelor. Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de factorii de mediu variază foarte mult în raport cu specia, soiul, portaltoiul, vârsta pomilor, faza de vegetaţie, prezenţa sau absenţa rodului ş.a. Cunoaşterea factorilor de mediu precum şi a modului de acţionare dirijată asupra lor prin tehnologiile aplicate, constituie condiţia de bază în obţinerea de producţii mari de fructe la unitatea de suprafaţă. Studierea aprofundată a condiţiilor de mediu prezintă importanţă mare în cazul culturii pomilor pentru că aceştia urmează să se dezvolte în condiţiile mediului ales un număr mare de ani, iar posibilităţile omului de a influenţa anumiţi factori de mediu, în special pe cei meteorologici, sunt limitate. Factorii climatici în cazul plantaţiilor intensive şi superintensive de pomi şi arbuşti fructiferi capătă o importanţă şi mai mare din cauza costului foarte ridicat al investiţiilor la unitatea de suprafaţă. Elementele meteorologice cu incidenţă deosebită asupra creşterii şi fructificării pomilor sunt: - radiaţia solară în ce priveşte compoziţia, lungimea undelor, aportul de energie, durata de iluminare şi lungimea zilelor; - căldura din aer şi din sol, valorile diurne şi anuale ale acesteia, efectul temperaturilor scăzute şi ridicate asupra pomilor, suma gradelor de temperatură din perioada de vegetaţie; - cantitatea de precipitaţii anuale şi repartizarea acestora în perioadele de vegetaţie, intensitatea şi felul acestora (ploi, zăpezi, rouă, brumă, grindină); - compoziţia aerului atmosferic şi din sol în N, 0 2, CO2, şi prezenţa gazelor toxice poluate; - mişcarea aerului, direcţia vânturilor dominante, viteza şi tăria lor; - umiditatea relativă şi absolută a aerului. În natură, în urma schimbării în mod periodic a valorii elementelor meteorologice menţionate, are loc o schimbare de condiţii zilnice, anuale şi periodice care se succed permanent. Combinarea numărului mare de elemente climatice şi a diverselor valori ale acestora, zilnic, anual sau periodic, dă naştere la complexe de condiţii climatice foarte diferite, fapt pentru care condiţii identice, sau asemănătoare chiar, nu se pot repeta nici în cazul pomilor şi arbuştilor fructiferi, care ocupă acelaşi loc timp de 15-60 ani. În consecinţă în pomicultură, datorită faptului că în fiecare an se înregistrează condiţii climatice diferite, nu se pot recomanda tehnologii de producţie universal valabile pentru toţi anii de producţie. Fiecare bazin pomicol este caracterizat prin condiţii climatice sau de microclimă specifice zonei, rezultate din însumarea şi analiza elementelor

223

meteorologice pe o perioadă de mai mulţi ani (20-50-100 ani), respectiv condiţiile climatice anuale aproape întotdeauna se încadrează în limitele condiţiilor specifice. În sensul celor analizate, clima reprezintă regimul stărilor de timp, semnalate în cursul unei perioade îndelungate de ani, într-o zonă sau bazin pomicol determinat. Starea vremii rezultă din efectul simultan al tuturor fenomenelor fizice naturale ce se petrec la un moment dat în atmosferă. 0 sinteză a tuturor acestor stări individuale ale timpului dintr-o perioadă foarte lungă de ani, conduce la o imagine unitară care reprezintă clima locului respectiv. Creşterea şi dezvoltarea pomilor şi arbuştilor fructiferi fiind în strânsă dependenţă de starea timpului, cunoaşterea acestuia şi a climatului local, prezintă o importanţă deosebită întrucât producţiile realizate sunt condiţionate în mare măsură de condiţiile atmosferice. Pentru cunoaşterea stării timpului, meteorologia pune la dispoziţia agriculturii o serie de date privind starea actuală şi chiar prognoze de viitor a timpului. Prevederile meteorologice permit să se stabilească o serie de măsuri cu privire la: - perioada optimă de însămânţare sau plantare în pepinieră cât şi în plantaţiile pomicole; -- momentele cele mai indicate pentru efectuarea tratamentelor de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor; - prevenirea, combaterea sau diminuarea pagubelor produse de îngheţ, brumă, grindină etc. Climatologia, prin datele de care dispune, dă posibilitatea: - să se efectueze zonarea ecologică la nivel macroteritorial; - să se aleagă cele mai indicate specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi în raport cu condiţiile climatice ale bazinelor pomicole; - să se stabilească tehnologiile de cultură corespunzătoare tipului de climă, precum şi a echipamentului tehnic necesar în funcţie de numărul de zile corespunzătoare pentru executarea lucrărilor mecanizate; - să se stabilească zonele în care sunt necesare irigaţiile pentru asigurarea nevoii de apă a plantaţiilor pomicole şi de arbuşti fructiferi, în funcţie de cerinţele speciilor sau soiurilor cultivate; - să se desfăşoare ameliorarea diferitelor specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi în vederea adaptării acestora la condiţiile climatice date. De remarcat este faptul că faţă de condiţiile meteorologice care sunt foarte schimbătoare, cele climatice în mare măsură pot fi considerate stabile pentru o zonă, bazin pomicol sau chiar localitate. Având în vedere neuniformitatea condiţiilor climatice ce se întâlnesc într-o zonă oarecare este necesar să se cunoască mai îndeaproape condiţiile de microclimă, care nu reprezintă altceva decât o modificare locală mai mult sau mai puţin intensă a climei. Studiul şi cunoaşterea aprofundată a condiţiilor de microclimă şi macroclimă trebuie să stea la baza alegerii terenului destinat plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi. Este necesar să se stabilească cu destulă precizie ce fel de condiţii climatice îşi vor pune amprenta asupra producţiei şi care este frecvenţa potenţială a anilor cu rod şi fără rod, deciziile urmând a fi luate pe baza valorilor medii, cât şi a valorilor extreme ale factorilor de mediu. Datele obţinute se vor folosi în ultimă analiză la calculul eficienţei economice a plantaţiei în condiţiile date.

224

Pomii şi arbuştii fructiferi trăind în condiţiile unui microclimat specific format în stratul de aer de lângă sol, vor fi influenţaţi în permanenţă de condiţiile atmosferice create în această zonă. Tehnica actuală nu poate modifica în mare măsură factorii de macroclimă în care se însumează cantităţi enorme de materie şi energie; nu aceeaşi este situaţia microclimei specifice din interiorul plantaţiilor de pomi. Microclima se formează şi sub influenţa directă a omului, chiar cu ajutorul plantaţiilor, existând posibilitatea în cadrul unor spaţii aeriene mai restrânse să se dirijeze sau să se modifice mişcarea unor cantităţi mai mici de materie şi energie. Dimensiunile pomilor, înălţimea şi diametrul coroanei, distanţele de plantare, forma de coroană, sistemul de cultură, direcţia de orientare a rândurilor faţă de punctele cardinale, constituie factori hotărâtori în formarea unor microclimate interioare specifice. De asemenea, acestea mai pot fi influenţate şi prin lucrările solului, folosirea culturilor intercalate, irigaţii, tăierile de formare a coroanei şi limitarea înălţimii pomilor etc. Folosirea cu discernământ a principalilor factori agrotehnici care influenţează microclima poate crea condiţii foarte bune pentru creşterea şi fructificarea pomilor. Factorii principali care determină microclima sunt: natura suprafeţei subiacente şi fenomenul amestecului turbulent, configuraţia şi orientarea terenului. a) Natura suprafeţei subiacente şi fenomenul amestecului turbulent intervin prin proprietăţile fizice ce le caracterizează: culoarea, albedoul, căldura specifică, conductibilitatea termică; compactitatea şi umiditatea de care dispune între suprafaţa subiacentă şi atmosferă au loc necontenit schimburi de energie calorică şi umiditate, cu efecte diferite în funcţie de caracteristicile solului şi constituţia suprafeţei respective. În formarea microclimei un rol hotărâtor au suprafeţele care reţin sau modifică radiaţiile solare, vânturile, precipitaţiile şi alte elemente, iar prin acestea se modifică într-un mod diferit situaţia atmosferică. Ca urmare, valorile diferitelor elemente meteorologice vor suferi modificări şi vor da naştere la tipuri de microclimă extrem de variate. Suprafaţa solului absoarbe energia solară transformând-o în energie calorică, prin aceasta încălzindu-se mai mult sau mai puţin în funcţie de textură, culoarea şi gradul de acoperire cu vegetaţie. În acelaşi timp, prin pierderile de căldură datorită radiaţiei se va răci, îndeplinind în felul acesta rolul unui corp de încălzire sau de răcire a aerului. Ca urmare straturile de aer mai apropiate de sol se încălzesc sau se răcesc cel mai repede şi în cea mai mare măsură. În condiţiile de microclimă cu mare variaţie, trăiesc în special arbuştii fructiferi şi căpşunii, în timp ce o parte din coroana pomilor fructiferi, în funcţie de înălţimea trunchiului, se ridică deasupra acestei zone dificile şi se situează într-o zonă mai favorabilă, cu variaţii limitate. Este un fapt cunoscut că în cazul îngheţurilor târzii de primăvară sunt distruse în special florile situate în partea inferioară a coroanei, la înălţimea de 1-2 m, înălţime ce delimitează zona de răspândire a aerului rece şi mai greu, din apropierea solului. Cu toate acestea nici porţiunile din coroană situate la înălţimea de 3-4 m, nu se află în afara zonelor de microclimă datorită faptului că însuşi frunzişul din coroană devine o suprafaţă activă care contribuie la formarea unui microclimat specific în interiorul coroanei. Stratul de vegetaţie micşorează încălzirea solului, folosind o parte din energia solară pentru asimilaţia clorofiliană şi evapo-transpiratie. Pe de altă

225

parte pomii, prin coroana lor, formează adevărate perdele de protecţie şi reduc viteza vântului. b) Configuraţia şi orientarea terenului exercită o influenţă deosebită, cele mai mici neregularităţi ale reliefului determină modificări microclimatice apreciabile. Microrelieful apare astfel ca un factor microclimatogen important. Relieful exercită o dublă şi permanentă influenţă asupra microclimatului prin orientarea masivului muntos (al dealului sau al movilei), şi pe de altă parte prin altitudinea şi forma pe care o poate prezenta suprafaţa respectivă (platou orizontal, versant sau vârf de deal). Orientarea poate favoriza intensitatea radiaţiilor solare şi durata efectivă de strălucire a soarelui, care sunt mult mai mari pe versanţii sudici faţă de cei nordici. Temperatura aerului, evident, prezintă şi ea diferenţieri între versanţii cu expoziţie nordică, cei cu expoziţie estică şi mai ales cei sudici sau vestici. Aceste diferenţe sunt mai însemnate în cursul zilei şi mai mici în cursul nopţii. Ziua temperaturile cele mai mari se semnalează pe pantele dinspre sud şi mai ales sud-vest pentru faptul că aceşti versanţi primesc soarele direct la amiază sau imediat după, cât şi datorită unghiului de incidenţă a razelor solare. Din punct de vedere al proceselor fiziologice cele mai favorabile sunt pantele cu expoziţie sud-estică care primesc cele mai mari cantităţi de lumină în prima parte a zilei, caracterizate prin temperaturi mai moderate şi care scapă de sub influenţa nefavorabilă a temperaturilor foarte ridicate din primele ore ale după-amiezii, când se produc şi cele mai multe arsuri pe organele pomilor datorită insolaţiei. Pe aceste pante se vor amplasa în general speciile mai pretenţioase faţă de căldură (piersic, migdal, cais etc.). Viteza vântului suferă, de asemenea, modificări atunci când întâlneşte în calea sa un obstacol. Pe partea expusă vântului viteza se micşorează începând de la baza versantului din cauza rezistenţei opuse de teren, iar pe partea opusă se creează aşa-zisa zonă sub vânt (cazul dunelor de nisip) care se prelungeşte dincolo de acesta, în care caz viteza este de asemenea redusă. Atât expoziţia, cât şi unghiul de pantă influenţează bilanţul apei din sol. Pe terenurile situate în pantă în primul rând se înregistrează pierderi mai mari sau mai mici de apă prin scurgerile de suprafaţă. Pierderile prin evaporare sunt influenţate în mare măsură de temperatură şi de viteza vântului. Pantele cu expoziţia sudică, mai mult încălzite sunt mai uscate, iar când sunt expuse şi vânturilor dominante solurile lor se usucă foarte mult. Pentru pomicultura intensivă, cele mai indicate forme de relief sunt terenurile plane sau cu înclinaţie uşoară, deoarece factorii de vegetaţie sunt uniform repartizaţi, nu prezintă pericolul eroziunii şi totodată asigură maximum de condiţii pentru mecanizare. Pantele cu expoziţie sudică şi sud-vestică, cât şi platourile ridicate, bucurându-se de o bună expunere la radiaţiile solare, favorizează maturarea fructelor, calitatea şi culoarea acestora. Formele de teren concave, joase şi fundurile de văi, constituie adevărate receptoare de umiditate atmosferică în care se scurge aerul rece. În aceste zone brumele sunt frecvente şi de foarte multe ori sunt acoperite de ceaţă. Aceste condiţii pot contribui în mare măsură la o mai slabă fecundare, la apariţia rugozităţii pe fructele soiurilor sensibile de măr (Golden delicious). Tot aici, din cauza mişcării defectuoase a aerului, poate avea loc o supraîncălzire a aerului (Friedrich G., 1977) şi atacuri puternice de boli criptogamice. Observaţiile efectuate pe astfel de terenuri pe o perioadă de peste 15 ani, demonstrează că datorită frecvenţei brumelor târzii de primăvară, cât şi a intensităţi cu care se dezvoltă bolile criptogamice, nu se poate asigura o exploatare cu eficienţă economică asigurată a plantaţiilor intensive pomicole (Lazăr A., 1979).

226

În zonele favorabile pentru brume, plantaţiile pomicole se pot realiza chiar pe terenurile în pantă dacă în faţa aerului rece care se scurge spre vale se creează un obstacol, sau prin amplasarea unor perdele pentru schimbarea direcţiei de scurgere a aerului rece (Friedrich G. şi col., 1977).

4.3. Lumina ca factor de vegetaţie Cerinţele speciilor pomicole faţă de lumină. Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină. Aceasta este atestată de comportamentul speciilor fructifere spontane, care sunt grupate în luminişuri sau liziere de păduri şi pe versanţii sudici ai dealurilor. Folosirea mai eficientă a terenurilor ocupate de pomi, necesitatea reducerii consumului de forţă de muncă pe tona de fructe, creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă şi alte considerente au impus creşterea numărului de pomi la hectar şi trecerea la sisteme de cultură intensive şi superintensive. Odată cu creşterea desimii pomilor la unitatea de suprafaţă, lumina ca factor primordial în procesul de fotosinteză capătă noi dimensiuni în tehnologia acestor plantaţii. Prin fotosinteză, lumina devine principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice şi a celorlalte procese vitale fiind în ultimă instanţă condiţia de bază în realizarea unor producţii mari de fructe şi de calitate (Mi1ică C. şi col., 1977). Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină. Aceasta este atestată de comportamentul speciilor fructifere spontane, care sunt grupate în luminişuri sau liziere de păduri şi pe versanţii sudici ai dealurilor. Există, însă, diferenţe între specii în privinţa cerinţelor faţă de lumină, ceea ce permite clasificarea lor în trei grupe: - cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, cireşul; - cerinţe mijlocii: părul, mărul, prunul, vişinul; - cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul (pot creşte şi la lumină difuză). Lumina fiind un factor important în realizarea unor producţii cât mai apropiate de nivelul potenţialului biologic al speciilor şi soiurilor, se impune ca amplasarea acestora în diferite bazine pomicole ale ţării să se facă şi în funcţie de cerinţele acestora faţă de acest factor. Faţă de clasificarea anterioară, Friedrich G. şi col., 1966) stabileşte următoarea ordine descrescândă a principalelor specii pomicole faţă de lumină: nucul, cireşul, caisul, părul de iarnă, piersicul, mărul de iarnă, soiurile tardive de prun, soiuri de păr de vară, soiurile de măr de vară, soiurile timpurii de prun, vişinul, coacăzul şi agrişul. Influenţa luminii asupra speciilor pomicole. Satisfacerea cerinţelor faţă de lumină are influenţă favorabilă asupra tuturor proceselor vitale ale pomilor. Prezenţa luminii în cantităţi suficiente conduce la creşteri viguroase, exprimate prin lăstari groşi, cu internoduri normale (scurte), apariţia de ramificaţii numeroase; favorizează chimismul intern şi contribuie la instalarea unei stări fitosanitare bune; măreşte rezistenţa plantei la ger; favorizează diferenţierea mugurilor floriferi, rodirea regulată, obţinerea de recolte mari; contribuie la acumularea de zahăr în fructe, precum şi la apariţia aromei şi colorării mai intense a fructelor. La exces de lumină

227

frunzele rămân mai mici, membrana celulelor palisadice se îngroaşă, pigmenţii clorofilieni se deplasează spre interiorul frunzelor, iar culoarea lor devine mai puţin intensă. Fiind însoţită de căldură, lumina ridică temperatura mediului, ceea ce explică nevoile mai mari faţă de apă ale plantelor şi recoltele mai timpurii şi mai bogate în zahăr ce se obţin pe expoziţiile bine luminate. Lumina produce diferenţe de temperatură între porţiunile luminate şi cele umbrite ale aceluiaşi organ. Frecvent, primăvara, partea sudică (expusă) a trunchiurilor pomilor ajunge la temperaturi cu 11-24 0C mai mari decât latura opusă. Insuficienţa luminii sau umbrirea are influenţă negativă asupra tuturor proceselor vitale. Umbrirea parţială a mărului, efectuată la East Malling, a evidenţiat că pomii formează frunze mai mari şi mai subţiri, iar granulele de cloroplaste se îngroaşă, manifestând prin aceasta o tendinţă de compensare a lipsei de lumină, de mărire a ratei fotosinteză/respiraţie. Acest mecanism de compensare este, însă, insuficient. Durata anuală de strălucire a soarelui, cât şi din cursul perioadei de vegetaţie, care în ţara noastră se situează între 1874 şi 2327 ore, dintre care 1400-1700 ore, respectiv 75 %, în perioada aprilie-septembrie, asigură condiţii favorabile pentru o fotosinteză activă la toate speciile pomicole. Acestui fapt i se poate atribui colorarea intensă a fructelor la soiurile cu coacere târzie, cât şi conţinutul lor bogat în substanţe organice. Spectrul energiei radiante solare este constituit din mai multe tipuri de raze cu frecvenţe şi lungimi de undă diferite. 0 parte dintre acestea sunt invizibile, iar altă parte vizibile, acestea din urmă fiind singurele care interesează fotosinteza. Lungimea vizibilă reprezintă doar 1/70 din totalul spectrului radiant solar, iar din aceasta numai 1-20 % este utilizată de plante. Lumina vizibilă albastră şi roşie este utilă în fotosinteză pe când lungimile de undă mai mari, roşul îndepărtat şi undele hertziene asigură căldura. Alte tipuri de raze ca de pildă razele gama şi x sunt potenţial dăunătoare pentru plante din cauza energiei lor ridicate şi puterii mari de penetraţie. Acestea lovesc moleculele de acizi nucleici în care este stocat codul genetic, producând mutaţii. Puterea de penetraţie variază în funcţie de lungimea de undă a tipului de raze. Razele cosmice şi gama au cea mai mare forţă de penetraţie şi nu pot fi blocate complet de un strat de izolare de câţiva metri de plumb. Pe locurile următoare din acest punct de vedere în ordine descrescândă se situează razele x, razele ultraviolete, lumina vizibilă şi razele infraroşii. Razele solare vizibile nu pot traversa în mod practic un ecran de frunze mai gros de 1 m, în timp ce razele infraroşii, care constituie 20-80 % din energia recepţionată, pătrund ceva mai bine în mijlocul coroanei, trecând peste un ecran de frunze de până la 2 m. Frunzele expuse direct razelor solare prezintă o fotosinteză foarte activă. Mugurii vegetativi situaţi pe ramuri cu creşteri moderate se transformă mai repede în muguri floriferi. Fructele expuse la soare sunt mai colorate, mai dulci şi se conservă mai bine. Ramurile aflate în plină creştere tind să se dirijeze în zonele mai însorite (fototropism). Excesul de soare însă poate să provoace arsuri pe ramuri, trunchi sau fructe. De multe ori pot fi constatate răni provocate de soare când temperatura ţesuturilor se ridică la peste 40 0C. Radiaţia solară ajunge la sol şi în coroană sub două forme: lumină directă şi lumină difuză. Când razele solare cad direct asupra plantelor sau a solului avem de-a face cu radiaţia directă. Aceasta reprezintă cca. 1/3 din energia totală primită, respectiv circa 115 cal/cm2/zi.

228

Radiaţia solară difuză constituie partea de lumină interceptată, apoi reflectată de diverse obstacole din mediul înconjurător (moleculele de gaze din atmosferă, praful, ramuri, frunza pomilor sau a covorului înierbat din plantaţii etc.). Ea reprezintă circa 2/3 din energia totală recepţionată, care se ridică la circa 380 cal/cm2/zi. Lumina difuză reflectată în atmosferă în condiţiile unui cer noros, revine sub mai multe unghiuri şi pătrunde mai bine în interiorul coroanei pomilor, făcând posibilă chiar atingerea punctului de saturaţie încât un cer noros dar nu acoperit în întregime nu reprezintă un obstacol în procesul de fotosinteză la pomii fructiferi. S-a observat de asemenea, că în zonele caracterizate printr-o intensitate luminoasă mai slabă sau medie, umbra este un factor mai puţin limitativ pentru procesul de fotosinteză, decât în regimurile cu luminozitate mai puternică, deoarece o intensitate luminoasă redusă este adesea asociată cu creşterea cantităţii de lumină difuză ce pătrunde în părţile umbrite ale coroanei. Pentru formarea clorofilei lumina de intensitate mai mica este mai bine folosită, iar cantitatea de pigmenţi este mult mai mare decât la lumina foarte intensă. Efect asemănător are şi alternanţa de lumină cu întunericul comparativ cu lumina puternică. Adeseori o perioadă lungă de insolaţie nu prea intensă, dar suficientă pentru asigurarea procesului de fotosinteză, este de preferat unei perioade scurte de intensitate luminoasă maximă, care poate duce la opărirea frunzelor şi fructelor. Sub influenţa radiaţiilor solare are loc şi încălzirea solului, căldură care este cedată mediului înconjurător şi contribuie la încălzirea aerului din plantaţie şi chiar a pomilor. Solul în timpul zilei înmagazinează căldură, iar noaptea cedează această căldură. Acest fenomen este foarte important în special primăvara în perioada îngheţurilor şi de asemenea în timpul verii pentru a limita scăderea bruscă a temperaturii din timpul nopţii. Aceasta însă nu este totdeauna favorabilă, deoarece o temperatură prea ridicată din cursul nopţii poate provoca o respiraţie, respectiv o combustie excesivă a materiilor elaborate în timpul zilei. Variaţia diurnă şi anuală a cantităţii de energie solară radiată, primită la suprafaţa pământului. Incidenţa razelor solare diferă de la oră la oră în cursul zilei şi de la zi la zi în cursul unui an. În acelaşi timp cantitatea de energie solară absorbită zilnic de fiecare cm2 de suprafaţă orizontală variază în funcţie de latitudine şi de anotimp. Dacă solul este acoperit de vegetaţie, atât absorbţia radiaţiei globale, cât şi emisia radiaţiei terestre sânt modificate, mişcările de convecţie sunt atenuate, fenomenele de evaporare şi condensare sunt accentuate. Deosebit de interesantă este acţiunea pe care o are variaţia intensităţii luminii asupra dimensiunii fructelor. Se ştie că fructele au un anumit ritm zilnic de dezvoltare; ele se contractă în cursul dimineţii, după care încep să crească pe parcursul după-amiezii, iar pe timpul nopţii rămân la volumul realizat. Acest ritm este influenţat şi de alţi factori cum sunt umiditatea aerului şi temperatura din timpul nopţii. În timpul dimineţii o însorire intensă accentuează contracţia în timp ce în condiţiile unui cer acoperit contracţia este sensibil redusă. În cursul dupăamiezii, în cazul unui cer noros, creşterea este mult favorizată. S-a constatat că în general în condiţii normale fructele au o creştere uniformă în cursul zilelor cu cer acoperit. Lumina contribuie la formarea antocianilor, acţionând asupra metabolismului hidraţilor de carbon. Cunoscând că necesarul de lumină pentru desfăşurarea proceselor de

229

fotosinteză este asigurat în condiţiile ţării noastre în optim pentru toate speciile pomicole, deci nu constituie un factor limitativ, se impune analiza variaţiilor de timp şi spaţiu, a cantităţii de energie solară recepţionată în funcţie de caracteristicile obstacolului determinat de înălţimea şi grosimea coroanei, de distanţele dintre rânduri şi de orientarea acestora. În plantaţiile dese coroanele se înalţă anormal, lăstarii anuali cresc lungi şi subţiri, iar ramurile de bază ale coroanei se degarnisesc şi pier înainte de vreme. În acest caz coroanele globuloase ale pomilor, cu diametrul mare, reprezintă sisteme fiziologice imperfecte pentru folosirea eficientă a radiaţiilor solare (fig. 4.2). În vederea obţinerii unor recolte mari şi de calitate este necesară modificarea structurii coroanelor pomilor în aşa fel încât să sporim cantitatea de lumină la nivelele inferioare până la circa 25 % din lumina naturală. Pentru a efectua asemenea intervenţii, este necesar să fie cunoscut modul de comportare a frunzelor în cadrul „ecranului” captator al frunzişului în totalitatea lui, precum şi factorii care influenţează captarea şi pătrunderea luminii atât în coroana unui pom, cât Fig.4.2. Cantitatea de radiaţii solare şi în covorul vegetal pe care o livadă îl recepţionată în coroana pomilor (%) realizează. (după Odier C., 1978). Indicele foliar. Este suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei culturi raportată la unitatea de suprafaţă a terenului ocupat. Cu cât indicele foliar este mai mare şi ajunge la maximum mai devreme, cu atât planta, respectiv cultura, va profita mai mult de lumină. Speciile noastre fructifere au indice foliar mijlociu-mic, în comparaţie cu alte specii de cultură: păr, piersic = 0,5-0,9; prun = 0,6-1,9; cireş = 0,5-2,6; cais, vişin, măr = 2,2-6,1 (după Constantinescu şi colab.1967). Diferenţele mari între indicele minim şi maxim denotă, însă, că în cadrul fiecărei specii există soiuri care pot depăşi indicele foliar mediu de 4-5. Mărul face parte din grupa speciilor fructifere de climat temperat cu cel mai mare indice foliar. Aceasta este una dintre explicaţiile recoltelor mari care se obţin de la această specie. Dimensiunile frunzelor. Frunzele luate individual captează lumina direct proporţional cu suprafaţa lor. Trebuie specificat faptul că la speciile cu frunze mici lumina pătrunde în coroană cu mai multă uşurinţă. Ca urmare, speciile fructifere cu frunze mici ca, de exemplu, prunul, sunt susceptibile să suporte îndesirea pe rând şi între rânduri şi ajung la indici foliari foarte mari (12-15). Distribuţia verticală. În mod normal, frunzişul se dispune astfel încât formează unele straturi mai mult sau mai puţin continue, pentru a capta toate razele incidente. Aceasta face ca, de exemplu, în coroana unui măr lumina să pătrundă la cel mult 1 m adâncime. Suprafaţa frunzelor luminate, raportată la suprafaţa foliară totală, constituie indicele foliar luminat. Stratul superior, care beneficiază de plină lumină, în mod obişnuit, opreşte 90 % din radiaţiile fotosintetic active. Umbra lăsată de o frunză mai conţine 10 % radiaţii fotosintetic

230

active, astfel că al doilea strat de frunze beneficiază de foarte puţină lumină. Cunoscând această situaţie, devine deosebit de importantă dispunerea pe verticală a „panourilor receptoare”, prin tăieri şi schimbarea poziţiei ramurilor. Proprietăţile optice ale frunzişului. Frunzele lucioase reflectă mai multă lumină (până la 30 % din lumina incidentă) decât cele mate sau cu asperităţi. Păru1, de exemplu, reflectă mai multă lumină decât mărul, datorită frunzelor sale lucioase. Aceasta ar putea constitui, de asemenea, una din explicaţiile recoltelor mai mici ale acestei specii. Orientarea frunzelor faţă de lumina incidentă şi înălţimea soarelui. La tropice, lumina pătrunde cel mai bine şi este utilizată mai deplin în coroanele speciilor şi soiurilor ale căror frunze sunt mai aproape de poziţia verticală. În această situaţie, indicele foliar luminat depăşeşte toate celelalte poziţii intermediare şi ajunge la mai mult de 14, ceea ce reprezintă o suprafaţă foliară sintetizantă de circa 4 ori mai mare decât în poziţia orizontală a frunzelor. La latitudinea noastră, unde soarele nu ajunge la verticală, poziţia cea mai favorabilă a frunzelor este înclinarea în jur de 60-700. Fiecare plantă are frunze atât orizontale, cât şi oblice, în diverse proporţii. Plantelor cu frunze erecte sau oblice (în funcţie de latitudine) au avantajul reducerii autoumbririi, o mai bună valorificare a energiei luminoase şi posibilitatea realizării unei culturi mai dese, deci de obţinere a unui indice foliar de iluminare mult mai mare. Dintre soiurile de măr, „Starkrimson”, de exemplu, se remarcă printr-o proporţie mai mare de frunze cu unghiuri mici faţă de verticală. Această particularitate pare a fi în concordantă cu recoltele mari care se obţin de la acest soi, precum şi cu posibilitatea de a-1 planta la distanţe mai mici. Din studiul efectuat asupra orientării frunzelor faţă de lumina incidentă, corelată cu deplasarea diurnă a soarelui, mai rezultă că orele cele mai eficiente sunt cuprinse între momentul când soarele ajunge, dimineaţa, la 450 şi după amiază la aceeaşi înălţime. Umbrirea pomilor în acest interval de timp (autoumbrire sau umbra purtată de rândul vecin) constitute o pierdere deosebit de importantă pentru pom. Ca urmare, prin stabilirea distanţelor de plantare trebuie să se evite umbrirea, în mod deosebit pe durata de timp cât soarele este mai sus de 450 faţă de orizont. Forma şi orientarea coroanei. La înălţimi mici ale soarelui, formele orizontale de coroane desfăşoară o fotosinteză mai intensă decât cele verticale. În schimb, curba fotosintezei în coroanele orizontale se plafonează între 200 şi 250 mm3 C02/cm2/oră, de îndată ce soarele depăşeşte 45 0 deasupra orizontului. În coroanele verticale (garduri fructifere), după ce soarele depăşeşte 300 deasupra orizontului, intensitatea fotosintezei creşte rapid, iar tendinţa de plafonare apare abia la nivelul de 550-600 mm3 C02 pe cm2/oră (aproape de 2,5 ori mai mult decât în cazul coroanelor orizontale). Rezultă că formele verticale de coroana folosesc lumina mai bine. Stadiul de evoluţie al frunzişului culturii. Modul de folosire a luminii depinde, de asemenea, de evoluţia culturii. Indicele foliar este mult mai mic la plantele tinere decât la indivizii maturi din aceeaşi specie şi soi. Indicele foliar variază, de asemenea, şi în cursul anului. În cazul concret al pomilor, primăvara, suprafaţa frunzelor este redusă, dar creşte rapid, atingând maximum în fenofaza de încetare a creşterii şi de coacere a lemnului.

231

Modul de utilizare a luminii în diverse tipuri de livezi. În livezile clasice alcătuite din pomi de dimensiuni mari, plantaţi la mari distanţe, s-a constatat că, la dezvoltarea maximă, ecranul fotosintetic este discontinuu, astfel că reuşeşte să capteze abia 70 % din lumina incidentă, restul ajungând pe sol. La acest maximum se ajunge târziu după plantare, în primii ani de creştere a pomilor procentul de captare a luminii fiind extrem de redus. Interiorul coroanei este supus autoumbririi intense, astfel că produce fructe puţine şi de calitate scăzută. În schimb, în livezile clasice pomii nu se umbresc reciproc. Rezultă că livezile clasice sunt foarte puţin eficiente în privinţa interceptării şi folosirii Fig. 4.3. Iluminarea în plantaţiile clasice. a- coroane globuloase de mare volum: luminii, mai ales în primii ani de pomii plantaţi la distanţe mici sunt viaţă (fig.4.3). luminaţi numai la partea superioară; După ce pomii ating b- acelaşi tip de corone plantate la distanţe dimensiunile maxime, în livezile normale lasă o parte din lumină să ajungă clasice este posibilă ameliorarea pe sol, însă sunt mai bine luminate (după iluminării fie prin suprimarea Lespinase J.M., 1980) ramurilor superioare (astfel ca frunzişul să rămână la 1,5 m grosime), fie prin elagajul interiorului. În livezile intensive, cu circa 600 pomi la ha (portaltoi semiviguroşi ca M-106), conduşi cu coroane clasice, se ajunge rapid la formarea unui frunziş continuu (pomii se ating între ei atât pe rând, cât şi între rânduri). Această situaţie accentuează defectul livezilor clasice, alături de autoumbrire, adăugându-se lipsa de lumină laterală. Livezile intensive cu garduri fructifere a căror grosime nu depăşeşte 1,5-2 m şi mai ales cele cu baza mai largă decât partea superioară interceptează mai multă lumină decât cele clasice (fig.4.4). În aceste livezi nu se pune problema de autoumbrire în cadrul coroanei unui individ, în schimb există pericolul umbririi atât între rânduri (umbra purtată), cât şi între pomi pe rând. De aici decurge importanţa raportului dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri. În cazul rândurilor cu înălţime mică lumina ajunge la sol, deci nu este complet interceptată şi, ca urmare, nu se poate atinge randamentul optim. În cazul rândurilor cu înălţime mare umbra purtată pune rândul vecin în condiţii necorespunzătoare, mai ales în partea bazală şi conduce la producţii de calitate scăzută. Situaţia devine total necorespunzătoare când partea superioară a gardurilor se lăţeşte spre intervale. În plantaţiile cu rânduri multiple, fenomenele de umbrire reciprocă a pomilor de pe acelaşi rând şi de pe rândurile vecine sunt şi mai accentuate, mai ales în partea inferioară a pomilor, ceea ce constituie cauza foarte probabilă a obţinerii din aceste livezi a unor fructe de dimensiuni mici, cu coloraţie insuficientă şi conţinut redus de zahăr. Pentru evitarea neajunsurilor susmenţionate, în livezile cu rânduri multiple este necesară reducerea înălţimii vergilor, astfel încât frunzişul să nu depăşească grosimea de 1,5-2 m.

232

Fig. 4.4. Pătrunderea luminii în diferite coroane: a- coroană izolată în formă de ax; b- pomi conduşi în formă de ax plantaţi în rânduri; c- rânduri continue formate din plante mature; d- umbrirea provocată de lăţirea gardurilor în partea superioară (după Lespinase J.M., 1980)

Importanţa umbrei proiectate. Unghiul de incidentă sub care cad razele solare prezintă o importanţă deosebită pentru orientarea rândurilor şi distanţele de plantare, pentru a preveni umbrirea reciprocă a pomilor. Orientarea rândurilor. În condiţiile noastre de latitudine şi climă, cel mai bine luminate sunt gardurile fructifere orientate pe direcţia N-S. Prin orientarea direcţiei rândurilor, în special la gardurile pomicole, faţă de punctele cardinale, distribuţia radiaţiilor solare variază cu înălţimea. În timp ce vârful coroanei, indiferent de orientare, primeşte în mod nestingherit 1488 ore de insolaţie, partea situată la 1 m de sol primeşte 430 ore, adică circa 30 %, la orientarea rândurilor în sensul N-S. 0 totală asimetrie în recepţionarea razelor solare a celor două părţi ale gardului este la orientarea în sensul E-V. Partea sudică a gardului, expusă spre soare, primeşte o cantitate aproape dublă faţă de partea expusă spre nord. Rezultă că din punct de vedere al luminii, orientarea cea mai convenabilă a rândurilor pe terenurile plane este N-S, urmată de orientări intermediare cum sunt: NV-SE sau NE-SV. În cazul când orografia terenului nu permite orientarea optimă a rândurilor, pe partea mai puţin însorită a gardurilor se vor obţine fructe de calitate mai slabă faţă de cele formate pe partea cu orientare S, S-V, S-E. Pătrunderea luminii în interiorul coroanei pomilor este substanţial influenţată şi de forma de coroană, cât şi de tăierile adaptate. Neglijarea tăierilor de formare şi de producţie duce la înrăutăţirea regimului de lumină. De asemenea, distanţele de plantare prea mici între pomi şi între rânduri, care creează un covor închis şi dens la gardurile principale, conduc la producţii necorespunzătoare cantitativ şi calitativ. În general forma mai mică a coroanelor (1-2 m) şi înălţimea redusă a pomilor (2-2,6 m) sunt cele mai indicate, ele putând recepţiona cea mai mare cantitate de lumină. La pomii cu coroane voluminoase frunzele din centrul coroanei au o intensitate fotosintetică redusă din cauza deficienţei de lumină. Ca urmare ramurile din interior se degarnisesc mai rapid şi se usucă, fructele sunt mai mici, se colorează mai slab, se maturează mai greu şi acumulează zahăr mai puţin.

233

Panta şi expoziţia terenului. Terenurile în pantă cu expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică realizează cea mai mare intensitate de lumină în coroana pomilor. Urmează în ordine descrescândă terenurile plane, apoi terenurile în pantă cu expoziţie estică, vestică şi în cele din urmă se situează terenurile cu expoziţie nordică. Diferenţele în funcţie de panta terenului se accentuează odată cu creşterea unghiului de înclinare a versantului. Pe versantul sudic valoarea medie anuală a insolaţiei creşte direct proporţional cu gradul de înclinare a terenului, în timp ce pe versanţii spre nord şi nord-vest, această valoare este invers proporţională cu mărimea pantei.

4.4. Temperatura ca factor de vegetaţie Temperatura este un factor de vegetaţie foarte important, care condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie, parcurgerea diferitelor faze de creştere şi fructificare, postmaturarea seminţelor, perioada de viaţă latentă a pomilor în timpul repausului relativ de iarnă etc. Cantitatea de căldură în ţara noastră diferă foarte mult de la o localitate la alta, prezentând variaţii mari în funcţie de situaţia geografică, latitudine, altitudine, relief, expoziţie, nebulozitate, culoarea solului, direcţia şi intensitatea vânturilor, gradul de acoperire cu vegetaţie, anotimp etc. Încălzirea aerului şi a solului variază de la o zi la alta, de la un an la altul, şi chiar în cursul aceleiaşi zile. Nevoia de căldură a pomilor şi arbuştilor fructiferi este de asemenea foarte variată, dar creşterea şi dezvoltarea lor se înscrie între două valori termice maxime şi minime, Între aceste valori există un optim caloric la care activitatea fiziologică şi biochimică se desfăşoară cu mare intensitate. Fiecare specie şi chiar fiecare soi are exigente termice specifice. Ca urmare acestui fapt, temperatura are o acţiune limitativă privind răspândirea speciilor şi soiurilor chiar şi în condiţiile ţării noastre (fig.4.5). Temperatura medie anuală - oferă informaţii generale dar utile unor zone sau localităţi. Temperatura medie anuală este cu atât mai valoroasă cu cât se referă la un număr mai mare de ani. Pentru localităţile mai importante din România se găsesc date de peste 100-120 ani cu privire la temperatura medie anuală. Pe teritoriul unei ţări sau zone sunt delimitate spaţiile cu Fig. 4.5. Temperatura medie a anuală a aerului (0C): temperaturi medii anuale 1. sub 0 0C; diferite prin izoterme. 2. 0 0C la 8 0C; Pentru cultura speciilor 0 0 3. 8 C la 9 C; pomicole cultivate în 4. 9 0C la 10 0C; România se consideră că 5. 10 0C la 11 0C; zonele cu izotermele 6. peste 11 0C. următoare sunt mai mult sau mai puţin favorabile pentru cultura pomilor fructiferi după cum urmează:

234

- izotermele de 8 0 şi 9 0C - delimitează zonele favorabile pentru măr, vişin, arbuşti fructiferi, unele soiuri de prun; - izotermele de 9 0 ş i 10 0 C - pentru păr, măr, prun, cireş, nuc, alun, gutui, castan; - izotermele de 10 0 şi 11,5 0C - pentru migdal, cais, piersic, alun, nuc, măr, păr, prun, cireş, vişin, castan. Suma anuală a gradelor de temperaturi pozitive (peste 00C ) . Acest indicator numit şi bilanţ termic global rezultă din însumarea temperaturii medii zilnice pe intervalul de timp, de la începutul anului şi până la sfârşitul acestuia. Din acest bilanţ termic pot fi evidenţiate sumele gradelor de temperaturi până la declanşarea unei anumite fenofaze. Pentru anumite specii şi soiuri cultivate în condiţii asemănătoare s-a constat că suma temperaturilor se încadrează în anumite limite. Aceasta permite să se aprecieze de ce sumă de grade este nevoie pentru ca un anumit soi să parcurgă o anumită fenofază (pentru înflorit, pentru maturarea fructelor, etc.). În afara bilanţului termic global se foloseşte şi bilanţul termic activ sau suma gradelor de temperaturi peste pragul biologic. Declanşarea cât şi desfăşurarea diferitelor procese fiziologice pentru parcurgerea anumitor faze şi fenofaze are loc în cadrul unor temperaturi bine delimitate. Temperatura necesară pentru pornirea în vegetaţie a pomilor primăvara constituie pragul biologic pentru specia respectivă. Acesta este, după Gasparin (citat de Negrilă A., 1980), 5 0C la măr, 7 0C la prun, 9 0C la cireş, 8 0C la păr, iar pentru cais, după Constantinescu N. (1957) 5,5-6 0C. Arbuştii fructiferi mai puţin pretenţioşi la căldură, au pragul biologie de 4-5 0C. Unele cercetări recente au demonstrat că declanşarea celorlalte fenofaze are nevoie de atingerea unei anumite temperaturi minime numite prag biologic al fenofazei respective. Optimul termic al diferitelor fenofaze diferă şi el de la specie la specie şi este prezentat în tabelul 4.1. Tabelul 4.1 Temperaturile medii anuale, optimul caloric şi suma temperaturilor active necesare parcurgerii principalelor faze de vegetaţie la unele specii cultivate în ţara noastră (după diverşi autori) Specia

Optimul Necesarul Tem pe-ratura caloric în de zile cu medie perioada de optimul anuală (0C) vegetaţie caloric 0 ( C)

Suma temperaturilor active pentru parcurgerea fenofazelor Dezmugurit

Înflorit

Maturare

Măr

8-10,5

15-19

85-120

163-206

232- 408

1859-2945

Păr

8-10,5

16-19

93-140

152-182

226- 385

2100-2865

Prun

8-10,5

15-17

67-l00

145-169

210- 386

1 385-2700

Cais

10-11,5

18-20

88-115

102-181

256- 378

1300-1550

Piersic

10-11,5

18-20

85-140

85-245

213- 365

1285-2750

Cireş

9-11,5

16-19

67-119

138-171

210- 315

893-1071

Vişin

8-10,5

15-17

55- 93

135-150

215- 315

1160-1315

Nuc

9-10,5

16-20 100-140

170-210

203- 435

2245-2980

Gutui

9-11,5

18-20

119-132

489- 539

2286-2998

90-135

235

Zmeur

7-10,0

15-17

61- 76

67- 76

586- 775

1115-1275

Coacăz negru

7-10,5

15-17

53- 86

59-120

232- 298

1098-1215

Agriş

7-10,5

15-18

51- 80

32- 40

93- 250

1110-1315

Coacăz roşu

7-10,5

15-18

60- 90

70- 86

210- 243

1010-1250

Castan comestibil

9-12,0

18-20

100-150

220-280

1483-1580 3100-3293

Corelarea temperaturilor medii anuale, a optimului caloric, necesarului de zile cu temperaturi optime şi suma temperaturilor active necesare parcurgerii principalelor faze de vegetaţie (tabelul 4.1), cu datele furnizate de staţiile meteorologice din principalele bazine pomicole privind durata medie în zile a intervalelor cu temperatura de 5 0 C, 10 0C, 15 0C şi 18 0C, şi suma temperaturilor din intervalele respective (tabelul 4.2), constituie indici de zonare a principalelor specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi pe teritoriul ţării noastre. Temperatura de 39 0C, în cazul pomilor fructiferi, se consideră ca limită maximă pentru desfăşurarea normală a activităţii de fotosinteză şi de creştere. Temperatura părţilor expuse la soare se ridică uneori la peste 40 0C, fapt ce determină oprirea asimilaţiei, intensificarea respiraţiei şi scă derea rapidă a substanţelor de rezervă. La temperatura optimă pentru asimilaţie, respiraţia fiind normală, se creează condiţii pentru acumularea de substanţe de rezervă. Tromp M. (1974) menţionează că greutatea cea mai mare a fructelor se realizează când temperatura medie în primele 10 săptămâni după înflorire se situează între 19 şi 24 0C în timpul zilei. Temperaturile optime pentru germinarea polenului la pomii fructiferi sunt cuprinse între 22 şi 27 0C, temperatură ce se realizează foarte rar în natură în cursul lunii aprilie, când practic înfloresc majoritatea speciilor pomicole din ţara noastră. Germinaţia polenului la specia măr are loc la temperaturi peste 5 0C, iar creşterea tubului polinic se intensifică atunci când temperaturile se ridică spre 10 0C. Sub influenţa temperaturilor pozitive dar mai scăzute (15 -17 0C), durata perioadei de înflorire se prelungeşte mult, de exemplu la 15-25 zile la măr în timp ce la temperaturi peste 22 0C perioada de înflorire se scurtează la 7-14 zile. Temperaturile între 0 şi 5 0C în primele 2 săptămâni dupa înflorire, contribuie în mare măsură la apariţia rugozităţii fructelor la soiul Golden delicious, mai ales când sunt însoţite şi de umiditate relativ ridicată a aerului. Dacă temperaturile sunt prea ridicate în cursul vegetaţiei pot să producă perturbaţii în bilanţul apei printr-o transpiraţie foarte intensă, care în perioadele secetoase determină ofilirea frunzelor, iar în cazuri grave căderea prematură a frunzelor şi fructelor (Marce1le R., 1979). În anii şi în bazinele pomicole cu temperaturi medii de peste 19-20 0C în lunile de vară, apare fenomenul de sticlozitate a pulpei la măr. Diferenţierea mugurilor de rod, în general favorizată de temperaturi mai ridicate şi lumină suficientă, este stânjenită de temperaturile foarte ridicate, însoţite de perioade de secetă prelungită (Buban T., 1962). Rezistenţa la ger a pomilor şi arbuştilor fructiferi la temperaturile minime absolute. Cunoaşterea comportării speciilor şi soiurilor de pomi la acţiunea temperaturilor scăzute, are o importanţă deosebită pentru procesul de producţie pomicolă din zona temperată.

236

În perioada de repaus pomii în climatul ţării noastre, ca urmare a însuşirilor ereditare, prezintă o rezistenţă diferită în funcţie de specie, soi, vârsta pomilor, portaltoi, condiţiile meteorologice ale anului, gradul de maturare al ţesuturilor, agrotehnica aplicată etc. (tabelul 4.2). Tabelul 4.2 Temperaturile minime de rezistenţă a pomilor la ger (după Constantinescu N. şi Negrilă A.) Specia

0C

Specia

0C

Măr Păr Gutui Prun Cais Piersic

- 35 … - 36 - 32 … - 33 - 28 … - 30 - 30 … -32 - 26 … -26 - 24 … -26

Cireş Vişin Căpşun Smochin Măr siberian Păr de Ussuria

- 29 … - 32 - 30 … - 32 - 22 … - 24 - 16 - 45 - 40

Îngheţurile timpurii de toamnă ce apar frecvent în unele regiuni ale ţării, provoacă căderea prematură a frunzelor şi degerarea vârfurilor lăstarilor. Aceste îngheţuri pot să prejudicieze pregătirea pomilor pentru iernare împiedicând maturarea ţesuturilor. Gerurile din timpul iernii sunt cele mai dăunătoare şi pot provoca vătămări la toate organele pomilor fructiferi. După perioada când survin, se disting temperaturi scăzute ce apar la începutul iernii, gerurile din toiul iernii şi temperaturile scăzute de la sfârşitul iernii. Temperaturile scăzute de la începutul iernii, în cazul când survin lent, nu sunt periculoase. Când însă temperaturile de -10°C...-15°C apar brusc, pot produce vătămări pomilor, mai ales dacă acestea se înregistrează după o toamnă caracterizată prin precipitaţii abundente şi temperaturi ridicate, când perioada de vegetaţie se prelungeşte până în luna noiembrie-decembrie şi pomii sunt surprinşi nepregătiţi. În vederea parcurgerii fără vătămări a perioadelor cu temperaturi joase, în ţesuturile pomilor se petrece o serie de procese biochimice, ce trebuie să ducă la călirea pomilor, în urma cărora sporeşte rezistenţa la ger. Gerurile din timpul iernii, care se produc de regulă în luna ianuarie şi care înregistrează valori cuprinse între -20 şi -30 0C, sunt destul de periculoase, mai ales când se prelungesc timp de 10-12 zile. Dacă iarna este stabilă, fără oscilaţii de temperatură, pericolul de degerare la -20 sau la -25 0C nu este mare, chiar dacă aceste temperaturi se prelungesc, deoarece pomii prin procesul de călire sunt pregătiţi să le suporte. Gerurile care survin însă brusc şi în special acelea care apar după timp călduros, în aşa numitele „ferestre de iarnă”, pot produce pagube. Studiind rezistenţa pomilor la temperaturi scăzute, Winkler (citat de Coutanceau M., 1963) a constatat că ramurile unor specii pomicole degeră la 20 0C, iar dacă scăderea temperaturii are loc în mod treptat, acestea pot rezista mai multe zile la temperaturi de -30 0C ...-32 0C. Temperaturile joase de la sfârşitul iernii şi în special variaţiile de temperatură ce survin în luna februarie şi martie sunt cele mai periculoase, chiar dacă nu înregistrează valori prea scăzute deoarece pomii ieşind treptat din starea de călire îşi pierd rezistenţa. Temperaturile scăzute, sub limitele de rezistentă, pot provoca o serie de afecţiuni pomilor fructiferi, şi anume: degerarea cambiului, degerarea scoarţei, înnegrirea lemnului, crăpături în scoarţă şi în lemn, degerarea

237

vârfurilor ramurilor anuale; degerarea mugurilor floriferi. Degerarea mugurilor în unii ani la anumite specii este paguba cea mai frecvent întâlnită în condiţiile din tara noastră. Mugurii vegetativi degeră rar, fiind mai rezistenţi. Mugurii floriferi degeră mai uşor deoarece au o perioadă de repaus mai scurtă şi ies mai repede din această stare, fapt pentru care sunt afectaţi atât în timpul iernii când sunt geruri excesive, cât şi la începutul primăverii când pomii şi-au pierdut starea de călire. Îngheţurile de primăvară provoacă daune atunci când mugurii floriferi au ajuns într-un stadiu în care sunt deja sensibili la frig, iar temperaturile scad sub un anumit nivel (tabelul 4.3). Partea cea mai sensibilă este pistilul care poate să degere în interiorul mugurelui floral sau după deschiderea florilor, în timp ce toate celelalte părţi ale florii rămân nevătămate (cais, piersic, vişin, măr, păr şi căpşun). Tabelul 4.3 Limitele de rezistenţă la ger la câteva specii pomicole (după diverşi autori) Specia

Butoni florali 0C

Înflorit 0C

Fructe mici 0C

Măr

-2,8…-4,9

-1,7…-3,2

-1,1…-2,7

Păr

-1,7…-4,9

-1,7…-3,2

-1,7…-2,1

Piersic

-1,7…-4,9

-1,1…-3,8

-1,1…-2,1

Cireş

-1,7…-3,2

-1,1…-3,2

-1,1…-2,1

Prun

-1,1…-4,2

-0,6…-3,2

-0,6…-2,1

Cais

-1,1…-4,9

-0,6…-3,2

0,0…-1,5

Temperaturile limită diferă foarte mult în funcţie de umiditatea atmosferică, de viteza vântului, de soi şi de înălţimea de la sol la care s-au înregistrat datele. Pentru satisfacerea cerinţelor de căldură, pe terenurile în pantă, se va ţine cont şi de faptul că suma gradelor de temperatură medie zilnică ≥100 care se acumulează, creşte din aval spre partea superioară a versantului sudic cu 300 0C şi respectiv 175 0C pe versantul nordic la fiecare 100 m altitudine, iar diferenţa între versanţii cu expoziţii diferite, variază între 50 şi 125 0C, la aceeaşi altitudine (Amzăr G. şi col., 1977). Rezistenţa pomilor la temperaturi scăzute are limite caracteristice fiecărei specii (tab. 4.2). Din practică, s-a observat că această limită este dependentă de numeroşi factori. În general, pomii tineri au o rezistenţă mai mică la temperaturi scăzute decât cei maturi, iar ambele categorii sunt mai rezistente decât pomii care au intrat în perioada de declin. Speciile care încheie perioada de vegetaţie mai devreme rezistă mai bine la temperaturi scăzute decât cele care au vegetaţia prelungită până toamna târziu. Gerurile care vin treptat sunt mai puţin periculoase decât cele bruşte. La vişin, de exemplu, geruri de -20 0C, care s-au înregistrat progresiv, au distrus numai 3 % din muguri. Aceasta se datorează faptului că instalarea lentă a gerurilor permite desfăşurarea normală a proceselor de călire. Aceeaşi temperatură, survenită brusc, a distrus mugurii în proporţie de 96 %. Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după zile mai călduţe, sensibilizează pomii la ger. Dezgheţurile şi îngheţurile repetate pot produce degerări la temperaturi mult mai puţin scăzute decât rezistă în mod normal

238

specia respectivă. Aceasta se datorează faptului ca plantele îşi pierd „călirea”. Foarte multe observaţii au dovedit că pomii cu starea generală bună şi condiţii bune de vegetaţie în anul anterior au o rezistenţă mai mare la ger. O agrotehnică corespunzătoare asigură o rezistenţă mai bună la temperaturi scăzute. S-a dovedit că, în anii cu recolte mari în care se consumă multe substanţe nutritive, pomii rămân slăbiţi, epuizaţi, nu au hrană suficientă pentru coacerea lemnului şi în iernile ce urmează rezistenţa lor la temperaturile scăzute este mult redusă. În perioada de repaus, temperaturile foarte scăzute pot provoca moartea întregului pom sau numai a acelor părţi care sunt mai sensibile. În mod frecvent, mai întâi degeră mugurii de rod, apoi cei vegetativi, urmaţi de ramurile anuale, mai ales în partea lor terminală unde procesele de maturare nu sunt suficient de avansate. Un fenomen frecvent este înnegrirea lemnului, provocat în special de gerurile mari şi bruşte de la începutul iernii, când plantele nu sunt complet călite. Gerul acţionează asupra razelor medulare, brunificându-le. Gerurile foarte mari şi prelungite la 2-3 zile duc la apariţia unor crăpături în coajă şi lemn, care pun în pericol viaţa pomilor. Gerurile de revenire din zilele şi nopţile de la sfârşitul iernii (februariemartie) provoacă asupra scoarţei şi vătămarea cambiului care şi-a pierdut starea de călire. În funcţie de evoluţia temperaturilor scăzute care se înregistrează în timpul iernii la noi, şi de modul cum reacţionează speciile fructifere, s-a ajuns la următoarele concluzii: - localităţile sau zonele în care se înregistrează, iarna, frecvent temperaturi sub -24 0C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului, piersicului şi chiar cireşului (în ordine descrescândă a sensibilităţii la ger), deşi rezistenta lor maxima indicată de literatura de specialitate este mai mare; - localităţile în care se înregistrează temperaturi sub -26, -27 0C sunt nefavorabile speciilor enumerate mai înainte, cărora li se adaugă părui, gutuiul şi nucul; - în localităţile cu ierni şi mai aspre se pot cultiva: mărul, prunul (soiuri rezistente) şi vişinul care suportă, fără pagube mari, temperaturi de -30 0C şi chiar mai scăzute. Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară care, în unele localităţi, se înregistrează frecvent, după pornirea în vegetaţie, fiind specifice climatului continental excesiv, contribuie şi ele mult la limitarea culturii unor specii fructifere. Deşi temperaturile sunt mult mai puţin scăzute decât iarna, aceste accidente climatice afectează organele florale a căror rezistenţă scade pe măsura avansării vegetaţiei. Rezistenţa organelor florale ale diferitelor specii este practic egală (cu excepţia cireşului), totuşi numai unele dintre specii sunt afectate puternic de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. Aceasta se explică prin faptul că fenofaza respectivă (de ex.: înfloritul) are loc mai devreme. Ca urmare, speciile care înfloresc devreme: migdalul, caisul şi piersicul, în mod frecvent, iar în unii ani şi cireşul şi nucul, sunt puternic afectate. Pentru primele trei specii, în sudul ţării noastre brumele şi îngheţurile târzii de primăvară constituie principatul factor limitativ al culturii. Speciile cu pornire în vegetaţie târzie intră în fenofazele cu sensibilitate la brume după perioada când se produc, în mod obişnuit, aceste accidente climatice. După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole din România pot fi grupate în 4 grupe (Negri1ă A., 1980):

239

- specii mai puţin pretenţioase la căldură sunt: mărul, vişinul, prunul, alunul, agrişul, coacăzul, zmeurul, căpşunul. Aceste specii rezistă bine la gerurile de peste iarnă şi nu sunt afectate de îngheţurile târzii de primăvară, dacă plantaţiile sunt bine amplasate. Se comportă bine până la altitudini cuprinse între 350 şi 900 m, unde temperatura medie anuală este între 7,5 şi 10,5 0C, temperatura medie a verii de 18-20 0C, iar gerurile ating valori de -30 0C până la -32 0C. - specii cu cerinţe medii faţă de căldură şi anume: părul, nucul, castanul, cireşul, gutuiul. Rezistenţa acestor specii la geruri este bună. Îngheţurile târzii de primăvară afectează destul de rar cireşul, nucul şi uneori părul. Speciile din această grupă reuşesc în regiunile de dealuri cu o altitudine mai mică, cuprinsă între 150 şi 500 m, unde temperatura medie anuală este de cel puţin 9-10,5 0C, temperatura medie a verii de 20-21 0 C, iar gerurile nu depăşesc sensibil minimele de -20-30 0 C. - specii cu cerinţe mari faţă de căldură, cum sunt caisul şi piersicul. Aceste specii pot pierde o parte din mugurii floriferi în timpul iernii. Caisul şi piersicul se cultivă în lunca inferioară a Dunării, în Dobrogea şi întreaga câmpie până în zona podgoriilor (190-200 m). În livezile amplasate necorespunzător, îngheţurile târzii de primăvară distrug cu regularitate recoltele caisului, mai rar ale piersicului. - specii cu cerinţe foarte mari faţă de căldură, includ smochinul, alunul turcesc şi migdalul. Smochinul şi alunul turcesc pot suporta temperaturile scăzute până la -14...-16 0C. Cultura acestor specii în tara noastră este posibilă în câteva centre cu un climat mai dulce, apropiat de cel mediteranean. Temperatura solului influenţează în mare măsură funcţiile vitale ale rădăcinilor, care au nevoie, ca şi organele aeriene, de o anumită temperatură. Creşterea normală a rădăcinilor are loc când temperatura solului este cuprinsă între 4 şi 20,5 0C. Temperaturile sub 0 0C, precum şi cele de peste 30 0C duc la încetinirea principalelor procese fiziologice. Temperatura la care degeră rădăcinile diferitelor specii de pomi şi arbuşti fructiferi, după Gautier M. (1977), este de la -7 la -12 0C la măr; -11 0C la păr; -10 la -11 0C la piersic; -14 0C la vişin; de la -14 la -18 0C la mahaleb; -15,5 0C la coacăz. Rezistenţa rădăcinilor variază în funcţie de fenofază, de grosimea rădăcinilor şi adâncimea de răspândire în sol. Rezistenţa la ger este influenţată şi de condiţiile de sol. Solurile fertilizate în exces cu azot, solurile nisipoase cu umiditate în exces, cu conţinut mai ridicat în apă şi calciu, favorizează scăderea rezistenţei la ger a pomilor. Influenţa negativă a calciului se explică prin antagonismul dintre fosfor şi calciu, pe când cea a azotului se explică prin prelungirea perioadei de vegetaţie şi necoacerea lemnului. Temperatura solului, în afara factorilor meteorologici, poate fi influenţată de o serie de alţi factori ca: altitudine, panta şi expoziţia terenului, natura şi proprietăţile fizico-chimice ale solului, starea de aprovizionare cu apă, nivelul pânzei de apă freatică. De asemenea, culturile acoperitoare şi umbra coroanei pomilor pot influenţa temperatura solului în minus cu 2-3 0C. Mulcirea solului influenţează în minus temperatura solului nisipos în perioada de vegetaţie, cu 3 la 4 0C, pe adâncimea de 20 cm şi în plus, cu 0,5 - 1,0 0C, în perioada de iarnă (Boros E., 1966), (Lazăr A., 1973). Un strat gros de zăpadă de peste 10-15 cm, care acoperă solul, poate să menţină temperatura mai ridicată cu 10-15 0C faţă de aceea a unui sol descoperit. Temperatura solului împreună cu cea a aerului influenţează

240

activitatea microorganismelor din sol, schimbul de gaze şi absorbţia principalelor elemente nutritive, cât şi raportul dintre acestea. În concluzie, pentru cultura pomilor trebuie ţinut seama că temperaturile scăzute de -1 0C până la -5 0C cât şi cele foarte ridicate de peste 30 0C, din perioada de vegetaţie sau cele foarte coborâte de -25 0C la -36 0C din perioada repausului relativ, constituie factori limitativi în realizarea unor producţii mari, de calitate superioară, apropiate de nivelul potenţialului biologie al speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi.

4.5. Apa ca factor de vegetaţie Apa este un factor indispensabil în activitatea vitală a tuturor organismelor, fără apă nefiind posibilă manifestarea proceselor caracteristice vieţii. Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu (temperatură, umiditatea aerului etc.) şi se realizează prin intermediul rădăcinilor tinere. Apa are un rol deosebit în viaţa pomilor, fiind unul din elementele constitutive. Rădăcinile pomilor, de exemplu, conţin apă în proporţie de 60-88 %, frunzele 50-70 %, iar fructele până la 85-90 %. Tabelul 4.4 Cerinţele pomilor faţă de apă (după Popescu M. şi colab., 1992) Speciile Arbuştii fructiferi Gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul Părul, nucul, cireşul, vişinul, mărul (soiuri de vară) Piersicul, caisul, migdalul

Cerinţele faţă de apă Cerinţe foarte mari Cerinţe mari Cerinţe medii Cerinţe reduse

Zonele convenabile pentru cultură Zone cu peste 700 mm precipitaţii anuale Zone cu 700 mm precipitaţii anuale Zone cu peste 600 mm precipitaţii anuale Zone cu peste 500 mm precipitaţii anuale

Cerinţele pomilor faţă de apă diferă de la o specie la alta (tab. 4.4) şi chiar la aceeaşi specie nevoile diferă în decursul perioadei de vegetaţie. Pomii şi arbuştii fructiferi au cerinţe mari faţă de apă datorită unui proces foarte intens de transpiraţie în perioada de vegetaţie, activitate care rămâne destul de ridicată şi în perioada de repaus relativ, fapt evidenţiat în special în cazul pomilor tineri. Ca indicator al cantităţilor de apă folosită de către plante se întrebuinţează coeficientul de transpiraţie, care reprezintă cantitatea de apă ce trebuie să treacă prin plantă pentru ca să se producă o unitate de substanţă uscată. La sămânţoase coeficientul de transpiraţie este cuprins între 150 şi 300 (170 la măr, 140 şi chiar 229 la păr), la sâmburoase între 250-350. Una din condiţiile de bază în realizarea unor producţii mari şi constante de fructe, an de an, o constituie aprovizionarea solului cu apă la nivelul optim cerut de specie sau soi în tot cursul vegetaţiei. Cantitatea medie anuală de precipitaţii de pe teritoriul României este prezentată în fig. 4.6.

241

Nevoile pomilor faţă de apă nefiind aceleaşi în fiecare perioadă de vârstă şi fenofază, nici starea de aprovizionare a solului în apă nu este necesar să fie la acelaşi nivel în toate perioadele şi fenofazele. Cerinţele faţă de apă variază şi în funcţie de vârsta plantaţiilor, dimensiunile coroanei şi a sistemului radicular, concentraţia soluţiilor nutritive din sol, structura şi umiditatea solului, Fig. 4.6. Cantitatea medie anuală de precipitaţii (mm): cantitatea precipitaţiilor 1. sub 600 mm; atmosferice, viteza vân2. 600-800 mm; tului, intensitatea luminii, 3. 800-1000 mm; mărimea recoltei etc. 4. 1000 la peste 1200 mm. Coeficientul de transpiraţie diferă de asemenea de la un soi la altul, iar în cadrul aceluiaşi soi este în funcţie de portaltoiul folosit. La soiurile de măr altoite pe tipurile de portaltoi vegetativi este mai mare decât la cele de pe portaltoi generativi. Pomii tineri au coeficientul de transpiraţie mai mare decât cei bătrâni, de asemenea pomii cu rod, faţă de cei fără rod. Cu cât umiditatea solului este mai ridicată cu atât coeficientul de transpiraţie pentru acelaşi pom este mai mare. Sporirea concentraţiei soluţiei din sol prin aplicarea de îngrăşăminte, cu condiţia asigurării cantităţii de apă necesară pomilor, are ca efect micşorarea coeficientului de transpiraţie. Vânturile puternice, umiditatea atmosferică redusă, intensitatea mai mare a luminii măreşte coeficientul de transpiraţie. Pomii, în general, au cea mai mare cerinţă pentru apă în cursul fazelor de creştere activă a lăstarilor şi fructelor, adică în lunile mai, iunie, iulie şi august. În lunile următoare ale perioadei de vegetaţie, septembrie, eventual o parte din luna octombrie, consumul de apă este relativ mai redus, fiind în funcţie de prezenţa sau absenţa fructelor pe pom. 0 cantitate relativ mai mică de apă în sol necesită pomii în perioada martie, aprilie cât şi în tot cursul perioadei de repaus relativ. În timpul înfloritului, legării fructelor, coacerii fructelor şi coacerii lemnului, nevoia de apă este moderată, iar excesul de apă în aceste perioade este chiar dăunător. Speciile şi soiurile cu coacere timpurie a fructelor: cireşul, vişinul, soiurile de vară ale mărului, părului, piersicului, prunului au consumuri mult mai mici de apă după recoltare, spre deosebire de pomii din soiurile cu coacere mai târzie a fructelor la care consumul rămâne ridicat până în toamnă târziu. Întreaga activitate vitală a plantelor depinde de bilanţul apei, de echilibrul dinamic dintre absorbţie şi evapo-transpiraţie. Când cantitatea de apă absorbită (A) este egală cu cea folosită prin evapo-transpiraţie (T), se instalează un bilanţ echilibrat. Când bilanţul apei este supraunitar (A/T>1) efectele asupra producţiei variază cu valoarea lui, dar şi cu durata de timp cât acţionează asupra pomilor. Când durata este mai mare, se impune executarea unor lucrări

242

de desecare şi drenare de urgenţă a terenului. Când raportul este subunitar (A/T<1) şi se menţine timp îndelungat, specific condiţiilor de secetă, se instalează fenomenul de ofilire, iar pagubele de producţie devin foarte mari. Pentru evitarea acestor efecte negative, trebuie să se asigure pomilor în mod permanent apa necesară, în vederea valorificării potenţialului biologic de producţie a speciei sau a soiului şi a elementelor nutritive. De dorit este ca pe toată durata perioadei de vegetaţie activă să existe un bilanţ situat între uşor excedentar şi nul. Acest bilanţ corespunde în majoritatea bazinelor pomicole din ţara noastră momentului când umiditatea din sol se apropie de capacitatea de câmp, situaţie întâlnită de obicei la ieşirea din iernile umede sau după precipitaţii importante. Pomii absorb apa şi sărurile minerale dizolvate în mod neîntrerupt şi intensiv, atunci când aceasta se află deasupra limitei de 60 % din capacitatea de câmp pentru apă a solului respectiv. Sub această limită pomii resimt insuficienţa apei. Limita inferioară a umidităţii din sol, până la care este posibilă viaţa pomilor, este indicată de coeficientul de ofilire, care este aproximativ de 1,5-2 ori mai mare decât coeficientul de higroscopicitate. Ca urmare în ultimă instanţă, în pomicultură nu rezerva de apă totală interesează, ci rezerva de apă utilă sau accesibilă pentru pomi. Plantele pomicole folosesc apa din sol pentru satisfacerea nevoilor de creştere şi fructificare. Din cantitatea totală de apă din sol, circa 98,8 % este pierdută prin evapo-transpiraţie şi numai 1,2 % este folosită în procesele de nutriţie (Voiculescu, 1998). Apa din sol provine din umiditatea atmosferică şi din stratul de apă freatică. În sol, apa se prezintă sub formă de apă de higroscopicitate, apă capilară şi apă liberă. Apa de higroscopicitate este reţinută de particulele solului prin absorbţia moleculelor cu mare forţă şi de aceea mai este cunoscută şi ca apă legată. Această apă nu este disponibilă pentru plante. Apa capilară se prezintă sub forma unei pelicule fine peste stratul de apă higroscopică. Apa capilară poate fi: apă capilară sprijinită şi apă capilară suspendată. Apa capilară sprijinită (franj capilar) se află imediat deasupra apei freatice unde îşi are şi originea. Acesta se ridică prin forţa capilarităţii pe verticală până la 2-3 m. Atunci când apa capilară sprijinită ajunge la suprafaţa solului acesta se menţine permanent umed şi nu are nevoie de irigare. Apa din franjul capilar este de regulă mineralizată şi prin apariţia ei la suprafaţa solului poate produce fenomenul de sărăturate al solului. Apa capilară suspendată este situată de la suprafaţa solului spre profunzimea acestuia fără a face contract cu apa sprijinită. Apa capilară suspendată provine din precipitaţii sau apa de irigat. Pentru a nu se produce sărăturarea solurilor este nevoie ca între apa situată către suprafaţa solului şi franjul capilar să existe un strat de sol uscat. Stratul de sol uscat (tampon) trebuie situat la o adâncime mare, sub nivelul sistemului radicular al pomilor pentru a nu influenţa negativ aprovizionarea cu apă. Apa liberă se găseşte în porii capilari şi necapilari în stratul de sol de la apa freatică şi până la suprafaţa acestuia. Solul posedă proprietatea de a reţine o anumită cantitate maximă de apă capilară suspendată. Această cantitate maximă de apă poartă numele de capacitate de câmp pentru apă a solului. Capacitatea de câmp poate varia între 8,0 % (soluri nisipoase) şi 45 % (soluri argiloase). Pe de altă parte, la un anumit conţinut minim de apă al solului plantele încep să-şi piardă vizibil şi constant turgescenţa ţesuturilor. Acest nivel minim

243

de apă din sol poartă numele de „coeficient de ofilire”. Zamfirescu (1977) a determinat coeficientul de ofilire pentru câteva soluri la adâncimea de 50 cm şi a stabilit că acesta este de 9,9 % la cernoziom, 12 % la cernoziomul levigat, 11,9 % la solul brun roşcat de pădure şi 1,7-5,5 % la solurile nisipoase. La solurile cu un conţinut ridicat în argilă coeficientul de ofilire poate ajunge la 17-20 %. Plantele pomicole îşi pot procura apa din sol într-un interval cuprins între coeficientul de ofilire şi capacitatea de câmp. Acesta constituie „intervalul umidităţii active” (IUA). Plafonul minim pentru o activitate optimă a plantelor pomicole este situat la un nivel superior de 65 % al IUA. Din cercetările efectuate (Fekete Z., 1964), (Lazăr A., 1973), rezultă că în cadrul solurilor nisipoase, apa inaccesibilă pentru pomi reprezintă maximum 15-30 % din capacitatea de câmp, fiind în funcţie de conţinutul în humus şi argilă, iar în cadrul solurilor lutoase şi luto-argiloase variază între 50 şi 60 % din capacitatea de câmp pentru apă a solurilor respective. Apa freatică constituie, în unele cazuri, o sursă directă de aprovizionare cu apă a pomilor şi arbuştilor fructiferi. Influenţa pânzei de apă freatică asupra apei din sol este constantă şi de aceea prezintă o importanţă deosebită pentru plantele pomicole. Adâncimea pânzei de apă freatică trebuie să se situeze la un nivel constant de 1,5-3,0 m, funcţie de specia pomicolă cultivată şi de sistemul de cultură. Pentru arbuştii fructiferi, nivelul apei freatice trebuie să fie la minim 1,0-1,5 m; pentru mărul altoit pe portaltoi cu vigoare redusă, la 2,0-2,5 m; iar pentru specii cu înrădăcinare profundă (nuc, cireş), la 2,5-3,0 m. În cazul în care nivelul apei freatice este situat prea la suprafaţă, în perioadele ploioase se produce ridicarea nivelului acesteia şi cuprinde sistemul radicular al plantelor provocând asfixia radiculară. Dacă nivelul este situat în profunzime, pomii nu pot beneficia de această apă. Botu I. (1969) a constatat că sistemul radicular la prunul şi caisul altoit pe mirobolan şi cultivat pe nisipurile de la Dăbuleni a pătruns până la adâncimi de 4,2 m, exact la nivelul pânzei de apă freatică. La această adâncime, plantele au dezvoltat un sistem radicular foarte bogat format dintr-un mănunchi de rădăcini absorbante de culoare albă. Fiecare plantă dispunea de 2-3 rădăcini verticale cu diametrul de 4-5 mm care ajungeau la adâncimea de 4,0-4,2 m. În condiţii de cultură intensivă şi în special superintensivă, nevoile plantelor pentru apă sporesc foarte mult, astfel că necesarul acestora trebuie acoperit prin irigare. Nevoia de irigare este mai ridicată în zonele cu deficit de precipitaţii (350-500 mm). În majoritatea zonelor din ţara noastră, în anumite perioade ale anului, apar excese de umiditate sau secetă. Excesele de umiditate sunt dăunătoare pomilor şi arbuştilor fructiferi. Cu cât excesul de umiditate durează mai mult cu atât devine mai nociv pentru plante. Fenomenul se manifestă cu precădere pe solurile grele fără un bun drenaj. Efectul excesului de umiditate se manifestă prin încetarea creşterii, epinastia curburii frunzelor urmată de veştejire, îngălbenirea şi defolierea prematură, se reduce puternic capacitatea de absorbţie a apei şi scade foarte mult transpiraţia (Kramer, 1969). Prima cauză a pagubelor generate de excesul de umiditate este determinată de apariţia anaerobiozei urmată de tulburarea metabolismului şi de autotoxicitate. La piersic, migdal, cais şi prun, cunoscute ca mai puţin tolerante la excesul de umiditate apare în metabolism glicozidul cyanogenetic, numit prunasin. În condiţiile de anaerobioză prunasinul se hidrolizează în acid cianhidric care este toxic. În funcţie de capacitatea de hidrolizare a prunasinului apare şi rezistenţa plantelor la excesul de umiditate (Rowe şi Catlin, 1972). Simptomul clasic al excesului de umiditate (epinastia

244

curburii frunzelor) este explicată de Kawase (1972) prin formarea în exces a etilenei, urmare a lipsei de oxigen din sol. Fenomenul a fost pus în evidenţă în plantaţiile de prun din Argeş şi Vâlcea, în perioada 1960-1980, pe solurile argiloase şi foarte umede. În astfel de microzone prunul altoit pe mirobolan a pierit în procente foarte ridicate (50-100 %). Excesul de umiditate se manifestă şi sub formă de inundaţii care uneori pot deveni catastrofale (calamităţi naturale). Acestea constau în acoperirea unor suprafeţe de teren cu apă din ploi torenţiale sau revărsări de torente, râuri, etc. Pagubele se produc prin acoperirea cu straturi de mâl gros urmată de asfixierea sistemului radicular, dezrădăcinarea plantelor, etc. Astfel de fenomene vor putea fi evitate dacă se va ţine seama de amplasarea plantaţiilor, de posibilitatea producerii lor pe anumite suprafeţe de teren. Determinarea necesarului de apă al speciilor pomicole într-o zonă dată are la bază în primul rând coeficientul de evapo-transpiraţie potenţială. Dacă evapo-transpiraţia potenţială (ETp) este acoperită din precipitaţiile căzute (P), într-o perioadă dată, iar rezerva de apă la ieşirea din iară (R) rămâne la capacitatea de câmp, sau reprezintă 75 % din aceasta, cerinţele de apă ale pomilor sunt satisfăcute în întregime fără perturbări şi fără aport de apă prin irigaţii. Necesarul de apă a speciilor pomicole se poate determina şi după consumul de apă al acestora pentru producerea unui kg substanţă uscată. Jouis, apreciind consumul mărului la 300 1 apă pentru un kg substanţă uscată, respectiv spor de biomasă, a calculat că pentru obţinerea unei producţii de 45 t/ha, este necesară o cantitate de 900 mm precipitaţii anuale bine repartizate. Apa necesară creşterii şi dezvoltării pomilor şi arbuştilor fructiferi este provenită în primul rând pe cale naturală din precipitaţii (ploi şi zăpezi), eventual din pânza de apă freatică. Deşi fenomene ca: bruma, promoroaca, chiciura, poleiul şi grindina completează necesarul de apă al solului, totuşi acţiunea lor este negativă asupra pomilor. Pentru nevoile pomilor în unele zone din ţara noastră apa trebuie asigurată şi pe cale artificială, prin irigaţii. Întrucât precipitaţiile formează principala sursă de alimentare cu apă a pomilor, pe lângă cantitatea totală căzută, prezintă o deosebită importanţă şi repartiţia acestora pe perioada de vegetaţie, precum şi cele căzute toamna, iarna şi primăvara pentru rezerva de apă din sol. În afară de totalul precipitaţiilor, pentru cultura pomilor interesează mărimea şi intensitatea acestora, datorită faptului că ploile mici, de 3-5 mm sunt neînsemnate pentru pomi deoarece astfel de cantităţi sunt reţinute la suprafaţa solului şi se evaporă foarte repede. Ploile până la 10 mm, care pătrund în sol 5-15 cm, în funcţie de textura solului, dacă sunt urmate de o insolaţie puternică şi căldură, de asemenea nu sunt utilizate de rădăcinile pomilor, care în general sunt dispuse mai adânc. Grosimea stratului de sol umezit de către o ploaie de 10 mm, după Trocme S. şi Grass R. (1968), este de până la 14 cm, pentru soluri nisipoase, 5,2 cm pentru cele lutoase şi 3-8 cm pentru cele argiloase. Ploile de 10-15 mm, mai dese, pot contribui la ridicarea umidităţii solului prin acumularea apei şi pătrunderea în zona de răspândire a rădăcinilor, compensând parţial pentru o perioadă scurtă consumul din rezerva de apă. Precipitaţiile cu caracter de averse nu sunt folosite integral de pomi, mai ales dacă plantaţiile sunt aşezate pe pante de peste 5 %, unde o parte din apa în exces momentan, neavând timp să se infiltreze, se pierde prin scurgere la suprafaţă. Din toate acestea rezultă că suma precipitaţiilor nu reflectă întotdeauna cantitatea de apă utilă. Precipitaţiile în exces pot influenta negativ creşterea şi dezvoltarea pomilor şi arbuştilor fructiferi. Timpul ploios şi rece opreşte creşterea,

245

micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie şi împiedică colorarea şi maturarea fructelor. În timpul înfloritului, ploile prelungite şi reci aduc mari prejudicii fecundaţiei, spală polenul de pe anterele deschise, diminuează secreţia stigmatului şi împiedică germinaţia polenului, stânjenesc zborul albinelor şi insectelor polenizatoare. Indirect, apa în exces favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice, iar ploile frecvente fac imposibile şi ineficace tratamentele fitosanitare. În anumite situaţii de relief şi sol, ploile abundente provoacă ridicarea pânzei de apă freatică, sau chiar inundarea livezilor, care dacă sunt prelungite duc la asfixierea rădăcinilor, la debilitarea pomilor şi chiar la moartea lor. Excesul de apă s-a dovedit foarte dăunător pentru cireşul altoit pe mahaleb, piersicul altoit pe franc şi migdal, caisul altoit pe zarzăr. De asemenea, în mai multe plantaţii intensive de măr amplasate pe soluri cu exces de umiditate, s-a semnalat asfixierea rădăcinilor la soiurile Golden delicious, Richared, altoite pe portaltoi M4, M11 şi M104. Cerinţele diferitelor specii şi soiuri pomicole faţă de apă, în condiţiile ţării noastre, pentru creşterea şi rodirea normală, sunt în medie de 600-800 mm precipitaţii anuale, repartizate uniform în tot timpul anului, din care in perioada de vegetaţie, mai-august, minimum 250-300 mm. În cele mai multe perioade ale anului, zonele din sudul, vestul şi estul ţării sunt afectate de secetă. Se consideră perioadă secetoasă dacă timp de peste 10 zile cad precipitaţii sub 2 mm/m2, iar temperatura aerului şi insolaţia sunt puternice. În ţara noastră sunt cunoscute perioade foarte numeroase când s-au înregistrat secete puternice. În ultimele două decenii foarte mulţi ani au fost caracterizaţi ca foarte secetoşi (1986, 1987, 1989, 1990, 1993, 1996, 2001). Efectele negative ale secetei se pot manifesta de la reducerea creşterii şi producţiei, ca urmare a pierderii apei prin transpiraţie şi până la moartea plantelor. În producţia pomicolă stresul provocat de secetă se face simţit în diferenţierea mugurilor floriferi (Jurecky, 1976), legarea fructelor (Powell, 1974), reducerea mărimii fructelor (Young, 1952) şi reducerea recoltei (Feldstein şi Childers, 1957). Rezistenţă ridicată la secetă este semnalată la soiurile de cais, piersic, păr şi migdal ca urmare a capacităţii acestora de reglare a deschiderii stomatelor) (Ermeev, 1964). Pomii cu rădăcini superficiale (măr/M9, măr/M26) şi arbuştii fructiferi se resimt foarte puternic la acţiunea secetei, la fel şi căpşunul. Pomii mai viguroşi şi cu înrădăcinarea mai profundă sunt mai rezistenţi la secetă. Umiditatea relativă a aerului. Procesele de creştere şi fructificare ale pomilor se desfăşoară în optim în condiţiile unei umidităţi relative a aerului în jur de 70 %. Mărul, fiind specia cea mai pretenţioasă la apă, cere şi umiditate relativă a aerului mai ridicată faţă de celelalte specii pomicole. Caisul şi piersicul prezintă pretenţii mai mici. Umiditatea ridicată a aerului constituie pe de altă parte un pericol indirect pentru viaţa pomilor favorizând dezvoltarea bolilor criptogamice (rapăn, putrezirea coletului, monilioză etc.). De asemenea, umiditatea relativă a aerului ridicată însoţită de temperaturi mai scăzute şi umiditate în exces a solului, are o acţiune nefavorabilă accentuată asupra capacităţii de păstrare a fructelor. Scăderea umidităţii relative a aerului sub 40 %, duce la stânjenirea unor procese vitale ale pomilor, favorizând totodată înmulţirea unor dăunători (Tetranichide), iar când aceasta ajunge la valori de 20 % asimilaţia încetează. Nebulozitatea şi ceaţa influenţează cultura pomilor fructiferi prin faptul că împiedicând radiaţia solară, slăbesc procesul de fotosinteză al pomilor. În zonele unde obişnuit cerul este acoperit cu nori o mare parte din an, sau în

246

zonele favorabile culturilor pomicole în anii cu nebulozitate şi ceaţă frecventă, fructele nu se maturează normal, calitatea lor este inferioară (conţinut scăzut în zaharuri, aciditate ridicată, rugozitate la Golden delicious etc.), lăstarii nu îşi coc bine lemnul şi în majoritatea cazurilor degeră peste iarnă, diferenţierea mugurilor de rod este slabă. Zăpada, prin topirea lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol. Apără rădăcina pomilor şi culturile de căpşuni de îngheţ. Zăpada are însă uneori şi o influentă negativă asupra pomilor, deoarece atunci când se depune în cantităţi mari pe ramuri, le dezbină şi le rupe. Grindina este un fenomen natural greu de combătut cu mijloacele actuale. Cade în timpul cel mai călduros al anului, de obicei ziua. Prin sfâşierea frunzelor micşorează fotosinteza, loveşte, rupe, zdrobeşte şi distruge rodul, lăstarii şi chiar ramurile. Provoacă răni pe tulpini şi fructe care se vindecă greu, constituind, totodată, porţi de infecţie pentru bolile criptogamice. Ca regulă generală la înfiinţarea plantaţiilor trebuie să se evite locurile bântuite frecvent de grindină. Roua are în general un efect favorabil, deoarece sporeşte umiditatea aerului în special în plantaţiile amplasate pe terenurile nisipoase, însă poate avea şi efecte negative prin favorizarea dezvoltării anumitor boli criptogamice. Cantitatea de apă ce se poate acumula din rouă este de circa 30 mm anual. Chiciura şi poleiul au o acţiune nefavorabilă asupra pomilor putând vătăma ramurile şi mugurii de rod, prin asfixierea acestora sau frângerea ramurilor, în cazul poleiului.

4.6. Aerul ca factor de vegetaţie Din punct de vedere practic, pentru pomicultură prezintă importanţă compoziţia aerului din atmosferă şi din sol, mişcarea aerului şi conţinutul acestuia în elemente poluante. Compoziţia aerului din atmosferă. Dintre componentele aerului, prezintă importanţă deosebită oxigenul şi dioxidul de carbon. Oxigenul este utilizat în procesul de respiraţie, iar dioxidul de carbon în procesul de fotosinteză, el intrând în compoziţia atmosferei în proporţie de 0,03 %. Asigurarea cu CO2 în cazul livezilor este foarte importantă şi se realizează în primul rând prin mişcarea aerului care deplasează straturile cu conţinut micşorat de CO2 în urma activităţii de fotosinteză şi aduce mase de aer cu o concentraţie normală în C02. 0 sursă importantă de CO2 o constituie solul, care în urma descompunerii materiilor organice emană mari cantităţi de CO2 care în cazul unei temperaturi şi presiuni atmosferice favorabile ajunge uşor în microatmosfera plantaţiei de pomi. Afânarea permanentă a solurilor face posibilă asigurarea în permanenţă a necesarului de oxigen pentru descompunerea materiilor organice şi în acelaşi timp pătrunderea dioxidului de carbon în atmosfera livezii. În condiţii favorabile, conţinutul de CO2 în atmosfera din vecinătatea solului, poate să ajungă până la 0,20-0,25 %. Concentraţia mai mare de CO2 contribuie la intensificarea procesului de asimilaţie, în condiţiile creşterii concomitente a temperaturii şi intensităţii luminii. În acest context fertilizarea cu îngrăşăminte organice contribuie, pe lângă aprovizionarea cu substanţe nutritive a solului, şi la o mai bună aprovizionare cu CO 2. În plantaţiile pomicole unde nu se folosesc îngrăşămintele organice pentru fertilizarea solului, concentraţia de CO2 aflat la dispoziţia pomilor nu depăşeşte de regulă nivelul de 0,03 %.

247

Compoziţia aerului din sol. Solul având o structură granulară, conţine în spatiile lacunare o cantitate de aer, cu atât mai mare cu cât pământul este mai uscat. Pe măsură ce solul devine mai umed apa înlocuieşte aerul. Prezenţa aerului este însă indispensabilă pentru viaţa plantelor şi a microorganismelor din sol. Compoziţia aerului din sol nu diferă mult de a celei din aer, este totuşi mai săracă în oxigen, dar conţine mai mult CO2. Faptul acesta se datorează activităţii rădăcinilor, precum şi proceselor de descompunere şi putrezire a materiilor organice, aflate sau încorporate în sol. Cantitatea de CO2 creşte cu adâncimea, cu temperatura şi umiditatea solului, iar cea de oxigen scade (tabelul 4.5). Tabelul 4.5. Variaţia compoziţiei aerului din sol în funcţie de adâncime Adâncimea (cm)

Conţinutul în O2

Conţinutul în CO2

10 25 45 90 120

20,6 19,8 18,8 17,3 16,4

1,0 2,1 4,3 6,1 8,5

S-a constatat că în cazul livezilor de pomi situate pe soluri cu o textură grosieră, conţinutul în oxigen scade mai puţin cu adâncimea decât în cazul livezilor situate pe soluri grele. Oxigenul din sol este un element foarte important pentru activitatea rădăcinilor şi a microflorei. La o concentraţie mai mare de 1-2 % CO2 în sol, acesta devine dăunător dezvoltării organismelor vii. Lipsa de oxigen din sol poate avea efecte nocive pentru rădăcinile pomilor şi pentru că în procesul de descompunere a materiei organice în lipsa oxigenului pot rezulta compuşi dăunători plantelor. Astfel, în solurile bine aerate, pe lângă CO2, mai rezultă NO3, SO2, Fe+++ şi Mn++, pe când în solurile neaerate, umede, predomină descompunerile anaerobe din care rezultă CH 4, SH2, CO2, compuşi aldehidici, NH3, Fe++, Mn+, compuşi care au efecte negative asupra germinaţiei seminţelor, a creşterii şi dezvoltării rădăcinilor etc. Aceste fenomene se întâlnesc în plantaţiile pe terenurile podzolice, gleizate, cu exces de umiditate, mai ales atunci când prin desfundare sau arătură adâncă se aduce la suprafaţă sol din straturile cu o fertilitate foarte scăzută, cu un conţinut ridicat de fier şi mangan. Sub influenţa aerului iau naştere forme foarte toxice pentru plante, sau forme inaccesibile pomilor cum sunt fosfaţii de fier. Există o interacţiune directă între nevoia de oxigen a rădăcinilor şi temperatura solului; concentraţia în oxigen a atmosferei solului trebuie să fie cu atât mai mare cu cât temperatura este mai ridicată (Trocme S. şi Grass R., 1968). Consecinţele unei proaste aerisiri a solului variază cu faza de vegetaţie, fiind deosebit de dăunătoare în fazele în care transpiraţia este activă. Atunci când este vorba de submersie durata perioadei critice este mult mai scurtă în timpul vegetaţiei (2-12 zile), decât în timpul repausului relativ când este de 80-150 zile (Lazăr A., 1966). Mişcarea aerului. În aer nu există niciodată stare perfectă de stabilitate. Mişcările verticale sau orizontale, de multe ori aproape imperceptibile, iau naştere în interiorul plantaţiei datorită încălzirii sau răcirii în măsură diferită a solului sau a diferitelor organe aeriene ale pomilor, temperaturii diferite a aerului în diferite zone ale plantaţiei, ca urmare a densităţii şi orientării rândurilor etc.

248

Mişcarea permanentă a aerului asigură primenirea cu O2, CO2, şi reducerea excesului de umiditate atmosferică. Mişcările de aer moderate, respectiv vânturile slabe, măresc intensitatea transpiraţiei şi a evaporaţiei din livadă prin înlocuirea aerului mai bogat în vapori de apă cu altul mai sărac, proces care este negativ în cazul bilanţului deficitar în apă, dar pozitiv pentru prevenirea bolilor criptogamice. 0 mişcare convenabilă a aerului în plantaţiile de pomi se realizează pe terenurile în pantă uşoară, urmate de cele plane. Cele mai nefavorabile din acest punct de vedere sunt terenurile de pe fundurile văilor, ceea ce explică de ce în astfel de locuri, din regiunile ploioase, bolile criptogamice se dezvoltă mai puternic. Vânturile puternice sunt totdeauna nefavorabile deoarece sub acţiunea lor mecanică se produc pagube în plantaţiile pomicole prin ruperea frunzelor, fructelor, lăstarilor, ramurilor, a pomilor şi chiar dezrădăcinarea lor. În timpul înfloritului pot fi distruse florile, se împiedică zborul albinelor şi a altor insecte polenizatoare, stânjenindu-se polenizarea. Cele mai mari pagube se înregistrează prin scuturarea fructelor, în special la pomii înalţi şi în cazul formelor de coroană liberă, de mare volum, spre deosebire de formele de coroană de mic volum situate aproape de nivelul solului unde de regulă intensitatea vântului este mai redusă. În cazul livezilor mari, compacte, viteza vântului se reduce simţitor către interiorul acestora. După măsurătorile efectuate de Szurbeczki Z. (1968), vânturile de putere mijlocie, în cazul gardurilor pomicole compacte, îşi reduc viteza faţă de cea măsurată deasupra plantaţiei în următoarele procente: - la 30-40 % la înălţimea de 250 cm; - la 15-25 % la înălţimea de 150 cm; - la 0-10 % la înălţimea de 50 cm. Vânturile slabe (adieri) ajută la polenizarea speciilor cu polenizare anemofilă (nuc, alun, castan), motiv pentru care nu se recomandă plantarea acestora pe locuri ferite complet de curenţi de aer. Este constatat faptul că pomii din plantaţiile expuse vânturilor dominante puternice se apleacă într-o singură direcţie, mai ales în cazul portaltoilor de vigoare slabă sau mijlocie, cu înrădăcinare superficială. În timpul iernii, vânturile puternice accentuează efectul negativ al temperaturilor scăzute, sporind procentul mugurilor, ramurilor sau a pomilor degeraţi. De asemenea, acestea spulberă zăpada favorizând îngheţarea solului şi degerarea parţială a rădăcinilor. Terenurile expuse vânturilor puternice trebuie evitate pentru cultura pomilor sau plantarea acestora să aibă în vedere specii mai rezistente la vânt cum sunt: nucul, cireşul, vişinul. Portaltoii cu înrădăcinare puternică sau susţinerea pomilor pe spalieri sunt obligatorii în zonele cu vânturi. În cazuri extreme se vor planta perdele de protecţie, perpendicular pe direcţia vânturilor dominante, din specii silvice repede crescătoare şi greu penetrabile.

4.7. Solul Solul este principalul factor de mediu de care depinde producţia de fructe în cazul în care condiţiile climatice cerute de specie, soi şi portaltoi sunt asigurate. Fertilitatea naturală a unui sol, respectiv potenţialul de producţie pe care îl posedă, depinde de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale lui.

249

Principalele elemente fizice, hidrofizice şi chimice care trebuie avute în vedere pentru cultura pomilor sunt: grosimea stratului de sol; alcătuirea granulometrică; volumul edafic util; porozitatea; starea de gleizare; conţinutul în humus; conţinutul în principalele substanţe minerale şi microelemente; reacţia solului; conţinutul de carbonaţi şi adâncimea apei freatice. Însuşirile fizice. Dintre însuşirile fizice ale solului de prima importanţă sunt: textura, grosimea stratului penetrabil pentru rădăcini, structura şi adâncimea apei freatice. Textura acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării pomilor, deoarece de ea depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului, precum şi modul de dezvoltare a sistemului radicular. După textură, solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari: soluri nisipoase, lutoase şi argiloase. Între aceste grupe există categorii intermediare. Solurile nisipoase sunt caracterizate printr-un conţinut de peste 80 % nisip, iar restul de 20 % este format din mâl şi argilă, precum şi un conţinut în humus între 0,5 şi 1,5 %. Solurile nisipoase au în general o fertilitate naturală redusă, sunt lipsite de structură, au permeabilitate mare pentru apă şi aer, se încălzesc uşor şi pierd uşor apa prin evapo-transpiraţie şi infiltraţie dacă nu au straturi feruginoase compacte în adâncime care să împiedice infiltraţia şi levigarea substanţelor nutritive în profunzime. Având o higroscopicitate mică, valorifică mai bine precipitaţiile mici sau roua, comparativ cu solurile argiloase. În regiunile cu precipitaţii normale şi cu pânza freatică la adâncimi nu prea mari, 1,5-4 m, pe nisipurile semimobile, slab humifere, cu un conţinut de 0,6-l % humus şi peste 5 % argilă, reuşesc aproape toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră: mărul, părul, prunul, piersicul, vişinul, cireşul, coacăzul negru, asigurând producţii mari şi constante de la an la an (solurile nisipoase din Oltenia şi nord-vestul ţării). În general aceste soluri necesită aplicarea frecventă a îngrăşămintelor organice, iar pe nisipurile uscate este obligatorie irigarea culturilor. Solurile lutoase, după conţinutul în nisip, mâl şi argilă, se clasifică în: nisipo-lutoase (cu 10-20 % argilă); luto-nisipoase (cu 15-30 % argilă); lutoase (cu 25-37 % argilă) şi luto-argiloase (cu 35-45 % argilă). Acestea sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, prin faptul că permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa, permiţând în acelaşi timp infiltrarea excesului de apă (dacă nu sunt amplasate pe un strat de glei). Sunt bine aerate, se încălzesc uşor şi conţin suficiente substanţe nutritive. În caz de nevoie însuşirile fizice, chimice şi biologice pot fi îmbunătăţite prin aplicarea de gunoi de grajd şi amendamente. Conţinutul în argilă, component principal al acestor soluri, determină gradul de favorabilitate pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor. Acesta variază de la specie la specie, situându-se pentru prun la 40 %, pentru măr la 20-40 %, iar la păr circa 25-30 % (Teaci D. şi col., 1977). Solurile argiloase au un conţinut de argilă de peste 45 %, sunt compacte, greu permeabile pentru apă, puţin aerate, de regulă mai acide, umede şi reci. Deşi mai bogate în substanţe nutritive, sunt greu penetrabile pentru rădăcini, necorespunzătoare pentru cultura speciilor pomicole. Ele prezintă multe neajunsuri printre care creşterea slabă a rădăcinilor, recolte mici şi nesigure şi prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna târziu, ceea ce atrage după sine micşorarea rezistenţei la ger. Cu toate acestea, pe anumite soluri argiloase cum sunt cele negre de fâneaţă se pot înfiinţa plantaţii intensive

250

de măr, prun, coacăz negru şi afin, cu condiţia realizării unui drenaj corespunzător înainte de plantare (Lazăr A. şi Pop A., 1980). Printre tipurile de sol din ţara noastră, cele situate în zona stejarului şi fagului, solurile slab podzolice, cum sunt: brune de pădure, brune roşcate de pădure şi aluviunile, sunt favorabile pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi. În condiţii speciale de organizare, amenajare şi fertilizare pot fi folosite cu succes pentru cultura pomilor chiar solurile puternic podzolite. În zonele de silvostepă sunt bune pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi cernoziomurile levigate şi aluviunile. În zona de stepă, pe lângă cernoziomuri şi aluviuni, corespund pentru pomicultură şi solurile nisipoase dacă subsolul este mai compact şi dispun de surse de apă pentru irigare. Nu corespund pentru cultura pomilor terenurile mlăştinoase, sărăturoase, pietroase şi cele calcaroase cu un conţinut de peste 8-10 % calcar activ. Structura. Un sol bine structurat asigură condiţii optime pentru aprovizionarea rădăcinilor pomilor cu aer, apă şi substanţe minerale. Starea structurală imprimă solului o serie de însuşiri cum sunt: porozitatea şi elasticitatea, însuşiri care au o puternică incidenţă asupra fertilităţii. Solurile cele mai corespunzătoare pentru plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi, sunt cele cu structura fragmentară, stabilizată, cu o macroporozitate care să permită drenarea uşoară a apei în exces şi o microporozitate care să asigure reţinerea apei la nivelul optim din capacitatea de câmp. Grosimea solului. Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a sistemului radicular, pomii preferă solurile profunde, cu orizontul (A+B+C) până la 2 m, iar în cazul portaltoilor vegetativi cu înrădăcinare mai superficială de cel puţin 1 m. Cele mai corespunzătoare soluri sunt cele cu orizontul A bogat în humus şi substanţe nutritive în stare asimilabilă. Orizonturile B şi C au un conţinut mai sărac în humus, aer şi un număr mai redus de microorganisme aerobe, eliberând mai greu substanţele nutritive. Aceste orizonturi în cazul pomilor prezintă importanţă în special pentru aprovizionarea cu apă. Ca urmare acestui fapt, la alegerea terenurilor pentru plantaţiile pomicole se va ţine cont şi de adâncimea de răspândire a rădăcinilor în funcţie de specie, soi şi portaltoi. Din cercetările efectuate în ţara noastră rezultă, spre exemplu, că nucul şi părul pe sălbatic cer soluri profunde, de până la 3 m; mărul pe sălbatic, prunul şi caisul pe mirobolan au nevoie de soluri cu grosimea până la 2 m; mărul pe vegetativ şi vişinul se dezvoltă bine pe soluri cu grosimea de 1-2 m; alunul, coacăzul negru, zmeurul, agrişul şi afinul pot fi cultivate pe soluri mai subţiri, de 0,6-1 m. Studiile pedologice ale solurilor pe care urmează să se înfiinţeze plantaţii pomicole sunt obligatorii. Acestea trebuie să furnizeze date cu privire la grosimea solului şi a orizonturilor care îl compun, asupra texturii şi structurii, a eventualelor straturi compacte sau de altă natură (pietriş, piatră de var, argile compacte, straturi de glei impermeabile cu concreţiuni feruginoase sau feromanganoase toxice etc.). În baza studiilor se vor exclude de la plantare solurile subţiri, cu bolovani, cu pietriş, cele argiloase grele şi cu exces de umiditate. Grosimea stratului de sol. Se consideră că adâncimea de 1 m este obligatorie şi suficientă, deşi numeroase specii pomicole (păr, cireş, prun, cais, nuc) formează rădăcini care ajung la 3-4 m adâncime. Importantă pentru creşterea pomilor este, de fapt, nu numai grosimea de 1 m a solului, indiferent de natura sa, ci aşa-numitului „volum edafic util”, adică partea de material fin fără elementele de schelet din profilul de sol calculat pe o secţiune de 1 m.

251

Pentru aprecierea însuşirilor fizice şi chimice profilele trebuie deschise până la cel puţin 1 m, recoltând probe de sol la trei adâncimi: 0-20 cm, 30-50 cm şi 60-80 cm. Alcătuirea granulometrică. Dacă pomii şi arbuştii fructiferi cresc şi se dezvoltă bine, aceasta constituie premisele unei capacităţi de producţie mari, ce se realizează şi datorită unui conţinut echilibrat de argilă, mâl şi nisip. Adâncimea apei freatice constituie, de asemenea, un important factor limitativ în alegerea terenurilor destinate noilor plantaţii de pomi. În aprecierea acestui factor trebuie să luăm în considerare nivelul maxim pe care-1 poate atinge apa freatică în cel mai umed sezon al anului sau în timpul altor perioade, când nivelul apei se poate ridica cel mai mult. Nivelul ridicat al apei freatice determină apariţia fenomenului de gleizare, orientarea rădăcinilor spre, suprafaţă, provoacă asfixia radiculară. Nivelul minim faţă de suprafaţa apei freatice pentru măr şi păr altoit pe portaltoi vegetativ - trebuie să fie de 1,5 m, iar în cazul altoirii pe franc, 2-2,5 m. În cazul speciilor cais, piersic, nuc, adâncimea apei freatice trebuie să fie la cel puţin 2,5-3 m. Însuşirile hidrofizice ale solului, în mod deosebit porozitatea şi capacitatea de apă utilă, manifestă o importantă influenţă asupra creşterii şi rodirii pomilor. De fapt aceste însuşiri sunt condiţionate de alcătuirea granulometrică a solului, de starea de structurare a acestuia şi de posibilităţile de drenaj. Gleizarea. 0 însuşire importantă a solului, constituind un factor limitativ în procesul general de creştere şi rodire al pomilor, o constituie starea de gleizare a solului, determinată fie de apele freatice, fie de cele stagnante deasupra unui orizont impermeabil, fie din izvoarele de coastă. Starea de gleizare influenţează direct procesul de creştere, determinând asfixierea radiculară. Cea mai sensibilă specie s-a dovedit a fi cireşul, care piere la faze destul de slabe de gleizare atât ca durată, cât şi ca intensitate, urmat de prun, piersic, cais. Pe solurile gleizate sau pseudogleizate - lăcovişti, podzoluri, soluri pseudogleizate, dacă nu pot fi eliminate la plantare, se recomandă plantarea pomilor pe biloane de 40-60 cm, asigurând scurgerea apelor prin rigolele formate între acestea. Însuşirile chimice ale solului. Dintre însuşirile mai importante ale solului, pe care urmează a înfiinţa plantaţiile pomicole, trebuie analizate: conţinutul în humus, azot, fosfor şi potasiu ca forme accesibile, conţinutul în calcar activ, reacţia solului. Conţinutul în humus influenţează negativ creşterea şi rodirea pomilor atunci când scade sub 2 % sau când depăşeşte 5-6 %. Cele mai echilibrate creşteri ale pomilor se înregistrează pe soluri cu 2-3 % humus, atunci când şi însuşirile fizice şi hidrofizice sunt favorabile. Solurile slab humifere, cele puternic erodate, solurile podzolice, argiloiluviale, ca şi cele cu conţinut prea ridicat de humus, negre de fâneţe şi altele, nu asigură o creştere şi dezvoltare echilibrată a pomilor. Pentru cultura pomilor o importantă deosebită prezintă reacţia solului şi conţinutul în elemente minerale: azot, fosfor, potasiu, calciu, fier, bor, magneziu, zinc, sulf, cupru etc., precum şi prezenţa unor săruri nocive (mai ales cloruri). Prezenţa azotului în sol constituie, de asemenea, un factor important pentru procesul de creştere şi rodire. Insuficienţa azotului determină încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor şi a rădăcinilor, reducerea procesului de înflorire şi fructificare, căderea prematură a frunzelor. Azotul se găseşte iniţial în sol sub

252

formă organică: humus, masă microbiană etc. El suferă o serie de procese care îl transformă în stare minerală: nitraţi (principala formă sub care azotul este absorbit de pomi), nitriţi, amoniac. Acest proces începe în primăvară, realizând un maxim de intensitate în vară, pentru ca la sfârşitul toamnei azotul să sufere o transformare în sens opus, din forme minerale în forme organice sub care este stocat în sol. În aceeaşi perioadă o parte din nitraţi poate fi spălată în profunzime fie prin precipitaţii abundente, fie printr-un regim excesiv de irigare. În activitatea de administrare a îngrăşămintelor cu azot trebuie să ţinem seama de aceste procese şi să le corelăm cu cerinţele specifice ale diferitelor plante pomicole. În general, pomii trebuie să găsească azotul sub forme asimilabile în sol, primăvara devreme, în perioada de înflorire-legare-creştere intensă şi toamna, în perioada de creştere a rădăcinilor şi acumulare de rezerve în plantă. Prezenta fosforului în sol favorizează creşterea organelor vegetative (lăstari, frunze, rădăcini), diferenţierea mugurilor de rod, creşterea fructelor, transformarea amidonului în zahăr, contribuie la sporirea rezistenţei la ger a pomilor şi a arbuştilor fructiferi. Acidul fosforic din sol este, însă, în mică măsură accesibil pomilor şi foarte puţin mobil. De aceea, este obligatorie aprecierea riguroasă - în funcţie de prezenţa în sol şi cerinţele speciei pomicole cultivate - a cantităţii de îngrăşământ cu fosfor necesară şi încorporarea acesteia în profunzime, odată cu operaţiunea de desfundare a terenului înainte de plantare. Potasiul este, de asemenea, deosebit de util, contribuind la creşterea lăstarilor şi rădăcinilor, la îngroşarea tulpinii, creşterea şi maturarea fructelor, măreşte rezistenţa la ger a pomilor. În sol potasiul este puternic fixat prin conţinutul de argilă. Solurile argiloase, deşi pot conţine importante cantităţi de potasiu, numai în măsură redusă acesta poate să devină accesibil pomilor. În solurile nisipoase acest element este mai mobil. Ca şi în cazul fosforului îngrăşămintele cu potasiu este bine să fie incorporate în profunzime odată cu mobilizarea adâncă a solului înainte de plantare. Prezenţa calciului în sol contribuie la realizarea unui echilibru fiziologic între diferitele elemente şi microelemente din soluţiile nutritive. Prezenţa sa în exces inhibă absorbţia unor elemente ca magneziul, sau microelemente ca fier, zinc, mangan, bor. La rândul său, conţinutul de calcar din sol este blocat în solurile cu procent ridicat de potasiu şi azot. Gradul de rezistenţă sau sensibilitate al diferitelor specii pomicole şi portaltoi faţă de conţinutul de calcar în sol este variabil: mărul suportă până la 12 %, piersicul numai 7-8 %, părul altoit pe franc suportă până la 15 %, dar altoit pe gutui numai 8 %. Microelementele. Deosebit de utile sunt în economia generală a procesului de creştere şi rodire a pomilor şi arbuştilor fructiferi microelementele: fier, mangan, zinc, bor. Fierul este, în general, prezent în solurile pe care se înfiinţează plantaţiile pomicole, dar asimilarea sa este blocată adeseori de excesul de calcar activ. Reacţia solului constituie, pentru plantele pomicole, un factor ecologic cu importante implicaţii în procesul de creştere şi rodire. Acest factor influenţează în mod diferenţiat speciile de pomi şi arbuşti fructiferi. Fiecare specie îşi desfăşoară în optim procesul de creştere şi rodire, numai într-un anumit domeniu de favorabilitate al reacţiei solului. Astfel, mărul preferă soluri uşor acide, urmat de prun, în timp ce părul preferă soluri neutre şi se înscrie într-un domeniu îngust de favorabilitate. Se constată că mărul, de exemplu, poate creşte în, limite de pH variind între 4,5-8, dar limitele optime se situează între 5,2-6,8. Intervalul optim pentru păr se deplasează către o reacţie neutră

253

spre alcalin, limitele fiind mai strânse: pH 6,5-7,5. În ceea ce priveşte reacţia solului în funcţie de textura solului, se constată că ea modifică limitele ecologice şi optimul economic. Astfel, la măr, pe solurile cu textură grosieră, nisipoase şi nisipo-lutoase, limitele sunt mai largi pH = 5,7-8, iar optimul economic între pH= 5-6. Pe solurile mijlocii reacţia optimă a solului este: pH - 5,8-7,8. Pe solurile argiloase limitele ecologice de favorabilitate pentru măr se extind variind între pH = 4,5-8,4, iar intervalul optim este cuprins între pH = 5,6-7,2. Aceasta îşi are explicaţia în faptul că, pe măsura creşterii conţinutului de argilă, sistemul este mai tamponat atât în domeniul acid, cât şi în cel alcalin. Cercetări efectuate de D. Teaci (1985) arată că prezenta într-un sol cu reacţie acidă a aluminiului mobil, în concentraţie de peste 15 mg la 100 g sol pentru păr şi 8 mg la 100 g sol pentru măr, constituie un factor de restricţie ecologică, condiţionând dezvoltarea şi distribuţia sistemului radicular în sol. În condiţiile unui sol cu pH mai mare sau egal eu 7,5, factorul restrictiv este carbonatul de calciu - element care, depăşind 15 %, determină modificări de dezvoltare şi distribuţie a sistemului radicular. Fenomenul de „oboseală” a solului. Înfiinţarea unei plantaţii de pomi pe aceeaşi suprafaţă de pe care a fost defrişată o altă plantaţie duce la apariţia unor deficienţe: creşteri reduse, intrare pe rod lentă, dezvoltare redusă a sistemului radicular, producţii scăzute şi scurtarea ciclului de creştere şi rodire. Aceste aspecte sunt mai evidente în sistemul intensiv de cultură în care plantaţiile se succed în cicluri rapide, în situaţia replantării cu aceeaşi specie de pomi, la sâmburoase şi îndeosebi la piersic, dar şi la măr, cireş. Fenomenul se manifestă şi în cazul plantării altor specii: piersic după cireş, cais, prun sau cireş după piersic etc. Portaltoiul poate influenţa acest fenomen: piersicul altoit pe prun sau mirobolan este mai puţin afectat decât cel altoit pe piersic. Cauzele care determină acest fenomen negativ sunt: - tulburări de nutriţie, determinate de lipsa unor macro- şi microelemente, ca urmare a consumului selectiv al culturii precedente; - acumularea de toxine secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia anterioară. Rădăcinile unor specii pomicole - piersic în special - emit substanţe toxice pentru alţi pomi din aceeaşi specie; - acţiunea nematozilor, directă sau indirectă, prin leziunile provocate rădăcinilor, determină formarea unor enzime capabile să producă hidroliza amidonului la piersic, cu consecinţa formării unor substanţe toxice pentru rădăcina pomilor nou plantaţi. Soluţia cea mai sigură în astfel de situaţii este cea a rotaţiei culturii, evitarea replantării imediate şi în nici un caz cu aceeaşi specie, cultivarea câţiva ani a unor culturi erbacee, anuale sau perene. Dacă din motive economice sau organizatorice suntem obligaţi să reînfiinţăm imediat plantaţia, se va trata terenul cu substanţe nematocide (Lanatta, 1965) şi adoptarea unui alt sortiment de specii şi portaltoi.

4.8. Relieful Factorii de climă şi sol sunt în strânsă corelaţie şi variază foarte mult în funcţie de relief. Cunoaşterea influenţei diferitelor forme de relief asupra creşterii şi dezvoltării pomilor prezintă o importantă deosebită.

254

Faţă de terenurile plane unde principalii factori de vegetaţie (lumina, căldura, apa, substanţele nutritive, grosimea solului, intensitatea vânturilor etc.) sunt aproximativ uniform repartizate, pe cele în pantă aceşti factori sunt distribuiţi foarte neuniform. Avantajul plantaţiilor situate pe terenurile în pantă este că nu suferă de exces de umiditate, de inundaţie, efectul gerurilor târzii de primăvară este mai redus, iar fructele obţinute sunt mai intens colorate şi au un gust mai plăcut. Nu se recomandă organizarea de plantaţii pomicole şi arbuşti fructiferi pe terenurile cu pante neuniforme, situate pe marne, dispuse alunecării, pe văile înguste şi în depresiuni unde se adună aerul rece în perioada de primăvară sau aerul cald şi umed din perioada de vară. Caracteristicile terenurilor situate pe pante şi, implicit, condiţiile de cultură diferă mult de la treimea superioară la cea mediană şi inferioară a versanţilor. Treimea superioară se caracterizează prin existenta unei cantităţi mai scăzute de apă, deoarece precipitaţiile se scurg pe pantă. Treimea superioară, în schimb, este partea cea mai luminată a versantului şi, ca urmare, se încălzeşte puternic şi foarte repede, mai ales primăvara; este, în acelaşi timp, partea bătută de vânt. Toate acestea accentuează lipsa de apă. Ca urmare, treimea superioară grăbeşte pornirea pomilor în vegetaţie primăvara. Solul este subţire din cauza eroziunii şi în marea majoritate sărac în substanţe hrănitoare, din care cauză trebuie aplicate multe îngrăşăminte. În timpul iernii, pe treimea superioară a pantelor, datorită lipsei de zăpadă (care este spulberată de vânturi), soiul îngheaţă pe o mare adâncime, punând în pericol rădăcinile pomilor. Datorită umidităţii mai scăzute, pe treimea superioară atacurile bolilor criptogamice sunt mai puţin intense. Treimea inferioară a pantelor se caracterizează prin însuşiri opuse. Este bogată în apă, iar în regiunile cu precipitaţii multe apa se găseşte chiar în exces la poalele dealurilor. Deşi lumina este suficientă, primăvara solul se încălzeşte mai încet, iar noaptea se răceşte mult, din care cauză brumele, cad frecvent. Foarte adesea (la poalele dealurilor sau în văi) se înregistrează temperaturi de 10, -2 0C, pe când în treimea mijlocie numai 0 0C, iar pe treimea superioară temperatura este pozitivă. Pe treimea inferioară, toamna, vegetaţia plantelor este prelungită, datorită faptului că terenul, mai bogat în, apă, păstrează mai mult căldură. Treimea inferioară a pantelor, în general, este bine apărată de vânt. Solul este gros şi fertil, datorită faptului că, prin eroziune, stratul fertil din partea superioară a fost transportat şi depozitat în această porţiune. Datorită umidităţii ridicate, partea inferioară creează condiţii mai prielnice pentru dezvoltarea bolilor criptogamice. Faţă de aceste două extreme treimea mijlocie se caracterizează prin condiţii intermediare. Adesea această parte este cea mai favorabilă creşterii plantelor. Rolul reliefului în redistribuirea factorilor climatici este evidenţiat şi de microdepresiunile existente pe terenurile de şes. În Câmpia Dunării, atât de secetoasă, condiţiile de umiditate sunt îmbunătăţite în microdepresiuni, astfel că se pot înfiinţa o serie de culturi care în câmp deschis nu reuşesc. Acest lucru este demonstrat şi de vegetaţia spontană, care în asemenea microdepresiuni se instalează, cu reprezentanţi ai plantelor lemnoase, deşi regiunea respectivă este domeniul ierburilor.

255

4.9. Altitudinea Favorabilitate unei zone pentru pomicultură scade odată cu creşterea altitudinii, datorită faptului că temperaturile medii scad cu circa 0,6 0C pentru fiecare 100 m altitudine (Amzăr G., 1977). Această regulă depinde şi de expoziţie şi zona geografică unde se află dealurile respective. Astfel, în timp ce pomicultura în judeţul Argeş merge bine până la altitudinea de 800 m (Bilceşti), în Maramureş la o altitudine de 300 m, aceleaşi soiuri se comportă diferit. Comportarea speciilor şi soiurilor pomicole este de asemenea diferită faţă de altitudine. În timp ce soiurile Kaltherer Böhmer, Wagener premiat şi Jonathan se comportă bine la altitudinile mai ridicate de 300 m, soiurile din grupa Delicios roşu şi chiar Golden delicious se comportă slab. Altitudinea întârzie coacerea fructelor, care în asemenea condiţii rămân necolorate şi fade.

4.10. Poluarea mediului şi efectele asupra creşterii şi rodirii pomilor De câteva decenii poluarea mediului şi efectele sale nefaste asupra naturii şi vieţii sunt necesare a fi luate în considerare cu prilejul dezvoltării oricărei activităţi umane. În cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi este indispensabil să se cunoască sursele de poluare ale solului, apei şi a atmosferei, precum şi posibilităţile de prevenire şi neutralizare a efectelor negative. Dintre principalele surse de poluare, semnalate în diferite zone şi bazine pomicole din ţara noastră, se amintesc: a) Siderurgia, care este una din ramurile industriale care provoacă o puternică poluare a atmosferei şi solului prin degajarea de pulberi fine sau grosiere, fum, anhidridă sulfuroasă, oxid de carbon, combinaţii de fluor, pulberi de siliciu (Răuţă C., 1974). Cu excepţia amestecurilor de fluor, celelalte nu sunt toxice dar au efecte stânjenitoare, murdăresc mediul pe mari întinderi, obturează stomatele frunzelor stânjenind schimburile de gaze şi fotosinteza. b) Stocarea necorespunzătoare a minereurilor uscate cât şi a deşeurilor sub formă de praf fin provoacă adesea poluarea mediului deoarece vântul şi ploile le răspândesc pe suprafeţe mari. În extragerea şi concentrarea zincului, se elimină noxe ca oxidul de zinc, dioxidul de sulf; la producerea oxidului de plumb, cantitatea de plumb eliminată în aer provoacă grave tulburări în fiziologia animalelor, cât şi a plantelor. Fluorurile degajate la electroliza aluminiului s-au dovedit a avea implicaţii nefavorabile pentru dezvoltarea plantelor. c) Prafurile provenite de la fabricile de ciment şi var provoacă mari pagube culturilor agricole pe zona de dispersie a prafurilor fine. d) Industria termoenergetică, a petrolului, poluează prin marile cantităţi de reziduuri solide, hidrocarburi, dioxid de azot, amoniac, acizi organici etc. e) Industria chimică produce o poluare deosebit de intensă la fabricarea acidului sulfuric prin degajarea de SO2 şi SO3, în aer, unde în contact cu vaporii de apă se transformă în acid sulfuros şi sulfuric; la fabricarea azotului nitric (NO şi NO2); la fabricarea clorului (Cl şi HCl) şi la fabricile de îngrăşăminte fosfatice prin pulberi şi mai ales prin fluor. f) Agricultura prezintă o sursă de poluare în primul rând prin pesticidele folosite (insecticide, erbicide, nematocide şi fungicide) care devin

256

periculoase prin vastitatea suprafeţelor pe care se folosesc, cât şi prin toxicitatea ridicată şi prin cantităţile mari folosite an de an. O altă sursă de poluare a agriculturii o constituie folosirea în exces a îngrăşămintelor chimice şi aplicarea lor necorespunzătoare. Modul de acţionare a noxelor poluante asupra pomilor. Prafurile de la fabricile de ciment şi cenuşile, gazele şi alte forme sub care se degajă noxele, în funcţie de mărimea şi greutatea lor, sunt transportate de curenţii de aer la distanţe variabile, putând ajunge, cum s-a constatat în cazul fabricilor de ciment, chiar la 30 km. Ele se depun pe diferite organe ale pomilor, inclusiv pe fructe, reducând activitatea fotosintetică şi calitatea fructelor. Praful dizolvat în apa precipitaţiilor poate produce arsuri pe frunze şi alte organe ale pomilor, precum şi fenomene de nanism şi cloroză. Producţia este depreciată în special în cazul fructelor acoperite cu perozitate fină (piersic) sau cu un strat de pruină mai gros (prunul, părul, mărul, coacăzul, zmeurul şi căpşunul) la care datorită impregnării prafului fin, acesta nu poate fi înlăturat prin spălare nici în cazul unor precipitaţii abundente. Pe frunzele pomilor din regiunile poluate cu S02 şi cu compuşii fluoraţi apar necroze, care sunt foarte dăunătoare pentru majoritatea speciilor pomicole. Când compuşii fluorului, depăşesc concentraţia de 0,02-0,04 mg/m3 aer, se asimilează de către plante şi se acumulează intrând în compoziţia fructelor. Compuşii fluoraţi determină pe fructele speciilor sâmburoase plăgi necrotice bine delimitate, în formă de depresiuni care pot ajunge până la sâmbure. Aceste simptome sunt mai frecvente la fructele ajunse la maturitate, în timp ce la fructele tinere se manifestă foarte rar şi numai la concentraţii mari. În toate cazurile de noxe fluorate (industrie, îngrăşămintele complexe cu bor) necrozele care se produc sunt în strânsă legătură cu condiţiile meteorologice. Un timp uscat, cu temperatură ridicată, urmat de o rouă abundentă sau o ploaie fină, după care se revine la un interval cu vremea frumoasă şi uscată, favorizează formarea necrozelor. Necrozele observate pe mere nu au suprafeţe bine delimitate, dar ele împânzesc, sub formă de puncte ruginii, suprafaţa fructelor (de tipul rugozităţii soiului Golden delicious) şi pe măsură ce timpul înaintează ele se adâncesc în fruct. Forma merelor la unele soiuri este modificată sensibil, mai ales în zona în care punctele de impact ale concentratelor fluorate s-au localizat. Ca soiuri sensibile s-au dovedit, printre altele, Golden delicious şi Jonathan. Substanţele provenite din prafurile sedimentate pot influenţa proprietăţile fizico-chimice ale solului, pH-ul, aprovizionarea cu diferite macroşi microelemente. Dintre gazele care poluează atmosfera datorită concentraţiilor mari de noxe, pe primul loc se situează emanaţiile de S0 2. Acestea ajunse în aer nu sunt periculoase, dar pe măsură ce se transformă în SO3 şi apoi în contact cu umiditatea atmosferică în acid sulfuros şi sulfuric, în scurt timp devin foarte corozive pentru părţile metalice ale spalierilor şi cu atât mai mult pentru diversele organe ale pomilor. Arsurile devin evidente după 2-3 zile, prin necrozele care apar în primul rând pe frunzele tinere sub forma unor pete de culoare brună-cafenie-închis, care se datorează deshidratării ţesuturilor în urma arsurilor produse de acidul sulfuros sau sulfuric. Emanaţiile de SO2 micşorează în mare măsură şi activitatea de fotosinteză, datorită faptului ca leagă fierul din cloroplaste. Aceste emanaţii sunt şi mai periculoase pentru pomicultură atunci când survin în timpul înfloritului

257

deoarece împiedică direct polenizarea şi fecundarea, iar indirect produce intoxicarea şi distrugerea insectelor şi albinelor polenizatoare. Emanaţiile sulfuroase distrugând frunzişul în perioada de vegetaţie pot contribui la pierderea totală a recoltei din anul respectiv, la nediferenţierea mugurilor de rod. Repetarea an de an a acestui fenomen duce la slăbirea generală a plantaţiei, la intrarea pomilor nepregătiţi în perioada de iarnă, fapt ce micşorează rezistenţa la ger, ducând treptat, în decurs de 3-4 ani, la distrugerea totală a plantaţiei. Uzinele chimice precum şi locurile unde se ard reziduuri din P.V.C. emană în aer cantităţi mari de acid clorhidric şi clor, care produc arsuri în primul rând pe frunzele pomilor. Clorura de fenol chiar şi în cantităţi mici imprimă mirosuri puternice în urma cărora fructele devin de neconsumat. Oxizii metalelor grele eliberaţi în diverse procese de fabricaţie sunt regăsiţi nu numai pe frunzele pomilor unde adesea au fost dozate până la 37-56 ppm Pb cât şi în interiorul lor. Alături de plumb s-au mai identificat şi urme de Zn, Cu, Mn, Fe, Ar, şi altele care fără să pricinuiască tulburări fiziologice plantelor, reprezintă o parte componentă a deprecierii calitative a mediului. Aplicarea neraţională a îngrăşămintelor şi erbicidelor, fără de care nu se poate concepe ridicarea productivităţii, pot duce la poluarea mediului şi intoxicarea plantelor. Aplicarea îngrăşămintelor combinate cu bor la cultura caisului, au determinat apariţia pe frunze a necrozelor tipice pentru bor deşi conţinutul în aer a acestui element nu era ridicat. Borul prezent în cantităţi mari în frunze şi fructe poate provoca intoxicări şi apariţia de necroze (Ionescu A., 1974). Aplicarea unor doze mari de azot, fără o prealabilă analiză chimică a solului şi plantei, duce la un dezechilibru între creştere şi fructificare, care se repercutează negativ în primul rând asupra calităţii fructelor. Pesticidele constituie o sursă principală de poluare în pomicultură atunci când în combaterea bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor, se foloseşte ca procedeu exclusiv acoperirea chimică totală şi permanentă fără a se apela la lupta integrată. Fungicidele în general sunt puţin toxice şi nu devin poluante decât atunci când sunt folosite în exces, sau se fac tratamente inutile. Cea mai mare parte a fungicidelor utilizate în pomicultură au acţiune preventivă şi nu pătrund în ţesuturile pomilor. Există însă tendinţa folosirii unor produse sistemice foarte eficace împotriva rapănului şi făinării, care sunt absorbite de plante. Folosirea acestor produse după a doua jumătate a lunii august pe lângă faptul că nu mai pot contribui la ameliorarea stării fitosanitare, măresc în schimb reziduurile de pesticide din fructe. Pentru a preveni poluarea fructelor prin tratamente fitosanitare se interzice folosirea fungicidelor cu câteva săptămâni înainte de recoltare. Dintre pesticide, insecticidele reprezintă cea mai periculoasă sursă de poluare, datorită toxicităţii lor foarte ridicată. Remanenţa cea mai mare o posedă cloroderivatele, puţin solubile în apă, dar solubile în grăsimi şi care posedă proprietatea de acumulare şi concentrare în lanţurile trofice. Produsele organo-fosforice, solubile în apă şi foarte solubile în lipide, sunt foarte toxice. Complexitatea luptei antiparazitare impune ca tratamentele să se efectueze ţinând seama de biologia paraziţilor şi de gradul de infestare, folosind produsele cu efecte secundare cât mai reduse, care menajează fauna utilă. Reziduurile provenite din pesticide care ajung în sol şi se absorb prin rădăcini, nu se datorează doar soluţiilor ajunse pe sol, ci şi celor aplicate pe frunze care mai devreme sau mai târziu ajung în sol odată cu căderea frunzelor. În realizarea unei protecţii eficace a mediului şi culturilor se impune

258

folosirea cu precauţie a substanţelor chimice şi trecerea cât mai rapidă la lupta integrată în cadrul căreia metodele de luptă biologică să-şi sporească ponderea. Folosirea erbicidelor în mod neraţional, prin toxicitatea şi remanenţa lor, pot să ducă la poluarea solului determinând distrugerea microflorei şi microfaunei din sol. Când sunt pulverizate pe frunze şi fructe pot produce pagube însemnate prin deformarea şi arsurile provocate frunzelor şi fructelor. Depăşirea pragului de nocivitate sau folosirea unor erbicide triazinice neselective, netolerate de anumite specii pomicole, provoacă necroze, leziuni, decolorări, malformaţii şi tulburării fiziologice care pot duce la căderea frunzelor şi fructelor. Această fitotoxicitate determinată prin absorbţia radiculară, este în legătură cu solubilitatea produsului, natura solului, regimul pluviometric şi cu structura sistemului radicular. Remanenţa unor substanţe este relativ îndelungată, şi poate provoca o intoxicare a solului şi o incompatibilitate faţă de noile plantaţii de pomi, fapt constatat cu deosebire în pepinieră, în cazul în care câmpurile de formare urmează după solele în care s-a cultivat porumb erbicidat cu erbicide triazinice. În general fitotoxicitatea, apărută ca urmare a remanenţei, este perceptibilă în al doilea an după tratament şi dispare în cel de-al treilea an (când se poate reveni în cadrul solei cu pomi). Este necesară folosirea raţională a erbicidelor pentru a înlătura efectele fitotoxice posibile şi toate acumulările de reziduuri care pot fi dăunătoare pe o anumită perioadă de timp. Simptomatologia externă, cauzată de poluare, este întotdeauna precedată şi adesea însoţită de dereglări fiziologice şi biochimice. Studiul proceselor metabolice ale pomilor din plantaţiile supuse poluării atmosferice şi a celor din plantaţiile poluate de pesticide şi îngrăşăminte, au scos în evidentă uşurinţa cu care se dereglează sistemele enzimatice şi în general toate procesele fiziologice. În general este raţional de a se evita organizarea unor noi plantaţii în apropierea zonelor poluate deoarece chiar prin alegerea unor specii şi soiuri cu rezistenţă sporită faţă de noxele existente, nu se poate rezolva integral obţinerea unor producţii de fructe, constante şi de calitate. Plantaţiile mai vechi amplasate în zonele cu diferite grade de poluare se pot proteja parţial prin perdele de protecţie cu specii repede crescătoare şi rezistente la noxele din zonă, dar aceasta nu garantează menţinerea unei stări fiziologice corespunzătoare.

259

CAPITOLUL V 5. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL Materialul săditor pomicol necesar extinderii şi modernizării pomiculturii trebuie să fie de înaltă valoare biologică, sănătos, inclusiv liber de boli virotice, garantat din punct de vedere al autenticităţii soiurilor cât şi portaltoilor şi să aibă dimensiunile STAS pentru vârsta respectivă. Aceste deziderate nu pot fi realizare decât în unităţi specializate denumite pepiniere pomicole. Pepiniera este deci o unitate economică specializată în producerea şi comercializarea materialului săditor pomicol.

5.1. Organizarea pepinierei pomicole 5.1.1. Amplasarea pepinierelor Pepinierele ocupă în general suprafeţe mici de teren. Dacă sunt folosite intensiv, de pe ele se produce cantităţi mari de material săditor, activitatea fiind foarte profitabilă. Terenul pe care se amplasează pepinierele trebuie să corespundă la cel mai înalt nivel cerinţelor de creştere ale pomilor. La alegerea acestuia se va ţine seama de condiţiile climatice, natura şi fertilitatea solului, de relief şi expoziţie, de posibilităţile de irigare, de existenţa unor căi de comunicaţie accesibile şi de posibilitatea asigurării forţei de muncă. Dintre condiţiile climatice mai importante sunt temperatura medie anuală şi precipitaţiile. Temperatura medie anuală trebuie să fie de minimum 8,5 C, cu valori medii de 17-20 C în perioada de vegetaţie (aprilie-octombrie), cu temperaturi minime absolute care să nu coboare sub -26 C şi să nu survină brusc după intervale cu temperaturi ridicate. Sub această limită are loc degerarea materialului săditor, mai ales la speciile pretenţioase faţă de căldură (piersic, migdal, cais, cireş, nuc). Vor fi evitate zonele cu îngheţuri şi brume târzii de primăvară sau timpurii de toamnă, zone în care vegetaţia începe târziu primăvara şi se prelungeşte în toamnă, pomii nematurându-se suficient pentru a putea rezista peste iarnă. Aceste condiţii sunt necesare deoarece pomii sunt tineri şi au cerinţe mai mari faţă de temperatură. Precipitaţiile trebuie să fie de cel puţin 550-600 mm anual, repartizate cât mai uniform în cursul perioadei de vegetaţie. În zonele cu precipitaţii de peste 800 mm higroscopicitatea ridicată a aerului favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice. Pentru controlul lor sunt necesare multe tratamente fitosanitare care ridică preţul de cost al materialului săditor. Este obligatoriu ca pepiniera să fie prevăzută cu posibilităţi de irigare, chiar dacă suma precipitaţiilor asigură creşterea normală a pomilor deoarece perioadele de secetă pot produce mari pagube. Asigurarea unui adăpost natural este, de asemenea o condiţie de bază la alegerea locului pentru pepinieră. Neasigurând această condiţie, vânturile de primăvară şi vară provoacă deshidratarea vârfurilor lăstarilor, dezbinarea

260

altoilor de la punctul de altoire. Iarna, vânturile spulberă zăpada şi predispun la îngheţ mugurii altoi sau spulberă stratul de sol de pe sâmburii din şcoala de puieţi. În lipsa unor adăposturi naturale se recomandă plantarea de perdele de protecţie corespunzător dimensionate, perpendicular pe direcţia vânturilor dominante. Trebuie, de asemenea, evitate zonele bântuite de grindină, deoarece acestea provoacă pagube mari prin ruperea şi sfâşierea lăstarilor, produc răni pe scoarţa pomilor, uneori compromiţând întreaga cantitate de material săditor. Natura şi fertilitatea solului. Cele mai bune rezultate se obţin pe soluri uşoare, permeabile, drenate, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, fertile (cu 2 - 3 % humus), structurate, permeabile pentru apă şi aer, cu pânza de apă freatică la peste 1,5 m adâncime. Terenul trebuie să fie plan sau cu pantă uşoară, până la 6 %, având în vedere faptul că în pepinieră solul se mobilizează des atât la suprafaţă cât şi în profunzime, iar pe terenurile cu o înclinare mai mare apare fenomenul de eroziune. Expoziţiile sudice, sud-estice şi sud-vestice, însorite, permit o asimilaţie clorofiliană intensă şi asigură mai multă căldură. Nu în ultimul rând, pepinierele trebuie amplasate în zone pomicole cu tradiţie pentru recrutarea de muncitori cu oarecare calificare şi pasiune pentru această frumoasă meserie.

5.1.2. Sectoarele pepinierei pomicole Indiferent de mărime sau forma de proprietate, pentru a obţine material săditor pomicol de calitate, o pepinieră trebuie să deţină următoarele sectoare: 1. Sectorul de plante mamă elită sau certificate. Este cel mai important sector din punct de vedere al menţinerii valorii biologice a materialului săditor. Aici are loc multiplicarea pe cale generativă sau vegetativă a indivizilor elită. În funcţie de modul de multiplicare şi de destinaţia materialului obţinut, acest sector cuprinde următoarele subsectoare: a) plantaţii mamă de seminceri (plantaţii din specii şi soiuri omologate, certificate de către aprobatorul de stat şi specialistul virolog), de la care se recoltează fructele necesare extragerii sâmburilor şi seminţelor pentru obţinerea puieţilor portaltoi (generativi). b) plantaţii producătoare de lăstari şi ramuri. În acest subsector se obţin lăstari şi ramuri din clone valoroase, libere de principalele boli virotice, din soiurile zonate, certificate de către aprobatorul de stat ce urmează să fie înmulţite pe cale vegetativă. În funcţie de metoda de înmulţire, plantaţiile producătoare de lăstari şi ramuri pot fi de două feluri: - plantaţii elită producătoare de lăstari şi ramuri pentru altoire; - plantaţii elită producătoare de lăstari şi ramuri pentru butăşire. c) marcotiera - care cuprinde plante mamă autentice şi libere de viroze din care se recoltează marcote de măr, gutui, cireş, vişin etc. pentru înfiinţarea marcotierelor obişnuite. d) plantaţii de arbuşti din care se recoltează butaşi (coacăz, afin), sau marcote (agriş) pentru obţinerea materialului săditor pe rădăcini proprii. e) drajoniera de la care se recoltează drajoni (zmeur) pentru înfiinţarea drajonierelor de producţie. f) stolonierele elită - plantaţii mamă de căpşun pentru producerea de stoloni din categorii biologice superioare. 2. Sectorul de înmulţire a portaltoilor sau de obţinere a materialului săditor pe rădăcini proprii care cuprinde:

261

a) şcoala de puieţi - în care se seamănă sâmburii şi seminţele speciilor pomicole în vederea obţinerii puieţilor portaltoi; b) solariile în care se obţin puieţi prin semănat în ghivece sau cuburi nutritive; c) şcoala de butaşi - în care se înrădăcinează butaşii de măr (unele tipuri), gutui, alun, coacăz şi alte specii care emit rădăcini adventive din tulpină. Dacă soiurile sunt valoroase, autentice şi sănătoase, în şcoala de butaşi se poate obţine şi material săditor pe rădăcini proprii ce poate fi livrat pentru înfiinţarea de plantaţii; d) sere sau solarii cu platforme pentru înmulţirea prin butaşi de lăstari cu ceaţă artificială. 3. Sectorul pentru obţinerea pomilor altoiţi (şcoala de pomi). Acest sector cuprinde două sau trei câmpuri: a) câmpul I sau câmpul de plantare şi altoire. În acest câmp se plantează puieţii, macotele sau butaşii înrădăcinaţi şi unde se face altoirea acestora cu mugure latent (dormind); b) câmpul II în care are loc creşterea lăstarilor altoi în primul an. El provine de obicei din câmpul I al anului anterior sau se înfiinţează cu pomi altoiţi la masă; c) câmpul III, utilizat pentru nuc, la care altoii nu ating dimensiunile STAS într-un singur an. În acest câmp se mai află pomii altoiţi cu intermediar, care necesită doi ani de la altoire pentru a fi obţinuţi, precum şi pomii care nu au fost livraţi ca vargă din câmpul II şi unde se proiectează primele ramuri de schelet ale coroanei. 4. Sectorul de obţinere a pomilor şi arbuştilor pe rădăcini proprii, fără altoire. Se foloseşte pentru fortificarea timp de 1-2 ani a materialului săditor obţinut pe cale vegetativă prin butaşi, marcote, drajoni etc. şi care nu au dimensiunile STAS pentru a fi livrate. 5. Sectorul construcţiilor tehnologice. Cuprinde: a) laboratorul pentru micropropagare in vitro care constă dintr-o încăpere echipată cu hote laminare cu aer steril, unde se execută operaţiunile de prelevare a explantelor din vârfurile de creştere ale plantelor ce se înmulţesc, o cameră de creştere cu temperatură constantă de 24 - 25 C şi cu lumină artificială, la intensitatea de 3000 - 4000 lucşi în care sunt trecute vasele cu explante pentru multiplicare, creştere şi înrădăcinare şi o cameră de aclimatizare cu posibilităţi de reglare a temperaturii şi luminii pentru aclimatizarea plantelor înrădăcinate. b) solariile care se folosesc pentru producerea puieţilor la ghivece, în cazul unor cantităţi reduse de sâmburi şi seminţe, în cazul unor specii (păr, cireş, vişin) care dau rezultate mai bune la prindere pe lemn tânăr (de un an), sau pentru scurtarea timpului de producere a materialului săditor (prin eliminarea şcolii de puieţi) sau pentru obţinerea puieţilor hibrizi. c) platformele tehnologice - cu substrat încălzit la bază, reţea de plasă contra grindinii şi un sistem fin de pulverizare a apei. Se foloseşte pentru înrădăcinarea butaşilor verzi sau pentru calusarea unor butaşi lemnificaţi la plantele pomicole şi dendrologice cu înrădăcinare mai greoaie; d) spaţii pentru păstrarea materialului biologic (seminţe, sâmburi, butaşi, marcote, ramuri altoi): magazii, beciuri, subsoluri, depozite frigorifice. e) hale pentru altoirea la masă cu condiţii de umiditate şi căldură controlate. f) construcţii auxiliare : sediul pepinierei, dormitoare, cantină, atelier mecanic etc.; hale în care se face clasarea materialului, legarea în pachete,

262

fasonarea şi altoirea la masă; şoproane şi magazii pentru depozitarea materialelor necesare amestecurilor de pământ (nisip, turbă, mraniţă), a îngrăşămintelor, a pesticidelor etc.; spaţii pentru prezentarea şi desfacerea materialului săditor. 6. Sectorul mecanic. Acesta cuprinde atelierele de reparaţii, maşinile şi uneltele necesare pepinierei, mijloacele mecanice de transport, şoproane pentru stocarea maşinilor şi tractoarelor etc.

5.1.3. Dimensionarea pepinierei Suprafaţa unei pepiniere se stabileşte în funcţie de numeroşi factori dintre care cei mai importanţi sunt: cantitatea de material săditor pe care pepinieristul o stabileşte în funcţie de cererea pieţii, suprafeţele de teren disponibile, resursele financiare ale pepinieristului, sectoarele pe care le poate realiza. Pepinierele au sectoare proprii sau primesc unele categorii de material biologic iniţial (portaltoi, marcote, ramuri altoi, seminţe şi sâmburi) de la alte pepiniere. Pentru dimensionarea pepinierei sau a unor sectoare sau subsectoare, prezentăm câteva date orientative: 1. Producţia de pomi altoiţi la hectar: - 45 - 50.000 buc la speciile sămânţoase altoite pe portaltoi vegetativi, plantaţi în câmpul I la distanţa de 90/15 cm, revenind 74.000 portaltoi la ha; - 35 - 40.000 buc la speciile sâmburoase şi la sămânţoasele altoite pe portaltoi generativi plantaţi în câmpul I la distanţa de 90/20 cm, corespunzător unei desimi la plantare de aproximativ 55.000 buc/ha; - 25 - 30.000 buc la cireş, vişin şi migdal, plantaţi la o desime de 55.000 buc/ha; - 10 - 15.000 buc/ha pentru nucul altoit pe J. regia şi plantat în câmpul de formare la distanţa de 1/0,5 - 1/0,4 m. 2. Producţia de puieţi STAS la ha ce se poate obţine în şcolile de puieţi: - 50 - 70 mii buc la nuc; - 80 - 100 mii buc la migdal şi castan; - 150 - 160 mii buc la cireş şi vişin; - 180 - 200 mii buc la speciile sămânţoase; - 200 - 250 mii buc la prun franc, zarzăr şi piersic franc; - 300 - 350 mii buc la corcoduş şi mahaleb. În cazul producerii puieţilor la ghivece în spaţii protejate, producţia care se ia în calcul este de 600-650 mii buc la un hectar de solar sau seră rece, fiind necesare 650-700 mii ghivece. 3. Producţia de marcote este de 80-180 mii buc STAS/ha, în cazul distanţei de plantare de 1,5/0,5 m, la marcotajul vertical şi 100-250 buc STAS la un hectar în cazul marcotajului orizontal. 4. Producţia de butaşi înrădăcinaţi este de 90-100 buc/ha, la distanţa de plantare de 60-70 cm între rânduri şi 6-7 cm pe rând, fiind necesari 178-230 mii butaşi/ha puşi la înrădăcinat. Pe platformele tehnologice, în cazul plantării a 250 butaşi/m², se are în vedere o producţie de 100-150 butaşi înrădăcinaţi la m². 5. Producţia de drajoni, în drajonierele irigate, la zmeur, este de 200-250 mii drajoni STAS la ha, plantele mamă fiind plantate la 1,5/0,7 m. 6. Producţia de stoloni, în funcţie de soi şi tehnologia aplicată, este de 300-500 mii buc/ha, cu distanţa de plantare de 1,2-1,8 m /0,4-0,5 m. Distanţele mici se folosesc în cazul soiurilor cu filamente scurte (Senga

263

Sengana), iar cele mari, la soiurile cu filamente lungi (Red gauntlet). În funcţie de distanţele de plantare sunt necesare 13.000 - 16.000 plante mamă la un ha de stolonieră. 7. Cantităţile se sâmburi şi seminţe pentru un ha şcoală de puieţi: 50-60 kg/ha la măr şi păr franc, 80-100 kg/ha la gutui, 300-350 kg/ha la mahaleb, 400-600 kg/ha la cireş şi vişin, 400-500 kg/ha la corcoduş, 900-1100 kg/ha la prun franc, 1100-1300 la zarzăr, 2000-3500 kg/ha la piersic, migdal, nuc (în funcţie de schema de semănat). Tabelul 5.1. Producţia de fructe la seminceri (după Parnia P. şi colab., 1992) Nr. crt 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

Specia Măr Păr Cireş Vişin Corcoduş Prun Cais Piersic Nuc Castan

Producţia medie a unui semincer (kg /pom) 50 50 20-30 20-30 30-40 30-40 40-60 25-30 50-60 50-60

Cantitatea de fructe necesară pentru un kg seminţe (kg) 300-400 300-400 16-18 16-18 20-30 20-30 20-25 20-25 -

Cantitatea de sămânţă ce se poate obţine de la un semincer (limite - kg) 0,125-0,165 0,125-0,165 1,110-1,850 1,110-1,850 1,000-2,000 1,000-2,000 1,600-2,400 1,000-1,500 50-60 50-60

8. Producţia de seminţe sau sâmburi din plantaţia de seminceri se calculează astfel (tab. 5.1): 9. Cantităţile de sâmburi şi seminţe pentru producerea puieţilor la ghivece. La semănatul în ghivece se pun câte două seminţe încolţite în fiecare ghiveci sau cub nutritiv, cu excepţia piersicului, la care procentul de răsărire al sâmburilor încolţiţi este mare (90 %). Producţia de puieţi la ghivece este de circa 100 buc/m2. 10. Producţia de ramuri altoi din plantaţia mamă are în vedere faptul că în primul an după plantare se pot recolta în medie două ramuri pe pom, în anul al doilea până la 30 ramuri şi în anii următori, între 30 şi 60 ramuri, în funcţie de specie şi soi. Astfel, putem calcula, în funcţie de programul de altoire, suprafaţa plantaţiilor mamă producătoare de ramuri altoi. În aceste plantaţii sunt utilizate distanţele de plantare de 3-4 m/1-2 m. De pe un ha de plantaţie specială pentru ramuri altoi se pot obţine peste 100.000 buc. ramuri altoi a câte 10 muguri buni de altoit. În vederea menţinerii fertilităţii solului în pepiniere, a evitării fenomenului de „oboseală a solului”, a prevenirii apariţiei de boli şi dăunători specifici monoculturii, pepiniera are nevoie de teren pentru asolamente. În pepiniere se folosesc asolamente de 4-6 ani pentru şcolile de puieţi, de butaşi, drajoniere şi stoloniere şi de 5-8 ani pentru şcoala de pomi (câmpurile de formare). În funcţie de posibilităţi, pot fi adoptate mai multe scheme de asolament, din care redăm în continuare câteva: Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala de puieţi (butaşi) V 1. Sola I II

1,5,9,... Şcoală de puieţi (butaşi) Cereale păioase

Anii şi cultura 2,6,10,... 3,7,11,...

4,8,12,...

Cartofi

Mazăre de grădină

Cereale păioase

Şcoală de puieţi

Cartofi

Mazăre de grădină

264

(butaşi) III

Mazăre de grădină

Cereale păioase

Şcoală de puieţi (butaşi)

Cartofi

IV

Cartofi

Mazăre de grădină

Cereale păioase

Şcoală de puieţi (butaşi)

Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala de puieţi (butaşi) V 2. Sola I II III IV

1,6,9,... Şcoală de puieţi (butaşi) Cereale păioase Borceag pentru fân Porumb boabe sau siloz

Anii şi cultura 2,6,10,... 3,7,11,... Porumb boabe Borceag pentru sau siloz fân Şcoală de puieţi Porumb boabe (butaşi) sau siloz Cereale păioase Şcoală de puieţi (butaşi) Borceag pentru Cereale păioase fân

4,8,12,... Cereale păioase Borceag pentru fân Porumb boabe sau siloz Şcoală de puieţi (butaşi)

Schema unui asolament de 5 ani pentru câmpurile de formare (V1) Sola I II III

1,6,11,... Cereale păioase Borceag fân

IV

Porumb boabe Câmpul II

V

Câmpul I

2,7,12,... Câmpul I Cereale păioase Borceag fân Porumb boabe Câmpul II

Anii şi cultura 3,8,13,... 4,9,14,... Câmpul II Porumb boabe Câmpul I Câmpul II Cereale păioase Borceag fân Porumb boabe

5,10,15,.. Borceag fân Porumb boabe

Câmpul I

Câmpul II

Cereale păioase Borceag fân

Câmpul I Cereale păioase

Schema unui asolament de 5 ani pentru câmpurile de formare (V2) Sola I

1,6,11,... Cereale păioase

2,7,12,... Câmpul I

Anii şi cultura 3,8,13,... 4,9,14,... Înfiinţare Câmpul II stolonieră

5,10,15,... Stolonieră

II

Stolonieră

Cereale păioase

Câmpul I

Câmpul II

Înfiinţare stolonieră

III

Înfiinţare stolonieră

Stolonieră

Cereale păioase

Câmpul I

Câmpul II

IV

Câmpul II

Înfiinţare stolonieră

Stolonieră

Cereale păioase

Câmpul I

V

Câmpul I

Câmpul II

Înfiinţare stolonieră

Stolonieră

Cereale păioase

Producerea stolonilor de căpşun se poate include în cadrul unui asolament în locul culturilor prăşitoare, deoarece prin tehnologia necesară acestei culturi, solul se menţine curat de buruieni, însă, pentru evitarea virozelor, se va face un asolament special pentru stolonieră. La alegerea culturilor din cadrul asolamentului din pepinieră se are în vedere că unele plante (tomate, castraveţi, ardei, morcovi) sunt atacate de virusuri şi afide care pot infecta pomii fructiferi. O altă cerinţă la alegerea plantei premergătoare a culturilor din asolament este ca aceasta să elibereze terenul până la data de 1 august pentru a putea efectua mobilizarea adâncă a solului (desfundatul), să îl lase curat de buruieni şi să contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi chimice ale solului.

265

5.2. Bazele biologice ale înmulţirii sexuate (generative) Reproducerea sexuată are la bază fenomenul de contopire a unui gamet mascul cu un gamet femel. Individul nou format posedă posibilităţile ereditare ale ambilor parteneri. Reproducerea sexuată (înmulţirea prin seminţe) se utilizează în pomicultură pe scară largă în scopul: - obţinerii puieţilor portaltoi; - înmulţirii unor soiuri autogame care îşi reproduc prin seminţe caracteristicile specifice şi care se cultivă pe rădăcini proprii; - obţinerii de soiuri noi prin hibridare sexuată dirijată. Plantele pomicole sunt în marea lor majoritate alogame şi ca urmare, descendenţii obţinuţi din seminţe au un grad mare de variabilitate. Această variabilitate nu se transmite şi pomilor altoiţi deoarece soiul, fiind matur stadial, este puţin influenţat de portaltoiul tânăr stadial. Portaltoii se înmulţesc pe această cale datorită faptului că prezintă următoarele avantaje: - necesită o tehnologie simplă; - prezintă coeficient mare de multiplicare (un pom produce mii sau zeci de mii de seminţe); - rata de transmitere a bolilor virotice este mai mică ; - descendenţii sunt tineri stadial putându-se astfel adapta la diferite condiţii climatice şi edafice. Dezavantajele portaltoilor generativi (obţinuţi din seminţe) sunt următoarele: - imprimă pomilor vigoare mare şi tardivitate la intrarea pe rod; - variabilitatea mare genotipică şi fenotipică a puieţilor. Sunt cazuri în care fructele conţin numai tegumentele seminale răsucite şi goale, fără embrion sau cu embrion slab dezvoltat (cireş, vişin, prun, piersic - soiuri timpurii). Prezenţa acestor fenomene reduce considerabil germinaţia şi ele trebuie avute în vedere la alegerea semincerilor pomicoli. Acest fenomen poate fi datorat unor cauze ca: - partenocarpia sau dezvoltarea seminţelor fără fecundare; - avortarea embrionului sau moartea acestuia în timpul dezvoltării; - incapacitatea embrionului de a acumula rezerve nutritive suficiente; - atacul unor boli sau dăunători. Procesul de reproducere la plantele pomicole este complex şi ciclic. Pot produce fructe şi seminţe numai pomii maturi, care şi-au încheiat perioada de creştere. După intrarea în perioada de început a rodirii, anual mugurii floriferi parcurg mai multe fenofaze: inducţia florală, diferenţierea mugurilor florali, înfloritul, polenizarea şi legatul fructelor, creşterea şi dezvoltarea fructelor, maturarea fructelor şi seminţelor. Polenizarea şi fecundarea sunt procesele dominante în formarea zigotului din care apar noi indivizi. După provenienţa polenului care ajunge pe stigmat şi se contopeşte cu ovula din sacul embrionar al florii, plantele pomicole pot fi autogame (la care polenul provine de la acelaşi soi) şi alogame (la care polenul provine de la alte soiuri). În pomicultură, autopolenizarea şi autogamia sunt întâlnite în mai mică măsură (cais, piersic, vişin etc.). Ele se utilizează curent în lucrările de genetică şi ameliorare (Botu,I.,1978). Atât la autofecundare cât şi la alogamie are loc dubla fecundare, una care generează zigotul şi alta, endospermul (care are rolul de a asigura substanţele nutritive necesare dezvoltării embrionului până la stadiul în care acesta este capabil ca prin sinteză, să-şi asigure substanţele nutritive necesare evoluţiei

266

sale. În majoritatea cazurilor, formarea embrionului se încheie o dată cu maturarea fructelor, însă, embrionul nu este apt să formeze o nouă plantă. El trebuie să suporte unele transformări calitative, ca urmare a adaptării speciilor pomicole la sezonicitatea condiţiilor de vegetaţie.

5.2.1. Caracteristicile înmulţirii sexuate la speciile pomicole Caracteristica generală rezultată în urma înmulţirii sexuate este variabilitatea care există între descendenţii obţinuţi. Această particularitate este foarte importantă în natură, deoarece permite apariţia de noi genomuri, unele dintre ele putând fi mai bine adaptate la diferitele condiţii pedoclimatice. În schimb, pentru înmulţirea plantelor pomicole necesare producţiei de fructe această variabilitate nu permite menţinerea fidelă a însuşirilor unui anumit soi dintr-o anumită specie,pentru a obţine o producţie corespunzătoare şi de calitate. Condiţiile esenţiale pentru germinaţia seminţelor şi sâmburilor speciilor pomicole sunt: embrionul să fie viabil, condiţiile pedoclimatice să fie favorabile şi tratamentele pregerminative să fie bine aplicate. Viabilitatea seminţelor este un factor esenţial pentru obţinerea unor rezultate bune la înmulţire. Reducerea viabilităţii poate fi cauzată de dezvoltarea defectuoasă a seminţei pe planta mamă, de deprecieri suferite în timpul recoltării, de păstrarea necorespunzătoare sau de învechirea seminţelor. Facultatea germinativă indică numărul de puieţi ce răsar sau de seminţe ce germinează într-o perioadă de timp, dintr-o cantitate determinată. Repausul seminal se referă la stadiul redus al activităţii embrionului de când se dezvoltă până când germinează. Atunci când embrionul este viabil, lipsa germinaţiei se poate datora unor factori interni sau externi. Factorii externi care influenţează germinaţia sunt condiţiile climatice (apa, temperatura, oxigenul). Absenţa unuia sau a mai multor factori determină repausul extern. Dintre factorii interni care pot împiedica germinaţia, chiar dacă toţi factorii externi sunt favorabili, amintim: starea de repaus în care se găseşte embrionul; învelişul seminal care împiedică în mod mecanic absorbţia apei şi diminuează schimbul de gaze; inhibarea chimică dată de substanţe specifice care se află într-o anumită parte a seminţei sau fructului. Asupra seminţei, de regulă, acţionează mai multe feluri de repaus. Fenomenele care împiedică germinaţia în condiţii normale sunt sintetizate sub termenul lipsei de postmaturaţie. Unele forme de repaus sunt câteodată reversibile şi pot fi întrerupte sau eliminate cu anumite tratamente pregerminative. Acestea trebuie cunoscute şi conduse cu grijă pentru obţinerea unei germinaţii abundente şi uniforme şi pentru a nu duce la înrăutăţirea caracteristicilor plantei. Postmaturaţia seminţelor este un complex de procese biochimice şi fiziologice ce au loc în sămânţă şi care permit germinarea acesteia. Condiţiile necesare pentru postmaturaţie se realizează prin stratificare unde se asigură temperatură joasă, îmbibarea cu apă a seminţelor, aerisire bună, toate într-o perioadă determinată de timp. Temperatura optimă pentru postmaturaţie este cuprinsă între 0 ºC şi 13 ºC, dar cea mai eficace este între 0 ºC şi + 4 ºC (Abbot, A.J.,1976). După unii cercetători (Modoran, I., 1959, Parnia,P.,1968), stratificând seminţele la temperaturi cuprinse între 0 ºC şi +2 ºC (în zăpadă, gheaţă mărunţită sau în

267

depozite frigorifice), perioada de postmaturaţie se poate reduce cu 40 zile la sămânţoase şi 80 zile la speciile sâmburoase. La temperaturi cuprinse între +5 ºC şi +8 ºC, în cazul seminţelor de măr şi păr, procentul maxim de germinare se înregistrează la 100 zile de la stratificarea seminţelor (Modoran.I.,1959). Apa este un alt factor care influenţează postmaturaţia. Îmbibarea cu apă a seminţelor este primul pas în procesul germinativ. Umiditatea amestecului seminţe-material de stratificare (nisip, perlit, vermiculit etc.) trebuie să fie cuprinsă între 28 şi 30 %. Excesul de umiditate în condiţiile unui drenaj defectuos este foarte dăunător deoarece reduce aeraţia şi favorizează putrezirea seminţelor. Procesul de postmaturaţie este ireversibil, întrerupându-se ori de câte ori condiţiile de temperatură şi umiditate scad sub limita optimă. Stratificarea se poate face în gropi, bazine, beciuri sau depozite frigorifice, unde trebuie asigurate condiţiile optime şi constante de temperatură şi umiditate. Cele mai bune condiţii de stratificare se realizează în bazine de beton special construite, cu adâncimea de 120-150 cm, având lungimea şi lăţimea în funcţie de necesităţi, iar partea superioară la nivelul solului. În depozitele frigorifice, beciuri sau celule, umiditatea amestecului se corectează periodic. Pentru a evita încolţirea seminţelor şi creşterea plantei înainte ca în câmp să existe condiţii optime pentru semănat, peste lăzile cu seminţe se aşează zăpadă sau gheaţă. Acestea, coborând temperatura, împiedică creşterea colţului şi îl fortifică, astfel încât răsărirea după semănat devine rapidă şi uniformă, ca şi creşterea ulterioară a puieţilor. La nuc stratificarea poate fi înlocuită prin introducerea lor în apă fierbinte la 55-60 ºC , într-un vas, având grijă ca nucile să fie complet acoperite cu apă. Vasul se acoperă cu folie de polietilenă, se lasă timp de 3 zile, după care se scurge apa şi se repetă operaţiunea cu apă la aceeaşi temperatură, lăsânduse din nou 3 zile, după care nucile se scot, se stratifică în nisip umed în beciuri la temperatura de 26 ºC timp de o săptămână, după care se seamănă. Stratificarea nu mai este necesară dacă seminţele după extragerea din fructe sunt semănate direct în câmp.

5.3. Bazele biologice ale înmulţirii vegetative (asexuate) Înmulţirea vegetativă (asexuată) a plantelor se realizează prin organele lor vegetative: tulpini, drajoni, rizomi, stoloni, muguri, frunze, ţesuturi, meristeme sau chiar celule. Această metodă de înmulţire se bazează pe capacitatea oricărei celule, pusă în anumite condiţii, de a regenera toate organele lipsă şi de a forma un nou individ capabil de viaţă independentă, deoarece fiecare celulă a plantei de origine (plantă donor) conţine informaţia genetică necesară să regenereze în întregime planta mamă. Proprietatea celulelor vegetative vii de a conţine toată informaţia genetică necesară regenerării complete a unui organism identic cu planta donor, precum şi capacitatea de a transforma această proprietate în realitate se numeşte totipotenţă (omnipotenţă). Principiile biologice ale culturii de ţesuturi şi organe au fost elaborate de Haberlandt în 1902 şi ele au stat la baza înmulţirii plantelor "in vitro". Primele culturi realizate pe un mediu sintetic au fost realizate de Nobecourt şi Gautheret în Franţa şi White în SUA, rezultate raportate simultan în 1939.

268

Înmulţirea vegetativă (asexuată) nu presupune schimbări în zestrea genetică a noii plante şi ca urmare toate caracterele plantei mamă apar la planta fiică. Acest aspect se explică prin faptul că în procesul diviziunii celulare (mitoză), care are loc în timpul creşterii şi regenerării, sistemul cromozomial complet al unei celule se scindează longitudinal, cele două părţi identice mergând la cele două celule fiice. Astfel cromozomii celor două celule fiice vor fi identici cu ai celulei mamă şi în consecinţă caracteristicile noii plante vor fi aceleaşi cu ale plantei de origine. În anumite situaţii este posibilă apariţia unor mutaţii genetice chiar la înmulţirea asexuată. Acestea apar în mod natural sau artificial sub acţiunea unor factori mutageni cum ar fi: radiaţiile, temperaturile scăzute, regimul hidric şi diferite substanţe chimice. În practica pomicolă s-au separat numeroase mutaţii mugurale valoroase care înmulţite vegetativ au devenit noi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi. Dintre numeroasele metodele de înmulţire vegetativă (asexuată), pentru producerea materialului săditor pomicol se practică mai frecvent următoarele: prin stoloni, drajoni, despărţirea tufelor, marcotaj, butăşire, altoire şi microînmulţire in vitro. În mod practic, înmulţirea pe cale vegetativă urmăreşte fie înrădăcinarea unei porţiuni de ramură sau lăstar (marcotaj, butăşire), fie sudarea unei porţiuni de ramură sau a unui mugure pe o plantă pe rădăcini (altoirea). Emiterea de rădăcini noi pe o porţiune dintr-o ramură sau lăstar este condiţionată de mai mulţi factori şi anume: - de însuşirea genetică a plantei mamă de a forma rădăcini adventive pe organele vegetative; - de vârsta plantei mamă, starea ei de dezvoltare precum şi de vârsta porţiunii supuse înrădăcinării; - de prezenţa în ţesuturile lăstarilor (ramurilor) a substanţelor de rezervă şi a substanţelor stimulatoare de creştere; - de reducerea la minim a pierderilor de apă şi a substanţelor de rezervă în perioada înrădăcinării; - de asigurarea condiţiilor de mediu favorabile înrădăcinării.

5.3.1. Înmulţirea prin marcotaj Marcotajul este un mod de înmulţire vegetativă prin care una sau mai multe ramuri sau lăstari nedetaşaţi de planta mamă, dar acoperiţi cu pământ reavăn sau alte materiale pe o anumită porţiune, emit rădăcini adventive. Creşterile respective (de un an, rareori 2 ani) sunt detaşate de planta mamă după ce au format rădăcini şi devin noi indivizi capabili de viaţă independentă, numiţi marcote. Formarea rădăcinilor la marcote depinde de factori externi (umiditate, temperatură şi aeraţie în zona de înrădăcinare) şi factori interni (structura anatomică a tulpinii, balanţa hormonală, conţinutul în hidraţi de carbon, vârsta plantei). Procesul de rizogeneză cuprinde trei etape mai importante: - iniţierea unui grup de celule meristematice în zona cambială; diferenţierea acestui grup de celule şi formarea primordiilor radiculare; - creşterea şi apariţia la exterior a noii rădăcini prin străbaterea scoarţei.

269

Sunt specii care înrădăcinează cu uşurinţă prin marcotaj deoarece au în floemul secundar al tulpinii celule meristematice care prin diviziune dau naştere la rădăcini interne în stare latentă, rădăcini „iniţiale” sau „preformate”. Rădăcinile iniţiale trec din stare latentă în stare activă atunci când condiţiile de mediu sunt favorabile (umiditate, căldură, aeraţie, întuneric etc.), se dezvoltă şi apar la exteriorul tulpinii. La portaltoii clonali de măr şi la unii portaltoi de cireş, aceste rădăcini străbat scoarţa şi apoi apar la exterior sub forma unor umflături (sferoblaste). La speciile care înrădăcinează greu, formarea primordiilor radiculare are loc în urma aplicării unor intervenţii ca: strangularea tulpinii (alun), etiolarea sau aplicarea unor substanţe stimulatoare de înrădăcinare. Formarea ţesuturilor în care apar aceste grupuri de celule meristematice capabile de a da naştere la primordiile radiculare este dictată de factori genetici. Ritmul şi viteza de formare a rădăcinilor adventive este determinat de echilibrul dintre substanţele care stimulează şi cele care inhibă acest proces. Condiţiile de mediu au un rol important în realizarea echilibrului hormonal şi sinteza unor enzime necesare declanşării procesului de înrădăcinare. Prin aplicarea unor biostimulatori de înrădăcinare (I.B.A., A.I.A., N.A.A.), alături de glucoză (factor nutriţional) şi vitamine (acid ascorbic, tiamină) se diminuează efectul substanţelor inhibitoare şi se poate stimula procesul de rizogeneză. Un alt factor intern care poate stimula sau reduce capacitatea de înrădăcinare adventivă este vârsta plantei. Pe măsură ce plantele înaintează în vârstă, capacitatea de a emite rădăcini din tulpină scade. Ca o consecinţă a acestui aspect, la înmulţirea plantelor prin marcotaj se impune ca planta mamă să fie ţinută în continuă stare de juvenilitate (tinereţe) prin scurtarea „în cepi” sau „în ras” a ramurilor. Astfel se provoacă apariţia lăstarilor din muguri dorminzi sau din sferoblaste care au un număr mare de celule meristematice şi ţesuturi tinere. La plantele care înrădăcinează greu este necesară aplicarea de intervenţii (incizii, strangulări, scurtări) pentru a provoca o stare de întinerire cu potenţialul cât mai mare de rizogeneză (fig. 5.1). Momentul ales pentru muşuroire este de o deosebită importanţă deoarece el trebuie să corespundă cu cel mai potrivit stadiu de diferenţiere calitativă a ţesuturilor de-a lungul lăstarilor (zona bazală să nu se afle într-un stadiu prea avansat de lignificare). Factorii externi de care depinde formarea rădăcinilor sunt în interacţiune cu factorii interni. Fig. 5.1. Procedee pentru De dirijarea acestor factori depinde succesul sau stimularea emiterii insuccesul înmulţirii prin marcotaj al speciilor rădăcinilor: a - arcuirea; b - strangularea; pomicole. Astfel, proprietăţile fizice şi chimice ale solului pot favoriza sau inhiba capacitatea de c - crestarea. înrădăcinare a materialului biologic respectiv. Un sol poros, care permite o bună aerisire, care are capacitate mare de reţinere a apei şi asigură un drenaj bun, cu un pH neutru şi nu este infectat cu floră şi faună patogenă, este un sol ideal pentru înrădăcinare. Umiditatea atmosferică şi mai ales umiditatea solului favorizează o înrădăcinare puternică şi rapidă a marcotelor. În aceste condiţii hormonii de

270

înrădăcinare şi reglatorii de creştere se acumulează în zona umedă şi influenţează pozitiv procesul de rizogeneză. Temperatura solului şi aerului are de asemenea un rol important în rizogeneză. La o temperatură de 25-27 C în sol procesul de rizogeneză se desfăşoară cu maximă intensitate. Fotoperiodismul şi intensitatea luminoasă, alături de ceilalţi factori externi, influenţează înrădăcinarea în sens pozitiv sau negativ. Între fotoperioadă, intensitatea luminoasă, temperatură, nivelul auxinelor şi a altor reglatori de creştere există o interacţiune complexă. Dacă temperatura este prea ridicată iar intensitatea luminoasă scăzută, nu este stimulată activitatea auxinelor. Intensitatea luminoasă şi durata acesteia trebuie să fie suficient de mare pentru a putea fi posibilă acumularea unei cantităţi cât mai mari de hidraţi de carbon. Aceştia participă la formarea şi dezvoltarea rădăcinilor, însă o parte din ei sunt folosiţi în procesul de respiraţie. La speciile pomicole care se înmulţesc prin marcotaj, înrădăcinarea are loc în condiţiile unei fotoperioade lungi (sfârşitul lunii iunie), când temperatura şi intensitatea luminoasă sunt mari şi fac să crească nivelul hidraţilor de carbon, să stimuleze sinteza auxinelor şi a celorlalţi factori endogeni cu rol în procesul de rizogeneză. Speciile care au rădăcini iniţiale preformate înrădăcinează indiferent de lungimea fotoperioadei. Metode de marcotaj În funcţie de particularităţile materialului biologic folosit şi de modalităţile de efectuare se cunosc mai multe metode marcotaj. Acesta se poate aplica atât la lăstari cât şi la ramuri. Marcotajul de lăstari poate fi vertical (clasic) şi orizontal. Marcotajul vertical (prin muşuroire) se aplică la majoritatea speciilor pomicole care au capacitate rizogenă. La acest tip de marcotaj (fig. 5.2) plantele mamă, care sunt marcote din categoria biologică „prebază”, sunt plantate la distanţele de 1,50 m / 0,50 m. Plantarea se face toamna sau primăvara. După plantare marcota se scurtează la 3-5 cm deasupra solului şi se acoperă cu un strat de 3 - 5 cm de sol reavăn. În primul an de vegetaţie se vor aplica numai lucrări de întreţinere (6-7 praşile, 2-3 irigări, 1-2 fertilizări suplimentare, 4-5 tratamente antiparazitare la avertizare). Din porţiunea muşuroită vor apare şi vor creşte 3-4 lăstari. În anul al II-lea primăvara, toate ramurile de un an vor fi scurtate în cepi de 1-2 muguri şi se Fig. 5.2 Marcotajul vertical prin vor acoperi cu un strat de 3-5 cm de sol muşuroire (clasic) reavăn. nici în anul II lăstarii nu se muşuroiesc ci se lasă să crească pentru a fortifica sistemul radicular. Pentru creşterea acestor lăstari se vor aplica lucrările de întreţinere ca şi în anul precedent. Marcotiera intră în producţie în anul III. În primăvara acestui an, înainte de pornirea în vegetaţie, toate ramurile anuale se scurtează în cepi de 12 muguri şi se acoperă cu un strat de 3-5 cm de sol reavăn. Când lăstarii au 15-20 cm se face primul muşuroit prin care se acoperă cu sol reavăn şi mărunt, 1/2 din înălţimea lăstarilor.

271

Al doilea muşuroit se face când lăstarii au crescut deasupra muşuroiului cu încă 15-20 cm. Şi cu această ocazie se acoperă cu pământ reavăn şi mărunt tot 1/2 din lăstar. Al treilea muşuroit se face când lăstarii au crescut cu încă 20-25 cm deasupra bilonului. În final, lăstarii ajung la înălţimea de 50-60 cm, din care circa 20-25 cm sunt acoperiţi cu solul rezultat din cele trei muşuroiri (fig. 5.3). Deoarece lăstarii destinaţi producerii de marcote înrădăcinate au creştere apicală pe cepul rămas după scurtarea plantei mamă, aceştia sunt în general puţini ca număr şi diferiţi ca vigoare. De regulă cei dinspre vârf sunt foarte viguroşi, iar cei de la baza plantei rămân slabi. Această neuniformitate duce la producţii mici de marcote STAS. Toamna, după desfacerea bilonului, marcotele se recoltează tăindu-se la 1-2 cm de la punctul de inserţie de pe planta mamă. Marcotajul orizontal (fig.5.3) permite obţinerea unui număr mare de lăstari pe planta mamă, mai uniformi ca vigoare şi înrădăcinare. Ca urmare, producţiile sunt de 150-300 mii marcote la ha, în funcţie de tipul de portaltoi. Această metodă de marcotaj trebuie folosită în special la sâmburoase, care nu dau rezultate corespunzătoare prin metoda marcotajului vertical. Această metodă se pretează la fel de bine pentru speciile sămânţoase la tipurile de vigoare mijlocie sau mare. Marcotajul orizontal nu este indicat pentru tipurile de portaltoi de vigoare slabă cum sunt M 9 şi M 27. Această metodă de marcotaj se deosebeşte de marcotajul vertical prin faptul că la plantare, marcotele se plantează înclinate la 450 faţă de sol şi tulpina se scurtează la 45-50 cm. În anul I se aplică aceleaşi lucrări de întreţinere ca la marcotajul vertical. Pe porţiunea de tulpină înclinată cresc circa 10-15 lăstari cu numeroase frunze. Toamna, Fig. 5.3. Marcotajul orizontal: a- plantarea după căderea frunzelor, sau marcotelor; b- marcote în anul I; primăvara devreme, înainte de c- orizontalizarea marcotelor; d. prima pornirea în vegetaţie, în muşuroire a lăstarilor; e- înălţimea la care lungul rândului se sapă o se efectuează cele trei muşuroiri. rigolă de 3-5 cm. Toate creşterile anuale crescute pe marcota înclinată se scurtează la 1-2 muguri, apoi marcota se aduce la orizontală pe fundul rigolei, se fixează cu cârlige din lemn şi se acoperă cu un strat de sol de 3 - 5 cm. Trebuie acordată o mare atenţie acestei lucrări, ca toate marcotele să fie perfect orizontale. În caz contrar, pe eventualele curburi apar lăstari mai viguroşi, iar partea descendentă a marcotei se usucă în timp. Ca urmare a prezenţei în anul I a unei suprafeţe asimilatoare mare, sistemul radicular al marcotei se fortifică şi marcota poate intra în producţie chiar în anul II.

272

Pentru înrădăcinarea lăstarilor ce apar pe marcotele orizontalizate, baza lor se acoperă cu pământ reavăn şi mărunt în aceleaşi momente şi acelaşi mod ca la marcotajul vertical. În toamna anului II, după căderea frunzelor, sau primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetaţie, se desface cu atenţie bilonul până la cordonul orizontal, fără a-l răni, se taie cu foarfeca toate marcotele la 1-2 cm de punctul de inserţie. Cordonul se acoperă, apoi, cu un strat de sol de 3-5 cm. Această metodă are avantajul că recoltarea se poate face mecanizat, cu ajutorul unei freze orizontale. Această freză taie bilonul şi o dată cu el şi marcotele. O deosebită atenţie trebuie acordată reglării înălţimii de tăiere pentru a nu răni cordonul orizontal şi a nu lăsa cepi prea lungi. Marcotajul de ramuri se foloseşte pentru înmulţirea speciilor cu ramuri lungi şi flexibile - agriş, coacăz, mur, alun, gutui. La acest tip de marcotaj ramurile se aduc în poziţie orizontală, cât mai aproape de sol. Se aplică primăvara devreme sau în timpul repausului vegetativ. Marcotajul prin aplecare poate fi simplu, şerpuitor sau chinezesc. Marcotajul simplu (fig. 5.4. constă în aplecarea unuia sau a mai multor ramuri de un an din tufă, care au 60- 80 cm lungime. Prima curbură a tulpinii trebuie să fie deasupra solului cu concavitatea în jos, iar a doua curbură să fie întrun şănţuleţ de 12-15 cm, cu concavitatea în sus. Zona de curbură din şănţuleţ se fixează cu cârlige şi se acoperă cu pământ. La plantele care emit greu rădăcini adventive, pe porţiunea acoperită cu pământ se aplică biostimulatori de înrădăcinare, se strangulează cu sârmă subţire, sau se efectuează incizii în scoarţă. După înrădăcinare, toamna sau primăvara devreme,marcotele se detaşează de Fig. 5.4. Marcotajul prin planta mamă şi se pot planta la locul definitiv. aplecare simplu Marcotajul şerpuitor (fig. 5.5) se poate folosi numai la speciile care formează ramuri lungi sau foarte lungi (alun, mur). Pentru aceasta se sapă perpendicular pe direcţia ramurii de marcotat, 4-5 şanţuri paralele, distanţate la 25 cm, în care se introduce ramura de marcotat şi se fixează cu cârlige pe fundul unui şanţ. Marcotajul chinezesc se foloseşte la înmulţirea agrişului, coacăzului, murului, alunului, gutuiului. Pentru fiecare ramură a Fig. 5.5. Marcotajul şerpuitor plantei mamă se sapă câte un şanţ de 8 10 cm adâncime, în mod radiar. În fiecare şanţ se culcă câte o ramură (fig.5.6). La început şanţurile rămân deschise. În momentul când pe ramura culcată apar lăstari lungi de 8-10 cm, se trage în şanţ pământ mărunt şi reavăn, acoperindu-se ramurile şi baza lăstarilor. Pe măsură ce lăstarii cresc, ei se Fig. Marcotajul prin acoperă cu pământ în 2-3 etape ca la aplecare simplu muşuroitul orizontal. de pământ. Până toamna, fiecare lăstar formează rădăcini. Pentru a nu slăbi plantele mamă se recomandă ca numai 40 % din tulpini să Fig. 5.7. Marcotajul chinezesc fie marcotate. Toamna, după căderea

273

frunzelor, sau primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetaţie, ramura se scoate din pământ şi se secţionează lăsând fiecărui lăstar o porţiune din ea. Marcotajul de vârfuri (fig. 5.8 ) se aplică în timpul perioadei de vegetaţie şi constă în provocarea emiterii de rădăcini adventive la vârful lăstarilor de un an. Această metodă se foloseşte cu succes la înmulţirea soiurilor de mur sau a hibrizilor obţinuţi între zmeur şi mur. Momentul optim pentru realizarea marcotajului de vârfuri este înainte de formarea mugurelui terminal, dar aproape de acest moment (luna august). Dacă marcotajul este realizat prea devreme, lăstarii pot să crească în detrimentul înrădăcinării, iar dacă se aplică prea târziu, se obţin marcote cu un sistem radicular slab dezvoltat. Marcotajul aerian (fig.5.9) este practicat mai ales de amatori pentru înmulţirea unor specii subtropicale (citrice) şi dendrologice (Ficus sp.). Executarea marcotajului presupune alegerea unor porţiuni pe ramificaţiile laterale. În apropierea punctului lor de inserţie se efectuează câteva incizii sau inelări ale scoarţei. Această zonă se acoperă cu un amestec de turbă şi perlit în proporţie de 2:1, se înveleşte cu folie de Fig. 5.8. Marcotaj de vârfuri Fig. 5.9. Marcotaj aerian polietilenă şi se leagă la ambele capete cât mai strâns. Epoca efectuării marcotajului aerian este primăvara înainte de pornirea în vegetaţie pentru speciile lemnoase şi vara târziu, pentru celelalte specii, pe lăstari parţial lemnificaţi. Înrădăcinarea se produce în timp de 2-3 luni, în funcţie de specie. După înrădăcinare lăstarii se detaşează de planta mamă, tăindu-se sub porţiunea înrădăcinată.

5.3.2. Înmulţirea prin butaşi Înmulţirea plantelor prin butaşi este o metodă de înmulţire vegetativă şi se bazează pe faptul că fiecare celulă vie ce provine dintr-o plantă posedă întregul cod genetic necesar regenerării întregului organism. Butaşii confecţionaţi din plante sunt părţi vegetative, constituite dintr-o multitudine de celule şi au capacitatea de a regenera părţile care lipsesc. Astfel, butaşii de tulpină formează rădăcini adventive, butaşii de rădăcină regenerează un nou sistem aerian, iar butaşii de frunze dau naştere la rădăcini şi lăstari noi. Iniţierea rădăcinilor adventive are loc în majoritatea cazurilor după confecţionarea butaşului (rădăcini induse), dar există şi rădăcini preformate (latente) care sunt deja prezente în momentul în care se confecţionează butaşul. Plantele care au rădăcini preformate în lăstari înrădăcinează uşor şi rapid (coacăzul), dar cu tratamente adecvate pot înrădăcina şi butaşii de la plantele fără rădăcini preformate. Originea acestor rădăcini adventive este de obicei în floemul secundar tânăr, deşi ele pot să apară şi din alte ţesuturi: raze medulare, cambiu sau măduvă (Hartman,T.H. şi Kester,E.D.,1975).

274

5.3.2.1. Factorii care condiţionează înmulţirea prin butaşi. Dintre factorii care favorizează sau împiedică apariţia rădăcinilor la suprafaţă amintim structura anatomică, factorii biochimici şi factorii de mediu. Structura anatomică a lăstarilor poate ajuta sau împiedica apariţia rădăcinilor la suprafaţă. Unele specii şi soiuri cu înrădăcinare grea prezintă inele continui de sclerenchim între floem şi scoarţă, ele constituind o barieră în calea rădăcinilor. De aceea deseori se apelează la rănirea suplimentară a bazei butaşului. Factorii biochimici influenţează apariţia rădăcinilor adventive din butaş deoarece procesele fiziologice care au loc în interiorul plantei sunt reglate de diferite substanţe cu efect hormonal. Procesele de creştere sunt reglate de auxine, gibereline şi citochinine, care influenţează şi formarea rădăcinilor adventive. Cel mai mare efect asupra înrădăcinării butaşilor îl au auxinele (endogene sau aplicate). Acidul 3 indolil acetic (AIA) se produce şi pe cale naturală în plantă. Acidul indolil butiric (IBA) şi acidul naftil acetic (ANA) au un efect mai puternic asupra înrădăcinării, însă nu se produc în mod natural în plantă. În plantele care înrădăcinează greu există în stare naturală şi inhibitori de înrădăcinare (acidul abscizic), care se opun efectului auxinelor. Pe lângă capacitatea genetică de înrădăcinare a speciilor pomicole concură şi alţi factori, care, cunoscuţi şi dirijaţi, pot asigura randamente superioare la înrădăcinare. Starea de nutriţie a plantei influenţează puternic asupra înrădăcinării butaşilor recoltaţi. Prin agrotehnica aplicată plantelor trebuie să se asigure un echilibru între elementele minerale care să ducă la o aprovizionare puternică cu hidraţi de carbon şi un conţinut mediu sau scăzut de azot. Pentru realizarea acestor obiective trebuie asigurate anumite condiţii: plasarea plantelor mamă în locuri mai însorite, la densităţi mari pe rând, care să împiedice creşterile excesive, fertilizare moderată cu azot şi echilibrată cu celelalte macro şi microelemente. Pentru confecţionarea butaşilor verzi se vor alege lăstarii laterali care au un conţinut ridicat în hidraţi de carbon, iar pentru cei lemnificaţi, porţiunea bazală a lăstarilor care este mai bogată în substanţe de rezervă (carbohidraţi). Starea de juvenilitate (vârsta plantei mamă) influenţează foarte mult înrădăcinarea butaşilor. Butaşii înrădăcinează mai bine când sunt recoltaţi de la plante tinere stadial decât atunci când sunt recoltaţi de la plante mature stadial. Porţiunea de lăstar care se foloseşte la confecţionarea butaşilor are mai puţină importanţă la speciile cu înrădăcinare uşoară (coacăz). La majoritatea portaltoilor pomilor fructiferi, butaşii verzi care se confecţionează din vârfuri de lăstari, înrădăcinează mai bine datorită substanţelor endogene produse de mugurele terminal şi a faptului că în aceste porţiuni celulele nefiind bine diferenţiere, pot deveni rapid celule meristematice. La butaşii de ramură (lemnificaţi), porţiunea care dă cele mai bune rezultate este cea bazală, datorită cantităţii mari hidraţi de carbon pe care o conţin (fac excepţie cătina, socul etc.). Starea de sănătate a plantelor mamă de pe care se recoltează butaşii are mare importanţă. Frunzişul plantei trebuie să fie sănătos pentru a putea participa cu capacitate maximă la procesul fotosintezei şi implicit la acumularea de substanţe de rezervă. Prezenţa virozelor reduc atât procentul de înrădăcinare cât şi numărul rădăcinilor.

275

Perioada de timp în care se recoltează butaşii are şi ea mare importanţă asupra înrădăcinării, cu excepţia speciilor care înrădăcinează foarte uşor. Butaşii lemnificaţi se recoltează în timpul repausului vegetativ, imediat după căderea frunzelor. Pentru eşalonarea lucrărilor, rezultate bune s-au obţinut şi în cazul recoltării butaşilor portaltoilor speciilor sâmburoase în octombrie-noiembrie, iarna (decembrie-ianuarie) la butaşii de gutui şi cireş Colt şi la sfârşitul iernii, înainte de pornirea în vegetaţie (februarie-martie) la butaşii de măr (Hovard, B.H.,1982). Cele mai bune rezultate cu butaşii verzi confecţionaţi din vârful lăstarilor se obţin când se recoltează în perioada de creştere intensă, după apariţia primelor frunze adevărate şi până cu puţin timp înainte de apariţia mugurelui terminal (Parnia,P. şi colab.,1981). Aplicarea biostimulatorilor de înrădăcinare. Unele specii pomicole, după cum am prezentat anterior, au un conţinut în auxine endogene suficient pentru asigurarea înrădăcinării (cătina). Pentru speciile care înrădăcinează mai greu se recomandă aplicarea biostimulatorilor de înrădăcinare (auxine exogene) în doze moderate, în general între 500 şi 2000 ppm. Pentru înrădăcinarea butaşilor verzi sau lemnificaţi se folosesc: acidul indolil butiric (IBA), acidul naftil acetic (ANA) şi acidul 3 indolil acetic (AIA). Tratamentul cu fungicide ajută mult la înrădăcinarea butaşilor mai sensibili la atacul diferitelor ciuperci. Fungicidele au rol de protecţie faţă de atacul ciupercilor. Rezultate bune s-au obţinut prin tratarea butaşilor cu Captan în concentraţie de 25 % şi cu Benomil 5 % (substanţă pură). Apa folosită pentru umectarea substratului de înrădăcinare sau pentru producerea ceţii artificiale nu trebuie să conţină săruri nocive. Excesul de apă duce la putrezirea butaşilor. Substratul de înrădăcinare trebuie să fie lipsit de ciuperci şi bacterii dăunătoare. Trebuie să aibă o capacitate mare de reţinere a apei, dar un drenaj bun. PH-ul trebuie să aibă valori în jur de 7. Materialele folosite ca substrat pentru înrădăcinarea butaşilor sunt: turba cu pH neutru, nisipul spălat de râu cu granule mari (Ø = 2-3 mm), perlit cu granulaţie mare, rumeguş, granule de scoarţă de copac etc. Substratul de înrădăcinare trebuie să permită accesul aerului la rădăcinile butaşilor. Temperatura de la baza butaşilor în substrat are efect mare asupra înrădăcinării multor specii. Ca regulă generală, temperatura din aer (de la vârful butaşilor) trebuie să fie cu cel puţin 2 - 3 ºC mai scăzută decât cea din substrat, de la baza butaşilor, care la majoritatea speciilor este cuprinsă între 18 şi 27 ºC. Lumina este mai puţin importantă la început pentru butaşii lemnificaţi, dar este foarte importantă pentru butaşii verzi, ale căror frunze continuă procesul de fotosinteză şi după punerea la înrădăcinare a butaşilor, proces prin care se obţin substanţele necesare formării rădăcinilor. Din prezentarea condiţiilor necesare realizării unei bune înrădăcinări, butăşirea ramurilor cere mult mai puţine condiţii decât la butăşirea în verde, însă este necesar să se recurgă la aceasta din urmă deoarece unii portaltoi se înmulţesc mai bine prin butaşi verzi (butaşi de lăstari).

276

5.3.2.2. Înmulţirea portaltoilor prin butaşi de ramuri Înmulţirea portaltoilor prin butaşi de ramuri este o metodă de înmulţire rapidă şi uşoară a portaltoilor vegetativi deoarece nu necesită instalaţii speciale de produs ceaţă artificială, iar butaşii neavând frunze, nu sunt foarte sensibili la deshidratare. Aceştia pot fi simpli, cu călcâi sau cu cârlig (fig. 5.10). Materialul folosit pentru confecţionarea butaşilor provine din plantaţiile mamă pentru butaşi, din tulpinile marcotelor în urma fasonării pentru plantare, marcotele rezultate în urma tăierii la cep în câmpul I sau a marcotelor care nu au înrădăcinat în marcotieră. La toate sursele Fig. 5.10 Butaşi de trebuie verificată starea fitosanitară. ramuri: Recoltarea ramurilor sau a tulpinilor de a- simplu; b- cu călcâi; marcote se face începând cu a doua c- cu cârlig. jumătate a lunii octombrie, după căderea frunzelor. Se confecţionează butaşi de 18 - 22 cm lungime, cu grosimea de 6-8 mm la bază (fig. 5.11). Butaşilor li se realizează la bază o tăietură oblică, lungă de 5-8 cm, urmată de alta la vârf, tot oblică dar mai scurtă, de 3-5 mm. La speciile cu înrădăcinare dificilă se impune ca butaşii să aibă dimensiuni de 35-55 cm lungime. Tăietura de la bază are drept scop mărirea suprafeţei, stimularea formării de calus şi apoi înrădăcinarea. După fasonare, butaşii se clasează după grosime, se leagă în pachete de câte 50 buc, se tratează cu biostimulatori pentru înrădăcinare şi se stratifică, acoperindu-se total cu nisip în Fig. 10 Butaşi beciuri sau gropi cu nisip, în locuri adăpostite. lemnificaţi: Peste iarnă are loc formarea calusului. La plantare se aleg numai butaşii care au format a- 5. simplu, b- cuşi Fig. 11 Fasonarea împachetarea butaşilor calus sau chiar rădăcini. călcâi, c- cu cârlig.de ramuri Plantarea se face în cursul lunilor martie şi aprilie în biloane. Biloanele sunt echidistante la 80-100 cm şi au înălţimea de 30-40 cm. Pentru plantare ele se despică longitudinal pe jumătate, după care se plantează butaşii în poziţie verticală, la distanţa de 5 - 10 cm unul faţă de altul, în funcţie de vigoarea de creştere a portaltoiului sau a speciei butăşite. După refacerea bilonului, butaşii trebuie să rămână cu un mugure afară, deasupra acestuia. Lucrările de întreţinere constau în 5-6 praşile şi 5-8 tratamente fitosanitare la avertizare în perioada de vegetaţie. Irigatul este absolut necesar în scopul menţinerii în bilon a unei umidităţi permanente până când lăstarii porniţi din muguri au atins o lungime minimă de 10-12 cm. Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi se face manual pe suprafeţe mici, sau cu plugul de scos puieţi, situaţie în care randamentul creşte foarte mult. Producţia de butaşi înrădăcinaţi oscilează în funcţie de specie şi tipul portaltoiului, între 80 şi 100 mii butaşi înrădăcinaţi la ha. Cauzele principale de nereuşită la butăşirea în uscat sunt următoarele: Fig. Fasonarea şi împachetarea butaşilor.

277

- folosirea unui material necorespunzător: butaşi prea subţiri, cu lemnul necopt şi recoltaţi de pe ramuri îmbătrânite; - plantarea incorectă: butaşii trebuie aşezaţi în contact strâns cu solul; - drenajul insuficient al substratului; - udarea în exces care duce la putrezirea butaşilor sau neaplicarea la timp a udărilor.

5.3.2.3. Înmulţirea prin butaşi de lăstari Metoda înmulţirii speciilor pomicole prin butaşi de lăstari sub ceaţă artificială s-a încercat în ultimul timp în majoritatea ţărilor cu pomicultură avansată. Ea oferă posibilitatea înmulţirii rapide a celor mai valoroase clone de plante devirozate prin termoterapie, portaltoi de perspectivă sau arbuşti fructiferi. Speciile pomicole înrădăcinează diferit de la un individ la altul în cadrul aceluiaşi soi, clon sau biotip. Din această cauză este necesară crearea de plantaţii mamă pentru butaşi din indivizi care au dovedit capacitate genetică de înrădăcinare adventivă. Procesul tehnologic de înmulţite prin butaşi de lăstari sub ceaţă artificială cuprinde o serie de verigi foarte importante de care trebuie să se ţină seama pentru obţinerea unor rezultate corespunzătoare. Materialul biologic folosit pentru înrădăcinare îl constituie lăstarii diferitelor tipuri de portaltoi sau soiuri, în stare erbacee sau semilemnificată, recoltaţi în perioada de creştere intensă, din plantaţiile mamă speciale pentru recoltarea butaşilor. Recoltarea butaşilor se face cu o foarfecă bine ascuţită, dimineaţa între orele 6 - 10 în zilele însorite şi pe tot parcursul zilei, pe timp noros sau ploios. Trebuie luate toate măsurile pentru a împiedica deshidratarea lăstarilor prin introducerea acestora în vase cu apă proaspătă, acoperirea cu tifon umed şi transportarea rapidă la locul de ambalare. Ambalarea butaşilor se face în pungi de polietilenă, introducându-se 400-500 lăstari, aşezaţi pe un singur rând, cu baza acoperită cu vată, turbă sau muşchi umed. Punga se leagă etanş, se etichetează indicându-se specia, soiul sau tipul şi unitatea producătoare. Transportul de la locul de recoltare la locul de butăşire se va face în ziua recoltării, în maşini în care se va asigura o temperatură de 2-10 ºC. Pregătirea butaşilor în vederea plantării pentru înrădăcinare constă în fasonarea şi tratarea acestora cu biostimulatori pentru înrădăcinare. Butaşii se fasonează la o lungime de 12-15 cm, executând o secţiune transversală netedă la 2-3 mm sub un nod şi lăsând 3-4 frunze b adevărate de la vârf spre bază iar restul a frunzelor se înlătură, fără a produce vătămări scoarţei butaşului. Este necesar ca butaşul să Fig. 5.12 Butaşi de lăstari : a - vişin; b - agriş. aibă minim două noduri la lăstarii cu internodii lungi şi 3-4 noduri la lăstarii cu

278

internodii scurte (fig. 5.12). Dacă lăstarii din care vom confecţiona butaşii au lungime mai mare de 30 cm, se pot confecţiona 2-3 butaşi, asigurând lungimea, numărul de frunze şi de internoduri fără frunze prezentate mai sus. După fasonare, butaşii se tratează cu biostimulatori de înrădăcinare prin cufundarea bazei butaşului pe o porţiune de 2-3 cm, timp de 10 secunde în soluţie de IBA, AIA sau ANA, în concentraţie de 1500 - 2000 ppm. Pentru prepararea unui litru de soluţie cu o concentraţie de 2000 ppm se iau 2 grame de biostimulator care se dizolvă în 300-500 ml alcool etilic de 95º, la care se adaugă apă distilată până la un litru (500-700 ml). Soluţia se pregăteşte în sticle colorate sau în vase în care să nu pătrundă lumina. Plantarea butaşilor se face imediat după tratarea cu biostimulatori, în găuri adânci de 5-6 cm, făcute cu un marcator. I.C.P.P. Piteşti recomandă distanţele de plantare de 5-6 cm între rânduri şi 4-5 cm pe rând, revenind între 350-500 butaşi /m². După plantare se tasează substratul în jurul butaşilor în scopul realizării unui contact strâns între butaşi şi substrat. Substratul de înrădăcinare, gros de 15 cm (fig. 5.13) poate fi obţinut din următoarele amestecuri: - perlit (granule mari, cu Ø de 3-5 mm) + nisip de râu spălat (particule mari) + turbă grosieră cu pH neutru, în proporţii egale (1:1:1); - rumeguş+perlit granule mari+turbă cu pH neutru (1:1:1); - mraniţă cernută şi erbicidată+criblură fină (granule cu ø de 3-5 mm) în proporţie de 1:1; - scoarţă de copaci măcinată grosier + perlit granule Fig. 5.13. Secţiune printr-un pat de mari+turbă cu pH neutru în înrădăcinare a butaşilor de ramură proporţie de 1:1:1. - turbă cu pH neutru + nisip spălat de râu (granule cu Ø de 3 -5 mm) în proporţie de 1:1 etc. Substratul trebuie să aibă o porozitate suficientă pentru a permite o aeraţie bună, o capacitate bună de reţinere a apei şi un drenaj corespunzător. Încălzirea substratului de înrădăcinare este indispensabilă pentru reuşita butăşirii la speciile pomicole. Încălzirea se face de regulă cu ajutorul unor rezistenţe electrice izolate, răspândite în substratul de înrădăcinare sau cu conducte prin care circulă apă caldă. Menţinerea umidităţii este obligatorie. Prevenirea apariţiei mucegaiurilor se face prin două tratamente cu fungicide (Zineb sau Mancozeb în concentraţie de 0,2 %), aplicate unul substratului, înainte de plantare şi altul butaşilor, după plantare. Repicatul butaşilor înrădăcinaţi, se face de regulă în ghivece de material plastic umplute cu amestec de pământ şi nisip pentru a asigura un drenaj corespunzător. Ghivecele se ţin după repicat sub ceaţă artificială. Fig. Secţiune printr-un pat de Timpul necesar înrădăcinării este în funcţie de specie, soi şi înrădăcinare a butaşilor verzi. Emiterea rădăcinilor are loc după 15-60 asigurarea condiţiilor de înrădăcinare. zile de la butăşire. Călirea butaşilor începe după 10 zile de la repicatul în ghivece, prin reducerea progresivă a intervalelor de udare, concomitent cu o aerisire puternică a spaţiului.

279

Recoltarea butaşilor în câmp şi plantarea pentru creştere şi fortificare se face în ultima decadă a lunii august, plantându-se direct în câmpul I sau în şcoala de butaşi. Imediat după plantare se face irigarea şi fertilizarea cu azotat de amoniu în doză de 250 kg/ha substanţă brută. Pentru protejarea împotriva temperaturilor scăzute din timpul iernii se face muşuroirea. În anul următor se aplică lucrările specifice câmpului I sau ale şcolii de butaşi.

5.3.3. Înmulţirea prin stoloni Această metodă de înmulţire este specifică căpşunului. Stolonii sunt tulpini târâtoare lungi şi subţiri care cresc la subsuoara frunzelor pe prelungirile anuale ale tulpinii. La început ele au o poziţie verticală, apoi se apleacă şi se întind pe pământ. La nodurile stolonilor

se formează la partea superioară frunze, iar pe partea inferioară, în contact cu pământul, rădăcini (fig. 5.14). Un stolon poate forma 3 - 4 rozete, iar în funcţie de soi, o plantă de căpşun poate forma 8 - 10 până la 20 stoloni. Formarea stolonilor în condiţii Fig. 5.14. Plantă matură de căpşun cu favorabile de temperatură şi umiditate stoloni, rozete de frunze şi rădăcini are loc din luna iunie până toamna, când temperatura solului scade sub 10 ºC. Pentru asigurarea materialului săditor de căpşun cu mare valoare biologică şi liber de boli virotice s-au creat laboratoare cu tehnică modernă care asigură desfăşurarea celor mai multe etape din ciclul de producere a stolonilor în condiţii septice, in vitro sau medii sterile şi izolate de reinfectare. Eliberarea materialului iniţial se realizează prin culturi de meristeme in vitro şi prin termoterapie.

5.3.4. Înmulţirea prin drajoni Drajonii sunt lăstari care provin din mugurii adventivi de pe rădăcină sau de la baza tulpinii. Aceştia trăiesc la început pe seama Fig. Plantă matură de căpşun cu mamă iar după formarea rădăcinilor se plantei stoloni, rozete de frunze pot şi separa şi devin plante de sine stătătoare. rădăcini Toamna după căderea frunzelor drajonii se separă de planta mamă. Se întâlnesc la unele specii cum sunt vişinul, porumbarul, unele tipuri de măr, unele soiuri de prun, migdal şi în special la zmeur (fig. 5.15). Drajonii proveniţi din mugurii adventivi de pe rădăcină se numesc drajoni radiculari, spre a b deosebire de cei care cresc la baza tulpinii unei plante şi care se întâlnesc la prun, alun şi la Fig. 5.15. Înmulţirea prin unele specii tropicale, cum sunt ananasul, drajoni: a - planta mamă; bananierul etc. b - drajoni. Pentru majoritatea speciilor pomicole de

280

climat temperat drajonarea, îndeosebi la portaltoi constituie un defect. Drajonii sunt stadial tineri (posedă caracteristici juvenile) deoarece se dezvoltă din muguri ce iau naştere din meristemele secundare ale rădăcinii. Caracteristicile de tinereţe se exprimă printr-o vitalitate pronunţată, capacitate deosebită de a emite rădăcini adventive şi un număr mare de ţesuturi meristematice. Numărul de muguri adventivi pe rădăcină poate să sporească dacă se produc uşoare răniri pe aceasta înainte de pornirea în vegetaţie. Întreruperea sau reducerea circulaţiei sevei prin zona traumatizată determină intensificarea activităţii meristematice în zonele respective, ca urmare a substanţelor hormonale şi a hidraţilor de carbon care se acumulează în aceste puncte, conducând la o diferenţiere masivă a mugurilor adventivi şi a primordiilor radiculare. În practica pepinieristică această metodă se aplică cu rezultate economice deosebit de favorabile la înmulţirea zmeurului.

5.3.5. Înmulţirea prin altoire Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă prin intermediul căreia sunt îmbinate intim două sau mai multe porţiuni de plante diferite, care formează un individ nou, capabil de o viaţă independentă. Cu toate că în ultima vreme progresele obţinute în biochimie (biostimulatorii) şi în fiziologie (culturi de ţesuturi in vitro), permit înmulţirea majorităţii plantelor direct pe rădăcini proprii, altoirea a rămas şi rămâne o metodă rapidă şi optimă de înmulţire vegetativă, datorită următoarelor considerente: - înmulţirea soiurilor şi clonelor valoroase care nu se pretează la înmulţirea prin alte metode de înmulţire vegetativă (marcotaj, butăşire etc.); - folosirea calităţii unor portaltoi de a fi rezistenţi la condiţiile de stres din sol sau de a modifica vigoarea pomului etc.; - folosirea unor intermediari pentru controlul vigorii şi a compatibilităţii; - grăbirea creşterii şi fructificării unor hibrizi obţinuţi din sămânţă, prin altoirea pe pomi în vârstă sau pe portaltoi vegetativi de vigoare slabă, care imprimă precocitate de rodire; - schimbarea sortimentului prin realtoirea în plantaţie; - refacerea pomilor cu plăgi de ger, roşi de animale sau cu lovituri mecanice, prin altoirea în punte sau prin alipire; - testarea cu indicatori lemnoşi sau erbacei pentru depistarea unor boli virotice. În toate cazurile, unirea altoiului (epibiontul) cu portaltoiul (hipobiontul) se bazează pe proprietatea ţesuturilor nou apărute (calus) de a concreşte, dacă sunt puse în contact strâns, chiar dacă provin de la indivizi diferiţi. În cazul altoirii cu intermediar (mezobiontul), individul nou obţinut este format din trei porţiuni de plante diferite. Capacitatea celor doi (trei) parteneri la formarea calusului este în funcţie de starea fiziologică şi metoda de altoire folosită. În cazul cel mai frecvent utilizat în producţie, când hipobiontul este o plantă înrădăcinată iar epibiontul este un mugure sau o ramură detaşată, portaltoiul produce cea mai mare parte a calusului care umple spaţiile dintre cei doi parteneri. Unirea celor doi parteneri se realizează în două faze: "sudarea" şi "vascularizarea" . În prima fază, calusul în formare dislocă pelicula izolatoare

281

iniţială formată în urma secţionării ţesuturilor, astfel că celulele hipobiontului ajung în contact cu cele ale epibiontului. Între membranele celulelor devenite vecine în urma dislocării peliculei izolatoare, se formează o lamelă intermediară de protopectină care "sudează" celulele. Prin plasmodesme (prelungiri citoplasmatice subţiri) care trec de la o celulă la alta, se realizează continuitatea citoplasmatică între altoi şi portaltoi. Astfel, în faza de "sudare", ţesuturile noi ale epibiontului fac corp comun cu ţesuturile noi ale hipobiontului. În faza a doua, de vascularizare, parenchimul nediferenţiat existent între cei doi parteneri şi unele celule apropiate cambiului încep să se dividă, devin meristematice şi generează ţesuturi conducătoare noi: fascicule liberiene spre exterior şi fascicule lemnoase spre interior. În urma formării vaselor conducătoare este asigurată circulaţia ascendentă a sevei brute şi descendentă a celei elaborate între cei doi parteneri, care acum pot fi denumiţi simbionţi şi, implicit, este asigurată viaţa noului organism realizat prin asociere. Durata de timp necesară pentru desfăşurarea celor două faze diferă de la o specie la alta şi depinde de amploarea rănilor făcute pe cei doi parteneri.

5.3.5.1. Factorii care influenţează prinderea la altoire Factorii care influenţează asupra concreşterii la altoire sunt foarte numeroşi şi în cea mai mare parte sunt într-o strânsă interdependenţă. Aceştia pot fi grupaţi în factori biologici, climatici şi tehnici. a) Factorii biologici Reuşita altoirii este condiţionată de existenţa zonei generatoare libero-lemnoase (cambiu). Aceasta este situată la limita dintre scoarţa şi lemnul tulpinii şi când în plante există sevă, în momentul desprinderii scoarţei de pe lemn, zona generatoare se rupe o pojghiţă rămânând prinsă de lemn, iar alta, pe latura internă a scoarţei. O altă condiţie pentru reuşita altoirii o prezintă existenţa compatibilităţii între cei doi parteneri. Prin compatibilitate se înţelege modul de a reacţiona la altoire şi convieţuirea ulterioară acestora. Sudarea şi vascularizarea rapidă la locul de altoire denotă existenţa compatibilităţii. Între plantele care nu sunt compatibile, sudura şi vascularizarea nu au loc şi ca urmare nu se realizează prinderea la altoire. Între cele două situaţii, există şi cazuri în care altoirea reuşeşte, noul individ trăieşte, dar manifestă un grad scăzut de compatibilitate. Sunt situaţii când altoiul creşte mai gros decât portaltoiul: la altoirea soiurilor de păr pe gutui, a soiurilor de cireş pe mahaleb. În cazul vişinului altoit pe cireş şi a soiurilor cu vigoare scăzută altoite pe portaltoi foarte viguroşi, altoiul rămâne mai subţire decât portaltoiul. Sunt situaţii în care apar hipertrofii (îngroşări) la locul de îmbinare a celor doi parteneri. Simptomele de lipsă mai accentuată de compatibilitate au fost grupate de Herrero în 1962 sub denumirea de incompatibilitate localizată, incompatibilitate translocată şi incompatibilitate virotică. Simptomele incompatibilităţii localizate sunt: - procentul redus de prindere la altoire; - dezbinare uşoară (slabă rezistenţă mecanică în punctul de sudură), ca în cazul altoirii soiurilor de prun pe zarzăr sau la altoirea unor soiuri de cais şi prun (Tuleu gras) pe corcoduş.

282

Cele mai frecvente simptome ale incompatibilităţii translocate, care se manifestă după unul sau mai mulţi ani de convieţuire sunt: - îngălbenirea sau înroşirea prematură a frunzelor toamna şi căderea lor începând de la vârful lăstarilor; - diferenţierea prematură a mugurilor florali, urmată de înflorire toamna; - uscarea pomilor după mai mulţi ani de viaţă. Incompatibilitatea virotică este provocată de virusuri, este întâlnită în special la drupacee şi la nuc. Acest aspect se observă la altoirea soiurilor de nuc (J. regia) pe nuc negru (J. nigra) când, după o convieţuire de 25 - 30 ani, se constată apariţia unei zone negricioase, necrozate la locul de îmbinare între cei doi parteneri datorată acumulării virusului CLRV. Gradul de înrudire al partenerilor influenţează şi el compatibilitatea. Se obţin rezultate bune în cazul altoirii a două soiuri aparţinând aceleiaşi specii, dacă se altoieşte un soi pe specia sălbatică din care a provenit sau dacă se altoiesc două specii aparţinând aceluiaşi gen. Rezultate bune se obţin şi în cazul în care altoiul şi portaltoiul fac parte din genuri diferite (piersic pe corcoduş, păr pe gutui, cais pe prun etc.). În general, cu cât plantele sunt mai înrudite au compatibilitate mai mare şi cu cât acestea sunt mai puţin înrudite, dau rezultate mai slabe la altoire. Compatibilitatea la altoire depinde foarte mult şi de vârsta plantelor care se altoiesc. Plantele tinere dau rezultate mai bune la altoire decât plantele mature sau bătrâne. O altă condiţie biologică de care depinde reuşita altoirii este starea fiziologică a partenerilor. În momentul altoirii, ţesuturile celor doi parteneri trebuie să aibă turgescenţă normală şi o anumită cantitate de substanţe de rezervă. Pentru îndeplinirea acestei condiţii biologice sunt necesare următoarele măsuri în cazul altoirii în perioada de vegetaţie: - să se micşoreze suprafaţa de evaporare a apei din lăstarii altoi prin defoliere şi îndepărtarea vârfului erbaceu imediat după recoltare; - să se menţină altoii într-un mediu umed pentru a micşora evaporarea apei prin stomatele lăstarilor; - altoirea să se facă foarte repede, după recoltarea altoilor, pentru ca umiditatea fiziologică naturală să se păstreze în continuare, până la prindere. În cazul în care altoirea se face în perioada de repaus vegetativ al plantelor, păstrarea portaltoilor şi a ramurilor altoi se face prin stratificarea în nisip reavăn pentru a nu se deshidrata. Este necesară păstrarea umidităţii fiziologice a ambilor parteneri prin muşuroire la altoirile cu mugure dormind sau ungerea cu mastic (ceară de altoit) în cazul altoirilor cu ramură detaşată. 2. Factorii climatici Concreşterea altoiului cu portaltoiul, ca fenomen biologic, este sub influenţa tuturor factorilor climatici. Temperatura joacă rolul primordial. Formarea calusului începe lent la temperaturi în jur de +5 ºC, se accelerează în paralel cu creşterea ei, atinge un maxim la o temperatură caracteristică fiecărei specii, iar la +32 ºC activitatea cambiului se reduce simţitor. În practică, cele mai bune rezultate la altoire se obţin la temperaturi cuprinse între +18 şi + 27 ºC (Parnia,P. şi colab.,1984).

283

La altoirile în câmp s-a constatat că nucul, cireşul, caisul şi piersicul solicită căldură mai multă, pe când mărul, prunul şi vişinul au nevoie de mai puţină căldură.

În cazul altoirilor la masă, la temperatura de forţare de +20 ºC se formează un calus dens, la +30 ºC se formează repede un calus afânat, spongios, care se detaşează cu uşurinţă, iar la temperatura de +15 ºC, formarea calusului încetează. Umiditatea mediului înconjurător influenţează asupra prinderii la altoire, mai ales în fazele când celulele parenchimatice pot fi uşor deshidratate în condiţii de uscăciune. Excesul de umiditate este şi el dăunător deoarece favorizează instalarea mucegaiurilor şi a ciupercilor patogene. Aerul influenţează procesul de concreştere prin conţinutul său în oxigen. Diviziunea rapidă a celulelor şi creşterea lor sunt însoţite de respiraţie intensă, deci de mare consum de oxigen. În lipsa acestuia, fenomenele se desfăşoară lent sau pot fi împiedicate. 3. Condiţiile tehnice Cele mai importante condiţii tehnice pentru reuşita altoirii sunt: - calificarea personalului care execută lucrarea; - starea de curăţenie a altoiului, portaltoiului, şi a uneltelor; - calitatea uneltelor folosite; - rapiditatea executării operaţiunii de altoire şi legare. - legarea strânsă a celor doi parteneri; - izolarea cu folie sau ceară de altoit.

5.3.5.2. Principalele metode de altoire folosite în pomicultură Literatura de specialitate menţionează câteva sute de metode de altoire, dar în practică se folosesc mult mai puţine. Toate metodele sunt de fapt variante ale modului de secţionare şi îmbinare a celor doi parteneri (altoi şi portaltoi). În funcţie de felul altoiului, metodele de altoire se pot grupa în următoarele sisteme: altoirea în oculaţie sau cu mugure detaşat; altoirea cu ramuri detaşate; altoirea prin alipire, fără detaşare; altoirea cu ţesuturi (microaltoirea). La primul sistem se încadrează metodele de altoire la care altoiul este un mugure detaşat cu o porţiune de scoarţă, ţesut generator (cambiu), cu sau fără lemn. La al doilea sistem se grupează toate metodele la care altoiul este constituit dintr-o ramură detaşată cu 2-3 sau mai mulţi muguri. La altoirea prin apropiere cei doi simbionţi se alipesc, fără ca altoiul să fie detaşat de planta mamă. Altoirea cu ţesuturi (meristeme) se foloseşte pentru înmulţirea materialului biologic de mare valoare. Operaţiunile de prelevare a meristemelor şi de transplant se execută sub microscop, în mediu aseptic. Metode de altoire cu muguri (oculaţie). Mugurii folosiţi la aceste metode de altoire pot fi detaşaţi de pe lăstari sau ramuri anuale. În funcţie de momentul de altoire şi modul în care evoluează mugurii altoiţi se cunosc două variante ale acestor metode:

284

altoire cu muguri dorminzi (latenţi); altoire cu muguri crescânzi (activi). Altoirile cu muguri dorminzi (latenţi) se efectuează la sfârşitul verii (iulie-septembrie). Mugurii rămân în stare latentă până în primăvara anului următor. Altoirile cu muguri crescânzi (activi) se efectuează primăvara târziu (aprilie-mai) sau vara (iunie-iulie), când portaltoiul are sevă abundentă iar mugurii altoi pornesc în vegetaţie după 12-20 zile de la altoire. Altoirile cu muguri prezintă următoarele avantaje: - asigură un procent mare de altoire deoarece realizează un contact intim între zonele generatoare ale altoiului şi portaltoiului; rana este mică şi se cicatrizează rapid; nu este necesară acoperirea punctului de altoire cu mastic; se face economie de ramuri altoi; se efectuează într-o perioadă lungă de timp; productivitatea la altoire este mare, un altoitor putând altoi 15002000 buc/zi. Altoirea cu mugure dormind (latent) este generalizată în câmpul I al pepinierei. Se execută orientativ între 20 iulie - 10 septembrie în regiunile sudice şi 10 august - 25 septembrie în zonele subcarpatice. când scoarţa se desface cu uşurinţă de pe lemnul portaltoiului. Ca altoi se folosesc mugurii de pe lăstari cu un scutişor de scoarţă şi foarte puţin lemn în jurul lor. După prindere, mugurii rămân în repaus până în primăvara următoare când încep să crească şi formează un lăstar (varga). Lăstarii se recoltează din plantaţia-mamă de ramuri altoi în ziua altoirii sau cu 1-2 zile înainte. Tăierile scurte din aceste plantaţii împiedică diferenţierea mugurilor de rod. Altoirea cu muguri de rod compromite total reuşita altoirii la speciile sâmburoase, deoarece la aceste specii mugurii florali sunt unifuncţionali (emit numai flori). Imediat după recoltare, lăstarii altoi se fasonează, suprimând limbul frunzelor şi o parte din peţiol (fig.5.16), cu scopul de a reduce la maximum pierderea apei din ţesuturi, prin transpiraţie. Din peţiolul frunzei rămâne pe lăstar numai o porţiune lungă de circa 1 cm. Vârful lăstarului, insuficient lemnificat şi porţiunea de la bază, care are mugurii incomplet dezvoltaţi se suprimă. Lăstarii fasonaţi se poartă cu baza în găleţi cu apă, muşchi umed, în cârpe ude sau în pungi de material plastic. Portaltoii se altoiesc într-o anumită ordine, începând cu aceia la care circulaţia sevei încetează mai devreme. Ordinea altoirii portaltoilor în ţara noastră este următoarea: păr pădureţ, prun, vişin, cireş, piersic, măr franc, mahaleb, zarzăr, gutui, corcoduş, măr vegetativ. Portaltoii obţinuţi în ghivece se altoiesc mai târziu deoarece de regulă nu ajung la diametrul optim de altoire până la începerea altoirii şi îşi menţin Fig. 5.16. Lăstarul circulaţia sevei mai târziu. altoi înainte de Portaltoii generativi se altoiesc la zona fasonare (dreapta) şi coletului, cei vegetativi la 10 -15 cm deasupra solului după fasonare şi la 60-70 cm înălţime în cazul altoirii la nivelul (stânga). coroanei (cireş, vişin, cais). În unele ţări altoirea pe portaltoi vegetativi se face chiar la 40-50 cm de la sol, pentru ca la plantarea în livadă, pomul să fie introdus în sol până aproape de punctul de altoire, mai ales pentru portaltoii de vigoare slabă, mărind astfel, ancorarea în sol. La înălţimile prezente, în scoarţa portaltoiului,

285

cu lama briceagului, se fac două tăieturi perpendiculare una pe alta, în formă de T, adânci până la lemn (fig. 5.17). Tăietura verticală are o lungime de 3-3,5 cm, iar cea orizontală de 6-8 mm. Tăietura orizontală poate fi dreaptă (la altoirea cu mugure dormind) sau uşor curbată (la altoirea cu mugure crescând). După aceea se desprinde scoarţa de pe lemn cu spatula briceagului, care se introduce sub marginile scoarţei, începând cu locul unde se întâlnesc cele două tăieturi în formă de T. Urmează detaşarea unui mugure de pe lăstarul altoi. La detaşarea acestuia se procedează astfel: lăstarul se ţine cu vârful spre altoitor, cu mâna stângă, astfel ca degetul arătător să se afle sub mugurele care se detaşează (ca punct de sprijin). Tăietura începe cu baza lamei briceagului, la circa 1,5 cm deasupra mugurelui şi se continuă până la 1,5 cm sub mugure, astfel ca lama să înainteze concomitent (prin alunecare) de sus în jos şi de la stânga spre dreapta. Mugurele este Fig. 5.17. Metode de legare a altoiului: 1 - legătură scos împreună cu un simplă cu nod; 2 - legătură fără nod; 3 - legătură scutişor de scoarţă şi o cu laţ; 4 - legătură în X. pojghiţă de lemn foarte subţire, ca o foiţă de ţigară. Dacă lemnul este prea gros sau lipseşte, altoiul nu se prinde. Mugurele detaşat se introduce sub scoarţa portaltoiului, direct de pe lama briceagului, prinzându-l de peţiol sau împingându-l de sus în jos cu spatula briceagului. Dacă scutişorul nu intră complet în locaşul de pe portaltoi, partea care rămâne afară se taie pe linia orizontală a T-ului. Fig. Metode de legare a altoiului Legarea altoiului se poate a-legătură simplă cu nod; b- legătură fără efectua prin una din metodele nod; c- legătură cu laţ; d- legătură în X.prezentate în fig. 5.18. Altoirea cu mugure crescând sau activ (fig. 5.18. b ) se execută la fel ca cea cu mugure dormind, însă în altă perioadă Fig. 5.18. Altoirea cu muguri: a - cu (primăvara târziu sau vara). mugure dormind (latent); b - cu mugure Ramurile altoi se recoltează toamna crescând (activ). şi se păstrează la frigider, în gheţării sau depozite frigorifice la temperatura de 1-2 C. Mugurii acestor ramuri nu trebuie să fie porniţi în vegetaţie. Această metodă este folosită mai puţin în pomicultură deoarece, efectuându-se târziu, lăstarii care cresc din aceşti muguri nu au timp să-şi matureze ţesuturile. Poate fi utilizată în câmpul II al pepinierei pentru altoirea portaltoilor neprinşi la altoirea cu mugure dormind la speciile cu creştere rapidă: cais, piersic, cireş, vişin, migdal, prun. Curent această metodă de altoire se foloseşte la trandafir. Altoirea cu scutişor (fig. 5.19) este o metodă ce derivă din oculaţia obişnuită, prin îmbunătăţirile aduse de Constantinescu N. şi Popa (1964).

286

Altoirea se face în luna august, când puieţii au minimum 8-10 mm grosime şi sunt în plină vegetaţie, cu sevă abundentă şi cu scoarţa uşor detaşabilă de lemn. Scutişorul cu mugure se scoate ţinând altoiul cu vârful înainte şi făcând două tăieturi în scoarţă: una transversală la 2-3 cm deasupra mugurelui şi una longitudinală, pe partea dreaptă, care la 3-4 cm sub mugure se aduce Fig. 5.19 Altoirea cu scutişor: treptat în dreptul 1 - pregătirea portaltoiului; mugurelui, formându-se o 2 - pregătirea altoiului; 3 - îmbinarea partenerilor; 4 - legarea şi izolarea rănilor cu ceară de altoit. curbură. Se întoarce ramura altoi cu vârful spre altoitor şi se face o a treia tăietură în scoarţă, simetric cu a doua, astfel încât cele trei tăieturi să se întretaie bine în punctele de întâlnire pentru ca scoarţa scutişorului să se desprindă uşor de restul scoarţei. Scutişorul se apucă cu mâna dreaptă şi, apăsând pe peţiol se răsuceşte uşor, încât se desprinde de pe lemnul ramurii altoi. Se controlează dacă în dreptul mugurelui a rămas fasciculul libero-lemnos sau nu (în dreptul mugurelui este un mic orificiu). În primul caz altoiul este bun, în al doilea, mugurele Fig. se aruncă. Altoirea cu scutişor: Pe portaltoi se face o 1- pregătirea portaltoiului; 2- pregătirea tăietură sub formă de T lungă de altoiului; 3- îmbinarea partenerilor; 4- legarea şi izolarea rănilor cu ceară de altoit. 5-6 cm şi lată de 1,5-2 cm, în care se introduce mugurele cu scutişor. Se leagă foarte strâns pentru ca între cei doi parteneri să se realizeze contact perfect. După altoire, puieţii se muşuroiesc cu pământ mărunt şi reavăn, depăşind mugurele altoi cu 3-4 cm. Altoirea în fluier (cu inel). Este o metodă de altoire cu mugure folosită îndeosebi la Fig. 5.20 Altoirea cu fluier (în inel) altoirea nucului în câmp (fig. a- detaşarea inelului de scoarţă de pe 5.20). portaltoi; b- detaşarea inelului de scoarţă cu Se execută în cursul mugurele altoi; c- inel necorespunzător; vegetaţiei, de obicei în luna august d- inel corect detaşat. şi constă în următoarele operaţii: - cu ajutorul unui briceag special cu două lame paralele depărtate la 23 cm una de alta (briceag bilamelar), se face o incizie în scoarţa portaltoiului şi se desprinde inelul de scoarţă care se aruncă; - aceeaşi incizie se realizează la ramura altoi care trebuie să fie de aceeaşi grosime cu a portaltoiului sau mai mare, având grijă ca cilindrul de scoarţă care se detaşează să aibă un mugure dispus central faţă de tăieturile paralele;

287

- inelul scos se aşează pe portaltoi peste zona unde s-a înlăturat scoarţa acestuia; în cazul când inelul de scoarţă este mai mare (de pe ramuri altoi mai groase), se îndepărtează porţiunea în plus; - se leagă strâns cu rafie sau folie plastifiată şi se muşuroiesc. Altoirea cu ferestruică (în dreptunghi) este o metodă de altoire folosită tot la altoirea în câmp a nucului, cu ajutorul căreia Nedev (1971), Ţurcan (1969) şi Vinogradov (1971) au obţinut rezultate mai bune comparativ cu alte metode de altoire în oculaţie. Cu ajutorul unui briceag cu două lame paralele se fac două tăieturi transversale pe ramura altoi, astfel ca mugurele să fie la mijlocul porţiunii dintre lame. Pe părţile laterale ale mugurelui se taie scoarţa longitudinal astfel încât mugurele şi scoarţa să formeze un dreptunghi, care se scoate prin presare şi mişcare uşoară lateral. Cu acelaşi briceag într-o zonă netedă, se execută deasupra coletului la portaltoi două tăieturi transversale, intersectate de două tăieturi longitudinale, scoţând o ferestruică dreptunghiulară egală sau mai mare cu 1-2 mm decât cea scoasă de la altoi. În ferestruica respectivă se aşează dreptunghiul de scoarţă care are în centru un mugure, după care se leagă strâns. Prin această metodă pot fi altoiţi portaltoi mai groşi decât ramurile altoi. Altoirea cu mugure cu placaj (chip budding) se foloseşte în cazul în care portaltoii sunt prea subţiri şi nu se poate introduce mugurele sub scoarţă, când din cauza timpului înaintat, circulaţia sevei a scăzut şi scoarţa nu se mai desprinde de portaltoi. Poate fi folosită şi la realtoirea portaltoilor neprinşi în câmpul II sau în cazul altoirii la masă, manual. Se scoate mugurele cu o porţiune de scoarţă şi o placă de lemn Fig. 5.21. Altoirea cu mugure cu placaj lungă de circa 3,5 cm lungime şi 2-3 (chip budding): 1 - pregătirea mm grosime care la capătul de jos se portaltoiului; 2 - pregătirea altoiului; ascute sub formă de pană (fig.5.21). 3 - îmbinarea partenerilor; 4 - legarea şi De pe portaltoi se scoate o izolarea rănilor cu ceară. porţiune de scoarţă cu o placă de lemn egală cu cea a altoiului. Pentru aceasta, la baza locului de altoire se face o tăietură oblică în jos, apoi la circa 3,5 cm deasupra acesteia se începe o tăietură longitudinală, care se aduce în jos până se uneşte cu cea bazală. Altoiul se aşează apoi în tăietura de pe portaltoi, în aşa fel ca scoarţa acestora şi zonele cambiului să se suprapună, apoi se leagă având grijă de a nu deplasa altoiul într-o parte. La altoirile de primăvară mugurele având mai mult lemn, altoiul creşte mai până în toamnă Fig. repede Altoireaşicu mugure cu placajatinge (chip dimensiunile STAS. Altoirea cu dublu scut se foloseşte pentru scurtarea timpului de budding) producere pomilor altoiţi la soiurile care necesită intermediari. Se practică la 1- pregătireaa portaltoiului; 2- pregătirea soiurile de păr incompatibile cu gutuiul. altoiului; 3- îmbinarea partenerilor; Metoda este oculaţia cu mugure dormind, cu deosebirea că în 4- legarea şi izolarea rănilor cuobişnuită ceară tăietura sub formă de T executată în portaltoi se introduce mai întâi un scut fără mugure gros de circa 1,5 mm recoltat de la un soi care are rolul de intermediar, apoi scutul cu mugurele altoi. Legătura se execută ca la altoirea obişnuită, cu menţiunea că este absolut obligatoriu ca straturile cambiale ale celor două scuturi să se suprapună.

288

Metode de altoire cu ramuri În funcţie de poziţia altoiului faţă de portaltoi şi a modului de îmbinare a celor doi parteneri, aceste metode se clasifică în altoiri terminale sau în cap de altoire şi laterale. Fiecare din aceste metode se împart la rândul lor în altoiri în lemn şi altoiri sub scoarţă. Metode de altoire cu ramură detaşată în lemn La aceste metode de altoire altoiul este un lăstar sau o ramură de un an cu 2-3 muguri. Pentru îmbinarea altoiului cu portaltoiul şi pentru suprapunerea zonelor generatoare este necesară secţionarea ţesuturilor liberiene şi lemnoase ale ambilor parteneri. Perioada optimă de altoire cu ramură detaşată în lemn este primăvara devreme, după trecerea pericolului gerurilor mari, calendaristic, în februarie-martie. Pentru procent mare de prindere, altoirile trebuie efectuate în apropierea momentului pornirii în vegetaţie. Ramurile altoi se recoltează toamna după căderea frunzelor şi păstrate până la Fig. 5.22. Altoirea în copulaţie altoire la temperatura de 1-2 C, stratificate în simplă: nisip umed sau în camere frigorifice ambalate 1-pregătirea portaltoiului; în pungi de polietilenă. 2- pregătirea altoiului; Altoirea în copulaţie simplă (fig. 3- îmbinarea partenerilor; 5.22) este o metodă de altoire cu ramură 4- legarea şi izolarea rănilor detaşată care se foloseşte pentru realtoirea cu ceară portaltoilor neprinşi în câmpul II precum şi la altoirea la masă. La această metodă este necesar ca atât portaltoiul cât şi altoiul să aibă aceeaşi grosime, de dimensiuni cuprinse între 6 şi 15 mm. Portaltoiul se scurtează la înălţimea de altoire dorită apoi se execută o tăietură oblică lungă de 2 - 3 ori cât diametrul acestuia. Tăietura trebuie să fie executată dintr-o trăsătură a briceagului, netedă şi perfect plană. Se alege apoi ramura altoi de aceeaşi grosime şi din partea opusă unui mugure se face o secţiune identică cu cea a portaltoiului. Ramura altoi se scurtează la 3 muguri şi se fixează pe portaltoi în aşa fel încât zonele generatoare de la ambii parteneri să se suprapună. După fixarea altoiului, se leagă strâns şi se acoperă cu ceară de altoit, inclusiv secţiunea superioară a ramurii altoi. Altoirea în copulaţie perfecţionată este asemănătoare cu copulaţia simplă şi se practică la altoirea atât în câmpul II cât şi Fig. 5.23. Altoirea în copulaţie perfecţionată: a- unghiul de secţionare altoirea la masă a tuturor speciilor pentru realizarea penei; b- ramură altoi pomicole. Şi la această metodă cei secţionată; c- portaltoi secţionat; doi parteneri trebuie să aibă aceeaşi d- îmbinarea partenerilor şi legarea; grosime. e- izolarea rănilor cu ceară. În scopul realizării unei

289

îmbinări cât mai solide şi a unei zone de contact mai mare, se execută cu briceagul atât în portaltoi cât şi în altoi, câte o pană de îmbinare suplimentară (fig.5.23). Se aşează lama briceagului în treimea superioară a secţiunii oblice şi se trage de la stânga la dreapta cu apăsare de sus în jos, până aproape de baza secţiunii oblice, atât în portaltoi cât şi în altoi, Fig. 5.24. Altoirea mecanizată: a - nut realizând penele suplimentare de şi feder; b - omega. îmbinare. Înainte de a fi scoasă lama briceagului se înclină puţin spre altoitor, pentru a deschide penele şi a uşura îmbinarea. Se îmbină apoi altoiul cu portaltoiul prin alunecare până când zonele generatoare se suprapun perfect, după care se leagă strâns şi toate rănile se ung cu mastic. Pe baza acestor principii s-au realizat maşini care execută altoirea în copulaţie: - altoirea în scăriţă; - altoirea în nut şi feder; - altoirea în omega. Aceste metode au numele după forma secţiunii pe care diferitele tipuri de maşini le realizează la cei doi parteneri (fig. 5.24). Tipurile de maşini utilizate sunt: Fig. 29 Altoirea mecanizată: a- nut şi - M.P.7, M.Z.K.C.E-3, R.M. T.P-1, feder; b- omega. T.P-2, I.C.P (scăriţă); - T.P-2 (nut şi feder); - P.M.O, M.A-2 (omega). Altoirea în semicopulaţie simplă se foloseşte în câmpul II şi III al pepinierei Fig. 5.25. Altoirea în sau în livadă, atunci când portaltoiul este semicopulaţie simplă mai gros decât altoiul. Pentru realizarea unei îmbinări corespunzătoare diametrul portaltoiului poate fi de maximum 2-3 ori mai mare decât al altoiului. Pentru a obţine suprafeţe de îmbinare egale, portaltoiul se secţionează numai pe o porţiune egală cu diametrul altoiului (fig. 5.25). Pregătirea altoiului este identică cu cea de la copulaţia simplă. Pentru a mări stabilitatea îmbinării, pana altoi poate fi pregătită cu călcâi. Îmbinarea se face urmărind suprapunerea perfectă a zonelor generatoare. Altoirea în semicopulaţie perfecţionată este asemănătoare cu altoirea în semicopulaţie simplă. Se deosebeşte de ea prin aceea că pe fiecare secţiune se mai execută câte o pană de îmbinare care măreşte suprafaţa de contact dintre zonele generatoare ale celor doi parteneri şi asigură Fig. 5.26. Altoirea în o mai mare stabilitate îmbinării. Modul de semicopulaţie perfecţionată realizare a penelor este similar cu cel prezentat la altoirea în copulaţie perfecţionată. Altoiul poate fi fasonat cu sau fără călcâi (fig. 5.26).

290

Altoirea în despicătură este cea mai veche metodă de altoire sau supraaltoire a pomilor în livadă fie pe trunchi (când este mai subţire), fie pe ramuri cu diametrul de 1-8 cm la speciile sămânţoase sau 1-6 cm în cazul sâmburoaselor. Peste aceste dimensiuni rănile nu se mai cicatrizează corespunzător. Se practică cu rezultate bune primăvara devreme, în fenofaza de umflare a mugurilor vegetativi la portaltoi. Este o metodă folosită des şi la altoirea la masă. Se retează orizontal portaltoiul într-o zonă cât mai dreaptă şi cu scoarţa cât mai netedă, după care secţiunea se netezeşte cu cosorul (în cazul portaltoilor sau a ramurilor groase). Cu ajutorul despicătorului (fig. 5.27) se despică în două sau patru părţi, în funcţie de grosimea portaltoiului. Adâncimea despicăturii Fig. 5.27. Altoirea în despicătură trebuie să fie puţin mai a- modul de tăiere cu despicătorul pentru lungă decât lungimea penei despicarea portaltoiului; b- modul de deschidere a altoiului. Altoiul se despicăturii ; c- ramură altoi secţionată sub formă de pană simplă şi cu călcâi ; d- modul de îmbinare a pregăteşte la bază sub altoiului în portaltoi ; c- secţiune transversală prin formă de pană dublă punctul de altoire (1- îmbinare corectă ; 2-3 asemănătoare unei lame de îmbinare necorespunzătoare). cuţit, având muchia care va veni în afară mai groasă, iar cea dinspre interior mai subţire. Cele două tăieturi care formează pana se execută cu briceagul dintr-o singură tăietură. Ele pleacă de o parte şi de alta a unui mugure, cu puţin mai sus decât acesta şi se întâlnesc la 4-5 cm mai jos. Ramura altoi se scurtează la trei muguri cu foarfeca. După ce portaltoiul şi altoiul au fost pregătiţi, se introduce ciocul despicătorului, se lărgeşte despicătura şi se introduce altoiul cu muchia mai groasă spre exterior, astfel ca zonele cambiale de la portaltoi şi altoi să se suprapună. După fixarea altoilor (2 sau 4, în funcţie de numărul despicăturilor) se leagă strâns şi se unge cu mastic atât capul de altoire cât şi capetele ramurilor altoi. În cazul portaltoilor groşi, stabilitatea altoilor este asigurată chiar fără legarea acestora. Epoca optimă de altoire este luna martie şi începutul lunii aprilie, cu ramuri altoi recoltate din toamnă. Altoirea în despicătură la vârf se foloseşte curent la altoirea în verde sub ceaţă artificială. Puieţii portaltoi se produc la ghivece în spaţii protejate. Se face o secţiune longitudinală prin vârful portaltoiului care se defoliază în prealabil. Altoiul se fasonează sub formă de pană dublă, cu lungimea de 1-1,5 cm. Se folosesc la altoire numai vârfurile de creştere deoarece segmentul al doilea din lăstar este prea gros pentru a se putea suprapune exact cu secţiunile de la portaltoi. Legarea portaltoilor se face cu fir de bumbac umectat, pe o porţiune de 1,5-2 cm, după care ghivecele cu puieţii altoiţi se introduc în solarii cu ceaţă artificială.

291

Altoirea în triangulaţie este utilizată pentru realtoirea portaltoilor neprinşi în câmpul II, la altoirea unor specii de arbori şi arbuşti ornamentali, sau la supraaltoirea pomilor mai în vârstă, cu condiţia ca portaltoiul (capul de altoire) să nu aibă mai mult de 3-4 cm în diametru. Pentru realizarea capului de altoire se retează portaltoiul, apoi cu ajutorul briceagului se execută două incizii în formă de V, lungi de 3-5 cm, încât să se decupeze o prismă triunghiulară (fig.5.28). Unghiul sub care se întâlnesc cele două secţiuni trebuie să fie mai mic de 90. Altoiul se fasonează sub formă de pană triunghiulară lungă de 3-5 cm. Cele două tăieturi care formează pana pornesc de o parte şi de alta a unui Fig. 5.28. Altoirea în triangulaţie mugure şi mai sus decât a- portaltoiul retezat şi cu secţiunea netezită; acesta, îmbinându-se la bază b- pana altoi văzută din spate şi din faţă; c- modul după 3-5 cm, ascuţit de secţionare al portaltoiului; d- modul de triunghiular. Fasonarea îmbinare a altoiului cu portaltoiul; e- secţiune altoiului trebuie făcută în transversală prin zona de altoire (1, 3- îmbinare aşa fel încât zonele cambiale ale partenerilor să se defectuoasă). suprapună perfect. mura altoi se scurtează la trei muguri, se leagă strâns şi se ung cu mastic toate ramurile. Timpul de execuţie este primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, la masă sau în câmp, cu ramuri recoltate din toamnă şi păstrate corespunzător până în momentul altoirii. Metode de altoire în lemn laterale Acestea se fac în tăietură dreaptă, oblică sau cu placaj, folosindu-se la realtoirea pomilor la nivelul coroanei, pentru realizarea unghiurilor de creştere dorite, pentru completarea ramurilor care lipsesc din coroana pomilor, pentru proiectarea coroanei în anumite situaţii, sau la speciile dendrologice cu creştere slabă. Se execută pe o porţiune netedă Fig. 5.29 Altoire cu ramură detaşată în de tulpină sau ramură, altoiul lemn, în tăietură dreaptă: a-ramură altoi trebuind să aibă diametrul mai secţionată, văzută din faţă şi din profil; mic decât al portaltoiului. modul de efectuare a tăieturii drepte în Pe portaltoi se execută cu portaltoi; modul de îmbinare al altoiului cu briceagul tăieturi laterale de sus portaltoiul. în jos, atât în scoarţă, cât şi în lemn.

292

După modul cum se efectuează tăietura în portaltoi, aceste metode pot fi: altoiri cu ramură detaşată în lemn laterale în tăietură dreaptă (fig.5.29), în tăietură oblică şi cu placaj. Toate aceste metode se efectuează în februarie-martie, înainte de pornirea în vegetaţie a portaltoilor, cât mai aproape de acest moment, cu ramuri recoltate toamna şi păstrate corespunzător. Metode de altoire cu ramură detaşată sub scoarţă Aceste metode se practică atât pentru realtoirea portaltoilor neprinşi în pepinieră cât şi pentru altoirea în coroană a pomilor mai bătrâni. După locul de plasare a ramurii altoi, metodele de altoire se clasifică în altoiri terminale sub scoarţă şi altoiri laterale sub scoarţă. Ele se execută primăvara după pornirea în vegetaţie a portaltoilor (când se desprinde scoarţa) cu altoi păstraţi la frig (neporniţi în vegetaţie). Altoirea sub scoarţă terminală simplă. La locul de plasare al altoiului al altoiului, portaltoiul poate avea grosimea de 2-8 cm şi trebuie să aibă scoarţa netedă pe o lungime de 5-6 cm. Portaltoiul se retează cu fierăstrăul şi cu cosorul se netezeşte capul de altoire. Cu briceagul se execută o tăietură longitudinală pe o lungime de 4-5 cm şi se dezlipeşte scoarţa cu ajutorul spatulei, de o parte şi alta a tăieturii. La partea opusă unui mugure de pe ramura altoi se execută o tăietură oblică, dreaptă, netedă şi lungă de 4 - 5 cm, iar la partea superioară se scurtează la 2-3 muguri, Se introduce altoiul sub scoarţa portaltoiului până la partea superioară a secţiunii, apoi se leagă şi se ung cu mastic toate rănile. Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă terminală perfecţionată se deosebeşte de precedenta prin modul de pregătire a altoiului şi de îmbinare a acestuia cu portaltoiul. Altoirile cu ramură detaşată sub scoarţă laterale se utilizează în special pentru realtoirea pomilor maturi cu păstrarea scheletului. Folosind aceste metode de altoire, şarpantele şi subşarpantele se pot garnisi cu ramuri altoi la distanţele şi în poziţiile dorite. Cu altoirile terminale nu se poate realiza acest lucru deoarece capul de altoire se face dintr-o ramură crescută deja şi care nu totdeauna se află la distanţa şi poziţia corespunzătoare. Portaltoii se pot altoi lateral sub scoarţă atunci când au grosimi de 2-12 cm sau chiar 20 cm. După forma tăieturii în scoarţa portaltoiului, metodele pot fi în T,   (L întors) (fig.5.30) sau D. Altoirea în punte se Fig. 5.30. Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă, practică în cazul când scoarţa laterală în   (L întors). pomilor din livadă a fost a- modul de pregătire al portaltoiului; b- ramură distrusă de rozătoare sau altoi fasonată, văzută din diferite poziţii; c- modul zdrobită de mijloace de lucru de îmbinare a altoiului sub scoarţa portaltoiului. sau de transport. Pe trunchiul sănătos al pomului, deasupra părţii vătămate se fac incizii în scoarţă sub formă de T răsturnat sus şi T jos, sau ca la altoirea cu placaj, iar altoiul se pregăteşte sub

293

formă de pană simplă, respectiv cu pană ca la altoirea cu ramură cu placaj. Punctele de altoire, după legare precum şi rana de pe trunchi se ung cu mastic. Ramurile altoi trebuie aşezate cu polaritatea normală. În funcţie de grosimea pomului şi mărimea rănii se pot pune 1- 8 altoi. Altoirea prin alipire sau apropiere. Condiţia principală pentru reuşita acestei metode de altoire este ca cele două ramuri să fie fasonate şi lipite astfel încât zonele generatoare să se suprapună, iar după prindere, una din ele, considerată altoi, să fie desprinsă de planta mamă prin tăiere sub locul de altoire. Până la prindere, cei doi simbionţi trăiesc separat, fiecare pe propria plantă mamă.

5.3.5.3. Unelte şi materiale folosite la altoire Pe lângă ceilalţi factori care contribuie la reuşita altoirii, uneltele folosite au şi ele un rol important. Atât pentru pregătirea operaţiei de altoire, cât şi pentru altoirea propriu-zisă, realizată prin diferite metode, se folosesc unelte speciale ca: fierăstraie de pomi, foarfeci de grădină, bricege de altoit, cosoare, despicătoare, ciocane de lemn, gresii şi arcere pentru ascuţit bricegele, curele de tras bricegele, materiale de legat şi fixat altoii, materiale pentru izolarea rănilor etc. Fierăstraiele se folosesc la retezarea ramurilor mai groase, când se fasonează portaltoii şi se realizează capetele de altoire, precum şi la tăierea cepilor groşi. Foarfecile de grădină servesc la tăierea ramurilor şi tulpinilor mai subţiri, pentru realizarea capetelor de altoire, pentru tăierea la cep a puieţilor altoiţi, la fasonarea puieţilor şi marcotelor, la recoltarea altoilor, proiectarea coroanei etc. O foarfecă bună trebuie să taie fără să zdrobească ţesuturile, să lase răni netede şi să-şi păstreze tăişul timp îndelungat. Bricegele de altoit (fig.5.31) sunt uneltele cele mai importante pentru altoitor. Ele servesc la executarea secţiunilor, la dezlipirea scoarţei de pe portaltoi şi la pregătirea altoilor. Bricegele de altoit pentru diferitele metode de altoire sunt: briceag oculator, copulator, universal şi bilamel. Bricegele Fig. 5.31 Unelte folosite la altoire trebuie să fie ascuţite a- bricege (diferite modele); b- foarfecă; c- cosor; perfect, să taie ca un d- despicător cu cioc; e- ciocan de lemn. brici de bărbierit, lama să nu se oxideze, iar tăişul să se menţină cât mai mult. Cosoarele servesc la tăierea cepilor, a lăstarilor anticipaţi şi la netezirea rănilor tăieturilor făcute cu fierăstrăul. Despicătorul este un fel de cuţit la care lama se termină cu un cioc. Despicătorul serveşte la altoirea cu ramură detaşată, unde se execută

294

despicătura la capetele de altoire mai groase. Cu ajutorul ciocului se deschide despicătura pentru a putea introduce ramura altoi. Ciocanele de lemn se folosesc la executarea despicăturilor cu ajutorul despicătorului. Pentru altoirea la masă cu ramură detaşată de folosesc maşini de altoit şi execută altoire în scăriţă, nut şi feder sau omega. Fixarea şi legarea altoilor de portaltoi se realizează cu ajutorul materialelor de legat şi fixat ca: rafie, tei topit, fibre de cânepă, fire de bumbac, benzi de folie de polietilenă plastifiată, cuie subţiri, ace cu gămălie etc. Pentru a feri rănile produse pe portaltoi de uscăciune sau pătrunderea apei, se aplică peste aceste răni un mastic (ceară de altoit) compus din mai multe ingrediente. Masticul trebuie să se poată aplica uşor, să nu crape la temperaturi scăzute, să nu curgă la temperaturi ridicate şi să nu fie toxic pentru ţesuturile pomilor. După modul de preparare şi folosire se disting: masticuri la cald şi masticuri la rece. Ca ingrediente pentru prepararea masticului se folosesc răşina, sacâzul (colofoniul), parafina, ceara de albine, smoala, seul, cenuşa fină, alcoolul industrial, cleiul de peşte, uleiul de in, negrul de fum, ocru etc. Prezentăm în continuare câteva reţete de mastic, recomandate de diferiţi autori sau folosite în practica pomicolă. Mastic la cald I

III

V

VII

IX

750 g sacâz 100 g ceară de albine 140 g seu de vacă 10 g ocru sau cenuşă 200 g parafină 600 g răşină 100 g seu 100 g ocru sau cenuşă 2500 g răşină 350 g ceară de albine 250 g ulei de in 30 g negru de fum 500 g răşină 300 g ceară de albine 100 g seu 20 g ocru 800 100 60 40

II

IV

VI

VIII

g sacâz g ceară de albine g seu g ocru

X

1250 g răşină 750 g parafină 250 g seu de vacă 50 g ocru sau cenuşă 700 g smoală 150 g parafină 100 g ceară de albine 50 g ocru sau cenuşă 800 g sacâz 100 g ceară de albine 100 g ulei de terebentină 600 250 50 60 40 800 200

g sacâz g seu g smoală g ceară de albine g cenuşă g smoală g ceară de albine

Prepararea masticului la cald. Se topesc toate substanţele grase din reţetă şi când s-au răcorit se amestecă celelalte ingrediente (ocru sau cenuşă), amestecând pentru o bună omogenizare. După omogenizare, se toarnă într-un vas cu apă, apoi se frământă bine pentru a-l uniformiza şi a scoate apa din interior, apoi se împarte în calupuri şi se pune la păstrare. Înainte de întrebuinţare, masticul se sparge în bucăţi mici, se încălzeşte până devine vâscos, apoi se foloseşte. Prepararea masticului la rece. Se topesc şi se omogenizează componentele reţetei, cu excepţia alcoolului industrial, care se introduce în amestec după ce temperatura masei vâscoase scade la 45-50 C. Se amestecă cu o lopăţică până se obţine o pastă omogenă, după care se pune în cutii bine

295

închise şi se foloseşte fără a fi încălzit. În cazul când masticul este prea tare, se încălzeşte din nou şi se mai adaugă smoală sau sacâz, care au fost topite în alt vas. Mastic la rece

I

III

V

250 250 250 10 140

g parafină g smoală g ocru g ceară de albine g alcool industrial de 90

II

730 g sacâz 75 g seu 75 g ceară de albine 120 g alcool industrial de 90 1000 g răşină 1000 g seu 1000 g ceară de albine 50 g alcool industrial de 90

IV

VI

615 g răşină 50 g smoală 35 g seu 40 g ceară de albine 55 g cenuşă 35 g ocru 170 g alcool industrial de 90 400 g sacâz 200 g ceară de albine 100 g seu de oaie 90 g alcool industrial de 90 830 g sacâz 30 g seu de oaie 15 g smoală 25 g cenuşă 90 g alcool industrial de 90

Există şi masticuri de mână care nu se încălzesc şi se dau cu degetul pe zona altoirii. Se prepară încălzind împreună patru părţi de răşină, două părţi de ceară de albine şi o parte ulei de in. După ce ingredientele s-au amestecat, se toarnă în apă rece. După răcire se frământă cu mâna până când compoziţia devine galbenă, clară. Se păstrează în hârtie parafinată.

5.3.6. Înmulţirea prin micropropagare in vitro Înmulţirea in vitro, domeniu de vârf în ştiinţele biologice, constă în obţinerea de noi indivizi pe un mediu artificial în condiţii aseptice, din porţiuni foarte mici de plantă, cum ar fi embrioni, seminţe, calus, antere, meristeme de 0,1-0,5 mm, vârfuri de lăstari etc. Tehnica de înmulţire in vitro a unui material biologic valoros, comparativ cu metodele clasice de înmulţire vegetativă, prezintă o serie de avantaje: - se obţine un număr mare de plante, plecând de la porţiuni mici, întrun timp foarte scurt; - nu există dependenţă faţă de factorii climatici, înmulţirea putându-se desfăşura pe toată durata anului; - se obţine foarte repede, la nivelul necesarului, un material biologic foarte valoros, recent creat; - asigură conservarea plantelor aflate în diferite stadii de microînmulţire, în spaţii frigorifice, pe o perioadă lungă de timp. Fig. 5.32 Schema unui Metoda constă în extragerea unui mugure de la care s-a prelevat meristemul apical, explant (fig. 5.32) în condiţii aseptice, sub în vederea divizionării prin hote cu flux de aer laminar care se trece pe microînmulţire. un mediu de cultură cu agar, cu compoziţie specifică etapei pe care o parcurge.

296

Complexul pentru înmulţirea prin culturi de ţesuturi in vitro este alcătuit din patru mari compartimente: - biodepozitarul cu material biologic valoros liber de boli virotice şi micoplasme; - laboratorul cu spaţii de producţie şi cercetare; - sere pentru aclimatizare; - câmpuri pentru înmulţirea superelitei. Fluxul tehnologic din cadrul complexului cuprinde mai multe etape. Stabilirea materialului biologic ce trebuie introdus în biodepozitar. Aici se asigură păstrarea sănătăţii şi autenticităţii materialului biologic cu caracteristici agrobiologice superioare. De aici se preleveavă materialul pentru micropropagare in vitro. Prepararea mediilor de cultură se realizează în spaţiu amenajat în cadrul laboratorului. Vitaminele şi hormonii se păstrează în frigider unde temperatura se poate regla până la - 20 C, iar sărurile minerale în frigidere cu posibilitatea de reglare până la 0 C. În funcţie de felul plantei se alege mediul de cultură respectiv, care se prepară dintr-o soluţie mamă ce cuprinde toate macro- şi microelementele şi o altă soluţie care conţine vitamine, hormoni şi alţi compuşi organici. Sterilizarea vaselor cu mediile de cultură se face în general prin metoda de autoclavizare, la o temperatură de 120 C, timp de 15 - 20 minute. Fragmentarea şi transplantarea materialului pe mediul de cultură. Materialul biologic prelevat de pe plantele din depozitar se sterilizează, apoi se prelevează grupul de meristeme sau organul respectiv care se plasează pe medii de cultură. Creşterea şi înrădăcinarea materialului micropropagat are loc în camere de creştere dotate cu instalaţie de condiţionare a aerului şi iluminare, care permite realizarea şi menţinerea unei temperaturi specifice fazei respective. Aclimatizarea şi creşterea materialului obţinut in vitro. Plantele înrădăcinate în mediul de cultură se scot din vase, se spală de mediul în care sau format şi se transplantează în ghivece, într-un amestec din turbă şi perlit în proporţie de 1:2 şi se trec în sere prevăzute cu instalaţii de dirijare a temperaturii şi umidităţii. Plantele crescute şi fortificate se trec în câmpul de înmulţire. Un alt foarte mare avantaj al micropropagării in vitro îl constituie eliberarea pomilor de boli virotice şi se bazează pe faptul că vârfurile de creştere sau meristemele, cu celule nediferenţiate, nu sunt în general infestate cu particule virale sau micoplasme, chiar dacă în ansamblu, organismul este bolnav.

5.4. Tehnologia obţinerii portaltoilor pe cale generativă Portaltoii generativi se obţin din sâmburi şi seminţe. Datorită faptului că marea majoritate a soiurilor sunt alogame, embrionii sunt heterozigoţi şi ca urmare, puieţii ce se obţin, prezintă o mare variabilitate genotipică şi fenotipică. Pentru a obţine puieţi mai uniformi, însuşire valoroasă pentru pepinierist şi pomicultor, se recomandă folosirea unor seminceri cu un procent ridicat de autofertilitate sau prin plantarea izolată a livezilor de seminceri şi asigurarea pentru acestea a unor polenizatori valoroşi care asigură în F1descendenţe uniforme.

297

Materialul semincer necesar obţinerii puieţilor portaltoi la toate speciile trebuie obţinut numai din plantaţii mamă de seminceri. Organizarea plantaţiilor mamă de seminceri în pepiniere prezintă următoarele avantaje: - se înfiinţează cu material biologic liber de viroze, valoros, din portaltoi omologaţi sau admişi la înmulţire; - polenizatorii folosiţi pot îmbunătăţi calitatea portaltoilor, în special uniformitatea acestora; - recoltarea fructelor se poate face la momentul optim, când sămânţa este matură; - recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor se poate face mecanizat, reducându-se preţul de cost şi se poate valorifica superior pulpa fructelor obţinându-se venituri suplimentare.

5.4.1. Înfiinţarea, întreţinerea şi exploatarea plantaţiilor de seminceri Plantaţia de seminceri este un sector al pepinierei care concură la obţinerea materialului săditor pomicol sănătos şi de valoare biologică ridicată. Amplasarea plantaţiei se face de regulă în parcele izolate care nu se include în asolamentul pepinierei. Unele specii care nu necesită tratamente fitosanitare multe (mahaleb, zarzăr, corcoduş) pot fi amplasate pe marginea gardului împrejmuitor al pepinierei. Pregătirea terenului constă în: - fertilizarea de bază cu 30 - 40 tone gunoi de grajd/ha, 500 - 600 kg/ha superfosfat şi 150 - 200 kg/ha sare potasică înainte de desfundat, care se face la adâncimea de 60 - 70 cm; - desfundatul la 60-70 cm; - discuit de 3-4 ori şi nivelat; - pichetatul terenului. Materialul săditor destinat plantaţiilor de seminceri trebuie înmulţit prin altoire folosindu-se ramuri altoi din portaltoi omologaţi şi înscrişi în lista oficială. Numărul de seminceri se calculează în funcţie de necesarul anual de sâmburi sau seminţe, având în vedere randamentul ce se obţine de la fiecare portaltoi. Plantarea pomilor se face după fasonare care constă în scurtarea rădăcinii principale la 20 - 25 cm, a celor subţiri la 1 - 2 cm, a celor vătămate deasupra rănii şi după mocirlire. Plantarea se recomandă să se facă toamna deoarece rădăcinile vin în contact mai bun cu pământul, rănile se vindecă şi pomii pornesc mai repede în vegetaţie. Adâncimea de plantare trebuie să fie cea la care pomii au crescut în pepinieră. Distanţele de plantare sunt în funcţie de specificul agro-biologic al semincerului şi portaltoiului pe care este altoit, de condiţiile de climă şi sol ale zonei, de forma de coroană şi de modul de întreţinere a solului. Distanţele orientative pentru plantarea semincerilor este următoarea: - pentru speciile măr, gutui, piersic, zarzăr şi vişin : 4/4 m, cu trunchiul de 60 cm, revenind 625 pomi/ha; - pentru speciile păr, prun, corcoduş, mahaleb şi castan : 5/4 m, cu trunchiul de 80 cm, revenind 500 pomi/ha; - pentru cireş : 5/5 m, cu trunchiul de 80 cm, revenind 400 pomi/ha.

298

Dacă recoltarea se face mecanizat, distanţele se stabilesc în funcţie de dispozitivele utilizate şi a utilajelor folosite la recoltare. În aceste plantaţii după 3-4 ani va fi suprimat axul pentru limitarea înălţimii pomilor, iar pe direcţia rândurilor coroana se va aplatiza prin tăieri pentru a permite accesul utilajelor pentru întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, a utilajelor folosite la recoltare precum şi transportul fructelor. Îngrijirea pomilor constă în primii ani de la plantare în tăieri de formare a coroanei. Pentru a reduce cheltuielile se recomandă formele de coroană semilibere ce se aleg în funcţie de specificul biologic al fiecărei specii. Fertilizarea se va face cu îngrăşăminte chimice şi organice, dozele stabilindu-se în funcţie de cartarea agrochimică şi diagnoza foliară. Până la intrarea pe rod a pomilor, întreţinerea solului se face ca ogor lucrat pe interval, cu erbicidare pe rândul de pomi. După intrarea pe rod, rândul de pomi se erbicidează iar intervalul dintre rânduri se înierbează. În această perioadă (de rodire) agrotehnica livezilor de seminceri este similară cu cea a livezilor pentru fructe de consum. Singura lucrare care nu se aplică este normarea încărcăturii de rod. Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se efectueze corect şi la timp conform buletinelor de avertizare ce trebuie eliberate de organele abilitate pentru fiecare specie şi dăunător. În lipsa acestor buletine pepinieristul va aplica aceleaşi tratamente având în vedere fenologia speciei, biologia agenţilor patogeni şi de condiţiile climatice ale zonei, folosind cel mai eficient produs. Recoltarea fructelor. Indiferent de specie şi soi, în plantaţiile de seminceri, la speciile sâmburoase vor fi folosite soiuri cu maturare târzie a fructelor, iar la speciile sămânţoase, soiuri cu maturare mijlocie (de varătoamnă). La speciile sămânţoase recoltarea fructelor se face când acestea au ajuns la maturitatea fiziologică (atunci când sămânţa are culoare specifică brună-cafenie), iar la speciile sâmburoase, la coacerea deplină sau chiar la supracoacere. Extragerea seminţelor se face imediat după recoltare la speciile sâmburoase. Această operaţiune se va efectua mecanizat, cu pasatricea sau manual, prin frecare pe site. În cel de-al doilea caz, fructele se lasă 2-3 zile pentru înmuierea pulpei. Se va avea grijă ca fructele să nu intre în procesul de fermentaţie deoarece aceasta distruge facultatea germinativă a seminţelor. Fructele speciilor sămânţoase vor fi depozitate la umbră, în straturi de maximum 0,5 m grosime şi se lasă până când pulpa începe să se înmoaie. Dacă fructele sunt mici şi pulpa nu prezintă valoare comercială, se trec prin zdrobitor şi se introduc în vase cu apă. Datorită diferenţei de densitate, pulpa se ridică la suprafaţă şi se separă pentru distilare, iar seminţele se lasă pe fundul vasului. Dacă fructele sunt mari şi pulpa poate fi folosită eficient prin diferite moduri de prelucrare, cu dispozitive speciale sau cu cuţitul se scoate şi se trece prin zdrobitor numai casa seminţelor. Prin limpeziri repetate, resturile de pulpă se elimină şi la fundul vasului rămân seminţele curate. Uscarea seminţelor se face pe prelate la umbră, vara şi la soare toamna (în septembrie - octombrie). După uscare se face condiţionarea prin trecerea seminţelor prin dispozitive speciale (trioare, vânturători) pentru înlăturarea impurităţilor. La sâmburoase, pentru eliminarea sâmburilor seci ei se vor cufunda în soluţie de NaCl în concentraţie de 2 %. Păstrarea seminţelor. După uscare şi condiţionare seminţele se păstrează în săculeţe de tifon sau pânză, depozitate în magazii sau

299

beciuri cu temperatura de 6 - 10ºC, la semiîntuneric şi umiditatea aerului cuprinsă între 50 şi 60 %. Sâmburii se prestratifică imediat după uscare în nisip semiumed, la temperatură constantă de 4 – 8 ºC în primele 3 luni şi între 2 – 4 ºC în restul perioadei rămase până la însămânţare nisipul se umezeşte periodic, mai ales în ultima perioadă. Pentru prevenirea infecţiilor cu agenţi patogeni se va face tratamentul seminţelor şi sâmburilor cu unul din produsele: Criptodin (2 g la 1 kg sămânţă); Topsin M 70 (1 g la 1 kg sămânţă); Bavistin (1 g la 1 kg sămânţă); Benlate 50 (1 g la 1 kg sămânţă) etc. Nisipul sau materialul de stratificare (perlit, vermiculit) vor fi tratate cu aceleaşi substanţe şi în aceleaşi doze ca şi seminţele. Păstrarea sâmburilor se poate face cu succes şi în pungi din material plastic, închise ermetic, care nu permit uscarea excesivă a sâmburilor, dar ei trebuie menţinuţi la temperaturi de 4 - 8 0C pentru a nu se instala mucegaiuri. Stratificarea seminţelor şi sâmburilor se face în funcţie de specie.

5.4.2. Tehnologia producerii puieţilor în şcoala de puieţi Şcoala de puieţi este sectorul pepinierei în care se produc portaltoii generativi ai speciilor pomicole. În acest sector se pot obţine şi puieţi hibrizi pe rădăcini proprii pentru crearea de noi soiuri. Pregătirea terenului se face în perioada iulie-septembrie, după recoltarea culturii premergătoare şi constă dintr-o arătură adâncă de 35-40 cm. Înainte de arătură se aplică 20 t/ha gunoi de grajd, 60-70 kg/ha fosfor s.a. şi 40-50 kg/ha potasiu s.a. şi insecticidele pentru combaterea dăunătorilor din sol. Îngrăşămintele se aplică numai dacă din analizele făcute se constată că solul este slab fertil şi el conţine un număr de dăunători periculoşi pentru seminţe. În cazul semănatului de toamnă terenul se pregăteşte prin discuire, grăpare şi nivelare. Dacă semănatul se efectuează primăvara, terenul se lasă în brazdă crudă până înainte de semănat. Semănatul în şcoala de puieţi se poate face manual, semimecanizat (prin marcarea rândurilor şi deschiderea rigolelor mecanizat şi semănatul manual) şi mecanizat (cu maşini de semănat sau plantat) care se aleg în funcţie de mărimea seminţelor sau sâmburilor. Speciile sămânţoase se seamănă întotdeauna primăvara, împreună cu materialul (nisipul) în care s-au stratificat. Speciile sâmburoase vor fi semănate toamna, la începutul lunii octombrie. În zonele lipsite de zăpadă şi pe terenuri grele, semănatul de toamnă este totuşi riscant prin faptul că pământul care acoperă sâmburii poate fi spulberat sau există pericolul asfixierii embrionului. Speciile sâmburoase vor fi cernute (separate de materialul de stratificare) şi introduse în soluţie de sare de bucătărie 2 % pentru îndepărtarea sâmburilor seci, dacă lucrarea nu s-a făcut înainte de stratificare. Semănatul se face în rigole. Adâncimea rigolelor se face în funcţie de mărimea seminţelor şi este de 1,5 - 2,5 cm pentru sămânţoase, 3 - 5 cm la sâmburoasele cu sâmbure mic (mahaleb, cireş, vişin etc.) şi 5 - 8 cm la sâmburoasele cu sâmbure mare (cais, piersic) şi nucifere. Adâncimea de semănat este de regulă de 4 - 5 ori diametrul mare al acesteia. Pe suprafeţe mici distanţa între rânduri este de 40 cm. În acest caz lucrările solului se execută manual. Pe suprafeţe mai mari, semănatul se face în benzi de 2 rânduri distanţate la 10 - 15 cm şi 70 - 80 cm între benzi sau rânduri late, scheme prin care putem obţine un număr mare de puieţi la

300

unitatea de suprafaţă iar lucrările de întreţinere a solului se pot mecaniza parţial. La semănatul de toamnă (sâmburoase, nuc), pentru uniformizarea condiţiilor de postmaturare, rândurile se bilonează, bilonul având înălţimea de 8 - 12 cm. Primăvara bilonul se împrăştie cu grebla înainte de răsărirea puieţilor. Lucrările de întreţinere. În prima parte a perioadei de vegetaţie se execută plivitul buruienilor, combaterea acestora realizându-se ulterior prin 6 - 8 praşile. Fertilizarea suplimentară cu 60-70 kg/ha azot substanţă activă se efectuează la începutul lunii iunie, în principal la speciile cu creştere redusă (măr franc, păr franc, prun franc). Răritul puieţilor se face când aceştia au 3-4 frunze adevărate la distanţa de 3 cm pentru sâmburoase, 4 cm la sămânţoase, 2 cm la mahaleb şi 6-7 cm la nuc. În funcţie de cantitatea de precipitaţii, în iulie şi august şcoala de puieţi se irigă de 2-3 ori. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face la avertizare, ţinând cont de biologia agenţilor patogeni, de fenologia speciilor pomicole şi remanenţa pesticidelor. Tratamentele trebuie să combată în acelaşi timp mai multe boli şi dăunători, folosind produse în amestec. Ultimul tratament se aplică cu 2-3 săptămâni înainte de scoaterea puieţilor prin stropire abundentă de îmbăiere cu Dibutox 25 în concentraţie de 1 %, Nitox 14 concentraţie de 4,5 %, Creosan 50 în concentraţie de 0,75 % etc. pentru distrugerea eventualelor larve ale păduchelui din San Jose, păduchelui lânos, ouălor de afide şi de păianjeni. Acest tratament contribuie în mare măsură la defolierea chimică a puieţilor în vederea recoltării lor. Purificarea biologică a puieţilor este o lucrare specială şi se execută în prima jumătate a lunii iulie, când se scot şi se ard toate impurităţile, amestecurile, exemplarele atacate de boli, deformate etc. Evaluarea producţiei de puieţi se face la începutul lunii iunie şi în a doua jumătate a lunii august, cu rama metrică, la fiecare portaltoi. La o parcelă de 2500 m2, în funcţie de uniformitatea desimii, se fac 5-10 determinări pe diagonala parcelei. Scosul, clasarea şi stratificarea puieţilor. Se face după ce aceştia au format mugure terminal, de regulă în a doua jumătate a lunii octombrie, după ce au căzut 1 - 2 brume care facilitează defolierea. Pentru plantarea în câmpul I din toamnă scosul se face la începutul lunii octombrie. În acest caz se impune defolierea chimică (Ethrel 0,15 % + Cu SO4 1 %) cu 1000 litri soluţie /ha, defolierea mecanică sau manuală. Scosul puieţilor se face mecanic, cu plugul de scos puieţi, la o adâncime care să asigure puieţilor un pivot de cel puţin 22 cm lungime, nevătămat. În condiţii de secetă, se va aplica o udare de aprovizionare cu câteva zile înainte de scosul puieţilor. Clasarea puieţilor se face cu ajutorul unor calibratoare (fig.5.33), alegând puieţii corespunzători STAS. Cei subdimensionaţi se aruncă iar cei supradimensionaţi se pot folosi pentru altoirea la masă. Fig. 5.33. Tipuri de calibratoare Puieţii STAS se aleg după grosimea

301

la colet şi lungimea tulpinii, se leagă în pachete de câte 50  2 buc. Pentru prevenirea amestecurilor se etichetează fiecare pachet, scriindu-se pe etichetă tipul, categoria STAS a puieţilor şi producătorul. Păstrarea puieţilor se face în locuri drenate şi adăpostite, în şanţuri adânci de 25-30 cm. În aceste şanţuri pachetele se aşează oblic. Între pachete se introduce nisip sau pământ mărunţit şi reavăn care se calcă bine pentru a nu rămâne goluri de aer care să ducă la deshidratarea puieţilor.

5.4.3. Tehnologia producerii puieţilor la ghivece Prin producerea puieţilor la ghivece în spaţii protejate se scurtează cu un an ciclul de producere a pomilor altoiţi, se elimină şcoala de puieţi şi se reduce de patru ori cantitatea de sămânţă necesară obţinerii puieţilor pentru un hectar de câmp de formare. Se recurge la această metodă în situaţia în care nu avem puieţi produşi în anul anterior plantării în câmpul I şi avem sămânţă pregătită în acest scop sau în cazul părului, cireşului şi vişinului, specii la care prinderea la altoire pe lemn tânăr, în primul an de vegetaţie este foarte bună. Perioada de altoire se poate prelungi până la 10 septembrie, nu apar scurgeri gomoase şi, la toate speciile, prin producerea puieţilor la ghivece dispare pivotul şi apare un sistem radicular ramificat şi bine repartizat în spaţiu. Săptămânal se face controlul seminţelor stratificate. Cu circa o săptămână înainte de semănat, dacă sămânţa nu a început să încolţească, se pune în încăperi cu temperatura de 10-15 ºC unde începe încolţirea în masă. Epoca optimă de semănat în ghivece este între 1 şi 20 februarie în sere şi 20 februarie - 10 martie în solarii sau tunele de polietilenă. În funcţie de locul unde se va semăna şi durata postmaturaţiei fiecărei specii, se calculează data de stratificare a seminţei. Ghivecele pot fi cuburi nutritive, pahare din material plastic cu diametrul de 8 cm sau pungi de polietilenă înalte de 10 cm şi late de 7-8 cm, perforate la bază pentru a asigura drenajul apei în exces. Amestecul de pământ pentru umplerea ghivecelor este format din o parte mraniţă, o parte pământ de ţelină şi o parte nisip de râu, sau o parte pământ de ţelină, o parte nisip de râu şi o parte turbă. Componentele amestecului vor fi cernute. Cu 2 luni înainte de folosire, amestecurile se dezinfectează şi dezinsectează termic (cu aburi), sau chimic (30 l/m 3 sulfat de cupru 3 %). Înainte de umplerea ghivecelor se va adăuga la fiecare m 3 de amestec câte 1 kg azotat de amoniu, 2 kg superfosfat şi 1 kg sare potasică. Folosind cea de-a doua variantă de amestec (cu turbă), se mai adaugă 0,5 kg var pentru neutralizarea acidităţii turbei. Semănatul se începe cu speciile sămânţoase, care au un ritm mai lent de creştere, punându-se în fiecare ghiveci câte 2 seminţe încolţite la adâncimea de 2 cm, a căror radicelă nu trebuie să fie mai mare de 3-4 mm, deoarece se rupe uşor. După semănat este indicat ca sămânţa să fie acoperită cu nisip fin de râu spălat. În nisip radicela evoluează rapid. După semănat, ghivecele se udă cu jeturi fine de apă, în funcţie de temperatură şi lumină. Numărul de ghivece care se pot însămânţa dintr-un kg de sămânţă este redat în tabelul (capitolul 4.3.).

302

În perioada de la semănat până la răsărire, temperatura este bine să fie de 18-20ºC, iar după răsărirea în masă a puieţilor să se coboare la 12-16ºC, în funcţie de intensitatea luminii. Combaterea bolilor criptogamice se va face săptămânal, după răsărirea puieţilor, cu zeamă bordeleză 0,5 %, sau alte fungicide. Fertilizarea extraradiculară este necesară pentru obţinerea unor puieţi bine dezvoltaţi. Se efectuează cu îngrăşăminte foliare sau dizolvarea unor substanţe solide (100 g azotat de amoniu, 100 g sulfat de potasiu, 200 g superfosfat, 100 g sulfat de magneziu, 4 g borax, 4 g sulfat de cupru la 100 l apă). Sunt necesari 5 l soluţie pentru 100 ghivece. După administrarea soluţiei nutritive, puieţii se stropesc imediat cu apă curată pentru a nu se produce arsuri pe frunze. Călirea se realizează progresiv, folosind mijloacele cunoscute (descoperirea solariilor la început numai câteva ore ziua, apoi toată ziua, udare moderată, iar cu 5-6 zile înainte de plantare descoperirea completă a solariilor). Plantarea în luna mai şi începutul lunii iunie, după ce a trecut pericolul brumelor târzii de primăvară, în funcţie de gradul de dezvoltare al puieţilor. Puieţii speciilor sămânţoase trebuie să aibă la plantare o înălţime de 6 cm, iar cei de sâmburoase peste 10 cm. Manevrarea puieţilor la transport şi la plantare trebuie făcută cu grijă pentru a nu vătăma tinerele plăntuţe şi pentru a nu deranja pământul din jurul rădăcinilor. După plantare, în primele 2 săptămâni are loc o stagnare a creşterii. După reluarea creşterii în câmp se înlătură unul din puieţi, în cazul în care în ghiveci au răsărit doi, prin tăiere de la colet. Pentru completarea eventualelor goluri este necesar să se păstreze o rezervă de circa 5 % puieţi din fiecare specie de portaltoi. Bilonatul se efectuează după ce puieţii au depăşit înălţimea de 15-20 cm. Acesta favorizează creşterea dreaptă a puieţilor, împiedică apariţia lăstarilor anticipaţi în zona de altoire şi favorizează executarea unei altoiri de calitate. Celelalte lucrări de îngrijire sunt cele care se aplică în câmpul I al pepinierei, cu menţiunea că după plantare şi în caz de secetă este obligatorie irigarea.

5.5. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor mamă elită Promovarea şi extinderea în producţie numai a materialului săditor autentic şi liber de principalele boli virotice este o obligaţie legală. Îndeplinirea condiţiilor cerute de legea producerii materialului săditor nu este posibilă dacă materialul iniţial de înmulţire nu este obţinut în plantaţii elită specializate în care se aplică o tehnologie specială pentru a obţine material semincer, ramuri altoi, butaşi, marcote, drajoni şi stoloni autentici şi liberi total de boli, dăunători, virusuri şi micoplasme. Sectorul plantaţiilor elită este cel mai important sector al pepinierei. În acest sector se realizează de fapt multiplicarea pe cale generativă sau vegetativă a genotipurilor cultivate. Dintr-un pom, în acest sector, se obţin cantităţi foarte mari de seminţe sau organe vegetative (muguri, butaşi, marcote, drajoni). În funcţie de materialul iniţial de înmulţire pe care îl furnizează, plantaţiile mamă elită sunt de mai multe feluri: plantaţii mamă elită de seminceri, plantaţii mamă

303

elită producătoare de lăstari şi ramuri altoi, marcotiere elită, drajoniere elită, stoloniere elită, plantaţii elită de arbuşti. Plantaţia mamă elită de seminceri. Aceste plantaţii cuprind specii şi soiuri omologate, certificate, de la care se recoltează fructele necesare extragerii seminţelor şi sâmburilor pentru obţinerea puieţilor portaltoi. Plantaţia mamă elită de lăstari şi ramuri altoi. Plantaţiile elită producătoare de ramuri altoi sunt plantaţiile în care se obţin ramurile altoi care sunt lăstari, în cazul altoirii cu mugure dormind sau ramuri anuale, atunci când se folosesc metode de altoire cu ramuri detaşate. Alegerea terenului pentru plantaţiile elită producătoare de ramuri altoi trebuie făcută în incinta pepinierelor pomicole, unităţi specializate şi autorizate pentru producerea materialului săditor. Pregătirea terenului constă în nivelarea acestuia pentru a crea condiţii de mecanizare şi irigare. Înainte de desfundare, pentru combaterea dăunătorilor din sol (viermi sârmă, nematozi, larve de cărăbuş) se face dezinfecţia solului cu Lindatox 3 în doză de 25 kg/ha, Heclotox 3 (25 kg/ha), Mocap (40-60 kg/ha, PEB+Lindan (50-75 kg/ha) sau alte substanţe, în funcţie de examenul entomologic şi nematologic al solului. În vederea ridicării fertilităţii solului, odată cu desfundatul terenului se vor încorpora în sol 30-40 t/ha gunoi de grajd, 600-700 kg superfosfat şi 300400 kg sare potasică. Desfundatul se face cu 2-3 luni înainte de plantare, la adâncimea de 60-70 cm. Fertilizarea se face în funcţie de datele cartării agrochimice. Plantarea se face la distanţa de 3 m între rânduri şi 1 m pe rând pentru a beneficia rapid de cantităţi mari de ramuri altoi. În cazul unor soiuri viguroase, când spaţiul pe rând devine insuficient se poate mări distanţa între pomi pe rând la 2 m prin scoaterea pomilor situaţi la 1 m. După plantare, vergile altoi de un an se scurtează la 80 cm. Pe porţiunea de 40 - 60 cm de la sol se orbesc mugurii pentru formarea trunchiului. Forma de coroană poate fi piramida etajat rărită (fig.5.34), fusul subţire, vasul clasic sau forme aplatizate. În primăvara anului al III-lea de la plantare, ramurile de semischelet se scurtează la Fig. 5.34. Conducerea sub o lungime de 5 - 6 muguri (ochi) de la punctul de formă de piramidă etajat inserţie. Din mugurii rămaşi pe aceşti cepi se rărită în plantaţia mamă de formează lăstari altoi de bună calitate. ramuri altoi Pentru continuarea vegetaţiei şi pregătirea pomilor pentru iarnă, cu ocazia recoltării lăstarilor altoi se lasă pe capătul butucului o porţiune de lăstar cu 5-6 frunze. Mugurii de la bază sunt mai puţin dezvoltaţi şi nu pot fi folosiţi la altoire. În anul următor, primăvara devreme se trece la îndepărtarea cepilor lăsaţi la recoltarea lăstarilor altoi şi a lăstarilor anticipaţi crescuţi după recoltarea lăstarilor altoi. Toţi cepii rămaşi vor avea 5 - 6 muguri. În cazul în care din muguri apar flori, acestea vor fi suprimate înainte de deschiderea petalelor pentru a preveni infecţia cu virusuri prin polen. Fertilizarea solului se face anual în două reprize. Toamna, după încheierea vegetaţiei se administrează 150 kg sare potasică şi 300 kg

304

superfosfat, care se încorporează prin arătura de toamnă, iar primăvara, după pornirea în vegetaţie a lăstarilor se vor administra 200 kg azotat de amoniu. Excesul sau insuficienţa substanţelor minerale influenţează negativ calitatea altoilor şi prinderea la altoire. Irigarea. În luna iunie şi iulie, dacă regimul de precipitaţii este deficitar se aplică 2-3 udări folosind câte 400 m3 apă la o udare. Sistemul de întreţinere. Între rânduri terenul se întreţine ca ogor lucrat sau înierbarea între rânduri cu cosiri repetate. Pe rând, pe o bandă de 1 m, terenul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate sau cu erbicidare. Tratamentele fitosanitare se fac la acoperire în perioada de vegetaţie şi la avertizare în perioada de repaus, pentru menţinerea unei stări fitosanitare corespunzătoare şi pentru a distruge insectele vectoare (purtătoare) de virusuri. Recoltarea ramurilor altoi se face în perioada altoirii în câmpul I sau după căderea frunzelor, în cazul altoirilor cu ramură detaşată la masă sau în câmp, sau la altoirile cu mugure crescând (activ). În primul caz, imediat după recoltarea lăstarilor se face defolierea cu o foarfecă bine ascuţită sau cu ajutorul briceagului. La I.C.P.P. Piteşti a fost realizată o maşină de defoliat care prezintă următoarele avantaje: - defoliere rapidă, care are ca efect înlăturarea pericolului deshidratării ramurilor altoi, asigurând un procent mare de prindere la altoire; - realizarea în scurt timp de partizi mari de ramuri altoi; - sporirea productivităţii muncii de peste 10 ori în unitatea de timp. După defoliere, mecanizată sau manuală, vârfurile erbacee se înlătură. Un lăstar corespunzător trebuie să aibă cel puţin 10 muguri dezvoltaţi (buni de altoit), să nu fie deshidratat, să aibă lemnul copt (la îndoire pârâie), să nu aibă urme de boli sau atac de dăunători şi să nu prezinte leziuni (mecanice, grindină etc.). Ramurile se leagă în pachete de câte 50 buc, o legătură în treimea superioară şi una în treimea inferioară. Aici se prinde şi eticheta cu denumirea unităţii furnizoare, specia, soiul şi data recoltării. Ambalarea se face în pungi din material plastic închise ermetic, după ce în prealabil ramuri la altoi au fost bine umezite. Producţia medie de ramuri altoi bune de altoit este de peste 100.000 buc/ha în perioada de plină producţie. Plantaţiile mamă de ramuri altoi sunt supuse sistematic verificărilor de către aprobatorul de stat şi testărilor pe indicatori lemnoşi (plante cu ajutorul cărora se pun în evidenţă anumite viroze). Speciile pomicole sămânţoase din plantaţiile mamă de ramuri altoi vor fi testate odată la 5 ani, sau 20 % din numărul de pomi, anual, iar speciile sâmburoase din 3 în 3 ani sau 33 % din pomi anual deoarece rata anuală de infecţie este mai mare decât la speciile sămânţoase. Eventualele plante virozate se scot şi se ard, completarea golurilor făcându-se cu exemplare devirozate din aceeaşi specie şi soi. Aprobatorul de stat şi inspectorul de carantină fitosanitară eliberează certificate de autenticitate şi stare fitosanitară a ramurilor altoi. Plantaţia elită pentru butaşi constituie principala sursă de unde se recoltează materialul biologic destinat confecţionării butaşilor. Ele sunt absolut necesare pentru menţinerea autenticităţii şi a stării de sănătate a materialului ce se înmulţeşte prin această metodă. La înfiinţarea plantaţiilor mamă pentru butaşi se urmăreşte crearea condiţiilor optime pentru creşterea rapidă a plantelor în scopul obţinerii unor cantităţi mari de lăstari sau ramuri anuale. Nivelarea terenului are rolul de a elimina băltirea apei în viitoarea plantaţie şi se execută înainte de desfundat. Prin panta care se dă terenului se

305

asigură scurgerea apei în exces provenită din precipitaţii sau irigare. Pe terenurile grele, cu conţinut ridicat în argilă este necesară executarea şanţurilor de drenaj. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi chimice. Înainte de desfundat trebuie să asigure o bună fertilitate a solului pentru a asigura condiţii optime mai ales în primii ani de viaţă. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi se încadrează în următoarele limite generale: 40-60 tone/ha gunoi de grajd descompus, 600 kg/ha superfosfat, 600 kg/ha sare potasică. Dezinfecţia solului este obligatorie când în sol se constată existenţa unor dăunători ce pot transmite o serie de boli virotice. Pentru combaterea eficientă a nematozilor, desfundatul şi dezinfecţia solului trebuie efectuate în perioadele călduroase din an (iulie-august). Desfundatul terenului se execută imediat după aplicarea îngrăşămintelor şi a insecticidelor pentru a nu se pierde din efectul acestora. Desfundatul se va face la adâncimea de 40-60 cm, în funcţie de grosimea orizontului A. Plantarea se va face toamna, sau, în cel mai rău caz, primăvara devreme. Pentru plantările de toamnă desfundatul se execută în lunile iulieaugust, iar pentru plantările de primăvară, până la sfârşitul lunii octombrie. Discuitul are rolul de a mărunţi solul înainte de plantare şi se execută în două sensuri. Pichetatul terenului este lucrarea care precede plantatul. Distanţa între rânduri trebuie să permită accesul mijloacelor mecanice pentru lucrarea solului şi aplicarea tratamentelor fitosanitare. Pentru condiţiile de mecanizare din ţara noastră distanţa minimă între rânduri este de 2,2 m, iar cea maximă de 3 m. Distanţa pe rând oscilează în funcţie de vigoarea de creştere a pomilor, între 0,3 şi 0,6 m. Distanţa de plantare pe rând trebuie să asigure un gard continuu de plante şi o creştere moderată pentru a se obţine cât mai mulţi butaşi apţi pentru înrădăcinare. Materialul biologic folosit la plantare trebuie să fie autentic, liber de virusuri, să aibă vârsta de 1-2 ani, să fie bine dezvoltat. După plantare vergile vor fi scurtate la 60 cm deasupra solului. În locul de scurtare varga trebuie să aibă Fig. 5.35. grosimea de 5-6 mm. Se pot folosi marcote, butaşi Scurtarea înrădăcinaţi sau pomi altoiţi de 1 an (vergi). după plantare Tăierile pentru formarea şi conducerea plantelor a materialului mamă. Modul de tăiere influenţează atât producţia de butaşi cât şi calitatea acestora. După plantare marcotele, butaşii sau pomii se scurtează la aproximativ 60 cm deasupra solului (fig.5.35). Lăstarii ce apar pe trunchi se înlătură reţinând 3 - 4 lăstari cu poziţie terminală. În anul al doilea, cei 3 - 4 lăstari se scurtează la 3 - 4 muguri Dacă din aceşti lăstari există vreunul prea viguros, acesta se apleacă şi se leagă în poziţie verticală. În anul III de la plantare lăstarii sunt tăiaţi din nou la 2 - 4 muguri, pentru a obţine un punct de creştere (cep) bine consolidat. Pentru confecţionarea butaşilor de ramură se folosesc lăstari de grosimea unui creion (5 - 6 mm) şi lungimea minimă de 60 cm. Aceştia se taie cât mai aproape de lemnul din anul precedent (la inel) şi cât mai perpendicular pe axa longitudinală. Aceştia sunt numiţi „lăstari bazali”.

306

Lăstarii prea viguroşi precum şi cei cu lăstari anticipaţi se vor tăia la 2 4 muguri. Materialul rezultat din tăiere va fi folosit pentru confecţionarea "butaşilor nebazali" (porţiunea de la bază rămâne pe planta mamă). Butaşii lemnificaţi nebazali şi cei proveniţi din segmentul II (în cazul speciilor care dau lăstari anuali lungi (prun, cais) se pun la înrădăcinat separat, deoarece procentul de înrădăcinare este în general mai mic decât la lăstarii bazali. Plantele folosite pentru butaşi verzi (butaşi de lăstari) sunt mai productive când au lăstari anticipaţi. Este important ca aceştia să crească aproape în acelaşi ritm cu lăstarii principali pentru a obţine o înrădăcinare bună. Pentru înmulţirea prin butaşi lemnificaţi (metodă răspândită şi mai economică) sunt recomandate plantele fără lăstari anticipaţi. O plantă mamă nu poate fi folosită atât pentru obţinerea de butaşi verzi cât şi pentru butaşi lemnificaţi deoarece pe lângă epuizarea plantei apare şi inconvenientul că prin scurtarea lăstarilor pentru recoltarea butaşilor verzi se provoacă ramificări, fapt ce duce la mărirea cantităţii de manoperă pentru fasonarea (îndepărtarea) lăstarilor crescuţi pe axul lăstarului principal. Lucrările principale de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor mamă pentru butaşi sunt tăierile, lucrările de întreţinere a solului, irigarea, fertilizarea şi tratamentele fitosanitare care se aplică la acoperire sau avertizare. Întreţinerea solului se face în sistemul „ogor lucrat”, prin lucrări mecanice sau manuale şi prin erbicidare pe rând. Intervalele dintre rânduri se pot menţine şi înierbate, în zonele cu posibilităţi de irigare sau cu precipitaţii abundente, repartizate uniform în cursul perioadei de vegetaţie. Irigarea plantaţiilor mamă pentru butaşi este necesară în perioada de secetă (unde solul este menţinut ca ogor lucrat) cu doze moderate de apă, determinate în funcţie de conţinutul de apă liberă din sol. Momentul irigării se stabileşte urmărind dinamica umidităţii din sol. Fertilizarea plantaţiilor mamă pentru butaşi trebuie făcută anual, ţinând cont de marea masă lemnoasă care este necesară confecţionării butaşilor sau eliminată în urma tăierilor de formare. Se recomandă administrarea azotului în doze moderate (60 kg/ha S.A.) la începutul perioadei de creştere intensă a lăstarilor, iar toamna se administrează sare potasică şi superfosfat (câte 300 kg/ha substanţă brută/ha), toamna. Din trei în trei ani se recomandă administrarea a 30-40 t/ha gunoi de grajd. Tratamentele fitosanitare au rolul de a menţine plantele sănătoase şi de a împiedica infecţia cu viruşi. În special se urmăreşte combaterea afidelor care transmit uşor bolile virotice şi micoplasmele. O atenţie deosebită trebuie acordată bolilor şi dăunătorilor de carantină. Tratamentele se execută conform buletinelor de avertizare elaborate de staţia de prognoză şi avertizare în raza de acţiune a căreia se află pepiniera, sau "la acoperire", în funcţie de durata remanenţei produsului aplicat.

5.5.1. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor mamă de marcote. Are ca scop obţinerea marcotelor din categoriile biologice prebază sau bază. În funcţie de specificul biologic al plantelor, de producţia de marcote şi de calitatea acestora, în pomicultură se utilizează marcotajul vertical (muşuroit) şi marcotajul orizontal.

307

În scopul practicării marcotajului orizontal, plantele mamă din categoria prebază se plantează toamna sau primăvara devreme, până la 10-15 aprilie, la distanţa de 40-50 cm pe rând şi minimum 1,2 m între rânduri. Pregătirea, fertilizarea şi dezinfecţia terenului încep în jurul datei de 1 august prin nivelare şi administrarea îngrăşămintelor 25-30 t gunoi de grajd/ha, 80-90 kg fosfor şi 40-50 kg potasiu s.a./ha). Înaintea fertilizării se face şi dezinfecţia solului prin încorporarea de insecticide în vederea combaterii dăunătorilor din sol. După nivelare, fertilizare şi dezinsecţie, terenul se desfundă la 60 cm şi se lasă în brazdă crudă până înainte de plantat. Pregătirea materialului de plantat. Se plantează numai material cu autenticitate de 100 %, certificat, liber de viroze, corespunzător calitativ. Înainte de plantare se face fasonatul rădăcinilor prin scurtarea la 0,5-1,0 cm a rădăcinilor laterale şi îmbăierea timp de 5 minute în soluţie de insecticid (Ethyl parathion, Lyrothion, în concentraţie de 0,1 %), preventiv pentru păduchele lânos. După dezinfecţie marcotele se mocirlesc pe o lungime de 18-20 cm de la bază. Plantarea marcotelor se face fie în poziţie verticală pentru marcotajul prin muşuroire, fie înclinată pe direcţia rândului, la 45 o pentru marcotajul orizontal. Poziţia înclinată favorizează, la sâmburoase, apariţia lăstarilor pe toată lungimea plantei mamă. După plantare, tulpina se scurtează la 45-50 cm, înlăturându-se vârful nelemnificat şi lăstarii anticipaţi în cazul marcotajului orizontal şi la 2-3 muguri la marcotajul prin muşuroire. La marcotajul prin muşuroire peste cepul de 2-3 muguri se face un bulon de 5-6 cm din sol reavăn. La marcotajul orizontal, pe plantele înclinate la 45o se lasă să crească lăstari. La această metodă de marcotaj, toamna, în a doua jumătate a lunii octombrie, toţi lăstarii laterali se scurtează la 2-3 muguri, iar lăstarul terminal la 1/3 din lungime. Plantele mamă se apleacă în direcţia rândului, după ce s-a format un mic jgheab adânc de 3-4 cm pe direcţia rândului şi se prind în sol cu ajutorul unor cârlige de lemn. Prinderea cu cârlige este necesară pentru plantele să rămână în poziţie perfect Fig. 5.37. Orizontalizarea marcotelor pentru marcotajul orizontală. În acelaşi orizontal scop se face prinderea vârfului sub baza plantei următoare (fig. 5.37). Orizontalizarea perfectă este o condiţie esenţială pentru reuşita şcolii de marcote deoarece orice curbură a plantei mamă duce la apariţia de lăstari viguroşi, care înrădăcinează slab şi slăbeşte capacitatea de lăstărire uniformă pe toată lungimea cordonului aşezat pe sol. După orizontalizare şi fixare, rândul se acoperă cu pământ mărunt şi reavăn, ridicând un bilon de 20-25 cm. Până primăvara are loc etiolarea tulpinii, apariţia de calus şi umflarea mugurilor de pe partea superioară a plantei mamă orizontalizate.

308

Primăvara bilonul se desface, lăsând deasupra un strat de 3-4 cm de pământ. După ce lăstarii au depăşit 5-7 cm, aceştia se acoperă la bază cu pământ pentru etiolare, fenomen ce favorizează apariţia rapidă a rădăcinilor adventive. Este foarte important ca această operaţiune să se facă înainte ca înălţimea să depăşească 10-15 cm şi să înceapă procesul de lemnificare la bază. Muşuroirea sau bilonarea se va efectua de 2-3 ori. Prima muşuroire se face când lăstarii au depăşit 8-10 cm înălţime, a doua atunci când lăstarii au 20-25 cm şi a treia muşuroire când lăstarii au 50-60 cm. De fiecare dată se acoperă cu pământ mărunt şi reavăn 1/2 din lungimea lăstarului aflat deasupra muşuroiului anterior. Lăstarii muşuroiţi târziu, după ce se lemnifică la bază nu mai formează rădăcini adventive. Rolul muşuroitului este de a asigura condiţii optime pentru formarea rădăcinilor (temperatură, umiditate, aerisire moderată, lipsa luminii). Prăşitul. Solul de pe intervale se lucrează manual sau mecanizat de câte ori este nevoie pentru a fi menţinut cât mai afânat, lipsit de buruieni ş bine mărunţit. Irigarea marcotierelor este obligatorie în majoritatea zonelor ţării deoarece pământul din biloane, în jurul lăstarilor care formează rădăcini trebuie menţinut reavăn în permanenţă. În general sunt necesare 2-3 udări cu norma de udare de 300-400 m3/ha. Fertilizarea trebuie efectuată diferenţiat, în funcţie de gradul de fertilitate al solului. Pe solurile sărace, unde creşterea marcotelor este slabă, sunt necesare cantităţi mari de îngrăşăminte. Orientativ recomandăm să se administreze 40-60 t/ha îngrăşăminte organice, la 2-3 ani şi anual, 80-120 kg azot, 80-100 kg fosfor şi 40-50 kg potasiu substanţă activă la ha. O treime din doza de azot se administrează toamna, o dată cu arătura adâncă, atunci când se încorporează şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. După începerea creşterii lăstarilor se administrează jumătate din cantitatea de azot rămasă, iar în perioada creşterii intense a lăstarilor, înainte de a doua muşuroire, se aplică restul cantităţii de azot. Pe solurile cu fertilitate naturală ridicată se vor folosi doze moderate de îngrăşăminte pentru a nu provoca formarea de marcote supradimensionate. Combaterea bolilor şi dăunătorilor urmăreşte menţinerea frunzişului în stare perfectă de sănătate şi distrugerea agenţilor vectori de transmitere a virozelor (afide). În marcotiere, pagube importante produc rapănul, făinarea, afidele, păduchele din San José şi păduchele lânos precum şi omizile defoliatoare şi minatoare. Combaterea se execută la avertizare sau imediat ce se semnalează apariţia atacului, în cazul afidelor şi a păduchelui lânos. De regulă, tratamentele fitosanitare se efectuează cu fungicide complexate cu insecticide pentru o eficacitate mai mare şi reducerea cheltuielilor de administrare.. În funcţie de posibilitatea aprovizionării, pot fi folosite şi alte combinaţii de substanţe eficiente pentru combaterea bolilor sau dăunătorilor respectivi.. Plivitul (rărirea) lăstarilor este o operaţiune care, în mod curent în marcotieră nu se efectuează. La unii portaltoi lucrarea are un efect deosebit asupra înrădăcinării unui număr mai mare de lăstari cu dimensiuni STAS. La unele tipuri de portaltoi, în marcotierele de peste 4-5 ani, capacitatea de lăstărire este foarte mare (40-50 lăstari pe tufă). Prin menţinerea tuturor acestor lăstari, se obţin marcote subţiri, subdimensionate, din care multe neînrădăcinate. Rărirea lăstarilor se face când aceştia sunt în stadiu

309

erbaceu, lăsându-se pe tufă 20-35 lăstari, cei mai bine dezvoltaţi şi uniform repartizaţi la tufă. Ciupitul lăstarilor în marcotieră trebuie efectuat la tipurile cu capacitate slabă de lăstărire. În urma ciupitului lăstarii se ramifică, ceea ce duce în final la sporirea numărului de marcote STAS la tufă. Ciupitul se face la 2-3 muguri, atunci când lăstarii au 10-15 cm înălţime. Pentru creşterea productivităţii, această lucrare se poate face cu coasa. Recoltarea marcotelor se face obligatoriu toamna (octombrie), la începutul îngălbenirii frunzelor. Dacă vegetaţia întârzie şi frunzele nu cad, se face defolierea mecanică sau chimică. Pentru defolierea chimică se poate folosi unul din produsele: clorat de sodiu, în concentraţie de 0,1-0,2 %; Ethrel 0,15 % + CuSO4 1 %, fiind necesară cantitatea de 1000 litri soluţie la un hectar. Căderea frunzelor începe după 2030 zile de la tratament. Pentru a permite recoltarea în condiţii optime, dacă este secetă, solul se irigă. Desfacerea bilonului (muşuroiului) se execută mecanic şi se rectifică cu sapa cu multă atenţie să nu se rănească marcotele. Marcotele se taie de la bază, cât mai aproape de punctul de inserţie pe butuc. Tăierea se face cu foarfeca manual, sau mecanizat, cu fierăstraie speciale. La marcotajul orizontal, recoltarea se poate face cu maşina de recoltat marcote, prevăzută cu fierăstraie tip circular cu poziţia de tăiere paralelă cu solul. Înainte de tăiere se reglează maşina pentru ca marcotele să fie tăiate cât mai aproape de inserţia lor pe butuc. Marcotiera în care se face recoltarea mecanizată trebuie să aibă marcotele mamă foarte bine orizontalizate pentru a nu se tăia cordonul format din plantele mamă.. După recoltare, planta mamă se bilonează din nou cu un bilon înalt de 15-20 cm. Primăvara bilonul se împrăştie lăsând deasupra cepilor numai 4-5 cm de sol prin care ies uşor lăstarii.. Greşeala care se face frecvent cu ocazia recoltării este tăierea marcotelor cu mult mai sus de punctul de inserţie pe butuc, având drept consecinţă supraînălţarea treptată a butucului, iar ca urmare, greutatea efectuării muşuroiului. Clasarea marcotelor. Marcotele se clasează imediat după recoltare, în locuri adăpostite, la umbră, pentru a evita deshidratarea acestora. Clasarea se face astfel: a - marcote înrădăcinate pe o porţiune de cel puţin 5 cm, cu grosimea corespunzătoare STAS (6-10 mm) care se pot altoi la masă sau se plantează în câmpul I; b - marcote înrădăcinate cu grosimea sub 6 mm în diametru; c - marcote cu grosimea STAS, neînrădăcinate; d - marcote neînrădăcinate, subţiri. Legarea în pachete de 50 ± 2 buc şi etichetarea se face imediat după recoltare şi clasare. Marcotele din categoriile b,c şi d (subţiri sau neînrădăcinate) se pun la "forţat" într-o "şcoală" specială de butaşi pentru un an, timp în care formează rădăcini şi ajung la dimensiunile corespunzătoare folosirii lor în câmpul I sau pentru altoirea la masă. Coborârea butucului cât mai aproape de nivelul solului, în marcotierele în care acesta s-a supraînălţat se va efectua eşalonat, în decursul a 2 ani: se taie 1/2 din butuc în sens oblic, cu ajutorul fierăstrăului, înlăturându-se toate cioatele formate pe acesta;

310

se muşuroieşte imediat după tăiere pentru a menţine umiditatea în jurul rănii formate; lăstarii de pe această parte a butucului vor porni mai de jos, din rezerva de muguri dorminzi; în anul următor se taie cealaltă jumătate a butucului şi se procedează în acelaşi fel. Se recomandă ca operaţiunea să se execute toamna sau primăvara cât mai timpuriu (la sfârşitul lunii martie). -

5.5.2. Plantaţia mamă de drajoni Plantaţia mamă de drajoni este folosită pentru înmulţirea zmeurului şi a soiurilor de vişin care drajonează (soiul Oblacinska). Cu toate că zmeurul poate fi înmulţit şi prin alte metode (butaşi de rădăcină, despărţirea tufelor, marcotaj), pentru obţinerea unui material de calitate se recomandă înfiinţarea de plantaţii specializate (plantaţii elită) cu ciclul de 2 ani. Alegerea terenului. Plantaţiile mamă de zmeur se vor amplasa pe soluri uşoare, afânate, bogate în substanţe nutritive, suficient de revene şi calde, fără exces de umiditate şi cu apa freatică la cel puţin 1 m adâncime. Terenul trebuie să fie plan sau cu pantă mică (cel mult 12 %), într-o zonă cu precipitaţii de peste 700 mm sau cu posibilităţi de irigare, pentru a menţine o umiditate optimă în sol şi în atmosferă. Distanţa faţă de o plantaţie de zmeur pentru producerea de fructe trebuie să fie de cel puţi 2-3 km pentru a evita infectarea cu virusuri. Dezinfectarea terenului pentru distrugerea dăunătorilor se face la fel ca la celelalte plantaţii elită. Pregătirea terenului. Cu 2-3 luni înainte de plantare terenul se desfundă la adâncimea de 50-60 cm, încorporându-se în sol cu această ocazie câte 40-50 t gunoi de grajd bine fermentat, 300-400 kg superfosfat şi 150-200 kg sare potasică pentru fiecare hectar. Dacă plantarea se efectuează toamna, imediat după desfundare terenul se mărunţeşte, se nivelează şi se menţine curat de buruieni (prin discuiri) până la plantare. Pentru plantarea de primăvară, terenul desfundat rămâne în brazdă crudă (negrăpat) până în preajma plantării, când terenul se nivelează şi se afânează uşor cu ajutorul grapelor şi a discurilor. Plantarea zmeurului. Drajonii folosiţi la înfiinţarea plantaţiilor mamă trebuie să provină de la plante prebază, certificate din punct de vedere al a autenticităţii şi stării fitosanitare. Materialul destinat plantării se fasonează, scurtând tulpina la 20 cm lungime şi înlăturând rădăcinile vătămate. După fasonare rădăcinile se mocirlesc, manipulându-se cu atenţie pentru a nu rupe mugurii porniţi de pe rădăcină. Plantarea se face la distanţa de 1,5 m între rânduri şi 0,5- 0,7 m pe rând, având grijă ca zona "coletului", unde sunt mugurii de tulpină, să se afle la o adâncime de 2-3 cm. Manipularea drajonilor (scos, fasonat, plantat) trebuie efectuată cu grijă, ştiind că aceştia se deshidratează foarte uşor. După plantare, dacă tulpinile nu au fost tăiate, se scurtează la 2 muguri deasupra solului şi se udă fiecare drajon plantat cu 2-3 litri de apă sau se irigă cu o normă de udare de 300 m3 /ha.

311

Lucrările de întreţinere. Primele două praşile se fac prin lucrări de întreţinere mai energice, la adâncimea de 8-10 cm, cu discul pentru afânarea solului şi distrugerea buruienilor, apoi lucrarea solului se face superficial, la 68 cm, pentru a nu rupe lăstarii. Lucrarea se completează cu sapa, pe rând, iar după apariţia drajonilor combaterea buruienilor se face prin 1-2 pliviri. În primul an terenul trebuie menţinut în permanenţă curat de buruieni. În primăvara anului II toate tulpinile crescute în anul precedent, atât la planta mamă cât şi la drajonii apăruţi în primul an se taie la ras cu pământul. Drajonii care apar în anul al doilea cuprind spaţiul dintre rânduri şi pe rând. În prima parte a vegetaţiei, buruienile care apar se taie cu sapa, cu săpăliga sau se plivesc. Mai târziu, drajonii care cresc foarte repede înăbuşă buruienile. Irigarea. Pentru a obţine producţii mari de drajoni se aplică udări, ori de câte ori este nevoie, cu norme de udare de 300-350 m3 /ha. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se execută la avertizare sau când se constată apariţia dăunătorilor . Lucrările specifice pentru stabilirea purităţii biologice şi a stării fitosanitare constau în trei controale care se fac în perioada de vegetaţie: - primul control, primăvara, când lăstarii au lungimea de 35-40 cm; - controlul a doilea la începutul lunii august (când sunt vizibile şi unele simptome virale); - controlul al treilea, înainte de încetarea vegetaţiei sau înainte de recoltarea drajonilor. Impurităţile sau plantele bolnave se elimină. Verificarea autenticităţii şi a stării fitosanitare se face de aprobatorul de stat şi inspectorul de carantină fitosanitară care eliberează actele de autenticitate şi de stare fitosanitară. Recoltarea drajonilor. În toamna anului II drajonii se recoltează cu plugul de scos puieţi şi plantaţia se desfiinţează. După recoltare, drajonii se sortează conform STAS, ceea ce presupune că ei trebuie să aibă grosimea de cel puţin 6 mm, înălţimea de 50-60 cm şi un număr de 10-12 rădăcini lungi de 1518 cm. După sortare tulpina drajonilor se scurtează la 30-35 cm şi se leagă în pachete de 25 buc., după care se etichetează şi se stratifică imediat în locuri adăpostite, pentru a-i feri de ger şi deshidratare. Drajonii necorespunzători din punct de vedere al creşterii se trec în câmpuri de fortificare unde mai vegetează încă un an pentru a ajunge la dimensiunile STAS. Producerea materialului săditor în drajoniere cu ciclul de 2 ani are avantajul obţinerii unui material omogen, bine maturat, sănătos şi eficient, cu producţii de 200-250 mii drajoni STAS la hectar.

5.5.3. Tehnologia înfiinţării şi întreţinerii stolonierelor Etapele de eliberare de boli virotice a materialului iniţial se realizează în laboratoare speciale, dotate corespunzător. După aclimatizare şi fortificare, materialul obţinut (baza superelitei) trece la etapele de câmp ale producerii stolonilor din verigi superioare (superelită şi elită). Locul unde se desfăşoară etapele de câmp ale producerii stolonilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

312

- terenul să nu fi fost cultivat cel puţin 3 ani cu căpşuni pentru producţie; - textura solului să fie uşoară, pentru a permite dezvoltarea unui sistem radicular puternic la stoloni şi asigurarea recoltării uşoare şi cu sistem radicular cât mai intact, chiar în condiţii de umiditate ridicată; - să existe sistem de irigaţie; - unitatea să aibă în dotare maşini pentru plantarea şi recoltarea stolonilor pentru reducerea preţului de cost; - să fie amenajate spaţii pentru condiţionarea şi ambalarea stolonilor, inclusiv pentru păstrarea temporară în condiţii frigorifice. Pregătirea terenului constă în dezinfecţia solului cu produsele şi în dozele prezentate la înfiinţarea plantaţiilor mamă pentru butaşi (capitolul 6.2.). Înainte de desfundat se aplică gunoi de grajd bine descompus (mraniţă) în cantitate de 40 t/ha, 80 kg fosfor şi 40 kg potasiu substanţă activă la hectar. Nu se va folosi gunoi de grajd proaspăt deoarece acesta este o sursă de infestare cu seminţe de buruieni. Nivelarea terenului este absolut necesară având în vedere că vom planta o specie cu talie mică. Pregătirea terenului pentru plantare se face prin discuiri şi lucrări cu combinatorul pentru a mărunţi şi nivela solul încât plantarea să se poată efectua cu maşina de plantat. Mocirlirea are un rol important în procesul de prindere la plantarea căpşunului. Mocirla are în compoziţie 1/3 balegă de vită şi 2/3 pământ, de preferinţă galben şi apă până la obţinerea unei paste de consistenţa smântânii. După mocirlire se face plantarea. Plantarea se realizează manual sau mecanizat, la începutul lunii septembrie în zonele nordice şi la altitudini de peste 400 m şi sfârşitul lunii septembrie - începutul lunii octombrie în zonele sudice la distanţa de 1,3-2,0 m între rânduri şi 0,4-0,5 m pe rând, fiind necesar un număr de 11.000-17.000 stoloni la ha. Distanţele mari între rânduri se folosesc în cazul soiurilor cu filamente lungi (Red Gauntlet, Gorella, Talisman, Pocahontas) iar distanţele mici în cazul soiurilor cu filamente scurte (Senga Sengana). Plantarea se poate face şi primăvara, însă terenul trebuie pregătit din toamnă, inclusiv marcatul rândurilor, astfel ca primăvara foarte devreme să se poată planta stolonii. Înainte de plantare stolonii se fasonează, în sensul că se îndepărtează toate frunzele şi filamentele uscate şi îngălbenite. Rădăcinile, dacă sunt prea lungi, (peste 15-16 cm) se scurtează la 12-13 cm. Acestea trebuie să fie sănătoase, turgescente, de culoare alb-murdar la suprafaţă şi alb-sidefiu în secţiune. Indiferent de modul de plantare (manual sau mecanizat) rădăcina trebuie aşezată în poziţie verticală, pământul să se strângă bine de rădăcină iar mugurele principal să fie la nivelul solului. Lucrările de îngrijire au rolul de a asigura afânarea permanentă a solului pe adâncimea de 5-6 cm şi distrugerea buruienilor (fig. 5.39.). Aceasta se realizează prin praşile şi săpălugiri repetate, de 8-9 ori pe an. Erbicidarea. Pentru distrugerea buruienilor din stoloniere se pot folosi cu succes erbicide. Cele mai bune rezultate s-au obţinut cu Dual 4-6 l/ha + Venzar 1,5-2 l/ha şi Dual 4 l/ha + Betanal 4 l/ha. Cu aceste asociaţii de erbicide aplicate înainte de plantare sau la 2 săptămâni după plantare se combat buruienile dicotiledonate şi o parte din monocotiledonatele anuale.

313

Îndepărtarea inflorescenţelor este o lucrare importantă şi obligatorie prin care se măreşte producţia de stoloni. Aceste inflorescenţe se îndepărtează prin rupere sau tăiere pe măsură ce apar. Irigarea. Esenţial într-o stolonieră este asigurarea umidităţii necesară formării filamentelor şi înrădăcinării stolonilor. Udarea se face cu cantităţi mici de apă (250-300 m3/ha), dar în mod repetat, după nevoie. Tratamentele fitosanitare. Pentru menţinerea perfectă a stării fitosanitare, tratamentele cu substanţe fitofarmaceutice se fac la avertizare, sau, în lipsa acestora, la acoperire. Pentru a uşura accesul utilajelor de combatere se vor lăsa de la plantare intervale libere la distanţe corespunzătoare cu tipul utilajelor şi ecartamentul tractoarelor.

Fig.5.39 Aspect din stolonieră

Fertilizarea suplimentară. În funcţie de nivelul de aprovizionare cu elemente hrănitoare şi starea de vegetaţie a plantelor, pot fi aplicate fertilizări suplimentare cu doze de 50-60 kg azot substanţă activă/ha în 2-3 reprize, urmate de irigare. Tehnologia trebuie aplicată la cel mai înalt nivel (în sensul aplicării corecte şi la timp a tuturor operaţiunilor prevăzute) pentru a asigura până în luna august-septembrie a anului următor plantării, formarea şi înrădăcinarea stolonilor. Recoltarea stolonilor din stolonieră se realizează cu maşini speciale, prin defrişarea totală a plantaţiei mamă. Maşina de scos stoloni (MSS-1,2) este prevăzută cu o lamă orizontală care efectuează dislocarea stolonilor, un vibrator pentru scuturarea de pământ şi 2 roţi pentru reglarea adâncimii de lucru. În lipsa acestei maşini se poate folosi maşina de recoltat ceapă (MRC-1,2). Recoltarea se face la începutul toamnei pentru asigurarea stolonilor necesari înfiinţării plantaţiilor de producţie din toamnă. În cazuri de excepţie (înrădăcinare insuficientă, lipsa posibilităţilor de plantare etc.) stolonii se recoltează primăvara. Fasonarea stolonilor constă în îndepărtarea completă a resturilor de filamente, a frunzelor uscate şi îngălbenite, a limbului frunzelor sănătoase, rămânând peţiolurile şi 1-2 frunze tinere din mijlocul plantei. După recoltare stolonii se sortează pe calităţi, cei neînrădăcinaţi fiind eliminaţi. Un stolon

314

normal trebuie să aibă cel puţin trei frunze, mugure terminal bine dezvoltat şi un sistem radicular viguros, în lungime de 12-15 cm. Rozetele neînrădăcinate se pot stratifica pentru înrădăcinare. Ambalarea stolonilor se face în pungi de polietilenă cu dimensiunile de 0,55-0,60 cm lungime şi 0,30-0,35 cm lăţime. Materialul fasonat se numără şi se introduce în pungă pe două rânduri, cu rădăcinile către interior. Într-o pungă încap 150-200 stoloni, în funcţie de vigoarea soiurilor. După ambalarea stolonilor, punga se capsează, etichetându-se fiecare ambalaj. Pe etichetă se menţionează unitatea furnizoare, soiul, numărul de bucăţi şi data recoltării.

5.5.4. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi În acest sector al pepinierei se plantează portaltoii care pot fi obţinuţi din sămânţă, marcote sau butaşi înrădăcinaţi de un an. Aceştia rămân pe loc timp de 2 (3) ani, în care timp sunt altoiţi, cresc altoii şi li se proiectează coroana, după care sunt scoşi din pepinieră sub denumirea de pomi altoiţi. Pentru a asigura anual pomi altoiţi, în şcoala de pomi există în permanenţă 2 (3) subsectoare corespunzător vârstei materialului săditor care este pregătit, denumite câmpuri de formare, cuprinzând câmpul I, câmpul II şi în cazuri deosebite, câmpul III. Aceste câmpuri se succed pe aceeaşi parcelă din asolament (anul I=câmpul I; anul II=câmpul II; anul III=câmpul III). Lucrările din câmpul I al şcolii de pomi. Câmpul I al pepinierei se poate înfiinţa prin mai multe metode: înfiinţarea cu puieţi, marcote sau butaşi înrădăcinaţi de un an; înfiinţarea cu puieţi produşi la ghivece; înfiinţarea prin însămânţare directă. Înfiinţarea câmpului I cu puieţi, marcote sau butaşi de un an. Pentru plantare puieţilor li se fasonează rădăcina principală prin scurtare la 18-20 cm şi a celor secundare la 1-2 cm. Se scot la inel toţi lăstarii anticipaţi. La marcote şi butaşii înrădăcinaţi se scurtează rădăcinile adventive la 1-2 cm şi se scot la inel toate ramificaţiile de pe tulpină. După fasonare portaltoii se mocirlesc. La marcote şi butaşi mocirlirea se face pe o porţiune de 18-20 cm, cât se introduc în sol, iar la puieţi coletul trebuie să rămână vizibil pentru a fi plantaţi corect. Tabelul 5.2 Distanţele de plantare în câmpul de formare şi producţia previzibilă de pomi altoiţi la ha (după Parnia P. şi colab., 1992) Specia Măr - pe vegetativ - pe generativ Păr - pe vegetativ - pe generativ Gutui - pe vegetativ - pe generativ Prun - corcoduş Zarzăr Piersic Cireş Vişin

Distanţa de plantare între pe rând, cm rânduri, cm 90 15 90 20 90 15 90 20 90 15 90 20 90 20 90 20 90 20 90 20 90 20

315

Numărul de puieţi plantaţi la ha 74.000 55.000 74.000 55.000 74.000 55.000 55.000 55.000 55.000 55.000 55.000

Producţia de pomi vergi la ha, buc 50.000 35.000 45.000 35.000 50.000 35.000 38.000 35.000 35.000 30.000 30.000

Mahaleb Nuc Migdal Castan

90 100 90 100

20 40 20 30

55.000 25.000 55.000 33.000

30.000 20.000 30.000 25.000

Distanţele de plantare în câmpurile de formare, recomandate pe baza rezultatelor obţinute de cercetători sunt redate în tabelul 14. La plantare se urmăreşte realizarea unui contact strâns între rădăcină şi pământ prin călcarea de-a lungul rândului. Dacă, trăgând cu două degete de vârful tulpinii acesta se rupe iar portaltoiul nu iese din sol, plantarea şi tasarea s-au efectuat corect. Plantarea portaltoilor în câmpul I se poate efectua manual sau mecanizat. Pentru plantarea manuală, tulpina portaltoiului nu se scurtează, iar pentru plantarea mecanizată, aceasta se scurtează la circa 12-15 cm pentru a facilita manipularea lor. După plantarea manuală se scurtează tulpina portaltoilor la 12-15 cm de la sol. Atât în cazul plantării manuale cât şi la plantarea mecanizată, se ridică un bilon continuu care îi acoperă şi care rămâne până la altoire. Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece este o metodă care permite scurtarea timpului de producere a pomilor altoiţi cu un an prin excluderea şcolii se puieţi şi mărirea procentului de altoire la unele specii (păr, cireş, vişin) la care altoirea cu mugure dormind pe lemn mai vechi dă rezultate mai slabe. Prinderea bună la altoirea pe puieţi produşi la ghivece se explică prin faptul că ţesuturile tinere au o putere mare de refacere, iar seva se menţine până toamna târziu. Prin această metodă se obţin puieţi cu sistemul radicular mai ramificat. După plantare se face obligatoriu o irigare şi un tratament fitosanitar, iar când puieţii au înălţimea de 15-20 cm se face o uşoară bilonare pentru creşterea dreaptă a acestora, evitarea apariţiei lăstarilor anticipaţi şi pentru păstrarea scoarţei fragede la locul altoirii. Înfiinţarea câmpului I prin însămânţare directă este o metodă folosită la unele specii (cais, piersic, prun) când lipsesc puieţii portaltoi şi dispunem de sâmburii necesari. Randamentul de pomi altoiţi este mai mic iar neuniformitatea materialului este mai mare deoarece nu este posibilă clasarea portaltoilor, prima verigă de selecţie a indivizilor în pepinieră. Semănatul se poate face toamna pe soluri uşoare, în zonele unde solul se acoperă cu un strat cât de cât permanent de zăpadă în cursul iernii, sau primăvara, situaţie în care procesul de postmaturaţie prin stratificare trebuie condus astfel încât la semănat să fie folosită numai sămânţă încolţită (crăpată). La distanţa pe rând stabilită se seamănă 2-3 seminţe încolţite (la semănatul de primăvară), iar după răsărire, când puieţii au înălţimea de 15 cm se alege cel mai viguros, iar ceilalţi, dacă există, se taie de la nivelul solului. Urmează bilonatul puieţilor, bilon ce se menţine până la altoire. Pomii produşi prin această metodă au un sistem radicular pivotant care se diminuează cu ocazia scosului din pepinieră şi astfel au o prindere mai greoaie în livadă. Pentru înlăturarea acestui neajuns, toamna la sfârşitul lunii octombrie se procedează la retezarea pivotului pe loc în câmpul I cu un hârleţ bine ascuţit introdus oblic la 18 cm adâncime sau cu un plug modificat corespunzător, în aşa fel încât retezarea pivotului să se facă fără dislocarea portaltoilor.

316

Lucrările de întreţinere din câmpul I constau în 6-7 praşile manuale şi mecanice care să menţină solul afânat şi curat de buruieni. La efectuarea praşilelor nu trebuie distrus bilonul care trebuie menţinut până la altoire. De asemenea, nu se vor răni portaltoii cu sapa pentru a putea executa altoirea în condiţii bune. Fertilizarea suplimentară se face cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu aplicat în două reprize între 10 şi 25 iunie, când creşterea portaltoilor este intensă. Tratamentele fitosanitare se fac la avertizare (8-14 tratamente) în funcţie de specia portaltoiului şi gradul de atac al bolilor şi dăunătorilor. Altoirea este cea mai importantă lucrare din câmpul I. De regulă, metoda folosită este cu mugure dormind. În cazul când scoarţa nu se desprinde uşor (nu este sevă suficientă) se face o irigare sau se foloseşte metoda de altoire cu mugure cu placaj (chip budding). De modul cum se execută altoirea depinde producţia de material săditor. Reuşita altoirii este condiţionată de starea fiziologică a portaltoilor şi a ramurilor altoi, de epoca optimă când se execută altoirea, starea inventarului, pregătirea altoitorului etc. Portaltoiul trebuie să fie în plină vegetaţie (să aibă sevă) iar scoarţa să se dezlipească uşor, ramurile altoi să aibă lemnul copt şi mugurii bine dezvoltaţi. Aceşti muguri trebuie să fie vegetativi nu de rod, deoarece la speciile sâmburoase din mugurii de rod apar flori în loc de lăstar altoi în creştere şi obţinerea pomilor altoiţi este compromisă. La sămânţoase, prin ciupirea florilor, mugurii fiind micşti apar şi lăstari, din care se por obţine pomi altoiţi, însă sunt necesare lucrări suplimentare pentru ciupirea florilor şi eliminarea lăstarilor de prisos iar lăstarul rămas întârzie în creştere şi de regulă creşte strâmb. Epoca de altoire este hotărâtoare în special la sâmburoase şi păr care altoite mai târziu îşi pierd seva, iar altoite prea devreme duc la dezlipirea mugurelui altoi (scuiparea mugurelui). Pentru reuşita altoirii nu se va practica toaletarea portaltoiului înainte de altoire prin înlăturarea lăstarilor laterali crescuţi la baza portaltoiului deoarece prin rănile produse se scurge seva şi prinderea la altoire este mai slabă. Ca moment de altoire pentru speciile sâmburoase, care se îngroaşă mult după altoire, se execută când 1/2 din lăstarii portaltoiului au încetat creşterea (au format mugure terminal). Ordinea în care se altoiesc speciile pomicole este, în general următoarea: păr, cireş, vişin, prun, piersic, mahaleb, zarzăr, gutui, corcoduş, măr franc şi măr vegetativ. Pregătirea puieţilor portaltoi pentru altoire începe cu desfacerea bilonului cu săpăliga, astfel încât să nu se rănească planta, urmată de ştergerea scoarţei puieţilor cu o cârpă în zona de altoire. Altoirea se face cu mugure dormind sau cu mugure cu placaj (chip budding), metode prezentate pe larg în capitolul 2.2.6. Legatul se face cu rafie neumectată sau cu benzi de polietilenă care prezintă avantajul că nu strangulează portaltoiul. Trebuie folosită polietilenă cât mai elastică. Verificarea prinderii se face la 14 zile după altoire. Mugurii prinşi se recunosc după peţiolul îngălbenit care pică la atingerea cu degetul. În cazul în care peţiolul este brunificat şi scoarţa care însoţeşte mugurele este zbârcită, mugurele nu este prins, situaţie în care se marchează portaltoiul respectiv pentru a fi realtoit.

317

Slăbirea şi desfacerea legăturilor este necesară în cazul folosirii rafiei. La sămânţoase, după 25-30 zile de la altoire legăturile, în cazul rafiei, se înlătură definitiv. La sâmburoase şi în special la cireş şi corcoduş, după 20-25 zile legăturile se desfac apoi se refac din nou mai puţin strâns. În cazul folosirii benzilor de polietilenă elastică şi subţire, legăturile se desfac în anul următor cu ocazia tăierii tulpinii portaltoiului, dacă nu cedează de la sine. Pornirea mugurilor în vegetaţie toamna, după altoirea cu mugure dormind, are loc în cazul mugurilor scoşi cu prea puţin lemn sau fără lemn sau datorită condiţiilor climatice. Mugurii porniţi în vegetaţie se palisează şi se acoperă cu pământ pe o porţiune de cel puţin 20 cm înainte de venirea îngheţului. Primăvara devreme se desface muşuroiul, se scoate cepul, iar lăstarul altoi se scurtează deasupra unui mugure sănătos, înlăturând vârful, de regulă uscat sau deshidratat. Protejarea mugurilor altoiţi peste iarnă se face prin muşuroire, acoperindu-i cu un strat de sol gros de 3-5 cm, în funcţie de zonă şi condiţiile climatice. În zonele cu zăpezi bogate, fără vânturi puternice care să spulbere zăpada, muşuroitul mugurilor altoi nu este necesară. În iernile calde şi umede, muşuroitul este dăunător prin faptul că provoacă putrezirea mugurilor altoi. Pentru aceasta se recomandă ca muşuroitul să se facă toamna târziu (în preajma îngheţului), acoperind mugurii cu 3-5 cm de sol şi dezmuşuroitul mugurilor altoiţi să se facă primăvara foarte devreme. Pentru prevenirea unor situaţii neprevăzute, concomitent cu altoirea se recomandă acoperirea mugurilor cu 1-2 cm de pământ mărunt şi reavăn. Lucrările din câmpul II al şcolii de pomi. Câmpul II este câmpul I în anul al doilea de vegetaţie începând din primăvară. Dezmuşuroitul mugurilor altoiţi se face primăvara devreme, imediat ce terenul permite. După cum s-a arătat, întârzierea lucrării poate duce la clocirea mugurilor datorită umidităţii în exces. Dezmuşuroitul se face cu atenţie, controlându-se starea mugurilor altoi, marcând pe cei neprinşi în vederea altoirii. Mugurii prinşi care au iernat se cunosc prin faptul că sunt turgescenţi, iar rana produsă vindecată. Îndepărtarea tulpinii portaltoiului se face înainte de umflarea mugurilor şi constă în scurtarea portaltoilor la 12-15 cm deasupra mugurelui altoit în cazul culturii cu cep pentru palisare şi la 4-5 mm deasupra mugurelui altoit în cazul culturii fără cep de palisare. Tăietura se execută oblic, în spatele mugurelui altoit. Rana produsă se unge cu mastic sau cu vopsea pe bază de ulei. Portaltoii neprinşi, care s-au marcat nu se taie la cep pentru a se putea face realtoirea. Plivitul sălbaticului se face imediat ce au apărut lăstarii din portaltoi, prin înlăturare cu briceagul, cosorul sau cu degetul. În cazul întârzierii acestei lucrări, lăstarii daţi din portaltoi consumă seva defavorizând mugurele altoit care se usucă sau rămâne în stadiul de rozetă. Cu ocazia plivitului se înlătură şi legăturile făcute la altoire în caz că nu s-au desfăcut singure. La cultura fără cep se face economie de manoperă la plivit, palisat şi înlăturarea cepului. Realtoirea portaltoilor neprinşi se face primăvara când portaltoii sunt în faza umflării mugurilor, cu ramuri altoi recoltate din toamnă şi păstrate peste iarnă, stratificare în nisip sau în camere frigorifice la 1-2 oC. În momentul altoirii mugurii trebuie să fie neporniţi în vegetaţie.

318

Metodele de altoire folosite sunt cele cu ramură detaşată sau cu mugure cu placaj descrise la capitolul 2.2.6. La circa 14 zile de la altoire, portaltoiul se taie la cep deasupra mugurelui altoit şi se plivesc lăstarii porniţi din portaltoi. Înlăturarea acestora se face în faza erbacee. Palisatul altoilor (fig.5.40) se practică numai la cultura cu cep şi aceasta numai în zonele expuse la vânturi puternice sau în cazul soiurilor care au creştere strâmbă în pepinieră. În general, în luna iunie altoii au ritm de creştere rapid, celulele se lemnifică greu, altoii sunt grei şi se rup uşor la vânturi sau chiar la atingerea mai puternică cu unelte. Această rupere este accentuată în cazurile în care soiurile dau lăstari anticipaţi sau la combinaţiile cu compatibilitate mai redusă între soi şi portaltoi. Palisatul se face de două ori: când lăstarii altoi au depăşit 10 cm înălţime şi când aceştia au depăşit 15-20 cm, prin legarea de cep sub Fig. 5.40. Palisatul altoilor formă de 8 culcat. Cu ocazia a-scurtarea portaltoiului la 10-12 cm palisatului se execută şi plivitul deasupra mugurelui altoi; b-palisarea lăstarilor daţi din portaltoi. altoiului; c- eliminarea cepului. Ciupirea lăstarilor anticipaţi se face când aceştia au depăşit 20 cm lungime, înlăturând vârfurile erbacee ale lăstarilor. Lucrarea se face cu scopul ca substanţele elaborate să fie folosite creşterea şi îngroşarea altoiului, frunzele din vârful lăstarilor fiind consumatoare. Frunzele rămase, de dimensiuni normale, asigură procesele de sinteză şi produc seva elaborată necesară creşterii altoiului. Lăstarii anticipaţi se ciupesc numai până la înălţimea de formare a coroanei. La speciile cu creştere viguroasă (prun, cais, piersic, migdal) lăstarii anticipaţi pot fi îndepărtaţi în faza erbacee. Proiectarea coroanei în câmpul II se face la toate speciile în intervalul 20 iunie - 1 iulie. Este vorba de coroana anticipată, din lăstari anticipaţi, deoarece la ora actuală tehnologia obţinerii pomilor altoiţi presupune valorificarea acestora toamna din câmpul II. Proiectarea anticipată constă în ciupirea vârfului erbaceu al altoiului la înălţimea trunchiului stabilit pentru specia respectivă, plus 25 cm pentru ramurile coroanei (ex: pentru un trunchi stabilit la 80 cm înălţime ciupirea se face la 105 cm). Prin ciupirea vârfului lăstarului altoi se stimulează apariţia lăstarilor anticipaţi la înălţimea de proiectare a coroanei. Scosul cepului în cazul că s-au lăsat cepi de palisare se face în a doua jumătate a lunii iulie. Lucrarea se execută cu cosorul sau cu foarfeci bine ascuţite pentru a realiza o tăietură netedă şi puţin oblică. După ce s-a scos cepul se face bilonarea cu pământ mărunt şi reavăn pentru a susţine altoii şi a favoriza calusarea rănii produse. Lucrările de întreţinere şi fertilizare trebuie să susţină creşterea puternică a altoilor. Terenul se menţine în permanenţă afânat şi curat de buruieni, prin efectuarea a 4-5 praşile până la jumătatea lunii iulie, în funcţie de nevoi. În perioada 15-20 iunie se poate face o fertilizare cu azot în doză de 60-70 kg/ha substanţă activă. După data de 1 iulie nu se mai recomandă

319

fertilizarea cu azot deoarece prelungeşte creşterea altoiului în dauna maturării lemnului. Tratamentele fitosanitare se fac la avertizare, în funcţie de specie, în număr de 12-14, cu pesticide eficiente recomandate de specialiştii fitopatologi. Evaluarea producţiei de pomi altoiţi se face în două reprize. Prima dată această lucrare se face la începutul lunii iunie când lăstarii altoi au depăşit 15 cm înălţime, iar a doua evaluare la sfârşitul lunii august când se numără pe soiuri toţi altoii care au atins sau vor atinge dimensiunile prevăzute în legislaţia în vigoare. Scosul pomilor se face mecanic cu plugul de scos pomi sau manual, cu cazmaua, în cazul unor cantităţi mici de material săditor. Înainte de scos, materialul săditor se va defolia manual sau chimic. Defolierea manuală este greoaie şi costisitoare iar în cazul când este efectuată cu mult timp înainte de scosul pomilor, poate duce la deshidratarea materialului, rădăcinile rămânând active. În ceea ce priveşte defolierea chimică, Parnia P. şi colab. (1984) recomandă folosirea combinaţiei Ethrel în concentraţie de 0,15 % + CuSO 4 în concentraţie de 1 %, aplicată în a III-a decadă a lunii septembrie, folosind 900 1000 l de soluţie la ha. Scosul pomilor se face de regulă începând cu decada a doua a lunii octombrie, în funcţie de zonă şi de stadiul maturării lemnului. Înainte de scos pomii se etichetează, înscriindu-se pe fiecare etichetă unitatea producătoare, soiul şi portaltoiul. Clasarea se face concomitent cu scosul. Pomii corespunzători, separat pe soiuri şi portaltoi se leagă în pachete de câte 10 bucăţi în cazul altoilor de un an (vergi) sau de câte 5 bucăţi pentru pomii de doi ani cu coroană. Stratificarea se face în şanţuri săpate în teren uşor, late de 50 cm şi adânci tot de 50 cm, unde legăturile de pomi se aşează în poziţie verticală. Printre rădăcini se introduce pământ, se calcă bine acoperind rădăcinile şi 20 cm de tulpină. Eventual se udă. Stratificarea se face mai uşor şi mai corect pe un teren special amenajat, unde stratificarea se face în nisip de râu umed. Acesta se manipulează uşor pe timp uscat şi pe timp umed, pătrunde foarte uşor printre rădăcini, menţine umiditatea şi asigură drenajul apei în exces. La manipulările ocazionate cu scosul, clasarea şi stratificarea se impune atenţie la speciile cu muguri proeminenţi, care se desprind uşor (cireş. vişin, păr, nuc, piersic), iar lipsa acestora compromite formarea coroanei în livadă. Locul de stratificare se fereşte de rozătoare prin împrejmuire cu plasă de sârmă şi un şanţ pe care se pun momeli otrăvite pentru şoareci şi şobolani. Înfiinţarea câmpului II cu material altoit la masă este o metodă care permite reducerea ciclului de producere a pomilor altoiţi (vergi) cu un an prin eliminarea câmpului I. Altoirea la masă se face în perioada de repaus a speciilor pomicole. Rezultate foarte bune se obţin în cazul sămânţoaselor altoite pe portaltoi vegetativi. La celelalte specii, randamentul este mai scăzut. Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca la tehnologia clasică, însă cantităţile de îngrăşăminte organice administrate sunt mai mari pentru a asigura o creştere puternică a altoilor până în toamnă.

320

Lucrările din câmpul III al şcolii de pomi. Pentru a obţine pomi cu coroana formată, câmpul II se mai lasă un an, devenind câmpul III. Pentru a forma pomi în câmpul III este necesar ca de la înfiinţarea câmpului I să se adopte distanţe de plantare mai mari (1,0 m/0,4 m). Câmpul III se adoptă în cazul pomilor destinaţi gospodăriilor populaţiei, pentru plantarea pe aliniamente şi incinte şi în special pentru nuc şi castan. Se mai lasă pomi în câmpul III la speciile cais şi păr, la soiurile care se altoiesc cu intermediar. Proiectarea coroanei este prima lucrare care se face primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Altoiul se scurtează la înălţimea stabilită pentru trunchi, plus 25 cm pentru ramurile coroanei, deasupra unui mugure plasat pe aceeaşi parte cu rana produsă de scosul cepului pentru ca axul pomului să fie drept. În punctul de scurtare, altoiul trebuie să aibă grosimea de cel puţin 6-7 mm în diametru. Dacă altoii au grosime suficientă, se scot la inel şi ramurile anticipate de pe trunchi. Dacă altoii nu au grosimea suficientă, se lasă pe trunchi aceste ramuri, care se scurtează la 2-3 muguri. Tot la 2-3 muguri se scurtează şi ramurile anuale din porţiunea lăsată pentru coroană. Pe porţiunea de 10 cm sub zona coroanei se scot la inel toate creşterile şi se orbesc toţi mugurii pentru a favoriza creşterile care interesează la formarea coroanei. Definitivarea coroanei se face după pornirea în vegetaţie când lăstarii au 10-15 cm şi sunt erbacei. Se aleg 3-4 lăstari pentru ramurile coroanei plus axul, ceilalţi înlăturându-se uşor cu mâna în această fază. Tehnica de formare este specifică fiecărui tip de coroană. Principiul constă în aceea ca ramurile să fie dispuse uniform în jurul axului şi să fie distanţate la 5-6 cm. Celelalte lucrări (întreţinerea şi fertilizarea solului, tratamentele fitosanitare etc.) sunt identice ca şi la câmpul II.

5.6. Particularităţile producerii materialului săditor la speciile pomicole 5.6.1. Mărul, părul, gutuiul Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care beneficiază de cei mai mulţi portaltoi, de la cei cu vigoare foarte slabă, până la cei de vigoare mare şi foarte mare. Metodele de obţinere a portaltoilor generativi şi vegetativi au fost prezentate în capitolele anterioare. Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă, cu excepţia soiurilor Goldenspur, Mutsu, Red Melba şi Starkrimson, care prezintă un material neuniform. Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii, fapt care uşurează proiectarea coroanei din câmpul II. Soiurile prezentate mai sus dau lăstari anticipaţi puţini sau deloc, iar soiurile Idared şi Wagener premiat formează lăstari anticipaţi scurţi. Producerea portaltoilor la păr este asemănătoare cu a celor de măr, cu menţiunea că portaltoii generativi cresc mai încet şi sunt atacaţi puternic de Diplocarpon sorauieri, fapt ce necesită tratamente săptămânale cu fungicide. Puieţii de păr sunt mai sensibili la lipsa de umiditate din lunile iulieaugust şi nu-şi mai reiau creşterea în luna septembrie deoarece formează mugure terminal, fapt ce impune irigarea în lunile de vară.

321

În câmpurile de formare dau rezultate mai bune portaltoii generativi proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe lemn nou dă rezultate mai bune iar pomii au un sistem radicular ramificat. Producerea pomilor altoiţi cu intermediar este caracteristică pentru păr, datorită unor soiuri care nu au compatibilitate cu gutuiul folosit ca portaltoi. Dintre soiurile lipsite de compatibilitate cu gutuiul amintim Untoasă Bosc, Untoasă Clairgeau, Timpurie de Trevoux, Dr. Jules Guyot, Williams şi Williams roşu, Favorita lui Clapp, Untoasă Giffard, Abatele Fetel, Conference etc. (Branişte N. şi Parnia P.,1986). Ca intermediari se folosesc soiurile de păr Curé, Untoasă Hardy şi unele soiuri autohtone ca: Sântilieşti, Alămâişi Harbuzeşti. De regulă intermediarul influenţează atât soiul cât şi portaltoiul, direct proporţional cu lungimea sa. Important este ca acesta să aibă compatibilitate atât cu soiul cât şi cu portaltoiul. Deoarece în cele mai multe cazuri nu se doreşte ca intermediarul să nu influenţeze soiul, mai ales sub aspectul vigorii de creştere, acesta se reduce la o porţiune cât mai mică. Producerea pomilor altoiţi cu intermediar este identică celei de producere în general, cu deosebirea în în primul an se altoieşte intermediarul iar în anul următor, în partea opusă, la distanţe variabile de prima altoire, pe intermediar se altoieşte soiul. Pentru a scurta timpul de producere de la 3 la 2 ani, în cazul când nu se doreşte ca intermediarul să influenţeze sesizabil soiul şi portaltoiul, se foloseşte metoda altoirii duble cu scutişor, când înainte de a introduce soiul constituit dintr-un mugure, se introduce un scutişor ce se scoate de pe ramura ce serveşte ca intermediar. Creşterea soiurilor de păr în pepinieră este dreaptă, cu excepţia soiurilor Untoasă Bosc şi Curé, care cresc şerpuit, necesitând tutorarea. Unele soiuri ca Olivier de Serres şi Passe Crassane ating înălţimi mici în pepinieră, altele, precum Untoasă de Geoagiu, Aromată de Bistriţa, Napoca, Untoasă Bosc, Napoca, au o creştere neunifărmă în pepinieră. Altoii de un an la păr au de regulă muguri proeminenţi care pot fi uşor rupţi cu ocazia manipulărilor la scos, clasare, transport şi plantare. De aceea, deşi majoritatea soiurilor nu emit decât lăstari anticipaţi scurţi (Untoasă Hardy) sau numai la bază (Untoasă Bosc, Untoasă de Geoagiu), aceştia se păstrează pentru a putea proiecta coroana. Gutuiul are o tehnologie asemănătoare cu mărul, este pretenţios la umiditate, rezistent la boli şi dăunători, altoii cresc viguros în câmpul II, fără lăstari anticipaţi sau cu anticipaţi puţini spre bază.

5.6.2. Prunul Producerea portaltoilor de prun se face încă în marea lor majoritate pe cale generativă. La alegerea portaltoilor trebuie avut în vedere faptul că unele soiuri (Tuleu gras şi descendenţele hibride ale acestuia) manifestă fenomene de incompatibilitate cu corcoduşul. Pentru aceste soiuri se vor folosi portaltoii de prun franc de la care se obţin portaltoi uniformi, de vigoare mai mică faţă de corcoduş şi cu compatibilitate bună. Portaltoii vegetativi omologaţi (corcoduş 163 şi Oteşani 11) se înmulţesc prin butaşi lemnificaţi pe platforme tehnologice special amenajate, cu folosirea stimulatorilor de înrădăcinare. Producerea ramurilor altoi se face după tehnologia obişnuită, cu precizarea că sunt necesare ciupiri în verde la pomii din plantaţia mamă pentru

322

a produce ramificarea şi, ca urmare o cantitate mare de ramuri altoi de calitate, fără lăstari anticipaţi sau spini. La plantarea în câmpul I al puieţilor de corcoduş care depăşesc grosimea de 8-10 mm în diametru, se aplică scurtarea la 2-3 muguri, pentru a practica altoirea pe lemn tânăr. Creşterea soiurilor de prun în pepinieră este în general destul de viguroasă, altoii de un an putând depăşi înălţimea de 1,8-2 m. Soiurile Anna Späth şi Vânăt de Italia nu emit lăstari anticipaţi pe vargă. Altele, ca tuleu gras şi cele care au în zestrea ereditară soiul Tuleu gras prezintă lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii şi chiar ghimpi. Soiurile de prun având muguri stipelari, se manipulează uşor deoarece în caz de rupere a mugurelui principal apar noi lăstari din mugurii stipelari. În cursul lunii iulie, pe frunzele de prun apar distinct simptomele de plum pox, care fiind boală virotică de carantină, necesită marcarea, scoaterea şi arderea pomilor.

5.6.3. Cireşul şi vişinul Pentru cireş se folosesc portaltoi generativi în proporţie de circa 80 %. Se folosesc sâmburi de cireş franc din soiurile Pietroase negre, Pietroase Dönissen, iar pentru vişin soiuri autohtone cu coacere târzie. Pentru ambele specii se folosesc sâmburi de mahaleb pentru obţinerea, după altoire a pomilor destinaţi pentru plantare în zonele cu precipitaţii anuale sub 500 mm. Înainte de semănat, sâmburii se tratează prin îmbăierea în soluţie de sare de bucătărie în concentraţie de 2 - 4 %, pentru înlăturarea sâmburilor seci, în special a celor atacate de Rhynchytes sp. a cărei larvă se dezvoltă în sâmbure şi consumă tot conţinutul acestuia. În şcolile de puieţi, cireşul şi vişinul este atacat puternic de ciuperca Coccomyces hiemalis, mai ales în zonele umede şi în anii ploioşi, fapt ce necesită tratamente săptămânale cu fungicide. Portaltoii vegetativi omologaţi (IP-C.1., C-12, VV-1) se înmulţesc prin marcotaj orizontal. La producerea ramurilor altoi, la cireş se vor face ciupiri în verde pentru a preîntâmpina obţinerea de ramuri altoi prea groase. Cireşul creşte viguros în pepinieră, depăşind la majoritatea soiurilor 1,8 m.Având mugurii proeminenţi, aceştia se rup uşor la manipulare, astfel că în livadă nu se poate proiecta coroana sau se proiectează greu. Soiurile Uriaşe de Bistriţa, Hedelfinger, Van, Bing, formează lăstari anticipaţi numai la bază, soiurile Rubin, Jubileu, Roşii de Bistriţa şi Germersdorf emit lăstari anticipaţi pe porţiunea de 1 m de la bază şi rar se întâlnesc soiuri care să formeze lăstari anticipaţi pe toată varga (Timpurii de Bistriţa). Altoii de vişin ating înălţimi mai mici, dar la majoritatea soiurilor apar lăstari anticipaţi şi se poate proiecta uşor coroana în câmpul II al pepinierei. Dintre soiurile cu creştere mai slabă în pepinieră amintim Meteor, Schattenmorelle, Pitic de Iaşi, Timpurii de Piteşti, care au o vigoare de creştere relativ slabă şi în livadă. Soiurile Mocăneşti 16, Crişana şi Nana au creştere mijlocie în pepinieră, vigoare care sporeşte în livadă. În general, soiurile de vişin sunt mai rezistente la Coccomyces hiemalis decât cele de cireş.

323

5.6.4. Caisul, piersicul, migdalul În România producerea portaltoilor la aceste specii se face în exclusivitate pe cale generativă. Având sâmburi mari, cu rezerve mari în cotiledoane, aceştia răsar şi cresc relativ uşor, obţinându-se chiar puieţi supradimensionaţi în şcolile de puieţi. Sunt speciile la care se poate înfiinţa câmpul I prin însămânţare directă. Caisul şi piersicul se pot altoi şi pe corcoduş pentru înfiinţarea plantaţiilor pe terenuri grele, cu conţinut ridicat în argilă.Pentru obţinerea de puieţi corespunzători, în şcolile de puieţi se adoptă desimi mai mari (rărit la 1-2 cm). Ramurile altoi se obţin ca la celelalte specii sâmburoase, impunându-se la cais şi piersic ciupiri în verde pentru ramificare şi obţinere de ramuri altoi care să nu depăşească dimensiunile cerute pentru altoire. Fiind specii precoce, se impune tăierea tuturor ramurilor la 2 muguri şi înlăturarea eventualelor flori care apar, al căror polen este vector pentru transmiterea bolilor virotice. În câmpurile de formare fertilizarea trebuie făcută cu multă grijă pentru ca puieţii să nu se îngroaşe exagerat până la altoire. Altoirea acestor specii se face la începutul perioadei de altoire iar după prindere (2 săptămâni) se sistează irigatul pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de portaltoi, pe primul loc situându-se caisul, apoi piersicul. Piersicul, migdalul şi chiar caisul emit un număr mare de lăstari anticipaţi, încât proiectarea coroanei la toate soiurile acestor specii este obligatorie în câmpul II în luna iulie. Soiurile de piersic altoite pe portaltoi franc prezintă compatibilitate foarte bună. La altoirea pe corcoduş, o serie de soiuri (Babygold, Springold) manifestă din pepinieră fenomene de incompatibilitate care nu este însă totală şi permite convieţuirea în livadă. Unele soiuri de cais (Sirena, Cea mai bună de Ungaria) altoire pe corcoduş cresc foarte bine în câmpul II. Soiurile Litoral şi Mamaia prezintă sensibilitate la pătarea clorotică, respectiv uscarea vârfurilor lăstarilor, considerate simptome de compatibilitate slabă cu corcoduşul.

5.6.5. Nucul, castanul, alunul Pentru nuc şi castan producerea portaltoilor se face numai pe cale generativă, uneori pe această cale obţinându-se şi pomi pe rădăcini proprii, însă aceştia sunt heterogeni, de vigoare mare, care intră pe rod târziu (în cazul nucului în anul 12-14 după plantare), cu producţii mici. Posibilitatea de a obţine descendenţi cu aceleaşi caracteristici sau superioare soiului sau genotipului folosit sunt reduse, de circa 5 % (Blaja D., 1964). Obţinerea pomilor direct din sămânţă la nuc necesită numai înmulţirea soiurilor valoroase, selecţionate după următoarele criterii: - rezistenţă sporită la ger, boli şi dăunători, în special la bacterioză şi antracnoză; - înflorire târzie, după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară; - simultaneitatea înfloririi florilor femeieşti cu cele bărbăteşti pe acelaşi pom (homogamie); - epoca de coacere timpurie; - fructe mari sau mijlocii (60-100 bucăţi/kg), cu endocarp relativ subţire (1,5 mm), sudură carpelară bună, iar miezul să reprezinte cel puţin 46 % din greutatea totală a fructului.

324

Portaltoii celor două specii se produc în şcolile de puieţi deoarece au creştere înceată. Răsar bine însă necesită tratamente cu fungicide contra bacteriozelor. Este necesar ca puieţii de nuc şi castan să se scoată cu rădăcinile cât mai intacte, deoarece au o putere de ramificare şi refacere greoaie. Datorită unor particularităţi morfologice şi fiziologice la nuc (mărimea măduvei, fluxul mare al sevei în timpul altoirii, grosimea şi tăria fibrelor liberolemnoase, oxidarea rapidă a tăieturilor din cauza conţinutului în tanoide) sunt greutăţi la altoire. La nuc este necesară înfiinţarea de plantaţii mamă de ramuri altoi deoarece de la nucii izolaţi sau din plantaţii, posibilitatea de recoltare a ramurilor altoi este minimă, din cauza creşterilor reduse. Pentru a se evita uscarea cepilor rămaşi după recoltarea ramurilor altoi în aceste plantaţii tăierile se vor face în fenofaza umflării mugurilor, după tăiere fiind necesar un tratament cu zeamă bordeleză în concentraţie de 1 % pentru prevenirea infecţiilor cu antracnoză sau bacterioză (Parnia P. şi colab., 1984). Deoarece altoirea în câmp nu dă rezultate satisfăcătoare, fiind în general greoaie şi depinzând mult de temperatura din timpul altoirii şi cea de după altoire până la prindere, în ultimul timp s-a impus altoirea manuală sau mecanizată în perioada de repaus, cu ramuri recoltate la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Pentru creşterea procentului de prindere la altoire, calusarea se face după metoda Hott callusing (încălzirea punctului de altoire) acolo unde există astfel de instalaţii.

5.6.6. Arbuştii fructiferi Au înmulţire relativ uşoară, fără să fie nevoie de dotări speciale. Se înmulţesc în majoritate prin butaşi de ramuri (lemnificaţi), semilemnificaţi sau verzi (de lăstari), fiind necesare plantaţii mamă speciale pentru recoltarea butaşilor, singurele de la care se poate garanta autenticitatea, calitatea şi starea fitosanitară. Coacăzul se poate înmulţi prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor, altoire şi culturi de meristeme. În mod curent coacăzul se înmulţeşte prin butaşi de ramură (butaşi lemnificaţi), lungi de 18-20 cm, recoltaţi toamna şi plantaţi imediat, dacă terenul este pregătit în luna august şi este bine aşezat, sau primăvara, în teren pregătit din toamnă. De pe un hectar de şcoală de butaşi se pot obţine 100-150 mii butaşi înrădăcinaţi la coacăzul negru şi 60-100 mii butaşi înrădăcinaţi la coacăzul roşu, în funcţie de soi. Agrişul se înmulţeşte prin butaşi de lăstari sau de ramură, prin marcotaj şi prin altoire. Pentru altoire se utilizează portaltoiul Ribes aureum (Botez M. şi colab., 1984) pentru obţinerea de material săditor cu trunchi de 25110 cm. Altoirea se face în despicătură în verde în luna mai. Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, care se obţin din plantaţii specializate (drajoniere) cu ciclul de doi ani. În acest fel se obţine material omogen, bine maturat, sănătos, cu producţii de 180-200 mii drajoni la hectar. Se mai poate înmulţi prin butaşi de rădăcină, lungi de 10-12 cm, recoltaţi toamna, stratificaţi şi plantaţi primăvara, oblic, în rigole adânci de 8-10 cm. Murul. Poate fi înmulţit prin marcote, drajoni, butaşi de rădăcină şi tulpină, despărţirea tufelor. Metodele de înmulţire eficientă la mur sunt marcotajul orizontal sau de vârfuri, iar înmulţirea prin culturi de ţesuturi este o metodă modernă care permite obţinerea unui material săditor liber de viroze.

325

Prin această metodă, dintr-un explant, după 4-6 luni se pot obţine circa 200 mii plante. Afinul se înmulţeşte prin butaşi de ramuri sau de lăstari, prin marcotaj, diviziunea tufei, altoire. Pe scară industrială se practică înmulţirea prin butaşi de ramuri sau de lăstari. Pentru butăşire substratul trebuie să fie acid (pH 4,3-4,8). Pentru butaşi se folosesc creşterile anuale cu diametrul de 57 mm (bice) care se recoltează toamna, după căderea frunzelor, se stratifică şi primăvara, acestea se fasonează în butaşi lungi de 8-12 cm şi se plantează în substratul de înrădăcinare. Cătina se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, marcote, drajoni şi altoire. Sâmburii se extrag din fructe bine coapte, cu un randament de 80-90 grame sâmburi la un kg fructe. Înainte de semănat sâmburii se stratifică timp de 30 zile la temperaturi de 1-5 oC sau se menţin 30 ore în apă curată, la temperatura camerei (15-18 oC). Înmulţirea prin butaşi de ramură (lemnificaţi) se face la fel ca la coacăz. Socul se înmulţeşte uşor prin seminţe care se seamănă cu fruct cu tot, imediat după recoltare. Pentru plantaţiile comerciale se folosesc butaşi înrădăcinaţi obţinuţi prin butăşire de ramuri (în uscat) sau de lăstari (în verde). Pentru stimularea înrădăcinării se folosesc stimulatori de înrădăcinare (IBA, NAA, IAA) în concentraţie de 2000 ppm deoarece procentul de înrădăcinare este relativ mic - 24-54 % (Botez M. şi colab., 1984). Cornul se înmulţeşte prin sâmburi pentru obţinerea de portaltoi din specia Cornus mas L. Sâmburii se extrag din fructe intrate în pârgă deoarece, recoltate mai târziu, răsar greu din cauza tegumentului tare. Pe aceşti portaltoi se face altoirea cu ramură detaşată primăvara, sau cu mugure dormind, pe lemn de 12 ani, folosindu-se genotipuri selecţionate. Înmulţirea prin butaşi se foloseşte rar deoarece înrădăcinarea este greoaie. La înmulţirea prin marcotaj se foloseşte metoda marcotajului prin aplecare sau a muşuroitului vertical, marcotele înrădăcinate obţinându-se la doi ani. Smochinul se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi de ramură (lemnificaţi) sau erbacei (de lăstari), folosind ca butaşi lăstari de un an. Recoltarea ramurilor pentru butaşii de ramură se face toamna înainte de îngheţ şi se fasonează la 20-25 cm. Măceşul se înmulţeşte prin seminţe pentru obţinerea portaltoilor. Măceşele se recoltează în faza de pârgă, moment ce corespunde cu virarea culorii măceşelor de la verde în gălbuie. Recoltate mai târziu, seminţele nu răsar în primul an decât atunci când se folosesc substanţe chimice, corozive, care distrug tegumentul şi permit încolţirea. Pe aceşti portaltoi, sub colet se altoiesc soiurile de măceş Braşov 2 şi Can, omologate recent şi care dau producţii ridicate. Altoirea sub colet se face în scopul diminuării numărului de lăstari porniţi din portaltoi. Trandafirul de dulceaţă se înmulţeşte vegetativ prin drajoni, butăşire sau altoire. Rezultate bune se obţin în cazul butăşirii, folosind butaşi semilemnificaţi cu călcâi, lungi de 8-12 cm. Momentul optim de butăşire este ultima decadă a lunii iulie. Înrădăcinarea butaşilor se realizează în sere şi solarii sub ceaţă artificială. Cea mai eficientă metodă de înmulţire a trandafirului de dulceaţă este altoirea folosind puieţi de Rosa canina L., cu mugure dormind (latent) în luna august sau cu mugure activ (crescând) în luna aprilie-mai.

326

CAPITOLUL VI 6. ORGANIZAREA ŞI ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE La proiectarea noilor plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi trebuie să se aibă în vedere următoarele elemente de orientare generală: - extinderea şi modernizarea pomiculturii în primul rând în cadrul bazinelor şi centrelor consacrate, îndeosebi în zona colinară, din speciile şi soiurile cu conservabilitate mare (mere, pere, nuci), care în condiţiile date să asigure an de an producţii mari şi de calitate superioară; - crearea de livezi din speciile cu grad ridicat de perisabilitate în apropierea centrelor de mare consum, a fabricilor de conserve de fructe (caise, piersici, cireşe, vişine, prune, căpşuni etc.); - consolidarea centrelor pentru producerea unor fructe mai rare, cum sunt: afinele, murele, coarnele, alunele, migdalele, castanele ş.a.; - asigurarea în cadrul tuturor plantaţiilor de tip industrial a condiţiilor pentru desfăşurarea optimă a procesului de producţie şi valorificare (alimentare cu apă, drumuri, construcţii, mecanizarea lucrărilor, dotarea tehnico-materială corespunzătoare etc.); - dezvoltarea producţiei fiecărei specii pomicole să se facă ţinând seama de obiectivele majore, în funcţie de conjunctura şi tendinţele pieţii interne şi externe. - plantaţiile pomicole intensive şi superintensive, cât şi cele de arbuşti fructiferi şi căpşuni să se realizeze în cadrul programului naţional şi al programelor judeţene de dezvoltare în perspectivă a pomiculturii, în concordanţă cu cerinţele şi exigenţele integrării în U.E. În acest context, o analiză pertinentă a multitudinii de factori cu incidenţă directă sau conexă a activităţii din domeniul pomiculturii este foarte importantă. Datorită specificului biologic al pomilor, acela de a avea o lungă perioadă de rodire, uneori deciziile strategice, luate pe termen lung, au un înalt grad de dificultate şi complexitate. Astfel, trebuie anticipate situaţiile socialeconomice pentru o perioadă viitoare de 8-10-15 ani, când producţiile vor face obiectul unor tranzacţii bazate pe legea cererii şi a ofertei. Astfel, la realizarea unei exploataţii pomicole, pe lângă cerinţele de orientare generală, trebuie să se aibă în vedere şi criteriile economice, tehnologice, manageriale şi cele în legătură cu asigurarea sau folosirea forţei de muncă.

6.1. Amplasarea plantaţiilor şi alegerea terenului Costul ridicat al investiţiilor, cât şi imperativul de a se realiza producţii mari la unitatea de suprafaţă cu un consum redus de manoperă, de mijloace mecanice, de energie şi la un cost al producţiei cât mai scăzut, impun amplasarea noilor plantaţii numai în acele zone, bazine şi centre de cultură unde specia sau soiul vor întâlni maximum de condiţii naturale pentru creştere şi rodire.

327

Pentru livezile intensive şi superintensive de pomi şi arbuşti fructiferi se vor alege în primul rând terenurile din bazinele pomicole consacrate, cu soluri fertile, mecanizabile sau cu posibilităţi certe de îmbunătăţire a proprietăţilor agroproductive. Asigurarea apei necesare pentru stropit cât şi pentru irigaţii, în cazul unor precipitaţii sub cerinţele speciei, sunt de asemenea condiţii indispensabile amplasării plantaţiilor industriale. Rezultatele obţinute în plantaţiile intensive şi superintensive, situate în condiţii pedo-climatice diferite, demonstrează că producţii mari şi susţinute an de an se pot asigura pe soluri cu o textură mijlocie, lutoasă, luto-nisipoasă şi chiar nisipoasă, permeabile, mijlocii până la profunde, cu pH cuprins între 4,7 şi 8,3 (în funcţie de specie şi portaltoi). Din punct de vedere al pantei cele mai recomandate sunt terenurile cu pantă uşoară (3-6 %), care permit executarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere a solului fără o prealabilă amenajare în vederea modificării pantei. Având în vedere faptul că în bazinele pomicole consacrate situate în zonele colinare ale ţării sunt puţine suprafeţe care să întrunească cerinţele menţionate, vor fi utilizate de preferinţă terenurile cu pantă de 6-12 % cu orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi chiar pante până la 18-20 %, cu condiţia să fie uniforme şi să se efectueze lucrări antierozionale. Peste aceste pante înfiinţarea unor plantaţii devine neeconomică datorită costului ridicat al investiţiilor şi consumului mare de energie umană, care duce la realizarea unor costuri foarte ridicate ale producţiei pomicole. În cazul plantaţiilor de tip industrial unde valoarea producţiilor medii anuale se ridică adesea la valori foarte mari, nu sunt admise riscurile cauzate de îngheţ, grindină, secetă ş.a. În acest sens se recomandă evitarea formelor de teren cu microclimat nefavorabil cum sunt văile înguste pe unde se scurge aerul rece, vârfurile de dealuri expuse vânturilor dominante şi reci, precum şi terenurile cu exces de umiditate. La baza înfiinţării oricărei plantaţii pomicole trebuie să stea o temeinică analiză a condiţiilor naturale şi economice pentru că livezile pomicole constituie mijloace fixe de mare valoare, cu o rată de amortizare foarte ridicată faţă de celelalte sectoare agricole, cât şi pentru faptul că în pomicultură greşelile mari se manifestă abia după 4-5 ani de la plantare, atunci când deja este prea târziu pentru remedieri. Se va ţine cont de corelaţia dintre sistemul de cultură preconizat şi mecanizare. Pe plan mondial se poartă discuţii cu privire la faptul dacă e mai bine să se adapteze sistema de maşini la sistemul de cultură, sau sistemul de cultură (înălţimea trunchiului, forma de coroană, distanţa între rânduri şi pomi pe rând) la posibilităţile de mecanizare. În prezent este necesar să se adapteze sistemul de cultură la gama de maşini aflate în fabricaţie. În măsura în care mecanizarea va satisface tot mai bine cerinţele producţiei pomicole, sistemele de cultură vor putea evolua în sensul satisfacerii integrale biologice ale pomilor cât şi sub aspect economic. În acest cadru general de amplasare a plantaţiilor intervin particularităţile speciilor şi soiurilor pomicole. Concentrarea şi specializarea producţiei pomicole. Experienţa dobândită în pomicultură, demonstrează avantajele concentrării şi specializării producţiei pomicole în cadrul unor bazine, centre şi unităţi specializate. Plantaţiile mici de pomi, au dus la rezultate economice nesatisfăcătoare, deoarece asemenea suprafeţe nu permit aplicarea unor tehnologii corespunzătoare şi în general sunt neglijate.

328

Suprafaţa destinată unei ferme specializate trebuie stabilită în funcţie de sistemul de cultură, de specie şi sortimentul de soiuri, de posibilităţile de asigurare a forţei de muncă, de realizarea economică a investiţiei, de nivelul tehnicii şi tehnologiei ce se va aplica. Asigurarea necesarului de forţă de muncă. În plantaţiile intensive şi superintensive de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni organizate în unităţi şi ferme specializate, asigurarea necesarului de forţă de muncă specializată şi permanentizată, constituie o problemă hotărâtoare. Aceste persoane trebuie să aibă o pregătire profesională corespunzătoare, trebuie să cunoască atât tehnologiile de cultură, cât şi exploatarea tractoarelor şi utilajelor din dotare.

6.2. Sisteme de plantaţii pomicole Sistemele de cultură care includ complexul de măsuri ce privesc înfiinţarea şi întreţinerea livezilor, pot fi grupate în două mari categorii: culturi pure şi culturi asociate. La proiectarea unei plantaţii de pomi se va avea în vedere faptul că de sistemul de cultură depinde în mare măsură dinamica intrării pe rod, producţia la unitatea de suprafaţă, calitatea acesteia, precum şi perioada de exploatare economică. Culturi pomicole pure În aceste culturi pomii constituie cultura unică pe terenul respectiv, urmărindu-se numai producţia de fructe. Întregul complex de măsuri aplicate are ca scop crearea condiţiilor optime pentru pomi şi obţinerea unor cantităţi de fructe de calitate superioară. Sistemul de cultură a pomilor este caracterizat printr-un număr mare de elemente, cele mai importante fiind: gradul de utilizare a terenului exprimat prin desimea la unitatea de suprafaţă, sau prin m 2/pom ; modul de formare şi conducere a coroanei; volumul de investiţii; vârsta intrării pe rod; volumul recoltei de fructe realizat în perioada de plină producţie; perioada de recuperare a investiţiilor; consumul de forţă de muncă manuală la unitatea de suprafaţă şi tona de fructe; posibilitatea de executare mecanizată a lucrărilor de întreţinere. Luând ca bază numărul de pomi pe hectar, care influenţează în cea mai mare măsură şi celelalte elemente definitorii ale sistemului, se poate face următoarea clasificare: 1. Sistemul extensiv (clasic) până la 350 pomi/ha. 2. Sistemul semiintensiv 350 - 500 pomi/ha. 3. Sistemul intensiv 500 - 1250 pomi/ha. 4. Sistemul superintensiv în rânduri simple 1300 - 4000 pomi/ha. în rânduri multiple (benzi) 4000 - 8000 pomi/ha. 5. Sistemul pajişte 8000 - 30000 pomi/ha. 1. Sistemul extensiv. Se caracterizează printr-un număr redus de pomi la unitatea de suprafaţă, distanţe mari de plantare între rânduri şi pe rând, de 6-12 m, pomi de vigoare mare, coroane voluminoase, forme libere sau dirijate, cu semitrunchi sau cu trunchi înalt. Portaltoii sunt viguroşi, în special sălbatic sau franc. Volumul tăierilor la pomii tineri este foarte mare şi vizează în general realizarea unor coroane cu un schelet solid fapt ce întârzie intrarea pe rod. Nu se practică lucrările de dresare şi dirijare.

329

Solul din livezi este întreţinut ca ogor negru sau ca ogor ocupat de culturi agricole, în cazul aşa-zisului sistem agro-pomicol, iar în numeroase livezi ţărăneşti este ocupat de fâneţe şi săpat doar în jurul trunchiului. Aceste livezi în majoritatea cazurilor s-au amplasat pe terenuri în pantă nemecanizabile sau în jurul gospodăriilor ţărăneşti. Producţiile în aceste plantaţii sunt relativ scăzute şi de calitate mai slabă. Datorită înălţimii mari a pomilor lucrările de tăiere, de combatere a bolilor şi dăunătorilor şi în special recoltatul fructelor se execută cu dificultate de pe scări, cu o productivitate foarte scăzută, iar costul producţiei de fructe este ridicat. Din cauza intrării pe rod cu mare întârziere, a consumului ridicat de forţă manuală la unitatea de suprafaţă, a costului ridicat şi a eficienţei economice mai scăzute, acest sistem nu se mai recomandă pentru unităţile specializate. Având în vedere că prin aplicarea unor tehnologii îmbunătăţite se pot realiza producţii ridicate (Şuta A., 1971, sistemul clasic poate aduce încă servicii gospodăriilor ţărăneşti din zonele colinare. Aceste plantaţii care ocupă suprafeţe relativ mari, trebuie exploatate la cel mai bun nivel tehnic posibil până la amortizare şi în continuare dacă potenţialul productiv se menţine în limitele rentabilităţii. În unele plantaţii cu densitate de plantare mică şi în care pomii au încă potenţial bun de creştere şi fructificare, se poate efectua îndesirea şi modernizarea acestora (potrivit indicaţiilor I.C.P.P. Piteşti). 2. Sistemul semiintensiv. Este caracterizat printr-o desime de 350500 pomi/ha, cu forme de coroană care permit o dezvoltare destul de voluminoasă a pomilor, tufă liberă, vas, fus tufă, palmetă. Acest sistem este chemat să joace în etapa actuală un rol foarte important în cultura unor specii ca: piersic, cais, prun, cireş, nuc şi castan, pentru care nu se dispune încă de portaltoi ce permit o îndesire mai substanţială. Acest sistem prezintă o serie de avantaje, dintre care unele sunt comune plantaţiilor extensive, iar altele celor intensive, astfel: - dezvoltarea pomilor, poate fi reglată printr-o alegere judicioasă a portaltoilor, prin aplicarea tăierilor lungi şi dirijarea ramurilor din coroană; - permit trecerea uşoară a tractoarelor şi utilajelor folosite pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi aplicarea tratamentelor fitosanitare; - cheltuielile de investiţii pe unitatea de suprafaţă sunt destul de mici; - se realizează plantaţii cu durată de exploatare destul de lungă, 25-30 ani; - intrare timpurie pe rod, chiar şi în cazul speciilor de nucifere (5-8 ani) şi producţii medii destul de ridicate la unitatea de suprafaţă. Ca dezavantaje amintim: executarea cu dificultate de pe scări sau platforme a tăierilor de formare a coroanei, de fructificare şi rărire; randament scăzut la recoltarea manuală a fructelor; consum mare de manoperă şi un cost mai ridicat decât în plantaţiile intensive. Consumul de forţă de muncă manuală poate fi mult scăzut în aceste plantaţii dacă recoltarea prunelor, cireşelor, vişinelor şi caiselor destinate pentru industrializare se face mecanizat cu ajutorul vibratoarelor. Acest sistem se poate folosi în principal pentru plantaţiile pomicole specializate pentru a furniza materie primă industrializării. 3. Sistemul intensiv. Se caracterizează prin: - realizarea unei desimi de plantare de 500-1250 pomi/ha, prin micşorarea distanţei dintre rânduri la 5-4 m şi a pomilor pe rând la 4-2 m; - folosirea unor pomi cu vigoare mijlocie, asociate cu forme de coroană libere sau dirijate prin palisare: fus tufă (Spindelbusch), palmetă cu braţe oblice, palmetă ameliorată, palmetă Haag, Bouche Thomas, Drapeau Marchand etc.

330

Distanţa redusă dintre pomi pe rând, permite realizarea în timp scurt a unor garduri pomicole. Lucrările de întreţinere a solului, cât şi cele fitosanitare se execută într-o singură direcţie. Faptul că suprafaţa rezervată pentru un pom se reduce la 8-20 m2, dezvoltarea pomilor va trebui să fie limitată prin folosirea portaltoilor de vigoare mijlocie M 106, M 2, M 4 sau M7, prin operaţii de dirijare (palisare) a ramurilor şi prin cât mai puţine tăieri în perioada de formare a coroanei. Avantajele acestui sistem sunt: - intrarea mai timpurie pe rod respectiv, anul 3-5 de la plantare în funcţie de specie; - realizarea într-o perioadă relativ scurtă a unei suprafeţe mari de rodire pe unitatea de suprafaţă, permiţând obţinerea unor producţii de 20-40 t/ha la un cost destul de scăzut; - lucrările de tăiere şi de recoltare se execută cu mai mare uşurinţă şi cu o productivitate mărită, datorită limitării în lărgime la 1,5-2 m şi în înălţime la 2,8-3,5 m. Dezavantajul sistemului constă în realizarea unui cost destul de ridicat al plantaţiei, datorită instalării spalierului pentru formele aplatizate şi a lucrărilor de dirijare a ramurilor. Având în vedere avantajele acestui sistem se recomandă extinderea în continuare, în cazul soiurilor de măr şi păr standard în combinaţie cu portaltoii de vigoare mijlocie sau a soiurilor de tip spur în combinaţie cu portaltoii viguroşi Franc şi A 2, pentru soiurile cu o fertilitate naturală mai scăzută. La fel se poate recomanda pentru speciile: piersic, prun, vişin şi cais. 4. Sistemul superintensiv în rânduri simp1e. Acest sistem cunoaşte la ora actuală o continuă dezvoltare şi se caracterizează prin: - distanţe de plantare reduse la 3-4 m între rânduri şi de 0,8-2 m între pomi pe rând, ceea ce permite realizarea unei desimi cuprinse între 1300 şi 4000 pomi/ha; - intrare timpurie pe rod, ca urmare a tăierilor lungi sau a netăierii ramurilor, a aplicării lucrărilor în verde şi a executării unor răriri foarte uşoare în primii ani după plantare; - suprafaţă de nutriţie pentru fiecare pom redusă la 3-8 m2 ; - folosirea obligatorie a portaltoilor nanifianţi cu vigoare slabă (M 9; M 27) în cazul soiurilor de măr standard; - susţinerea în mod obligatoriu de tutori sau spalier a pomilor având ca portaltoi pe M 9 sau M 27; în cazul solurilor cu o fertilitate naturală scăzută se vor putea utiliza şi portaltoii de vigoare mijlocie (M 106), mai ales în combinaţie cu soiurile de tip spur. Formele de coroană cele mai folosite sunt fusul aplatizat şi fusul zvelt. Avantajul acestui sistem constă în obţinerea unor producţii economice începând cu al 3-lea, al 4-lea an de la plantare (Schmitz-Hübsch, Furst L., 1954; Isac I., 1976). Producţiile cumulate în primii 5-6 ani de rodire asigură amortizarea lucrărilor de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor. Intrarea mai timpurie pe rod creează posibilităţi de adaptare mai rapidă a producţiei la cerinţele mereu în schimbare ale pieţii (Negri1ă A., 1980). Înălţimea redusă la 1,8-2,5 m asigură în mare măsură mecanizarea lucrărilor de tăiere şi de recoltare a fructelor contribuind în felul acesta la reducerea consumului de manoperă, energie şi cost pe tona de fructe. Acest sistem reuşeşte cel mai bine pe soluri cu o fertilitate ridicată, lutoase sau luto-nisipoase, bine drenate şi mai puţin pe cele cu o fertilitate medie şi slabă, argiloase şi reci.

331

Cu toate avantajele pe care le prezintă, la generalizarea acestui sistem, în majoritatea ţărilor cu o pomicultură avansată, există reţineri şi se aplică numai după ce s-au creat toate condiţiile care concură la realizarea unor plantaţii industriale de mare randament. Această reţinere se datorează: - costului ridicat al investiţiei datorită numărului mare de pomi la hectar; - reducerea distanţelor dintre rânduri îngreuiază executarea lucrărilor mecanizate; - orice îndesire prin care se împiedică pătrunderea luminii, duce la scăderea calităţii fructelor prin micşorarea calibrului şi al conţinutului în zahăr. În legătură cu îndesirea şi factorul lumină rezultatele de producţie din unele ţări, în care plantaţiile superintensive au atins vârsta de 10-12 ani, par a indica desimea de 1600-2000 pomi/ha ca fiind mai corespunzătoare. Generalizarea sistemului presupune asigurarea unor muncitori de înaltă calificare, bine instruiţi pentru executarea tăierilor de formare şi de întreţinere a pomilor. Sistemul superintensiv în rânduri multiple. În categoria acestor livezi intră cele cu desimi cuprinse între 4 000 şi 8 000 pomi/ha. Realizarea unor asemenea desimi nu este posibilă fără a utiliza metode de plantare în rânduri duble sau multiple, portaltoi de vigoare slabă (M 27, M 9 şi M 26) şi soiuri de tip spur sau standard cu folosirea de substanţe retardante. Formele de coroană considerate cele mai bune pentru acest sistem sunt fusul zvelt şi Pilar. În cazul sistemului de plantare cu rânduri multiple la culturile de măr şi păr, bune rezultate s-au obţinut în Olanda (Lemmens I., 1978), cu 2 rânduri, alternate cu un drum şi exploatare de 3,5 m. La aceste plantaţii în cazul portaltoiului M 9, asigurarea unui sistem de susţinere este obligatorie, precum şi asigurarea unei surse de irigare. În plantaţiile cu rânduri multiple, deşi se realizează producţii mai mari în primii ani faţă de plantarea în rânduri simple, începând din al 4-5-lea an atât cantitatea, cât şi calitatea recoltelor scad din cauza luminii deficitare, executarea lucrărilor de întreţinere şi de recoltare este anevoioasă, încât aplicarea acestui sistem în condiţiile ţării noastre poate fi recomandat numai după o prealabilă experimentare în principalele bazine pomicole. Analizând avantajele şi dezavantajele plantaţiilor de foarte mare desime, cercetătorii Lemmens I. J., (1980) în Olanda şi Wil1emur P. (1977) în Franţa au ajuns la concluzia că rezultate bune se pot obţine numai în cazul plantaţiilor superintensive cu cel mult 2 rânduri. Mai este de reţinut că producţia însumată pe 10 ani obţinută în asemenea plantaţii nu depăşeşte pe cea realizată în cazul desimilor de până la 2-3 mii pomi/ha. La concluzii asemănătoare au ajuns şi în ţara noastră Isac I., Şuta, A., Negrilă A. 5. Sistemul pajişte. Există tendinţe spre realizarea unor sisteme de cultură a pomilor care să permită executarea mecanizată a tuturor lucrărilor. Livada pajişte se apropie în cea mai mare măsură de aceste cerinţe. În acest sistem, desimea se poate ridica la peste 70 mii pomi/ha, la care creşterea vegetativă este limitată obligatoriu prin utilizarea retardantilor. În acelaşi timp aplicarea tratamentelor cu regulatori de creştere provoacă diferenţierea mugurilor de rod chiar în primul an de vegetaţie. Anul următor pomii înfloresc, produc fructe şi se taie la cep odată cu recoltarea. Cepii regenerează noi tulpini pentru a repeta ciclul. Recolta este bienală.

332

Recoltarea urmează să se facă prin cosirea plantaţiei (cum se coseşte o pajişte) cu o combină specială care să separe fructele de tulpini, iar toate celelalte lucrări, stropiri, erbicidări etc., să se aplice printr-un sistem de aspersiune. Sistemul pajişte se realizează prin plantarea pomilor de un an, la distanţe de 80/40-40/35 cm. Acest sistem constituie în prezent doar un deziderat de perspectivă care aşteaptă soluţii pentru următoarele probleme majore: reducerea costului materialului săditor; reglarea capacităţii de lăstărire pe cep; folosirea retardantilor adecvaţi etc., fapt pentru care în multe ţări, printre care şi în ţara noastră, s-au organizat cercetări pentru stabilirea tehnologiei de cultură. Din caracterizarea sistemelor de cultură rezultă în primul rând faptul că trebuie privită cu foarte multă seriozitate alegerea celui mai corespunzător sistem de cultură, pentru că de acesta depinde în mare măsură cantitatea şi calitatea viitoarelor producţii de fructe. Ca sisteme relativ noi în cadrul transformărilor fundamentale ce se fac în pomicultură, sistemele intensiv şi superintensiv aduc noi posibilităţi de ridicare a producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă şi de reducere a costului. Rămâne ca pomicultorul, prin cunoaşterea factorilor de mediu din zona de cultură, a caracteristicilor biologice şi economice ale sistemelor de plantaţii pomicole, să aleagă pe cel mai adecvat, cu cea mai mare eficienţă economică, în condiţiile date. Caracteristici comune sistemelor intensive şi superintensive. Obiectivul major şi comun ambelor sisteme este intrarea pe rod a pomilor cât mai devreme posibil, chiar de la vârsta de 2-3 ani şi menţinerea stării de producţie corespunzătoare, un număr cât mai mare de ani. Pentru realizarea acestui deziderat se va ţine seama de următoarele principii: - Folosirea celor mai corespunzătoare combinaţii dintre soi şi portaltoi, care să permită realizarea desimi corespunzătoare sistemului ales, intrarea timpurie pe rod, recolte mari stabile şi de calitate. - Folosirea la plantare a unui material săditor de calitate superioară uniform calibrat, selecţionat din punct de vedere genetic şi sanitar, liber de principalele viroze, în vârstă de un an (vergi). - Limitarea lărgimii coroanei pomilor sau a gradului pomicol, în momentul încheierii acţiunii de formare, la 1,0-2,0 m pentru a permite pătrunderea luminii în coroană, menţinerea unei zone libere pentru circulaţia uşoară a agregatelor de maşini şi utilaje folosite pentru lucrările solului, tratamentelor fitosanitare şi transportul recoltei. - Limitarea înălţimii pomilor sau a gardurilor la 2,0-3,0 m respectiv 2/3 din distanţa dintre rânduri. - Asigurarea unui volum de coroană productivă de 6-8 mii m3/ha, pentru a obţine producţii medii de peste 40 t/ha. - Atribuirea unor distanţe între pomi pe rând corelate cu vigoarea soiportaltoi, dar de aşa natură încât rândul, indiferent de forma de coroană, să formeze mai mult sau mai puţin un „gard pomicol”. Pomii constituiţi în „garduri pomicole” au în general o dezvoltare proprie mai redusă decât în cazul unor sisteme cu pomi individualizaţi. Dezvoltarea mai slabă a pomilor datorită vigorii mai reduse a celor doi simbionţi (soi-portaltoi), dar mai ales a lucrărilor de palisare şi de dirijare a ramurilor, asigură desimi mai mari faţă de sistemele clasice şi implicit a unor producţii mai ridicate. Deşi nici un sistem de plantaţii nu poate asigura o livadă ideală, fiecare prezentând atât avantaje, cât şi dezavantaje, se poate afirma că sistemele

333

intensiv şi superintensiv răspund mai bine obiectivelor economice urmărite, printre care menţionăm: - realizarea unor producţii mari de fructe de calitate superioară la un cost mai scăzut; - recuperarea mai rapidă a cheltuielilor de investiţii datorită intrării timpurii pe rod. Spre deosebire de sistemul clasic, cu pomii înalţi, cu o cantitate mare de ramuri de schelet, gardurile pomicole, datorită portaltoilor de vigoare slabă, a dirijării ramurilor într-o poziţie favorabilă fructificării, a unui frunziş bogat care asigură o suprafaţă foarte mare de asimilaţie, au un randament mai mare pe unitatea de volum de coroană. Numărul mai mare de pomi la unitatea de suprafaţă realizează o mai raţională folosire a terenului. Asigură executarea mai uşoară, mai rapidă şi mai economică a aplicării tratamentelor fitosanitare a lucrărilor de tăiere, palisare sau dresare a ramurilor, a recoltării fructelor. Dezavantajul care se atribuie plantaţiilor pomicole intensive şi în special superintensive constă în realizarea unor costuri mai ridicate pe plantaţie datorită numărului mai mare de pomi la unitatea de suprafaţă, sistemului de susţinere, dotărilor necesare şi forţei de muncă calificată. Reducerea acestui cost ridicat se poate realiza în primul rând prin reducerea costului materialului săditor. Această problemă este în studiu în majoritatea ţărilor cu pomicultură avansată inclusiv în ţara noastră, prin experimentarea diferitelor sisteme de înmulţire rapidă: plantarea de portaltoi altoiţi la masă şi în marcotieră, înmulţirea pomilor pe rădăcini proprii, înmulţirea prin meristeme etc. Culturi pomicole asociate Acestea cuprind: sistemul agropomicol şi grădinile familiale. Sistemul agropomicol se caracterizează prin faptul că la dezvoltarea deplină pomii nu ocupă întreaga suprafaţă. Între rândurile de pomi rămân spaţii mari, astfel că pe toată durata vieţii pomii sunt „asociaţi” cu culturi agroalimentare sau furajere care se înfiinţează pe intervalele dintre rânduri. Ca urmare, pomii nu mai constituie cultura unică şi nici nu se urmăreşte numai producţia de fructe, aşa cum este cazul pentru sistemele intensiv, superintensiv şi clasic. De pe terenul plantat cu pomi, alături de producţia de fructe, se urmăreşte şi obţinerea unei producţii complementare: agricolă, furajeră sau legumicolă. Existenţa a două culturi pe terenul respectiv împiedică aplicarea integrală a lucrărilor specifice pomilor, mai ales a tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor animali. Este împiedicată, de asemenea, mecanizarea lucrărilor atât de întreţinere a solului, cât şi de îngrijire a pomilor. Datorită numărului redus de pomi la unitatea de suprafaţă, producţia de fructe este mică şi în lipsa tratamentelor fructele sunt de calitate scăzută. Sistemul este considerat neeconomic, anacronic şi se practică sporadic în zona dealurilor înalte. Grădinile familiale ocupă suprafeţele din apropierea caselor de locuit şi au mare importanţă pentru satisfacerea nevoilor de consum familial, dar şi pentru obţinerea de venituri prin valorificarea surplusului pe piaţă. Ele cuprind multe specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi reprezentate adesea doar de câte 1-3 exemplare, în aşa fel încât asigură familia cu fructe proaspete în tot cursul anului. Aceste grădini mai au rolul de a înfrumuseţa centrele populate şi oferă proprietarilor preocupări plăcute în timpul liber.

334

6.3. Tipuri de plantaţii pomicole Fiecare dintre sistemele de cultură enumerate mai înainte poate fi realizat în diverse tipuri de plantaţii: aparţinătoare statului, proprietarilor particulari individuali sau asociaţi. Dintre acestea, plantaţiile comercialeindustriale au rolul de a produce mari cantităţi de fructe-marfă în funcţie de destinaţia fructelor. Plantaţiile comerciale pot avea două variante distincte: cele pentru export sau pentru satisfacerea consumului local. Primele cuprind, de obicei, una până la maximum 3 specii pomicole, cele mai bine adaptate la condiţiile locale, fiecare dintre ele fiind reprezentată printr-un sortiment redus la câteva soiuri, numai cele eu mare va1oare comercială şi impuse de nevoile biologice şi de polenizare. Ca urmare, din fiecare soi se pot obţine recolte mari de fructe-marfă necesare atât pentru comerţul intenţional, cât şi pentru nevoile de consum ale ţării. Combinarea celor 1-3 specii trebuie făcută cu atenţie, pentru a se obţine venituri sigure în fiecare an. De exemplu, în zonele de cultură a caisului, specie la care în unii ani recoltele pot fi compromise de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, această specie trebuie asociată cu una ale cărei recolte nu depind de aceleaşi accidente climatice: prun, măr cireş etc. Se mai recurge la asocierea a 2-3 specii, cu scopul echilibrării nevoilor de forţă de muncă în acea exploataţie. De exemplu, cireşul necesită un mare volum de muncă manuală în perioada scurtă de coacere a fructelor. Combinarea lui cu alte specii evită fluctuaţia muncitorilor sezonieri şi pierderile de producţie ce pot fi provocate de insuficienţa forţei de muncă în timpul recoltării. Plantaţiile comerciale destinate consumului local cuprind totalitatea speciilor care găsesc mediul propice în zonă, fiecare dintre ele fiind reprezentate de un sortiment bogat de soiuri, de la cele cu coacere timpurie, până la cele târzii. Se realizează, astfel, un adevărat conveier care asigură fructe proaspete în tot timpul anului pentru un centru populat (oraş, sat) sau materie primă pentru fabricile de conserve. Un al doilea tip de plantaţii, mai puţine la număr şi pe suprafeţe mai reduse, sunt cele didactico-experimentale, organizate pe lângă instituţiile de învăţământ superior sau mediu, precum şi pe lângă staţiunile de cercetări. În primul caz plantaţiile au rolul de atelier-şcoală, iar în cel de-al doilea creează condiţii pentru cunoaşterea biologiei şi elaborarea tehnologiei adecvate fiecărui soi, precum şi pentru crearea de noi soiuri. Plantaţiile experimentale şi didactice conţin specii numeroase (colecţii) reprezentate fiecare prin extrem de numeroase soiuri, dintre care unele nici nu se cultivă în regiune. Prezenţa lor în plantaţii se justifică, însă, fie pentru a permite cunoaşterea lor de către elevi sau studenţi, fie pentru utilizarea în activitatea de creare de noi soiuri. O altă categorie o constituie plantaţiile de aliniament. Acestea sunt organizate în lungul şoselelor, al drumurilor sau al liniilor de cale ferată. Sunt alcătuite cu specii şi soiuri mai rustice, care se mulţumesc cu îngrijiri mai sumare : nuc, dud, cireş, precum şi unele soiuri de măr, prun şi păr. Pomii sunt conduşi cu trunchi înalt şi coroane globuloase de mare volum. De subliniat că prezenţa speciilor şi soiurilor rustice în plantaţiile de aliniament se datorează condiţiilor mai vitrege, edafice, climatice şi tehnologice, în care trăiesc aceşti pomi.

335

6.4. Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor Alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii urmăreşte satisfacerea exigentelor speciilor pomicole faţă de factorii de vegetaţie. În această privinţă indicaţii valoroase oferă culturile pomicole şi vegetaţia spontană existentă în zonă. Prezenţa unor livezi cu pomi sănătoşi şi viguroşi, precum şi a speciilor lemnoase spontane: fag, stejar, frasin, arţar, tei, măr şi păr pădureţ, cireş păsăresc, alun, măceş etc. denotă existenţa condiţiilor pedo-climatice favorabile pentru cultura pomilor. Dimpotrivă, prezenţa plopului, salciei, aninului şi sângerului atestă că terenul respectiv nu corespunde cerinţelor pomilor. Observarea vegetaţiei lemnoase din regiune trebuie completată cu studierea aprofundată a factorilor pedo-climatici, pe o perioadă cât mai lungă de timp. Factorii edafici. În urma analizei condiţiilor legate de sol, se exclud terenurile mlăştinoase, cu pânza de apă freatică la mai puţin de 2 m adâncime, solurile compacte, grele (argiloase), solurile cu mai mult de 15 % carbonaţi de calciu sau cu pH sub 5,5 şi peste 7,8, solurile sărăturoase şi soloneţurile, precum şi cele cu mai mult de 50-60 % schelet. Sunt, de asemenea, inutilizabile pentru cultura economică a pomilor boturile de deal, (pe care vânturile aspresc gerurile de iarnă şi accentuează seceta din timpul verii) şi văile înguste cu curenţi reci, cu brume frecvente şi cu umiditate relativă ridicată. Sunt, în schimb, potrivite pentru cultura pomilor solurile adânci (0,8-1 m), fertile, lutoase, luto-nisipoase nisipo-lutoase şi chiar cele nisipoase, cu pânza de apă freatică la mai mult de 2 m adâncime. Factorii climatici. Sunt analizaţi şi comparaţi cu cerinţele speciilor pomicole, pentru a se vedea dacă sunt corespunzători pentru cultura uneia sau alteia dintre speciile pomicole: - temperatura: vor fi alese terenurile unde media anuală a temperaturii corespunde nevoilor pomilor şi vor fi evitate cele în care se înregistrează temperaturi minime absolute sub limitele de rezistenţă a pomilor, precum şi cele cu brume şi îngheţuri târzii frecvente; - precipitaţiile atmosferice trebuie să corespundă cerinţelor pomilor atât cantitativ, cât şi în privinţa repartiţiei anuale. În cazul că terenul se află în apropierea unei surse de apă pentru irigaţie se pot înfiinţa livezi şi în zonele deficitare în precipitaţii, situaţie obligatorie pentru speciile: piersic, cais, migdal. Vor fi evitate, de asemenea, zonele frecvent bătute de grindină; - luminozitatea este analizată sub aspectul duratei de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie activă. Altitudinea modifică, în principal, condiţiile de temperatură. Pentru speciile iubitoare de căldură (piersic, cais, migdal etc.), trebuie alese terenuri la altitudini mici, până la limita superioară de cultură a viţei-de-vie. Speciile rezistente la temperaturi scăzute şi pretenţioase faţă de umiditate (măr, prun) pot fi amplasate la altitudini mai mari, dar dau rezultate bune şi în zonele sudice, cu altitudini mici, în condiţii de irigare. Relieful terenului are mare importantă. Pentru cultura pomilor sunt bune terenurile plane, orizontale sau cu pantă uniformă până la 6 %, pentru a permite mecanizarea. Datorită nevoii de valorificare a fondului funciar, în zonele colinare pot fi alese şi terenuri cu pantă mai mare de 6-15 % şi mai neuniforme, cu condiţia amenajării antierozionale (terasare) care să permită mecanizarea lucrărilor. Nu sunt potrivite pentru pomi (nici pentru livezi clasice) terenurile cu pante mai mari de 20-25 %, deoarece solul este erodat, uscat, cu fertilitate scăzută şi necesită cheltuieli foarte mari pentru amenajare.

336

Expoziţia terenului: în zonele călduroase ale ţării, unde insolaţia este foarte puternică şi evaporarea apei din sol foarte intensă, sunt preferate expoziţiile vestice, estice, sud-vestice şi chiar nordice. În zona dealurilor înalte cu altitudinea între 500-700 m (până la 800-900 m), unde clima este răcoroasă, cele mai bune terenuri pentru pomi sunt cele cu expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Cu cât altitudinea creşte, cu atât expoziţiile nordice, nord-vestice şi nord-estice sunt mai neindicate, în special pentru soiurile care ajung târziu la maturitate. Adăposturi naturale sau artificiale: pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole, în special a celor cu pomi de vigoare scăzută, care sunt răsturnaţi uşor de vânturi (meri altoiţi pe M 9, M 4 etc.), se recomandă alegerea de terenuri în locuri adăpostite în mod natural prin perdele de protecţie plantate special. Depărtarea de păduri, pentru a evita atacul păsărilor (cireş, migdali), animalelor rozătoare, insectelor, bolilor criptogamice. Depărtarea de mari suprafeţe de apă (lacuri) ce măresc umiditatea relativă. Alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii depinde în foarte mare măsură de zona climatică. În sudul ţării, în câmpie şi pe dealurile joase, până la 450 m altitudine, cu precipitaţii sub 600 mm anual, care corespund cu subzona stejarului, factorul limitativ pentru cultura pomilor este apa. Ca urmare, la alegerea terenului pentru înfiinţarea livezilor se ţine seama de modul cum acest factor satisface nevoile pomilor. Aici se impune alegerea pentru livezi a terenurilor situate la baza dealurilor, cu pante dulci, sub 250, cu expoziţii estice, sud-estice, sud-vestice şi chiar nordice. Se poate utiliza pentru pomi, numai pentru speciile rezistente la secetă, şi porţiunea mijlocie a versanţilor şi expoziţiile sudice. Deoarece aici lipsa de apă este accentuată, se impune irigarea livezilor. În aceste regiuni (cu precipitaţii puţine) nu sunt potrivite porţiunile superioare ale pantelor, datorită secetei excesive. În partea de nord a ţării şi pe dealurile înalte (peste 500 m altitudine), în regiunile cu precipitaţii abundente (peste 600-700 mm anual), care corespund subzonei pădurilor de fag, factorul limitativ pentru cultura pomilor, de care depinde alegerea terenului, este căldura. În asemenea regiuni pot fi alese pentru livezi terenurile cu înclinaţie mai mare, până la 20-300, cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică, situate şi pe porţiunile mijlocii sau chiar superioare ale versanţilor. În schimb, nu sunt indicate terenurile cu expoziţie nordică, estică şi vestică, datorită lipsei de căldură. Factorii socio-economici de care trebuie să se ţină seama la alegerea terenului pentru livadă sunt: - existenţa forţei de muncă umane pentru efectuarea lucrărilor încă nemecanizate, cum sunt: tăierile, recoltarea etc., deci apropierea de un centru populat; - existenţa căilor de acces pentru transportul îngrăşămintelor, pesticidelor şi a recoltei; - volumul şi valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (în special terasări), care sunt costisitoare, măresc investiţiile şi, ca urmare, întârzie recuperarea acestora; - aprovizionarea cu apă, în special sub aspectul debitului sursei de apă, distanţei la care se află şi volumul de cheltuieli pentru aducerea apei în plantaţie pentru irigaţii, pentru aplicarea tehnologiilor (tratamente chimice) şi pentru consumul oamenilor şi animalelor; - apropierea de pieţele de desfacere, de fabricile pentru prelucrarea fructelor şi de punctele de export; - depărtarea de perimetrele cu poluare industrială.

337

6.5. Organizarea şi amenajarea terenului. Înfiinţarea de noi plantaţii pomicole în sistem intensiv sau superintensiv, şi nu numai, nu se poate concepe fără aplicarea prealabilă a lucrărilor de organizare şi amenajare raţională a terenului, care, pe lângă asigurarea desfăşurării normale a procesului de producţie pe toată perioada de exploatare contribuie şi la conservarea şi ameliorarea solului, la aplicarea pe scară largă a mecanizării, chimizării şi irigării, la creşterea productivităţii muncii, la obţinerea unor producţii mai mari de fructe pe unitatea de suprafaţă şi la un cost cât mai scăzut. Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a terenului destinat pentru înfiinţarea noilor plantaţii depind în mare parte de orografia terenului, de natura solului, de sistemul de cultură, de particularităţile biologice ale pomilor şi de cultura premergătoare: cereale, păşuni, livezi în declin sau alte esenţe lemnoase. Relieful, natura solului şi factorul apă condiţionează orientarea parcelelor, a drumurilor de exploatare şi a rândurilor de pomi, a modului de amenajare antierozională a terenului, a reţelei de evacuare a apelor etc. (Negri1ă A., 1967). Lucrările ce se execută pentru organizarea teritoriului se pot grupa în două categorii: lucrări de organizare interioară a terenului, care se aplică în toate plantaţiile şi lucrări de amenajare a terenului ce privesc de regulă terenurile în pantă. Aceste lucrări fiind indisolubil legate unele de altele, condiţionându-se reciproc în execuţie, prezentarea lor se va face în ordinea de execuţie. Lucrări de organizare interioară a teritoriului plantaţiei. În cadrul acestora trebuie rezolvate probleme privind parcelarea, trasarea şi amenajarea drumurilor, amplasarea centrului gospodăresc şi a dotărilor tehnice, fixarea plantaţiilor antierozionale, stabilirea speciilor şi soiurilor şi amplasarea lor pe teren. Pentru efectuarea lucrărilor de organizare sunt necesare planuri topografice la scara 1/5000, cu echidistanţa curbelor de nivel de 5 m în cazul pantelor uniforme şi cu înclinare până la 6 % şi planuri de 1/2000 cu echidistanţe de 1 m în cazul terenurilor frământate. Parcelarea terenului. Teritoriul destinat livezilor se împarte în parcele, aceasta fiind unitatea teritorială şi de lucru care are acelaşi tip de sol, acelaşi sistem de pichetaj, acelaşi sistem de amenajare şi lucrare a solului şi în care se plantează o singură specie şi cel mult două-trei soiuri interfertile. Parcela fiind unitatea organizatorică de bază a plantaţiilor pomicole, trebuie să se caracterizeze în primul rând prin omogenitate sub aspect orografic. Parcela se delimitează cu ajutorul drumurilor de exploatare şi a zonelor de întoarcere, în cazul terenurilor relativ plane. Pe terenurile în pantă şi pe cele cu exces de umiditate, delimitarea este influenţată şi de canalele de desecare, de coastă şi debuşee. Mărimea şi forma parcelelor este determinată de mai mulţi factori: - De orografia terenului şi unghiul de pantă; cu cât terenul va fi mai frământat sau unghiul de pantă mai mare, cu atât suprafaţa parcelei va fi mai mica şi invers. - De folosirea cu eficienţă a agregatelor din dotare pentru executarea lucrărilor de întreţinere, de recoltare şi transportul producţiei de fructe. În acest sens lungimea rândurilor (L) având cea mai mare importanţă se determină în funcţie de producţia de fructe planificată a se realiza pe un pom sau metru liniar de gard pomicol, respectiv volumul de transport fructe, ambalaje etc.,

338

capacitatea remorcilor sau a rezervoarelor de soluţie ale pompelor de stropit şi distanţa între pomi pe rând. În acest fel se urmăreşte reducerea deplasărilor în gol şi a numărului de întoarceri la cele două capete. - În zonele bântuite de vânturi puternice şi în special în zona nisipurilor, parcelele trebuie să fie încadrate în sistemul perdelelor de protecţie; cu cât distanta dintre acestea va fi mai mare cu atât şi parcelele pot fi mai mari (Popescu M., 1977); - Sistemul de irigaţii folosit (aspersiune, picătură, microjet, brazde) va fi de asemenea luat în considerare. Ca formă se recomandă dreptunghiul sau pătratul şi numai în cazuri obligate trapezul sau triunghiul. Ţinând seama de aceste criterii se pot recomanda următoarele mărimi de parcele 8-15 ha în cazul terenurilor plane, sau cu panta uniformă de până la 30/0 cu lungimea de 400-500 m şi o lăţime de 200-300 m, având amplasate perpendicular pe direcţia rândului, de la caz la caz, drumuri de exploatare sau zone de întoarcere ; 6-8 ha în cazul terenurilor în pantă uniformă de până la 6 % având o lungime de 300-400 m şi o lăţime de 200-300 m; 3-6 ha pe terenuri cu pante uniforme de 6-12 % având lungimea de 200-300 m şi o lăţime de 150200 m. Pe terenurile în pantă frământată sau terasate, mărimea parcelei se poate reduce până la 1-3 ha având lungimea de 100-150 m. Când panta terenului este de peste 6 % laturile lungi ale parcelei cât şi direcţia rândurilor, se orientează pe curbele de nivel, pentru a preveni procesul de eroziune, admiţându-se la nevoie o abatere de 3-4 %. În cadrul unor asemenea parcele, toate lucrările de întreţinere se vor executa în mod obligatoriu pe direcţia curbelor de nivel. Dimensiunile parcelelor se măresc sau se reduc proporţional şi cu lungimea versantului. Dacă versantul este lung (pe direcţia amonte-aval) parcelele pot avea lăţimile recomandate (300 m) şi invers, dacă versantul este scurt parcela va avea lăţimi reduse (70100 m). Pentru arbuştii fructiferi şi căpşuni, mărimea parcelelor poate să fie între 2-8 ha. Terenurile cu pantă cuprinse între 12 şi 20 %, destinate livezilor intensive, se vor terasa prin desfundare şi nivelare în vederea reducerii pantei la 2-5 %. Terenurile cu panta de peste 20 % nu se vor folosi pentru livezi intensive şi superintensive. Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi zone de întoarcere. Concentrarea producţiei pomicole în bazine şi ferme specializate duc la creşterea volumului de transport ce trebuie efectuat atât la înfiinţare, cât şi în toată perioada de exploatare a plantaţiilor de la 100-1000 t/ha la 4000-8 000 t/ha. În acest volum de transport sunt cuprinse îngrăşămintele organice şi chimice, ambalajele goale, ambalajele pline cu fructe, soluţiile pentru tratamente fitosanitare, precum şi alte materiale. În funcţie de importanţă, drumurile dintr-o plantaţie pomicolă pot fi principale sau secundare. Deoarece transporturile în majoritatea cazurilor se execută primăvara şi toamna, drumurile principale trebuie consolidate cu piatră, sau dacă este posibil cu zgură asfaltată. Datorită faptului că asemenea drumuri sunt scumpe şi măresc foarte mult costul plantaţiilor, se recomandă ca la organizarea teritoriului să se folosească în primul rând drumurile existente. În scopul reducerii procentului de teren scos din exploatarea propriu-

339

zisă, drumurile principale consolidate, se amplasează cât mai central în plantaţie şi de aşa natură încât să facă legătură la şoselele de acces către centrele populate şi cu drumurile secundare prin care se asigură accesul la toate parcelele. Drumurile principale în cazul terenurilor plane vor servi şi ca zone de întoarcere. În cazul terenurilor plane, lungimea drumurilor consolidate cu piatră se ridică la cca. 10-15 metri liniari/ha, iar a celor îmbunătăţite la 15-20 m/ha. Pe terenurile mai frământate din zona dealurilor aceste valori cresc la 15-20 m/ha drumuri consolidate şi 20-25 m drumuri îmbunătăţite. Lungimea totală a drumurilor consolidate se limitează la 1000-1500 m la 100 ha plantaţii intensive şi superintensive şi 2000-2500 m drumuri îmbunătăţite, respectiv 1,5-2 % din suprafaţa afectată plantaţiei. Ţinând cont de costul ridicat al drumurilor consolidate cu piatră, se recomandă ca din lăţimea de 5-6 m, partea carosabilă consolidată cu piatră să nu depăşească 3,5-4,0 m fiind prevăzută din 100 în 100 m cu zone de întâlnire (Moţoc M., 1975). Pe terenurile în pantă de peste 6-10 %, drumurile se construiesc în serpentină, asigurându-se o pantă longitudinală de maximum 5-10 %. Pe traseul în serpentină proiectarea se face pe tronsoane de 100-200 m cu panta uniformă de 5-12 % (Moţoc M. şi col., 1975). Ele necesită lucrări de terasare şi se prevăd cu canale colectoare şi de evacuare a apei din amonte. Drumurile secundare delimitează parcelele pe laturile lungi, au lăţimea de 3-4 m şi se consolidează prin înierbare. Pe pantele cu înclinaţie mai mare de 6 % drumurile secundare urmăresc linia curbelor de nivel ca şi laturile parcelelor. Pe partea din amonte a drumurilor se trasează şanţuri de evacuare a apelor. Pe terenurile plane pot servi şi ca zone de întoarcere. Zonele de întoarcere vor avea lăţimi de 5-6 m în funcţie de lungimea agregatelor. Ele se amplasează perpendicular pe direcţia rândurilor, la distanţe care asigură eficienţa de lucru a utilajelor. Stabilirea necesarului de construcţii şi amplasarea acestora. Organizarea şi exploatarea plantaţiilor pomicole, de arbuşti fructiferi şi căpşuni, cu o eficienţă economică asigurată şi productivitate ridicată, nu se concepe fără asigurarea din timp a construcţiilor productive şi a platformelor necesare procesului de producţie. La stabilirea necesarului de construcţii şi amplasarea acestora se vor avea în vedere următoarele considerente: suprafaţa plantaţiei şi volumul producţiei de fructe; specializarea exploataţiei pe specii şi soiuri; perioada de recoltare şi posibilităţile de livrare a producţiei de fructe; volumul materialelor, a pesticidelor, a îngrăşămintelor chimice şi a ambalajelor de aprovizionat şi rulajul acestora; gradul de mecanizare a tehnologiilor aplicate. Amplasarea acestor obiective se va face grupat, lângă drumul principal consolidat, de preferinţă în mijlocul exploataţiei pentru a reduce cât mai mult transporturile în gol. Împrejmuirea plantaţiilor intensive şi superintensive. Situarea zonei de rodire a pomilor, la plantaţiile pomicole intensive şi superintensive, foarte aproape de nivelul solului, impune apărarea împotriva pagubelor produse de iepurii de câmp precum şi a altor animale (cervide). În acest scop instalarea împrejmuirii trebuie să aibă loc concomitent cu organizarea şi înfiinţarea plantaţiei, înainte chiar de plantarea pomilor, deoarece protejarea acestora cu ajutorul unor materiale ca hârtie, resturi de furnir, folii de polietilenă sau beţe

340

de floarea-soarelui, este o lucrare greoaie şi costisitoare din cauza numărului foarte mare de pomi la unitatea de suprafaţă, cât şi a situării ramurilor din coroană prea aproape de sol. Împrejmuirea livezilor intensive şi superintensive se poate realiza prin garduri din plasă de sârmă având stâlpii din beton armat, cu lungimea de 2,42 m, care se fixează în pământ la adâncimea de 0,6 m şi la distanta de 2,50 m unul de altul. Fixarea stâlpilor se recomandă să se facă cu pământ bătut. Gropile se vor executa mecanizat cu burghiul MSG-1 având diametrul de 25-40 cm. Plasa de sârmă galvanizată cu Ø = 2,5 mm, cu ochiuri de 4,6 x 4,6 cm, având înălţimea de 1,40, se fixează de stâlpi şi de o sârmă cu Ø = 3,0 mm, întinsă la înălţimea de 1,20-1,25 m faţă de nivelul solului. Partea inferioară a plasei se ancorează în cârlige şi se îngroapă la 15-20 cm adâncime într-un şanţ deschis pe aliniamentul gardului. Deasupra plasei de sârmă zincată, la echidistanţa de 20-25 cm, se mai întind 2-3 fire de sârmă ghimpată, înălţimea totală a gardului ajungând la 1,70-1,80 m (fig. 6.1). Asigurarea apei pentru stropit şi irigaţii. Asigurarea unei surse permanente de apă cu un debit constant, este obligatorie în cazul plantaţiilor intensive, superintensive, de arbuşti Fig.6.1. Elementele constructive fructiferi şi căpşuni şi, de asemenea, ale gardului din plasă de sârmă este de preferat să se realizeze înainte şi stâlpi din beton sau concomitent cu lucrările de organizare şi plantare. La stabilirea debitului necesar de apă se va fine cont de: cantitatea de apă necesară efectuării celor 12-14 tratamente fitosanitare din perioada de vegetaţie şi 1-2 tratamente din perioada repausului relativ, care se ridică la 30-40 m3/ha; cantitatea de apă necesară irigării în bazinele pomicole cu sub 600700 mm precipitaţii anuale, unde în perioada de vegetaţie (1.V.30.IX) cad sub 350 mm şi nu se pot obţine producţii asigurate an de an. Apa se poate asigura prin următoarele surse şi metode: în zonele colinare prin captarea izvoarelor şi a pâraielor cât şi prin colectarea apelor provenite din ploi şi zăpezi care se scurg prin debuşee. Captarea se face în bazine speciale amenajate sau, acolo unde configuraţia terenului permite, prin executarea unor baraje de pământ creând lacuri de acumulare mai mari sau mai mici; pe terenurile plane apa se asigură din puţuri forate la adâncimea medie de 10-20 m sau la adâncime mare de 30-60 m încât să aibă un debit constant de 8-10 1/sec; - prin staţii de pompare amplasate pe pârâuri sau râuri aflate în vecinătatea plantaţiilor.

341

6.6. Amenajarea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole cu pante de peste 6 % Înfiinţarea plantaţiilor de pomi în zonele colinare impune măsuri corespunzătoare de combatere a eroziunii solului, de asigurare a condiţiilor optime de dezvoltare a pomilor şi de exploatare raţională a plantaţiei. Amenajarea terenurilor în pantă, in vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole, cuprinde o serie de lucrări privind construirea de canale pentru reţinerea sau evacuarea apei din precipitaţii, construirea de debuşee sau bazine de colectare şi acumulare a apei pentru stropit. Rezervarea terenului necesar materializării acestor lucrări se face odată cu delimitarea parcelelor şi a drumurilor. În general, canalele de evacuare cât şi de aducţiune a apei în cazul irigării, vor urmări traseele drumului principal, a celor secundare şi a zonelor de întoarcere în aşa fel încât să stânjenească cât mai puţin lucrările mecanizate din livadă. De asemenea, se va urmări reducerea la maximum posibil a terenului agricol afectat de către acestea (4-5 %). Evacuarea excesului de umiditate. Este o lucrare obligatorie pe terenurile cu exces de umiditate. Se ştie că regimul de apă din sol influenţează direct regimul de aer, termic şi biologic, respectiv cel de nutriţie al pomilor. Evacuarea excesului de umiditate constituie o problemă importantă în pomicultura ţării noastre, datorită faptului că în multe bazine pomicole (Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Satu Mare, Bihor, Caraş-Severin, Argeş ş.a.), se află intercalate în perimetrele pomicole multe suprafeţe cu exces de umiditate care, printr-un complex de lucrări de îmbunătăţiri funciare pot fi utilizate pentru plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi. În aceste zone excesul de umiditate se datorează pe de o parte apei din precipitaţii, care nu se poate infiltra din cauza permeabilităţii reduse a solului, iar pe de altă parte inundaţiilor cu ape de pe terenurile învecinate mai ridicate, datorate de asemenea în mare măsură şi aportului freatic. Excesul apare şi mai pregnant în anii cu cantităţi mari de precipitaţii. Înlăturarea excesului de umiditate se realizează prin următoarele măsuri: evacuarea apelor acumulate la suprafaţa solului; drenarea excesului de apă din profilul solului, prin drenaj realizânduse coborârea nivelului apelor freatice sub nivelul critic de salinizare, gleizare şi de dezvoltare a sistemului radicular; nivelarea terenului pentru a favoriza scurgerea liberă a apei, înlăturând acumularea ei în microdepresiuni; modelarea terenului (sau bilonarea) în vederea creării unor posibilităţi de a aduna apa pe intervalele dintre rânduri şi a înlesni scurgerea excesului; totodată prin bilonare, creşte suprafaţa de evaporare. Măsurile hidroameliorative care se vor aplica vor trebui să răspundă la următoarele condiţii: să fie cât mai economice, încât investiţiile efectuate să poată fie recuperate din primii ani, ca urmare a sporurilor de producţie obţinute; să ocupe un procent cât mai redus din suprafaţa deservită.

342

Canalele de coastă înclinate constituie un mijloc de evacuare rapidă a excesului de umiditate. Adâncimea şi de desimea reţelei acestora va fi în funcţie de cantitatea de apă calculată ce trebuie evacuată, de panta terenului şi de timpul în care trebuie să se facă evacuarea. În cazul terenurilor cu pante de peste 6 % şi în zonele cu precipitaţii abundente, pentru a împiedica acumularea unor cantităţi mari de apă în parcelele situate în aval, se recomandă trasarea unor canale de coastă care să intercepteze apele de suprafaţă şi să le conducă prin debuşee, spre un emisar principal. Distanţa între două canale de coastă se stabileşte în raport cu natura solului, panta terenului, pericolul eroziunii, cantitatea de apă ce trebuie evacuată (Popa S. şi col., 1968). Pentru a nu îngreuia pichetarea terenului, distanţele Fig. 6.2. Debuşeu într-o livadă terasată, dintre două canale de coastă cu căderi consolidate: trebuie să prezinte un multiplu a- vedere generală; b- debuşeu dalat; al distanţei dintre rânduri. c- cădere consolidată Ţinând cont de uşurinţa execuţiei şi de evitarea colmatării, se recomandă secţiunea trapezoidală a canalelor cu următoarele dimensiuni: lăţimea la fund a canalului (b) = 0,30 m, adâncimea canalului (h) =0,40-0,50 m, înclinarea taluzelor (n) 1:1 sau 1:1,25. Panta de fund să nu depăşească 3 % la canalele consolidate prin înierbare. Pentru a preîntâmpina fenomenele de eroziune şi colmatare, se recomandă înierbarea marginilor din amonte şi din aval ale canalelor pe o lăţime de 0,5-1,0 m, înierbare care va contribui la filtrarea apei de pământul erodat şi antrenat la vale, precum şi la consolidarea canalelor. Canalele de coastă se racordează la un debuşeu natural sau artificial. Racordarea la debuşee se poate consolida cu dale de beton ori cu piatră în cazul în care aceste canale colectează un volum mare de apă, sau prin înierbare în cazul volumelor mai reduse. Când aceste canale traversează drumuri sau zone de întoarcere, racordarea se va face prin tuburi de beton sau de azbociment. Debuşeele au rolul să intercepteze şi să colecteze apele în surplus provenite din precipitaţii precum şi apa colectată din canalele de coastă, din cele marginale ale drumurilor, de pe terase şi a le conduce spre baza versantului în canalele magistrale de evacuare sau spre emisari naturali. Stabilirea poziţiei şi a traseului debuşeelor, constituie prima lucrare de amenajare, deoarece toate celelalte lucrări de captare şi de conducere a apelor se proiectează şi se construiesc în dependenţă de acestea. La amplasarea debuşeelor trebuie folosite în mod obligatoriu depresiunile naturale cu scopul de a se reduce volumul de săpătură. Dacă acestea lipsesc sau reţeaua este prea sinuoasă, debuşeele se execută în săpătură şi căderi (trepte) cât mai rectilinii, asigurându-se totodată posibilitatea colectării apelor de pe suprafeţe cât mai mari (fig.6.2). Lucrarea se execută mecanizat cu ajutorul excavatoarelor şi numai corectarea taluzurilor se face manual. Debuşeele, după natura şi modul de consolidare, se împart în: debuşee consolidate pe cale biologică prin însămânţare cu ierburi sau căptuşite cu brazde de iarbă utilizate în bazinele pomicole cu sub 700 mm

343

precipitaţii şi fără viituri mari; sunt cele mai ieftine şi uşor de executat, în multe cazuri putând fi amenajate cu ajutorul maşinilor; debuşee cu consolidare mixtă, respectiv unele tronsoane sunt consolidate biologic, iar altele cu pante mai mari consolidate cu piatră sau beton; în multe cazuri sunt necesare numai căderi sau traverse în punctele critice la distanţe de 10-20 m; debuşee cu consolidare artificială; se execută în bazinele cu precipitaţii abundente de peste 700-800 mm anual, cu soluri mijlocii sau uşoare, pe versanţi cu pante uniforme şi numai în cazuri foarte bine justificate. Pentru reducerea investiţiei specifice, debuşeele artificiale se dimensionează din punct de vedere hidraulic pe tronsoane începând din amonte spre aval. Panta de scurgere a debuşeelor artificiale este impusă de viteza scurgerii apelor şi nu trebuie să fie mai mare de 10 %. Reducerea pantei se va face prin căderi cu înălţimea de 0,4-0,6 m, consolidate cu piatră sau beton (cele mai bune sunt cele din beton armat încastrate în maluri). Porţiunile dintre căderi se consolidează prin înierbare cu brazde, cu piatră sau dale de beton. Deoarece debuşeele artificiale nu pot fi traversate de tractoare şi maşini, de o parte şi de alta a traseului se prevăd zone de întoarcere de 4-6 m care se înierbează. Înlăturarea excesului de umiditate de pe terenurile joase, plane sau cu panta uniformă de până la 6 %, unde alături de apa provenită din precipitaţii, intervine şi pânza de apă freatică situată la adâncime mai mică şi cu nivel inconstant, constituie o problemă importantă pentru ţara noastră. Acest neajuns poate fi înlăturat prin executarea unor reţele de canale de evacuare asociate cu drenuri, care să ducă la scăderea şi menţinerea nivelului apei freatice la adâncimea de 80-100 cm, sub adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular al pomilor aflaţi pe portaltoi vegetativi. Nu se recomandă evacuarea excesului de umiditate din plantaţiile pomicole intensive numai prin canale deschise pe următoarele considerente: canalele deschise, amplasate pe intervalele dintre rânduri, nu influenţează eliminarea excesului de umiditate pe o distanţă mai mare de 8 -12 m respectiv al doilea, al treilea interval; prin reţeaua deasă de canale deschise se reduce suprafaţa cultivată cu pomi cu 4-6 %; se îngreuiază executarea lucrărilor mecanizate de întreţinerea solului şi aplicarea tratamentelor fitosanitare. În acelaşi timp se creează o zonă de infestare permanentă cu buruieni şi de încuibare a rozătoarelor mai ales dacă nu se acordă o atenţie deosebită întreţinerii acestora. Cea mai eficientă posibilitate de înlăturare a excesului de apă din profilul solului se obţine cu drenuri. Drenajul se realizează prin deschiderea unor şanţuri adânci de 70-80 cm, la baza cărora se aşează drenurile (olane de argilă arsă, tuburi flexibile din material plastic cu orificii, pietre sau fascine), după care şanţurile se închid. Pentru a realiza filtrul din jurul drenurilor, la baza şanţului se pune un strat de 5 cm balast de râu peste care se aşează drenurile de olane (cele de plastic se aşează direct pe pământ). Îmbinările dintre olane se acoperă cu pânză de sac, pânză de filtru sau sită de plastic după care, se acoperă cu un strat de pietriş mărgăritar. Mode1area sau bilonarea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole apare ca o lucrare necesară când nivelul apei freatice este inconstant şi se apropie de suprafaţă sau când apele din precipitaţii nu pot fi îndepărtate deoarece terenul este plan şi nu există posibilităţi de evacuare. Această lucrare se execută în special în zonele de câmpie limitrofe zonei colinare, cu soluri

344

brun-roşcate, brun-podzolite, podzoluri pseudogleizate unde precipitaţiile din perioadele de iarnă şi primăvară sunt mai abundente. Modelarea sau bilonarea se realizează imediat după nivelarea terenului şi trasarea rândurilor, prin executarea succesivă a mai multor arături la cormană înainte de plantare, sau prin arături la cormană executate mai mulţi ani la rând după plantare. Terasarea versanţilor pentru plantaţiile pomicole. Alegerea terenurilor în pantă ce urmează a fi terasate pentru plantaţii pomicole, trebuie făcută, având în vedere în primul rând cerinţele specifice ale speciilor pomicole faţă de fertilitatea naturală a solului şi de aprovizionarea cu apă. În bazinele în care media precipitaţiilor nu depăşeşte 600 mm, plantaţiile intensive de pomi nu asigură producţii de calitate şi la un cost care să facă rentabile aceste plantaţii pe terenurile în pantă terasate. În bazinele pomicole cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, pe soluri cu o fertilitate bună, se recomandă înfiinţarea de plantaţii pomicole pe terenurile în pantă terasate cu respectarea următoarelor criterii: Pentru terasare se vor alege versanţi cât mai uniformi, fără denivelări accentuate, cu soluri cu drenaj intern bun, care potenţial nu prezintă pericol de alunecare. Moţoc M. şi col. (1975) recomandă ca limită superioară pentru terasare panta de 20 % în cazul speciilor sămânţoase mai pretenţioase şi de maximum 25 % pentru speciile sâmburoase mai puţin pretenţioase cum sunt : vişinul, prunul, cireşul, castanul şi nucul. Limita inferioară de pantă de la care se propune terasarea este de 1214 %, fiind determinată de necesitatea reducerii pantei pentru a se putea executa lucrările de întreţinere în condiţii de mecanizare şi pentru prevenirea eroziunii. Din observaţiile făcute privind comportarea lucrărilor de terasare realizate până în prezent în diverse bazine pomicole (Tg. Jiu, Bistriţa, Mureş, Baia Mare), rezultă că trebuie să fie excluşi de la terasare versanţii cu soluri reci, argiloase, supuse alunecărilor situate pe marne, precum şi cele cu soluri nisipoase. Vor fi, de asemenea, evitate de la terasare şi terenurile care prezintă izvoare de coastă în număr mare. Pe asemenea terenuri construirea unor taluzuri în debleu poate determina alunecarea teraselor şi chiar a unor suprafeţe mari de teren. Tipuri1e de terase. În condiţiile ţării noastre se recomandă construirea de terase cu platforma continuă şi terase individuale. Dimensionarea teraselor cu platforma continuă. Amenajarea versanţilor prin terase se face numai pe bază de proiecte fundamentate pe studii pedologice, geologice şi hidrologice. Prin proiectarea teraselor trebuie să se stabilească următoarele elemente: lăţimea platformei (L) şi înclinarea sa transversală (ip %); înălţimea taluzurilor (H) şi înclinarea acestora (ip %); înclinarea longitudinală a axului teraselor fată de curbele de nivel. Dimensionarea teraselor depinde în primul rând de panta terenului (it %) dar este influenţată şi de alţi factori care corespund suprafeţei utile anume: numărul rândurilor de pomi ce urmează să se planteze pe o terasă, distanţa dintre rânduri şi distanţa între rândurile marginale şi taluzuri care se calculează folosind formula dată de Popa S. şi col. (1968): L = D (n-1) + (d1 + d2), în care: L este lăţimea utilă a platformei (în m); D - distanţa dintre rândurile de pomi (în m);

345

n - numărul rândurilor de pomi de pe platforma terasei; d1 - distanţa de la baza taluzului amonte la ultimul rând de pomi (în m); d2 - distanţa de la baza taluzului aval la primul rând de pomi (în m). Lăţimea platformei, respectiv a suprafeţei care se poate lucra în cazul unor pante uniforme, va fi constantă pe toată lungimea terasei. Numai un procent redus de terase în cazul pantelor neuniforme, pot să aibă lăţimi diferite. Lăţimea platformei trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre rândurile de pomi. Pentru a asigura o eficienţă economică şi un grad ridicat de utilizare a terenului se impune dimensionarea platformei terasei la minimum 7-12 m lăţime, încât să permită plantarea a cel puţin 2-3 rânduri de pomi sau arbuşti fructiferi în sistem intensiv. În condiţiile în care rândurile marginale din avalul teraselor vor fi aşezate la distanţa minimă de 1-1,5 m de buza taluzului, spaţiul rezervat pentru circulaţia tractoarelor, executarea lucrărilor de întreţinere şi transport a recoltei de fructe va trebui rezervat la baza taluzului din amonte, având lăţimea de 2-2,2 m. Înclinarea platformei pe ax transversal şi longitudinal se stabileşte în funcţie de lăţimea platformei, condiţiile pedoclimatice şi cerinţele mecanizării. Pe solurile rezistente la eroziune din zonele cu agresivitate climatică mică, înclinarea transversală a platformei poate să fie de 6-10 %, iar în cazul solurilor cu rezistenţă redusă la eroziune situate în zonele cu o agresivitate climatică mai mare, înclinarea transversală a platformei terasei nu trebuie să depăşească 3-6 %. În cazul teraselor cu înclinarea platformei de 12-13 %, pierderile de sol sunt foarte mari şi direct proporţionale cu lăţimea platformei şi intensitatea precipitaţiilor. Pentru zonele cu precipitaţii abundente înclinarea platformei pe ax longitudinal capătă o importanţă deosebită pentru evacuarea scurgerilor de suprafaţă în debuşee şi este cuprinsă între 2 şi 3 %. Înălţimea taluzurilor şi înclinarea acestora constituie o problemă importantă, deoarece de acestea depinde stabilitatea terasei şi posibilitatea consolidării prin înierbare. La stabilirea înălţimii se are în vedere grosimea stratului de sol, textura solului, natura rocii de bază, lăţimea şi înclinarea platformei teraselor, conţinutul în elemente nutritive ale orizonturilor, regimul precipitaţiilor. Pentru a evita costul ridicat al lucrărilor de terasare şi pentru o mai bună stabilitate a taluzului, pe solurile cu textură lutoasă şi luto-argiloasă se recomandă construirea de terase, cu taluzul de pământ, a căror înălţime să nu depăşească 1,20-1,50 m cu înclinarea de 1/1-1/1,25. Între lăţimea teraselor, înclinarea pe ax transversal al acestora, înălţimea maximă ce poate fi realizată şi înclinarea taluzurilor, există o strânsă corelaţie. În fig.6.3 sunt indicate elementele constructive şi dimensionarea teraselor, pentru cele mai uzuale terase cu platforma înclinată (6 %) în cazul terenurilor cu panta uniformă de 12-20 %, cu înclinarea taluzului de 1/11/1,25 şi înălţimea maximă de 1,50 m. Pentru fiecare versant (parcelă) ce se pretează pentru terasare, se delimitează prin picheţi fâşii de teren corespunzătoare categoriilor de pantă şi lăţimi totale a terasei. Materializarea teraselor se începe din marginea din amonte a parcelelor. Picheţii se bat din 15 în 15 m paralel cu curbele de nivel. Partea din aval a fâşiei de teren marcate reprezintă şi limita superioară a taluzului. După pichetare în scopul realizării unor terase mai uniforme se face o rectificare a traseului pentru a elimina coturile şi curbele cu raze mici. Paralel cu traseul rectificat se marchează terasa următoare din aval şi aşa mai departe.

346

Pentru terasele ce se execută prin desfundare se pichetează marginile platformei şi ale taluzului, iar la cele executate în debleu-rambleu, în plus se pichetează şi axul în cazul în care trebuie să existe înclinare şi pe axul longitudinal, acestea se realizează pentru fiecare terasă în parte prin abatere de la cota primului ţăruş, cu valoarea ce o dă înclinarea respectivă. Lăţimea terasei precum şi a taluzului, sau zona ce rămâne nedesfundată, se materializează prin măsurarea la orizontală. Când versantul este uniform prima terasă se materializează pe întreaga lungime cu ajutorul nivelei, după care un număr de 5-10 terase se materializează în paralel cu traseul acestuia. La materializarea teraselor se pot face mici corecturi faţă de curbele de nivel, cu scopul de a se realiza un traseu cât mai corespunzător pentru efectuarea mecanizată a lucrărilor, dar care, în acelaşi timp, să nu permită concentrarea apelor, pentru a nu se produce degradarea teraselor în perioadele cu ploi abundente. Executarea terase1or. Cea mai corespunzătoare şi mai economică metodă de execuţie a teraselor în cazul pantelor de până la 20 % este prin desfundare şi nivelare. Această metodă constă în deplasarea succesivă a pământului din amonte spre aval, odată cu desfundarea terenului, realizânduse un strat de sol afânat în grosime de 60 cm aproape pe toată lăţimea platformei terasei, ce va fi ocupată de rădăcinile pomilor. În acest scop se folosesc plugurile balansiere de desfundat acţionate de tractoare de mare putere, dotate şi cu lame de buldozer sau greder. Desfundarea sau arătura se execută de-a lungul curbelor de nivel. Prima brazdă dinspre aval mai puţin adâncă, de 0,40 m şi mai puţin lată, de 0,40 m, se va deschide la circa 1 m în amonte de pichet, după care se continuă arătura prin brazde nu prea late, dar adânci până la 0,70 m şi se continuă pe toată lăţimea platformei terasei. Metoda de executare a terasei prin desfundare şi nivelare în mod practic se realizează după schema redată în figura 6.4. După terminarea lucrărilor de desfundare se trece la nivelarea platformei, în scopul obţinerii tipului de terasă stabilit prin proiect, apoi la finisarea şi consolidarea taluzurilor. Datorită faptului că prin nivelare o parte din pământul fertil desfundat se mută în aval, după nivelare această porţiune se va fertiliza suplimentar cu gunoi de grajd, îngrăşăminte fosfatice şi potasice, şi se vor încorpora într-o arătură adâncă. Pentru a nu fi erodate, taluzurile se consolidează prin însămânţare cu ierburi perene (graminee şi leguminoase) din speciile care se dezvoltă bine in zona respectivă. Terasele individuale se execută pe terenurile cu pantă neuniformă, şi pot fi cu platforma dreptunghiulară, circulară sau sub formă de potcoavă. Ele se construiesc odată cu plantarea pomilor sau după plantare. Platforma se realizează prin deplasarea pământului din amonte spre aval, amenajându-se concomitent şi taluzul de umplutură al terasei, care trebuie să fie de 1/1, 1/1,5 şi se consolidează prin înierbare. Dimensiunile teraselor individuale cu platforma pătrată sau dreptunghiulară sunt de 2/2 m, 3/3 sau 2/3 m. De remarcat este faptul că gradul de utilizare a terenurilor terasate, chiar şi în cazul plantaţiilor intensive de pomi şi arbuşti fructiferi, se ridică la maximum 80 %. Ca urmare randamentul plantaţiilor va fi mai mic cu cel puţin 20 % faţă de cele situate pe terenurile neterasate.

347

Fig.6.3. Dimensionarea teraselor în funcţie de pantă: L, l, H şi distanţele dintre pomi exprimate în metri

348

Fig.6.4. Executarea teraselor prin desfundare şi nivelare

6.7. Pregătirea terenului în vederea plantării Se au în vedere lucrările de asigurare a mecanizării, de conservare şi ameliorare a solului, de reducere a cheltuielilor de producţie şi de creştere a productivităţii muncii. În vederea plantării, pregătirea terenului constă din defrişare, nivelare, repauzarea solului (dacă este cazul), fertilizare şi desfundare. Defrişarea. De foarte multe ori în cadrul acţiunii de dezvoltare şi concentrare a producţiei pomicole se ivesc cazuri când noile plantaţii se înfiinţează pe locul ocupat de vechile plantaţii pomicole, de vegetaţie forestieră sau de alte obstacole care ar împiedica plantarea. Pentru a preîntâmpina neajunsurile aşa-zisei „oboseli a solului” care duce la o mai slabă dezvoltare a pomilor în primii 2-5 ani de la plantare şi în mod implicit la întârzierea intrării pe rod, lucrarea de defrişare se va efectua cel puţin cu 2-4 ani înainte de plantare (Iesner G. şi Kovacs G., 1977). Lucrarea de defrişare se va executa cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii speciale pentru extirparea totală a rădăcinilor groase şi adunatul lor. Din defrişarea livezilor de nuc, cireş, păr, prun, castan comestibil şi chiar măr, cu o desime de 100-400 pomi/ha, rezultă o cantitate de material lemnos de valoare care se va utiliza fie de către fabricile de cherestea, fie de unităţi de prelucrare a lemnului, fie ca lemn de foc. Nivelarea terenului. Deşi pentru livezile intensive şi superintensive mai corespunzătoare sunt terenurile plane sau cu o pantă uşoară de 3-6 %, având în vedere problema conservării şi valorificării superioare a fondului funciar al ţării şi necesitatea completării perimetrelor pomicole delimitate pentru dezvoltarea pomiculturii impun plantarea unor terenuri cu pantă mai mari de 6 %, mergând până la 12 % şi chiar 18-20 %. Luarea în cultură a terenurilor în pantă din zonele colinare cât şi a nisipurilor mobile prin plantaţii pomicole, constituie una din soluţiile care asigură cel mai mare efect economic şi social asupra exploataţiilor şi populaţiei situate în asemenea zone.

349

Pentru a preveni dezavantajele ce se întâmpină din cauza denivelărilor de teren privind combaterea eroziunii solului, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea irigaţiilor, trasarea drumurilor de exploatare şi implicit asupra creşterii şi dezvoltării uniforme a pomilor, nivelarea de profunzime se impune ca o lucrare obligatorie în cadrul fiecărei parcele sau grupe de parcele. Lucrarea de nivelare se va executa imediat după defrişare, concomitent, sau după organizarea teritoriului. În cadrul lucrărilor de nivelare se va ţine cont de posibilităţile de parcelare în funcţie de configuraţia terenului pentru a preveni mişcarea unui volum prea mare de sol, lucrare prin care, de altfel, pe unele porţiuni de teren nivelat s-ar ajunge la roca mamă. Chiar şi printr-o nivelare mai moderată, în foarte multe cazuri solul fertil de la suprafaţă este transportat în depresiuni, rămânând la suprafaţă un sol mai sărac în elemente nutritive, inactiv din punct de vedere biologic. Cu toate acestea, lucrarea de nivelare şi în special nivelarea de suprafaţă apare ca o măsură aproape obligatorie în toate cazurile, neputânduse concepe la ora actuală o agricultură modernă pe un teren cu denivelări. Tot ca o măsură obligatorie se impune ridicarea fertilităţii acestora, cel puţin aducerea lor la starea iniţială, încă înainte de plantarea lor cu pomi (Lazăr A., 1971). Pentru acest fapt se recomandă ca lucrările de nivelare să se termine cu cel puţin 1-2 ani înainte de plantare şi apoi terenul să fie cultivat cu leguminoase furajere în amestec cu ierburi perene care contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice a solului. Nivelarea de suprafaţă se execută şi pentru a înlătura denivelările rezultate în urma lucrării de desfundat sau a unor microdepresiuni existente. Prin lucrările de nivelare sau modelare se pot transforma în cazul nisipurilor mobile şi a solurilor nisipoase două soluri neomogene mai puţin favorabile pentru cultura pomilor, într-un sol omogen cu proprietăţi favorabile. Prin deplasarea nisipului uscat şi spulberat din vârful de dună, acesta devine mai umed deoarece reduce adâncimea pânzei de apă freatică, iar prin transportarea unor cantităţi mari de nisip pe interdunele joase, se adânceşte nivelul apei de la 0,4-0,8 m la 1,2-1,5 m. Acest fapt este valabil şi în cazul celorlalte soluri denivelate şi cu exces de umiditate în microdepresiuni. Repausul (odihna) solului. Replantarea terenurilor eliberate prin defrişarea plantaţiilor pomicole vechi, constituie principala sursă de terenuri pentru înfiinţarea de noi plantaţii şi este obligatorie datorită faptului că o serie de lucrări de amenajare antierozională şi de organizare (drumuri, canale, sistem de irigare, construcţii şi alte mijloace fixe) există ca atare. Ca urmare a acestui fapt, investiţia specifică a noilor plantaţii va fi mai mică. Cu toate avantajele economice menţionate, replantarea terenului eliberat prin defrişarea diferitelor specii pomicole ridică probleme deosebite din cauza oboselii solului şi uneori a bolilor (cancerul rădăcinilor) şi dăunătorilor (nematozi). Bolile cele mai grave sunt semnalate în special în cazul replantării plantaţiilor de măr, cireş, piersic şi citrice. Simptome mai puţin grave sunt semnalate în cazul replantării plantaţiilor de prun, păr, căpşuni. Simptomele specifice oboselii solului apar mai frecvent în pepiniere şi în plantaţiile tinere unde se manifestă printr-o mai slabă dezvoltare a pomilor. Timpul de aşteptare pentru replantare este prezentat în tabelul 6.1.

350

Tabelul 6.1 Timpul necesar pentru ca o specie să succeadă ei însăşi, sau unei alte specii (după Trocme S. şi Grass R.) Succesor Piersic Cireş Cais Prun Măr Păr Viţă de vie

Precedent

Piersic

Cireş

Cais

Prun

Măr

Păr

xxx xxx xx xx x x +

xxx xxx xx xx xx x +

xx xx xx xx x x +

xx xx xx xx xx x +

x xx x xx xx xx +

x x x x xx xx +

Viţă de vie + + + + + + xx

xxx : după 18-20 ani; xx : după 3-4 ani; x : imediat după defrişare; + : timp de succedare necunoscut, însă foarte scurt. Datorită pagubelor mari semnalate la replantarea mărului, s-au întreprins o serie de cercetări care au dus la concluzia că replantarea terenului eliberat de pomi să se facă numai după o prealabilă analiză a stării de aprovizionare cu elemente nutritive, a testării bolilor specifice în special a lui Pratylenchus penetrans din partea unor laboratoare specializate care vor recomanda şi tratamentele respective. În afară de aceste analize se recomandă scoaterea şi strângerea rădăcinilor care pot să constituie o sursă de infecţie pentru 6-8 ani, odată cu lucrările de defrişare, nivelare şi desfundare, precum şi practicarea timp de cel puţin 2-3 ani a unor culturi agricole, pentru refacerea structurii şi a fertilităţii solului cât şi pentru a stinge focarele privind unele toxine, maladii virotice, bacteriene, fungice etc.. Desfundarea. Prin lucrarea de desfundare şi scarificare, pe lângă faptul că se afânează straturile inferioare mai compacte şi cele gleice impermeabile, se asigură încorporarea îngrăşămintelor organice în adâncime. Adâncimea normală de desfundare este de 60-70 cm şi chiar mai profund (80 cm), dacă solul şi utilajul permit. Cu cât solul este mai greu cu atât este nevoie de o mobilizare mai adâncă. La fel se pune problema solurilor uşoare puternic tasate în adâncime. În funcţie de sol, răsturnarea brazdei se poate face pe toată adâncimea de mobilizare sau numai pe un strat de 40-50 cm, în rest pământul fiind afânat de un scormonitor ataşat la plugul de desfundare. O altă soluţie este executarea mobilizării solului printr-o lucrare de scarificare la adâncimea de 60-80 cm, urmată de o arătură la 40-45 cm. Acest mod de pregătire prin care se renunţă la desfundarea terenului la 60-80 cm cu răsturnarea brazdei în cazul solurilor subţiri, prezintă următoarele avantaje: - subsolajul asigură afânarea adâncă a solului fără răsturnarea orizonturilor; - afânarea adâncă măreşte capacitatea de înmagazinare şi de infiltraţie a apei în sol prin spargerea stratului impermeabil şi asigură răspândirea la o adâncime convenabilă a substanţelor nutritive şi a amendamentelor; - se evită aducerea la suprafaţă în condiţii aerobe a orizonturilor de sol mai puţin fertile cu microorganisme cu activitate anaerobă şi introducerea în profunzime a stratului de sol mai fertil şi mai bogat în materie organică, în condiţii anaerobe. În felul acesta se dereglează activitatea vitală din sol prin inactivarea microorganismelor aerobe.

351

În cazul solurilor infestate de dăunători, concomitent cu executarea desfundatului se va face şi lucrarea de dezinfectare a solului cu 80-100 kg/ha insecticide. Perioada optimă de executare a lucrărilor de desfundare este maiaugust, în cazul terenurilor libere, sau iulie-septembrie, în cazul celor ocupate de culturi premergătoare. Desfundarea în perioadele cu exces de umiditate în sol nu este recomandată, deoarece în urma plugului de desfundare, în loc de un sol afânat, se obţin brazde compacte care nu se vor desface decât sub acţiunea îngheţului şi a dezgheţurilor, fapt ce impune amânarea perioadei de plantare spre primăvară. Perioada dintre desfundare şi plantare trebuie să asigure aşezarea solului şi acumularea unei umidităţi corespunzătoare din ploile de toamnă, precum şi executarea în condiţii optime a celorlalte lucrări care premerg plantării (nivelarea, pichetarea, executarea gropilor). Nivelarea de suprafaţă. Înainte de pichetarea şi plantarea propriuzisă cu pomi, se impune executarea lucrării de nivelare de suprafaţă, prin care se urmăreşte eliminarea denivelărilor rezultate în urma desfundării, precum şi a şanţului rezultat de la ultima brazdă a plugului. Lucrarea se execută cu ajutorul unor gredere de mare capacitate a nivelatoarelor de suprafaţă sau printr-o lucrare de discuire. Cu cât această nivelare va fi mai perfectă cu atât mai uşor se vor executa pichetarea, alinierea pomilor pe rând şi lucrările ulterioare de exploatare a plantaţiei. Nivelarea sau modelarea terenului este obligatorie pentru plantaţiile intensive şi superintensive şi recomandată pentru celelalte. Ea asigură mecanizarea şi irigarea şi creează condiţii uniforme pentru pomi, prin eliminarea excesului de umiditate şi combaterea eroziunii. Este recomandat ca nivelarea să se facă prin deplasări cât mai reduse de teren (decopertarea a numai 10 cm din stratul cu humus scade recolta cu 25 %), fără a se ajunge la straturile sărace din profunzime. În acest scop, nivelarea (modelarea) trebuie făcută în strânsă corelaţie cu parcelarea. Pe terenurile cu denivelări parcelele vor avea dimensiuni mai reduse, cuprinzând unităţi naturale cât mai uniforme. În cazul în care în anumite porţiuni se ajunge, totuşi, la straturi mai puţin fertile (pe nisipuri), se va avea grijă la pregătirea terenului să se compenseze acest lucru prin recopertare şi aport suplimentar de îngrăşăminte. Măsuri pentru îmbunătăţirea proprietăţilor chimice. Îmbunătăţirea proprietăţilor chimice vizează în primul rând modificarea reacţiei solurilor puternic acide cu pH sub 5,0 prin amendare cu amendamente calcaroase în doze ce se stabilesc în baza analizelor chimice de laborator, pe parcele. Pentru amendare se vor folosi carbonatul de calciu, spuma de var de la fabricile de zahăr care mai conţine şi materie organică, spuma de var de la fabricile de îngrăşăminte care conţine şi 1-3 % azot. Aplicarea amendamentelor calcalcaroase, în mod practic, se realizează prin împrăştiere cu ajutorul maşinii MA-3,5, astfel: - 50-60 % din doza stabilită se aplică pe terenul nivelat înainte dedesfundare sau scarificare şi se încorporează prin lucrarea de desfundare împreună cu îngrăşămintele organice şi minerale; - 40-50 % se aplică pe terenul desfundat, nivelat şi se încorporează printr-o arătură executată la 25-28 cm după plantare. Ridicarea stării de aprovizionare cu fosfor şi potasiu pe toată adâncimea de răspândire maximă a sistemului radicular, se realizează prin administrarea unor cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte odată cu exe-

352

cutarea lucrărilor de pregătire a solului care să asigure atingerea unui nivel mediu de aprovizionare sau apropiat de aceasta. Această lucrare prezintă o deosebită importanţă deoarece după câţiva ani după plantare, în cazul livezilor intensive şi superintensive, îngrăşămintele greu solubile nu mai pot fi încorporate în adâncime fără a vătăma sistemul radicular. Cantităţile în cazul solurilor slab aprovizionate, pentru plantaţiile de măr intensive şi superintensive se ridică la următoarele doze: 200-300 kg/ha potasiu s.a., 160-200 kg/ha fosfor s.a. Pentru a realiza o stare de aprovizionare medie sau bună se recomandă continuarea fertilizării de aprovizionare şi în primii ani după plantare. Cercetările efectuate în Italia, Franţa, Ungaria, Germania şi România pe soluri slab aprovizionate au demonstrat necesitatea aplicării fracţionate în primii 2-3 ani a dozelor de îngrăşăminte chimice recomandate pentru ridicarea stării de aprovizionare. Aplicarea dozelor mari de potasiu pe solurile acide neamendate este de-a dreptul periculoasă, întrucât se soldează cu eliberarea unor cantităţi mari de aluminiu toxic pentru rădăcinile pomilor. Din această cauză remedierea deficitului de potasiu trebuie să fie întotdeauna precedată de corectarea acidităţii solului cu pH sub 5,5. De reţinut este faptul că pentru fiecare mg P 205 lipsă, corespunde o doză de 80-120 kg/ha P205 iar pentru compensarea unui mg K20 se vor administra câte 100 kg/ha potasiu s.a. Aceste valori în general au la bază un calcul teoretic şi sunt numai orientative, urmând ca în baza unei analize de laborator privind capacitatea de schimb şi de reţinere să se determine valorile cele mai reale. Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor biologice pe toată adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular se vor aplica doze de 50-60 t/ha gunoi de grajd. Cantităţile de îngrăşăminte chimice organice şi amendamentele se împrăştie în mod uniform pe terenul nivelat pe toată suprafaţa şi se încorporează în sol prin lucrarea de desfundare. Având în vedere faptul că în mod practic fertilizarea nu poate fi urmată imediat de desfundare, cât şi pentru o mai uniformă răspândire a acestora pe toată zona de dezvoltare a rădăcinilor, încorporarea îngrăşămintelor se poate face şi fracţionat, respectiv 50-60 % înainte de desfundare, iar restul de 25-30 % după desfundare printr-o arătură adâncă executată la 25-28 cm după plantare.

6. 8. Stabilirea distanţelor de plantare Distanţele dintre rândurile de pomi şi pe rând se vor stabili, în principal, în funcţie de condiţiile pedoclimatice, vigoarea de creştere a combinaţiei soiportaltoi şi forma de coroană. Astfel determinate distanţele de plantare pot fi retuşate, apoi, funcţie de unele elemente din tehnologiile ce se vor aplica în perioada de exploatare a plantaţiilor (executarea manuală sau mecanizată a tăierilor, folosirea substanţelor regulatoare de creştere, recoltarea mecanizată). În tabelul 6.2. sunt prezentate distanţele de plantare a polilor şi arbuştilor fructiferi în funcţie de vigoarea portaltoilor şi soiurilor.

353

Tabelul 6.2 Distanţele de plantare recomandate pentru pomi şi arbuşti fructiferi în funcţie de portaltoi şi vigoarea soiului

Specia 1 Măr

Portaltoiul 2 M9 M27 M26 M 7 M4 M106

Păr

Franc Gutui Franc

Gutui Prun

Cais Piersic

Cireş

Franc sau vegetativ

Vişin

Franc, vegetativ, sau pe rădăcină proprie J. regia J. nigra

Alun

Rădăcini proprii Coacăz Rădăcini proprii Zmeur Rădăcini proprii Mur Rădăcini proprii Afin Rădăcini proprii Agriş Rădăcini proprii Căpşun Rădăcini proprii

Numărul pomilor/ha Mediu Maxim

6 1666 2770 635 1000 635 635 1000 444 555

7 2261 3273 734 1452 817 817 1452 500 694

8 2857 5000 833 1904 1000 1000 1904 555 833

3,5-4,0 3,0-3,5 3,5-4,5

417 667 405

494 750 521

571 833 571

3,0-4,0

500

666

740

5.0-5,5

3,5-5,0

363

435

571

3,5-4,0 3,0-3,5

500 636

544 702

635 833

4,5-5,5 4,0-5,0 4,5-5,0 3,5-4,5

300 400 307 405

372 512 328 470

444 625 370 571

Viguros Mijlociu

4,5-5,0 4,0-4,5 5,0-6,0 4,0-5,0 6,0-6,6 5,0-5,5 5,0-5,5 4,5-5,0

3,5-4,0 3,0-3,5

455 571

470 655

571 740

Pitic

4,0-4,5

Viguros Mijlociu Viguros + Corcoduş sau prun Mijlociu Viguros + Vegetativ sau Oteşani Mijlociu Corcoduş, prun Viguros + sau zarzăr Mijlociu Franc Viguros Mijlociu Franc sau piersic

Distanţa de plantare (m) Între Pe rând rânduri 4 5 1,0-1,5 3,5-4,0 0,8-1,2 2,5-3,0 3,0-3,5 4,0-4,5 1,5-2,5 3,5-4,0 2,5-3,5 4,0-4,5 2,5-3,5 4,0-4,5 1,5-2,5 3,5-4,0 4,0-4,5 4,5-5,0 3,0-4,0 4,0-4,5

Minim

3 Standard Spur Standard Spur Spur Viguros Mijlociu Viguros Mijlociu

Franc

Migdal

Nuc (altoit)

Grupa de soiuri

Viguros Mijlociu Viguros Mijlociu

5,0-6,0 4,0-5,0 5,0-5,5 4,5-5,0

10,0-12,0 Selecţionat 8,0-10,0

2,0-2,5

888

1069

1250

8,0-10,0 6,0-8,0

83 125

104 166

125 208

Selecţionat

4,0-5,0

3,0-3,5

571

702

833

Selecţionat

2,8-3,0

1,0-1,2

2976

3154

3333

Selecţionat

2,5

0,5

-

8000

-

Selecţionat

2,5

1,5-1,8

2222

2444

2666

Selecţionat

2,5

1,O

4000

-

Selecţionat

2,5

1,0-1,2

3666

4000

Selecţionat

0,7-0,8

354

3333

0,2-0,25 57100

58850

60600

Stabilirea unor distanţe între rânduri şi pomi pe rând sub optimul necesar, va determina înălţarea peste măsură a plantelor şi un accentuat efect de umbrire care se va solda cu degarnisirea părţilor inferioare şi interioare ale coroanelor, iar producţia se va deplasa către vârful şi periferia acestora. În principiu, cu cât se va planta pe soluri mai bune, cu cât se vor folosi specii, soiuri şi portaltoi mai viguroşi, cu cât formele de coroană vor fi mai înalte, cu atât distanţele de plantare vor fi mai mari şi invers. Materializarea pe teren a distanţelor de plantare a pomilor pe rând şi între rânduri se realizează prin pichetaj. Acesta este o lucrare specială prin care se stabileşte pe teren poziţia fiecărui pom. Sistemul de pichetat este denumit după figura geometrică pe care o formează pomii vecini de pe două rânduri alăturate. Pichetajul are un mare rol întrucât în funcţie de sistemul folosit se utilizează mai economic spaţiul de nutriţie şi se uşurează sau se îngreuiază efectuarea lucrărilor de întreţinere în livadă. La fixarea sistemului de pichetaj trebuie de avut în vedere următoarele: - încadrarea terenului într-o figură geometrică; - alegerea liniei de bază în raport de care se asamblează pichetajul în parcelă; - să asigure continuitatea rândurilor dintre parcele. Pe terenurile plane sau cu pantă uniformă până la 5 % şi pe terasele orizontale se foloseşte pichetajul în dreptunghi sau în pătrat. Pe terasele cu pante uniforme mai mari de 5 % şi pe terasele cu platforme înclinate se recomandă pichetajul în paralelogram sau în şah, în chinconz şi mai rar în romb. Pe terenurile cu pantă neuniformă, pichetajul se face pe curbele de nivel (fig. 6.5). Executarea pichetajului cuprinde o serie de operaţiuni care trebuie făcute cu multă atenţie şi în mod corect, spre a se obţine o lucrare de bună calitate.

355

Fig.6.5. Principalele sisteme de pichetaj: A- în pătrat; B- în dreptunghi; C- Chinconz; D- în triunghi echilateral; A1, A2, A3, A4- modul de utilizare a terenului dintre rândurile de pomi

Pentru a realiza un aliniament cât mai perfect, în cazul folosirii pichetajului în pătrat, dreptunghi, paralelogram, şah, romb sau chinconz, se face mai întâi încadrarea parcelei (fig. 6.6). În acest scop, de la marginea

356

drumului se măsoară jumătate din distanţa dintre rânduri şi se fixează aliniamentul liniei de bază, paralel cu latura lungă a parcelei. La capetele parcelei se măsoară de la marginea drumurilor jumătate din distanţa dintre pomi pe rând şi pe aliniamentul respectiv se ridică câte o perpendiculară pe linia de bază fixată. În partea opusă liniei de bază, între două perpendiculare ridicate, se trasează şi cealaltă latură a patrulaterului, la o depărtare egală cu jumătate din distanţa dintre rânduri. Atunci când s-a lucrat corect careul se închide perfect.

Fig. 6.6. Încadrarea terenului, parcelarea şi pichetarea (după Constantinescu N.)

Se marchează apoi prin tutori pe latura patrulaterului, paralel cu lăţimea parcelei, distanţele dintre rânduri, iar pe latura paralelă cu lungimea parcelei, distanţele pe rând. O particularitate în ce priveşte marcarea perimetrului careurilor prezintă pichetajul în chinconz. În acest caz pe latura de bază a careului se marchează începând din colţul stâng al parcelei, locul pomilor în funcţie de distanţele stabilite; pe latura opusă a careului se măsoară, tot din colţul stâng al parcelei jumătate din distanţa pomilor pe rând şi se fixează primul tutore, iar de aici încolo pe această latură tutorii se bat la distanţa stabilită pe rând. Pentru marcarea rândurilor pe laturile mici se măsoară începând din punctul B o distanţă egală cu cea stabilită între rânduri şi se bate un tutore, iar de aici către punctul A se bat tutori la distanţe egale cu de două ori distanţa dintre rânduri. La fel se procedează şi la marcarea rândurilor pe latura CD, cu deosebire că se începe cu măsurătoarea din punctul D. În scopul uşurării pichetajului din interiorul parcelei se recomandă ca pe întreg careul, la jumătatea distanţei dintre tutorii fixaţi să se bată picheţi ajutători, de 40-50 cm lungime. Aceştia vor servi ca puncte pentru viză pe laturile careului în cazul când pichetarea se face prin vizare sau servesc drept reper pentru întinderea sârmei gradate atunci când pichetajul se face cu ajutorul sârmei. În cazul când suprafaţa parcelei este mai mare de 1 ha, se recomandă ca patrulaterul care încadrează parcela să se împartă în careuri mai mici, având grijă ca lungimile şi lăţimile acestora să fie perfect paralele cu laturile omoloage ale figurii stabilită la încadrarea suprafeţei parcelei. După ce au fost stabilite reperele de bază se trece la fixarea locului pomilor prin vizare sau cu ajutorul sârmei gradate. În cazul când se pichetează cu ajutorul sârmei gradate sunt necesari 3 lucrători: unul fixează picheţii şi ceilalţi doi întind sârma.

357

Pichetajul pe curbe de nivel (fig. 6.7) cuprinde următoarele lucrări: - se împarte parcela în porţiuni şi se fixează o linie de bază de-a lungul versantului, care să coincidă cu curba de nivel; - se alege zona cu panta medie şi se ridică o perpendiculară A-B pe linia de bază trasată la început; în dreapta şi în stânga acesteia, la schimbarea traseului curbelor de nivel, se ridică alte perpendiculare ajutătoare A'C, A'B, D'F, FG. Pe această perpendiculară se marchează rândurile la distanţele stabilite (a, b, c, d, e, f, g), folosind în acest scop stadia pentru a putea măsura pe orizontală distanţa dintre rânduri. Cu ajutorul nivelei, care se aşează în punctele a,b,c,d,e, se materializează pe teren traseul curbelor de nivel, care coincid de fapt cu viitoarele rânduri de pomi; Fig. 6.7. Pichetarea pe curbe de nivel: - se trece apoi şi se marchează a- paralel cu curbele de nivel; b- idem, cu locul fiecărui pom. intercalarea unui rând în porţiunile de Pe primul rând de lângă linia teren cu curbe de nivel îndepărtate; cde bază se fixează picheţi la idem, cu eliminarea unor rânduri când distanţele stabilite; se trece apoi la curbele de nivel sunt prea apropiate rândul următor şi se fixează picheţii la jumătatea distanţei dintre picheţii primului rând; picheţii rândului al treilea vor fi fixaţi la jumătatea distanţei dintre cei de pe rândul al doilea, în continuare se procedează la fel, până ce versantul a fost pichetat pe întreaga suprafaţă. Dat fiind faptul că pe anumite forme de teren, boturi de deal, mameloane etc., pe măsură ce se merge de la baza versanţilor spre vârful acestora, lungimea rândurilor se micşorează, este necesar să se elimine câte un pom sau chiar câte un rând. Neuniformitatea terenului face ca uneori curbele de nivel, deci şi rândurile care le urmăresc, să se apropie sau să se îndepărteze. În asemenea împrejurări se poate face o deviere a rândurilor în aşa fel ca să se armonizeze cu restul sistemului de pichetaj. Dacă acest lucru nu este posibil se întrerupe rândul din locul unde se apropie în aşa fel încât distanţa dintre ele şi rândurile vecine să nu fie mai mica decât 1/2 din distanţa medie dintre rânduri; atunci când rândul se îndepărtează încât depăşeşte distanţa medie de două ori, se introduce un rând nou. Pichetajul pe terase comportă lucrări mai simple întrucât terenul a fost organizat, iar lăţimea teraselor s-a materializat odată cu construirea lor. În acest caz rândurile se amplasează în aşa fel încât pe platforma teraselor cu două rânduri de pomi, rândul din aval să fie la 1,5-2 m de buza taluzului, iar cel din amonte la 1,5-2 m de baza taluzului din amonte. La terasele cu un singur rând, acesta se aşează la 1,5-2 m de baza taluzului. Între rândurile vecine de pe două terase trebuie să se păstreze o distanţă egală cu cea fixată între rânduri. Sistemele de pichetaj ce pot fi folosite în cazul teraselor sunt în dreptunghi, paralelogram, şah sau romb.

358

6.9. Plantarea pomilor Plantarea pomilor este lucrarea prin care pomii obţinuţi în pepinieră sunt mutaţi la locul definitiv, în livadă. Reuşita acestei lucrări depinde de calitatea şi pregătirea materialului săditor, de epoca şi de atenţia cu care se execută plantarea. Calitatea materialului săditor. Pomii folosiţi la plantare sunt vergi sau au coroana formată în câmpul II al pepinierei. Aceştia trebuie să albă o tulpină dreaptă şi sănătoasă. Nu sunt buni pentru plantat pomii lipsiţi de vigoare, strâmbi, chirciţi sau îmbătrâniţi, pomii cu răni deschise, cei cu urme de paraziţi sau boli periculoase (păduchele din San Jose sau cancer), sau cei cu rădăcini puţine şi scurte. Săpatul gropilor de plantare. Având în vedere condiţiile în care s-a făcut pregătirea terenului, gropile de plantare se vor dimensiona în aşa fel încât să permită aranjarea rădăcinilor Fig. 6.8. Săpatul gropilor: în groapă (0,40/0,40/0,30-0,40 m). În acest a- fixarea ţăruşilor suplimentari şi trasarea mod se reduce volumul de sol manipulat la conturului gropii; b- modul de 0,064 m3/groapă. aşezare a pământului; Săpatul gropilor, care premerge c- fixarea tutorilor plantatul propriu-zis, se efectuează în mod (repichetajul). diferit în funcţie de tipul de livadă şi de lucrările anterioare de pregătire. Pentru livezile intensive şi superintensive care se înfiinţează în terenuri desfundate pe întreaga suprafaţă, gropile se sapă în preajma plantatului şi de dimensiuni care să permită amplasarea rădăcinilor pomilor la adâncimea şi în poziţia normală de creştere. În mod obişnuit se folosesc gropi de 40/40 cm în care rădăcinile pomilor-vergi au suficient spaţiu (fig.6.8). Pentru gospodăriile populaţiei, pe parcelele mici, unde desfundatul mecanic nu este posibil, se sapă gropi de dimensiuni mari cu scopul de a mobiliza terenul la mare adâncime, măcar în jurul pomilor. Aceste gropi au dimensiunile : 1 m x 1 m în soluri uşoare ; 1,5 m x 1,5 m în soluri grele şi 60-80 cm adâncime şi se sapă cu 2-3 luni înainte de plantarea pomilor. Pentru plantările de toamnă, gropile trebuie săpate în timpul verii, aproximativ în august. Pentru plantările de primăvară, gropile se sapă toamna sau în ferestrele iernii. În cazul că terenul nedesfundat este în pantă, aşa cum există adesea în gospodăriile Fig.6.9. Săpatul gropilor pe pante populaţiei din zonele de dealuri înalte, tehnica de săpare a gropilor este următoarea (fig. 6.9):

359

se taie iarba cu un strat de pământ sub formă de brazde de ţelină (glii) şi se clădesc în aval (1) ; se scoate un strat de pământ pe adâncime de o cazma şi se aşează muşuroi, în amonte (2); se mai sapă pământul din groapă pe o adâncime de o cazma şi i se dă poziţie orizontală sau chiar o mică înclinare în contrapantă (3); în timpul plantării se introduce în groapă stratul de pământ scos de la suprafaţă, dându-i o grosime uniformă (4); se aşează brazdele de ţelină pe taluzul format în aval, astfel că prin înierbare se împiedică eroziunea. Epoca de plantare. În momentul plantării pomii trebuie să fie în perioada de repaus, iar solul să nu fie îngheţat (să se poată lucra). Ambele condiţii sunt îndeplinite : a) la începutul perioadei de repaus; b) în „ferestrele iernii” (în zile călduţe), când solul este dezgheţat; c) la sfârşitul repausului pomilor, adică primăvara devreme. d) în tot cursul anului (şi în perioada de vegetaţie) dacă se folosesc pomi produşi la ghivece. Plantarea de toamnă are o serie de avantaje. În general, în ţara noastră, toamnele sunt lungi şi călduroase, urmate de multe ploi. Ca urmare, după plantare, rădăcinile continuă să activeze, îşi vindecă rănile încă din timpul toamnei, chiar emit rădăcini noi. Ploile care urmează după epoca de plantare asigură umiditatea necesară şi un contact bun al rădăcinilor cu solul. Pomii plantaţi din toamnă pornesc în vegetaţie în primăvara următoare, aproape concomitent cu pomii care n-au fost transplantaţi şi beneficiază de toată durata perioadei de vegetaţie. Ca urmare, ei acumulează suficiente substanţe de rezervă în ramuri şi suportă cu uşurinţă gerurile din iarna următoare. În sfârşit, plantarea de toamnă se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp (aproximativ de la jumătatea lunii octombrie până la sfârşitul lunii noiembrie), fiind plasată într-un anotimp fără alte munci agricole importante. Aceasta prezintă un avantaj din punct de vedere organizatoric: lucrările de plantare a pomilor se pot efectua pe îndelete, fără să aibă un caracter de „asalt”. Ca urmare a acestor avantaje, plantarea de toamnă dă un mare procent de prindere şi este recomandată aproape în toate cazurile. Excepţie de la această recomandare se face pentru regiunile cu „ierni negre” (fără zăpadă), în care solul îngheaţă pe o adâncime mare şi rădăcinile pomilor transplantaţi din toamnă sânt expuse degerării. Plantarea de primăvară este lipsită de avantajele enumerate anterior. Rădăcinile pomilor formează calus şi rădăcini noi abia primăvara după plantare, iar pornirea în lor vegetaţie are loc mai târziu. Din această cauză lemnul nu se „coace” bine şi în iarna următoare vârfurile ramurilor, de obicei, degeră. Epoca de plantare din primăvară este scurtă şi plasată într-o perioadă cu multe lucrări agricole; de aici rezultă o serie de greutăţi în privinţa asigurării cu forţă de muncă în această perioadă de vârf. În sfârşit, după epoca de plantare de primăvară în climatul nostru urmează de obicei o perioadă de secetă care defavorizează prinderea pomilor. Ca urmare, plantările de primăvară dau un procent mai mic de prindere decât cele de toamnă. Totuşi se plantează pomi şi primăvara, în cazuri de forţă majoră (când nu s-a putut efectua plantarea de toamnă) şi în regiunile cu ierni negre şi geruri aspre. Plantarea este asociată însă cu o serie de măsuri care înlătură sau diminuează dezavantajele enumerate anterior. Una dintre acestea este pregătirea pentru plantare a organelor hipogee încă din toamnă (fasonarea rădăcinilor, mocirlirea). Pomii astfel pregătiţi sunt stratificaţi într-un loc ferit de geruri, ferit de băltirea apelor, încât până la sosirea gerurilor de iarnă rănile de pe rădăcini se vindecă, chiar se formează rădăcini noi. Primăvara, plantarea

360

trebuie făcută foarte repede, imediat după dezgheţ. Solul trebuie udat din abundentă, pentru a se evita pierderile cauzate de seceta care urmează după plantare. Desigur că aportul suplimentar de apă ridică preţul de cost al lucrării, comparativ cu plantarea din toamnă. Plantarea „în ferestrele iernii” are caracteristici intermediare. Plantarea cu material la container. În ultimul timp, ca urmare a tehnologiilor de scurtare a timpului de producere a materialului săditor pomicol, de reducere a costurilor de producţie şi de a obţine un material săditor de calitate, s-a elaborat tehnologia obţinerii pomilor în container. Pomii obţinuţi astfel pot fi plantaţi pe tot parcursul anului, indiferent de anotimp, cu avantajele care derivă din acest aspect (pomi bine dezvoltaţi care nu suferă în urma transplantării, uşurinţa pregătirii terenului, utilizarea eficientă a terenului până în momentul plantării etc.)(Baciu A., 2004) Pregătirea materialului săditor pentru plantare începe cu fasonarea rădăcinilor. Se înţelege prin aceasta înlăturarea. porţiunilor vătămate şi înnoirea sau netezirea rănilor de pe rădăcinile mai groase de 3-4 mm. Rădăcinile mai subţiri de 3 mm se scurtează la 7-8 cm dacă sunt vii, sau se suprimă de la bază dacă sunt uscate. În caz că rănile de pe rădăcini sunt vindecate, fiindcă a trecut un anumit timp de la scoatere, fasonarea nu mai este necesară (în această situaţie, fasonarea reînnoieşte nişte răni pentru vindecarea cărora se consumă din nou substanţe de rezervă). Cu ocazia fasonatului se urmăreşte menţinerea unui sistem radicular cât mai bogat, cu rădăcini cât mai lungi (în nici un caz nu se urmăreşte scurtarea rădăcinilor de schelet), fără să împiedice însă plantarea (să nu fie mai lungi decât dimensiunile gropii de plantare). După fasonare urmează mocirlirea (introducerea rădăcinilor într-un amestec de pământ galben, balegă proaspătă şi apă. Stratul de mocirlă prins pe rădăcini are rolul de a asigura o mai mare umiditate în jurul sistemului radicular, de a realiza o mai bună aderenţă cu solul şi de a stimula vindecarea rănilor (datorită substanţelor hormonale conţinute în mocirlă). Mocirla se obţine dintr-un amestec de pământ galben cu bălegar proaspăt de vită şi apă, obţinându-se o compoziţie de consistenţa smântânii. Plantarea propriu-zisă trebuie făcută înainte ca mocirla de pe rădăcini să se usuce (dacă s-a uscat, pomii trebuie introduşi din nou în mocirlă. Pomii se aşeză în partea de nord a tutorelui, cu prima ramură din coroană (ramura cea mai de jos) îndreptată către sud. Adâncimea de plantare a pomilor trebuie urmărită cu multă atenţie. La pomii altoiţi pe puieţi din seminţe, regula generală este ca după aşezarea pământului din groapă coletul să fie situat la nivelul solului. Pentru aceasta, în momentul plantării coletul este aşezat cu 2-3 cm deasupra nivelului solului. (fig.6.10). Ulterior, prin tasarea pământului din groapă pomul ajunge cu coletul la nivelul solului. Se admite plantarea cu 2-3 cm mai adânc a pomilor altoiţi pe puieţi din seminţe dacă livada este pe pantă, unde procesul de eroziune este accentuat, Fig. 6.10. Plantarea pomilor precum şi în regiunile secetoase. În caz că terenul livezii are umiditate multă, este admisă plantarea cu 1-2 cm mai sus decât plantarea normală. Pomii obţinuţi pe portaltoi vegetativi se pot planta

361

cu 3-5 cm mai adânc decât au fost în pepinieră. Prin aceasta se obţine un sistem radicular mai bogat, datorită emiterii de noi rădăcini adventive pe porţiunea de tulpină introdusă în sol. Pentru a-şi păstra caracteristicile (pentru a se menţine evidentă influenţa fiziologică a portaltoiului, mai ales în privinţa nanismului), adâncimea de plantare a pomilor altoiţi pe portaltoi clonali este limitată de condiţia ca punctul de altoire să nu vină în contact cu solul. Dacă altoiul ajunge în contact cu pământul, el emite rădăcini proprii şi „scăpând” de influenţa portaltoiului, soiul se manifestă conform particularităţilor lui biologice (de obicei creşte mai viguros decât în asociere cu un portaltoi de vigoare mică). În ţara noastră, pe nisipurile din sudul Olteniei, s-au obţinut rezultate bune prin plantarea pomilor cu coletul la 20-30 cm sub nivelul solului, cu condiţia păstrării gropilor incomplet acoperite (copci) timp îndelungat după plantare (M. Popescu). Pentru a se realiza adâncimea corespunzătoare la plantare, se face în mijlocul gropii un muşuroi de pământ mărunţit şi reavăn din cel rezultat din straturile superioare ale solului. Pe acest muşuroi rădăcinile pomului trebuie aşezate în poziţie normală (să nu fie răsucite sau cu vârful în sus etc.). Datorită faptului că livezile se înfiinţează de obicei pe terenuri erodate, sărace, la plantare este necesară îngrăşarea cu 15-25 kg gunoi bine fermentat (mraniţă) pentru fiecare pom. Acesta se amestecă în prealabil cu pământul rezultat de la „prima cazma” şi este aşezat în groapă peste rădăcinile pomului. La plantare trebuie realizat un contact strâns al rădăcinilor cu solul. Acesta, precum şi evitarea golurilor de aer între rădăcini, se obţine prin tasarea repetată a solului în timpul plantării şi prin udare. În decursul plantării se urmăreşte ca pământul fertil (de la suprafaţa gropii şi amestecat cu gunoi) să fie aşezat la adâncimea rădăcinilor. Pentru completarea gropii până la nivelul solului se utilizează pământul rezultat de la fundul gropii. Dacă acesta este necorespunzător (foarte sărac, pietros), plantarea se face integral cu pământ de arătură din apropierea gropii. Plantatul pomilor (vergilor) se face de către o echipă formată din doi muncitori. Unul fixează pomul în groapă în dreptul ţăruşului, la adâncimea stabilită şi eventual mai aranjează rădăcinile, iar al doilea trage pământ mărunt şi reavăn peste rădăcini. Pentru a asigura pătrunderea cât mai bună a pământului printre rădăcini, muncitorul care ţine pomul îl scutură în sens vertical prin mişcări scurte dar bruşte, apoi introduce pământul cu mâna printre rădăcini şi îl îndeasă bine. Când rădăcinile au fost acoperite cu un strat de pământ de 5-10 cm, se face primul călcat de la marginea gropii spre pom. Muncitorul care calcă trebuie să fie încălţat cu cizme de cauciuc pentru a nu răni rădăcinile sau coletul pomului. Pentru ca starea de aprovizionare a solului în substanţe nutritive să fie la nivelul optim pentru specia respectivă, după primul călcat se recomandă introducerea în groapă, în amestec cu pământul, a următoarelor doze de îngrăşăminte chimice şi organice: 30-50 g azotat de amoniu, 100-15O g superfosfat, 40-60 g sare potasică şi 10-15 kg gunoi de grajd bine fermentat. Pe terenurile bine pregătite, lucrarea de plantare a pomilor se execută mecanizat cu ajutorul maşinilor de plantat. Printre cauzele care pot contribui la neprinderea pomilor se pot număra următoarele: - călcarea insuficientă a pământului în jurul rădăcinilor, ceea ce creează goluri de aer la nivelul acestora, favorizând dezvoltarea mucegaiurilor şi uscarea rădăcinilor; - lipsa de apă în sol după plantare, provocată de secetă sau de

362

neglijarea udării; - excesul de apă şi răceala din sol în jurul rădăcinilor, ceea ce împiedică calusarea şi produce asfixierea rădăcinilor; - necrozarea scoarţei sistemului radicular datorită contactului direct cu rădăcinile a îngrăşămintelor azotoase sau a gunoiului de grajd date cu ocazia plantării. Printr-o instruire prealabilă a echipelor de plantare şi o bună organizare a muncii se pot evita aceste neajunsuri. Cu ocazia plantării se pot. face numeroase greşe1i: - plantarea mai adâncă a pomilor, care se întâlneşte frecvent. Rădăcinile acestora sunt lipsite de aer şi căldură şi, ca urmare, pomii nu pornesc în vegetaţie, mugurii rămân nedeschişi, coaja şi ramurile îşi păstrează turgescenţa (coaja ramurilor este verde, are sevă). Dacă greşeala se observă cu întârziere, pomii îşi deschid mugurii şi formează nişte mici rozete de frunze, dar lăstarii nu pornesc în creştere. În asemenea situaţie, pomii trebuie scoşi şi replantaţi la adâncimea normală. Desigur, lucrarea trebuie făcută devreme, în primele zile după pornirea în vegetaţie a pomilor plantaţi normal; - plantarea mai la suprafaţă este, de asemenea, o greşeală destul de frecventă. Aceasta duce uşor la uscarea pomilor, deoarece rădăcinile sunt situate într-o zonă mai superficială care se usucă repede în caz de secetă. Pomii trebuie controlaţi imediat după plantare şi acolo unde coletul este rămas deasupra nivelului solului, trebuie făcută replantarea la adâncimea corectă; - lipsa de contact a rădăcinilor cu pământul (pământul nu este tasat). Ca urmare, în pământ rămân multe goluri, în care pătrunde aerul rece din timpul iernii şi rădăcinile degeră; se corectează prin tasarea atentă a pământului. În cazul plantărilor de toamnă lucrarea se încheie prin înălţarea unui muşuroi de pământ de 30-40 cm în jurul trunchiului pomului. Acesta are rolul de a proteja rădăcinile împotriva îngheţului. Pe terenuri în pantă, neterasate, în afară de muşuroi, în jurul pomului se amenajează un „dig” în formă de potcoavă, înalt de 30-35 cm, care are rolul de a reţine apa din amonte, pentru a se infiltra în groapa de plantare. La 10-15 zile de la plantare, după ce pământul din groapă s-a aşezat, se retează tutorele sub nivelul coroanei cu 10 cm, apoi se leagă pomul de tutore. Urmează ultima lucrare de toamnă, învelirea trunchiului pomilor cu diverse materiale de protecţie împotriva rozătoarelor, sau împrejmuirea plantaţiei cu gard din plasă de sârmă. Peste iarnă este necesar controlul legăturilor materialelor de protecţie împotriva iepurilor şi închiderea locurilor de trecere care eventual au apărut în gard. În cazul plantărilor de primăvară, în jurul trunchiului pomilor se amenajează o „copcă” în care se udă. După pătrunderea apei în sol se nivelează terenul şi se aşează în jurul pomului un strat de mulci (paie, pleavă, frunze), care menţine în jurul pomului o umiditate mai ridicată şi evită încălzirea prea puternică a solului la nivelul rădăcinilor. Lucrări de îngrijire după plantare. În primul an după plantare se urmăreşte realizarea unui procent de prindere cât mai bun, a unei livezi „încheiate” (fără goluri). Tăierea în anul I. Este una dintre lucrările care ajută la prinderea pomilor. Se efectuează primăvara, atât în cazul plantării de toamnă, cât şi în cazul plantării de primăvară. Prin această tăiere se înlătură jumătate până la două-treimi din lungimea fiecărei ramuri (în cazul pomilor plantaţi cu coroană), sau se scurtează vergile la înălţimea de ramificare (40-60 cm). Este, prin urmare, o tăiere severă. Ea are rolul de a reface echilibrul dintre organele epigee

363

şi cele hipogee - echilibru deranjat cu ocazia scosului pomilor din pepinieră, când o mare parte din rădăcini au fost rupte. Intensitatea tăierii din anul I este în corelaţie directă cu modul de lucru la scoaterea pomilor din pepinieră. Se taie din coroană cu atât mai mult, cu cât sistemul radicular a fost mai afectat în timpul scoaterii pomilor din pepinieră. Tăierea în anul I se face înainte de pornirea în vegetaţie, în luna februarie. Ea mai are şi un important rol în formarea coroanelor. Urmează la rând: desfacerea materialelor de protecţie din jurul pomilor; corectarea adâncimii de plantare; înlocuirea pomilor neprinşi şi, eventual, altoirea „în punte” a celor roşi de iepuri. Pentru a preveni pierderile cauzate de lipsa apei, trebuie luate măsuri pentru păstrarea ei în sol încă din timpul iernii şi apoi în tot cursul primului an de vegetaţie. Iarna, în regiunile cu vânturi puternice, trebuie aşezate parazăpezi care să oprească zăpada. Începând din primăvară şi apoi în tot timpul verii, solul livezii trebuie mobilizat superficial, pentru a distruge crusta şi buruienele. Prin aceasta se micşorează evaporarea apei din sol. În mod obişnuit se aplică 4 până la 6 praşile. Tot pentru a păstra apa în sol la dispoziţia pomilor, este recomandabil ca, în primul an de vegetaţie, terenul dintre rândurile de pomi să nu fie ocupat cu alte culturi (culturile intercalate consumă şi ele o bună pante din apa din sol şi, în plus, împiedică praşilele pe întreaga suprafaţă). Cel mai bine este ca în jurul pomilor să existe un strat de mulci. Dacă se constată că apa din sol este insuficientă, cu toate că s-au luat măsuri, este necesar să se ude pomii. În mod obişnuit, fiecare pom se udă cu 4-5 găleţi cu apă. După zvântare solul din jurul pomului se nivelează şi se acoperă cu mulci. În livezile irigabile se aplică o udare. În anul I se mai combat dăunătorii şi bolile, pentru ca frunzişul pomilor să fie bogat şi sănătos, pentru a sintetiza multe substanţe de rezervă, care să asigure o bună coacere a lemnului. Mai este necesară verificarea legăturii pomilor de tutori şi înlăturarea lăstarilor care, eventual, cresc pe trunchi. Către sfârşitul primului an de vegetaţie, toamna, în momentul când frunzele încep să se îngălbenească, trebuie să se facă arătura adâncă în livadă. Cu această ocazie mulciul din jurul pomilor este aşezat pe intervale şi apoi încorporat în sol. Arătura pe intervale se face la 15-18 cm, iar în apropierea pomilor se lucrează mai superficial, pentru a nu răni rădăcinile. Pomii tineri au tendinţa naturală de a-şi prelungi vegetaţia în toamnă. Dacă, accidental, există şi multă apă, vegetaţia se prelungeşte foarte mult, lemnul nu se coace bine şi vârfurile ramurilor degeră în iarna care urmează. În asemenea situaţii este necesară micşorarea cantităţii de apă din sol. Aceasta se realizează prin suprimarea praşilelor către sfârşitul verii (pentru a permite evacuarea apei din sol) sau semănarea printre rânduri a unor plante folosite ca îngrăşăminte verzi. După primul an de vegetaţie se învelesc pomii cu materiale de protecţie împotriva rozătoarelor, ca şi în anul precedent, dacă plantaţia nu este împrejmuită cu gard din plasă de sârmă.

364

6.10. Instalarea spalierului Referitor la sistemul de susţinere a pomilor, respectiv a gardurilor pomicole, de semnalat este faptul că se tinde spre reducerea acestora, sau folosirea unor spalieri scurţi, indiferent de formele de coroană, pentru a face economie de material, investiţii şi forţă de muncă. Pentru a asigura susţinerea pomilor, a rodului şi mai ales pentru a uşura munca de dirijare a pomilor în primii ani după plantare, se recomandă ca spalierii să se construiască în funcţie de sistemul de cultură, respectiv înălţimea gardurilor pomicole şi a posibilităţilor de asigurare a stâlpilor, urmărindu-se reducerea costului acestora şi folosirea unor materiale locale şi omologate în acest scop. În ţara noastră pentru plantaţiile intensive şi superintensive, la care înălţimea gardurilor pomicole nu depăşeşte 2,5-3,0 m şi unde se preconizează introducerea tăierilor mecanizate, spalierul se va construi din stâlpi de beton tip SV-4 sau SV-2 de 2,4 m lungime ce se vor folosi atât pentru fruntaşi cât şi pentru mijlocaşi. Stâlpii fruntaşi se introduc în pământ la adâncimea de 60 cm în poziţie oblică la un unghi de 65 0 şi se vor ancora prin două sârme (fig. 6.11. Mijlocaşii se introduc în sol la adâncimea de 70 cm, în poziţie verticală, la distanţe de 1520 m în funcţie de distanţele dintre pomi. Fixarea stâlpilor in groapă se face cu pământ bătut.

Fig. 6.11. Elementele constructive ale spalierului

Pe stâlpii fixaţi se vor întinde 3 sârme de Ø = 2,5 mm grosime, la distanţele de: 50 cm prima sârmă faţă de sol, la 60 cm cea de-a doua faţă de prima, iar cea de-a treia la 50 cm faţă de cea de-a doua. Înălţimea totală a spalierului va ajunge la 1,72 m ceea ce va permite palisarea ramurilor situate deasupra ultimei sârme. Fixarea stâlpilor fruntaşi, cât şi ancorarea lor se face în interiorul limitei exterioare a zonei de proiecţie a coroanei ultimului pom în aşa fel încât să nu stânjenească întoarcerea tractoarelor în agregat cu utilajele.

6.11. Stabilirea sortimentului de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni Alegerea soiurilor pentru înfiinţarea unei plantaţii este condiţionată în primul rând de factorii ecologici şi economici. Pe baza rezultatelor cercetărilor din ţară şi din străinătate, problemele specifice legate de comportarea soiurilor,

365

a combinaţiilor dintre soi şi portaltoi, precum şi gruparea soiurilor în cadrul plantaţiilor intensive şi superintensive. Importanţa alegerii sortimentului. Soiurile din cadrul plantaţiilor pomicole constituie factori de mare importanţă în găsirea de noi rezerve pentru intensivizarea producţiei, fapt pentru care se impune o cercetare continuă a capacităţii de producţie a soiurilor existente şi introducerea de noi soiuri intensive. De reţinut este faptul că există diferenţe între potenţialul biologic de producţie maximă a soiului şi producţia ce se poate realiza în condiţii economice, cea din urmă fiind întotdeauna mai mică. Cu cât această diferenţă este mai mică cu atât un soi este mai intensiv. Pentru intensivizarea şi modernizarea pomiculturii trebuie să se acorde o importanţă deosebită creării de noi soiuri, valorificării şi adaptării, la condiţiile ţării noastre, a soiurilor preluate din alte ţări şi înmulţirii rapide a acestora. Integrarea activităţii de producere a materialului săditor cu cercetarea, a făcut posibil ca în cadrul pepinierelor să se înmulţească numai soiurile şi portaltoi autorizaţi de către Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor, serviciu de specialitate din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor (Legea 266/2002). Factorii biologici, tehnologici şi economici ce se vor avea în vedere la stabilirea sortimentului, a raportului dintre soiuri şi a modului de aşezare a acestora în plantaţii sunt: - cerinţele ecologice ale soiului; - relaţia dintre soi şi portaltoi; - cerinţele agrotehnice ale soiului (tăieri, fertilizare, tratamente fitosanitare, reglarea producţiei); - modul de recoltare (manual, mecanic, prin scuturare); - posibilităţile de asigurare a forţei de muncă; - posibilităţile de valorificare în stare proaspătă, pentru consum intern sau export, industrializare etc.; - valoarea economică şi productivă a soiului; - perioada de coacere şi perioada de recoltare ; - folosirea cu eficienţă economică a forţei de muncă şi a mijloacelor de bază ale exploataţiei. Deşi soiul în concepţia nouă economică este considerat ca un mijloc de producţie în conversia energetică, nu se poate neglija faptul că producţia de fructe este destinată pentru satisfacerea consumului, ca atare va trebui să se ţină cont şi de calitatea sortimentului care trebuie să satisfacă cerinţele pieţii interne şi externe, într-o anumită perioadă de consum. Stabilirea sortimentului îmbracă forme noi şi capătă importanţă deosebită în cadrul marilor exploataţii pomicole asociate sau chiar integrate cu producţia de prelucrare. Condiţiile unei polenizări favorabile. La speciile la care se dispune de un sortiment bogat din soiuri autofertile, se vor alege în primul rând cele care au aceeaşi valoare economică (piersic, cais, zmeur, căpşun, coacăz roşu etc.). Soiurile autosterile, întotdeauna se vor planta în amestec cu soiurile bune polenizatoare (măr, păr, cireş, vişin, migdal); în acest caz se vor alege soiuri cu aceeaşi perioadă de înflorire, cu polen fertil pentru soiurile de polenizat. Proporţia dintre soiuri şi distanţa dintre ele se va stabili în aşa fel, încât să se asigure transportul polenului chiar în condiţii atmosferice mai puţin favorabile, mai ales în cazul gardurilor pomicole „închise”, la care insectele polenizatoare zboară în lungul rândurilor.

366

Alegerea soiurilor polenizatoare cu aceeaşi perioadă de înflorire cu a soiului de polenizat, prezintă o importanţă deosebită datorită faptului că deşi un soi este bun polenizator pentru celelalte, dacă perioada de înflorire nu se suprapune, nu se obţin producţii corespunzătoare. Durata perioadei de înflorire este influenţată în primul rând de condiţiile meteorologice. Unii autori arată că pentru o bună polenizare trebuie alese soiuri a căror perioadă de plină înflorire se suprapune cel puţin 3-6 zile, perioada optimă de înflorire fiind 10-14 zile. În acest sens se recomandă ca pe baza observaţiilor efectuate asupra soiurilor aflate în colecţii şi culturi comparative, să se întocmească fenograme privind perioadele de înflorire pentru toate soiurile. Stabilirea proporţiei şi a amplasării soiurilor. Soiurile autofertile nu necesită să fie plantate în amestec. În cazul soiurilor cu autofertilitate insuficientă se vor planta în amestec 2-3 soiuri care pot asigura o bună polenizare (fig. 6.12). Soiurile autosterile se vor planta întotdeauna cu unul sau două soiuri polenizatoare, care au aceeaşi perioadă de înflorire. În cazul în care unul din soiurile polenizatoare intră mai târziu pe rod sau are tendinţă de fluctuaţie în rodire, se vor folosi în mod obligatoriu cel puţin 3 soiuri intercompatibile (fig. 6.12 d).

Fig.6.12. Schema de amplasare a soiurilor în vederea polenizării: A şi C- soiuri polenizatoare; B- soiul de polenizat; a- parteneri cu valoare economică egală, interfertili; b- parteneri cu valoare economică egală, dar soiul de polenizat cu valoare economică mai mare; c şi d- alte variante posibile.

În plantarea a două soiuri în amestec, cu aceeaşi valoare economică interfertile sau autofertile, se va folosi proporţia de 1:1 (fig. 6.12/a), la cele cu valoare economică diferită şi fertilitate mijlocie 1:2 (fig. 6.12/b), iar cele cu fertilitate foarte bună şi valoare economică diferită, de 1:3, în favoarea soiului valoros (fig. 6.12/c).

367

În cazul plantaţiilor de măr şi păr aceste raporturi se pot realiza prin alternarea unor benzi de 3-6 rânduri din soiul polenizator cu benzi de 5-10 rânduri din cel de polenizat (fig. 6.12/b), în timp ce în cazul plantaţiilor de cireş şi vişin, specii cu fructe mici, raportul va fi în favoarea soiurilor polenizatoare, datorită faptului că numărul florilor de polenizat cât şi necesarul de flori fecundate este mult mai mare. În vederea asigurării unei bune polenizări, este necesar ca soiurile polenizatoare să nu se planteze la distanţe mai mari decât cele menţionate în continuare: - măr în sistem intensiv 20-35 m; - păr în sistem intensiv 20 m ; - cireş 10 m; - vişin 10 m; - prun 16 m; - cais 20 m. Alegerea celor mai corespunzătoare soiuri pentru zone de cultură în funcţie de cerinţele ecologice ale speciei şi soiului. Posibilitatea de amplasare a unei specii sau soi într-o zonă de cultură sau alta depinde în primul rând de factorii climatici şi de cerinţele speciei, soiului şi gradului de adaptare faţă de factorii edafici. Ca urmare înainte de întocmirea proiectului de organizare şi înfiinţare se va stabili, dacă factorii temperatură, lumină, apă şi sol pot satisface în suficientă măsură pretenţiile speciei sau a soiului în diferitele faze de dezvoltare şi în special în fenofazele critice. Introducerea unor soiuri sau clone noi impune în prealabil verificarea lor în condiţii de producţie. Plantarea soiurilor de tip spur în zonele cu variaţii mari de temperatură şi precipitaţii, comportă mari riscuri, deoarece acestea au pretenţii diferite comparativ cu soiurile de bază, fiind în general mai sensibile. Fructele obţinute în asemenea condiţii sunt de calitate inferioară, acoperite cu plasă (rugozitate). Alegerea combinaţiilor soi-portaltoi va avea în vedere faptul că cu cât se vor folosi pomi de vigoare mai slabă, cu atât va trebui să se asigure la un nivel mai ridicat, cerinţele ecologice şi cele tehnologice. În general, rezistenţa şi capacitatea de adaptare sunt în raport direct cu vigoarea pomilor plantaţi. Portaltoiul judicios ales, poate să permită adaptarea la condiţii variate a speciilor şi soiurilor. De exemplu, folosirea mirobolanului ca portaltoi pentru piersic permite cultivarea acestuia pe terenuri şi soluri mai umede şi cu reacţie mai acidă. Portaltoi de vigoare slabă la măr, M9, M26, datorită unei înrădăcinări superficiale permit înfiinţarea unor plantaţii de măr pe soluri cu un nivel mai ridicat al pânzei de apă freatică, dar în acelaşi timp cer soluri cu o fertilitate naturală ridicată, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă. În general toate soiurile sunt sensibile faţă de temperaturile din perioada înfloritului, rezistenţa acestora fiind foarte relativă La alegerea soiurilor în zonele cu precipitaţii scăzute, se va avea în vedere rezistenţa acestora la secetă, în timp ce în zonele cu precipitaţii abundente se vor alege cele cu pretenţii ridicate faţă de umiditate. Astfel, în zonele secetoase nu se vor planta soiurile de mar pretenţioase faţă de umiditate (Jonathan); în zonele cu precipitaţii abundente se vor evita soiul de măr Golden delicious sensibil la rapăn, căpşunii sensibili la Botrytis (mucegaiul alb) etc. Soiurile timpurii pot fi amplasate în zonele cu precipitaţii mai puţine sau cu temperaturi medii anuale mai scăzute.

368

Pe solurile nisipoase uscate se vor alege speciile şi soiurile care permit realizarea unor desimi mari de plantare (măr, vişin, piersici şi coacăz), în vederea umbririi solului şi combaterii eroziunii deflationale, contribuind prin aceasta la o mai bună conservare a apei din sol. În ceea ce priveşte amplasarea speciilor pomicole în funcţie de panta şi expoziţia terenului este de precizat că pentru speciile cu cerinţe ridicate faţă de căldură se vor alege în special terenurile în pantă cu expoziţie sudică sau sud-vestică, acestea fiind mai călduroase şi ferite de vânt. În bazinele pomicole din zona dealurilor înalte unde volumul precipitaţiilor căzute anual depăşeşte 600-800 mm, la baza pantei se vor planta mărul şi părul altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare slabă sau mijlocie, pe treimea de mijloc a pantei, alături de măr şi păr, se va cultiva prunul şi cireşul, iar pe treimea superioară vişinul alături de cireş şi prun. Comportarea faţă de tratamentele fitosanitare. La alegerea şi aşezarea soiurilor în plantaţii se va mai avea în vedere că majoritatea acestora se comportă diferit faţă de tratamente fitosanitare, atât ca posibilităţi de intervenţie, sensibilitate, cât şi ca efect al acţiunii. Diferenţele de comportament se pot atribui următoarelor cauze principale: - înflorirea şi coacerea fructelor în perioade diferite; - sensibilitatea sau rezistenţa diferită a soiurilor faţă de boli şi dăunători; - sensibilitatea diferită a soiurilor faţă de diferite pesticide. Intercalarea soiurilor bune polenizatoare cu cele de polenizat, precum şi a celor cu perioade diferite de coacere în scopul prelungirii perioadei de recoltare, poate să constituie o piedică în realizarea unor combateri eficace pe cale chimică dacă aceste acţiuni nu sînt bine corelate încă de la înfiinţarea plantaţiei. Prelungirea perioadei de polenizare a florilor poate împiedica efectuarea unor tratamente eficace împotriva bolilor şi dăunătorilor tocmai în această perioadă sau fenofază când se creează condiţii optime pentru infestare. La sâmburoase (cais, vişin) perioada cu cel mai mare risc pentru infestare cu monilioză (Sclerotinia laxa) începe tocmai în perioada de apariţie a butonului alb şi atinge maxima în perioada deschiderii în masă a florilor; ca atare eficacitatea maximă se realizează prin tratamentele chimice executate în această perioadă. La fel stau lucrurile în cazul părului şi prunului la care adulţii apăruţi primăvara la viespea perelor (Hoplocampa brevis) şi viespea prunelor (Hoplocampa fulvicornis şi Hoplocampa minuta) îşi depun ouăle în perioada înfloritului în caliciul florilor. Molia orientală (Laspeyresia molesta) este dăunătorul care în cazul plantaţiilor de piersic produce pagube mari prin deprecierea calităţii fructelor în aşa măsură încât face imposibilă comercializarea acestora. Aceasta se întâmplă în cadrul plantaţiilor în care s-au intercalat soiuri cu perioade diferite de coacere, motiv care împiedică efectuarea tratamentelor la momentul oportun. Dintre boli, cele mai mari probleme le ridică combaterea rapănului la mere şi pere (Endostigme inaequalis) (Fusicladium dendriticum) în cazul plantaţiilor în care s-au combinat soiuri cu perioade diferite de înflorire, mai ales în anii cu precipitaţii abundente în perioada de înflorire, când aceasta se prelungeşte foarte mult chiar şi în cadrul aceluiaşi soi. Se impune ca executarea tratamentelor să înceapă mai devreme cu produse selective, respectiv când peste 50 % din flori şi-au scuturat petalele.

369

Sensibilitatea sau rezistenţa diferită a soiurilor faţă de boli şi dăunători impune efectuarea unor modificări in programarea tratamentelor fitosanitare, în sensul că (de exemplu) în cazul soiurilor Golden delicious şi a celor din grupa Delicios roşu se vor reduce tratamentele specifice pentru combaterea făinării, în timp ce se vor mări tratamentele pentru combaterea păianjenului roşu şi a rapănului. Pentru a uşura execuţia unor asemenea tratamente diferenţiate se impune ca în cadrul parcelelor soiurile menţionate să se planteze în blocuri compacte de 10-12 rânduri. Aplicarea unor tratamente chimice eficace mai impune ca perioada de coacere a soiurilor plantate în aceeaşi parcelă să fie cât mai apropiată. În cazul în care este obligatoriu să se planteze soiuri cu perioade diferite de coacere, pentru a asigura polenizatorii cei mai corespunzători, sau pentru a prelungi perioada de recoltare şi consum, cum este cazul la piersic sau prun, se va urmări ca între cele două soiuri să existe o diferenţă de 10-14 zile la recoltare, diferenţă care asigură timp suficient pentru executarea unui tratament după recoltarea soiului mai precoce.

370

CAPITOLUL VII 7. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE Înfiinţarea plantaţiilor pomicole are drept scop obţinerea unor producţii de fructe de calitate şi în cantitate care să amortizeze rapid costurile de investiţie, să recupereze cheltuielile efectuate şi să asigure profit. Prin urmare, toate secvenţele tehnologice de întreţinere a livezilor pe durata de exploatare trebuie să fie subordonate acestor cerinţe. Acestea se referă la alegerea corespunzătoare a formelor de coroană, a operaţiunilor de dirijare a creşterii şi rodirii pomilor, la lucrările de întreţinere a solului, la fertilizare şi irigare, protecţia pomilor şi, ca ultimă lucrare, recoltarea şi păstrarea fructelor.

7.1. Forme de conducere a pomilor (coroane) 7.1.1. Necesitatea formării coroanelor În procesul evoluţiei, sub influenţa mediului ambiant, la pomi s-au format, în funcţie de specie, anumite forme de coroană, care permit în primul rând, captarea maximă a ratei fotosintetic active (R.F.A.). Prin aceasta pomii îşi asigură o bună dezvoltare, având un ax puternic şi ramuri de schelet foarte viguroase. Însă coroanele formate în mod natural, fără intervenţia omului, au multe neajunsuri. Axul şi ramurile de schelet, lăsate să crească liber, ridică talia pomilor, îngreunând lucrările de întreţinere: recoltarea, tratamentele fitosanitare etc. În urma autoumbririi intense, iluminarea interiorului lor este insuficientă. Ca rezultat, în interiorul coroanei apar zone neproductive sau se formează fructe de calitate inferioară, creându-se un mediu favorabil pentru dezvoltarea bolilor şi a dăunătorilor. Îndesirea puternică a coroanei, datorită ramificării nedirijate, şi talia înaltă a pomilor favorizează uscarea centrifugă a ramurilor de rod. Fructificarea se deplasează an de an spre exteriorul coroanei. Astfel, volumul productiv al coroanei se reduce, producţiile scad. Apariţia ramurilor arcuite şi a lăstarilor lacomi îndeseşte şi deformează coroana şi accentuează uscarea centripetă a ramurilor de schelet. Are loc epuizarea prematură a pomilor şi reducerea duratei de viaţă. Pomii lăsaţi să crească liber, în unii ani, se supraîncarcă cu fructe, care sunt mici şi de calitate inferioară. Aceşti pomi rodesc periodic şi dau producţii mici. La unele soiuri de prun („Tuleu gras”, „Tuleu timpuriu”) coroanele formate în mod natural sunt prea înguste. Unghiul mic de ramificare constituie una din cauzele frângerii şi dezbinării ramurilor de greutatea fructelor sau de vânt. La alte soiuri (vişin „Crişana”), coroanele sunt prea largi, cu ramuri pletoase, atârnânde, ultimele degarnisindu-se rapid şi uscându-se prematur. Ramurile din partea superioară a coroanei, datorită polarităţii şi luminării bune, lăsate să crească liber, devin mult mai viguroase decât din cea

371

inferioară. Este imposibilă menţinerea echilibrului de creştere între partea bazală şi cea terminală. Pentru a evita neajunsurile indicate, pomii trebuie conduşi după anumite forme de coroană, ca o interrelaţie între tendinţele lor naturale de creştere şi dorinţele pomicultorului în scopul obţinerii unei producţii mari, de calitate, la un preţ de cost scăzut. Pentru obţinerea unor recolte mari de fructe de calitate, în condiţii de eficienţă economică ridicată, coroanele pomilor trebuie să satisfacă anumite cerinţe biologice, agrotehnice, inginereşti şi economice. Cerinţele biologice: - coroanele trebuie să corespundă tendinţelor naturale de creştere a pomilor, fapt ce va necesita mai puţine intervenţii pentru dirijarea părţii aeriene; - asigurarea unui raport raţional între creştere şi rodire având în vedere diversitatea ramurilor de rod; - obţinerea unei suprafeţe optime de frunze şi a unui regim de luminare raţional; - utilizarea la maximum a factorilor ecologici, în primul rând a R.F.A.; - asigurarea poziţiei oblice la majoritatea ramurilor; - să permită circulaţia aerului, pentru a nu favoriza răspândirea bolilor; - valorificarea condiţiilor climatice din zona pomicolă; - să asigure un raport raţional între macrostructura vegetativă şi microstructura roditoare. Cerinţe agrotehnice: - să necesite o tehnică de formare simplă, ce va face posibilă folosirea personalului mai puţin calificat şi a unui volum redus de manoperă; - posibilitatea înnoirii rapide a ramurilor de semischelet şi de rod; - intrarea pe rod în scurt timp după plantare; - să asigure o suprafaţă mare de fructificare; - să permită executarea rapidă şi uşoară a lucrărilor de întreţinere în livadă. Cerinţe inginereşti: - să nu necesite sistem de susţinere sau acesta să fie cât mai simplu; - înălţimea trunchiului şi amplasarea şarpantelor în spaţiu trebuie să permită lucrarea solului pe rândul de pomi; - să permită circulaţia agregatelor pentru mecanizarea lucrărilor de întreţinere în livadă; - să permită efectuarea tăierii şi recoltării mecanizate. Cerinţele economice: - să necesite puţine materiale pentru dirijarea ramurilor, astfel încât cheltuielile să fie cât mai mici; - să permită efectuarea economică a lucrărilor de întreţinere, datorită reducerii dimensiunilor coroanelor; - reducerea perioadei neproductive; - obţinerea unui procent mare de fructe de calitate superioară; - să favorizeze colorarea fructelor; - să asigure o productivitate mare a muncii la efectuarea tuturor lucrărilor de întreţinere în livadă. Nu există o formă ideală de coroană, care să corespundă tuturor cerinţelor, şi nici nu poate fi, atât din cauza diferenţelor mari între specii, soiuri şi portaltoi din punct de vedere al creşterii şi fructificării, cât şi a diverselor condiţii climatice şi posibilităţi de asigurare a cerinţelor pentru fiecare coroană.

372

Fiecare formă de coroană are avantajele şi dezavantajele sale. Va fi aleasă acea formă de coroană, care în condiţiile date asigură obţinerea celui mai mare beneficiu.

7.1.2. Norme constructive privind formarea coroanelor Pentru ca forma de coroană să corespundă cerinţelor biologice, agrotehnice, inginereşti şi economice descrise mai sus, este necesar ca în tehnica lucrărilor de formare a scheletului, în cadrul parametrilor sistemului de coroană ales şi adaptat particularităţilor biologice ale speciei şi soiului, să se respecte o serie de norme constructive elementare. Unghiul de inserţie al şarpantelor trebuie să fie de cca. 45-600, ca să asigure echilibrul fiziologic dintre creştere şi rodire. 0dată cu mărirea unghiului de inserţie se temperează creşterile şi se stimulează rodirea. La unele forme de coroană (palmeta etajată cu braţe orizontale) se înclină şarpantele pentru a grăbi apariţia ramurilor de rod şi a fructelor. Datorită polarităţii, poziţia de creştere a ramurilor de schelet, în mod natural, la majoritatea soiurilor este cea spre verticală. Aceasta influenţează pozitiv creşterea în detrimentul intrării pomilor pe rod şi rodirii. Totodată, unghiurile mici de inserţie se sudează defectuos şi, deseori, provoacă dezbinări, din cauză că la un unghi de ramificare erect spaţiul dintre ax şi şarpantă se reduce cu vârsta, până când părţile vecine intră în contact. Din acest moment axul şi şarpanta în zona lor de tangenţă nu mai cresc în grosime, ci doar în partea externă. În locul de inserţie se strânge apa de ploaie de pe părţile interioare ale axului şi şarpantei, praf şi alte reziduuri, care creează condiţii favorabile de degenerare a ţesuturilor. Ca urmare, între ax şi şarpantă apare un strat de scoarţă moartă. Un unghi de ramificare oblic este necesar, îndeosebi, pentru speciile cu lemn fragil (prunul) şi în cazul recoltării mecanizate a fructelor prin scuturare. Unghiul de divergenţă nu trebuie să fie mai mic de 900. De obicei, valoarea unghiului de divergenţă este de cca. 1200, când în cadrul unui etaj sunt prinse succesiv pe ax trei şarpante, şi de 900 în cazul amplasării în etaj a patru şarpante distanţate între ele la 8-12 cm (fig.7.1). Respectarea mărimii unghiului de divergenţă necesar nu provoacă strangularea axului şi permite obţinerea de coroane echilibrate, simetrice cu şarpante Fig. 7.1. Unghiul de divergenţă bine consolidate şi, corespunzător, în cazul amplasării corecte a 3 orientate în spaţiu. (a) şi 4 (b) şarpante

Echilibrul în plan orizontal. Aceasta înseamnă că şarpantele din cadrul fiecărui etaj al coroanei trebuie să aibă o vigoare aproximativ egală.

373

Fig. 7.2. Creşterea lăstarilor în funcţie de poziţia lor pe ax şi în spaţiu

Pentru realizarea echilibrului în plan orizontal este necesar să se cunoască particularităţile creşterii ramurilor în funcţie de unghiul de ramificare, poziţia pe ax etc. (fig.7.2) Un lăstar creşte cu atât mai viguros, cu cât direcţia lui de creştere este mai apropiată de verticală sau unghiul de ramificare este mai mic (fig. 7.2.d). Pomicultorul, ştiind ce evoluţie vor avea ramurile în funcţie de mărimea unghiului de ramificare, poate influenţa vigoarea lor prin dresarea celei mai slab dezvoltate sau înclinarea celei mai viguroase. Ştiind că ramurile cu direcţia de creştere de cca. 450 asigură un raport favorabil între creştere şi fructificare, această orientare în spaţiu se poate obţine la formarea coroanei nu numai prin dresare sau înclinare, ci şi prin tăieri. Ramura anuală cu o direcţie de creştere sub 450 se scurtează la un mugure exterior, iar cele înclinate, la un mugure interior. La fel se procedează şi cu şarpantele prin transferarea creşterii pe o ramură cu poziţie exterioară sau interioară până se obţine direcţia de creştere dorită. Trebuie menţionat că în realizarea echilibrului în plan orizontal, dintre particularităţile examinate, rolul principal îi revine direcţiei de creştere a ramificaţiilor faţă de verticală. Echilibrul în plan vertical. Aceasta înseamnă că vigoarea şarpantelor trebuie să scadă de-a lungul axului, de jos în sus. Coroanele în formă de trunchi de con (fig.7.3.a) şi trunchi de piramidă (fig.7.3.b) asigură realizarea şi menţinerea echilibrului în plan vertical. Pentru realizarea acestui principiu este necesar ca unghiul de Fig. 7.3. Realizarea echilibrului vertical ramificare al şarpantelor să se la coroane în formă de trunchi de con mărească de la bază spre vârful (a) şi trunchi de piramidă (b). coroanei. Echilibrul orizontal pe etaje. Şarpantele trebuie să fie amplasate simetric în jurul axului, ceea ce se obţine prin proiectarea şarpantelor etajului superior pe bisectoarele unghiurilor de divergenţă ale şarpantelor etajului inferior Acest principiu trebuie respectat, îndeosebi, la formarea coroanelor cu volum mare. Subordonarea şarpantelor axului şi a ramificaţiilor în cadrul fiecărei şarpante. Şarpantele trebuie să aibă o vigoare mai mică faţă de ax, iar ramificaţiile de ordin superior să fie mai slabe decât cele de ordin inferior. Pentru a realiza această subordonare, ramificaţiile scheletului de ordinul II, III la formele de coroană din livezile clasice trebuie să fie inserate pe şarpante şi subşarpante la distanţa de cca. 40-50 cm, iar la formele de coroană din livezile intensive - la 20-30 cm una de alta. Distanţa dintre

374

ramificaţiile scheletului trebuie să se micşoreze de la baza lor spre vârf. Lungimea primei subşarpante va fi egală cu 2/3 din lungimea şarpantei. Această proporţie se va păstra şi la ramificaţiile de ordin superior. Astfel, şarpanta capătă o formă conică. Formarea scheletului ca suport pentru ramurile de rod. Principiile examinate mai sus sunt determinate, în primul rând, de formarea unui ax bine dezvoltat şi a unei şarpante cu soliditatea necesară pentru a susţine recolta. De menţionat că axul, alături de rolul mecanic de a susţine întregul schelet al coroanei, din punct de vedere funcţional, asigură hrănirea tuturor ramificaţiilor. Însă el, prin poziţia sa verticală, nu poate asigura hrănirea omogenă a întregului schelet. De aceea, la unele forme de coroană, pentru a asigura o circulaţie cât mai scurtă a substanţelor nutritive spre formaţiunile fructifere, axul se elimină după alegerea şarpantelor sau i se dă o poziţie înclinată ori arcuită. În ceea ce priveşte concepţia de formare a scheletului din punctul de vedere al solidităţii, ea este argumentată în plantaţiile clasice unde pomii sunt fără susţinere. Însă în livezile intensive pomii sunt susţinuţi de spalier şi, în majoritatea cazurilor, nu interesează soliditatea scheletului. Scheletul trebuie format numai ca suport pentru ramurile de rod. Important este stabilirea unui raport favorabil între ramurile de schelet şi formaţiunile fructifere şi la amplasarea lor raţională în spaţiu. Ramurile de schelet de prisos trebuie eliminate din coroană, deoarece pentru întreţinerea lor pomii folosesc o cantitate mare de substanţe nutritive, în detrimentul fructificării. Eliminarea lor trebuie efectuată încă din primii ani, când ele sunt subţiri, pentru a se preveni producerea de răni mari. La formarea coroanelor în livezile intensive şi superintensive prioritate se atribuie tăierilor în verde, comparativ cu cele în uscat. Datorită faptului că tăierile în verde evită pierderile mari de substanţe sintetizate, ele favorizează formarea ramurilor de rod. Totodată, se previne formarea de răni mari, acestea cicatrizându-se mai uşor.

7.1.3. Clasificarea coroanelor Coroanele naturale şi dirijate ale pomilor folosite frecvent în pomicultură se clasifică după: - gradul de intervenţie al omului în construcţia şi întreţinerea coroanelor; - mărimea volumului; - prezenţa sau absenţa axului. - forma conturului proiectat pe sol; - capacitatea coroanelor de a se autosusţine. În funcţie de gradul de intervenţie al omului în construcţia şi întreţinere, coroanele pot fi clasificate în: - coroane naturale - la care nu se intervine cu tăieri, în acest caz planta etalează specificul natural de creştere; - coroane semi-naturale - se intervine cu tăieri dar se menţine specificul natural de creştere; - coroane artificiale - la care se intervine major cu tăieri astfel încât planta îşi modifică complet structura naturală. În timp, pomicultura a evoluat de la coroanele naturale către cele seminaturale şi a ajuns în final la cele artificiale.

375

În funcţie de volum, clasificarea coroanelor lor este următoarea: - coroane cu volum mare, folosite în plantaţiile clasice (piramida etajat rărită, piramida neetajată, piramida mixtă, tufa, vasul clasic, etc.); - coroane cu volum mediu, folosite în plantaţiile intensive (Spindelbusch, vasul ameliorat, vasul californian, palmeta cu braţe oblice, palmeta neetajată; - coroanele cu volum redus, utilizate în plantaţiile superintensive sau arbuştii fructiferi (fusul subţire, gradul vertical, gardul oblic, Solen, Pillar, Tatura Trellis, superfusul, etc.). După prezenţa sau absenţa axului, acestea pot fi: - cu ax (piramida mixtă, piramida etajată, palmeta cu braţe oblice, fusul zvelt, Pillar, Spindelbusch, etc.); - fără ax (vasul clasic, vasul ameliorat, vasul aplatizat, vasul întârziat, tufa, Tatura Trellis, V-Gutingen Mikado-Drilling, etc.). După forma conturului proiectat pe sol. Dacă ţinem seama de dispunerea coroanei în spaţiu şi proiecţia sa pe sol întâlnim: - coroane globuloase - (piramida mixtă, vasul clasic, vasul ameliorat, tui Spindelbusch, etc.). La acestea, conturul proiecţiei coroanei pe sol este un cerc. - coroane aplatizate - palmeta cu braţe oblice, palmeta neetajată, grad Bouche-Thomas, gardul belgian, palmeta Ruzynă, gardul cu schelet arcuit, etc.). Conturul format de proiecţia coroanelor pe sol este o elipsă. Între coroanele globuloase de dimensiuni mari şi cele aplatizate întâlnesc şi alte tipuri de coroană cu forme intermediare (Tatura Trellis, VGutingen, Mikado-Drilling, fusul subţire, Pillar, etc.). După capacitatea pomilor de a se susţine în poziţie verticală distingem: - coroane cu susţinere (cu spalier, tutori), ca în cazul tipurilor de palmetă, Tatura Trellis, gardul belgian, etc.; - coroane fără susţinere, cele care nu au nevoie de sistem de susţinere (piramidele de toate tipurile, vasul clasic, vasul ameliorat, Spindelbusch, etc.). La plantele pomicole au apărut în timp şi forme de coroană cu anumită geometrie şi care prezentau interes estetic în anumite condiţii. Astfel de forme au fost numite forme artistice sau coroane artistice (cordoanele orizontale, sub formă de „U” şi „U dublu”, piramida aripată, vasul candelabru, etc.).

7.1.4. Tipuri de coroane

Fig.7.4. Cantitatea şi calitatea recoltei în diferite porţiuni ale unei coroane globuloase: A- cantitatea recoltei; B- calitatea recoltei.

376

Coroane cu volum mare Acestea cuprind coroane globuloase cu ax (piramida etajată rărită modificată, piramida neetajată modificată, piramida mixtă întreruptă, tufa) şi coroane globuloase fără ax (vasul clasic, vasul ameliorat, vasul întârziat, vasul aplatizat, vasul californian). Dintre cele aplatizate cu ax enumerăm: palmeta etajată cu braţe oblice, palmeta neetajată, palmeta anticipată, palmeta liberă.

Coroanele globuloase sunt utilizate datorită faptului că ele corespund în mare măsură tendinţei naturale de creştere a pomilor şi nu necesită instalaţii sau suporturi speciale pentru obţinerea lor. Tehnica de formare şi întreţinere ulterioară este relativ simplă, însă prezintă inconvenientul că iluminarea în interiorul lor este insuficientă. Ca urmare, ramurile situate în interior sunt slabe, se degarnisesc, iar fructele obţinute pe acestea sunt de calitate inferioară (fig. 7.4). Se evidenţiază faptul că atât cantitatea cât şi calitatea fructelor sunt superioare în porţiunea de vârf şi cea exterioară a coroanei. Piramida etajată rărită (fig. 7.5), este o coroană globuloasă utilizată pentru speciile şi soiurile de vigoare mare şi mijlocie (măr altoit pe sălbatic, păr altoit pe sălbatic, cireş, prun, cais). Pentru a permite o mai bună iluminare a interiorului, această coroană este formată din 2-3 etaje, distanţate mult între ele. Etajele cuprind câte trei ramuri, cele superioare pot fi alcătuite chiar din două. Fiecare şarpantă poartă 3-5 subşarpante (ramuri de ordinul II), rărite şi ele, dispuse bilateral alternFig. 7.5. Schema piramidei etajate rărite exterior. Pentru a limita înălţimea, se practică suprimarea axului deasupra ultimului etaj. Această coroană corespunde tendinţei de etajare naturală a pomilor, ramurile se formează în ordinea în care apar, cu mici intervenţii, pentru a fi obţinute după schema relativ simplă. Pentru obţinerea acestei coroane formată din ramuri de schelet puternice, situate pe un trunchi bine dezvoltat, sunt necesare tăieri relativ severe. Acestea permit dirijarea substanţelor sintetizate în scopul formării scheletului şi au ca efect amânarea intrării în rod a pomilor. O reducere a acestei întârzieri se obţine prin conducerea tuturor şarpantelor la unghiuri de 50-550 (faţă de poziţia naturală). Suprafaţa de fructificare a acestei coroane în raport cu volumul total este relativ redusă. Fructele de calitate sunt plasate în principal pe exteriorul coroanei. Înălţimea pomilor este mare, ceea ce îngreunează lucrările de întreţinere (culesul, tratamentele chimice împotriva bolilor şi dăunătorilor), necesitând manoperă în plus. Fig. 7.6. Schema piramidei neetajate

Piramida neetajată modificată (leader modificat) este utilizată de asemenea pentru specii şi soiuri viguroase, care formează pomi de dimensiuni

377

mari: măr, păr, cireş, altoiţi pe portaltoi sălbatici, precum şi pentru cele de vigoare mijlocie: prun, cais şi vişin (fig.7.6.). Îmbunătăţirea iluminării interiorului se realizează prin limitarea la 5-6 a numărului şarpantelor şi prin inserarea lor în spirală, la mare distanţă pe axul coroanei (30-40 cm). Ca urmare, fiecare ramură este plasată la un alt nivel şi beneficiază de spaţiu corespunzător. Şarpantele, bine dezvoltate şi consolidate, poartă ramificaţii de ordinul doi amplasate bilateral altern-exterior iar axul pomului este puternic. Pentru a limita creşterea în înălţime a pomilor, prima şarpantă este înserată la mică distanţă de sol, iar axul pomului este suprimat la 2-3 ani după obţinerea ultimei şarpante. Tăierea axului înainte de consolidarea ultimei şarpante nu limitează creşterea în înălţime, deoarece această şarpantă tinde să înlocuiască axul luând poziţie verticală. Modul de formare al ramurilor la mare distanţă pe ax nu corespunde tendinţei naturale de creştere a pomilor, mai ales în primii ani de viaţă, când polaritatea se manifestă cu mare intensitate. Ca urmare, mai ales în pepinieră, ramura plasată mai sus manifestă permanent tendinţa de a creşte mai puternic, de a depăşi cu mult ramura inferioară. Această tendinţă provoacă o serie de dificultăţi şi necesită intervenţii chirurgicale (tăieri) mai severe. Raportul între suprafaţa de fructificare şi volumul acestei coroane este aproximativ acelaşi, ca şi în cazul piramidei etajate rărite. Înălţimea pomilor este ceva mai redusă, ceea ce contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de efectuare a lucrărilor de întreţinere. Fiind mai joasă, coroana împiedică în mai mare măsură mecanizarea lucrărilor solului. Intervenţiile chirurgicale necesare pentru realizarea acestei coroane Fig. 7.7. Piramida mixtă întârzie şi în acest caz rodirea. Piramida mixtă (fig.7.7) este o formă de coroană care are la bază un etaj format du trei ramuri de vigoare aproximativ egală, şi încă 3-4 şarpante inserate pe axul coroanei în spirală la distanţe mari. Deasupra ultimei şarpante, ca şi în cazul piramidei neetajate, axul se suprimă. Această formă de coroană care se recomandă tot pentru speciile de vigoare mare şi mijlocie îmbină caracteristicile coroanelor descrise anterior, fiind mai uşor de obţinut în pepinieră decât în forma leader. Coroana fus-tufă. (Spindelbusch). A fost obţinută în Germania şi este folosită în pomicultura intensivă pentru soiurile de măr şi păr altoite pe portaltoi de vigoare mai mică. Ea este alcătuita dintr-un ax central pe care sunt inserate 16 până la 20 de şarpante dese aşezate în spirală (nu în etaje), iniţial conduse orizontal. Ulterior, la forma Spindelbusch ameliorată, ramurile se conduc în poziţie oblică la 65-700 faţă de verticală (fig. 7.8). La această formă de coroană, Fig. 7.8. Schema coroanei ramurile de rod sunt inserate direct pe fus-tufă ramurile şarpante şi nu există alte ramificaţii

378

de schelet. Datorită faptului că sunt conduse în poziţie oblică, aproape de orizontală, ramurile de schelet cresc slab şi formează o coroană cu un diametru mic (3-4 m). Existenţa axului, pe care se inseră ramurile în ordinea formării lor, corespunde tendinţei naturale de creştere a pomului. Faptul că nu este necesară obţinerea şarpantelor în anumite puncte obligate, după o schemă rigidă, ca în cazul coroanelor descrise anterior, evită excesul de tăieri. Ca urmare, timpul de formare a coroanei şi intrarea pe rod a pomilor sunt mult reduse. Diametrul redus şi absenţa ramificaţiilor de ordinul II permit o iluminare mai bună a interiorului. Ca deficienţe ale acestei coroane trebuie amintit faptul că menţinerea ramurilor la 65-700 faţă de verticală necesită materiale ajutătoare, cheltuieli suplimentare. În plus, ramurile reacţionează continuu împotriva poziţiei aproape orizontală, prin emiterea unor lăstari verticali (din mugurii crescuţi pe partea superioară a ramurilor de schelet) care îndesesc coroana. Mai apar o serie de dific ultăţi în menţinerea vigorii şarpantelor la baza coroanei. Acestea, datorită polarităţii, au tendinţa de a rămâne în urmă faţă de ramurile de la vârf. Pe măsura îmbătrânirii pomilor conduşi în formă de Spindelbusch, interiorul coroanei nu mai este bine luminat ca la început şi ramurile de la bază se degarnisesc. De asemenea, pe măsura înaintării în vârstă şi a atingerii dimensiunilor maxime, pomii împiedică din ce în ce mai mult mecanizarea lucrărilor. Vasul (fig.7.9) este o coroană Fig. 7.9. Schema coroanei în globuloasă, utilizată multă vreme pentru formă de vas speciile pretenţioase faţă de lumină şi cu tendinţa naturală de a forma un ax de vigoare scăzută: piersic, cais, prun. În ultima perioadă coroana în formă de vas se extinde şi la alte specii chiar la cele foarte viguroase, cum sunt mărul şi părul altoiţi pe portaltoi viguroşi. Îmbunătăţirea iluminării la această formă de coroană este obţinută prin suprimarea axului deasupra primului etaj de ramuri. Ca urmare, în interiorul coronei rămâne un gol, care permite asemănarea ei cu un vas sau cu o cupă. Ramurile principale sunt conduse la 50-600 faţă de verticală şi poartă ramificaţii secundare şi terţiare, care se formează după sistemul bilateral altern-exterior. Suprafaţa productivă a unei asemenea coroane raportată la volumul ei este mai mare decât a coroanelor cu ax. Iluminarea mai bună a ramurilor de rod asigură fructe mai bine colorate, de calitate superioară. Înălţimea pomilor mai redusă permite efectuarea cu mai multă uşurinţă a lucrărilor de întreţinere. Tehnica de obţinere a coroanei în formă de vas este simplă şi nu necesită materiale auxiliare, iar poziţia ramurilor principale permite intrarea rapidă a pomilor pe rod. Ca dezavantaje ale coroanei în formă de vas trebuie arătat că există o rezistenţă mai mică a şarpantelor în punctul de inserţie şi că absenţa axului impune o supraveghere mai atentă a echilibrului şarpantelor. Datorită polarităţii şarpanta superioară tinde să ocupe locul axului, formând o coroană neechilibrată. Întrucât forma de vas se obţine la înălţime mică (50-60 cm), se întimpină unele dificultăţi în privinţa mecanizării lucrărilor solului. În prezent este foarte răspândită în producţie coroana în formă de vas ameliorat. Aceasta este alcătuită din 3 şarpante inserate pe trunchi, la o distanţă în jur de 15 cm (v. fig. 7.9) şi se utilizează mai ales la piersic şi cais.

379

Vasul întârziat (vaso ritardato). Se utilizează pentru speciile şi soiurile mai viguroase: măr şi păr. Se deosebeşte de primul prin numărul mai mare de şarpante (4-5) şi prin inserţia şarpantelor la distanţe mai mari pe ax (30 cm). Între această formă de coroană, a cărui interior este mai puţin luminat (datorită numărului mare de şarpante) şi coroana neetajată modificată (leader), nu există deosebiri esenţiale. Coroanele aplatizate sunt foarte numeroase. La aceste coroane ramurile pomului sunt dirijate într-o singură direcţie, de-a lungul rândului, încât conturul lor (proiecţia pe sol) este asemănător unei elipse. Diametrul mare al coroanei depăşeşte de 4-5 ori diametrul mic. Ca urmare, coroanele pomilor vecini se întrepătrund formând rânduri continui denumite garduri fructifere. Datorită faptului că gardurile fructifere au o grosime de 1,20-2,5 m, lumina pătrunde cu uşurinţă la toate frunzele pomului, acestea sintetizează cu toată capacitatea lor şi formează ramuri de rod sănătoase, viguroase, pe care se obţin fructe de calitate superioară intens colorate. Suprafaţa de fructificare a pomilor în raport cu volumul coroanei este mult mai mare decât în cazulcoroanelor globuloase. Mecanizarea lucrărilor solului în livezile de garduri fructifere este mult facilitată. Palmeta etajată cu braţe oblice este o coroană aplatizată, utilizată în cazul soiurilor şi speciilor de vigoare mijlocie sau mare pentru livezile intensive. Se caracterizează prin existenţa unui trunchi scurt şi a unui ax central, pe care sunt înserate aproape opus 3-5 perechi de şarpante (fig.7.10). Distanţa dintre etaje este variabilă în funcţie de vigoarea soiului. Şarpantele sunt conduse astfel încât formează Fig.7.10. Palmeta etajată cu braţe oblice cu verticala locului un unghi de 45-600. La soiurile viguroase, unghiul de conducere al ramurilor este ceva mai mare (55-600), la soiurile de vigoare mai scăzută, ramurile se conduc sub un unghi mai mic (50 sau chiar la 450). Pe şarpante (ramurile de ordinul I) există ramuri de semischelet de ordinul II, amplasate lateral şi conduse tot de-a lungul rândului în poziţie aproape orizontală. În mod obişnuit, ramurile de schelet, atât cele de ordinul I cât şi cele de ordinul II de la doi pomi vecini, se suprapun şi se leagă între ele pentru a se susţine. Coroana în formă de palmetă corespunde tendinţei naturale de creştere a pomului, în sensul că ramurile se reţin pe ax în ordinea apariţiei lor, cu observaţia că ele nu rămân în poziţia naturală de creştere, ci sunt dirijate de-a lungul rândului. Conducerea ramurilor în poziţie oblică permite o rapidă intrare a pomilor pe rod. În al treilea an de plantare se obţin recolte susţinute, iar după 7-8 ani, producţia atinge cifre foarte mari. Datorită faptului că intră pe rod rapid, pomii se opresc din creştere, vigoarea lor fiind consumată în procesul de fructificare. Înălţimea mică reduce preţul de cost al manoperei pentru lucrările de îngrijire, iar calitatea lucrărilor aplicate este mult superioară.

380

Fig. 7.11. Palmeta neetajată cu braţe oblice

Un inconvenient al acestor coroane îl constituie necesitatea mijloacelor speciale de susţinere cel puţin în timpul formării. Rezultate bune dă spalierul care necesită însă investiţii suplimentare. Coroanele în formă de palmetă asigură însă recuperarea cheltuielilor în scurtă vreme de la înfiinţarea plantaţiei. Palmeta neetajată cu braţe oblice (fig.7.11) se utilizează în livezile intensive în cazul

pomilor de vigoare mică. Este formată dintr-un trunchi scurt şi un ax central, pe care sunt înserate 10-16 şarpante lipsite de alte ramificaţii puternice de schelet. Ramurile de rod garnisesc direct şarpantele sau unele ramificaţii de semischelet de vigoare redusă. Lungimea şarpantelor este mai mică decât în cazul palmetei regulate, şarpantele sunt conduse de-a lungul rândului sub un unghi de 50600. Ele sunt distanţate neregulat pe ax, cam la 25-30 cm una de alta şi sunt inegale ca vigoare. Se permite chiar înlăturarea unora din aceste şarpante pe măsură ce pomii înaintează în vârstă, mai ales în cazul când coroana este prea deasă. Caracteristicile palmetei regulate privind intrarea pe rod, înălţimea pomilor, aplicarea lucrărilor de întreţinere etc. sânt prezente şi în cazul palmetei neregulate. În plus, tehnica de formare a palmetei neregulate este mai simplă (nu necesită o diferenţiere a etajelor), astfel că poate fi obţinută de personal mai puţin calificat. În schimb, sistemul de susţinere (spalierul) este obligatoriu. Palmeta liberă este o coroană aplatizată obţinută prin tăieri, fără spalier, are 9-11 şarpante pe ax, solitare sau în etaje la distanţe şi unghiuri variabile, orientate pe rând. Distanţele dintre şarpante se stabilesc după intrarea pe rod, eliminând ramurile slabe, degarnisite, cu poziţie defectuoasă. Unghiurile de ramificare se deschid către vârful şarpantelor, prin transferarea prelungirii pe o ramură anuală exterioară situată pe rând. Coroane cu volum mediu şi redus Ca şi în cazul coroanelor cu volum mare, coroanele cu volum mediu şi mic, pot fi globuloase sau aplatizate, cu ax sau fără ax. Principalele coroane din această grupă sunt prezentate în continuare. Fusul subţire este o formă de coroană globuloasă cu ax central vertical dar sinuos, deoarece el nu provine din săgeată, ci din una din ramurile subterminale, prin transfer de ax (fig.7.12). Deci axul este în formă de zig-zag. Trunchiul are înălţimea de 0,40 m, iar pe ax sunt inserate la bază, 3-4 şarpante la bază şi 15-20 ramuri de semischelet, care după 3-4 ani de rodire se înlocuiesc. Înălţimea pomului poate ajunge la 3-3,5 m, iar lărgimea coroanei 0,9-1,4 m la bază şi 0,4-0,6 m către vârf, coroana având forma unui trunchi de con. Este o formă de Fig. 7.12. Schema formei de coroană foarte mult utilizată în plantaţiile coroană fusul subţire intensive, pomii de la speciile măr, păr,

381

piersic, prun şi vişin putând fi conduşi cu această formă. Fusul subţire şerpuit este o formă de coroană ce s-a obţinut prin modificarea fusului subţire, în sensul că axul este şerpuit. Forma şerpuită a axului se obţine prin arcuirea anuală a ramurii de prelungire a lui. Ramurile de semischelet, dispuse în spirală pe ax, deasupra etajului de şarpante, au poziţie preponderent orizontală. Aceasta se realizează nu prin scurtări, ci prin înclinarea ramurilor. Se recomandă pentru soiurile standard de măr, altoite pe portaltoi de vigoare slabă şi pentru păr altoit pe gutui. Coroana Tricroisillon Delbard (tripla încrucişare) (fig.7.12). Este o coroană aplatizată lipsită de ax, folosită în livezile intensive. Pe un trunchi foarte redus se formează două şarpante, dispuse oblic în sensuri opuse. Pe aceste două şarpante, la o distanţă de circa 60 cm, se formează ramuri secundare către interior, care se încrucişează între ele. Pomii sunt plantaţi des, în aşa fel încât ramurile a doi pomi vecini se suprapun. În apropiere de baza lor, şarpantele mai au ramificaţii de schelet conduse orizontal în lungul rândului. Această coroană are avantajele palmetelor şi, în plus, datorită absenţei axului, permite o mai bună echilibrare a braţelor. Poate fi folosită pentru soiuri de vigoare diferită. Înclinaţia braţelor şi distanţele de plantare sunt în funcţie de vigoarea soiurilor. Fig. 7.12. Schema coroanei Tricroisillon Delbard

Coroana drapel Marchand (fig.7.13) este o formă de coroană aplatizată, utilizată în culturile intensive, mai ales în Franţa. Aceasta realizează intrarea rapidă a pomilor pe rod prin poziţia înclinată la 450 nu numai a şarpantelor, ci chiar a trunchiului şi a axului pomilor. Coroana este alcătuită din 5-6 şarpante inserate pe latura Fig. 7.13. Schema coroanei drapel superioară a axului pomilor, Marchand distanţate la 50 cm şi conduse înclinat 1a 450, ceea ce înseamnă că sunt plasate perpendicular pe ax, precum şi 1-2 braţe inserate pe latura inferioară a axului şi conduse orizontal. Toate şarpantele sunt garnisite direct cu ramuri de rod, nu poartă ramificaţii de schelet şi sunt conduse într-un singur plan de-a lungul rândului. Această coroană este recomandată pentru soiurile de vigoare mică.

382

Coroana Lèpage forţează pomii să intre foarte repede pe rod, prin faptul că axul pomului este condus arcuit de-a lungul rândului (fig. 7.14). Pe punctul cel mai înalt al curburii se formează un lăstar, care ulterior este arcuit în sens invers. Acest mod de conducere se repetă de mai multe ori. Poziţia arcuită a ramurilor de schelet provoacă apariţia unui număr mare de ramuri de rod şi o rodire Fig. 7.14. Sistemul Lèpage: abundentă. a- simplu; b- dublu

Solax. La această formă de coroană pomii se caracterizează printr-un ax vertical bine dezvoltat, arcuit la înălţimea de 2,5-3,5 m în funcţie de vigoarea asociaţiei soi/portaltoi şi condiţiile de creştere (fig.7.15). Pe ax, în spirală, sunt prinse ramuri de semischelet care se arcuiesc natural sub greutatea rodului sau artificial cu ajutorul unor greutăţi speciale sau prin palisare. În perioada de formare a coroanei se suprimă ramurile cu poziţie necorespunzătoare, lacome şi cele concurente. Se consideră că această formă de coroană, prin poziţia arcuită a ramurilor, reglează mai uşor echilibrul dintre creştere şi rodire. A fost concepută în Fig.7.15. Schema Franţa, în anii 90, de către Jean-Marie Lespinasse. coroanei Solax Tesa. Pomii conduşi după această formă de coroană au un trunchi de 0,7-1,2 m, în funcţie de vigoarea soiului şi condiţiile de creştere, şi un ax de 0,4 m lungime, pe care sunt dispuse în spirală 5-7 ramuri de semischelet în poziţie orizontală (fig.7.16). A fost concepută în Franţa la centrul CTIFL de către A. Masseron şi E. Dalle în anul 1986 pentru soiurile standard de măr altoite pe portaltoi de vigoare slabă. Distanţa de plantare, în funcţie de vigoarea soiului, este de 3,50-3,75 x 1,0-1,50 m. Coroana se formează uşor şi nu necesită mari cheltuieli de manoperă. Pomii intră repede pe rod, în anul doi, trei după plantare. Înălţimea mică a pomilor permite efectuarea de mai bună calitate şi la un randament sporit al muncii la lucrările de formare şi întreţinere a coroanei, tratamentele fitosanitare, de recoltare etc. Deoarece majoritatea ramurilor anuale care înfloresc mai târziu se suprimă, pomii sunt mai sensibili la îngheţurile de primăvară (A. Masseron şi colab. 1993). Fig.7.16 Schema coroanei Tesa

Solen. Forma de coroană reprezintă o versiune modernă a cordonului orizontal bilateral. Pomii au un trunchi de 0,9-1,1 m lungime şi două şarpante încrucişate şi orientate aproape orizontal în direcţii opuse de-a lungul rândului. Şarpanta din dreapta este înclinată şi orientată în partea stângă, iar cea din

383

stânga axului este înclinată şi orientată în partea dreaptă. Pe de o parte şi de alta a celor două şarpante sunt dispuse de la 12 până la 16 ramuri de semischelet, de asemenea, cu o poziţie orizontală (fig. 7.17). Coroana a fost elaborată de către J.M. Lespinasse la Institutul Naţional de Cercetări Agronomice (INRA) din Franţa în anii 1980-1987 pentru soiurile standard de măr, altoite pe portaltoi de vigoare slabă. Distanţa de plantare este de 4,0-3,5 x 2,0 m. Gardul fructifer are înălţimea de 1,5 -1,7 m şi grosimea de 1,5-1,8 m. Înălţimea mică Fig.7.17. Schema coroanei Solen de amplasare a coronamentului în spaţiu permite pomicultorului să efectueze lucrările de întreţinere de la sol. Ea duce la sporirea calităţii acestora şi a productivităţii muncii. Ypsilon. Coroana este constituită din două şarpante diametral opuse, orientate perpendicular pe direcţia rândului de pomi sub un unghi de 30-400 faţă de verticală. Şarpantele formează două planuri oblice în forma de „V”. Pe ambele părţi laterale ale fiecărei şarpante sunt dispuse subşarpante orientate de-a lungul rândului sub un unghi de 450. Lungimea lor descreşte de la baza şarpantei către vârful ei (fig. Fig.7.18. Schema 7.18). Şarpanta are formă de con şi, după coronei Ypsilon amplasarea subşarpantelor, se aseamănă cu palmeta liber aplatizată. Această formă de coroană, spre deosebire de Tatura, se formează şi se întreţine fără spalier. Înălţimea gardului fructifer este de cca. 2,5 m. Este indicată pentru conducerea pomilor de măr, piersic etc., plantaţi la distanţa de 4,5-5 x 1-2 m. Dublu „V”. Pomii conduşi sub această formă de coroană au un trunchi de 0,3-0,4 m lungime şi un ax scurt, pe care sunt inserate 4 şarpante cu un unghi de ramificare de 400. Şarpantele sunt orientate câte două în intervalele dintre rânduri, astfel că formează două planuri oblice în formă de "V". Pe fiecare şarpantă sunt amplasate 2 subşarpante după principiul bilateral altern-exterior. Pe şarpante şi subşarpante sunt dispuse formaţiuni fructifere. Înălţimea pomilor variază între 2,5-3,0 m. Se propune pentru pomii de piersic plantaţi la distanta de 6 x 3-3,5 m. Coroana dublu "V" a fost concepută în Franţa de către pomicultorul M. Fig.7.19. Schema Champey. coronei dublu „V”

Tatura Trellis. Pomii conduşi după această formă de coroană au un trunchi de 0,3-0,4 m înălţime şi două şarpante orientate în direcţii opuse sub un unghi de 60-700 faţă de orizontală, perpendicular pe rândul de pomi. Unghiul dintre şarpante este mai mic pentru soiurile spur. În funcţie de asociaţia soi/portaltoi pe şarpante, în părţile lor laterale, pot fi amplasate subşarpante.

384

Fig.7.20 Schema coroanei Tatura Trellis

Astfel, fiecare subşarpantă se aseamănă cu axul unei palmete. Subşarpantele sunt orientate în direcţiile opuse ale planului oblic. În plantaţiile de piersic şi de măr, de mare desime, subşarpante nu se lasă. Este necesar un sistem special de susţinere în formă de „V”. În 3-4 ani, coroane este complet formată, exploatarea acesteia se face uşor, iar fructele sunt de calitate. A fost concepută de D. Charmles la Staţiunea Experimentală „Tatura” din Australia. Superfusul (fig. 7.21). Superfusul sau “Super spindel” este o formă de coroană destinată plantaţiilor de mare desime. Pomii conduşi sub această formă sunt denumiţi şi „pomi columnari” şi se pretează la desimi de 800012.000 pomi la ha. Superfusul ridică unele probleme tehnice şi economice. 0 astfel de plantaţie durează o perioadă de 10-12 ani în plină producţie, timp în care pot interveni o serie de probleme determinate de modul de conducere şi de factorii climatici. Productivitatea este foarte ridicată, dar în condiţiile unei alternanţe în fructificare pierderile economice sunt foarte Fig.7.21. Superfusul mari. Sistemul de susţinere este similar cu cel folosit la fusul subţire, dar poate fi realizat şi numai cu ajutorul beţelor din bambus sau a tutorilor din lemn. Pomii pot fi cultivaţi şi în rânduri duble, cu distanţele dintre benzi de 2,5 m şi între rândurile din benzi de 1,0-1,2 m. Distanţa dintre pomi pe rând este în jurul a 0,5 m. Pomii destinaţi înfiinţării unei astfel de plantaţii superintensive provin din pepiniere sau sunt formaţi în containere cu ramuri anticipate. Trunchiul este scurt (30-40 cm), continuat cu ax care poate ajunge la 2,0-2,5 m înălţime. Pe ax se formează câteva ramuri de semischelet la baza sa (1-2) care se menţin foarte scurte şi în rest ramuri fructifere. Ramurile fructifere de pe semischelet şi cele de pe ax vor fi rărite, iar când îmbătrânesc sunt eliminate şi înlocuite cu altele noi (la fiecare 4 ani). Intrarea în fructificare are locîncepând cu anul doi de la plantare. Productivitatea pomilor cultivati în acest sistem este foarte mare. Fusul dublu (fig. 7.22) a fost imaginat şi realizat recent de către Evequoz, în Elveţia. Conducerea pomilor se bazează pe repartizarea vigorii de creştere şi a producţiei de fructe în două entităţi distincte fiecare având forma unui fus de dimensiuni mai reduse. Este destinat în mod deosebit soiurile de măr mai viguroase altoite pe M9 („Florina”, „Granny Smith”, „Liberty”, „Jonagold”). Pomii se formează cu un trunchi scurt de 20-30 cm care se ramifică lăsându-se numai două creşteri anuale Fig.7.22. Fusul dublu puternice. Axul se elimină deasupra acestora. În anul al doilea cele două creşteri sunt dirijate sub forma literei „U", astfel încât deschiderea acestora să fie de 1,2 m. Tot 1,2 m va fi şi distanţa dintre două braţe de la doi pomi vecini. În acest fel, distanţa dintre pomi pe rând este de 2,4 m. Înălţimea totală a pomilor ajunge la 2,5-2,8 m. Numărul de pomi la ha poate fi cuprins între 1000 şi 1500 plante.

385

Intrarea pomilor în fructificare se produce din anul 3 şi realizează producţii apropiate de alte forme de coroană foarte productive. Coroana Pillar (fig. 7.23) este o coroană cu ax care se foloseşte în plantaţiile superintensive de măr (soiuri şi portaltoi de vigoare redusă). Se consideră că este o coroană uşor de format şi întreţinut. Pomii se formează cu un trunchi scurt de 30-40 cm şi cu un ax de prelungire de până la 2,0-2,5 m înălţime. Coroana se formează în 2-3 ani de la plantare. Axul nu se scurtează, dar în situaţia în care nu apar lăstari inseraţi pe el este necesar să fie ciupit în vară la 60-80 cm lungime. Pe ax se formează lăstari care sunt aduşi către poziţia orizontală sau la unghiuri de 70-800 faţă de verticală, cu scopul de a se transforma în ramuri de semischelet şi ramuri de rod. Ramurile de semischelet se scurtează la 50-60 cm lungime Fig.7.23. Coroana Pillar pentru a menţine coroana cu un diametru de 1,01,2 m. Spre vârf coroana este puţin mai îngustă. La 3-4 ani, odată cu îmbătrânirea formaţiunilor fructifere acestea se înlocuiesc cu noi creşteri, menţinând permanent lemn tânăr pentru fructificare. Sistemul Pillar se deosebeşte de fusul subţire (are elemente puternice de semischelet şi un ax în zig-zag), de super fus (element de fructificare direct pe ax, scurte ca un manşon) şi de cordonul vertical (coroana mai îngustă). Cordonul vertical (fig. 7.24). Este un sistem de conducere cu susţinere, caracteristic pentru plantaţiile pomicole superintensive de măr, păr, etc. Se conduc sub această formă soiurile care au predispoziţie de a forma ax. Înălţimea plantelor este de 2,0-2,5 m, iar diametrul coroanei de 80100 cm. Sistemul de conducere este format din spalier cu 3 sârme. De la 30-40 cm distanţă de sol, începând cu primul an de la plantare, toţi lăstarii se palisează la orizontală pentru transformarea lor în ramuri de rod. Aceste ramuri se lasă cu o lungime de 30-40 cm de jur împrejurul axului. La 3-4 ani este nevoie ca o parte dintre ramurile Fig.7.24. Cordonul vertical fructifere îmbătrânite să fie reînnoite. Cordonul oblic (fig. 7.25). Această formă de coroană are în general aceleaşi caracteristici de înfiinţare a plantaţiei şi de instalare a spalierului ca şi cordonul vertical. Diferă de cordonul vertical prin faptul că pomii nu sunt plantaţi vertical ci vor fi înclinaţi oblic în aceeaşi direcţie pe rând, la un unghi de 55-65 0 . Toate elementele axului şi formaţiunile de fructificare se formează ca şi la cordonul vertical. Înălţimea plantelor este de 2,0-2,2 m. Cordonul oblic se foloseşte la Fig.7.25 Cordonul oblic soiurile mai viguroase, la care prin aducerea în poziţie oblică se produce scăderea vigorii de creştere.

386

Cordonul orizontal este alcătuit dintr-un ax condus în poziţie orizontală, pe care sunt înserate direct ramurile de rod (fig. 7.26). La acesta, dezechilibrul este provocat de tendinţa de a forma lăstari viguroşi la bază, tendinţă care apare ca o reacţie a plantei împotriva poziţiei orizontale. Pentru menţinerea lui într-o formă artistică sunt necesare numeroase tăieri de Fig.7.26 Cordon orizontal simplu şi suprimare a lăstarilor verticali. bilateral Cordonul orizontal poate fi simplu sau bilateral (două braţe conduse în părţi opuse). Gardul vâlcean (fig. 7.26). Formează un sistem de conducere adaptat zonei şi condiţiilor materiale existente. A apărut cu câţiva ani în urmă şi s-a extins în plantaţiile cu desimea de 1500-2000 pomi/ha. Pomul dispune de un trunchi de 50-60 cm şi un ax de 2,2-2,5 m, arcuit deasupra ultimei sârme la 30-40 cm cu fir PVC. Dispune de două braţe (şarpante) care pot forma sau nu un etaj (distanţa dintre ele este de 5-15 cm) şi care sunt inserate pe ax la 60-80 cm de la sol. Şarpantele se formează în primul an de la plantare şi se conduc sub un unghi de 40-55 0 Fig. 7.26. Gardul vâlcean faţă de orizontală. Pe şarpante sunt inserate 12 formaţiuni de semischelet şi formaţiuni fructifere. După 2-3 ani şarpantele se întâlnesc cu cele de la pomii vecini şi atunci se scurtează la una din formaţiunile fructifere sau la o creştere anuală. Toate creşterile anuale cu poziţie verticală sau apropiată se palisează la orizontală. Se va evita arcuirea deoarece provoacă apariţia de formaţiuni fructifere slabe care dau fructe mici. Cea de a doua pereche de braţe (şarpante) se formează la 60-70 cm de prima. Şi acestea pot fi dispuse în etaj sau la distantă de 10-15 cm şi se palisează de sârme. Aceste braţe se încarcă cu 1-2 ramuri de semischelet şi formaţiuni fructifere. În anul următor se mai formează 2-3 ramuri de semischelet deasupra ultimului etaj, de o parte şi de alta a axului, pe rândul de pomi. Aceste ramuri de semischelet au lungimi de 40-60 cm şi sunt palisate la orizontală pentru a forma ramuri de rod şi a tempera creşterea axului. Dacă apar în zonă creşteri anuale puternice acestea se vor rări la 30-40 cm una de alta şi restul se aduc în poziţie orizontală. Formaţiunile de rod după 3-4 ani sunt înlocuite cu altele noi, în toată coroana. Gardul vâlcean se conduce relativ uşor, necesită spalier cu trei sârme, dar are dezavantajul că necesită în fiecare an (primii 4-5) palisări cu PVC. VGuttingen (fig. 7.27). Reprezintă o formă nouă de coroană realizată de Staţiunea Wadenswil în Elveţia. Se recomandă pentru desimea de 2500-5500 pomi/ha. Plantarea pomilor se face la distanţa de 3,5 m între rânduri 0,51,1 m pe rând. Caracteristica acestui sistem constă în faptul că pomii plantaţi pe un Fig.7.27. Forma de conducere rând sunt înclinaţi alternativ (unul într-o „V”-Guttingen parte, celălalt în cealaltă parte), la un

387

unghi de 150 cu verticala, ceea ce face ca ei să apară dispuşi sub forma literei „V”, la un unghi de 300 între cele două braţe. Înălţimea plantelor ajunge la 2,5 m. Pe ax, începând de la înălţimea de 40-50 cm se formează ramuri de semischelet dispuse bilateral altern (5-6). Acestea se scurtează la 40-50 cm lungime. Atât axul cât şi ramurile de semischelet se încarcă cu formaţiuni fructifere. Structura de susţinere este formată din spalier de lemn sau beton cu înălţimea de 2,5 m. Aceştia se dispun 2 câte 2, în „V”, la 7-8 m distanţă. Pe spalieri se instalează trei rânduri de sârmă. Comparativ cu fusul subţire, coroana „V” - Guttingen a realizat un randament de fructe mai mare cu 21-50 %. Mikado - Drilling (fig. 7.28). Acest sistem reprezintă o combinaţie între coroana Mikado (4 elemente) şi coroana Drilling (cu 3 elemente). Ambele se bazează pe un sistem de susţinere puternic. Se foloseşte la măr, păr şi alte specii. Sistemul Mikado - Drilling este destinat plantaţiilor superintensive cu desimi de 2000 pomi/ha (Mikado) şi 5500 pomi/ha (Drilling). Pentru pomii de vigoare mai mare se foloseşte coroana Mikado (3,5-3,8 m x 1,7-1,8 m), iar Fig.7.28. Forma de conducere pentru cei mai puţin viguroşi coroana Mikado-Drilling Drilling (3,5-3,8 x 1,2-1,3 m). Pomii se formează cu trunchi de 30-40 cm, după care axul se scurtează. Pe cele două părţi ale rândului se aleg câte 2 creşteri anuale puternice, astfel încât să fie dirijate la un unghi de 250 faţă de verticală sau 500 între ele (Mikado). La coroana Drilling se aleg câte 3 ramuri, două de-o parte şi una de cealaltă, situate tot la 500 între ele. Fiecare din cele 4 şarpante, respectiv 3 se conduc înclinat sub forma unui fus subţire individual. Pe aceste braţe se formează ramuri scurte de semischelet şi ramuri fructifere. Spalierul este format din doi stâlpi cu lungimea de 2,5 m care se intersectează la 30 cm de sol. Înălţimea totală a sistemului este de 2,0 m, iar între braţe există o deschidere de 1,35 m. Pe spalier se instalează 3 sârme la care se adaugă beţe de bambus pe care se palisează braţele. Sistemul de conducere se realizează în cel mult 3 ani şi favorizează o fructificare precoce. Ulterior producţia de fructe s-a dovedit a fi superioară fusului subţire (Krebs şi Widmer, 1992). Formele de „U” şi „U” dublu sunt întrebuinţate pentru grădinile de amatori (fig.7.28). La aceste coroane se pun aproximativ aceleaşi probleme ca şi la cordonul vertical, în privinţa echilibrului dintre partea bazală şi partea de vârf a Fig.7.28 Formele de coroană „U” coroanei. În plus, mai este necesară şi „U” dublu echilibrarea braţelor între ele. În general, braţele care sunt către mijloc au tendinţă mai puternică de creştere şi ele trebuie tăiate întotdeauna ceva mai scurt decât braţele de la exterior.

388

Gardul belgian rezultă din formarea fiecărui pom cu două braţe oblice – conduse opus (cordoane oblice opuse), astfel încât pomii alăturaţi formează romburi sau pătrate foarte decorative (fig. 7.29). Se mai utilizează palmetele artistice palisate, care Fig.7.29 Gardul belgian sunt întrucâtva asemănătoare cu palmetele folosire în culturile comerciale, dar se deosebesc prin faptul că sunt conduse mult mai riguros. Există palmete cu braţe oblice şi cu braţe orizontale, care se pot folosi separat sau combinate. În acest din urmă caz, spaţiul este mai bine utilizat şi efectul decorativ mai mare - sistemul Cossonet (fig. 7.30). Pe lângă coroanele artistice palisate prezentate mai sus există multe altele, însă datorită faptului că prezintă mai mult importanţă decorativă şi mai puţin economică, nu Fig.7.30 Sistemul Cossonet – palmete cu braţe oblice vor fi prezentate. intercalate cu palmete cu braţe orizontale

7.2. Operaţiuni tehnice folosite pentru dirijarea creşterii şi rodirii În executarea tăierilor se folosesc un număr mare de operaţii, unele zise principale, altele auxiliare, dar, în controlul creşterii şi fructificării, fiecare dintre acestea, într-o anumită situaţie, poate juca un rol preponderent. Ca urmare, cunoaşterea modului de execuţie, a efectelor ulterioare, a situaţiilor şi timpului de utilizare este o condiţie esenţială pentru o tăiere eficientă. Principalele operaţii tehnice care se utilizează în mod obligatoriu pentru formarea şi întreţinerea tuturor coroanelor sunt: tăierea şi schimbarea poziţiei ramurilor; alături de acestea, se mai utilizează şi o serie de operaţii tehnice secundare: crestarea, strangularea, decorticarea inelară etc.

7.2.1. Tăierile Expresia „tăierea pomilor” trebuie înţeleasă ca un complex de lucrări efectuate direct asupra plantelor pentru controlul creşterii şi fructificării, cu scopul obţinerii de recolte maxime, constante şi de calitate. Pomicultura modernă renunţă la aspectul estetic al tăierilor mult apreciat în trecut, concentrându-se astăzi numai asupra rolului lor în producţia de fructe. Tăierile reprezintă „operaţii chirurgicale” cu ajutorul cărora se schimbă poziţia relativă a ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramură şi raportul dintre rădăcină şi tulpină, în vederea dirijării creşterii şi rodirii. Practic, tăierea constă din scurtarea sau suprimarea de la bază a unor ramuri sau lăstari.

389

Efectul tăierilor asupra creşterii şi rodirii pomilor are o deosebită importanţă. De acest efect depinde utilizarea diferenţiată a tăierilor în diferite etape din viaţa pomilor. Obiectivele generale majore ale tăierilor pot fi rezumate astfel: - să stânjenească cât mai puţin creşterea pomilor tineri prin diversele lucrări aplicate, pentru a grăbi intrarea pe rod a acestora; - să modeleze partea aeriană şi dimensiunile acesteia în funcţie de aplicarea celor mai economice lucrări de întreţinere; - să structureze o coroană simplă, echilibrată şi suficient de rezistentă pentru a susţine greutatea recoltei; - să regleze fructificarea de-a lungul anilor, încât să elimine alternanţa rodirii; - să favorizeze calitatea producţiei; - să menţină un raport favorabi1 între creştere şi fructificare timp cât mai îndelungat. Influenţa tăierilor asupra creşterii pomilor Tăierile exercită asupra creşterii pomilor un efect general şi un efect local, imediat. Efectul general al tăierilor asupra creşterii se observă după un timp mai îndelungat şi constă în micşorarea volumului coroanei, reducerea creşterii totale a pomilor. Comparând pomii cărora li se aplică tăieri în decursul vieţii cu pomii cărora nu li se aplică tăieri, se constată că volumul coroanelor pomilor tăiaţi este întotdeauna mai mic decât al pomilor cărora nu li s-au aplicat tăieri. Acest lucru se explică prin faptul că orice tăiere înseamnă o pierdere de substanţe sintetizate, depuse în ţesuturile ramurilor care sunt suprimate. În acelaşi timp, înlăturarea unei părţi din ramurile anuale înseamnă o micşorare a suprafeţei asimilatoare pentru anul următor, o hrănire mai slabă şi, în consecinţă, creşteri mai reduse comparativ cu pomii cărora nu li se aplică tăieri. În concluzie, În privinţa efectului general, trebuie reţinut că tăierea este o operaţie negativă care înlătură o parte din „munca” pomului; tăierea folosită independent (fără îngrăşare, irigare) este incapabilă să sporească creşterea totală a unei plante. Din această cauză, tăierea trebuie utilizată numai în cazuri obligate, ca o măsură complementară. Efectul local, imediat pe care îl exercită tăierile asupra pomului se pot observa cu uşurinţă. La scurtarea unei ramuri, pe porţiunea rămasă imediat sub punctul de tăiere cresc lăstari de dimensiuni mult mai mari decât cei care ar fi crescut pe ramura întreagă. Acest lucru se datorează schimbării raportului dintre rădăcină şi tulpină. Sistemul radicular rămas întreg absoarbe cu întreaga lui capacitate apa şi substanţele hrănitoare şi le pompează câtre numărul mai mic de muguri (puncte de creştere) rămas în coroană în urma tăierii. Rezultatul este că lăstarii obţinuţi după tăiere, luaţi individual, sunt mult mai viguroşi decât lăstarii care cresc in coroana unui pom căruia nu i s-au aplicat tăieri. S-a putut stabili chiar o corelaţie strânsă între vigoarea lăstarilor şi intensitatea tăierilor: cu cât tăierile sunt mai severe, cu atât se obţin lăstari mai viguroşi. Efectul local imediat al tăierilor, prin urmare, constă în stimularea creşterilor, fortificarea ramurilor rămase în coroană, care se obţine prin sacrificarea unei părţi din ramurile (biomasa) existente anterior. Stimularea este, deci, obţinută nu printr-o hrănire mai abundentă a întregului pom, ci prin repartizarea aceleiaşi cantităţi de hrană la un număr mai mic de lăstari. Influenţa tăierilor asupra fructificării. Suprimarea unei părţi din ramuri are efecte negative asupra hrănirii pomului. Ca urmare, se înrăutăţesc şi condiţiile pentru formarea mugurilor de rod. Din această cauză, pomii tineri

390

cărora li se aplică tăieri încep să fructifice mai târziu decât pomii netăiaţi. Recoltele obţinute de la asemenea pomi sunt mai mici, comparativ cu pomii netăiaţi. În perioada de rodire maximă pomii cărora nu li s-au aplicat tăieri manifestă prematur fenomenul de îmbătrânire iar recoltele lor încep să scadă. În această perioadă tăierea unei părţi din ramuri conduce la o mai bună hrănire a fructelor rămase în coroană şi întârzie îmbătrânirea prin provocarea de noi creşteri. Cunoscând influenţa generală şi locală a tăierilor, se poate trage concluzia că, în tinereţe, când pomii au creşteri naturale mari şi n-au intrat pe rod, tăierile trebuie evitate pe cât este posibil. Utilizarea tăierilor în această etapă stimulează creşterile (care sunt mari şi fără tăieri) şi întârzie intrarea pe rod. Cu totul alt rol revine acestor operaţii tehnice mai târziu în viaţa pomilor. Când pomii sunt în perioada de rodire deplină, în mod natural, creşterile lor sunt mici. În asemenea situaţie este nevoie de stimularea creşterilor prin utilizarea îngrăşămintelor sau prin aplicarea unor tăieri. În mod obişnuit, în practică, se utilizează ambele metode. De-a lungul ciclului biologic, tăierile diferă după vârsta pomilor, după obiectivele urmărite într-o anumită etapă, după operaţiile predominante, după anotimpul în care se execută etc. 0 clasificare simplificată a categoriilor de tăieri este prezentată în continuare. Tipurile de tăieri După sezonul în care se aplică, există tăieri „în uscat” şi tăieri „în verde”. Tăierile în uscat. Se aplică în perioada de repaus a pomilor, în intervalul cuprins între căderea frunzelor şi umflarea mugurilor în primăvara următoare. Desigur, momentul din acest interval contează. În general, tăierile făcute spre primăvară se cicatrizează mai bine. În cazul unor specii de drupacee sensibile la ger (cais, migdal, piersic, cireş), cărora li s-au aplicat tăieri în timpul gerurilor mari de iarnă sau înaintea acestora şi ţesuturile din vecinătatea rănilor au rămas neprotejate, au apărut scurgeri de clei. Toate acestea pledează pentru a declara ca optimă pentru tăierile în uscat perioada de după trecerea gerurilor mari şi până la pornirea în vegetaţie. Pe suprafeţele mari existente astăzi în cultură şi la speciile mai rezistente la ger (măr, păr), din motive organizatorice, tăierile în uscat se execută începând de toamna după căderea frunzelor şi apoi în toate zilele favorabile din iarnă. În general, în urma tăierii în uscat ramurile rămase în coroană vegetează viguros, mai ales la pomii tineri şi se acumulează mult lemn. Tăierile în verde. Se aplică în timpul vegetaţiei pomilor. Ele evită pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece nu permit formarea unor ramuri în poziţii nedorite care, ulterior, ar trebui eliminate prin tăierile în uscat. În plus, prin faptul că reduc suprafaţa de fotosinteză, au un efect de temperare a creşterii organelor hipogee care vor absorbi mai puţin şi, ca urmare, creşterea pomului întreg va fi redusă. Datorită acestor efecte, tăierea în verde este de preferat mai ales în culturile intensive şi superintensive în care se urmăreşte limitarea dimensiunilor pomilor. După perioada de vârstă în care se aplică tăierile, acestea se clasifică în: Tăieri de formare. Se referă la pomii şi arbuştii tineri şi cuprind toate lucrările efectuate asupra părţii aeriene, de la plantare (uneori chiar din pepinieră) până la completa formare a scheletului coroanelor. Se urmăreşte în principal structurarea elementelor de bază - şarpante, subşarpante - precum şi

391

o garnisire corespunzătoare cu formaţiuni de semischelet şi de rod. Tăierile de formare în pomicultură trebuie conduse de aşa manieră încât să scurteze cât mai mult posibil perioada de tinereţe neproductivă. Tăieri de producţie (de întreţinere şi fructificare). Includ lucrările care se fac asupra plantelor pe tot parcursul perioadei de rodire, având ca scop: menţinerea echilibrului fiziologie - creştere, fructificare, diferenţiere; calitatea recoltelor; regenerarea elementelor coroanei în curs de epuizare; limitarea extinderii în înălţime şi lărgime a pomilor etc. La începutul fructificării, când coroanele nu au fost încă complet structurate, tăierile de producţie se întrepătrund pe o perioadă de timp cu tăierile de formare. Tăieri de corectare. Se referă la lucrările aplicate pomilor crescuţi fără tăieri de formare sau greşit executate. În efectuarea tăierilor de corectare, în funcţie de situaţia concretă, se face apel atât la tăierile de formare, cât şi la cele de producţie, urmărindu-se corectarea coroanei şi restabilirea echilibrului fiziologic. Tăieri de reîntinerire. Sunt tăieri foarte severe aplicate pomilor aflaţi la sfârşitul perioadei de producţie sau în declin, cu scopul reînviorării creşterii vegetative şi prelungirii cu câţiva ani a fructificării. Astfel de tăieri nu prezintă interes pentru plantaţiile industriale, ci numai pentru grădinile familiale. După modul cum se intervine asupra ramurilor, tăierea se realizează prin scurtări şi suprimări. Scurtarea. Este operaţia prin care se îndepărtează numai o parte din ramura anuală. Dacă se înlătură 1/4-1/3 din lungimea ramurii de un an, operaţia poartă numele de scurtare slabă (tăiere lungă) şi are ca efect pornirea în vegetaţie a 2-3 muguri situaţi sub tăiere, care tind să înlocuiască porţiunea eliminată. Dacă ramura de un an se taie până la 1/2 din lungimea ei, operaţia Fig.7.32 Efectul scurtării ramurii anuale în este numită scurtare mijlocie şi funcţie de intensitatea tăierii are ca efect pornirea în vegetaţie a 3-4 sau a mai multor lăstari. În sfârşit, dacă din ramura anuală se taie până la 2/3 din lungimea ei, avem de-a face cu o scurtare puternică (tăiere severă), în urma căreia toţi mugurii existenţi pe porţiunea bazală pornesc în vegetaţie (fig.7.32). În cazul că prin tăiere se înlătură porţiuni de ramuri de mai mulţi ani, ea poartă numele de reducţie . Scurtarea pe lemn nou. Tăierea se execută la 2-3 mm deasupra unui mugure (fig.7.33). Scurtarea puternică are ca efect creşterea pe porţiunea rămasă, din mugurii axilari, a numeroşi şi viguroşi lăstari.

Fig.7.33 Scurtarea ramurii anuale: a- corect; b,c,d- incorect

392

Aplicată pomilor tineri în cursul tăierilor de formare, tăierea scurtă duce la următoarele neajunsuri: - întârzie cu mai mulţi ani intrarea pe rod; - provoacă o ramificare puternică care îndeseşte coroana; - prelungeşte durata de încheiere a acesteia. Tăierea scurtă a ramurilor anuale, folosită foarte mult în trecut în lucrările de formare a coroanelor, este contraindicată în tăierea modernă ca operaţie de amploare. Poate fi aplicată în cazuri extreme pentru ramificarea şarpantelor şi mai adesea cu ocazia scurtării vergilor la plantare. Scurtarea slabă are ca efect în mod obişnuit formarea unor lăstari vegetativi de vigoare medie-slabă, concentraţi sub punctul de tăiere, iar în rest majoritatea mugurilor axilari evoluează în lăstari scurţi - ramuri de rod; la bază rămâne o zonă cu muguri dorminzi. Aplicată pomilor tineri, tăierea lungă are implicaţii puţin sesizabile asupra intrării pe rod şi a îndesirii coroanei. Sub acest aspect se apropie foarte mult de efectele obţinute prin conducerea pomilor tineri fără tăieri. Scurtarea slabă sau tăierea lungă este utilă pentru ramificarea în puncte obligate a şarpantelor, subşarpantelor şi uneori chiar a semischeletului cu scopul de a conferi structurarea şi desimea dorită coroanelor. Efectele în general dezavantajoase ale scurtării ramurilor anuale se manifestă cu pregnanţă la pomii tineri - şi cu atât mai mult cu cât sunt mai tineri şi mai viguroşi. Din acest motiv ele trebuie evitate în această perioadă cât mai mult cu putinţă. După intrarea pe rod, tăierile pe lemn nou pot fi efectuate după necesităţi, efectele la pomii maturi fiind numai de ordin local, fără repercusiuni negative asupra producţiei. Din contră, uneori pot fi utile pentru ramificarea semischeletului şi garnisirea cu noi ramuri fructifere. Scurtarea pe lemn vechi. Este cunoscută şi sub numele de reducţie. Pentru faptul că pe ramurile de 2 ani şi mai mult nu mai există muguri axilari activi, tăierea se execută deasupra unei ramificaţii, tangent pe locul său de inserţie (fig. 7.34). În cazul când nu există ramificaţii, tăierea se face în zona mugurilor dorminzi, care pornesc în vegetaţie mai uşor decât mugurii adventivi. Fig.7.34 Reducţia (scurtarea) unei ramuri: a- corect; b,c,d- incorect

Scurtarea pe lemn vechi are un dublu efect: de înviorare şi creştere a ramificaţiilor rămase în urma tăierii - ele vor primi un aflux mai mare de substanţe organice la începutul vegetaţiei şi de formare a noi lăstari de mărimi variate, datorită activării mugurilor dorminzi şi chiar a celor adventivi. Se poate spune în general că tăierea de scurtare pe lemn vechi are efect de stimulare - regenerare, a creşterii vegetative. Cu cât scurtarea este mai adâncă, în lemn mai vechi, şi cu cât afectează un număr mai mare de ramuri de diferite ordine, cu atât efectul stimulativ de ansamblu este mai evident. Scurtarea pe lemn vechi sau reducţia este operaţia de tăiere de mare volum specifică pomilor în plină rodire când creşterea vegetativă slăbeşte, când ramurile de rod şi de semischelet mai vârstnice sunt în curs de epuizare şi trebuie regenerate. Cu atât mai mult devine indispensabilă reducţia, către

393

sfârşitul perioadei de producţie şi în perioada declinului. Intensitatea şi volumul tăierilor în lemn vechi este în raport invers cu nivelul creşterii lăstarilor în coroană; cu cât aceştia sunt mai slabi şi mai puţin numeroşi cu atât tăierile vor fi mai intense şi generalizate. Deşi scurtarea pe lemn vechi se referă la toate categoriile de ramuri schelet, semischelet şi fructifere, la ultimele două categorii nu totdeauna se potriveşte expresia scurtare care presupune lungime. Numeroase ramuri roditoare şi unele de semischelet ramifică foarte mult însă scurt, încât se alungesc puţin dar se complexează puternic şi fructificarea slăbeşte substanţial. În această situaţie necesită regenerare care constă în eliminarea câtorva ramificaţii sau unui complex de ramificaţii, reţinând ceea ce este mai viabil, apropiat de ramura purtătoare şi cu şanse de regenerare a formaţiunii. Asemenea operaţie foarte frecventă, care este şi scurtare şi suprimare în acelaşi timp, este mai bine fixată de specialist prin expresia tăiere de simplificare. Tăierea de scurtare, fie în lemn nou, fie în lemn vechi, fie simplificare, se execută în perioada de repaus a pomilor. Atât scurtarea, cât şi reducţia provoacă o ramificare. În locul unei ramuri (lăstar) scurtate, în urma tăierii apare întotdeauna un număr mai mare de ramuri. Ca urmare, scurtarea de orice fel provoacă o îndesire a coroanei, o înrăutăţire a condiţiilor de iluminare a interiorului. Cu cât scurtarea (sau reducţia) este mai puternică, cu atât lăstarii noi formaţi sunt mai viguroşi şi îndesirea mai mare. Dacă, însă, se repetă tăierea scurtă sau reducţia (eliminându-se ramificaţiile apărute în urma tăierii precedente) an de an, sau de mai multe ori în acelaşi an, se obţin ramificaţii slabe care pot deveni ramuri de semischelet sau de rod. Fenomenul este denumit „obosea în urma tăierilor” şi a constituit principiul de bază al tăierii trigeme aplicată la formele artistice palisate. Suprimarea. Cunoscută şi sub denumirea de rărire sau elagaj, operaţia constă în tăierea completă a ramurilor de orice categorie şi vârstă. Tăierea se face tangent pe inelul de creştere (fig.7.35). Acesta, bogat în substanţe de rezervă, favorizează vindecarea rănilor. Rănile cu diametrul mai mare de 1-2 cm se protejează prin ungere cu vopsea de ulei de in sau ceară de altoit. Eliminarea ei din coroană nu este urmată de o ramificare şi în punctul respectiv nu se formează lăstari noi care să o înlocuiască. Eliminarea unei ramuri întregi se răsfrânge, însă, asupra tuturor lăstarilor existenţi în coroană, fiecare dintre ei primind ceva mai multă sevă decât înainte de tăiere. Suprimarea are, deci, ca urmare o rărire a coroanei, ceea ce îmbunătăţeşte regimul de lumină şi de aerisire a interiorului coroanei. De obicei se Fig.7.35 Tăierea la inel: taie de la bază ramurile concurente sau cele a- corect; b,c,d- greşit rău plasate. Efectele suprimării sunt de stimulare a creşterii organelor învecinate. Aplicată pomilor neintraţi pe rod, asupra unui număr mare de ramuri, din coroană, poate întârzia fructificarea. La pomii în producţie, suprimarea are efecte pozitive indirecte asupra recoltei. Suprimarea ramurilor se foloseşte pentru eliminarea ramurilor crescute în poziţii nepotrivite, a celor bolnave, pentru rărirea coroanelor în scopul îmbunătăţirii regimului de lumină şi aer.

394

Tăierile în verde se bazează, de asemenea, tot pe scurtare sau suprimare. Scurtarea lăstarilor („ciupirea”) constă în eliminarea vârfului erbaceu al lăstarilor în creştere, de regulă de deasupra ultimei frunze mature, cu ajutorul unghiilor (sau cu foarfeca). Dar se poate executa şi la un anumit număr de frunze, 2-4. Ciupirea în faza de încetinire a creşterii nu mai este urmată de reluarea creşterii, ci ajută la maturarea ţesuturilor. Ea poate determina la unele soiuri de sămânţoase chiar transformarea directă a unor muguri vegetativi în florali. Operaţia de ciupire a lăstarilor este de o mare importantă în tăierile de formare a pomilor, deoarece oferă posibilitatea conducerii creşterii fără pierderi mari de energie cum se întâmplă în cazul suprimării şi scurtării ramurilor. Se foloseşte în principal pentru următoarele scopuri: - pentru menţinerea creşterii echilibrate între lăstarii de aceeaşi importantă în structurarea coroanelor (prelungirea şarpantelor, a subşarpantelor ş.a.); când unii sau alţii au luat un avans de 15-20 cm se ciupesc; - pentru a provoca ramificarea la distanţele dorite; lăstarii ciupiţi emit lăstari anticipaţi şi se evită scurtarea ramurilor în sezonul următor; - pentru a întârzia sau a opri creşterea în lungime a unor lăstari oarecare. O ciupire tardivă a lăstarilor se face la începutul toamnei pe pomii tineri cu creştere prelungită, în scopul de a stopa creşterea şi a favoriza maturarea lemnului. În cazul soiurilor viguroase şi în perioada de tinereţe a pomilor ciupirea este utilă, deoarece dă lăstari anticipaţi viguroşi. În schimb, la pomii ajunşi la maturitate şi la soiurile cu vigoare scăzută, în urma ciupirii se obţin anticipaţi debili, care dacă devin ramuri de rod produc fructe mici. Scurtarea, lăstarilor. Constă în tăierea mai scurtă sau mai lungă a lăstarilor în porţiunea deja lignificată. Nu este o operaţie frecvent utilizată în practica pomicolă deoarece reduce simţitor suprafaţa foliară şi capacitatea de fotosinteză a plantei. Este, de exemplu, recomandată la merii cu o puternică creştere vegetativă în anii fără rod, cu scopul de a preveni formarea excesivă a mugurilor de rod. 0 scurtare puternică a lăstarilor către sfîrşitu1 fazei de creştere intensă reduce pe de o parte fotosinteza, iar pe de altă parte determină reînceperea creşterii, proces în care se consumă excesul de substanţe hidrocarbonat şi proteice. Unii pomicultori mai fac o scurtare selectivă a lăstarilor, toamna, pentru o mai bună însorire şi colorare a fructelor. Suprimarea lăstarilor (“plivirea”) constă în îndepărtarea de la bază a lăstarilor crescuţi în poziţii necorespunzătoare şi are ca efect stimularea creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în coroană. Se utilizează în pomicultura intensivă pentru degajarea vârfurilor, pentru eliminarea concurentului, a lăstarilor de pe cep în pepiniere sau chiar pentru dirijarea formării ramurilor de rod pentru anul următor (la piersic). Ca şi suprimarea ramurilor, eliminarea lăstarilor conduce la rărirea coroanei şi la îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare. Suprimarea sau orbirea mugurilor înlocuieşte cu mai multă eficienţă plivitul lăstarilor în cursul tăierilor de formare. Se execută cu mâna când mugurii s-au umflat şi se desprind uşor.

395

7.2.2. Schimbarea poziţiei ramurilor În afară de tăieri, alte operaţii tehnice principale care influenţează în mod deosebit creşterea şi rodirea pomilor, sunt cele de schimbarea poziţiei ramurilor. Acestea sunt „dresarea”, înclinarea şi arcuirea (fig.7.36). Înclinarea ramurilor. Este operaţia care se bazează pe modificările produse asupra ramificării, creşterii şi fructificării ca urmare a schimbării poziţiei în plan vertical a ramurilor. Dacă o ramură oarecare este înclinată faţă de poziţia sa iniţială (se măreşte unghiul de creştere Fig. 7.36. Operaţiuni tehnice folosite în formarea coroanelor şi dirijarea rodirii format cu verticala), ritmul de creştere şi vigoarea sa, vor slăbi cu atât mai mult cu cât înclinarea va fi mai accentuată; efectul maxim de slăbire se obţine în jurul poziţiei orizontale. Asupra creşterii, înclinarea are efecte de temperare. Lungimea individuală a lăstarilor obţinuţi pe o ramură înclinată este mai mică decât pe ramurile verticale, însă numărul lor este mai mare. Aceasta are drept urmare o mai bună garnisire a Fig. 7.37 Vigoarea de creştere a ramurii respective, mai ales în porţiunea lăstarilor pe o ramură orizontală bazală. În poziţie orizontală şi sub orizontală, creşterile mai mari apar în porţiunea bazală, astfel că înclinarea ramurii provoacă o îndesire a coroanei şi înrăutăţirea iluminării (fig. 7.37). Asupra rodirii înclinarea are efecte pozitive: grăbeşte apariţia ramurilor de rod şi a fructelor şi măreşte cantitatea recoltelor. Cu cât unghiul sub care se înclină ramura este mai mare, cu atât efectele sunt mai evidente, ajungându-se la rodire abundentă şi chiar la împiedicarea formării scheletului. În tinereţea pomilor, înclinarea este indicată pentru a tempera creşterile şi pentru a stimula rodirea. Ramurile de schelet trebuie înclinate numai în limite care să nu împiedice total creşterile, aşa cum se utilizează curent la palmete, la piramide etc. Ramurile care nu sunt necesare pentru formarea scheletului pot fi înclinate chiar sub orizontală, cu scopul de a se obţine o rodire abundentă. În perioada de maturitate a pomilor înclinarea nu este indicată pentru nici una din categoriile de ramuri. „Dresarea” ramurilor constă în Fig.7.38 Raportul dintre schimbarea poziţiei naturale provocând creştere şi rodire în funcţie de poziţia ramurii fortificarea ramurii respective şi formarea scheletului; în porţiunea terminală cresc lăstari viguroşi. Numărul brahiblastelor pe asemenea ramuri este redus; în porţiunea bazală rămân muguri dorminzi (ramură degarnisită). Rodirea

396

este influenţată negativ de dresarea ramurilor, este limitată formarea brahiblastelor, ceea ce are ca efect întârzierea apariţiei fructelor şi micşorarea numărului lor (fig.7.38). Este influenţată, de asemenea, calitatea fructelor. În perioada de tinereţe, „dresarea” este total neindicată pentru ramurile care nu sunt necesare la formarea scheletului. Pentru ramurile de schelet dresarea poate fi utilizată în tinereţea pomilor, în scopul echilibrării coroanei. O ramură rămasă în urmă ca vigoare poate fi stimulată în creştere prin apropierea de poziţia verticală. Aceasta se utilizează destul de frecvent la numeroase forme de coroane: piramidă etajată rărită; forme artistice de „U”; palmete etc. În perioada de maturitate a pomilor dresarea ramurilor ar putea aduce mari foloase prin stimularea creşterii - funcţie care, în această perioadă, îşi pierde din intensitate. La poziţia de aproximativ 40-45 0 se creează un echilibru relativ între cele două procese. Înclinarea şi dresarea sunt operaţii cu mare frecvenţă în lucrările de formare a coroanelor, pentru următoarele scopuri: - echilibrarea creşterii fără a se recurge la tăieri, a ramurilor de aceeaşi importantă în structurarea coroanelor - şarpante, subşarpante; - încetinirea creşterii unor ramuri prea viguroase sau crescute în poziţii nepotrivite; - stimularea creşterii unor ramuri necesare formării sau completării coroanei ; - stimularea garnisirii cu ramuri de rod şi grăbirea fructificării. La pomii maturi, redresarea şarpantelor, a subşarpantelor, înclinate mult sau arcuite sub greutatea rodului, reînviorează creşterea. Operaţiile de înclinare sau de dresare către verticală pot fi definitive sau temporare, îndeosebi când este vorba de şarpante. De exemplu, după ce o ramură căreia i s-a micşorat unghiul de creştere şi a atins vigoarea necesară, se înclină la poziţia optimă cerută de construcţia coroanei. Înclinarea şi dresarea ramurilor se pot face în tot cursul anului, dar cea mai mare elasticitate a ramurilor este către sfârşitul lunii august şi primăvara la începutul vegetaţiei. Operaţiunile menţionate se aplică şi lăstarilor cu efecte asemănătoare, în lucrările de formare a coroanelor. Arcuirea ramurilor. Este o schimbare a poziţiei naturale de creştere în urma căreia porţiunea bazală rămâne ascendentă, iar porţiunea terminală este înclinată mult sub orizontală - devine descendentă (fig. 7.39). Constă în curbarea mai mult sau mai puţin pronunţată a ramurilor, având ca urmare puternice efecte de slăbire a creşterii, de grăbire a fructificării şi de modificare a ramificării. Fig.7.39 Vigoarea de creştere a lăstarilor pe o ramură arcuită

Arcuirea se foloseşte în următoarele cazuri: - pentru a grăbi apariţia rodului pe unele ramuri; - pentru a determina intrarea pe rod a pomilor tineri, viguroşi, care întârzie fructificarea, în care caz numărul ramurilor arcuite trebuie să fie mare; - în realizarea unor forme de coroane la care elementele principale, ax, şarpante, se conduc după sistemul arcuit. Ramurile arcuite deşi grăbesc cel mai mult fructificarea, prezintă

397

dezavantajul unei ramificări dominante pe punctul de curbură şi a epuizării rapide a porţiunii descendente. Ca urmare va fi utilizată pe scară restrânsă.

7.2.3. Operaţiuni tehnice secundare de dirijare a creşterii şi rodirii Aceste operaţiuni sunt cu utilizare mai restrânsă şi cu un efect local şi de mai mică intensitate decât tăierile şi schimbarea poziţiei ramurilor. Decorticarea inelară. Constă în înlăturarea cojii pe o lăţime de 3-6 mm de jur-împrejurul ramurii sau axului, fără a pătrunde în alburn (fără a întrerupe vasele lemnoase). Lucrarea se execută cu uşurinţă când plantele au sevă, fie la deschiderea mugurilor, fie la mijlocul perioadei de vegetaţie, astfel încât rana se vindecă până în toamnă. Această ,,intervenţie chirurgicală" influenţează atât creşterea, cât şi rodirea. Imediat sub zona decorticată cresc lăstari puternici, comparabili cu cei din vârful ramurii, chiar dacă mugurii situaţi în zona respectivă, în mod normal, ar fi rămas dorminzi. Deasupra decorticării mugurii floriferi preexistenţi leagă multe fructe care cresc mai mari, se coc mai repede şi conţin zahăr mai mult; în acelaşi timp, se diferenţiază foarte mulţi muguri de rod pentru anul următor. Din punct de vedere fiziologic, efectele decorticării inelare sunt explicate prin întreruperea circulaţiei bazipetale a substanţelor de creştere şi a celor trofice. Momentul când se execută decorticarea influenţează mult asupra efectelor acesteia. Practicată în momentul pornirii vegetaţiei, decorticarea inelară are efect pregnant în privinţa vigorii lăstarilor situaţi imediat sub decorticare, precum şi în privinţa înfloririi şi legării fructelor din porţiunea superioară. Vindecarea rănii şi reluarea circulaţiei face ca influenţa asupra diferenţierii mugurilor de rod să fie foarte mică. Dimpotrivă, decorticarea inelară târzie (în fenofaza încetării creşterii lăstarilor) are efecte pozitive în privinţa diferenţierii mugurilor de rod, accelerează coacerea fructelor, provoacă sporirea dimensiunilor acestora şi a conţinutului în zahăr. În schimb, efectul decorticării târzii asupra creşterii mugurilor situaţi dedesubt este foarte redus sau chiar absent. Ţinând seama de efectele ei, decorticarea inelară trebuie utilizată cu multă atenţie. Această operaţiune poate aduce fi folosită pentru formarea unor ramificaţii la o anumită înălţime, pentru grăbirea intrării pe rod a unor soiuri excesiv de viguroase („Stark delicious”). Decorticarea poate fi utilizată, de asemenea, pentru a exploata la maximum unele ramuri viguroase care nu sunt necesare pentru formarea scheletului şi, ca urmare, sunt destinate a fi suprimate în anul următor. Aplicată abuziv, la multe ramuri, decorticarea slăbeşte nu numai ramurile respective ci şi întregul sistem radicular, periclitând viaţa pomului. În plus, la drupacee, decorticarea inelară poate provoca apariţia scurgerilor de clei. Crestarea. Se efectuează pe un sector limitat din conturul ramurii sau axului (de exemplu, deasupra unui mugure) şi constă din eliminarea cojii şi a lemnului din inelele exterioare ale alburnului, pe o lăţime de câţiva milimetri. În mod obişnuit, crestarea are formă de semilună sau de ,,V" şi se aplică înainte de pornirea în vegetaţie. Deşi este o operaţie chirurgicală mai profundă decât decorticarea inelară, efectele crestării sunt mai reduse şi locale (nu cuprind întreaga ramură, ci numai organul în apropierea căruia a fost efectuată

398

crestarea). Dacă se aplică deasupra unui mugure sau a unei ramuri, mugurele situat sub crestare devine pol apical şi, datorită po1arităţii, se accentuează creşterea. 0dată cu vindecarea rănii efectul dispare, însă între timp ramura a format frunziş bogat şi continuă creşterea viguroasă pe baza sintetizatelor proprii. Dacă crestarea se aplică dedesubtul unui mugure el devine pol bazal, porneşte mai greu şi mai târziu în vegetaţie, dă naştere unui lăstar mai mic. După cicatrizarea rănii ramura primeşte sevă, dar are frunziş sărac şi este depăşită de celelalte ramuri. Această operaţie tehnică se utilizează mai ales în pomicultura intensivă, pentru echilibrarea braţelor sau chiar pentru provocarea apariţiei unui braţ care a întârziat să se formeze în mod natural. Incizia transversală. Constă din întreruperea vaselor liberiene şi a 23 inele din alburn, prin introducerea unei lame ascuţite deasupra sau dedesubtul unui mugure (fără eliminarea unor porţiuni de lemn sau coajă). Operaţia are efecte locale asemănătoare cu ale crestării, dar de intensitate mai redusă, datorită faptului că rana este mai mică şi se vindecă mai repede. Incizia longitudinală. Ajută creşterea în grosime a trunchiului sau ramurilor. Aceasta are eficienţă mai ales la speciile care formează ritidom cu fibre transversale (cireş, vişin). Strangularea. Constă în „gâtuirea” cu un inel de tablă sau sârmă a unei ramuri. Are ca efect frânarea creşterii braţului respectiv. Este o metodă mai rar folosită, pentru unele echilibrări în pomicultura intensivă, însă mult utilizată la înmulţirea vegetativă a alunului. Extirparea mugurilor („orbirea”). Constă în suprimarea de la bază a mugurilor înainte de pornirea în vegetaţie, în momentul când sunt umflaţi. Se utilizează în tehnica pepinieristică la proiectarea coroanei în câmpul II (se înlătură mugurii de pe cep) şi în livadă la degajarea vârfurilor. Aceasta constă din extirparea mugurilor situaţi în apropierea vârfului ramurii şi menţinerea intactă numai a mugurelui terminal. Torsionarea. Constă din răsucirea unor ramuri sau a unor lăstari, astfel încât coaja se desprinde de lemn şi, uneori, se frâng o parte din vasele lemnoase. Lucrarea are ca efect încetinirea sau chiar încetarea creşterii şi stimularea rodirii. Metoda este utilizată la pomacee, mai ales în pomicultura artistică ornamentală, pentru a obţine curburi în anumite puncte ale ramurii. În cazul drupaceelor torsiunea trebuie folosită cu mai multă atenţie, deoarece provoacă scurgeri de clei (gomoză). Frângerea ramurilor. Constă în frângerea parţială a ramurilor sau a lăstarilor de importanţă secundară şi cu orientare nepotrivită în coroană. Fructificarea apare rapid pe ramurile frânte, ca şi pe cele arcuite de altfel, dar operaţia se execută mai uşor şi fără consum de material pentru legat.

7.3. Principii generale privind formarea coroanelor Formarea coroanelor este eşalonată pe o perioadă relativ lungă de timp. Lucrările de formare, care cuprind operaţiuni de schimbare a poziţiei şi tăieri, se încep pentru unele coroane încă din pepinieră şi se continuă în perioadele juvenilă şi de început a rodirii până la realizarea completă a scheletului. În paralel cu formarea scheletului se mai urmăreşte scurtarea la minimum a perioadei neproductive şi intrarea cât mai de timpuriu a pomilor pe rod.

399

Pentru realizarea acestor două obiective în aplicarea lucrărilor de formare este necesar să se ţină seama de următoarele principii generale: a) Prin lucrările de formare se stimulează funcţiile care sunt slab reprezentate la tinereţe (respectiv rodirea) şi se temperează funcţiile care se manifestă puternic (creşterea). În vederea realizării acestui principiu de bază, în intervenţiile de formare se evită, pe cât posibil, tăierile şi se utilizează, cu precădere, schimbarea poziţiei ramurilor. Practic, se fac tăieri numai dacă sunt strict necesare şi nu pot fi suplinite prin schimbarea poziţiei ramurilor. În acest caz tăierile trebuie să se rezume la suprimări şi la foarte puţine scurtări. b) Prin intervenţiile de formare se preferă conducerea în vegetaţie a pomilor faţă de operaţiunile în uscat, care constituie întotdeauna o pierdere de substanţă sintetizată. c) În lucrările de formare, regularităţii geometrice a coroanelor trebuie să i se atribuie importanţă secundară, ea fiind subordonată obiectivului economic - intrarea mai timpurie pe rod. Cu alte cuvinte, nu trebuie aplicat „şablonul” coroanei în egală măsură tuturor speciilor şi soiurilor, ci în mod diferenţiat, în funcţie de particularităţile de creştere ale acestora. În primii ani se pot tolera chiar ramuri supranumerare (ieşite din „şablon”), care vor fi suprimate apoi gradual în decursiu1 timpului. d) Scheletul coroanelor trebuie să fie format cât mai repede şi numai de dimensiunile strict necesare, pentru a ocupa spaţiul destinat pomului şi pentru a susţine recolta. Formarea unui schelet prea mare cu trunchi înalt şi şarpante exagerat de puternice, consumă neeconomic, pentru producţia de lemn, substanţele sintetizate de frunze. Se preferă, în prezent, reducerea scheletului permanent şi înlocuirea lui cu ramuri de semischelet. e) Independent de forma de coroană aleasă, toate elementele scheletului trebuie să fie armonic „îmbrăcate” cu ramuri de semischelet şi de rod, care să umple spatiile dintre ramurile de schelet, fiind dispuse astfel încât să capteze maximum de lumină. f) Se mai urmăreşte, fără a constitui un obiectiv cu caracter absolut, să se stimuleze acele părţi ale coroanei care cresc mai slab şi să se tempereze creşterea ramurilor cu vigoare exagerată, în vederea realizării echilibrului vertical şi orizontal al pomului. Formarea coroanei. Practic, la majoritatea covârşitoare a coroanelor, formarea se realizează prin succesiunea an de an, şi pentru fiecare organ ce completează scheletul, a următoarelor etape: a) provocarea ramificării; b) stabilirea destinaţiei ramificaţiilor apărute; c) conducerea ramificaţiilor în funcţie de destinaţia stabilită. Provocarea ramificării se poate obţine printr-o serie de operaţiuni tehnice (decorticarea inelară, crestarea, ciupirea lăstarilor etc.), dar în mod curent se utilizează scurtarea „în uscat”. Se scurtează varga după plantare, la nivelul primului etaj; se scurtează axul pentru cel de-al doilea etaj, se scurtează şarpanta la nivelul primei ramificaţii de ordinul II etc. Deşi scurtarea este contraindicată în perioada de tinereţe, în cazul concret ea constituie „un rău indispensabil”. În urm,a scurtării, nu apare numai ramura dorită sau etajul format exact din numărul de şarpante necesare, astfel că se impune etapa următoare. Stabilirea destinaţiei ramificaţiilor presupune alegerea, dintre cele apărute în urma scurtării, a celor ce vor completa scheletul. Alegerea se poate începe chiar în momentul provocării ramificării, în sensul că se extirpă mugurii care ar putea forma ramificaţii nedorite sau se poate face mai târziu prin

400

„plivirea” lăstarilor apăruţi în poziţii neconvenabile (de ex.: concurentul). Ambele variante evită consumul de substanţe pentru formarea unor organe inutile coroanei, care în mod frecvent sunt suprimate mai târziu. În practică, din păcate, alegerea se face abia în anul următor, concomitent cu provocarea unei noi ramificări. Conducerea ramificaţiilor apărute în urma scurtării depinde, desigur, de destinaţia care li s-a dat: a) Ramurile destinate a deveni şarpante, de exemplu, sunt conduse în poziţia caracteristică formei de coroană (prin înclinare sau prin transfer de şarpantă), creându-li-se condiţii bune de lumină şi hrană pentru a atinge dimensiunile necesare cât mai repede. Se mai urmăreşte ca aceste ramuri să fie echilibrate între ele, dacă formează etaje. Astfel se stimulează creşterea celor debile prin aşezare în poziţie verticală, sau efectuarea unei crestări deasupra punctului de inserţie; se diminuează vigoarea celor puternice prin înclinare, crestare sub punctul de inserţie, tăiere severă în uscat sau ciupirea repetată a lăstarului terminal. Întrucât şarpantele constituie baza scheletului, se are în vedere ca unghiurile de ramificare să fie mari, iar punctele de inserţie să fie distanţate pe ax. În cadrul fiecărei şarpante se urmăreşte subordonarea ramificaţiilor şi, de asemenea, subordonarea etajelor între ele, astfel încât se realizează echilibrul vertical al pomului. b) Ramurile apărute în urma scurtării anterioare, care nu sunt necesare la formarea scheletului coroanei, sunt destinate a deveni ramuri de semischelet şi de rod. Pentru aceasta ele sunt arcuite sau înclinate la orizontală sau sub orizontală, astfel că în curând se încarcă de muguri de rod şi apoi de fructe. În formarea coroanelor există, desigur, şi numeroase particularităţi, intervenţii specifice pentru anumite coroane, particularităţi care trebuie tratate de la caz la caz. Ramificarea tulpinii (a vergii). Cel mai frecvent procedeu este scurtarea vergii (altoiului) în vârstă de 1 an. Scurtarea se face la 15-20 cm deasupra înălţimii trunchiului dorit, în primăvara anului plantării, având între altele şi scopul restabilirii echilibrului ramuri-rădăcini. Scurtarea provoacă, în cazul unui material săditor de calitate şi a plantării corecte, ramificarea şi creşterea unui număr de aproximativ 4-6 lăstari, suficienţi pentru proiectarea primelor elemente ale coroanei, indiferent de forma aleasă. La materialul săditor viguros, plantat în condiţii optime şi mai ales la speciile cu tendinţă acrotonă, lăstarii din poziţia 2 şi chiar 3 cresc sub unghiuri de inserţie foarte mici, cu totul nepotrivite pentru şarpante sau chiar pentru simple ramificaţii laterale. Asemenea lăstari fie se opresc din creştere prin ciupiri repetate când au 10-20 cm, fie se suprimă. Ţinerea lor pe loc sau suprimarea favorizează creşterea lăstarilor situaţi mai jos, cu unghiuri deschise. O altă posibilitate în asemenea cazuri este dubla scurtare la plantare. Prima scurtare se face cu circa 15 cm mai sus decât cea calculată iniţial. Când lăstarii au 7-10 cm se suprimă cei 15 cm în plus, îndepărtând astfel lăstarii cu unghiuri foarte mici. Dacă însă în urma plantării creşterea este slabă şi nu asigură ramuri convenabile formării primelor elemente ale coroanei şi pomul tânjeşte în primul an de vegetaţie, este preferabil ca în primăvara următoare să se scurteze la 1-2 muguri sau să se suprime pe inel, toate ramificaţiile anului trecut. Această tăiere radicală poate determina o creştere corespunzătoare dacă nu sunt şi alte cauze (pomi bolnavi, lipsă de compatibilitate etc.).

401

Ramificarea prin arcuire a vergii. Se practică numai la unele sisteme de coroane, ca de exemplu Lepagé, coroana cu schelet arcuit. Ramificarea în pepinieră prin ciupirea în verde a altoiului în creştere. Lăstarul altoi se ciupeşte cu circa 15-20 cm peste înălţimea necesară trunchiului. Emite astfel lăstari anticipaţi, care au şi marele avantaj al creşterii sub unghiuri de inserţie mari. Plantarea pomilor cu ramuri anticipate prezintă mari avantaje îndeosebi pentru plantaţiile superintensive şi intensive. Se câştigă timp atât în formarea coroanelor, dar mai ales la intrarea pe rod. Provocarea ramificării tulpinii prin operaţia de ciupire în verde se aplică cu succes şi la pomii altoiţi pe locul definitiv. Ramificarea în puncte obligate se mai poate obţine prin operaţiuni de crestare asupra mugurilor, executate înainte de pornirea în vegetaţie. Alegerea ramurilor pentru şarpante. 0 formă de coroană este definită printre altele de aşezarea şarpantelor pe ax sau pe trunchi conform parametrilor constructivi. Dar în natură adeseori ramurile nu cresc exact în poziţiile dorite. În aceste situaţii este preferabilă o soluţie de compromis decât o măsură radicală care poate duce la pierderea unui an de vegetaţie. Vor fi alese aşadar, dintre ramurile existente, acelea care se apropie cel mai mult de forma aleasă. 0 atenţie mai mare însă trebuie Fig.7.40 Influenţa unghiului de acordată posibilităţilor de a realiza în inserţie dintre ax şi şarpante: anii următori a solidităţii prinderii a- unghi mare, fibre lemnoase ramurilor în punctul de inserţie pe ax. continui; b- unghi mic, fibre lemnoase De o mare importantă pentru discontinui. prevenirea dezbinării este legătura dintre şarpante şi ax sau trunchi. Ramurile inserate sub unghiuri mici prezintă cea mai slabă rezistenţă şi invers (fig. 7.40). Reamintim că după scurtarea axului, unghiurile de inserţie foarte mici sub care cresc 1-2 ramuri dedesubtul punctului de tăiere, sunt necorespunzătoare pentru şarpante. Şi cum lucrul acesta constituie aproape regulă, iar ramurile situate mai jos rămân în asemenea situaţii debile, este imperios necesar ca alegerea să se facă chiar în stadiul de lăstari, la lungirea de 10-15 cm; lăstarii nepotriviţi vor fi opriţi din creştere prin ciupiri repetate, ceea ce favorizează o bună creştere a celor aleşi. Ramificarea şarpantelor. Pe măsura alungirii şarpantelor ele trebuie să se îmbrace cu ramuri de semischelet, de rod şi în plus la pomii de volum mare şi mediu, cu subşarpante. Această garnisire are loc în mod natural şi satisfăcător dacă lungimea creşterilor anuale nu depăşeşte 50-60 cm la pomii de vigoare medie şi slabă şi 70-100 cm la cei de vigoare mare. Chiar dacă în primii 2-3 ani de creştere, şarpantele apar mai slab garnisite, după intrarea pe rod (care are loc mai rapid dacă nu sunt scurtate) şi temperarea creşterii la vârf, încep să apară către baza sa, din mugurii dorminzi, noi lăstari. Creşterile noi sunt favorizate şi de uşoare arcuiri a şarpantelor (subşarpantelor) sub greutatea rodului, care în cazul nescurtării rămân mai subţiri şi mai puţin rigide. Dacă însă creşterea este foarte puternică şi prelungirile anuale depăşesc limitele menţionate, este inevitabilă scurtarea lor pentru ramificare, dar mai ales pentru că alungirea excesivă conduce la şarpante debile, elastice, care în scurtă vreme dau coroanei un aspect larg divergent cu toate inconvenientele care urmează. Scurtarea este de preferat să nu fie mai mare de

402

1/3 din lungime. Această operaţie nedorită poate fi evitată prin ciupirea lăstarilor de prelungire, în cursul sezonului de creştere, când au atins limita de alungire convenabilă ramificării. Ciupirea se face cu 10-15 cm peste punctul în care va trebui să fie amplasată subşarpanta. Ea va fi aleasă ulterior dintre lăstarii anticipaţi. Ramificarea prin ciupire în verde şi nu prin scurtare în uscat are efecte pozitive majore asupra intrării pe rod a pomilor. Sisteme de ramificare. Garnisirea şarpantelor cu subşarpante la coroanele care necesită aceste elemente se face in două moduri: bilateral altern şi prin bifurcare. Sistemul bilateral altern este cel mai raţional şi frecvent utilizat. Pe lângă alte avantaje asigură o foarte bună legătură între şarpantă şi subşarpante. Ramificarea prin bifurcare poate genera în multe cazuri dezbinarea. Pentru că la formarea şarpantelor se urmăresc simultan două procese invers corelate cu poziţia faţă de verticală, creşterea rapidă în lungime este favorizată de poziţia verticală, în timp ce o ramificare corespunzătoare, de înclinarea ramurilor, pomicultorului îi revine sarcina, ca în funcţie de vigoarea creşterilor şi condiţiile ambientale, să stabilească cea mai convenabilă poziţie. Aproximativ, la pomii de vigoare slabă-mijlocie, orientarea ramurilor destinate şarpantelor este in jur de 300, iar la pomii viguroşi de 40-45 0 . Echilibrul şarpantelor. Trebuie privit sub mai multe aspecte: între şarpantele gemene, intre şarpantele succesive de-a lungul axului cât şi echilibrul ramificaţiilor în cadrul fiecărei şarpante. Echilibrul între şarpantele gemene se referă la coroanele etajate, cu 2-3 sau mai multe ramuri în etaj. Acestea trebuie conduse pe parcursul formării încât dezvoltarea lor să fie cât mai egală. Echilibrarea trebuie realizată încă din cel mult al doilea an de creştere, făcând apel la operaţiile de înclinare, de ciupire a prelungirilor în verde şi numai în cazuri cu totul extreme la scurtare în uscat. Încercarea de echilibrare tardivă duce la rezultate nesatisfăcătoare deoarece vigoarea ramurilor este determinată în primul rând de diametrul lor la bază; nici înclinarea şi nici scurtarea efectuate cu întârziere nu pot aduce modificări ale diametrului. Dacă coroana este constituită din mai multe etaje, cele superioare trebuie să fie subordonate ca vigoare celor inferioare. Echilibrul între şarpantele succesive, neetajate şi distanţate pe ax, este satisfăcut când acestea sunt descrescânde ca vigoare şi complexitate de ramificaţii, de la bază către vârful pomului. Echilibrarea trebuie realizată şi în acest caz, încă de la început şi cu deosebită atenţie la asemenea coroane neetajate, deoarece echilibrarea tardivă în aceste cazuri este aproape imposibilă, datorită amplasării în poziţii inegale pe axa şarpantelor. Pentru evitarea dezechilibrului flagrant între şarpantele succesive pe ax, cât şi între etaje, mai ales la pomii de vigoare mare şi medie, este de preferat - cu toate neajunsurile asupra fructificării - să se amâne cu un an formarea şarpantelor superioare, dacă cele inferioare nu sunt suficient consolidate şi nu prezintă garanţie că nu vor fi depăşite pe parcurs de cele superioare. Orice coroană, indiferent de forma aleasă, trebuie să fie mai largă la bază şi să se strâmteze progresiv către vârf, pentru a permite accesul cât mai uniform al luminii. În cazul contrar, treimea sau chiar jumătatea bazală a coroanei îşi va pierde curând ramurile de rod, creşterile noi vor fi foarte neînsemnate, iar fructificarea şi creşterea vegetativă vor migra către vârful pomului, producându-se o degarnisire accentuată la bază. Echilibrul în cadrul fiecărei şarpante se bazează pe principiul

403

subordonării ca vigoare şi lungime a ramurilor-fiice faţă de ramurile-mame (purtătoare). O subordonare trebuie menţinută în măsura posibilului şi după vârsta ramurilor. Potrivit acestor normative, mărimea ramurilor şi complexitatea acestora trebuie să fie descrescândă de la bază către vârful şarpantelor. Tăierile de formare se execută în perioada de tinereţe a pomilor şi are ca obiective principale: - să favorizeze creşterea şi formarea coroanei cât mai repede cu putinţă; - să scurteze la maximum durata de timp până la intrarea pe rod şi în plină producţie; - să modeleze pomii în funcţie de economia lucrărilor cerute de îngrijirea plantaţiilor: tăieri, tratamente, recoltare, mecanizare etc. Atingerea primelor două obiective impune, cum a rezultat din expunerile anterioare, evitarea oricăror operaţii de tăiere susceptibile de a limita dezvoltarea pomului şi de a prelungi artificial o stare vegetativă, cu atât mai nefavorabilă intrării pe rod cu cât planta este mai viguroasă. Ca atare, operaţiile de „tăiere scurtă”, în uscat şi în verde, sunt nedorite în lucrările de formare. Pe de altă parte, necesitatea de a favoriza creşterea şi împlinirea coroanei prin tăieri cât mai reduse şi simple, nu echivalează cu a lăsa pomul să crească la întâmplare. Lipsa totală a tăierilor de formare duce la realizarea unor pomi a căror exploatare devine dificilă la un moment dat şi totodată la o epuizare prematură, mai ales a pomilor de vigoare slabă. În concluzie, calea de urmat se situează între cele două extreme, rămânând pomicultorului latitudinea să stabilească în ce parte înclină balanţa în cazurile concrete, considerând că în rezultatul tăierilor intervin şi alţi factori: climatul, solul, sistemul de cultură, modul de executare a lucrărilor etc. Cel de-al treilea obiectiv priveşte forma de conducere a pomilor sau altfel spus structurarea coroanei. Şi din acest punct de vedere, tăierea modernă se deosebeşte substanţial de cea clasică, prezentând următoarele particularităţi: - tăierea de formare nu mai urmăreşte o geometrie excesivă a coroanelor; se preferă coroanele simplificate dar perfect echilibrate din punct de vedere vegetativ şi fiziologic; - şarpantele şi subşarpantele rămân ca elemente de bază la unele forme de coroane; alte coroane pot fi constituite numai dintr-un ax îmbrăcat cu ramuri de vigoare medie şi slabă; - caracterul de permanenţă a ramurilor de semischelet (şi de rod) pierde din importanţă, reînnoirea lor făcându-se la intervale scurte (2-4 ani) ; - în primii ani de conducere a pomilor este admis în coroană un număr de ramuri mai mare decât faţă de norma constructivă, cu scopul grăbirii şi obţinerii unor producţie economice încă de la începutul fructificării; aceste ramuri „provizorii” vor fi scurtate pe parcurs şi în final eliminate; - în limitele permise de specie şi portaltoi, pomii care se recoltează manual vor avea înălţimea maximă de 4-4,5 m; cea mai economică este 1,82,5 m dar nu se poate realiza la toate speciile ; - înălţimea trunchiului este între 40 şi 60 cm, în funcţie de forma coroanei, la pomii cu recoltare manuală; de 80-100 cm la cei ce urmează a fi recoltaţi mecanic prin scuturare. Sintetizând efectul operaţiilor de tăiere, rezultă că ramurile şi lăstarii pot fi stimulate şi grăbite în creştere dacă: - se dresează către verticală;

404

- nu se taie, nu se ciupesc; - se crestează sau se inelează deasupra punctului de inserţie înainte de pornirea în vegetaţie. Dimpotrivă, creşterea lor este atenuată şi întârziată dacă : - se înclină faţă de verticală; - se scurtează mai mult sau mai puţin puternic ; se ciupesc ; - se crestează sau se inelează sub punctul de inserţie înainte de pornirea în vegetaţie; - se arcuiesc; - se frâng parţial sau se torsionează. Din acest număr de posibilităţi de dirijare a creşterii, pomicultorul trebuie să aleagă operaţia cea mai convenabilă pentru situaţia dată. În ceea ce priveşte vindecarea rănilor, aceasta este mai rapidă la tăierile în verde, decât la cele efectuate în uscat. Speciile sensibile la gomoză se comportă mai bine la tăierile din cursul vegetaţiei (majoritatea sâmburoaselor).

7.4. Tăieri de întreţinere a coroanelor Intervenţiile de întreţinere a coroanelor se aplică în cea mai mare parte din viaţa pomilor: din ultimii ani ai perioadei de început a rodirii şi până la bătrâneţe. În acest lung interval creşterea vegetativă se reduce continuu, dar este prezentă pe toate categoriile de ramuri, astfel că produce amplificarea şarpantelor prin noi prelungiri şi ramificaţii. Aceasta are ca rezultat ocuparea întregului spaţiu destinat pomului, îndesirea coroanei şi, uneori, dezechilibrul între şarpante. În paralel fructificarea sporeşte, astfel că pomii ajung să formeze un număr exagerat de fructe (supraîncărcare), care nu pot fi alimentate încât să atingă parametrii calitativi superiori. În plus, sub greutatea rodului, unele şarpante se apleacă în poziţii nefavorabile creşterii, accentuând dezechilibrul dintre activitatea vegetativă şi cea de fructificare şi deplasând fructificarea spre ramurile atârnânde. În această situaţie devin indispensabile intervenţiile de întreţinere, ale căror obiective principale sunt: a) menţinerea formei şi a spaţiului stabilit pentru fiecare pom, astfel încât să utilizeze la maximum lumina şi hrana; b) menţinerea unui echilibru între creştere şi rodire, care să asigure calitatea superioară a fructelor şi să întârzie instalarea fenomenelor de îmbătrânire. Intervenţiile folosite pentru realizarea ambelor obiective au la bază aceleaşi operaţii tehnice ca şi în tinereţe: schimbarea poziţiei şi tăierile. Ponderea mare revine de data aceasta tăierilor, schimbările de poziţie fiind utilizate doar complementar. Pentru menţinerea formei şi a spaţiului stabilit, lucrările de întreţinere se aplică, în principal, ramurilor de schelet. Tăierile efectuate în acest scop au, însă, efecte directe şi în privinţa menţinerii sau chiar stimulării vigorii de creştere. În prima parte a perioadei de rodire creşterea pomilor este încă destul de puternică, astfel că lăstarii de prelungire a şarpantelor ating 30-40 cm anual. Ca urmare, în această etapă, prin lucrările de întreţinere aplicate ramurilor de schelet, se pune accentul pe menţinerea coroanei în forma şi spaţiul specifice. În principal, aceasta se realizează prin: - reechilibrarea tuturor elementelor scheletului (etajelor, şarpantelor, subşarpantelor) prin schimbări de poziţie, suprimări, scurtări şi reducţii, astfel

405

încât să se realizeze o rărire şi chiar o reîntinerire; - limitarea înălţimii pomilor şi evitarea îndesirii, prin suprimarea axului şi a tuturor ramurilor cu poziţie verticală apărute pe şarpante; - eliminarea ramificaţiilor suplimentare apărute pe şarpante, mai ales în apropierea inserţiei ramurilor de prelungire, precum şi a celor de pe ax între etaje; - suprimarea ramurilor lacome şi concurente, a celor bolnave, precum şi a celor atârnânde. În cea de-a doua jumătate a perioadei de rodire vigoarea de creştere a pomilor scade mult, astfel că, în unele cazuri, lăstarii anuali de prelungire ai ramurilor de schelet abia ating 12-15 cm lungime. În această etapă, în afară de obiectivele precedente, se urmăreşte în mod deosebit stimularea creşterii pomului. Aceasta se obţine prin efectuarea tăierilor de reducţie a ramurilor de schelet, precum şi printr-o mai bună nutriţie a pomilor. Reducţia este moderată la început şi constă din tăierea ramurilor de schelet (în lemn de 3-5 ani) deasupra unei ramificaţii, care devine terminală (de prelungire), sau pur şi simplu o înlocuieşte pe cea extirpată. Pentru a obţine o bună stimulare a creşterilor se recomandă ca tăierea de reducţie să fie asociată cu aplicarea de îngrăşăminte în toamna precedentă sau în primăvara respectivă. În urma acestor lucrări pomii îşi recapătă vigoarea, creşterile anuale de prelungire a şarpantelor ating 30-40 cm lungime şi reîncep rodirea susţinută. Efectul unei asemenea regenerări se resimte timp de 4-5 ani, după care creşterile scad din nou. În această situaţie, o nouă tăiere de regenerare, ceva mai severă, este necesară. Aceasta constă în reducerea puternică a coroanei, intrând în lemn cu vârsta de 5-8 ani, uneori chiar mai vechi, după aceleaşi reguli ca prima, ţinându-se seama, în acelaşi timp, ca diametrul ramurilor tăiate să nu depăşească 7-8 cm la pomacee şi 5-6 cm la drupacee. Lucrările de întreţinere aplicate ramurilor de semischelet şi de rod, începând din tinereţe până la defrişarea plantaţiilor, sunt cunoscute sub denumirea de tăieri de fructificare (rodire). Aceasta constituie cea mai importantă verigă tehnologică prin intermediul căreia se menţine echilibrul dintre creştere şi rodire. De fapt, prin tăierile de rodire se reduce încărcătura de fructe pe măsura vigorii generale a pomului, pe măsura posibilităţilor lui de nutriţie, astfel încât să se obţină fructe de calitate superioară. Ramurile de semischelet - elemente nepermanente ale coroanei care constituie pentru majoritatea speciilor şi soiurilor principalul suport al producţiei - în evoluţia lor trec prin următoarele etape: a) creşterea; b) formarea mugurilor sau a ramurilor de rod; c) producţia şi înclinarea progresivă; d) reînnoirea (regenerarea. Desigur, această schema generală diferă mult de la o specie la alta, în principal în privinţa duratei de timp. Tăierile care se aplică ramurilor de semischelet depind, în afară de etapa în care se găseşte ramura respectivă, şi de vârsta pomului şi încărcătura totală cu ramuri de semischelet şi de rod.

406

7.5. Tăieri de corectare a coroanelor Poate fi considerată ca un caz special al tăierile de întreţinere a coroanelor şi se referă la pomii neglijaţi. Lucrarea are drept scop: - îmbunătăţirea regimului de lumină; - echilibrarea elementelor de schelet; - stimularea creşterii lăstarilor; - regenerarea formaţiunilor de semischelet şi de rod. Prin tăierea de corectare se tinde să se aducă coroana pomului la forma la care ar fi trebuit să fie, dacă se aplica o conducere şi tăiere raţională la timpul potrivit. La formele de coroană globuloase din livezile extensive şi semiintensive, tăierile de corectare a coroanei se execută în următoarele etape: - se analizează coroana ce va fi supusă tăierii şi se compară cu cea condusă raţional (în funcţie de caracteristicile ce o definesc), pe care o avem ca model în imagine; - se stabileşte numărul de etaje pe ax şi a ramurilor de ordinul I ce alcătuiesc etajele, în funcţie de caracteristicile formei de coroană adoptată iniţial; - se precizează ramurile de ordinul II şi III ce rămân pe şarpantele de ordin superior ce alcătuiesc etajele stabilite în faza precedentă. Toate aceste etape se realizează prin eliminarea (rărirea) ramurilor supranumerice, de diferite ordine. Etapa următoare cuprinde operaţii de „echilibrare a coroanei”, folosind metoda scurtării ramurilor. Echilibrarea coroanei se efectuează în două subetape. Mai întâi se face subordonarea etajelor în ordine verticală, prin care etajul cel mai de sus se subordonează axului, iar etajul inferior se subordonează celui imediat superior, iar în subetapa a doua se face subordonarea în ordine orizontală, prin care ramurile de pe şarpantă de ordinul I se subordonează prelungirii acesteia (axei secundare), iar restul ramurilor se subordonează celei imediat superioare, în ordine descrescândă. În plantaţiile intensive, se întâlnesc frecvent pomi cu coroana dezechilibrată. Astfel, gardul fructifer poate avea în secţiune formă de con inversat, deoarece şarpantele din partea superioară sunt mai Fig. 7.42 Corectarea coroanelor viguroase ca cele de la bază, formând o dezechilibrate: „cupolă” spre intervalul dintre rândurile de sus - crearea de structuri conice la garduri fructifere; pomi (fig. 7.42). jos – eliminarea ramificaţiilor Ca efect al unei slabe luminări, supranumerare şi revenirea la partea bazală a coroanei se degarniseşte, structurile formei de vas (după ramurile se subdimensionează, fructele Lespinasse) sunt mai slab colorate şi cu conţinut scăzut în zahăr.

407

Cauzele cele mai importante care produc dezechil1bru în creşterea şarpantelor din diferite etaje sunt: spaţiu redus destinat pomilor la plantare, faţă de vigoarea mare a asociaţiei soi-portaltoi, fertilizarea excesivă a solului, aplicarea unor tăieri necorespunzătoare. În plantaţiile intensive, tăierile care generează o coroană necorespunzătoare sunt determinate de: eliminarea severă, repetată, a prelungirii axului şi a şarpantelor, plafonarea înălţimii pomilor la o limită inferioară vigorii naturale a combinaţiei soi-portaltoi, aplicarea tăierii de fructificare pe lemn bătrân favorizează apariţia lăstarilor şi ramurilor în poziţie verticală (J. M. Lespinsse, 1980) (fig. 7.42). Pentru readucerea formei de coroană ce alcătuieşte gardul fructifer la caracteristicile specifice, este necesar să se efectueze tăieri de reducţie şi de scurtare a ramurilor de schelet şi semischelet, pentru a simplifica elementele structurale ale pomului. Aceste operaţii determină sporirea producţiei de fructe şi creşterea calităţii acesteia. Tăierea de corectare se efectuează în 2-3 ani şi necesită următoarele etape: - suprimarea şarpantelor ce îndesesc coroana, pentru a favoriza o luminare şi nutriţie corespunzătoare a ramurilor de semischelet; - alegerea ramurilor de prelungire a elementelor de schelet, de preferinţă cu poziţie înclinată şi suprimarea creşterilor verticale viguroase; - eliminarea cioturilor „cap de salcie” din partea superioară a coroanei, la nivelul unei ramuri slabe cu poziţia orizontală. Acestea s-au format ca urmare a scurtării sau suprimării repetate a unor ramuri viguroase, în vederea limitării înălţimii gardului fructifer; - întinerirea ramurilor de semischelet arcuite din zona terminală a coroanei (la nivelul unei ramuri cu poziţie spre verticală), care conduce la formarea „cupolei” nedorite ce tinde să ocupe partea superioară a intervalului dintre rânduri; - regenerarea ramurilor atârnânde, din partea bazală a coroanei. După tăierile de corectare, menţinerea formei de coroană la parametrii caracteristici se realizează prin aplicarea corectă a tăierilor de întreţinere, urmărindu-se limitarea extinderii coroanelor în înălţime şi lărgime, îmbunătăţirea regimului de lumină, echilibrarea creşterilor între baza şi vârful coroanei.

7.6. Mecanizarea tăierii pomilor Tăierea manuală a pomilor reprezintă o lucrare de mare volum şi complexitate, ce reclamă până la o treime din forţa de muncă necesară la unitatea de suprafaţă, iar costul acestei lucrări reprezintă 25-30 % din totalul cheltuielilor. (Tr. Neagu şi colab., 1979). Aceasta a determinat realizarea unor unelte, dispozitive, echipamente şi maşini specializate pentru efectuarea tăierilor la pomi, care sporesc productivitatea muncii şi reduc cheltuielile de producţie.

408

Mecanizarea parţială a tăierilor s-a realizat prin introducerea bateriilor de foarfeci acţionate pneumatic sau hidraulic şi mânuite de muncitori aflaţi pe sol sau pe platforme mototractate, ce sporesc productivitatea muncii cu 15-20 % (M. Cotorobai, 1985). Acestea sunt alimentate de o sursă caracteristică (compresor, instalaţie hidraulică), iar muncitorii care mânuiesc dispozitivele de tăiere, acţionează separat în coroana pomului, pe elementele de semischelet şi pe formaţiunile de rod.

Fig.7.43. Schema de execuţie a tăierii mecanizate a gardurilor fructifere la măr (după Cotorobai, M.)

În ultimele două decenii s-au introdus în producţie maşini prevăzute cu aparate de tăiere tip cositoare (,,Sickle-bar") sau cu discuri rotative (,,Saw-bar"), care secţionează toate ramurile ce intersectează planul de tăiere. Aparatele de tăiere ale maşinii efectuează tăieri de contur, şi anume: tăieri de limitare a înălţimii coroanei (tăierea „topping”); scurtarea ramurilor laterale (tăieri „hedging”); decuparea unor sectoare din conturul coroanei sau combinarea operaţiilor enunţate (M. Cotorobai, 1985) (fig.7.43). Tăierile mecanizate pot spori productivitatea muncii de 2-3 ori, în comparaţie cu tăierea manuală obişnuită. Perioada optimă de efectuare a tăierii mecanizate depinde de specie: la sâmburoase se recomandă tăierile mecanizate în verde, după recoltarea fructelor; la speciile sămânţoase se utilizează frecvent tăierile mecanizate la sfârşitul iernii şi începutul primăverii.

409

Se consideră că tăierile mecanizate sunt, in general, tăieri de suprafaţă, dar ele pot fi executate şi în profunzime, până la aproximativ 1/3 din volumul iniţial al coroanei, în funcţie de metoda folosită. La speciile din grupa sămânţoaselor majoritatea ramurilor de 14 ani sunt purtătoare de muguri floriferi sau formaţiuni de rod, iar acestea sunt amplasate la periferia coroanei (J. M. Lespinasse, 1980). Metoda tăierii mecanizate de contur se efectuează pe câte o latură a gardului fructifer şi se repetă pe aceeaşi latură din doi in doi ani. Tăierea de regenerare a ramurilor de semischelet alternează periodic de pe o latură pe cealaltă a gardului fructifer, din trei în trei ani, revenind pe aceeaşi parte o dată la şase ani. Se reuşeşte în acest fel să se menţină pe pom ramurile de semischelet tinere, cu potenţial maxim de rodire. Totodată, la 2-3 ani, se limitează înălţimea gardului fructifer, prin tăieri mecanizate în plan orizontal. Pentru rărirea coroanei (luminarea ei), prin întinerirea ramurilor de semischelet şi de rod aflate pe şarpante, se recomandă ca tăierea mecanizată să fie completată de cea manuală, care în acest caz este mult redusă. Metoda tăierilor mecanizate sectoriale, cu deschideri pe direcţie orizontală, se foloseşte mai mult la pomii din plantaţiile extensive cu coroană individualizată. Metoda tăierilor mecanizate succesive pe sectoare din înălţimea gardului fructifer permite întinerirea eşalonată a ramurilor de semischelet şi a formaţiunilor de rod existente pe acestea. Toate metodele experimentale prezentate necesită completarea tăierii cu intervenţii manuale. Tăierile mecanizate au fost acceptate de producţie, nu ca o îmbunătăţire a tăierilor manuale ci pentru a mări productivitatea în plantaţiile pomicole mari, în care nu totdeauna a fost posibilă efectuarea în totalitate a tăierilor (S. Sansavini, 1978). Aplicarea tăierilor mecanizate determină modificarea formei coroanei şi favorizează apariţia zonei de fructificare la periferia coroanei. Utilizarea greşită a acestor tăieri poate duce la un dezechilibru între procesele de creştere şi fructificare ale pomilor. Stabilirea adâncimii intervenţiei de tăiere (distanţa dintre planul de tăiere şi axa trunchiului pomului) se va face pe baza cunoaşterii particularităţilor speciilor şi soiurilor, a perioadei de efectuare (în timpul vegetaţiei sau a repausului obligatoriu), cât şi a periodicităţii de scurtare (anual sau la 2-3 ani odată).

7.7. Întreţinerea şi lucrarea solului în livezi Lucrările de întreţinere a solului din livezi, alături de celelalte verigi agrotehnice, concură la obţinerea unor producţii ridicate de fructe şi la o eficienţă economică ridicată în pomicultură. Oricare ar fi sistemul ales aceasta trebuie să urmărească în principal: - prevenirea şi combaterea eroziunii solului; - menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului; - încorporarea uniformă a îngrăşămintelor chimice şi organice cât mai aproape de zona de răspândire a sistemului radicular fără vătămarea acestuia; - distrugerea buruienilor care constituie principalii concurenţi pentru apă şi substanţe nutritive ale pomilor.

410

Alegerea sistemului de întreţinere şi de lucrare a solului se face în funcţie de o serie de elemente printre care de primă importanţă sunt sistemul de cultură, orografia terenului, condiţiile climatice, însuşiri1e fizice ale solului şi dotarea tehnică cu maşini şi utilaje. Ca urmare nu se poate recomanda un sistem de lucrare a solului valabil pentru orice condiţii. Dacă ne referim, de exemplu, la livezile situate pe terenurile în pantă, trebuie indicat acel sistem de întreţinere care să asigure o cât mai bună conservare a solului; în zonele mai secetoase sistemul de întreţinere trebuie să urmărească cu precădere acumularea şi menţinerea apei în sol etc. Proprietăţile fizice caracteristice fiecărui tip de sol impun aplicarea unui anumit sistem de lucrare. Astfel, solurile argiloase necesită efectuarea lucrărilor într-un timp mult mai scurt şi numai la o anumită umiditate, în timp ce solurile uşoare pot fi lucrate mult mai uşor şi o perioadă mai lungă de timp. 0 problemă de importanţă deosebită în legătură cu sistemul de întreţinere şi de lucrare a solului apare ca urmare a circulaţiei repetate obligatorie în perioade necorespunzătoare (umiditate ridicată a solului) a tractoarelor şi maşinilor grele, pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare, pentru transportul recoltei etc. În aceste condiţii nefavorabile suprafaţa solului este supusă la presiuni considerabile, prin care se micşorează porozitatea, stingherind circulaţia normală a aerului şi apei, şi în acelaşi timp se limitează şi se împiedică dezvoltarea normală a rădăcinilor în direcţia intervalelor dintre rânduri. Efectele tasării sunt deosebit de puternice pe solurile argilo-lutoase, luto-argiloase şi lutoase. De asemenea, pe solurile podzolice, pseudogleizate, în condiţiile anilor cu precipitaţii abundente, s-a constatat, în zona de circulaţie a roţilor de tractor o tasare puternică a solului care s-a manifestat până la adâncimea de 30-40 cm, reducând în mare măsură infiltraţia apei, precum şi extinderea laterală a rădăcinilor în cazul tuturor portaltoilor vegetativi şi generativi la măr (Lazăr A., Lăzăroiu P. şi Pop A., 1978). Până nu de mult conţinutul de materie organică, respectiv humusul se considera ca principalul indicator al productivităţii solurilor destinate pentru pomicultură. În prezent se cunoaşte că în cazul asigurării principalilor factori de producţie şi prin administrarea unor doze mărite de îngrăşăminte organice şi chimice, producţia de fructe poate să crească de la simplu la dublu, chiar pe solurile mai sărace în humus. Cu toate acestea menţinerea sau creşterea conţinutului de materie organică din sol rămâne o problemă importantă pentru pomicultură, în rezolvarea căreia întreţinerea solului are de jucat un rol major. Folosirea unor culturi intercalate de cereale şi leguminoase ca îngrăşământ verde, dar mai ales înierbarea în mod alternativ sau permanent a intervalelor din rândurile de pomi, pot contribui la o rezolvare economică în lipsa gunoiului de grajd. Consumul de materie organică este mult mai intens într-un sistem în care solul se menţine sub formă de ogor negru, prin lucrări repetate, faţă de cazul unor sisteme de întreţinere cu plante perene. De acest fapt trebuie ţinut seama în alegerea sistemului de întreţinere a solului, cu toate ca numeroase lucrări ale unor experienţe organizate la noi în ţară au demonstrat că prin întreţinerea solului în livezi sub formă de ogor negru se realizează producţii mari. Aceste producţii mari se datorează însă descompunerii intense a materiei organice, deci diminuării acesteia printr-o aerisire excesivă a solului şi punerea în libertate a azotului. În asemenea condiţii este normal ca prin lucrări repetate să se contribuie la sărăcirea treptată a solului în humus. Recircularea resturilor vegetale (frunze şi ramuri), practicarea în primii ani după plantare a culturilor acoperitoare (intercalate) pentru îngrăşământ

411

verde, înierbarea intervalurilor dintre rândurile de pomi şi aportul periodic de gunoi de grajd sunt elemente care nu trebuie să lipsească dintr-un sistem raţional de întreţinere a solului în plantaţiile de pomi. În livezile de tip industrial cele mai utilizate sisteme de întreţinere a solului se bazează pe lucrări mecanice şi pe combaterea chimică a buruienilor. În ultimul timp tot mai mult se generalizează sistemul de întreţinere a solului prin înierbare, mulcire şi plante acoperitoare pentru îngrăşământ verde. Ogorul negru. Se aplică în unităţile specializate şi se bazează pe menţinerea afânată şi fără buruieni a solului printr-o mobilizare permanentă a solului pe întreaga suprafaţă a livezii cu ajutorul mijloacelor mecanizate şi manual. Acest sistem de întreţinere a solului in livadă s-a impus datorită următoarelor avantaje: - asigură o bună solubilizare a substanţelor nutritive şi o mai bună conservare a apei din sol, fapt ce duce la obţinerea unor producţii susţinute de fructe, în cazul în care se asigură îngrăşarea anuală cu îngrăşăminte organice şi chimice; - determină o mai bună aeraţie a solului, favorizând creşterea sistemului radicular şi activitatea microorganismelor aerobe; - distruge în totalitate buruienele, eliminând concurenţa acestora pentru apă şi substanţe nutritive; - distruge şi stânjeneşte înmulţirea şoarecilor şi a altor dăunători; - nu poluează mediul înconjurător şi nu distruge echilibrul biologic din sol, ca în cazul folosirii unor erbicide toxice cu remanenţă îndelungată; - afânează suprafaţa solului tasată în urma trecerii tractoarelor şi maşinilor sau ca urmare a ploilor puternice. Totodată ogorul negru prezintă şi dezavantaje: - pe terenurile în pantă favorizează eroziunea mai ales în cazul unor ploi torenţiale ce apar la scurt interval după lucrarea solului. Datorită acestui neajuns pe terenurile cu pantă de 3-6 %, solul poate fi lucrat ca ogor negru numai în cazul în care s-au luat toate măsurile antierozionale (lucrări pe curbe de nivel, canale de coastă etc.). Când panta este peste 6-8 %, lucrarea solului sub formă de ogor negru necesită introducerea benzilor înierbate (benzi tampon) la distanţe de 2-5 intervale în funcţie de proprietăţile fizice ale solului, de intensitatea şi caracterul precipitaţiilor din zonă; - prin lucrările repetate ale solului o parte din rădăcinile pomilor situate la adâncimea de 15-20 cm sunt tăiate sau rănite, ceea ce contribuie la reducerea volumului de rădăcini active tocmai în stratul de sol cel mai îmbogăţit în elemente nutritive; - practicarea ogorului negru duce după cum s-a amintit la reducerea conţinutului în materie organică. Pentru menţinerea potenţialului productiv al terenurilor lucrate ca ogor negru este necesară completarea sistematică a deficitului de materie organică prin aplicarea gunoiului de grajd; - folosit timp îndelungat duce la tasarea în adâncime, provocată de circulaţia tractoarelor şi maşinilor. În solul tasat se reduce permeabilitatea pentru apă şi aer şi se creează condiţii nefavorabile pentru creşterea sistemului radicular. Acest fapt, este şi mai evident în plantaţii intensive şi superintensive unde distanţele reduse dintre rânduri obligă tractoarele să se deplaseze de fiecare dată pe acelaşi loc (urmă); - pe timp ploios nu permite accesul tractoarelor şi maşinilor pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare şi transportul recoltei de fructe; - fructele provenite din plantaţiile întreţinute ca ogor negru şi fertilizate cu îngrăşăminte chimice pe bază de azot sunt mai puţin dense şi

412

colorate, conţin mai multă apă, mai puţine zaharuri şi sunt mai sensibile la transport şi păstrare (Dumitrache I. şi col., 1977). Din cauza numeroaselor dezavantaje menţionate, ogorul negru tinde să fie înlocuit sau combinat cu alte sisteme de întreţinere şi lucrare a solului. Lucrarea solului în sistemul de întreţinere ogor negru constă în arătura adâncă de toamnă executată cu plugul, şi săpatul pe rândurile de pomi, lucrări ce se execută imediat după recoltarea fructelor şi se termină înainte de venirea iernii, acolo unde solul nu este supus procesului eroziunii. Adâncimea arăturii este dependentă de specie, soi, portaltoi, de natura solului şi subsolului, de relief, urmărindu-se totodată afectarea unui număr minim de rădăcini la pomi. Această lucrare, relativ adâncă, de 15-20 cm, serveşte şi la încorporarea îngrăşămintelor organice şi minerale toamna. Pe baza observaţiilor efectuate într-o serie de livezi intensive amplasate pe diferite tipuri de sol, privind dezvoltarea sistemului radicular efectuarea arăturilor de toamnă se poate executa la următoarele adâncimi: - pe solurile mai grele şi mijlocii, profunde, la 20-25 cm pe spaţiul neocupat de rădăcini în plantaţiile tinere; la 15-20 cm în plantaţiile mature în cazul portaltoilor viguroşi (Franc, A 2, M 11, M 25 etc.), şi numai la 12-15 cm adâncime dacă portaltoii au o înrădăcinare superficială (M 9, M 26, M 106 etc.); - pe solurile uşoare la 15-18 cm pe spaţiul neocupat de rădăcini şi la 10-14 cm în zona ocupată de rădăcini. În timpul vegetaţiei pe intervalele dintre rânduri solul se menţine curat şi afânat prin executarea a 3-4 lucrări de cultivaţie folosind grapa cu discuri în alternare cu cultivatorul. Pe rândul de pomi se execută 4-5 praşile în livezile tinere şi 2-3 în cele pe rod, manual sau mecanic cu ajutorul frezei laterale cu palpator (pe o lăţime de 0,8-1 m). În cazul când în sezonul de vară solul nu se poate lucra un timp mai îndelungat ca urmare a perioadelor cu ploi abundente, se poate efectua o arătură superficială cu plugul (PDL-5) la 10-14 cm. Ogorul negru întrerupt. Este o variantă a ogorului negru, adaptată pentru livezile amplasate pe terenurile în pantă de peste 3-6 % şi în zonele cu precipitaţii abundente în a doua jumătate a verii şi toamna. Acest sistem sa impus datorită faptului că prezintă în mare măsură avantajele ogorului negru şi în acelaşi timp prin întreruperea lucrărilor mecanice şi manuale de mobilizare a solului începând cu a treia decadă a lunii iulie şi îmburuienarea naturală a solului, elimină o bună parte din dezavantajele sistemului anterior. Astfel, protejează solul împotriva eroziunii în perioada de vară-toamnă, asigură condiţii mai bune pentru accesul tractoarelor şi maşinilor în livadă în perioadele cu precipitaţii pentru transportul recoltei de fructe şi executarea tratamentelor fitosanitare, şi aduce în sol o cantitate oarecare de substanţă organică prin încorporarea masei vegetale. Pentru a nu spori rezerva de sămânţă de buruieni din sol, acestea se cosesc în floare, lăsându-se pe sol ca mulci. Restul lucrărilor solului sunt asemănătoare cu ale ogorului negru. La acest sistem de întreţinere, creşterea pomilor cât şi producţiile medii de fructe sunt în general egale sau mai mari decât cele realizate în cadrul ogorului negru. În cadrul celor două sisteme de întreţinere a solului, alegerea agregatelor de lucru se face în funcţie de natura solului. Pe solurile uşoare se va folosi cu precădere cultivatorul în alternanţă cu grapa cu discuri. Pe solurile mijlocii şi grele se vor folosi în special maşinile care protejează structura solului, cu precădere discurile sau plugul polibrăzdar.

413

Pentru mobilizarea mai adâncă a solului, în funcţie de zona de răspândire în adâncime a sistemului radicular, se recomandă, la 2-3 ani, executarea în mod alternativ (un interval da, unul nu), a unei lucrări de scarificare a solului. În cazul solurilor argiloase sau argilo-lutoase se vor executa lucrări mai adânci, în special cu ajutorul plugurilor şi a uneltelor de scarificare. Executarea acestor lucrări creează condiţii pentru dezvoltare şi o bună aerisire în adâncime a sistemului radicular. Totodată ele ocazionează introducerea în profunzime a îngrăşămintelor fosfatice, potasice, greu mobile. Aerisirea solurilor argiloase prin arătură şi scarificare are o importanţă deosebită pentru menţinerea unei activităţi microbiene normale. Ogorul negru combinat cu erbicide. Pentru reducerea numărului de lucrări mecanizate şi manuale, se practică tot mai mult ogorul negru combinat cu erbicidarea. Aceasta prezintă două variante: - terenul lucrat toamna se erbicidează fie imediat, fie în primăvară pe întreaga suprafaţă, iar în timpul perioadei de vegetaţie se aplică 1-2 lucrări mecanice; - între rânduri se practică ogorul lucrat, iar pe rândul de pomi se erbicidează. Cel mai mult s-a generalizat varianta a doua, care constă din aplicarea erbicidelor pe o bandă de 0,8-1,0 m de-a lungul rândurilor de pomi în cazul gardurilor pomicole şi de 2-3 m in plantaţiile cu coroane globuloase. Prezintă următoarele avantaje: - reduce consumul de forţă de muncă manuală; - reduce consumul de energie comparativ cu folosirea frezelor dezaxate cu palpator, care deocamdată au un randament foarte scăzut; - prin folosirea unor doze reduse dar eficace, poate să contribuie la scăderea costului de producţie pe tona de fructe. Folosirea erbicidelor în pomicultură deşi este avantajoasă, necesită o serie de precauţii legate în special de sensibilitatea foarte diferită a speciilor faţă de variatele erbicide, fapt pentru care acestea vor fi aplicate numai după o prealabilă documentare sau experimentare pe speciile şi portaltoii respectivi, în condiţiile de sol date. În ţara noastră toate erbicidele produse de industria naţională sau importate, sunt încercate în câmpurile experimentale ale Institutului de pomicultură şi ale staţiunilor de cercetare şi dezvoltare pomicolă amplasate în principalele bazine pomicole, caracteristice pentru zona deservită şi numai în baza rezultatelor obţinute se autorizează spre folosire. La alegerea erbicidului este de dorit ca proprietăţile specifice şi modul de acţionare să asigure eficacitatea pentru cel puţin un ciclu de vegetaţie, să aibă un spectru larg de acţiune pentru combaterea buruienilor monocotiledonate, anuale şi perene, şi să poată fi folosit la mai multe specii pomicole fără să provoace vătămări pomilor sau pierderi de recoltă. Erbicide utilizate în pomicultură. După modul de acţiune asupra buruienilor erbicidele care se folosesc în livezi se împart în două grupe erbicide de contact şi erbicide sistemice. Erbicidele de contact acţionează în principiu numai asupra părţilor de plantă care vin în contact cu erbicidul, neinfluenţând practic celelalte organe ale plantei. Din această cauză erbicidele de contact trebuie administrate pe buruieni în plină creştere, acoperind cu stropi foarte fini întreaga parte verde de la suprafaţa solului. Efectul erbicidului asupra buruienilor tratate apare sub forma unor arsuri, care în decurs de câteva zile produc uscarea totală a

414

buruienilor. Din această grupă, principalele erbicide folosite la noi în ţară sunt: Reglone, Gramoxone, DNOC, Fusilade, Tiuran, Diquat, Paraquat ş.a. Erbicidele sistemice sunt absorbite de plante fie prin organele aeriene verzi, fie prin cele subterane, dereglează metabolismul plantelor şi le distruge. Dintre erbicidele sistemice folosite la noi în ţară, rezultate mai bune sau obţinut cu: Caragard, Simazin (Gesatop, Hungazin DT), Saminol, Ustinex, Dalapon, Roundup, Devrinol, Venzar, Betanal, Tenoran, Livezin, Prefix etc. La folosirea erbicidelor sistemice în livezi, se va avea în vedere că diferitele specii şi soiuri pomicole prezintă o rezistenţă diferită, care variază şi în funcţie de vârsta plantaţiei. Folosirea unor doze necorespunzătoare în perioadele când pomii sunt mai sensibili, pot să producă pagube grave. Pomii mai tineri cu sistemul radicular mai la suprafaţă sunt mai sensibili, fapt pentru care se recomandă folosirea erbicidelor sistemice preemergente cu multă precauţie, până la anii 3-4 după plantare. Principalele buruieni din plantaţiile de pomi. Aplicarea erbicidelor cât şi perioada optimă de aplicare sunt în funcţie de compoziţia floristică a speciilor dominante de buruieni, care de regulă diferă de la o livadă la alta, în primul rând în funcţie de tipul de sol, de aprovizionarea cu apă şi de zona geografică. De exemplu, dintre speciile perene mai cunoscute, pe solurile nisipoase se vor găsi Cynodon dactylon şi Agropyrum repens în timp ce pe solurile mai argiloase şi bogate în humus se vor găsi Convolvulus arvensis şi Cirsium arvense. Dintre speciile anuale, pe soluri uşoare cele mai răspândite sunt: Stelaria media, Lamium sp., Erigeron canadensis, care răsar toamna, iar dintre cele mai răspândite buruieni cu răsărire de vară Digitaria sanguinalis, Setaria glauca, Setaria viridis şi Portulaca oleraceea. Pe solurile mai grele, lutoase şi luto-argiloase, bogate în azot, cele mai răspândite specii sunt Amaranthus şi Chenopodium, dintre dicotiledonate, şi Echinochloa crus-galli, dintre monocotiledonate. În afară de cele menţionate se mai întâlnesc speciile Polygonum sp., Lepidium draba, Capsella bursa-pastoris, Holosteum umbelatum, Veronica, sp., Eragrostis mifizor, Digitaria sp. etc. 0 mare parte dintre buruieni sunt distruse prin lucrările solului, pentru altele în schimb, tot prin aceste lucrări se creează condiţii favorabile de răsărire în toată perioada de vară. În combaterea buruienilor o deosebită importanţă se va acorda distrugerii lor fie prin mijloacele mecanice, fie chimice înainte de formarea seminţelor. Folosirea exclusivă a erbicidelor duce la înmulţirea speciilor perene de buruieni mai rezistente la erbicide (Agropyrum repens, Cynodon dactylon şi Convolvulus arvensis). De asemenea, erbicidele selective contribuie în mare măsură la schimbarea compoziţiei floristice a buruienilor. Cele sensibile sunt distruse foarte repede, lăsând loc liber celor rezistente. Astfel, prin folosirea erbicidelor triazinice se creează condiţii pentru înmulţirea unor buruieni perene cum sunt: Convolvulus arvensis, Agropyrum repens, Cirsium arvense etc. În combaterea buruienilor o atenţie deosebită se va acorda şi distrugerii acestora de pe drumuri, de pe zone de întoarcere şi canale, înaintea formării seminţelor în special a acelora la care diseminarea are loc cu ajutorul vântului. Perioada optima de aplicare a erbicidelor se stabileşte în funcţie de stadiul de dezvoltare a principalelor specii de buruieni care ocupă cea mai mare suprafaţă. Pentru determinarea lor în cursul unui an se prelevează din livadă de trei ori probe de buruieni, prima în luna mai, a doua la sfârşitul lunii iunie, sau începutul lunii iulie şi în septembrie.

415

În general, erbicidele în livezi se aplică preemergent toamna sau primăvara devreme, pentru a împiedica germinaţia seminţelor şi postemergent în stadiul de vegetaţie, acestea fiind absorbite de plante prin frunze. Buruienile perene se combat în tot timpul anului pe vetre, cele mai bune rezultate obţinându-se înainte de înflorire sau când au 10-15 cm înălţime. Generalizarea utilizării erbicidelor se impune şi datorită faptului că epoca de maturare a fructelor în majoritatea zonelor de cultură coincide cu un regim pluviometric mai bogat, care favorizează îmburuienarea culturilor, iar lucrările de prăşit nu se pot executa. Înierbarea. Constă în menţinerea terenului din plantaţie cu ierburi perene. Acest sistem se recomandă în livezile amplasate pe terenuri în pantă în zonele cu precipitaţii suficiente (700-800 mm anual) şi în plantaţiile irigate. Înierbarea are loc începând cu al doilea, al treilea an de la plantare şi poate să fie totală sau parţială. În cazul înierbării parţiale, o parte din suprafaţa de teren din jurul trunchiului se menţine sub formă de ogor negru prin lucrări manuale şi prin erbicidare. În cazul plantaţiilor intensive şi superintensive, lăţimea benzii înierbate va fi de maximum 2,5-3,0 m, iar cea lucrată sub proiecţia coroanei de 0,8-1,5 m. Înierbarea poate fi permanentă sau provizorie, când după un număr oarecare de ani se ară şi se menţine câţiva ani ca ogor negru, după care se înierbează din nou. Desţelenirea în acest din urmă caz nu trebuie să se facă pe toată suprafaţa deodată, ci prin alternarea intervalelor înierbate cu cele lucrate. Înierbarea poate să fie şi naturală, dar aceasta se recomandă numai în zonele cu precipitaţii abundente unde se formează o structură floristică corespunzătoare (Poa anua, Trifolium repens etc.). În cazul înierbării artificiale, speciile de ierburi trebuie să răspundă la următoarele cerinţe: - să aibă o înrădăcinare superficială (pentru a nu concura rădăcinile culturii de bază); - să reziste bine atât la secetă, cât şi la umiditate, la umbră, la cosirea repetată, cât şi la călcare; - printr-o înfrăţire rapidă, să formeze un covor de iarbă cât mai uniform şi compact; - să nu fie prea pretenţioase faţă de condiţiile de climă şi sol şi să fie rezistente la îngheţ. La aceste cerinţe corespund în cea mai mare măsură speciile : Lolium perene, Lolium multiflorum, Poa pratensis, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca rubra, Trifolium repens etc. În anii ploioşi, solul lucrat ca ogor negru prezintă o stare de aprovizionare cu apă ridicată cu 23-28 % pe orizontul de 0-20 cm, fapt ce dovedeşte rolul de tampon al covorului înierbat. În anii secetoşi, covorul înierbat a influenţat, atât cantitativ, cât şi calitativ, producţia de mere, fructele obţinute în variantele înierbate având calibrul mult mai mic, dar un colorit mai puternic. Cercetările multiple efectuate la noi şi pe plan mondial, arată că înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi, prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje se menţionează: - opreşte eroziunea de suprafaţă; - îmbunătăţeşte structura solului; - reduce umiditatea din sol în zonele cu exces de umiditate;

416

- facilitează deplasarea maşinilor, dând posibilitatea aplicării la timp a tratamentelor fitosanitare şi transportul recoltei în perioadele ploioase ale anului; - contribuie la reducerea consumului de carburanţi şi a forţei de muncă; - are o acţiune favorabilă asupra nutriţiei cu fosfor, potasiu şi microelemente; - reduce necesarul de îngrăşăminte organice şi chimice; - contribuie la menţinerea şi îmbogăţirea rezervei de humus din sol; - contribuie la o mai bună colorare a fructelor şi la mărirea capacităţii de păstrare. Dintre dezavantajele înierbării se menţionează: - în perioadele secetoase pe terenurile neirigate poate să apară concurenţa pentru apă şi elemente fertilizante dintre pomi şi culturile de ierburi; - în primii ani de aplicare, creşte consumul de azot la unitatea de suprafaţă şi tona de fructe; - iarba accentuează riscurile de îngheţ şi de înmulţire a rozătoarelor şi a insectelor dăunătoare. Pentru amplificarea avantajelor acestui sistem de întreţinere şi diminuarea dezavantajelor se impune aplicarea unor doze suplimentare de azot, cosirea repetată şi folosirea ca mulci a materiei organice rezultate. În cazul livezilor intensive se va efectua cosirea repetată de 4-6 ori mecanic, ori de câte ori înălţimea ierburilor va depăşi 15-25 cm. Culturi de acoperire folosite pentru îngrăşământ verde. Constau în întreţinerea terenului din livadă prin cultivarea unor plante folosite ulterior ca îngrăşământ verde. Cultura ocupă terenul doar câteva luni, în restul timpului solul se menţine ca ogor negru. Specia cultivată trebuie să crească repede, să produsă o masă cât mai bogată de materie organică, să nu concureze pomii pentru apă şi substanţe nutritive. Sămânţa să fie ieftină şi uşor de procurat. De asemenea, pentru a putea aplica tratamentele fitosanitare, plantele trebuie să reziste la călcarea produsă de roţile maşinilor şi tractoarelor. Culturile folosite ca îngrăşământ verde se recomandă în special în livezile intensive în primii ani după plantare, amplasate pe terenuri în pantă sau slab fertile, pe cele nisipoase unde contribuie şi la combaterea eroziunii deflaţionale cauzată de vânturi până la încheierea gardurilor pomicole. Avantajele culturilor de acoperire pentru îngrăşământ verde sunt reduc eroziunea solului, îmbogăţesc solul în materie organică, în macro şi microelemente uşor asimilabile, îmbunătăţesc structura solului şi favorizează înmulţirea microorganismelor, reduc oscilaţiile diurne ale temperaturii solurilor nisipoase şi facilitează migrarea în adâncime a fosforului şi potasiului. Printre dezavantaje se numără: creşterea costului de producţie faţă de ogorul negru prin valoarea seminţelor şi a lucrărilor de semănat, concurenţa pentru substanţe nutritive şi apă apare ca urmare a creşterii evapotranspiraţiei, prin creşterea gradului de acoperire a solului de către vegetaţie. Datorită acestui fapt culturile de îngrăşăminte verzi se vor folosi numai în acele bazine pomicole ale ţării şi în acele perioade ale anului când rezerva de apă din sol plus precipitaţiile sunt mai mari decât cantitatea de apă necesară evapotranspiraţiei potenţiale calculată pentru pomi, plus culturile acoperitoare. Culturile de primăvară se seamănă primăvara cât mai timpuriu şi se încorporează în sol vara, cele de vară se seamănă la începutul verii şi se încorporează în sol toamna, iar cele de toamnă se seamănă la începutul

417

toamnei şi se încorporează în sol în primăvara anului următor. Aportul de humus fiind în funcţie de stadiul de lignificare al plantelor, se recomandă ca încorporarea să aibă loc când plantele au depăşit faza de deplină înflorire, iar tulpinile au ajuns la faza de lignificare. Cele mai bune culturi de acoperire pentru îngrăşământ verde sunt cele de toamnă-primăvară sau de vară, deoarece ele cresc şi se dezvoltă în perioadele în care pomii au cerinţe mai mici pentru apă şi substanţe nutritive. Ca specii pentru culturile de primăvară se recomandă : seradela, sulfina şi rapiţa; pentru culturile de vară - lupinul alb, lupinul galben, facelia, seradela, soia, fasoliţa şi floarea-soarelui; pentru culturile de toamnă - secara, măzărichea păroasă şi rapiţa. Pentru a evita concurenţa dintre plante şi pomi, culturile acoperitoare se seamănă pe intervalele dintre rândurile de pomi, lăsând o bandă neînsămânţată de 1,5-2 m de-a lungul rândurilor, bandă ce se menţine sub formă de ogor negru. Fiecărei plante de cultură acoperitoare i se aplică o tehnologie specifică. Pentru a obţine o masă vegetală cât mai mare se urmăreşte asigurarea unei desimi optime de semănat şi o fertilizare masivă cu azot odată cu însămânţarea. Încorporarea plantelor în sol se realizează cu ajutorul grapei cu discuri şi cu plugul. Cea mai bună încorporare se realizează prin fracţionarea tulpinilor, printr-o lucrare prealabilă de discuit urmată de arătură. Odată cu încorporarea lor se recomandă aplicarea unor doze de 40-60 kg azot substanţă activă la hectar, pentru a compensa azotul folosit de microorganisme la descompunerea masei vegetale încorporate în sol. De regulă culturile de vară se încorporează odată cu arătura de toamnă, exceptând nisipurile mobile unde pot fi menţinute până în primăvară; cele de toamnă se vor încorpora cel mai târziu la începutul creşterii lăstarilor, în plantaţiile pe rod şi în faza de lignificare în plantaţiile tinere. Îngrăşămintele verzi de primăvară se recomandă numai în plantaţiile neintrate pe rod şi se încorporează în faza de lignificare. Culturi intercalate cu plante agroalimentare. Acest sistem constă în cultivarea printre rândurile de pomi, în primii ani după plantare, a unor plante agroalimentare anuale sau perene, de la care se urmăreşte obţinerea unor producţii suplimentare. 0 deosebită atenţie trebuie acordată alegerii plantelor de cultură în aşa fel încât consumul lor maxim de apă şi substanţe nutritive să nu coincidă cu perioadele de consum maxim ale pomilor. De asemenea, să nu stânjenească aplicarea la timp şi în bune condiţiuni a lucrărilor de întreţinere şi a tratamentelor fitosanitare. Producţia culturilor intercalate nu trebuie să fie depreciată sau compromisă prin lucrările efectuate pentru întreţinerea culturii de bază. Avantajele culturilor intercalate pot fi multiple când se fac cu discernământ: - Plantele agroalimentare contribuie la o mai eficientă valorificare a terenului în perioada neproductivă a pomilor aducând venituri suplimentare până la intrarea pe rod a acestora. - Prin unele culturi intercalate şi în special al acelora care ocupă terenul în perioada toamnă-primăvară se reduce eroziunea solului. - Pomii pot să beneficieze de pe urma lucrărilor şi a îngrăşămintelor aplicate culturilor intercalate mai ales în cazul acelora care lasă pe câmp cantităţi mari de resturi vegetale. - Contribuie la reducerea umidităţii din sol în perioadele de exces.

418

Pe lângă avantaje sunt însă şi o serie de dezavantaje: - Pot stânjeni aplicarea la timp şi în bune condiţii a combaterii bolilor şi dăunătorilor. - Necesită un volum suplimentar de forţă de muncă manuală, de multe ori în aceeaşi perioadă în care aceasta este necesară şi pentru aplicarea lucrărilor la cultura de bază. - Reduc sau împiedică executarea mecanizată a unor lucrări de întreţinere. - Culturile intercalate concurează pomii pentru apă şi substanţe nutritive, când speciile sunt alese necorespunzător. Cele mai recomandate pentru culturile agroalimentare intercalate sunt plantele prăşitoare de talie mică la care nu se consumă părţile ce pot fi infestate prin tratamente, anume: leguminoasele pentru boabe (fasolea, mazărea şi soia), acestea având şi avantajul că îmbogăţesc solul în azot şi lasă o mare cantitate de materie organică prin rădăcini, tulpini şi frunze; rădăcinoasele (sfecla roşie, morcovul, morcovul furajer, sfecla de nutreţ şi cartofii timpurii); ceapa şi usturoiul pentru consum de iarnă, guliile, varza, pepenii galbeni şi verzi. Pe solurile foarte fertile şi irigate, în plantaţiile tinere se pot face culturi de căpşuni timp de 2-3 ani. Cerinţele maxime faţă de apă ale culturilor menţionate sunt primăvara devreme când în majoritatea bazinelor pomicole din ţara noastră există de regulă umiditate în exces sau în a doua jumătate a verii când nevoile de apă ale pomilor sunt mai scăzute. Nu se vor folosi cerealele prăşitoare deoarece acestea au o înrădăcinare profundă, iar consumul maxim de apă şi azot coincid cu perioada creşterii intense a lăstarilor, când şi pomii au cerinţe maxime. 0 bună reuşită a culturilor intercalate se obţine în zonele cu precipitaţii abundente sau în plantaţiile irigate amplasate pe soluri cu o fertilitate naturală ridicată. Îngrăşămintele aplicate trebuie să însumeze atât consumul culturii de bază, cât şi a culturii intercalate. Mai trebuie reţinut că, dacă la culturile intercalate nu li se aplică o tehnologie adecvată, producţia suplimentară obţinută printre rândurile de pomi poate avea costul producţiei mai mare decât în cadrul produselor obţinute în cultura pură. De asemenea, practicarea culturilor intercalate în plantaţiile pe rod influenţează negativ creşterea şi productivitatea pomilor indiferent de tehnologia aplicată. Ca urmare aceste culturi se recomandă numai pentru perioada de tinereţe a plantaţiilor şi pe suprafaţa care nu ajunge în zona maximă de răspândire a rădăcinilor la pomi, adică se va menţine liberă o bandă de minimum 1,5-2 m pe rândurile de pomi. Mulcirea solului. Acest sistem include toate practicile prin care solul din plantaţie se menţine acoperit cu diferite materiale. Acestea se deosebesc între ele prin natura materialului şi modul de obţinere a acestuia. Mulcitul poate fi natural, obţinut pe terenul din plantaţii sau pe alte terenuri, cât şi artificial. Ca mulci natural se folosesc resturile vegetale din gospodărie (paie, coceni, frunze, rumeguş, fânul de proastă calitate) care, fie întregi, fie tocate, vor acoperi terenul într-un strat uniform de 10-15 cm, strat ce permite pătrunderea în sol a apei, aerului şi căldurii dar împiedică pierderea apei, pătrunderea luminii şi creşterea buruienilor. Ca mulci artificial se foloseşte folia neagră de polietilenă, sau cea albă. Practica mulcirii s-a generalizat în livezile tinere, pe rândurile de pomi pe o lăţime de 1,5-2 m, în special în plantaţiile intensive şi superintensive amplasate pe terenurile nisipoase şi în zonele secetoase

419

precum şi în culturile de căpşuni. Avantajele mulcirii solului se pot rezuma la următoarele: - contribuie la formarea şi menţinerea unui sol structural, iar prin aceasta influenţează buna gospodărire a apei, a aerului şi substanţelor nutritive din sol; - reduce oscilaţiile de temperatură sub mulci, solul fiind cu 3-6 0 C mai rece vara, iar iarna cu 2-3 0C mai cald decât pe solul neacoperit; - prin putrezire, mulciul contribuie la îmbogăţirea solului în materie organică şi în elemente nutritive; - împiedică eroziunea solului; - împiedică îmburuienarea solului; - mulcirea cu folie de polietilenă sau paie în culturile de căpşuni asigură obţinerea unor fructe curate şi cu o valoare comercială ridicată; folia de polietilenă folosită ca mulci durează 2-3 ani, fapt ce permite generalizarea în condiţii avantajoase în plantaţiile de căpşuni; - mulcirea cu rumeguş şi cu turbă acidă în cazul culturilor de afin ajută la acidifierea solului. Printre dezavantajele mulcirii solului trebuie menţionate: - costul ridicat al materialului în cazul mulcirii cu folie de polietilenă şi al manoperei în cazul paielor sau altor resturi vegetale; - materialele folosite pentru mulcire măresc suprafaţa de iradiere, fapt care în cazul îngheţurilor târzii de primăvară intensifică pagubele produse la căpşuni; - printre materialele folosite ca mulci se creează condiţii bune pentru înmulţirea rozătoarelor şi insectelor ; - mulcirea terenului de pe rândurile de pomi cu folii de polietilenă îngreunează sau împiedică aplicarea anuală sau fazială a unor doze suplimentare de azot, fapt pentru care se recomandă ca înainte de aplicarea foliei de polietilenă, solul să fie bine lucrat şi fertilizat cu doze masive de gunoi de grajd şi NPK. Mulcirea solului în plantaţiile tinere cu gunoi de grajd şi turbă a mărit procentul de prindere la plantare cu 20-30 %, creşterile în primii 3 ani au sporit cu 15-20 % şi s-a favorizat formarea unui sistem radicular foarte bogat.

7.8. Fertilizarea în pomicultură Asigurarea şi menţinerea unei stări corespunzătoare de aprovizionare în sol cu elemente nutritive uşor asimilabile prin fertilizare, face parte integrantă din verigile de bază ale tehnologiilor aplicate. Prin îngrăşarea sistematică a plantaţiilor, se obţine pe lângă producţii mari şi sigure an de an, şi o creştere a fertilităţii naturale a solului, sau cel puţin menţinerea la starea iniţială. Chiar şi în cazul unor plantaţii situate în condiţii ecologice identice, fertilizarea nu poate să fie aceeaşi, ea diferind în funcţie de sol, specie, soi, portaltoi, vârstă, desime, sistem de cultură etc., de unde rezultă că nu se pot recomanda reţete universal valabile ci în fiecare plantaţie fertilizarea se va face în funcţie de particularităţile acestora. Se ştie astăzi că nu numai insuficienţa sau aprovizionarea unilaterală a unuia sau a altuia dintre elementele nutritive ci şi excesul acestora poate avea efecte negative pronunţate asupra creşterii şi fructificării pomilor. Fenomenul menţionat poate avea loc nu numai în cazul elementelor nutritive

420

consumate de plante în cantităţi mari aşa cum sunt azotul, fosforul, potasiul dar şi în cazul microelementelor. Intensivizarea producţiei pomicole printr-o fertilizare raţională are în ţara noastră o importanţă deosebită şi datorită faptului că majoritatea livezilor sunt amplasate pe soluri cu o fertilitate naturală scăzută sau mijlocie, spre deosebire de alte ţări cu pomicultură avansată, unde plantaţiile pomicole sunt amplasate pe soluri cu proprietăţi fizico-chimice şi biologice favorabile. Pentru aplicarea corectă a îngrăşămintelor trebuie cunoscute pe de o parte însuşirile solului, iar pe de altă parte cerinţele specifice ale culturilor în elemente nutritive, rolul fiecăruia în viaţa plantelor, specificul interacţiunii fiecărui element la nivelul sol-plantă. În funcţie de cunoaşterea acestor interacţiuni complexe şi de rolul fiecărui element in parte, în baza analizelor solplantă se aleg formele, dozele şi epocile de incorporare a îngrăşămintelor.

7.8.1. Elementele nutritive şi interacţiunea dintre ele Fixarea pomilor în acelaşi loc pe o perioadă de mai mulţi ani, impune ca pomicultorul să creeze în mod artificial condiţii care să asigure cerinţele la nivelul capacităţii de producţie potenţială. Pomii şi arbuştii fructiferi preiau din sol un număr mare de elemente minerale din care circa 15 sunt indispensabile. Dintre acestea, cele necesare în cantităţi relativ ridicate, denumite elemente majore sau macroelemente sunt în număr de 6: azot (N), fosfor (P), potasiu (K), calciu (Ca), magneziu (Mg) şi sulf (S). Elementele necesare în cantităţi relativ reduce (de mg/kg sau pom), denumite oligoelemente sau microelemente sunt în număr de 6: fier (Fe), zinc (Zn), bor (B), cupru (Cu), mangan (Mn) şi molibden (Mo). Deşi în unele plante se acumulează cantităţi destul de mari de clor (CI) şi sodiu (Na), datorită faptului că prezenta lor este mai dăunătoare decit necesară, nu se numără printre microelementele necesare. Elementele de nutriţie menţionate sunt utilizate cu eficienţă maximă în creşterea şi dezvoltarea pomilor numai în cazul în care se află într-un raport optim în sol şi plantă. Prezenţa în cantităţi prea mari sau absenţa oricăruia dintre ele, duce la dezechilibru fiziologic, chiar dacă efectul negativ nu se exteriorizează imediat, datorită faptului că pomii pot să compenseze un timp limitat excesul sau lipsa acestora. Pomii sunt capabili să stocheze elemente nutritive în ţesuturile lignificate putând supravieţui o anumită perioadă pe seama acestor depozite. De exemplu, s-a constatat că la măr din 100 kg azot asimilabil, 35 kg participă la formarea frunzelor şi 55 kg pot fi regăsite în trunchi, ramuri, rădăcini. Între elementele nutritive există o strânsă interdependentă reflectată în metabolismul general al plantei. Interacţiunile pot avea loc între elementele majore, între acestea şi microelemente sau numai între microelemente. Prezenţa în cantităţi mari a diferiţilor ioni minerali poate duce la fenomene de antagonism, respectiv la micşorarea sau amplificarea absorbţiei altor elemente nutritive. Apariţia antagonismului dintre ionii din sol ridică probleme deosebit de dificile de rezolvat. Dintre acestea sunt de menţionat cele dintre N-Ca; K-Mg; K-Ca; P-Zn; N-B; Ca-Fe; Ca-Zn; Fe-Mn. Pe lângă interacţiunile de tipul antagonic se manifestă şi cele de tipul sinergic, adică de intensificare a acţiunii pozitive sau toxice a unui element datorită prezenţei altui element. Efectul total pozitiv sau negativ depăşeşte suma efectelor pe care le produc elementele luate separat. Interacţiunea dintre

421

elementele aflate în soluţia solului mai pot avea şi un caracter de însumare al efectului pozitiv al fiecărui element, iar efectul final este egal cu totalul rezultat din acţiunea fiecărui element în parte. Nutriţia minerală a plantei este condiţionată de complexul adsorbant din sol, ionii schimbabili acţionând unii asupra altora. Excesul unui ion poate fi vătămător şi poate îngreuna absorbţia unui alt ion de către plantă chiar dacă acesta din urmă se află în cantităţi suficiente. Ca urmare a acestui fapt, ritmul şi caracterul dezvoltării plantelor depinde în afară de particularităţile lor biologice şi de prezenţa ionilor necesari şi în special de raportul concentraţiei lor. Printre proprietăţile importante ale elementelor nutritive se numără capacitatea de transport şi de utilizare a acestora. Din acest punct de vedere azotul, fosforul, potasiul, magneziul şi sulful sunt uşor mobilizabile şi reutilizabile. Calciul şi fierul se mobilizează foarte greu dintr-un organ al plantei în altul. Lipsa elementelor din sol şi în consecinţă deficienţa lor în plantă, se manifestă prima data pe frunzele situate la baza lăstarilor, în timp ce lipsa celor greu mobilizabile se manifestă în primul rând în apropierea vârfurilor de creştere. Acest fapt prezintă importanţă la stabilirea carenţei diferitelor elemente nutritive, în baza simptomelor apărute pe diferite organe ale plantelor.

7.8.2. Rolul principalelor macro şi microelemente în nutriţia pomilor şi arbuştilor fructiferi Azotul (N). Este unul dintre constituenţii cei mai importanţi ai celulei vegetale. Este prezent în proteine enzime, nucleotide, fosfatide şi clorofilă. Azotul stă la baza formării unui frunziş bogat cu un conţinut bogat de clorofilă. Este unul din principalii agenţi ai creşterii plantelor. Carenţele de azot se soldează cu o stare generală depresivă a pomilor, creşterea lăstarilor este slabă. Frunzele care suferă din cauza lipsei de azot prezintă simptome specifice de înroşire a peţiolului şi a nervurilor. În livezile în care se simte lipsa azotului are loc o slabă legare a fructelor şi o cădere fiziologică foarte puternică. Fructele pomilor, insuficient alimentaţi cu azot rămân mici, adesea ele se maturizează prea devreme şi sunt puternic colorate. Faţă de carenţa de azot sunt deosebit de sensibili: piersicul, vişinul, nucul, zmeurul şi coacăzul negru, dar de multe ori şi mărul. Influenţa azotului asupra fructificării este bine cunoscută. Se ştie că mecanismul care determină formarea mugurilor de rod este în strânsă relaţie cu valoarea raportului între glucide/azot (C/N). Variaţia raportului glucide/azot, a cărui valoare se micşorează când azotul creşte şi toţi ceilalţi factori sunt menţinuţi la nivelul optim, arată că există un optim în aplicarea azotului, adică un optim al raportului glucide/azot. 0 aprovizionare bogată cu azot necorelată cu o sinteză proporţională a glucidelor, duce la scăderea numărului de muguri de rod. O aprovizionare sporită cu azot în vederea unor producţii mai mari trebuie însoţită de măsuri care să favorizeze sinteza glucidelor printre care se menţionează: evitarea tăierilor în verde, rărirea coroanei prin tăieri de iarnă pentru a înlesni o mai bună pătrundere a luminii, alegerea corectă a distanţelor de plantare pentru a lumina la maximum părţile laterale ale pomilor, evitarea reducerii suprafeţei foliare de către boli şi dăunători. In general, se consideră că pomii bine hrăniţi rezistă mai bine la boli şi dăunători, cu toate acestea în multe livezi din ţară fertilizate unilateral cu azot,

422

sau în exces, s-a constatat o creştere a atacurilor de păianjeni roşii, precum şi o mai mare sensibilitate la rapăn. Pasc I. şi Lefter G. (1973) arată că îngrăşămintele cu azot aplicate în livezi cu mai mult de 2 % humus în stratul de sol de la 0-80 cm şi cu un conţinut de azot în frunze mai mare de 2,3-2,6 %, au produs efecte negative care s-au manifestat printr-o sporire a sensibilităţii la rapăn, prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna târziu, obţinerea de fructe slab colorate şi cu durata de păstrare redusă. Azotul în exces duce la sensibilizarea pomilor la temperaturile scăzute mai ales când şi umiditatea este mare. În ce priveşte comportarea diferitelor specii, sâmburoasele se arată mai puţin sensibile la excesul de azot decât sămânţoasele. Din cele prezentate rezultă că azotul este un element cu rol major în creşterea şi fructificarea pomilor, de neînlocuit, dar că dozele mari necorelate cu alţi factori, ca de pildă capacitatea de sinteză, prezenţa echilibrată şi a altor elemente minerale, climatul etc., pot duce la aspecte care afectează negativ fructificarea. Important de reţinut este că eventuala influenţă nedorită a excesului de azot se poate manifesta chiar la doze normale dacă alte elemente (potasiu, fosfor, calciul, zincul, borul) sunt deficitare. Nutriţia cu azot. Azotul din sol este absorbit mai ales sub formă minerală, în special nitrică (NO3); absorbţia amoniacală (NH4) este de asemenea posibilă însă mai limitată. Forma organică este fără importanţă din punct de vedere al nutriţiei cu azot, cu excepţia absorbţiei de uree prin frunze. Azotul nitric este transformat în rădăcinile pomului în forme organice simple care, prin intermediul sevei, este repartizat în diferitele organe ale plantei, înregistrând la nivelul acestora variaţii sezoniere. La măr de exemplu la începutul primăverii azotul stocat în anul precedent în ţesuturile lignificate (trunchi, şarpante, ramuri, rădăcini) este deplasat către muguri, frunze şi flori. În plin sezon sensul transferului este de la frunzele bătrâne către frunzele tinere, iar pe măsura avansării în perioada de vegetaţie se înregistrează tot mai intens şi un transfer din frunze către ramuri, fapt ce duce spre sfârşitul sezonului la scăderea treptată a conţinutului în azot al frunzelor. Toamna se înregistrează un transfer al azotului din frunze către organele permanente ale pomilor. Azotul din sol se găseşte în cea mai mare parte (aproximativ 98 %) în stare organică sub diferite forme. Azotul mineral este prezent mai ales prin azotul nitric şi azotul amoniacal, prima formă predominând în general, mai ales în solurile care prezintă bune proprietăţi fizico-chimice în ceea ce priveşte structura, textura, aerisirea şi reacţia solului. Azotul nitric nu este reţinut prin capacitatea adsorbantă a solului, acesta fiind foarte mobil în sol. Azotul amoniacal, sau amoniul care este un cation, este reţinut prin complexul adsorbant sub forma schimbabilă ca şi ceilalţi cationi şi poate să pătrundă în interiorul reţelei cristaline de argilă. Substanţele cu azot ale solului sunt supuse unor transformări permanente sub influenţa activităţii microbiene. Materia organică de origine vegetală din sol se transformă destul de repede în humus stabil, iar humusul se descompune în continuare formându-se în final gaz carbonic, amoniac, nitriţi şi nitraţi. Aceste transformări sunt cunoscute sub denumirea de mineralizare. În solurile mai mult sau mai puţin susceptibile de a fi tasate (umede), mineralizarea se declanşează destul de devreme şi se intensifică până în vară, rămânând însă mai puţin intensă decât în cazul solurilor cu o structură bună, lutoasă. În aceste soluri, azotul amoniacal este prezent întotdeauna în cantităţi importante mai ales în cazul în care solul este uşor acid şi umed.

423

În solurile nisipoase, mineralizarea este adeseori limitată de lipsa materiei organice. Azotul amoniacal în aceste soluri se transformă foarte rapid în azot nitric, iar cantitatea de azot susceptibil de a fi spălat sporeşte şi odată cu aceasta creşte şi nivelul pierderilor. Mineralizarea începe foarte devreme în primăvară în livezile irigate sau cele amplasate în zone cu precipitaţii abundente. Ea poate fi foarte intensă, reducând considerabil conţinutul solului, adesea destul de scăzut, în materie organică. În acelaşi timp s-a constatat că seceta prelungită se soldează cu oprirea procesului de mineralizare. Aprovizionarea cu azot a rădăcinilor depinde de rezerva de azot mineral în diferite orizonturi şi de mişcarea azotului mineral în sol. Aptitudinea solului de a furniza azotul mineral depinde de cât de mare este rezerva în azot organic şi uşurinţa de a fi mineralizat. Un sol cu 2 % humus asigură aproximativ 120 kg/ha azot pe an, însă, pentru anumite soluri slab aerate, acide şi reci, procentul mineralizării poate să scadă la jumătate şi ca urmare şi cantităţile de azot mineral furnizate scad. Acumularea azotului mineral în cantităţi mari în orizonturile superficiale, aerate, face ca sistemul radicular al pomilor si arbuştilor fructiferi să se dezvolte puternic în aceste orizonturi. Azotul antrenat prin apele de infiltraţie este captat de rădăcinile situate mai în adâncime. Mişcarea azotului. Spre deosebire de formele organice şi amoniacale fixate de complexul argilo-humic al solului, azotul nitric şi nitraţii sunt foarte uşor solubili şi susceptibili de a urma deplasarea curenţilor de apă în orice sens. Ori, tocmai sub această formă nitrică poate fi absorbit azotul de către rădăcini. Astfel de condiţii, obligă cultivatorul de a şti la ce nivel se află nitraţii, dacă eventual mai sunt la dispoziţia plantei. Aceste date sunt deosebit de importante mai ales la sfârşitul iernii, după ce precipitaţiile din timpul toamnei şi anotimpului rece au antrenat cantităţi mari de nitraţi în profunzime. Nitraţii care se găsesc la suprafaţă pătrund în sol pe măsură ce se înfiltrează apele de ploaie sau cele din irigaţii. Viteza de coborâre depinde în principal de cantitatea de apă infiltrată şi de natura solului. Când precipitaţiile sunt deosebit de abundente, uneori este necesară o fertilizare suplimentară cu azot. Nu trebuie uitat faptul că azotul amoniacal nu este mobil decât după nitrificare şi că aceasta nu este foarte activă în sol în perioadele reci şi iarna. Fosforul (P) intră în constituţia unui număr mare de compuşi organici (nueleoproteine, fosfoproteine, lecitine, fitine) şi participă la diverse reacţii biochimice (respectiv metabolismul glucidelor şi transportul de energie în procesul de respiraţie şi asimilaţie clorofiliană). El este folosit în special în organele în curs de diferenţiere şi formare. Mugurii în curs de diferenţiere au nevoie de o aprovizionare ritmică cu fosfor. 0 bună aprovizionare cu fosfor contribuie la formarea şi dezvoltarea unui sistem radicular bogat. În plantă fosforul rămâne în permanenţă mobil sau uşor de mobilizat. În momentul în care unele organe încep să îmbătrânească fosforul migrează către alte organe mai tinere. În cazul unei aprovizionări cu azot în exces se resimte lipsa fosforului în ţesuturile în plină dezvoltare a pomilor, datorită antagonismului dintre azot şi fosfor. Aprovizionarea excesivă cu azot, în condiţiile unei slabe aprovizionări cu fosfor poate duce la o slabă diferenţiere a mugurilor florali. Pomii fructiferi absorb fosforul cu cea mai mare intensitate în perioada de primăvară, începutul verii cât şi în perioada de toamnă când îl înmagazinează în diferitele organe sub formă de rezerve. Dacă depunerea fosforului sub formă de rezerve este împiedicată, ţesuturile vii devin sensibile. În general, insuficienţa fosforului încetineşte creşterea ramurilor şi a

424

rădăcinilor. La speciile sămânţoase se constată o alungire a lăstarilor, lemnul devine anormal de roşiatic, iar frunzele, după ce au fost de un verde închis ca şi atunci când alimentarea cu azot este abundentă, devin pale sau şterse, iau culori asemănătoare cu rugina sau purpura, mai vizibile la început la peţioluri şi nervuri, şi rămân mici. Unghiurile peţiolurilor formate cu ramurile sunt mai ascuţite decât cele normale. De asemenea, s-a semnalat prezenţa la marginile frunzelor, a unor mici pete necrotice în formă de semicercuri care se întind, putând ocupa întreaga frunză. În cazuri grave are loc o desfrunzire prematură care începe de la baza lăstarilor anuali. La piersic simptomele sunt analoage. Excesul de fosfor, în practică, se întâlneşte rar datorită faptului că fosforul din sol sau cel care s-a administrat prin fertilizare, se găseşte în cea mai mare parte sub formă greu solubilă. Pe terenurile excesiv de aprovizionate cu fosfor se manifestă anumite carente în special în microelemente, zinc şi cupru. Fertilizările exagerate cu îngrăşăminte fosfatice riscă de asemenea să micşoreze absorbţia azotului, mai ales în cazul în care aprovizionarea cu acest element este slabă. Cea mai bună absorbţie a fosforului se realizează pe solurile cu reacţie apropiată de neutră. Pe măsura creşterii concentraţiei ionilor de hidrogen, absorbţia fosforului devine din ce în ce mai grea datorită faptului că fosforul se transformă în fosfaţi de aluminiu şi fier, greu solubili. Pe solurile cu reacţie alcalină cu un conţinut ridicat în calciu se transformă în fosfaţi de calciu de asemenea greu solubili. Fosforul din sol se găseşte atât sub formă inutilizabilă de către plante cât şi în forme asimilabile. Fosforul inutilizabil este reprezentat printr-o serie de fosfaţi: apatite, fosfaţi calcici etc., care intră în componenta particulelor fine de rocă (nisip sau lut). Fosforul utilizabil reprezintă 5-15 % din fosforul total şi poate participa la nutriţia minerală a pomilor (ionii de fosfor liberi). Fosforul uşor extractibil este constituit pe de o parte din anhidrida fosforică (P 20) existentă în soluţia solului şi pe de altă parte din P205; adsorbit de suprafaţa complexului adsorbant al solului. Ionii de fosfor adsorbiţi de coloizii argiloşi şi de calcar, în echilibru cu soluţia solului, reprezintă sursa de la care plantele se alimentează în mod continuu. Concentraţia în acid fosforic a soluţiei solului este foarte scăzută şi în mod sensibil constantă (de ordinul a 0,2 mg P205/litru). Când aceasta scade din cauza adsorbţiei prin rădăcini, concentraţia este restabilită din rezerva solului. Dacă se măreşte concentraţia prin îngrăşăminte fosfatice solubile, solul absoarbe cea mai mare parte a fosfaţilor administraţi iar concentraţia nu creşte decât foarte puţin. Acidul fosforic asimilabil, determinat prin analiza solului este în raport cu această ultimă formă a fosfaţilor. Fiind puternic reţinut de coloizii solului, ionii de fosfor migrează slab în adâncime şi ca urmare orizonturile superioare ale solurilor din livezi sunt mai bogate în acid fosforic decât straturile mai profunde. Fosforul organic din sol provine în principal din resturile vegetale. Mineralizarea pare să fie opera mai multor bacterii, drojdii şi ciuperci. Se consideră însă că activitatea lor este favorizată de aceiaşi factori care influenţează şi mineralizarea azotului printre care creşterea pH-ului, a temperaturii, o bună aeraţie a solului etc. Potasiul (K) este un element nutritiv foarte important alături de azot, datorită faptului că intervine în numeroase procese biochimice fotosinteza, metabolismul azotului, migrarea glucidelor etc.

425

Potasiul este considerat şi ca un regulator al economiei apei în plante. Creşterea concentraţiei sale reduce considerabil transpiraţia. Este cel care activează diferite enzime îndeosebi pe cele care intervin în sinteza proteinelor sau a transferurilor de energie. Potasiul favorizează migrarea substanţelor elaborate în frunze, către organele în care se formează rezerve. Faptul că este întâlnit în cantităţile cele mai mari în organele tinere şi mai ales în cele active (meristeme, muguri) demonstrează participarea la procesul de creştere. Are un rol important în asigurarea unei calităţi corespunzătoare a fructelor, favorizând atingerea calibrului dorit şi o bună colorare a acestora. 0 bună aprovizionare cu potasiu contribuie la dezvoltarea calităţilor gustative, zahăr, aciditate, aromă şi o mai bună conservare a fructelor. Marea productivitate a pomilor fructiferi, faţă de alte specii de plante cultivate, se datorează în mare parte şi producţiilor mari de hidraţi de carbon, pentru care o bună aprovizionare cu potasiu constituie unul din factorii de bază. Cele mai mari cantităţi de potasiu sunt absorbite de câtre pomii fructiferi în perioada de creştere activă a lăstarilor. Cele mai mari cantităţi de potasiu se află în frunze. Conţinutul frunzelor în potasiu se schimbă de la o fenofază la alta, asemănător cu azotul şi fosforul. Cantităţi mari de potasiu se află în frunze în perioada înfloritului, după care are loc o scădere uniformă până la apariţia mugurelui terminal al lăstarilor. Potasiul, prin stimularea activităţilor de metabolism, influenţează în mare măsură diferenţierea mugurilor de rod. Datele experimentale arată prezenţa potasiului în cantităţi mult mai mari în mugurii de rod faţă de cei vegetativi. 0 slabă aprovizionare cu potasiu în perioada diferenţierii duce la o încărcătură mai slabă cu muguri de rod (Feucht W., 1974). Simptomele carenţei apar în primul rând în livezile amplasate pe solurile acide, sărace în calciu şi magneziu, în special pe solurile podzolice şi nisipoase. Simptomele se manifestă prima dată pe lăstarii anuali lungi, prin apariţia unor necroze marginale şi răsucirea frunzelor către partea superioară. La piersici se observă o îngălbenire a frunzelor de la baza sau mijlocul lăstarilor pentru ca ulterior să se extindă şi la frunzele din vârf. Căderea prematură a frunzelor se produce destul de rar. Simptomele ce apar pe frunze, sunt aproape întotdeauna însoţite de o lipsă de vigoare accentuată a pomului şi de o proastă stare de vegetaţie. Carenţa potasiului la măr, la începutul primăverii se mai poate manifesta şi printr-o înflorire mai abundentă decât normal precum şi o culoare anormal de închisă a frunzelor. Carenţa de potasiu se soldează cu formarea unei toxine (putresceină) care provoacă necroze ce împiedică adeseori închiderea stomatelor, sporind transpiraţia. În cazul unei intensităţi pronunţate a lipsei de potasiu, are loc o scădere accentuată a producţiei de fructe. Având în vedere influenţa reciprocă dintre potasiu şi azot, se impune stabilirea şi menţinerea unui raport corespunzător între aceste două elemente în toată perioada de exploatare a plantaţiei. Cele două elemente nutritive, în cea mai mare măsură se completează reciproc. Orice intervenţie prin care se modifică raportul optim dintre azot şi potasiu în frunze sau fructe, contribuie la micşorarea producţiei. Acest fapt este dovedit şi prin simptomele apărute în cazul unei carenţe de potasiu în prezenţa unei aprovizionări abundente cu azot care devin mult mai accentuate. Aprovizionarea abundentă cu azot, prin impulsionarea ritmului de creştere, contribuie la accentuarea lipsei potasiului. Excesul de potasiu este cunoscut în cazul antagonismului dintre K-Ca şi K-Mg, când potasiul împiedică absorbţia calciului şi magneziului. În urma unei fertilizări abundente cu potasiu, scade conţinutul în calciu şi magneziu al

426

fructelor; este vorba de o carenţă relativă în aprovizionarea cu Ca şi Mg. Absorbţia potasiului creşte în plantaţiile înierbate sau mulcite chiar şi în cazul unei aprovizionări normale. Pe terenurile calcaroase, în perioadele de secetă, se simte lipsa de aprovizionare cu potasiu chiar şi în cazul unei fertilizări abundente. În plantaţiile intensive şi superintensive, unde se folosesc portaltoi de vigoare slabă, cu o înrădăcinare superficială şi abundentă, aprovizionarea pomilor cu potasiu este mai bună. Aceasta se explică, pe lângă însuşirile portaltoiului, prin faptul că rădăcinile acestor portaltoi explorează zonele mai superficiale şi mai bine aprovizionate cu potasiu (Papp I., 1979). Speciile pomicole cultivate la noi în ţară, în general pot fi considerate ca pretenţioase faţă de aprovizionarea cu potasiu. Datorită acestui fapt, fertilizării cu potasiu trebuie să i se acorde o importantă aproape egală cu cea a azotului. În general toate speciile reacţionează la fertilizarea cu potasiu, însă reacţia sâmburoaselor este mai intensă. Controlul stării de aprovizionare cu potasiu a plantaţiilor se realizează în primul rând prin analiza foliară, dar aceasta este bine să fie însoţită şi de analize de sol, care pot furniza date foarte importante pentru formarea unei vederi de ansamblu mult mai complete. Cerinţele pomilor faţă de potasiu pot fi satisfăcute în primul rând prin fertilizarea solului şi numai complementar prin fertilizarea foliară. Conţinutul solului în potasiu total este în general mai mare decât conţinutul în alte elemente de nutriţie necesare plantelor (fosforul, calciul sau magneziul). În ţara noastră cel mai redus conţinut de potasiu se întâlneşte în solurile nisipoase şi cele intens podzolice cu un conţinut sub 2 % oxid de potasiu şi chiar sub 1 %. Solurile cernoziomice şi brune de pădure au peste 2 % oxid de potasiu. S-a constatat că pentru acelaşi tip de sol pot apărea variaţii mari în ce priveşte conţinutul în potasiu, şi că între conţinutul mediu în potasiu al solului şi conţinutul în argilă există o corelaţie directă. Potasiul total din sol se găseşte sub următoarele forme: - potasiu ce intră în compoziţia minerală; - potasiu fixat; - potasiu schimbabil (asimilabil); - potasiu solubil. Absorbţia acestui element prin rădăcini depinde mai ales de conţinutul solului în potasiu schimbabil (asimilabil) care reprezintă 0,8-1,5 % din conţinutul de potasiu din sol. Importanţa sa pentru nutriţia plantelor se datorează faptului că poate trece cu uşurinţă în soluţie prin schimburi cu alţi cationi. Totuşi, la o mare grupă de soluri, potasiul accesibil plantelor este în mod nejustificat identificat cu potasiu schimbabil; o parte din potasiul asimilat de plante provine şi din forme neschimbabile, între cele 4 forme existând un schimb continuu de ioni. Modalităţile de efectuare a acestor schimburi, îndeosebi viteza de schimbare, interesează în foarte mare măsură pe pomicultori întrucât ele condiţionează nutriţia plantelor cu potasiu. S-a constatat că pe măsură ce rădăcinile absorb ionii de potasiu din soluţia solului, coloizii argilo-humici cedează din potasiu adsorbit pe suprafaţa lor şi invers, atunci când concentraţia în soluţia solului creşte prin aplicarea unor îngrăşăminte cu potasiu, o parte din acest aport de potasiu este adsorbit de către complexul argilo-humic. Alternantele dintre perioadele de secetă şi perioadele umede, favorizează schimburile dintre potasiul fixat şi potasiul mobil. În solurile bine aprovizionate cu potasiu, aceste alternanţe provoacă o fixare suplimentară, în schimb într-un sol sărac în potasiu, în astfel de condiţii va predomina eliberarea. Din acest fenomen rezultă că pentru a spori într-o anumită cantitate potasiul schimbabil

427

al unui sol, trebuie să i se administreze mai mult potasiu decât rezultă din calcule, datorită faptului că o parte din potasiul aplicat se imobilizează, deşi nu definitiv. Fixarea şi eliberarea sunt fenomene reversibile, se realizează lent şi contribuie la menţinerea unei rezerve de potasiu utilizabil de către plante pe termen mai mult sau mai puţin îndelungat. Majoritatea specialiştilor au observat că gunoiul de grajd mai ales îngrăşămintele verzi şi înierbarea dintre rânduri, sporesc mobilitatea potasiului într-o mare măsură. Calciu (Ca). Importanţa calciului pentru pomi şi arbuşti fructiferi este demonstrată prin faptul că se găseşte în cantităţi mari în celulele plantelor. Conţinutul de calciu din unele organe ale pomului, de multe ori poate să depăşească pe cel al azotului şi potasiului luate la un loc. Calciul apare ca un regulator al metabolismului, prezenţa sau absenţa în cantităţi suficiente, intensifică sau încetineşte respiraţia. Este cunoscută influenţa calciului asupra capacităţii de păstrare a fructelor la măr; un conţinut scăzut de 90 ppm, accelerează respiraţia şi duce la brunificarea internă a fructelor. Intrând în compoziţia pereţilor celulari, calciul pare să aibă un rol deosebit de important în schimburile ce au lac la nivelul celulei. Cele mai mari cantităţi de calciu se acumulează în frunze, unde cea mai mare parte rămân imobilizate în nervuri. În general a fost observată orientarea preferenţială a calciului către frunzele tinere de la extremitatea lăstarilor, iar ionii de calciu se leagă de moleculele de lignină din xilem şi sunt mobilizaţi numai în cazul înlocuirii lor de alţi ioni de calciu sau de alţi cationi în aceeaşi zonă. În fructe calciul se acumulează în cursul primelor săptămâni ce urmează legatului, perioadă ce corespunde aproximativ cu multiplicarea masivă a celulelor fructului Odată cu creşterea dimensiunilor fructului, cantitatea de calciu se diluează în întreaga masă a acestuia. Cu toate cerinţele ridicate ale pomilor fructiferi faţă de calciu, influenţa directă a calciului asupra producţiei este greu de reliefat. Fertilizarea cu calciu a pomilor fructiferi prin intermediul solului, influenţează în cea mai mare măsură proprietăţile fizico-chimice ale solului şi nu conţinutul în calciu al diferitelor organe ale plantelor. Având în vedere faptul că pomii fructiferi nu reacţionează imediat prin sporuri de producţie la fertilizarea cu calciu, pomicultorii nu i-au acordat importanţa cuvenită, neglijând analiza relaţiei plantă-sol-calciu. Apariţia unor boli fiziologice la fructele recoltate din livezile intensive au impus analizarea cauzelor care duc la apariţia acestor boli printre care şi aprovizionarea cu calciu. Este cunoscut faptul că şi absorbţia calciului este confruntată cu antagonismul dintre nivelul de aprovizionare potasiu + magneziu : calciu (K+Mg : Ca). Dacă raportul este de 40:1 vor apare în mod sigur tulburări în aprovizionarea normală cu calciu. Acest raport depinde în primul rând de conţinutul în potasiu al fructelor. Azotul nitric şi ureea nu influenţează direct absorbţia calciului, dar favorizează dezvoltarea lăstarilor şi a frunzelor, ceea ce accentuează competiţia pentru calciu dintre frunze şi fructe, în detrimentul celor din urmă. Dintre celelalte elemente, borul favorizează mobilitatea şi ca atare acumularea calciului în fruct. Legat de o bună aprovizionare a pomilor cu substanţe nutritive, majoritatea cercetătorilor susţin îmbunătăţirea aprovizionării cu calciu şi menţinerea unui pH corespunzător speciei, soiului şi portaltoiului. Simptomele de carenţă de calciu sunt puţin caracteristice, cu atât mai puţin cu cât sunt în general asociate cu alte simptome de carenţe, ce corespund

428

cu o dezvoltare slabă a pomului pe terenurile foarte acide şi slab fertile. Lipsa calciului duce la o slabă dezvoltare a sistemului radicular, la brunificarea şi moartea acestora. La fructe carenţa se manifestă la circa o săptămână după înflorit, printr-o uşoară îngălbenire a părţii expuse la soare; în cazul unei carenţe şi mai grave lenticelele se brunifică. La soiul Golden delicious situat pe terenuri acide, simptomele carenţei de calciu asociate cu alte carenţe, temperaturi scăzute şi ploi reci, se manifestă printr-o rugozitate pronunţată care poate cuprinde întreaga suprafaţă a fructului şi crăparea acestuia. Pe aceste soluri puternic acide este indicat să se treacă la generalizarea fertilizării periodice cu calciu, aceasta în primul rând pentru îmbunătăţirea aprovizionării cu calciu, dar şi cu celelalte elemente. Din experienţa de până acum rezultă că mărul, piersicul şi arbuştii fructiferi sunt cei mai pretenţioşi faţă de aprovizionarea cu calciu. Excesul de calciu din sol împiedică buna aprovizionare a pomilor cu potasiu, magneziu, fier, mangan şi bor. Nivelul stării de aprovizionare a pomilor fructiferi se poate realiza cel mai bine prin analiza frunzelor şi fructelor. Pentru a preîntâmpina carenţa de calciu la fructe, ce se manifestă prin diferite boli în perioada de păstrare, o serie de autori printre care Fied1er N., (1978) recomandă efectuarea a 3-6 stropiri foliare cu nitrat de calciu în concentraţie de 0,5-1 %, începând de la legatul fructelor până la mijlocul verii şi înainte de recoltare cu 1 %. Alţi autori recomandă 6 stropiri în cursul anului cu clorură de calciu pentru soiurile colorate şi nitrat de calciu pentru celelalte, începând cu concentraţii de 0,5 până la 0,8-0,9 %. Clorura de calciu fiind mai puţin toxică este de preferat faţă de nitratul de calciu. Este contraindicat tratamentul când temperatura depăşeşte 25 0C. Clorura de calciu poate fi aplicată în amestec cu majoritatea fungicidelor şi insecticidelor sub formă de pudră muabilă, în afara de esterii fosforici. Magneziul (Mg) este unul din constituenţii clorofilei şi îndeplineşte un rol primordial în activitatea de fotosinteză, însă magneziul din clorofilă nu reprezintă decât o mică parte a magneziului prezent în plante. Acest element are numeroase funcţii: intervine în absorbţia şi migrarea fosforului, intră în constituţia fitinei, intervine în formarea lipidelor, favorizează formarea xantofilei şi carotenului; ca şi potasiul reduce intensitatea transpiraţiei contribuind la menţinerea turgescenţei celulare optime. Dintre elementele analizate este absorbit în cantităţile cele mai mici, de pomi. Prezenţa în cantităţi mari a ionilor de potasiu împiedică absorbţia ionilor de magneziu. În acest caz, chiar şi la o bună aprovizionare cu magneziu a solului, poate să apară carenţa de magneziu în plante. 0 mai bună aprovizionare cu azot contribuie la o mai bună aprovizionare cu magneziu. Deşi rolul magneziului se cunoaşte de mult, pomicultorii cât şi cercetătorii din pomicultură, abia în ultimul timp au început să-i acorde din ce în ce mai mare importantă. Aceasta, datorită apariţiei în masă a unor simptome de carenţă de magneziu, cât şi datorită unor perturbaţi apărute în metabolismul pomilor în urma dereglării echilibrului între cele 3 elemente fertilizante aflate în antagonism (potasiu-calciu-magneziu). Deficitul de magneziu se manifestă prin clorozarea frunzelor, necrozarea parţială a spaţului dintre nervuri şi defolierea prematură. Deşi rezervele de magneziu din sol sunt destul de mari, de 0,3 % în solurile nisipoase, de 0,5 % în solurile lutoase şi de l % în solurile argiloase (01son R., Lucaş R., 1969), datorită faptului că o mare parte se găseşte sub formă uşor levigabilă în profunzime, se poate produce carenţa de magneziu. În cazul mărului, exigent la nutriţia cu magneziu, se va evita folosirea

429

unor doze mari de azot care duc la acidifierea solului precum şi la aplicarea unor doze mari de potasiu, în special pe solurile podzolice sărace în magneziu. Pe aceste soluri se recomandă aplicarea unor îngrăşăminte pe baza de magneziu, a gunoiului de grajd şi amendarea solurilor cu amendamente calcaroase bogate în MgCO 3 (dolomită) în doze de 2-4 t/ha. Având în vedere că ţara noastră dispune de rezerve mari de dolomită, folosirea acesteia pentru aprovizionarea de calciu şi magneziu a livezilor este mult uşurată. Sulful (S) este indispensabil pentru toate plantele fiind îndeosebi un constituent al proteinelor. În sol, în general se află cantităţi suficiente de sulf să satisfacă o nutriţie normală a pomilor. Livezile mai primesc cantităţi importante de sulf din precipitaţii, mai ales cele situate în apropierea centrelor industriale mari, prin SO2 ajuns în aer, prin administrarea îngrăşămintelor cu conţinut de sulf (sulfat de amoniu cu 23-24 %, superfosfat 11-12 %, sulfat de potasiu 18 %), a pesticidelor al căror sulf este folosit după transformare în sol în sulfaţi, din gunoiul de grajd. În plantaţiile pomicole până în prezent nu s-au semnalat carente de sulf. Cu toate acestea în plantaţiile de arbuşti fructiferi sensibile la cloroză (coacăz negru, afin) se recomandă folosirea cu precădere a îngrăşămintelor potasice pe baza de sulf (Lazăr A. 1976; Papp I., 1979). Microelementele Prelevarea prin producţiile mari de 30-40 t/ha fructe a unor cantităţi tot mai mari de microelemente, a făcut ca în livezi să apară din ce în ce mai mult simptomele unor carenţe de microelemente, carenţe care au devenit factori limitativi în realizarea unor producţii şi mai mari de fructe. Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de microelemente se rezumă la cantităţi mici, cu toate acestea importanţa lor este mare deoarece sunt componente ale sistemului enzimatic din plante. Deşi în majoritatea solurilor destinate pomiculturii microelementele se găsesc în cantităţi relativ suficiente, pe măsura creşterii producţiilor ele devin insuficiente, impunându-se suplimentarea lor prin fertilizare. Aprovizionarea cu microelemente este influenţată în mare măsură, la fel ca şi a macroelementelor de proprietăţile fizico-chimice ale solului. Lipsa unor microelemente se manifestă în primul rând pe solurile nisipoase, pe cele acide sau bazice bogate în calciu. În livezile intensive şi superintensive pot să apară carenţe şi din cauza folosirii an de an unor cantităţi abuzive de macroelemente sub forme accesibile. Lipsa microelementelor în livezi mai poate să apară şi din cauza faptului că în ultimul timp au scăzut cantităţile de microelemente restituite solului prin intermediul gunoiului de grajd sau a unor îngrăşăminte chimice complexe. În tot mai multe livezi din ţară s-a semnalat lipsa relativă a unor microelemente, chiar şi în cazul unei bune aprovizionări iniţiale a solului cu aceste elemente. Aceasta se poate explica prin antagonismul dintre ele, cât şi dintre microelemente şi macroelemente, datorită folosirii în exces a acestora din urmă. Fierul (Fe). Dintre microelemente fierul este cel mai mult solicitat de către speciile pomicole. Este indispensabil formării clorofilei deşi nu este unul din constituenţii acesteia. Face parte din diverse enzime de oxidaţie, care iau parte în procesele de metabolism. În general solurile destinate pomiculturii sunt bogate în fier în raport cu nevoile pomilor. Însă alimentarea plantelor nu se face decât cu anumite forme libere, ca atare cantitatea totală a fierului din sol nu reprezintă posibilităţile reale de aprovizionare. Carenţele de fier sau clorozele apar mai ales pe

430

terenurile calcaroase sau cele cu reacţie alcalină unde fierul feros (bivalent) este trecut în forme inasimilabile de alcalinitatea proprie a mediului, care menţine fierul în stare ferică insolubilă. Fierul este absorbit de rădăcina pomilor în special sub formă de ioni fero şi ferici, însă în cea mai mare parte acesta trece în mod rapid în forme insolubile, puţin mobile, fără a participa la metabolism. 0 stare de aprovizionare ridicată în fosfor, calciu, magneziu şi zinc poate să contribuie la apariţia clorozelor (carente de fier). Cloroza poate să apară şi pe terenurile acide, cu exces de umiditate în anii reci, cu precipitaţii abundente, aceasta datorită unei slabe funcţionări a rădăcinilor şi o stare generală nesatisfăcătoare a pomilor. Carenţa de fier la toate speciile pomicole provoacă cloroză în special la frunzele tinere, care capătă o culoare galbenă-limonie spre albă, numai nervurile se menţin în verdeînchis. În cazuri grave pe frunze apar plăgi necrotice de culoare brună, neregulate, situate mai ales pe marginea limbului. Frunzele cad mai timpuriu, pomul piere mai devreme sau mai târziu. Speciile, soiurile şi portaltoii aflaţi în cultură se comportă în mod diferit în aceleaşi condiţii de aprovizionare, faţă de lipsa fierului. Dintre speciile pomicole, părul altoit pe gutui şi piersicul altoit pe franc sunt cei mai sensibili, urmaţi de gutui, prun, cireş, măr şi căpşun. Aceste diferenţe între specii şi portaltoi se presupune că apar ca urmare a capacităţii rădăcinilor de a dizolva ele însele fierul feric prin excreţiile radiculare, sau chiar de a absorbi complecşi minerali sau organici ai fierului. (Trocme S. şi Grass R., 1968). Prevenirea apariţiei clorozei ferice în plantaţiile de pomi se realizează în primul rând prin evitarea plantării speciilor, soiurilor şi portaltoilor sensibili pe solurile cu pH-ul ridicat şi bogat în calciu activ. De asemenea, aerisirea solului, scarificarea, folosirea îngrăşămintelor verzi, înierbarea terenului, eliminarea excesului de apă prin drenaj pot reduce mult pericolul clorozei. Pe solurile calcaroase se vor folosi îngrăşăminte chimice cu reacţie fiziologică acidă. Se va evita o fertilizare prea abundentă cu fosfor şi potasiu, în special cu clorură de potasiu. În ultimul timp, în combaterea clorozei se recomandă folosirea compuşilor organo-minerali numiţi chelaţi, în care fierul se află în forme uşor absorbite de rădăcinile pomilor şi nu trec în forme fixe în sol. Chelaţii de fier de tip poliamino-poliacetici sunt, în principiu, relativ stabili şi într-o gamă largă de pH, respectiv alcalinizarea mediului nu provoacă precipitarea rapidă a fierului sub formă de hidroxid de fier. Chelaţii de fier pot fi aplicaţi şi odată cu tratamentele fitosanitare, dar nu sunt compatibili cu calciul şi sărurile metalelor grele din pesticidele folosite. Borul (B). Este foarte important pentru viaţa pomilor, deşi intervine în doze infime, de ordinul a 100-200 g pentru o recoltă de 40 t mere/ha (Gautier M., 1970). Borul stimulează diferitele procese şi reacţii vitale precum: creşterea rădăcinii şi tulpinii alături de zinc şi magneziu, sinteza şi metabolismul glucidelor, proteinelor şi acizilor nucleici, sinteza clorofilei, migrarea glucidelor, germinarea polenului şi fecundarea, activitatea invertazei, pectinazei, terazinei, fixarea azotului, formarea materialului celular din glucide, absorbţia azotului, potasiului, magneziului, calciului, inhibă absorbţia sulfului, fosforului, clorului, iar la unele plante reduce acţiunile toxice ale cuprului. Contribuie la creşterea rezistenţei ţesuturilor la acţiunea gerului. Nevoia de bor este ridicată la începutul vegetaţiei, dezmugurire şi înflorire. Carenţa de bor apare în primul rând pe soluri nisipoase, podzolice,

431

turbe acide, defrişări forestiere, soluri de stepă şi soluri bogate în ioni de calciu. Carenţa în bor produce dereglaje fiziologice la principalele specii pomicole printre care se numără împiedicarea diferenţierii mugurilor de rod, încetinirea, oprirea, apoi moartea vârfurilor de creştere care poate să aibă loc la mijlocul sau spre sfârşitul verii. Numeroase simptome exterioare marchează carenţa de bor. Astfel, frunzele dezvoltate pe vârful lăstarilor, sunt de la început mai mici ca cele sănătoase, înguste, prima data de culoare arămie, apoi clorotice, devin neobişnuit de groase, casante parţial şi cad de timpuriu. Apare un număr anormal de mare de lăstari care diferă de aşa-zisele „mături de vrăjitoare” cauzate de viroze. Pe scoarţa trunchiului şi a ramurilor apar crăpături cu aspect caracteristic, sub formă de protuberanţe sau denivelări. Rădăcinile prezintă uneori mici umflături în forma de măciucă, asemănătoare cu cele provocate de nematozi. Carenţa de bor pe fructe se manifestă sub diferite forme de suberificări sau aparenţă de suberificare. Suberificările datorate carenţei de bor pot fi externe, interne şi difuze. Suberificările externe apar evident pe fructele care au ajuns la mărimea unei nuci, în special pe partea umbrită în apropierea calciului. De multe ori fructele prezintă crăpături adânci până la casa seminală. Suberificarea internă se poate recunoaşte la circa 6-8 săptămâni de la căderea petalelor şi se manifestă prin deformarea fructelor. Pulpa bolnavă se suberifică, în timp ce cea sănătoasă creşte în continuare provocând deformarea fructului. Suberificarea difuză apare într-o fază avansată de dezvoltare a fructelor, sub formă de pete spongioase de culoare brună. Combaterea carenţei de bor, se poate realiza atât prin fertilizarea solului, cât şi prin stropirile foliare. Aplicarea borului sub formă de borax sau acid boric pe sol, este destul de riscantă datorită faptului că borul este destul de mobil în majoritatea solurilor; însă o proporţie însemnată, variabilă după tipul de sol, poate să fie reţinută sub formă relativ asimilabilă. Dozele recomandate în funcţie de puterea adsorbantă a solului, se ridică la 20-40 kg/ha borax. Pentru corectarea carenţei de bor, rezultate foarte bune se obţin prin stropirile foliare cu acid boric executate la începutul fructificării. Aceste stropiri au mărit concentraţia de bor din frunze şi fructe cu efecte remanente pentru 2 ani (Chiriac A., 1974). Din experienţele organizate până în prezent, se desprinde faptul că borul pulverizat pe frunzele pomilor se absoarbe mai bine la începutul perioadei de vegetaţie, cu toate că în această perioadă suprafaţa foliară este mai mică. Stropirile cu bor contribuie şi la îmbunătăţirea calităţii fructelor la măr prin micşorarea rugozităţii fructelor la soiul Golden delicious şi a pătării la soiul Jonathan. Manganul (Mn) joacă un rol important in formarea clorofilei. De asemenea, este un microelement cu rol stimulativ al activităţii enzimatice, reglează repartiţia în plantă a Fe, Cu şi Mg, reglează echilibrul de oxido-reducre, activitatea nitroreductazei şi metabolismul azotului, are rol important în metabolismul glucidelor, în ciclul lui Krebs, în creşterea plantelor, sinteza unor vitamine, migrarea glucidelor din frunze în organele de rezervă. Absorbţia manganului de către plante din sol este influenţat în mare măsură de potenţialul de oxido-reducere din sol şi de pH-ul solului. Micşorarea pH-ului solului favorizează absorbţia manganului, în schimb concentraţiile mari de Fe, Ca şi Mg o împiedică (Tisda1e S., 1966). Carenţa de mangan la toate speciile se manifestă sub formă de cloroză marginală şi internervurală destul de difuză, în special la frunzele tinere.

432

Carenţele grave duc la cloroză generalizată a limbului (albirea) care se distinge greu faţă de cloroza fierului. Având în vedere însă faptul că, în general, carentele de mangan nu prezintă gravitate şi că mai multe pesticide conţin mangan, pulverizarea acestora pe pom, de multe ori este egală cu o fertilizare foliară. După literatura de specialitate, speciile cele mai sensibile sunt în primul rând sâmburoasele, mai ales piersicul, dar şi mărul pe portaltoii vegetativi M 4 şi M 106. Carenţele de mangan apar în special pe solurile alcaline, calcaroase, dar s-a semnalat şi pe cele acide, în care manganul a fost antrenat prin levigare, cât şi pe cele nisipoase (Lazăr A., 1970). Pentru prevenirea sau reducerea toxicităţii manganului în cazul unor concentraţii foarte mari de mangan (300-500 ppm în frunze) se recomandă amendarea acestor soluri până ce se ajunge la un pH de 6-6,5, cu amendamente calcaroase bogate în magneziu (dolomită) precum şi eliminarea excesului de umiditate prin drenare. În cazuri mai grave se impune reamenajarea sistemului de desecare a terenului şi replantarea. Zincul (Zn). Deşi pomii au nevoie de cantităţi foarte mici de zinc, pomicultorii îl consideră ca un element nutritiv foarte important. Se acumulează în special în zonele de creştere cu activitate enzimatică intensă, are rol de activare a unor enzime şi intră în alcătuirea lor, are rol in metabolismul glucidelor şi în special al proteinelor, în sinteza clorofilei, în fotosinteză, în fecundare, în biosinteza hormonilor de creştere, în creşterea plantelor şi sporirea rezistenţei acestora la secetă şi ger. Absorbţia zincului de către pomi corespunde cu perioada de creştere intensă a lăstarilor şi formarea fructelor, scăzând apoi spre sfârşitul verii. Carenţa de zinc se manifestă în primul rând prin reducerea alungirii internodiilor şi frunze mici care se grupează în rozete. Frunzele apar foarte înguste, iar pe limbul lor se formează plăgi clorotice dispersate sau sub forma unui mozaic de pete verzi pe fond galben. Cloroza poate să fie generalizată, dar nervurile şi ţesuturile vecine rămân verzi. La piersic în lipsă de zinc, s-au observat căderi de frunze fără simptome vizibile de carenţă. Carenţa de zinc apare prima dată către vârful coroanei şi se manifestă prin desfrunzirea ramurilor la care rămân doar câteva frunze apicale. Se întâmplă ca boala să nu afecteze decât anumite părţi ale pomului. În cazul unor carenţe grave, în primăvara următoare, ramuri întregi ale pomului nu pornesc în vegetaţie şi se usucă. Carenţa de zinc contribuie la scăderea capacităţii de producţie a pomilor şi obţinerea unor fructe mici şi deformate. Cel mai des, carenţa de zinc se manifestă la măr, prun, piersic şi gutui şi apare în primul rând pe solurile acide, uşoare, nisipoase şi pe soluri cu pH-ul ridicat, cu o mare rezervă de Ca. Zincul în sol este situat în straturile superioare mai bogate în materie organică. Acest fapt explică de ce în urma nivelărilor de profunzime, când la suprafaţă au fost date la iveală orizonturi inferioare cu calităţi agroproductive mai slabe, a apărut în livezi carenţa de zinc. Carenţa de Zn mai poate fi provocată de o amendare puternică sau de o fertilizare puternică cu fosfor care poate duce la antagonismul dintre ionii de fosfor şi zinc. Nutriţia cu zinc poate fi mult îmbunătăţită prin înierbarea plantaţiilor de pomi, folosirea îngrăşămintelor verzi şi aplicarea gunoiului de grajd. În tratamentul carenţei de zinc, cele mai bune rezultate s-au obţinut prin stropirea pomilor înainte de dezmugurit cu o soluţie de sulfat de zinc (SO4Zn) în concentraţie de 2-5 % sau prin stropiri în timpul vegetaţiei tot cu sulfat de zinc, dar neutralizat cu var, în concentraţii mult mai mici, de maximum 1 %. Folosirea fungicidelor ce conţin zinc (Zineb sau Ziram) prin dozele recomandate

433

(de 200 g/100 l soluţie) contribuie cu aproximativ 450 g zinc (Zineb) sau 350 g zinc (Ziram), constituind un aport apreciabil pentru nevoile pomilor. Se mai poate recomanda reducerea dozelor de îngrăşăminte cu fosfor în cazul unei carenţe puternice de zinc. Cuprul (Cu) este indispensabil pentru toate plantele, fiind constituent al multor enzime de oxidare, iar pe altele le activează, are rol important în formarea clorofilei şi metabolismul glucidelor. Cu toate acestea, foarte multă vreme nu s-au observat carenţe de Cu la pomi, aceasta şi datorită folosirii unor fungicide pe baza de cupru. Simptomele de carenţă cuprică se manifestă în primul rând pe frunzele tinere şi în vârfurile de creştere. Carenţele apar la mijlocul verii, după primul val de creştere intensivă. La măr, frunzele cad în timpul verii lăsând defoliate ramurile, ce pier apoi în întregime. Uscarea vârfurilor apare în special în plantaţiile tinere şi în pepiniere. La carenţa de cupru sunt sensibili mărul, părul, prunul şi cireşul. Cuprul ca şi zincul este puţin mobil în sol, exceptând solurile acide şi uşoare. Ridicarea pH-ului îi micşorează însuşirea de a fi asimilabil. Cuprul este fixat în mod energic în solurile bogate în materie organică. Cantităţile de cupru aduse în livadă prin tratamentele cu fungicide pot fi considerate ca o îngrăşare foliară deoarece aportul de cupru prin aceste tratamente poate depăşi de multe ori nevoile pomilor. Molibdenul (Mo) joacă un rol important în metabolismul azotului, influenţează biosinteza şi acumularea clorofilei. Necesarul de molibden este foarte redus (de numai 10 g/ha). Aprovizionarea solului cu materie organică şi cu fosfor care facilitează absorbţia molibdenului de către plante, cât şi cantităţile infime necesare au făcut ca până în prezent să nu fie observată insuficienţa molibdenului în pomicultura din ţara noastră. Clorul (CI). Deşi este un element a cărui prezenţă poate fi pusă în evidenţă între elementele absorbite de plantă, până în prezent a fost semnalată doar influenţa nefavorabilă a acestuia. Excesul de clor poate să apară fie din cauza factorilor de mediu (terenuri sărăturate, ape de irigaţie bogate în săruri), fie aplicării repetate a unor doze mari de îngrăşăminte care conţin clor (clorura de potasiu). La excesul de clor cei mai sensibili sunt arbuştii fructiferi. La coacăz simptomele se manifestă prin necrozarea vârfurilor extreme ale frunzelor şi ale marginilor, iar în cazuri grave pe întreaga frunză. Sodiul (Na). Deşi după anumiţi autori sodiul este mai puţin toxic în comparaţie cu clorul, în cazul în care solurile din livezi sunt slab aprovizionate cu potasiu, calciu şi magneziu, sodiul se acumulează în frunze şi poate să producă arsuri pe acestea. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi pe solurile sărăturoase sau în cazul în care apele de irigaţie au un conţinut bogat în sodiu. Irigarea culturilor de căpşuni cu apa provenită din pânza de apă freatică, bogată în săruri, a dus la distrugerea totală a culturii, în special acolo unde au staţionat timp mai îndelungat aspersoarele şi apa în exces a produs o sărăturate accentuată a acestor zone (Lazăr A., 1962). Titanul (Ti). În ultimul timp s-a constatat că şi titanul are importanţă în favorizarea activităţii de fotosinteză. Aplicarea titanului la măr prin stropiri foliare a condus la creşterea conţinutului frunzelor în unele microelemente.

434

7.8.3. Noţiuni generale privind fertilitatea şi fertilizarea Acţiunea simultană a mai multor factori de vegetaţie, respectiv acţiunea mai multor elemente nutritive, influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor. Necesitatea administrării îngrăşămintelor în cultura pomilor este impusă de faptul că aceştia, fiind plante perene, extrag timp îndelungat cantităţi mari de substanţe nutritive. Clima -îngheţ şi dezgheţ -uscat-umed -colmatare, eroziune, levigare Creşterea plantelor -sănătate -producţie

Îngrăşământ organic -activitatea vieţii din sol -complexul argilo-humic -îmbogăţire în humus -bilanţul substanţelor nutritive -proprietăţi fizice

Lucrarea solului -regimul aero-hidric şi caloric -crearea permiselor pentru activitatea biologică -omogenizarea stratului arabil -desfiinţarea orizontului compact -adâncirea stratului arabil -afânarea orizonturilor inferioare a solului -încorporarea de materii organice combaterea buruienilor

Fertilitatea solului Proprietăţi fizicochimice şi biologice ale solului

Organizarea rotaţiei -rădăcinile plantelor-structurarea vie -acoperirea solului-protecţie faţă de levigare, colmatare, eroziune -reziduuri vegetale-bilanţul humusului -repausul solului -afânarea orizonturilor inferioare ale solului a

Figura 7.44. Factorii care influenţează formarea fertilităţii solului (după Sattler F şi Wistinghausen E. 1994). Fertilitatea este una din cele mai importante însuşiri ale solului. Fertilitatea solului este însuşirea acestuia de a furniza plantelor substanţe nutritive, apă şi alţi factori ai creşterii şi dezvoltării lor. Fertilitatea solului, ca însuşire sintetică globală, este determinată de modul de echilibrare a proceselor

435

de acumulare a materiei organice în direcţia humificării, cu cele de mineralizare a humusului, în contextul ecologic zonal şi care contribuie la aprovizionarea plantelor cu nutrienţi (Ştefanic G. şi colab., 1977). Factorii care influenţează formarea fertilităţii solului (după Sattler F. şi Wistinghausen E., 1994) sunt prezentaţi în figura 7.44. Materia organică deosebeşte solul de roca goală şi conferă solului însuşirea sa cea mai preţioasă – fertilitatea. Comparativ cu restul fazei solide a solului, substanţa organică reprezintă o parte relativ mică, dar îndeplineşte un rol extrem de important prin funcţiile sale fizico-chimice sau biologice, servind ca sursă energetică pentru flora microbiană şi ca factor de care depinde în mare parte starea de fertilitate a solului. Constituenţii materiei organice sunt resturi de plante şi animale, organisme vii din sol, diverşi compuşi sintetizaţi de microorganisme, un mare număr de substanţe ce rezultă ca secreţii radiculare sau din descompunerea substanţelor organice moarte. Fracţiunea organică a solului cuprinde, deci, următoarele grupe esenţiale: substanţe organice nehumificate; substanţe organice specifice solului (humusului); substanţe intermediare de descompunere a resturilor vegetale sau animale (acizi organici, aminoacizi, glucide, grăsimi, răşini, aldehide, chinone, fenoli, substanţe enzimatice, etc.). După depozitare, substanţele suferă 2 procese, prin acţiunea factorilor fizico-chimici, precum şi activitatea organismelor: de mineralizare, prin degradarea energetică şi chimică rapidă ca şi de humificare, printr-o degradare lentă cu sisteme intermediare. Echilibrarea humificare-mineralizare este procesul cel mai important dintre procesele ce definesc fertilitatea solului. Ştefanic Gh. (citat de Săndoiu D., 1984), precizează o definiţie a fertilităţii pornind de la această idee: „fertilitatea solului este capacitatea sa naturală de a-şi echilibra procesele de acumulare ce stau la baza formării complexului organo-mineral cu cele de eliberare a substanţelor nutritive pentru învelişul vegetal”. Fertilitatea solului ca stare complexă este rezultatul intercondiţionării materiei vii - plante şi animale - sol, apa şi aerul din mediu. Ritmul procesului de humificare este de 2-6 g humus/mp/an, fapt ce impune o grijă deosebită pentru păstrarea lui (Săndoiu D.I., 1984). Prin mineralizarea sa de către microorganisme, substanţa organică a solului reprezintă principala sursă de azot pentru plante. În legătură cu descompunerea humusului, trebuie amintit aşa numitul „efect de activare” (efect de amorsare) ce constă în accelerarea descompunerii humusului de către materia organică introdusă în sol şi se explică prin stimularea microflorei ce descompune humusul de către resturile organice mai uşor asimilabile. „Efectul de activare” poate avea ca urmare reducerea conţinutului de humus din sol, fenomen ce se poate întâmpla în cazul folosirii îngrăşămintelor verzi sau a aplicării frecvente de doze mici de gunoi de grajd. Şi îngrăşămintele minerale cu amoniu pot provoca un fenomen de activare. Consumul de substanţe nutritive pentru formarea recoltei epuizează solul în elemente, ceea ce duce treptat la scăderea fertilităţii solului. În practică se urmăreşte menţinerea stării de fertilitate a solului la nivel ridicat. Intervenţia omului prin îngrăşăminte chimice (fertilizare) în scopul refacerii echilibrului nutritiv al solului, constituie o practică indispensabilă.

436

Îngrăşămintele (ingrassiare = a îngrăşa) sunt substanţe minerale sau organice obţinute prin sinteză, prin prelucrarea unor roci naturale, sau rezultă ca produse reziduale din diverse activităţi umane (zootehnie), utilizate în agricultură în scopul creşterii nivelului şi calităţii recoltelor, prin sporirea fertilităţii solului. Folosirea gunoiului de grajd în fertilizare este o practică milenară. Gunoiul acţionează favorabil asupra producţiei, în special prin conţinutul său în azot, dar şi prin alte elemente (conţinut în substanţe stimulatoare pentru plante, conţinut în microelemente, efect favorabil asupra structurii solului, etc. Alături de îngrăşămintele organice, ca un puternic mijloc de a satisface nevoile nutritive ale plantelor, au apărut îngrăşămintele minerale.

7.8.4. Particularităţile fertilizării pomilor şi arbuştilor fructiferi Pomii fructiferi, datorită unui sistem radicular foarte viguros şi bogat, au posibilitatea să exploreze un volum de sol mult mai mare şi valorifică mult mai bine rezervele de substanţe nutritive situate şi în orizonturile din profunzime. Spre deosebire de multe plante cultivate, în rădăcinile pomilor se petrec procese specifice de sinteză, asimilaţie şi distribuţie, în paralel cu absorbţia apei şi a elementelor nutritive. 0 particularitate deosebit de importantă a sistemului radicular al pomilor este capacitatea de solubilizare a substanţelor minerale din sol, în special compuşii fosforului, datorită acizilor organici eliminaţi de rădăcini. Aceasta explică şi faptul că sub coroana pomilor la adâncimea de 0-40 cm, cantitatea de fosfor asimilabil este mai mare decât pe intervalele dintre rânduri (Caramete C., 1976), fapt confirmat şi de cercetările efectuate într-o livadă intensivă de măr de Lăzăroiu P. (1978). Rădăcinile pomilor fructiferi au capacitatea de a absorbi substanţele nutritive în tot cursul perioadei de vegetaţie, dar nu cu aceeaşi intensitate, absorbţia maximă corespunzând cu creşterea intensă a rădăcinilor. Această activitate prezintă intensităţi mai mari în perioada de primăvară, la sfârşitul verii şi toamna. Orice intervenţie prin care se intensifică formarea rădăcinilor absorbante contribuie în mod direct la o mai bună aprovizionare a pomilor. Situarea sistemului radicular în profunzime face ca îngrăşămintele greu solubile, fosfor şi potasiu, aplicate la suprafaţă să nu fie folosite integral de pomi. De această însuşire specifică va trebui să se ţină cont la stabilirea sistemului de întreţinere şi fertilizare pe toată perioada de exploatare a plantaţiei. Portaltoii de vigoare slabă, prin dezvoltarea unui sistem radicular mai superficial, au posibilitatea să folosească mai eficient îngrăşămintele din straturile superficiale ale solului. Pentru stabilirea sistemului de fertilizare la pomii fructiferi, este necesară cunoaşterea modului în care se desfăşoară procesele de nutriţie, în raport cu fazele de vegetaţie. Din cantitatea totală de elemente nutritive folosite de pom într-un an, pomii înmagazinează sub formă de substanţă de rezervă în muguri, ramuri şi rădăcini, circa 30 % din N, 2,5 % din P şi 1,5-3 % din K. Vârsta pomilor influenţează în mare măsură intensitatea absorbţiei substanţelor nutritive şi formarea de rezerve. La pomii tineri neintraţi pe rod, cea mai mare importanţă prezintă aprovizionarea cu substanţe nutritive în perioada creşterii intense a lăstarilor când are loc un consum mare de azot, fosfor, potasiu. Pomii mai bătrâni au o capacitate mai redusă de înmagazinare a azotului, în schimb au o capacitate mai mare de înmagazinare pentru fosfor şi potasiu. Aprovizionarea cu substanţe nutritive dintr-un an, poate influenţa

437

rezultatele din următorii 2-3 ani, datorită faptului că pe lângă dezvoltarea producţiei anului respectiv, prin gradul de diferenţiere a mugurilor de rod se influenţează producţia anului viitor, iar o creştere bună constituie baza producţiei din următorii 2-3 ani. Ca urmare fenomenul alternanţei de rodire se poate atribui numai în mică parte aprovizionării solului cu substanţe nutritive, responsabil în aceste situaţii fiind alţi factori. Stabilirea unui program raţional de fertilizare a plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi se face în funcţie de cerinţele speciei, soiului şi portaltoiului, de starea de aprovizionare a solului şi de fazele de creştere şi dezvoltare, prezintă o serie de dificultăţi. Printre elementele care influenţează necesarul de elemente fertilizante, precum şi accesibilitatea acestora pentru plante, se numără: starea de aprovizionare a solului şi proprietăţile sale fizico-chimice; dezvoltarea sistemului radicular şi capacitatea sa de absorbţie pentru substanţele nutritive; vârsta plantaţiei şi potenţialul de producţie; nivelul creşterilor anuale; condiţiile climatice specifice locale ş.a. O determinare exactă a necesarului de substanţe nutritive a livezilor şi evitarea risipei de îngrăşăminte, poate fi obţinută în urma analizei următoarelor elemente: - starea de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive uşor asimilabile; - conţinutul în elemente nutritive a frunzelor prin metoda diagnozei foliare; - rezultatele obţinute în baza experienţelor de fertilizare; - identificarea eventualelor simptome apărute ca urmare a carenţei diferitelor elemente nutritive; - efectuarea de observaţii asupra creşterii şi fructificării pomilor, a calităţii fructelor şi a eventualelor schimbări survenite în cursul anului. Analiza solului. Analizele de sol sunt obligatorii în următoarele etape: - înainte de înfiinţarea plantaţiilor pentru a stabili pretabilitatea solului pentru plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi şi nivelul stării de aprovizionare în substanţe nutritive; - după intrarea pe rod când analizele se vor executa odată la 3-4 ani pentru stabilirea modificărilor survenite în starea de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive în special sub formă asimilabilă. În general, se recomandă stabilirea prin analize chimice a formelor uşoare asimilabile de fosfor, potasiu, magneziu, bor şi mangan. Probele medii de sol pentru analiză se vor recolta din fiecare parcelă sau câte o probă la 5-6 ha. Fiecare probă trebuie să fie alcătuită cel puţin din 20 probe parţiale, recoltate în diagonală din cadrul parcelei. Pentru analizele de sol ce se execută înaintea înfiinţării plantaţiilor e recoltează probe medii din orizonturile: 0-20; 20-40; 40-60 cm. Pentru plantaţiile de arbuşti fructiferi este suficient dacă se iau probe în orizonturile 020 şi 20-40 cm; dacă pe terenul ales urmează să se aplice lucrări de organizare, amenajări antierozionale, nivelare, desecare, probele de sol se vor recolta după efectuarea acestor lucrări. În cazul plantaţiilor pe rod se recomandă ridicarea unor probe medii separat de pe rândurile de pomi şi separat de pe intervale. Ridicarea robelor se va face din aceleaşi orizonturi indicate în cazul probelor recoltate înainte de plantare. Analiza foliară (Diagnoza). După părerea multor specialişti, analiza foliară la pomi poate să furnizeze cele mai fidele date referitoare la stadiul

438

aprovizionare cu substanţe nutritive şi a schimburilor ce au loc, frunza fiind organul cel mai important pentru metabolismul pomilor fructiferi. (Bould C., 1966). Pentru un metabolism eficient, în frunzele pomilor substanţele nutritive trebuie să se afle într-o concentraţie favorabilă. Concentraţia optimă a substanţelor nutritive în frunze este variabilă, fiind influenţată de o serie de factori interni şi externi, dar dacă probele vor fi recoltate şi analizate pentru fiecare specie la momentele cele mai potrivite, rezultatele obţinute furnizează date foarte valoroase cu privire la starea de aprovizionare a pomilor. Întrucât analiza foliară poate fi influenţată de o serie de factori specifici, rezultatele trebuie corelate cu analizele de sol, cu informaţiile referitoare la tehnologiile aplicate şi cu producţiile obţinute. Valoarea practică a rezultatelor analizei foliare, depinde în mare măsură de alegerea corectă a momentului prelevării, precum şi a locului de amplasare a frunzelor în pom şi pe ramură. În ce priveşte momentul de recoltare a frunzelor, cercetările cu privire la schimbările ce survin în conţinutul de substanţe nutritive din frunze, au ajuns la concluzia că, dacă acestea prezintă schimbări importante la începutul perioadei aprilie-mijlocul lunii iunie (Fied1er W., 1964), după încetarea creşterii intensive a lăstarilor şi formarea mugurilor terminali, schimbările sunt neînsemnate pe o perioadă des,tul de lungă, fapt pentru care această perioadă de stabilizare relativă este cea mai potrivită pentru recoltarea probelor În ţara noastră, în funcţie de condiţiile climatice ale anului, această perioadă se situează calendaristic pentru măr şi păr în general între 15 iunie şi începutul lunii august, iar pentru sâmburoase, de la sfârşitul lunii iunie, până la sfârşitul lunii iulie. Pentru arbuştii fructiferi perioada de recoltare a fructelor se consideră ca cea mai corespunzătoare pentru recoltarea probelor foliare. În ce priveşte modul de recoltare a probelor, majoritatea specialiştilor preconizează alegerea frunzelor de pe porţiunea de mijloc a lăstarilor anuali, situaţi la exteriorul şi înălţimea de mijloc a coroanei (1,5-1,8 m). De pe porţiunea de mijloc al fiecărui lăstar sănătos se recoltează câte 2 frunze cu peţiol. Recoltarea se efectuează numai de pe pomii sănătoşi, cu frunzele dezvoltate normal, din direcţia celor 4 puncte cardinale de pe lăstari bine expuşi la lumină. În cadrul plantaţiilor intensive, se recomandă recoltarea unei probe medii (constituită din 60-80 frunze) la 2-5 hectare, pentru fiecare combinaţie soi-portaltoi. Cantitatea de frunze dintr-o probă medie depinde de numărul de analize şi de metoda folosită, putând ajunge câteodată la 100-200 de frunze. Proba medie în cadrul parcelei se va recolta de pe 8-10 rânduri, de pe câte un pom pe fiecare rând. Probele de frunze nu se vor recolta de pe marginea rândurilor, dar nici peste 30 m în interiorul plantaţiei. Dacă pe frunze se află urme de pesticide sau îngrăşăminte foliare, se recomandă spălarea probelor adunate, cu apă distilată. Frunzele adunate se vor usca la umbră, într-o încăpere bine aerisită, după care se trimit la laboratoarele de analiză unde se vor usca în continuare la o temperatură de 50-70 0C, până la stabilizarea greutăţii. Pentru determinarea conţinutului în elemente nutritive a frunzelor, se va folosi întreaga frunză (conţinutul în potasiu al peţiolului este mai mare menţionează Bou1d C. şi colab., 1969; el reprezintă însă un procent foarte redus din greutatea totală a frunzei). La nuc, căpşun, zmeur, mur şi coacăz, specii la care conţinutul în potasiu reflectă mai fidel starea de aprovizionare, se vor face analize separate, la frunză şi la peţiol. Conţinutul frunzelor în macroelemente se raportează în procente faţă de substanţa uscată, iar microelementele în ppm. În general

439

rezultatele obţinute se clasează în 3-5 nivele de aprovizionare: deficitară (carenţă), slabă, optimă, mare şi foarte mare. În cazul unei aprovizionări deficitare, apar simptome specifice de carenţă, slabă dezvoltare a lăstarilor, producţii scăzute; fertilizarea are efecte imediate. Slaba aprovizionare cu substanţe nutritive, nu scoate în evidentă simptome vizibile de carenţă. Un nivel optim indică o stare corespunzătoare de aprovizionare cu substanţe nutritive, pentru realizarea unor producţii mari şi de calitate superioară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre un nivel ridicat (mare) de aprovizionare cu substanţe nutritive, dar în acest caz pot să apară perturbări şi antagonisme în echilibrul de nutriţie. În cazul nivelelor foarte mari (toxice) apar simptome de toxicitate care pot duce la pagube mari. Stabilirea unui nivel critic al substanţelor nutritive peste care nu se pot obţine sporuri de producţie, din punct de vedere teoretic întâmpină o serie de greutăţi, fiind influenţat de o serie de factori menţionaţi anterior. Cu toate acestea, în baza analizelor foliare, se poate scoate în evidentă o stare de aprovizionare deficitară (slabă), bună şi mare sau excedentară. La folosirea valorilor limită în aprovizionarea cu substanţe nutritive, va trebui să se stabilească şi raportul optim dintre elementele nutritive pentru menţinerea unui raport corespunzător dintre azot-potasiu; calciu-magneziu etc. După mai mulţi autori, se recomandă ca acest raport între azot-potasiu să se situeze între următoarele limite în funcţie de specie : măr-păr =1,5-1,6; pruncais = 0,8-0,9; cireş-vişin = 1,7-2,0; piersic 1,0-1,2; zmeur = 2,2-2,5; coacăz negru 1,7-2,0; coacăz roşu = 2,0; căpşun = 1,7-2,1. Raportul dintre potasiumagneziu pentru majoritatea speciilor oscilează între 5-6. Datele prezentate sunt orientative, ele fiind influenţate de proprietăţile fizico-chimice ale solului, climă, soi, portaltoi şi agrotehnica aplicată şi ele se referă numai la raportul ce trebuie să se realizeze în interiorul plantei şi nu cel din sol. De reţinut este totuşi faptul că cele mai multe date prezentate în literatura de specialitate cu privire la starea de aprovizionare cu substanţe nutritive a pomilor, obţinute prin analize foliare sunt mai sigure şi mai corespunzătoare pentru stabilirea unui program raţional şi eficace de fertilizare. Aceasta şi datorită faptului că nivelul stării de aprovizionare cu azot şi potasiu este indicat cel mai bine de analizele foliare. Cu toate acestea în majoritatea cazurilor nu s-au putut stabili relaţii directe între starea de aprovizionare a solului şi cea a frunzelor cu potasiu şi magneziu asimilabil. Explicaţia constă în faptul că concentraţia elementelor nutritive în frunze la un moment dat este determinată de însuşirile ereditare ale speciilor, soiurilor şi a factorilor de mediu, care pot influenţa capacitatea de furnizare a solului cu elemente nutritive. Pe de altă parte, analizele foliare, chiar dacă pot releva insuficienţe ale nutriţiei nu scot în evidenţă originea acestor insuficienţe. Desigur că ele pot să pună în evidenţă antagonismele, dezechilibrele precum şi influenţa unui exces de potasiu asupra apariţiei carenţei de magneziu. Însă o insuficienţă de potasiu poate proveni, de exemplu, dintr-o defectuoasă dezvoltare a rădăcinilor într-un mediu asfixiant, chiar şi în cazul în care solul este relativ bine aprovizionat cu potasiu (Lazăr A., 1967). Pentru stabilirea stării de aprovizionare cu calciu a plantaţiilor de măr şi influenţa acestora asupra capacităţii de păstrare, se recomandă şi analiza fructelor.

440

Datele furnizate de analiza foliară prezintă o valoare de diagnozare. Valoarea de diagnozare a analizei foliare este mai mare dacă se bazează pe datele obţinute pe o perioadă mai îndelungată, de cel puţin 3 ani. În baza datelor obţinute, în urma diagnozei foliare, a celor furnizate de analizele de sol efectuate cu cel mult 4-5 ani înainte, a producţiilor realizate şi a observaţiilor proprii asupra stării generale a plantaţiei, specialistul poate cu mai multă uşurinţă să stabilească un program corespunzător şi eficace de fertilizare.

7.8.5. Tehnici de administrare a îngrăşămintelor şi tipuri de îngrăşăminte Întrucât amplasarea plantelor se va face pe terenuri în pantă, cu soluri în general slab fertile, adeseori grele, I.C.P.P. Piteşti-Mărăcineni propune o fertilizare înainte de plantare, numai a terenului care corespunde spaţiului de nutriţie a sistemului radicular în primii 4-5 ani de viaţă. Practic, se referă la o fâşie de teren de cel puţin 1-1,2 m de-a lungul rândului de pomi. Fertilizarea de bază ar urma să se aplice, de asemenea, numai în această zonă. Se consideră că abundenţa de elemente nutritive în jurul rădăcinilor, în condiţiile stării de favorabilitate a însuşirilor aerohidrice, ca urmare a administrării unor doze mari de îngrăşăminte organice într-un volum redus de sol, va conduce la formarea unui sistem radicular puternic ramificat şi concentrat în această zonă (Isac Il., 1985). În condiţiile unei înierbări periodice a intervalelor dintre pomi, M. Iancu ş.a. (1988) propune o administrare a îngrăşămintelor pe toata suprafaţa în plantaţiile pe rod (în cazul folosirii portaltoilor franc). Îngrăşămintele de K nu se aplică direct pe rădăcinile pomilor, întrucât sunt fitotoxice. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face diferenţiat, în funcţie de specie, soi, portaltoi, însuşirile solului, starea de aprovizionare cu elemente nutritive, factorii ecologici, sistemul de producţie. Aceste doze trebuie să fie optim economice (D.O.E), ţinând seama că substanţele minerale constituie doar o mică parte din masa vegetativă (8-10 % din substanţa uscată), iar fructele doar 0,4-0,5 %; pomul foloseşte aceeaşi cantitate de energie pentru a produce o ramură de 1 m lungime sau 1 kg de mere (W. Drahorad, 1985). Pentru plantaţiile tinere se pot recomanda, orientativ, pe un pom anual: 5 kg gunoi de grajd+16 g N, 12 g P2O5, 8 g K2O (la m2 de suprafaţă radiculară activă). Toamna se încorporează îngrăşămintele organice de P şi K+1/4 din doza de N, iar primăvara (după începutul creşterii lăstarilor) restul de N. În plantaţiile pe rod, orientativ, în funcţie de înclinarea pantei, se pot administra anual 10 t/ha gunoi de grajd, sau 30-40 t/ha, o dată la 3-4 ani. Între două fertilizări cu gunoi de grajd se pot aplica la hectar doze de 80-120 kg N, 60-80 kg P205 şi 70-100 K20 s.a. (există o tendinţă de reducere a dozelor de P). Trebuie ţinut seama de posibilităţile de reutilizare a elementelor chimice acumulate anual în sol. Fertilizarea suplimentară foliară. Îngrăşămintele complexe foliare facilitează absorbţia mai rapidă a elementelor minerale, chiar în condiţii de secetă prelungită. Ele au adus sporuri mari de recolte de măr şi cireş (până la 115 %). Aplicarea amendamentelor pe solurile acide. Se face odată 1a 8-10 ani, sub arătura de toamnă, înaintea plantării pomilor. Tipuri de îngrăşăminte folosite în pomicultură. Îngrăşămintele organice gunoi de grajd, compost, turbă, gunoi de

441

păsări, dejecţii lichide, frunze uscate, îngrăşăminte verzi. În condiţiile crizei energetice şi a amplasării plantaţiilor pomicole pe terenurile în pantă slab fertile se acordă atenţie deosebită îngrăşămintelor verzi (R. Gras, S. Trocmé, 1977). Rezultate bune a dat pământul turbos şi turbo-composturile (A. Lazăr, 1973). La fertilizarea arbuştilor fructiferi şi a pomilor s-au folosit cu succes nămolurile (provenite de la staţiile de epurare a apelor menajere) compostate cu turbă sau paie (M. Botez, 1977; Gh. Lixandru, 1987). Recent, a început folosirea ca îngrăşământ organic a ramurilor tocate şi căzute la aplicarea tăierilor: 3-4 t/ha în plantaţiile clasice şi intensive şi 23-50 t/ha în plantaţiile cu desime foarte mare a pomilor (M. Cotorobai, 1977, 1987). 0 rezervă însemnată de N organic este oferită de arbustul fructifer Hippophae rhamnoides (cătina albă) (V. Cireaşă, 1988) şi de mazăre furajeră semănată toamna şi încorporată în sol primăvara. Îngrăşămintele chimice: Îngrăşăminte azotate: sulfatul de amoniu (20-21 % s.a.); azotatul de sodiu (15-16 % s.a.); azotatul de amoniu (32-34 % s.a.) ; ureea (46 % s.a.). Toate sunt energointensive. Îngrăşăminte fosfatice: superfosfatul (16 % s.a. azot şi 27-30 % calciu ce influenţează pozitiv păstrarea merelor); fosfatul diamoniacal (47 % s.a. P şi 16 % s.a. N). Îngrăşăminte potasice: sarea potasică (20-45 % s.a.). Îngrăşăminte chimice complexe, formate din 2-3 elemente nutritive. Cenuşa constituie un îngrăşământ complex. Conţine 10-20 % K, calciu, fosfor, cupru, zinc, mangan, cobalt. În livezi, îngrăşămintele se aplică în mai multe perioade, deosebindu-se o fertilizare cu prilejul înfiinţării livezilor şi alta după plantarea pomilor şi intrarea acestora pe rod. La înfiinţare, îngrăşămintele se administrează pe întreaga suprafaţă odată cu desfundatul (gunoi de grajd, îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu). Cantitatea de îngrăşăminte aplicate la fertilizarea de bază (la înfiinţarea plantaţiei odată cu desfundarea terenului), are în vedere starea de aprovizionare a solului găsită în urma analizelor agrochimice, urmărind crearea unor rezerve de elemente nutritive suficiente pentru a aproviziona speciile pomicole ce rămân un număr de ani pe acelaşi loc. Dozele sunt cuprinse între 500-800 kg/ha îngrăşăminte cu fosfor şi 700-1000 kg/ha îngrăşăminte cu potasiu, iar îngrăşămintele organice variază între 40-60 t/ha. Se poate face şi o îngrăşare locală la groapă (odată cu plantarea) în scopul asigurării elementelor nutritive a pomilor în anul plantării, când se pot aplica îngrăşăminte chimice şi gunoi de grajd bine fermentat sau compost, cantităţi ce diferă în raport cu tipul de sol. În livezile tinere, anual se aplică o îngrăşare ce urmăreşte realizarea unui echilibru nutritiv care să grăbească intrarea pe rod. Aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale se face fie pe întreg intervalul dintre rânduri, fie în benzi paralele cu rândurile, în special în plantaţiile intensive, sau în jurul trunchiului pe proiecţia coroanei, mai ales pe terenurile în pantă. În plantaţiile amplasate pe terenurile în pantă, îngrăşămintele se aplică astfel: - în benzi paralele cu curbele de nivel, la distanţă de 50-70 cm pe terenurile cu pantă de 15-20 %,

442

- pe proiecţia coroanei, la 50 cm distanţă de tulpină la pomii sub 3 ani, la 75 cm la pomii sub 5 ani şi 100 cm la pomii de 5-10 ani, pe terenurile în pantă ce depăşesc 20 %. În livezile pe rod, sistemul de fertilizare se diferenţiază în raport cu condiţiile de sol, relief, climă, specie (soi), vârstă, portaltoi, sistem de cultură, mod de lucrare a terenului. Îngrăşămintele chimice se aplică anual, iar cele organice la 3-4 ani odată. În livezile pe rod (rădăcinile acoperă aproape toată suprafaţa terenului) îngrăşămintele se împrăştie uniform pe întreaga suprafaţă şi se introduc în sol la 25-30 cm, toamna sau primăvara, pe terenurile plane sau cu panta de 10 %. Gradul de solubilitate al îngrăşămintelor influenţează epoca încorporării îngrăşămintelor de bază. Toamna (cu o lună înainte de căderea frunzelor) se administrează îngrăşămintele organice şi cele pe bază de fosfor şi potasiu, pentru a avea timp ca acestea să se transforme în forme asimilabile până la declanşarea vegetaţiei şi a putea pătrunde în zona rădăcinilor active. Toamna se administrează şi 1/3 din azot, ce oferă rădăcinilor active posibilitatea să transforme azotul mineral în forme organice şi să-l depoziteze în rădăcini. Fertilizarea fazială se face diferit în funcţie de tipul plantaţiei. Utilizarea raţională a îngrăşămintelor impune cunoaşterea particularităţilor fiecărei fenofaze de creştere şi fructificare. În livada tânără – prima fertilizare suplimentară se execută la dezmugurit, a doua peste 2-3 săptămâni (creşterea intensă a lăstarilor), iar ultima - după alte 2-3 săptămâni. În livada pe rod, se ţine seama de producţia de fructe din anul respectiv şi încărcătura de muguri floriferi pentru anul viitor. Prima fertilizare se execută înaintea fenofazei de înflorire-legare, a doua – la căderea fiziologică a fructelor, iar a treia – în fenofaza diferenţierii intense a mugurilor floriferi (iulie-august). Ca îngrăşăminte se pot utiliza îngrăşăminte cu azot, precum şi îngrăşăminte cu acţiune rapidă (urină de grajd, uree, ape amoniacale, etc.). Se pot aplica, de asemenea, îngrăşăminte faziale în stare lichidă (prin apa de irigat), precum şi îngrăşăminte foliare.

7.8.6. Fertilizarea şi implicaţiile asupra mediului Fertilizarea ca verigă tehnologică într-o agricultură modernă şi intensivă, dacă nu este fundamentată şi aplicată ştiinţific, poate determina şi amplifica procese şi fenomene de poluare chimică a solului şi a producţiei agricole (C. Răuţă şi colab., 1983). Utilizarea îngrăşămintelor minerale este o intervenţie activă a omului asupra ecosistemului. Impactul îngrăşămintelor asupra mediului ambiant poate fi divers şi anume: - pătrunderea elementelor nutritive din îngrăşăminte în apele freatice de suprafaţă; - utilizarea incorectă a îngrăşămintelor minerale poate înrăutăţi circuitul şi balanţa substanţelor minerale, poate înrăutăţi circuitul şi balanţa substanţelor nutritive, proprietăţile agrochimice şi fertilitatea solului; - poluarea plantelor (V. Lungu, 1994). Poluarea apei are loc în urma aplicării excesive a îngrăşămintelor. Din categoria îngrăşămintelor chimice sunt implicate, în primul rând, cele cu azot. Cantităţile excesive din apele de suprafaţă rezultă din suprafertilizarea şi scurgerea superficială în urma ploilor. Tot datorită suprafertilizării, se întâlnesc cantităţi excesive de nitraţi în apele freatice. Legislaţia din ţara noastră stabileşte limita maximă în conţinutul de nitraţi din apă de 45 mg NO 3 / litru.

443

Excesul de nitraţi din ape sau alimente produce boala numită methenoglobinemie (la copii), iar formarea de nitrozamine în tubul digestiv are efect cancerigen. După Le Chech (1995) citat de Voiculescu N. şi colab. (2002) sunt eliberate anual în apă, peste 1 milion de tone de azot ce afectează atât apele de suprafaţă, cât şi pe cele subterane. Fosforul este mai greu solubilizat şi deplasat de apele de scurgere superficială sau cele de suprafaţă. În cazul folosirii de îngrăşăminte chimice lichide şi granulate, are loc poluarea atmosferei. Atmosfera este poluată cu derivaţi gazoşi ai azotului ce se formează ca rezultat al proceselor de amonificare, nitrificare şi denitrificare, ce au loc în sol. Pierderile de azot pot apare în urma proceselor biologice din sol, a denitrificării şi interdependenţei chimice a îngrăşămintelor cu azot cu solurile carbonate şi alcaline. Se consideră că mărirea cantităţii de îngrăşăminte azotate utilizate, inclusiv pierderile de azot din atmosferă, pot accelera distrugerea ozonosferei. Cercetări privind implicaţiile fertilizării cu azot asupra solului, au arătat că fertilizanţii de tip amoniu dezvoltă acidificarea atât la nivelul solului, cât şi la nivelul rizosferei, de aceea folosirea lor trebuie să fie precaută în solurile cu capacitate de tampon scăzută. Fetilizanţii cu azot de tip amoniu scad pH-ul solului şi măresc concentraţia manganului în frunze până la un nivel considerat toxic la măr. În plus, faţă de forma de azot şi capacitatea de tampon, există şi alţi factori care pot să regleze pH la interfaţa rădăcină/sol, cum ar fi raportul cationi/anioni (Tagliavini M. şi colab., 1997). La aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte cu fosfor şi îngrăşăminte organice, conţinutul în cadmiu al solului creşte semnificativ, devenind poluant. Cadmiu este un element neesenţial în nutriţia plantelor. Cercetări efectuate la I.C.P. Belgrad pe un sol cernoziom, au arătat că valorile conţinutului de cadmiu variază între 0,75-1,3 mg/kg. Aplicarea fertilizanţilor pe termen lung, cauzează creşterea conţinutului în cadmiu total, comparativ cu varianta nefertilizată. Conţinutul cel mai ridicat de cadmiu s-a înregistrat la varianta la care fertilizarea a fost efectuată cu îngrăşământ organic (60 t/ha). Formele disponibile de cadmiu variază între 7-12 % din totalul conţinut de sol (Blagojevic S. şi colab., 2002). Prin aplicarea de îngrăşăminte, în sol sunt aduse cantităţi importante de metale grele, care sunt prezente ca impurităţi şi care se acumulează în timp şi pot cauza probleme sau prin intermediul plantelor ajung în corpul uman. A fost determinată dependenţa conţinutului de Pb şi Cd din plante faţă de conţinutul metalelor în sol. S-a constatat corelaţie lineară între cantitatea de metale toxice din plantă (Pb şi Cd) şi creşterea cantităţii altor elemente în sol (Fe, Cu, Ni, Co) (Savin D şi colab., 2001). Fenomenul de poluare are multiple implicaţii asupra însuşirilor solului. Prin administrarea îngrăşămintelor minerale, solul este supus unui impact complex, putând manifesta următoarele efecte asupra solului: - provoacă acidificarea sau alcalinizarea mediului; - îmbunătăţeşte sau înrăutăţeşte particularităţile agrochimice şi fizice ale solului; - contribuie la absorbţia metabolică a ionilor sau înlăturarea lor în soluţia de sol; - contribuie la frânarea absorbţiei chimice a cationilor; - contribuie la mineralizarea sau sintetizarea humusului solului; - mobilizarea sau imobilizarea elementelor nutritive ale solului;

444

- poate provoca antagonismul sau sinergismul elementelor nutritive şi raportul influenţei asupra absorbţiei şi metabolismului lor în plante. Tok H. (2002) consideră că în viitor, programele software vor juca un rol important în stabilirea necesarului de fertilizanţi ce trebuie aplicat, în aşa fel încât să fie evitate fenomenele de poluare. Acestea trebuie să ţină cont de: prevenirea insuficienţei de fertilizanţi ce au ca efect descreşterea producţiei, aplicarea fertilizanţilor pe baza analizelor solului, luarea în considerare a condiţiilor ecologice, posibilităţi de reducere a cantităţilor de fertilizanţi, stabilirea cantităţii şi momentului de aplicare a fertilizanţilor.

7.8.7. Fertilizarea solului în pomicultura ecologică. Aplicarea îngrăşămintelor trebuie să se bazeze pe cunoaşterea proceselor de fiziologie, biochimie a plantelor, alături de noţiuni de pedologie, agrochimie, fitotehnie şi genetică, care să garanteze obţinerea unei producţii mari şi stabile şi să păstreze fertilitatea solului. Pentru menţinerea echilibrului în natură şi pentru obţinerea producţiilor ecologice, este necesară elaborarea unei strategii ştiinţificoargumentate de folosire a îngrăşămintelor (S. Toma, 1994). Folosirea raţională a îngrăşămintelor este posibilă pe baza diagnosticării diferite a conţinutului solului şi plantei. Conţinutul nutrienţilor în probe reprezentative de frunze, constituite în momente diagnostice, reflectă influenţa îndelungată a însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului şi ale tehnologiei de cultură, inclusiv a practicilor legate de fertilizare, asupra nutriţiei minerale a plantelor. Cantităţile normale de nutrienţi în substanţa uscată a frunzelor în momentele diagnostice (tabelul 9.6.) denotă că sistemul de fertilizare practicat în anii precedenţi a fost corespunzător. Toma S. (1994), consideră că sistemul de fertilizare trebuie să se bazeze pe îngrăşăminte organice incluzând macro şi microelemente indispensabile. Valorificarea maximă a substanţelor nutritive din îngrăşăminte este posibilă doar în cazul când sunt stabilite dozele optime, termenul şi modul de folosire a îngrăşămintelor. Fertilizarea organică Materia organică a solului este întreţinută prin materia vegetală şi animală moartă ce se depune la suprafaţa solului şi este încorporată în cadrul ciclurilor caracteristice diferitelor biocenoze, precum şi de masa mare de rădăcini moarte şi alte organisme care mor în sol. Sub denumirea de „îngrăşăminte organice naturale” intră diverse produse reziduale obţinute în anumite sectoare ale economiei. Ele pot fi utilizate ca îngrăşământ imediat după obţinere sau după o prealabilă păstrare şi fermentare în vederea îmbunătăţirii însuşirilor lor. Sursele de materie organică utilizabile în agricultură, sunt constituite din resturi vegetale rămase după recoltarea culturii principale (paie, coceni, vrejuri de leguminoase), gunoiul animalelor şi îngrăşămintele verzi. După rolul pe care îl au, P. Aubert (1975) împarte îngrăşămintele organice în 3 grupe: - creşterea conţinutului de humus: gunoi proaspăt sau compostat, compost din reziduuri vegetale sau gospodăreşti. Acestea sunt bogate în carbon şi destul de sărace în azot. Se aplică în cantităţi de 5-50 t/ha; - creşterea conţinutului în azot: făină din deşeuri de abator (sânge, coarne, copite), guano, dejecţii lichide. Se aplică în cantităţi de 200-1000 kg/ha;

445

- completează efectele produse de primele două categorii (îngrăşămintele verzi). Îngrăşămintele organice constituie o sursă energetică pentru microorganismele solului. Din descompunerea lor rezultă produşi ca CO 2 şi acizi organici, aminoacizi, glucide simple, etc., ce măresc mobilitatea elementelor nutritive existente în sol, îmbunătăţesc nutriţia plantelor. Îngrăşămintele organice se comportă ca un factor antientropic ce schimbă sensul general al reacţiei chimice într-o anumită măsură, ce se desfăşoară în sol cu pierdere de energie, contribuind astfel la creşterea fertilităţii solului. Aplicate în sol, ele reprezintă o cale de restituire către sol a substanţelor minerale îndepărtate cu recolta, constituind sursă de substanţe nutritive şi dioxid de carbon. Gunoiul de grajd se obţine ca produs secundar în sistemele de întreţinere a animalelor, fiind alcătuit din dejecţii solide (fecale), lichide (urina) şi materii folosite ca aşternut. Gunoiul de grajd este un îngrăşământ ce conţine toate elementele necesare nutriţiei plantelor, accesibilitatea lor fiind lentă şi durând câţiva ani, pe măsura mineralizării compuşilor organici din acestea. Mineralizarea depinde de stadiul fermentării gunoiului, de aerisire, umiditatea solului, de temperatură, de reacţia chimică, fiind mai lentă pe solurile argiloase, reci şi cu reacţie acidă şi mai rapidă pe cele nisipoase cu reacţie neutră. Accesibilitatea elementelor nutritive din gunoi pentru plante depinde de element. Potasiul se află sub formă de săruri anorganice, solubile, uşor accesibile plantelor. Accesibilitatea fosforului are loc pe măsura mineralizării compuşilor organici sub acţiunea microorganismelor; rezultă anioni ai acidului ortofosforic ce formează în sol săruri accesibile plantelor. În primul an de la aplicare, fosforul este valorificat în procent destul de ridicat (20-35 % din total) comparativ cu îngrăşămintele minerale (5-20 %). Accesibilitatea azotului depinde de mai mulţi factori: stadiul de descompunere, specia de animale de la care provine, tipul de sol, condiţiile climatice, etc. Se consideră că coeficientul de valorificare a azotului din gunoiul de grajd ajunge numai la 20-25 %, destul de redus faţă de îngrăşămintele minerale (30-80 %). În Turcia, reziduurile de tutun de la fabricile de ţigarete au fost folosite pentru fertilizarea culturilor de căpşun, ca o alternativă la fertilizarea cu gunoi de grajd. Rezultate obţinute cu privire la timpurietate, producţia pe plantă şi calitatea fructelor, sugerează că acest compost poate fi folosit ca fertilizant cu rezultate bune (Ozguven A.I. şi colab., 1997). Compostul din resturi organice gospodăreşti. Prin compost se înţelege un amestec alcătuit din resturi menajere, buruieni, pleavă, resturi de paie, frunze de copaci, furaje stricate, etc., ce se aşează împreună într-o platformă spre a se descompune. Compostul este un îngrăşământ organic cu acţiune lentă, ce conţine în medie 30-50 % substanţă uscată, 10-15 % substanţă organică, 0,3 % azot, 0,1 % fosfor şi 0,3 % potasiu. Dacă în timpul fermentării se adaugă superfosfat şi azotat de amoniu se obţine un îngrăşământ cu calităţi excelente. Obţinerea de fertilizanţi organo-minerali prin folosirea nămolului apelor menajere a făcut obiectul multor investigaţii pe plan mondial. Aceasta reprezintă o provocare pentru agricultură, mediu şi tehnologie. Prin folosirea unor aditivi speciali şi de înaltă selectivitate, este posibil să se obţină eficient şi ieftin eliminarea metalelor grele, a patogenilor şi a apei în exces. Analizele fizico-chimice a acestor fertilizanţi, au fost comparate cu cele ale fertilizanţilor existenţi în literatură, rezultând următoarele concluzii:

446

- se pot obţine fertilizanţi cu conţinut ridicat de substanţe organice, azot, fosfor, calciu, magneziu, fier, zinc, mangan, cobalt, cupru; - conţinutul în substanţe toxice, în special metale grele, este similar conţinutului din fertilizanţii industriali; - conţinutul în microelemente patogene este la limita admisă (Adnadjevic B. şi colab., 2002) Îngrăşămintele verzi sunt un mijloc de îmbogăţire a solului în substanţă organică şi azot. Ca îngrăşământ verde, se folosesc plante ce au însuşirea de a produce o mare masă vegetală, abundentă şi de a îmbogăţi solul în azot şi anume: leguminoase pe rădăcinile cărora trăiesc bacterii fixatoare de azot singure sau în amestec cu graminee (mazăre, lupin, sparcetă, trifoi, muştar, hrişcă). Îngrăşămintele verzi sunt necesare pe soluri podzolice, argiloase sau nisipoase, sărace în materie organică, în asociere cu îngrăşămintele minerale. Plantele se încorporează în sol prin arătură. Efectul îngrăşămintelor verzi este multiplu : - îmbunătăţesc solul în materie organică, în azot fixat simbiotic, fiind introduse în stratul arat cantităţi importante de fosfor, potasiu şi alte elemente extrase de plante din orizonturile inferioare ale solului, - se măreşte coeficientul de utilizare a substanţelor active din îngrăşămintele chimice introduse în sol, - se măreşte esenţial numărul de microorganisme din sol, etc. Îngrăşămintele verzi pot fi folosite în livezile tinere amplasate pe soluri sărace în materie organică. Fertilizarea minerală Fertilizarea minerală în agricultura biologică se bazează pe folosirea unor produse naturale greu solubile şi are rolul de a corecta unele carenţe şi de a îmbunătăţi condiţiile fizice ale solului. Îngrăşămintele minerale naturale cele mai utilizate sunt pulberile de roci silicoase (granite, porfirite, diorite, tufuri), roci calcaroase şi dolomite, precum şi din algele marine calcaro-magneziene. Cantitatea de pulbere de roci silicoase cu care se tratează solurile, variază în funcţie de condiţii între 300-2000 kg/ha. P. Aubert (1975), consideră că eficacitatea lor este maximă în următoarele cazuri : pe solurile calcaroase, sărace în siliciu, pe solurile nisipoase cu conţinut slab de argilă şi pe solurile humifere foarte bogate în materie organică, dar sărace în elemente nutritive. Compoziţia chimică a plantelor arată că acestea conţin peste 60 de elemente dintre care unele sunt predominante şi se găsesc în toate organismele vegetale : N, P, K, Ca, Mg, Si, S, Fe, B, Cu, Mb, Mg, Mn, C, H, O. Când aceste elemente nutritive nu se găsesc în cantităţi suficiente, corespunzătoare cu cerinţele fiecărei specii, cu potenţialul genetic de producţie al soiului, este necesară completarea prin introducerea în sol a substanţelor ce conţin aceste elemente (D. Davidescu, şi colab., 1994). După natura şi provenienţa lor, îngrăşămintele minerale sunt de mai multe feluri : - îngrăşăminte minerale naturale - obţinute din roci prin măcinare (făină de fosforite, silicaţi); - îngrăşăminte minerale obţinute în urma unor procese industriale. Produse minerale ce conţin azot. Azotatul de sodiu din Chile (America de Sud) este singurul produs mineral cu azot. Are un conţinut scăzut de azot (16 %) fiind folosit mai mult local. Produse minerale ce conţin siliciu. În agricultura biologică se folosesc silicaţi fin măcinaţi (cuarţ, feldspat, bazalt) care pot fi introduşi direct în sol

447

(200-1000 kg/ha)pentru stimularea creşterii plantelor şi favorizării asimilării fosforului, sau sub formă de suspensie în apă (10 g /100 l apă) cu care se stropesc plantele în cursul vegetaţiei, cu efect asupra creşterii şi calităţii recoltei, dar şi în combaterea făinării. Siliciul are rol benefic în formarea proteinelor din plante şi în activitatea fotosintezei în spaţii umbrite. Pentru stropirea plantelor se foloseşte o soluţie de silicat de sodiu (Na2SiO3) în concentraţii de 0,1-0,2 ppm. În sol, prezenţa siliciului măreşte rezistenţa plantelor la atacul de ciuperci microscopice şi dăunători animali (nematozi, viermi). În practică se pot folosi: bazalt (Munţii Apuseni), granit, porfir (Munţii Măcin) ce conţin, pe lângă siliciu, potasiu, sodiu, aluminiu, fier, calciu, magneziu, mangan. Se consideră că prin aportul de siliciu şi microelemente, acestea contribuie la creşterea rezistenţei la boli. Pot fi folosite în pomicultura ecologică pe toate solurile. Produse minerale ce conţin fosfor. În pomicultura ecologică se folosesc: făina de fosforită (nordul Africii), zgura lui Thomas (produs rezidual din metalurgie), fosfaţi naturali calcinaţi (din Senegal), făină de oase. Produse minerale ce conţin magneziu. Dolomita (carbonat de calciu şi magneziu) – folosit puţin în pomicultura ecologică, se utilizează mai ales pentru păstrarea echilibrului potasiu - magneziu şi pe solurile calcaroase. Kiseritul (MgSO4.H2O) este un mineral cu magneziu ce se găseşte în unele zăcăminte de săruri de potasiu. Produse minerale ce conţin calciu. Se folosesc calcare naturale fin măcinate şi alge marine încrustate cu calcar, ce conţin magneziu şi alte microelemente. În pomicultură, se foloseşte ca fertilizant aplicat foliar, un extract din alge marine numit „Micro-Mist”. Ascophyllum nodosum este alga marină din care a fost obţinut acest extract. Folosit la măr şi piersic, a determinat creşterea producţiei de fructe cu 20-25 %, a redus consumul de îngrăşăminte chimice, a mărit durata de păstrare a fructelor şi rezistenţa la boli şi dăunători, îmbunătăţind şi parametrii de calitate. Algele marine şi în special A. nodosum au conţinut ridicat în hormoni vegetali (auxine, gibereline, citochinine). Conţine, de asemenea, 17 aminoacizi şi peste 70 microelemente mult mai bine reprezentate decât în plantele terestre. Sau identificat şi vitamine, alături de substanţe de natură antibiotică (G. Leprat, 1994). În general calitatea fructelor este asociată cu condiţiile de climă de sol, caracteristicile pomilor şi practicile culturale. Fructele de măr sunt în special sensibile la concentraţiile scăzute de calciu, fiind atacate de bolile fiziologice în timpul stocării. Cercetări efectuate au arătat că conţinutul de calciu în fructe este influenţat de factorii de mediu şi condiţiile de cultură, printre care: - localizarea fructelor în coroană influenţează conţinutul în calciu, - nivelul producţiilor influenţează conţinutul în calciu, - tăierile de vară au efect pozitiv asupra calităţii fructelor, fiind asociate cu creşterea conţinutului de calciu; - numărul de seminţe influenţează rata de transport a calciului în fructele de măr; - tratamentele cu calciu reduc incidenţa de apariţie a bolilor fiziologice (Tomala K., 1997). Produse minerale ce conţin potasiu. În pomicultura ecologică se folosesc ca îngrăşăminte cu potasiu : cenuşa de lemn de foc şi săruri potasice naturale (carnalit, kainit) care conţin pe lângă potasiu şi magneziu şi sulf. Se aplică după

448

ce au fost măcinate în particule foarte fine, deoarece se folosesc îngrăşăminte ce provin din roci naturale greu solubile. Cercetările efectuate de M. Cotorobai şi colab. (1986) privind fertilizarea pomilor cu cenuşă de cărbune din termocentrale, au arătat că acest produs prin conţinutul său în potasiu, calciu, magneziu, fosfor şi microelemente, poate contribui la aprovizionarea solului cu elemente minerale necesare nutriţiei pomilor. Cenuşa condiţionată în vederea fertilizării ca îngrăşământ mineral poate fi administrată la plantarea pomilor (măr) în cantităţi de 15 kg/pom, având efect asemănător cu acela al gunoiului de grajd asupra recoltei în primii ani de rodire. Fertilizarea foliară reprezintă un mijloc modern şi eficient de sporire şi de îmbunătăţire a cantităţii şi calităţii producţiei agricole. Această metodă suplimentară de fertilizare este folosită şi în pomicultură . Îngrăşămintele foliare conţin surse adecvate de macro şi microelemente, precum şi substanţe organice, biologic şi fiziologic active, cu funcţie de hormoni şi vitamine, ce determină stimularea fotosintezei la plante. Fertilizarea pe cale foliară poate asigura sporuri importante de recolte, fără a polua rezidual solul şi producţia agricolă, contribuind la creşterea randamentului energetic şi fotosintetic al aparatului foliar (Borlon Z. şi colab., 1995). Cercetări efectuate la Iaşi au vizat stabilirea unor tehnici de fertilizare nepoluante prin folosirea unor îngrăşăminte foliare create în ţară şi străinătate, alături de produsele mai vechi şi consacrate de tipul Folifag şi F 231. La măr, prin fertilizare foliară au fost obţinute sporuri de producţie cuprinse între 3711 kg/ha (Plant Power 0,2 %) şi 7454 kg/ha (Stinucrop 15-3-3 0,1%), mai mari cu 2000-5000 kg/ha faţă de cele obţinute prin fertilizarea foliară cu Folifag şi F231. Elementele nutritive conţinute sunt consumate în procente de 100 %, având o influenţă stimulatoare şi nepoluantă asupra metabolismului general al plantelor (L. Bireescu şi colab., 1999). Efectul de protecţie ecologică a mediului ambiant pe care îl poate avea fertilizarea foliară a culturilor, este evidenţiată prin consumul suplimentar de elemente nutritive din sol (în special sol în pantă şi cu textură uşoară), ducând la o diminuare a disipării entropice a elementelor nutritive în profilul solului (I. Gavriluţ şi colab., 1999). În scopul diminuării efectului negativ al stresului prin secetă moderată, au fost testate la Iaşi, unele mijloace neconvenţionale constând din compuşi cu aminoacizi, ureide şi complexe metal proteice (notate CASa, CASb, CASc, realizate la ICPP Bucureşti). Acestea au fost aplicate într-o plantaţie intensivă de măr (soiul Idared/MM106, amplasată pe cernoziom cambic cu fertilitate medie) prin tratamente foliare în concentraţie de 0,3 % în 3 reprize: imediat după înflorit, iar următoarele două la interval de două săptămâni. S-a constatat că prin folosirea acestor îngrăşăminte foliare (compuşi antisecetă) s-au obţinut sporuri de producţie asigurată statistic cuprinse între 24,8 % şi 61,8 %. Indicatorii sintetici energetici rezultaţi sunt superiori şi îi devansează pe cei factoriali alocaţi, iar activitatea fotosintetică este stimulată atât pentru fiecare pigment asimilator, cât şi pe valoare totală. Valorile gradelor de utilizare în recoltă a nutrienţilor aplicaţi foliar pentru combaterea şi atenuarea efectului secetei depăşesc 100% şi deci nu poluează rezidual solul şi fructele (G. Grădinariu şi colab., 1999). Fertilizarea poate fi aplicată odată cu irigarea. Aplicarea unor îngrăşăminte cu azot prin intermediul irigării au arătat că producţia obţinută este dependentă de soi şi metoda folosită. Cercetările au fost efectuate la măr,

449

portaltoiul M26, plantaţi la 5/2 m, sol nisipos, conţinut în humus scăzut şi pH 5,1. Pomii la care fertilizarea a fost aplicată prin irigare (indiferent de forma de azot aplicată) au dat producţii mai mari faţă de varianta la care fertilizarea a fost aplicată la sol şi irigarea prin picurare (Buban T., Lakatos T., 2000). Aplicarea nutrienţilor prin fertilizări foliare în plantaţiile de mare desime este oportună pentru optimizarea calităţii fructelor. Deoarece volumul sistemului radicular în plantaţiile de mare desime este redus, este important de dezvoltat şi menţinut condiţii optime de creştere în această zonă. Cerinţele de producţie pentru livezi, inclusiv aplicarea fertilizanţilor, vor trebui să ţină seama de necesitatea păstrării şi îmbunătăţirii calităţii solului şi apei (Neilsen G.H şi colab., 1997). Cercetări privind efectul irigării asupra disponibilităţii azotului în livezile de mare desime la măr (soiul Gala/portaltoiul M9), au arătat că aplicarea fertilizanţilor prin irigare determină o creştere a concentraţiei de azot în soluţia solului la începutul fertirigării şi o descreştere rapidă către sfârşitul fertirigării. Concentraţia rămâne constantă în timpul perioadei dintre fertirigări şi a fost direct proporţională cu cantitatea de azot şi cantitatea de apă adăugată. În funcţie de tipul de sol, concentraţia de azot a fost diferită la diferite adâncimi (Neilsen D. şi colab., 1997).

7.9. Irigarea plantaţiilor pomicole 7.9.1. Rolul apei Pomicultura modernă necesită folosirea optima a tuturor factorilor de vegetaţie, în vederea obţinerii unor randamente economice maxime. Dintre factorii de vegetaţie apa deţine un rol de prima importantă în viaţa pomilor: participă ca element de bază la sinteza tuturor substanţelor organice din care sunt formate ţesuturile pomilor, este solventul ionilor minerali ai diverselor combinaţii organice, mediul de dispersie ai macromoleculelor, mediul reacţiilor biochimice, vehiculează elementele de nutriţie în sol, din sol în plantă şi în interiorul plantei. Cantitatea de apă reprezintă până la 75 % în frunze, ramuri, rădăcini şi până la 85 % în fructe, din greutatea totală a biomasei proaspete a organelor respective. Pentru desfăşurarea în optim a tuturor proceselor de creştere şi fructificare este necesar ca pomilor să li se asigure în permanenţă apă, în cantitate suficientă, diferenţiat, în funcţie de cerinţele fiecărei specii, soi, portaltoi şi a fazei de vegetaţie în care se găsesc. Consumul de apă al culturilor pomicole se produce pe două căi: prin transpiraţie şi prin evaporaţie la suprafaţa solului. Cantitatea de apă ce se consumă prin transpiraţie este în corelaţie cu o serie de factori şi anume: suprafaţa aparatului foliar şi cât din acesta cade direct sub incidenţa razelor solare; condiţiile climatice din zonă (temperatură, durata de inso1aţie, umiditatea relativă a aerului etc.); cantitatea de apă din sol. Consumul total de apă realizat de plantaţiile pomicole (transpiraţia+evaporaţie) este condiţionat de o serie de factori în complex, între care amintim: factorii climatici (temperatură, umiditatea aerului, regimul eolian), biologici (specie, soi), portaltoi, vârsta pomilor, faza de vegetaţie etc.), pedologici şi agrotehnici (tipul de sol, sistemul de întreţinere a solului şi de îngrăşare. Solul constituie mediul din care pomii îşi extrag apa necesară funcţiilor

450

vitale. Acest „rezervor” are ca sursă naturală principală precipitaţiile atmosferice, la care se adaugă, în cantităţi cu totul infime, apa higroscopică absorbită din aer şi aceea urcată prin capilaritate din straturile adânci ale solului. Regimul pluviometric din zonele în care anual se înregistrează sub 500 mm precipitaţii nu satisface consumul de apă al speciilor pomicole şi este absolut nevoie să se completeze prin irigaţii, până la asigurarea necesarului. Rezultatele experimentale cât şi cele din marea producţie obţinute în ţara noastră în ultimii ani, dovedesc că în zonele din sudul şi sud-estul ţării, asigurarea unei cantităţi suplimentare de apă prin irigaţii este obligatorie. Asigurarea cu apă suplimentară prin irigaţii poate fi luată în consideraţie chiar şi în plantaţiile de pomi şi în zonele în care se înregistrează până la 700-750 mm. În toate situaţiile decizia pentru prevederea irigaţiilor la o plantaţie, se ia pe baza determinării bilanţului apei, în fiecare caz în parte, care în afară de consumul pomilor (diferit de la o specie la alta dar şi în funcţie de soi, portaltoi, felul plantaţiei etc.) şi de cantitatea de apă căzută din precipitaţii, este influenţat şi de o serie de alţi factori, cum sunt: - evapo-transpiraţia potenţială; - panta terenului (amplasarea livezilor pe terenuri în pantă măreşte deficitul de umiditate, în comparaţie cu terenurile plane din aceeaşi zonă, datorită valorificării insuficiente a apei căzute din precipitaţii, care în mare parte se scurge la suprafaţa solului); - compoziţia mecanică a solului (solurile argiloase, caracterizate prin permeabilitatea redusă cu deosebire când sunt situate în pantă, sporesc deficitul de umiditate); - repartizarea precipitaţiilor în cursul anului: în general regimul climatic de pe teritoriul României este din punct de vedere al repartizării precipitaţilor în cursul anului, foarte instabil de la un loc la altul şi de la un an la altul. Există situaţii în care plantaţiile se organizează în condiţii de neirigare, aportul de apă fiind necesar uneori numai la plantare, pentru asigurarea prinderii. În aceste cazuri se foloseşte ca sursă de apă instalaţia pentru alimentarea cu apă necesară preparării soluţiilor pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, instalaţie care este obligatoriu de executat în toate plantaţiile pomicole. Ca urmare a insuficienţei apei în sol apar manifestări ca: închiderea stomatelor, scăderea turgescenţei celulelor şi încetinirea proceselor metabolice, reducerea numărului şi a creşterii lăstarilor, formarea unui sistem foliar redus, fructe mici, de calitate inferioară, scurtarea duratei de viaţă a rădăcinilor active, căderea prematură a fructelor, toate fenomene care au drept consecinţă scăderea vigorii pomilor, alternanţa în rodire, îmbătrânirea prematură a pomilor etc. Considerentele prezentate conduc la concluzia că satisfacerea integrală a necesarului de apă a pomilor este o verigă cheie a producţiilor mari şi de calitate dar că stabilirea necesităţii investiţiilor pentru irigaţii într-un loc sau altul trebuie să se facă cu mult discernământ, luând în considerare influenţa conjugată a unui complex de factori climatici, pedologici, biologici, economici, tehnologici etc. Aportul suplimentar de apă trebuie realizat în strictă concordantă cu nevoile pomilor, excesul de udări putând avea rezultate contrare celor urmărite, atât asupra proceselor de creştere şi fructificare, dar mai ales asupra însuşirilor

451

naturale ale solului. Apa administrată peste nevoi transportă în profunzime, irecuperabil, cantităţi însemnate de substanţe nutritive; contribuie la degradarea solurilor, mai ales a celor cu pânza freatică apropiată de suprafaţă.

7.9.2. Noţiuni folosite în tehnica irigaţiei Norma de udare. Prin norma de udare se înţelege cantitatea de apă exprimată în m3/ha, folosită la o singură udare, care umezeşte stratul de sol pe întreaga adâncime de răspândire a masei principale de rădăcini active. Norme de irigaţie. Constituie suma normelor de udare, exprimată în m3/ha, care se aplică într-o plantaţie în cursul unui an agricol. Coeficientul „economic” al transpiraţiei reprezintă cantitatea de apă eliminată prin transpiraţie pentru producerea unei unităţi de biomasă uscată. Valorile coeficientului economic de transpiraţie variază de la o specie la alta şi de la soi la soi. Se citează valori de 170-229 unităţi de apă la măr, dar care pot să ajungă la unele specii până la 800 unităţi de apă. Apa higroscopică este formată din pelicule foarte subţiri reţinute la suprafaţa particulelor solului cu forţe care depăşesc 100 de atmosfere. Forţa de reţinere a apei de către sol este cu atât mai mare, cu cât solul este mai uscat, putând atinge şi depăşi 1000 atmosfere. În comparaţie cu solul uscat, solul saturat cu apă are o putere de reţinere a apei egală cu 0. Forţa de sucţiune este puterea cu care rădăcinile absorb apa şi care nu depăşeşte de obicei 10-14 atm. Rezultă că în toate cazurile apa care este reţinută în sol cu forte superioare celei de sucţiune a rădăcinilor nu poate fi utilizată de către pomi. Apa gravitaţională este apa din solurile saturate cu apă care se scurge în profunzime, atrasă de forţa gravitaţiei. Această apă nu este reţinută cu nici o forţă de către sol. Apa capilară este apa din spaţiile mici ale solului reţinută cu forţe de capilaritate, care sunt slabe, de obicei sub 1-1,5 atmosfere şi poate fi absorbită de către pomi. Capacitatea de câmp pentru apă a solului este reprezentată de cantitatea maximă de apă suspendată care poate fi reţinută de sol după saturarea cu apă a acestuia, şi după scurgerea celei mai mari părţi din apa gravitaţională. Valorile capacităţii de câmp sunt variabile, în funcţie de textura şi structura solului. În ţara noastră capacitatea de câmp pentru apă a solului până la 1,5 m adâncime are valori cuprinse între 22 şi 30 % din greutatea solului uscat. Pe solurile nisipoase aceasta scade la 6-10 % din greutatea solului uscat. Coeficientul de ofilire (veştejire) reprezintă cantitatea limită de apă din sol la care plantele se ofilesc fără posibilitatea de a-şi mai reveni chiar dacă sunt puse într-o atmosferă saturată cu vapori de apă. În cazul coeficientului de ofilire, apa este reţinută de sol cu o forţă în jur de 10-15 atmosfere. Apa reţinută de sol până la coeficientul de ofilire poate fi absorbită de rădăcinile plantelor şi din această cauză se numeşte şi apă accesibilă plantelor. Apa reţinută de sol peste limita coeficientului de ofilire, nu mai poate fi absorbită de rădăcinile pomilor şi este denumită apă inaccesibilă. Prezentăm câteva exemple ale valorii coeficientului de ofilire la diferite tipuri de sol: sol nisipos 2,6 (2,6 g apă la 100 g sol); sol argilo-nisipos 9,7; sol argilos 16,2.

452

Greutatea volumetrică este reprezentată de raportul dintre greutatea unei cantităţi de sol uscat şi volumul său în structură naturală, fiind influenţată de structură, textură precum şi de gradul de afânare a solului. În condiţiile ţării noastre are valori variind de la 1,26 pe cernoziomuri luto-nisipoase, lutoase, până la 1,41 pe soluri brun-roşcate de pădure, lutoargiloase. Grosimea stratului de sol umezit prin irigaţie constituie adâncimea până la care este necesar să pătrundă apa administrată prin udare şi care corespunde zonei de răspândire a masei principale de rădăcini active, la pomi între 0,75-1,20 m. Intervalul umidităţii active este intervalul cuprins între capacitatea de câmp pentru apă a solului şi coeficientul de ofilire. Accesibilitatea apei nu este aceeaşi în cuprinsul întregului interval. Intervalul umidităţii optime este o parte din intervalul umidităţii active, care are ca limită inferioară plafonul minim al umidităţii solului, iar ca limită superioară capacitatea de câmp pentru apă a solului. Evapotranspiraţia potenţială sau consumul total de apă reprezintă cantitatea de apă ce se pierde din sol prin evaporare de la suprafaţa solului (pierdere neproductivă) cât şi prin transpiraţie (consum productiv) de pe o suprafaţă ocupată cu o anumită cultură, în cantităţile umezirii optime a solului, în vederea obţinerii unei producţii maxime. Urmărirea în dinamică a evapotranspiraţiei este necesară pentru a stabili momentele optime de suplimentare a cantităţilor de apă prin udări. Momentele respective corespund plafonului minim în care aplicarea irigării are eficienţă maximă şi sunt specifice fiecărei specii cultivate, în condiţii date de climă si sol. Prin irigarea culturilor se înţelege aducerea şi distribuirea apei pe solurile cultivate, în următoarele scopuri: - creşterea umidităţii solului până la limita cerută de fiecare plantă cultivată, astfel încât creşterea să se desfăşoare normal; - să protejeze culturile de arşiţă şi secetă; - să înlăture sau să dilueze sărurile nocive din solurile salinizate; - să reducă efectul factorilor întâmplători; - să asigure efectuarea lucrărilor agricole în condiţii optime. Nevoia de apă este diferită în cursul perioadei de vegetaţie, deoarece trecerea plantelor prin diferite stadii de dezvoltare cere condiţii de viaţă diferite, astfel că şi nevoia de apă nu poate fi aceiaşi în tot cursul perioadei de vegetaţie. În viaţa plantelor, în funcţie de fazele de vegetaţie şi stadiile de dezvoltare, apar perioade (relativ scurte), în decursul cărora deficitul de apă se repercutează asupra producţiei. Perioadele respective sunt cunoscute sub denumirea de „faze critice pentru umiditate”. Faza critică pentru umiditate coincide cu epoca de creştere cea mai intensă ce se suprapune în general cu faza formării organelor de reproducere. Formarea organelor de reproducere are loc în mai multe etape şi anume: diferenţierea, formarea organelor reproductive, fecundarea şi formarea fructului. Factorii meteorologici (umiditatea aerului, căldura, lumina, precipitaţiile) au la rândul lor influenţă directă asupra necesităţii irigaţiei. Solul constituie mediul din care pomii îşi extrag apa, iar acesta are ca sursă principală precipitaţiile atmosferice, la care se adaugă, în cantităţi destul de mici, apa higroscopică absorbită din aer şi cea capilară din straturile adânci. Precipitaţiile, cea mai importantă sursă de umiditate pentru sol constituie un indice important pentru aprecierea necesităţii irigaţiei şi ele se

453

caracterizează prin media multianuală foarte variabilă în diferite zone ecologice. Regimul pluviometric din zonele în care se înregistrează anual sub 500 mm precipitaţii, nu corespund cerinţelor speciilor pomicole şi este absolut necesar să se completeze prin irigaţii pentru asigurarea necesarului. Dintre factorii meteorologici cei mai importanţi ce influenţează modul de folosire al precipitaţiilor de către plantă, sunt: temperatura aerului, radiaţia netă şi intensitatea. Cu cât temperatura este mai mare cu atât creşte consumul de apă al culturii (transpiraţie, evaporaţie) şi gradul de folosire al precipitaţiilor este mai mic. Pentru stabilirea zonelor irigabile este necesar să se confrunte consumul de apă al plantelor cu factorii climatici, în special cu regimul precipitaţiilor, în ansamblu condiţiilor climatice existente în diferite zone ecologice. Necesitatea irigării este dependentă şi de factorii geomorfologici, pedologici şi hidrologici, factori de zonare cu ajutorul cărora se iau în considerare sau se exclud terenurile cu deficit sau exces de umiditate. Regiunile pluviometrice din zonele în care anual se înregistrează sub 500 mm precipitaţii nu satisfac consumul de apă al speciilor pomicole. Consumul de apă este diferit de la o specie la alta şi în funcţie de zona ecologică. Prin consum de apă se înţelege evapotranspiraţia, adică cantitatea de apă evaporată şi transpirată care se exprimă în mm sau în mc/ha/zi. Conceptul şi metodele ecologice de estimare a situaţiei apei în sol, ca factor de mediu şi impactul asupra vieţii şi productivităţii agro-ecosistemelor, au fost dezvoltate şi examinate de I.Christov (2002). Aceasta are importanţă teoretică şi practică şi se referă la: - activităţile agricole pentru crearea condiţiilor specifice de apă în sol; - interacţiunea dintre apă şi substanţele nutritive din sol; - monitorizarea şi modelarea activităţilor; - gestionarea eficientă a productivităţii agro-ecosistemelor pentru obţinerea unor beneficii optime; - reducerea la minim a impactului asupra solului; - reducerea sau prevenirea poluării apelor freatice.

7.9.3. Metode de udare în livezi Apa este factorul vegetativ de care depinde în mare măsură desfăşurarea în bune condiţii a proceselor de creştere şi producţie la pomii fructiferi. Irigarea pomilor se aplică cu scopul menţinerii unui nivel optim al umidităţii necesare pentru fiecare fenofază. Consumul zilnic de apă la speciile pomicole variază în funcţie de specie, portaltoi, fenofaza de vegetaţie (între 4-7 mm). Cel mai mare consum se realizează în lunile de vară, în perioada de înflorire-recoltare. Cercetări efectuate privind irigarea la cais pe un sol cernoziom vermic carbonatic cu textură luto-nisipoasă au arătat că consumul mediu de apă este de 26,6 m3 /ha/zi la aspersiunea cu mijloace mobile şi 27,9 m 3 /ha/zi la aspersiunea cu mijloace fixe. Cantitatea de apă administrată pomilor în perioada de vegetaţie a fost de 2224-3062 m3 /ha, aplicată prin 4-6 udări a câte 371-510 m3 /ha, la un interval de 28-34 zile în funcţie de metoda de udare (Boală L., 1997). Rezultatele cercetărilor efectuate de Tariţă C. (1975) la Mărăcinei-Argeş, evidenţiază un consum de apă, în perioada 15 mai-15 septembrie, de 14 m3 /ha/zi în livada clasică şi 25 m3 /ha/zi în plantaţia intensivă.

454

Zona colinară a Olteniei, zonă de cultură specifică pomilor, se caracterizează printr-un volum redus de precipitaţii, cu puţin peste 500 mm anual, cu o repartizare neuniformă în cursul anului şi pe perioada de vegetaţie, când însumează doar 250-300 mm. Ciobanu I.(1990) recomandă ca irigarea plantaţiilor pomicole să se realizeze prin folosirea diferenţiată a variantelor de udare localizată în funcţie de condiţiile concrete ale zonei de amplasament. Pe nisipurile şi solurile nisipoase din ţara noastră, irigarea pomilor constituie una dintre cele mai importante verigi tehnologice. Rezultatele obţinute au pus în evidenţă că speciile pomicole cultivate pe nisipuri valorifică bine apa de irigaţie, contribuind, alături de îngrăşămintele chimice, în special, la o creştere substanţială a producţiilor de fructe (Tudor A. şi colab, 1997). Cercetări efectuate de Grumeza N.(1984) privind plafonul minim al umidităţii solului nisipoase, au arătat că acesta variază între 55 şi 60 % din intervalul umidităţii active, iar adâncimea de umezire a solului prin aplicarea udărilor la pomii fructiferi nu trebuie să depăşească 1,0 m. Stresul hidric afectează în mod diferit mărul (soiul Golden delicious, altoit pe M9): în fenofazele timpurii sunt afectate transpiraţia şi fotosinteza, eficienţa utilizării apei creşte, iar senescenţa şi căderea fructelor sunt stimulate (Laukes, 1985). Rezistenţa pomilor fructiferi la stresul hidric este determinată şi de mărimea sistemului radicular, respectiv de volumul de sol din care se extrage apa. Lipsa apei în sol afectează şi formarea micorizelor pe rădăcinile plantelor pomicole, durata de viaţă a perilor absorbanţi, activitatea unor enzime (nitratreductaza, fenilalaninamoniu liaza), cât şi procesele de sinteză a proteinelor şi de transport al substanţelor prin rădăcini. Cele mai evidente efecte negative ale secetei se manifestă când stresul are loc în perioada de înflorit şi de creştere a fructelor. Celulele îşi pierd turgescenţa, frunzele se ofilesc, frunzele bazale se usucă, ovarele avortează, fructele cad. Particularităţile anatomo-fiziologice ale pomilor influenţează în mare măsură consumul de apă. Existenţa unui sistem radicular bine ramificat asigură o adaptare mai bună a plantelor la condiţiile de stres. Mărimea sistemului radicular este dependentă de o serie de factori: tipul portaltoiului, fertilitatea solului. Grosimea stratului de sol explorat de sistemul radicular, diferă de la o specie la alta. În general, plantele pomicole utilizează un strat de sol de 80-100 cm adâncime, cu variaţii în funcţie de portaltoi, nivelul apei freatice, permeabilitatea subsolului, etc. În pomicultură se folosesc mai multe metode de udare, alegerea făcându-se în funcţie de condiţiile existente: udarea pe brazde, prin aspersiune, subterană, prin picurare şi bazine. Udarea pe brazde este folosită pe terenurile cu textură mijlocie, cele cu pante reduse şi uniforme, dar şi pe terenurile cu pante mai mari (15-20 %) orientând brazdele pe curbele de nivel cu o înclinare de 1-1,5 %. Apa circulă prin gravitaţie. Brazdele se deschid la 1,5 m de pomi şi 0,8-1 m între ele. Lungimea brazdei este variabilă în funcţie de natura terenului: 50-60 m pe solurile uşoare şi 120-200 m pe solurile grele. Irigarea pe brazde lungi nu se recomandă pe solurile din zona colinară datorită substratului argilos la mică adâncime, ceea ce produce alunecări de terenuri; pe solurile subţiri, pe terenuri supuse alunecărilor; pe nisipuri de dune. Irigarea prin aspersiune realizează o economie de apă de 25-30 % prin evitarea scurgerilor din brazde. Se poate folosi atât pe solurile cu textură uşoară, cât şi pe cele cu textură mijlocie spre grea. Se recomandă şi pe terenurile uşoare, unde nu poate fi aplicată udarea prin brazde. Acest sistem de

455

irigare nu stânjeneşte efectuarea lucrărilor între rânduri, nu strică structura solului, poate fi practicat şi pe terenurile cu relief mai frământat şi poate fi aplicată, de asemenea, sub coroana pomilor. Irigarea prin picurare asigură o uniformitate bună de distribuire a apei în sol, o eficienţă ridicată de folosire a apei, un regim optim de apă, aer şi nutritiv. Poate fi practicată pe teren denivelat, pe sol uşor sau greu. Apa este adusă la rândul de pomi prin conducte de material plastic cu diametre reduse şi distribuită prin duze de picurare (4 la fiecare pom, debit 110 l/oră, presiunea apei în conducte – 0,6 -1 atm.) (figura 7.45.). Irigarea prin picurare este singura metodă eficientă de irigare uniformă pe terenuri denivelate şi în pantă. Datorită mişcării capilare lente a apei in sol, aproape nici un pic de aer nu este scos din sol în urma penetrării apei. Microporii din sol rămân de obicei uscaţi şi aerisiţi, nivelul de umiditate fiind numai cu puţin peste capacitatea solului, cu excepţia unei zone saturate, relativ mici aflate în imediata apropiere a picurătorului. Acest lucru permite solului o respiraţie corespunzătoare a rădăcinilor plantelor de-a lungul întregului sezon de vegetaţie, fără nici o strangulare în timpul, sau imediat dupa irigare. Este posibila irigarea 24 de ore, indiferent de situaţiile extreme, funcţie de condiţiile de permeabilitate a solului şi cerinţelor plantelor. Se elimina în totalitate pierderile periferice de apă (udarea drumurilor, udarea solelor adiacente şi a zonelor terminale). Temperatura solului se menţine mai ridicată în timpul udării, comparativ cu metoda de irigare prin aspersiune sau brazde. Metoda de irigare prin picurare utilizează pe reţea presiuni reduse (doar 0,3- 1,05 atmosfere), comparativ cu metoda de irigare prin aspersiune, ceea ce conduce în afara unui consum de energie mai redus pentru pomparea apei şi la o siguranţă în exploatare a reţelei de alimentare, evitându-se astfel defecţiunile cauzate de utilizarea apei la presiuni ridicate de lucru. Eliminarea lucrărilor manuale pentru mutarea echipamentului mobil de irigare în cazul irigării prin aspersiune, sau pentru realizarea şi întreţinerea brazdelor precum şi a manoperei deosebit de dificilă pentru aplicarea udării pe brazde, conduce la o importantă economie a forţei de munca şi reducerea efortului, utilizându-se practic muncitori numai pentru supraveghere şi pază (numai 7 % din forţa de muncă utilizată în sistemele de irigat prin aspersiune şi circa 2 % din forţa de muncă utilizata pentru irigarea pe brazde).

Figura 7.45: Irigarea prin picurare a- amplasarea instalaţiei de irigare (1-conductă de aducţiune, 2-conductă de udare, 3-duze de picurare, 4-rând de pomi), b- conturul umectării prin picurare

456

Ca dezavantaje ale sistemului de irigare prin picurare enumerăm: - costul ceva mai mare al investiţiei specifice, dar destul de repede amortizabil (1-2 ani), prin reducerea cheltuielilor de producţie, sporul de producţie şi calitatea produselor. - posibilitatea deteriorării echipamentului în teren (robinete, filtre, tub picurare). Irigarea prin bazine se recomandă pe solurile uşoare, nisipoase, deoarece asigură o uniformitate bună de udare. Poate fi adoptată pe terenuri cu pante de 1-2 %. Apa adusă prin canale deschise sau conducte îngropate, este distribuită la baza pomului în „bazine” amenajate cu diguleţe de 15-25 cm înălţime. Dezavantajele acestei metode: determină înrăutăţirea sistemului aerian şi microbian, cu consecinţe negative asupra creşterii sistemului radicular; determină asfixierea rădăcinilor; necesită forţă de muncă pentru ridicarea diguleţelor. Irigarea prin conducte perforate. Este o variată a sistemului de irigare prin picurare, realizat prin simpla perforare a conductelor de material plastic, ce conduc apa la pom. Conductele sunt suspendate la 30-40 cm de la suprafaţa solului şi fixate de-a lungul rândului prin mijloace de susţinere.

Fig. 7.46. Rampe perforate în rigole: a-amplasarea rampei perforate; b- repartiţia umidităţii

Această metodă de udare asigură economisirea apei de irigaţie, prin distribuirea ei uniformă în lungul rigolelor (figura 7.46); evitarea executării lucrărilor de nivelare şi modelare, deci economisirea de carburanţi şi forţă de muncă. La acest sistem se menţine, însă, consumul mare de materiale (ţevi de polietilenă, în special) şi investiţia ridicată. Lungimea maximă a rampei perforate este de 200m, iar diametrul orificiilor de la 1,6 mm în amonte la 2,1 mm în aval, realizând debite uniforme.

457

Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la rădăcina pomilor printr-o reţea de tuburi de ceramică sau material plastic, plasate la adâncimea de 50-60 cm şi perforate (figura 7.47).

Figura 7.47. Schema sistemului cu conducte din tuburi de argilă: a- plan, b- secţiune (1-conductă principală, 2-canal colector, 3-conductă verticală cu vană de reglare, 4-conductă de udare (drenuri), 5-îmbinări)

Avantajele acestui sistem: - aducerea apei direct la nivelul sistemului radicular; - se evită pierderile prin evaporare; - lucrările de întreţinere nu sunt stânjenite; - se pot administra concomitent îngrăşăminte faziale dizolvate în apă; - realizează un regim favorabil de umiditate, aeraţie şi nutriţie. Dezavantajele acestui sistem se referă la costul ridicat al materialelor utilizate şi la înfundarea orificiilor perforate, dezavantaje ce pot fi eliminate prin utilizarea unor conducte de material plastic şi a unor mijloace perfecţionate de filtrare a apei. Se poate aplica pe terenuri cu textură medie omogenă, cu proprietăţi capilare bune. Nu se recomandă pe terenurile cu textură nisipoasă şi argiloasă, unde circulaţia apei în sol este defectuoasă şi nici pe solurile sărăturate sau cu pericol de salinizare din cauza sărăturării secundare produsă de ascensiunea capilară. Din punct de vedere orografic, se recomandă terenuri uniforme, nivelate, cu pante mici, până la 3-50.

7.9.4. Influenţa irigaţiilor asupra solului Apa de irigaţii, prin caracteristicile ei, acţionează asupra terenurilor fizic, chimic şi biochimic. Acţiunea fizică a apei de irigat asupra solului La fiecare udare a solului, pătrunderea apei în solul uscat este urmată de înlocuirea aerului şi a gazelor. Paralel cu acest fenomen, spălarea şi deteriorarea structurii avansează astfel încât, după uscare, la suprafaţa solului se formează o crustă. Irigarea este una din verigile tehnologice cu impact mare asupra stării fizice a solului, a stabilităţii agregatelor şi a porozităţii. Scăpările accidentale de apă, cantitatea de apă mai mare decât capacitatea de infiltrare a solului, provoacă băltirea, având efect negativ asupra sistemului radicular.

458

Irigarea intensă contribuie la scăderea uşoară a cantităţii de materie organică şi humus, cu efecte în timp asupra gradului de fertilitate şi a hidrostabilităţii agregatelor. Irigarea pe brazde sau aspersiune, poate provoca pe terenurile în pantă eroziunea solului, atunci când cantitatea de apă distribuită nu se corelează cu capacitatea de infiltrare a solului. Prin scurgerea apei la suprafaţa solului sunt antrenate agregatele de sol, ceea ce are efect negativ asupra solului, determinând în mare parte tasarea şi depunerea prin sedimentare a aluviunilor. Odată cu formarea crustei, solul se şi tasează. Concomitent cu fenomenul de deteriorare a structurii, apa transportă o cantitate însemnată de aluviuni provenite din erodarea solurilor. Procesul de sedimentare a aluviunilor din apa de irigaţie nu este uniform; particulele grosiere se depun în cea mai mare parte pe fundul canalelor de irigaţie, iar cele fine coloidale sunt transportate mai departe şi se depun, de obicei, în ultimele elemente ale reţelei de udare (brazde, fâşii). În urma acestor fenomene, iau naştere forme de relief (bancuri, formate din depozite nisipoase şi prăfoase) - depresiuni, formate din depozite argiloase, grele, cu soluri alcaline, cu fertilitate scăzută şi ape subterane saline. Pe de altă parte, particulele fine aluviale pătrund în porii solului şi îl impermeabilizează, ceea ce determină degradarea condiţiilor naturale de drenaj. De cele mai multe ori, ca urmare a acestui fenomen, ascensiunea capilară se măreşte şi soluţiile saline ajung la suprafaţa solului. Acţiunea chimică a apei de irigat asupra solului. Acţiunea chimică este foarte complexă şi depinde de mai mulţi factori, cum ar fi : apa, conţinutul în săruri, condiţiile naturale ale suprafeţei irigate. Asupra solului, apa de irigat exercită o acţiune directă, indirectă şi combinată. Apa de irigat conţine, de obicei, săruri dizolvate, cantitatea acestora şi gradul de mineralizare având influenţă directă asupra solului. Compuşii chimici se depun în sol, ceea ce duce la o creştere permanentă a conţinutului de argilă, oxizi şi sulfaţi. Apa de irigaţie normală (nesărată, nealcalină) poate fi folosită cu efect ameliorativ în irigarea solurilor alcaline. În asemenea ape predomină calciul, iar irigarea cu aceste ape a solurilor alcaline acestea vor deveni neutre, cu proprietăţi fizice şi chimice îmbunătăţite. Apele uşor alcaline (ce conţin mai mult sodiu decât calciu) pot provoca după mulţi ani de irigare o alcalinizare puternică, o destructurare totală, acumulare de sodiu, magneziu şi bicarbonat de sodiu, ceea ce duce la pierderea capacităţii productive a solurilor. Cercetări efectuate la soiul Cacanska Najbolja (prun) pe un sol argilonisipos, pH 6,0, irigat prin picurare (4l apă/oră/picurător), au arătat că irigarea prin picurare poate schimba semnificativ proprietăţile chimice ale solului care sunt esenţiale pentru nutriţia plantei, regimul de fertilizare/irigare, etc. După 5 ani de plantare au fost recoltate probe de sol pe adâncimi diferite (0-80 cm) la care au fost efectuate determinări privind conţinutul de Ca, Mg, K,P, şi pH-ul. S-a constatat că cele mai mari diferenţe dintre proprietăţile chimice ale solului pe diferite adâncimi au fost observate chiar sub picurător. Picurarea a determinat creşterea concentraţiei de magneziu la suprafaţa solului, dar nu a afectat pH-ul în profilul solului. Concentraţia de potasiu la adâncimea de 0-20 cm a fost mai ridicată decât la adâncimi mai mari (Treder W. şi colab.,1997). Acţiunea chimică şi biochimică. Folosirea apelor saline la irigaţie, reduc fixarea azotului şi micşorează intensitatea proceselor de nitrificare şi amonificare. Proprietăţile şi calitatea apei

459

de irigat pot avea repercusiuni asupra calităţii plantelor şi recoltelor, putând determina apariţia unor boli (ca urmare a prezenţei unor macro şi microelemente), fie acumularea unor ioni ce sunt toxici în cantităţi mari. Concentraţia de săruri a apei de irigat nu trebuie să depăşească anumite limite. Depăşirea unor praguri de toleranţă duce la afectarea producţiilor în funcţie de toleranţa speciilor pomicole la conţinutul în săruri solubile conţinut de apa de irigat. Se constată că cele mai sensibile specii la sărurile solubile din apa de irigat sunt căpşunul şi zmeurul, urmate de mur, măr, prun, etc. Sărurile toxice solubile prezente în apa de irigat, se pot acumula şi în sol, ceea ce influenţează bilanţul final în săruri al solului. Când concentraţia reală în săruri a soluţiei solului din terenurile irigate cu apă salină atinge un grad toxic (peste 15 g/l), culturile suferă foarte mult sau pot pieri în întregime.

7.9.5. Irigarea prin aspersiune – mijloc de protecţie împotriva gerurilor târzii de primăvară Temperaturile joase din primăvară, după pornirea în vegetaţie a pomilor, constituie un important pericol, deoarece sensibilitatea pomilor la ger, în această perioadă, este maximă. Mugurii floriferi pot fi distruşi la –40C (măr, păr, piersic) sau chiar la -20C (prun, cireş), florile deschise sunt distruse la –2,0 ….-2,5 0C, fructele abia legate sunt mult mai sensibile şi pot fi distruse la –0,5 … -1,7 0C. Pe lângă celelalte metode de protecţie (fumigaţie, metoda încălzirii mediului ambiant, metoda ventilării aerului), „aspersiunea antigel” se foloseşte în plantaţiile pomicole. Aspersarea se menţine pe durata îngheţului şi după aceea pentru dezgheţarea treptată a organelor protejate (figura 7.48).

Figura 7.48: Programul de funcţionare a instalaţiei de aspersiune pentru protejarea plantaţiilor pomicole contra îngheţului

460

Pojghiţa de gheaţă ce se formează are mai multe roluri : - constituie un strat izolator, menţinând la exterior o temperatură foarte apropiată de 0 0C (temperatura minimă a amestecului apă-gheaţă); - parte din căldura latentă specifică pe care o degajă apa în procesul de îngheţare (80 calorii/gram apă 0 0C) este cedată plantei, care se menţine astfel la o temperatură de câteva grade mai mare decât 0 0C, cu 2-4 0C mai ridicată decât temperatura amestecului apă - gheaţă din exterior.

7.10. Protejarea pomilor şi a producţiei de fructe 7.10.1. Combaterea bolilor şi insectelor Condiţiile climatice şi edafice deosebit de favorabile pentru vegetaţia pomilor şi arbuştilor fructiferi, întrunite pe teritoriul ţării noastre, sunt în acelaşi timp şi prielnice pentru dezvoltarea unui mare număr de boli şi dăunători, care produc pagube importante culturilor pomicole: se estimează daune pe ansamblu sectorului pomicol între 5 şi 20 % sub aspect cantitativ şi de 15-40 % din punct de vedere calitativ. Bolile şi dăunătorii atacă pomii, arbuştii fructiferi şi căpşunul pe toată durata perioadei de vegetaţie, în diferite stadii de evoluţie, atacul manifestânduse pe muguri, frunze, lăstari, flori, fructe şi ramuri. Atacul poate fi parţial sau total cu intensităţi variabile de la un an la altul şi de la un loc la altul în funcţie de condiţiile ecologice specifice şi de densitatea dăunătorului respectiv. Cunoaşterea permanentă a stării fitosanitare a culturilor pomicole, urmărirea în dinamică a biologiei agenţilor patogeni şi a insectelor dăunătoare în strânsă legătură cu fenologia pomilor fructiferi şi factorii climatici, constituie o condiţie esenţială pentru stabilirea celor mai eficace măsuri de prevenire şi combatere a atacului, pentru diminuarea sau eliminarea pagubelor. Esenţial pentru eficacitatea luptei împotriva bolilor şi insectelor la pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni este cunoaşterea cu precizie a agentului dăunător sau patogen (diagnoza). În funcţie de agent (cauză) se aplică diferite măsuri de combatere, preventive sau curative. Măsurile de combatere se stabilesc în raport cu specia care dăunează, suprafaţa de livadă, posibilităţile tehnice, cât şi în raport cu condiţiile ecologice, agrotehnice etc. Se folosesc următoarele metode de combatere: - agrofitotehnice (culturale); - fizice; - mecanice; - chimice; - biologice. Metodele agrofitotehnice sunt în general măsuri profilactice şi se referă la asolamente (în pepinieră) folosirea anumitor îngrăşăminte, lucrările solului, distrugerea buruienilor, folosirea de soiuri cât mai rezistente, distrugerea resturilor vegetale (frunze, fructe, ramuri, mai ales a celor atacate), folosirea de material săditor sănătos etc. Toate măsurile au în vedere să modifice condiţiile mediului înconjurător, aşa fel încât acestea să devină optime pentru pomi şi improprii pentru boli şi insecte. Metodele fizice constau în folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute, a focului, luminii, câmpurilor electrostatice de înaltă frecvenţă, a radiaţiilor etc.

461

Acestea au în vedere anumite praguri letale peste, sau sub care, diferiţi dăunători nu pot vieţui. Metodele mecanice se referă la adunarea directă a insectelor cu mâna sau cu diverse aparate, la eliminarea unor organe atacate, la folosirea de brâie capcană, benzi sau inele cleioase sau a momelilor pentru atragerea şi distrugerea insectelor. Metodele chimice sânt cele mai folosite pentru combaterea bolilor şi insectelor din plantaţii, celelalte metode fiind practic numai mijloace auxiliare. Aplicarea produselor chimice (pesticide) folosite în combatere se face sub diferite forme: prăfuiri cu pulberi sau pudre; stropiri cu soluţii, suspensii sau emulsii ; gazări sau fumigări, cu produse asfixiante; aerosoli. Produsele chimice prezintă o serie de avantaje între care eficacitate, compatibilitate, posibilitatea unor tratamente mixte, pentru combaterea simultană a mai multor boli şi dăunători. Alături de acestea, un avantaj deosebit îl constituie posibilitatea de mecanizare completă a metodelor chimice. Pe de altă parte extinderea combaterii chimice pe suprafeţe tot mai mari, creşterea numărului de tratamente, aplicarea sistematică an de an a unor produse toxice persistente, au determinat apariţia unor fenomene secundare negative: poluarea mediului, remanenţă în produse, dereglarea echilibrului biologic etc. Metode biologice sau lupta biologică constă în folosirea diferitelor produse microbiologice, cu organisme parazite (bacterii, ciuperci, protozoare şi virusuri) înmulţite pe baza unor tehnologii industriale; folosirea zoofagilor (paraziţi şi prădători) dintre care unii se înmulţesc deja pe scară industrială (Trichogramma sp., Prospaltella perniciosi etc.); autocidia şi combaterea genetică constă în obţinerea masivă de indivizi sterilizaţi şi lansarea lor în plantaţii cât şi în dirijarea apariţiei în masă a indivizilor de acelaşi sex; folosirea de substanţe care reglează comportamentul şi activităţile vitale ale insectelor: repelenţi, atractanţi, inclusiv feromoni sexuali, inhibitori de nutriţie, substanţe cu acţiune hormonală etc. În domeniul luptei biologice se fac cercetări în ceea ce priveşte substanţele care să acţioneze asupra diapauzei, proceselor de reproducere, reacţiei de rezistenţă a plantei la atac, asupra metabolismului substanţelor nutritive etc. 0 direcţie interesantă pentru combatere o constituie elaborarea de metode bazate pe semnale de comunicare ale insectelor, care pe această cale pot fi deplasate din cultură în alte zone nefavorabile unde pot fi combătute cu mijloace uzuale. Combaterea integrată. Datorită multitudinii de organisme dăunătoare existente în plantaţiile pomicole, o singură metodă de combatere nu poate asigura succesul, înţelegând prin „combatere” nu numai eliminarea unui agent dăunător, ci incidenţa măsurilor întreprinse asupra complexului de factori care alcătuiesc ecosistemul respectiv. Se recurge în consecinţă, din ce în ce mai mult la îmbinarea mijloacelor chimice cu cele biologice şi alte metode, de o manieră cât mai compatibilă. Combaterea integrată constituie direcţia principală de dezvoltare a protecţiei plantelor şi se bazează pe îmbinarea tuturor mijloacelor de combatere în cadrul agro-ecosistemului dat, astfel încât populaţiile de dăunători să fie menţinute la un nivel sub pragul economic de dăunare. Limitele tradiţionale şi în special caracterul de unilateralitate sunt depăşite de problemele protecţiei integrate. Extinderea concepţiei ecologice la întregul mod de cultură a plantelor pomicole se transformă de fapt in combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor

462

pomilor. Aceasta înseamnă că principalii factori ecologici luaţi în considerare la combatere trebuie utilizaţi de aşa manieră, încât perturbările care se produc în ecosisteme să fie cât mai mici sau evitate. Lucrările care se execută trebuie să tindă spre respectarea, integrarea şi valorificarea tuturor factorilor agro-ecosistemului, urmărindu-se obţinerea nu a unei producţii maxime ci a unei producţii optime din punct de vedere ecologic, economic şi toxicologic. CALENDARUL TRATAMENTELOR Tratamente chimice folosite în plantaţiile pomicole pentru combaterea bolilor şi insectelor (după Isac Il., 2002) Nr. trat. 0

1 *)

Perioada de aplicare

Boli şi dăunători

1

2 Măr - Păr - Gutui Forme hibernante de dăunători: San Jose, acarieni, afide, psyllide, cotari,

Repaus vegetativ (umflarea mugurilor - martie) Începutul dezmuguritului mugurilor floriferi

Gărgăriţa florilor; făinare

Începutul înfrunzirii mugurilor floriferi (10-15 %)

Rapăn; monilioze; focul bacterian; ouă hibernante de acarieni Rapăn; făinare; focul bacterian

2

3

Începutul înfloritului, răsfirarea butonilor din inflorescenţă 4

Începutul scuturării petalelor (10-15 % petale deja scuturate) 5

Rapăn, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor; viermele merelor GI; minatoare; defoliatoare

463

Produse şi exemple de amestecuri, concentraţia 3 • Zeamă sulfocalcică 28 31°Be -20 % •Oleocarbetox - 2,0 % •Oleoecalux - 1,5 % •Oleodiazol - 1,5 % •Zeamă sulfocalcică 28 31° Be – 10 % •Polybar -1 % + Carbetox 0,4 % •Karathan 0,1 % + Ecalux S -0,1 % •Kumulus 80 S - 0,3 % + Carbetox - 0,4 % •Zeamă bordeleză - 0,5 % + USI-92 - 1,5 % •Champion 50 WP -0,2 % + USI-92 - 1,5 % •Zeamă sulfocalcică 28 – 31 Be 2% + zeamă bordeleză - 0,5 % •Zeamă bordeleză - 0,5 % + sulf muiabil - 0,5 % •Oxiclorură de cupru - 0,3 % + sulf muiabil - 0,5 % •Turdacupral 50 - 0,2 % + sulf muiabil - 0,7 % •Stroby DF - 0,01 % + Zolone 35 EC - 0,2 % •Systhane C - 0,1 % + Fastac 10 EC - 0,015 % •Dithane M 45 - 0,2 % + Zolone 35 EC - 0,2 % •Captadin 50 PU - 0,25 % + Sumi-alpha - 0,04 %

6

7 8

La 8-10 zile după tratamentul anterior (fructele cât bobul de linte)

Rapăn; făinare; viermele merelor G1; afide; minatoare; defoliatoare

La 10-12 zile după T6 (fructele cât bobul de mazăre) La 10-12 zile după T7 (fructele cât aluna) Fructe în creştere, 15 iunie - 25 iulie; la 1012 zile unul de altul

Boli şi insecte similar T6

Fruct în creştere, luna august

Rapăn; făinare; pătarea albă şi brună a frunzelor; monilioze; Păduchele din San Jose G2; viermele merelor, perelor şi gutuilor G2 Rapăn; făinare; boli de depozit

Boli şi insecte similar T5 - T6

Idem T6 - T7

Rapăn; făinare; pătarea albă şi brună a frunzelor; păduchele din SanJose; păduchele lânos; acarieni

•Dithan M 45 - 0,2 % + KarathanFN - 0,1 % + Ecalux S-0,1 % •Captadin 50 PU - 0,25 % + Bumper 250 EC-0,03 % + Carbetox 37 EC-0,5% •Merpan 50 WP - 0,2% + Reldan 40 EC - 0,15 % • Folpan 50 WP - 0,2% + Tilt 250 EC - 0,02 % + Ultracid 20 EC - 0,2 % În caz de atac puternic de acarieni, ca insecticid poate fi folosit: - Omite 57 -0,1 % - Demitan 100 EC 0,07% - Penstyl 25 WP - 0,05 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Sumi-alpha - 0,04 % •Captadin 50 PU - 0,25 % + Fastac 10 EC – 0,15 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Karathan FN - 0,1 % + Zolone 35 EC - 0,2 % • Topsin-0,1 % • Euparen 50 M - 0,1 % • Benomyl - 0,1 % • Sulfat de cupru (Piatră vânătă) 1-2 % (stropirea albastră)

9 10 11

12 13

14

15

Fruct spre pârgă (sfârşit august început septembrie) După recoltare, la îngălbenirea şi începutul căderii frunzelor

Idem T5 •Se mai poate folosi unul din insecticidele: - Diazol 60 EC - 0,15 % - Sinoratox R 35 - 0,15 % - Karate - 0,02 % Idem T6

Patogeni micotici (ciuperci) şi bacterieni în diferite faze

*) Tratamentul 1 se poate efectua în întreaga perioadă de repaus (decembrie –martie - în ferestrele iernii) dar la umflarea mugurilor eficacitatea biologică este maximă

1

Repaus vegetativ (umflarea ugurilor martie)

Prun - Cais - Piersic Forme hibernante ale dăunătorilor (San-Jose, afide,

464

• • •

Oleocarbetox - 0,2 % Oleoecalux - 1,5 % Oleodiazol - 1,5 %

Umflarea mugurilor de rod, buton verde 2

3

4

5 6 7

La începutul căderii petalelor (10-15% deja scuturate)

La 6-8 zile după T3 (tratament special la prun)

acarieni, cotari) Monilia, deformarea frunzelor, făinare, ciuruirea frunzelor, ouă de acarieni hibernante

Pătarea roşie, ciuruirea frunzelor, făinare, monilioză, viespile fructelor, acarieni, defoliatoare, afide. Viespea sâmburilor de prun

La 8-10 zile unul de altul (avertizare) 15 mai - 15 iunie

Monilioză, ciuruirea frunzelor, făinare, pătarea roşie, viermele fructelor, acarieni, afide, defoliatoare

Fruct în creştere sfârşit iunie - iulie

Ciuruirea frunzelor, pătarea roşie, monilioză, făinare, Păduchele din San Jose, molia fructelor, viermele fructelor, acarieni, afide

Fructe în pârgă

Monilioză

După recoltarea fructelor (august)

Păduchele din SanJose (numai dacă este rezervă biologică)

La îngălbenirea şi începutul căderii frunzelor

Patogeni micotici (ciuperci) şi bacterieni în diferite

8 9 10

11

12

13

465

•Zeamă bordeleză - 0,5 % + US 1 - 1,5 % •Turdacupral 50 PU0,4% + US, - 1,5% •Kocide -0,2% + US1-1,5 % •Funguran OH - 0,2 % + US1 -1,5 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Zolone 35 EC - 0,2 % •Captadin 50 PU - 0,25 % + Sintox 25 EC - 0,2 % •Merpan 50 WP - 0,2 % + Sumi-alpha - 0,04 % • Ecalux - 0,1 % • Zolone 35 EC - 0,2 % • Diazol 60 EC - 0,15 % • Sintox 25 EC - 0,2 % • Fastac 10 EC - 0,02 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Sinoratox 35-0,1 % •Captadin 50 PU - 0,25 % + Zolone 35 EC - 0,2 % •Topsin M 70 - 0,07 % + Zolone 35 EC - 0,2 % •Folpan 50 WP - 0,2 % + Decis EC - 0,025 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Ecalux S - 0,1 % •Captadin 50 PU - 0,25 % + Ultracid 20 EC - 0,2 % •Merpan 50 WP - 0,2 % + Carbetox 37 EC - 0,5 % În cazul unor,,explozii" de acarieni se pot folosi şi: - Omite 57 - 0,1 % - Demitan 100 EC - 0,07 % - Pensthy 25 WP - 0,04 % • Rovral 50 WP-0,1 % • Ronilan 50 WP - 0,1 % • Sumilex 50 WP - 0,1 % • Ecalux S - 0,1 % • Ultracid 20 EC - 0,2 % • Reldan 40 EC - 0,15 % • Carbetox 37 EC - 0,5 % • Pirinex 48 EC - 0,2% •Sulfat de cupru (Piatră vânătă) 1-2 % (stropirea albastră)

Repaus vegetativ 1

2

3

4

5

6 7

8 9

În perioada dezmuguritului

Începutul înfloritului (40-80 % flori deschise) Începutul scuturării petalelor (10-15 % din flori sunt scuturate)

Ciuruirea frunzelor, monilioză, antracnoză, păduchi de frunză, acarieni

La apariţia lăstarilor anuali (când fructele au diametrul 1-3 mm) Când fructele au 0,7 cm în diametru (la avertizare)

Idem T4

După recoltare (la avertizare)

Repaus vegetativ 1 2

faze. Foarte important pentru băşicare la piersic Cireş - Vişin Păduchele din San Jose ouă de acarieni, de păduchi de frunză În special monilinia când în anul anterior a fost atac puternic, ouă de acarieni Monilinia, ciuruire

Începutul dezmuguritului 10 – 15 % Începutul înfrunzitului (10 - 15 %)

Înfrunzire totală

Oleocarbetox - 2,0 % Oleoecalux - 1,5 % Oleodiazol - 1,5 %

•Zeamă bordeleză - 0,5 % + US 1 - 1,5 % •Turdacupral 50 PU - 0,4 % + US1 - 1,5% •Topsin M 70 - 0,07 % •Dithan M 45 - 0,2 % R 35 - 0,1% •Derosal 50 - 0,07 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Zolone 35 EC - 0,2 % •Captadin 50 PU - 0,25 % + Sinoratox R 35 - 0,1 % •Merpan 50 WP - 0,2 % + Euparen 0,06 % Idem T4

Musca cireşelor, păduchi de frunză, acarieni, insecte defoliatoare, ciuruirea frunzelor, antracnoza ş.a. Păduchele din San Jose G1, păduchi de frunză, acarieni, antracnoză, ciuruirea frunzelor Coacăz negru Păduchele din San Jose, ouă de afide; ouă de acarieni Făinarea

•Topsin M 70 - 0,07 % + Decis 25 EC - 0,0125 % •Derosal 50 - 0,07 % + Actellic 50 - 0,1 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Decis 25 EC - 0,0125 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Carbetox 37 EC - 0,5 % •Dithan M 45 - 0,2 % + Methyl - Parathion 30 0,3 %

Făinare, pătarea frunzelor, rugină, afide

•Zeamă bordeleză - 0,5 % + Karathan - 0,1 % + Sinoratox - 0 , 1 % ; •Topsin M 70 - 0,07 % + Zolone - 0,2 %; •Bavistin 50 - 0,07 % + Sinoratox R 35 - 0,1 % Idem T3

3

4

• • •

Făinare, pătarea

466

Dibutox 25 – 1 % •Zeamă sulfocalcică de 28 - 31°Be 2 %

La avertizare 5 6 7 La avertizare

Păduchele din San Jose, sfredelitorul ramurilor, afide, acarieni, făinare, antracnoză

La avertizare 1

Făinare, antracnoză, păduchele din San Jose G II, afide, acarieni Zmeur Păduchele din San Jose, ouă de afide, de acarieni Pătarea cenuşie a frunzelor, rugina, necrozarea lăstarilor, păduchi de frunză, acarieni, insecte defoliatoare. Idem T2

8 9 10

11 12 Repaus vegetativ 1

2

3

frunzelor, rugină, afide, acarieni Sfredelitorul ramurilor, antracnoză, făinare, afide, acarieni

Început dezmugurit (10-15% din mugurii florali). La avertizare.

Început înfrunzit (60- 80 % din mugurii florali). La avertizare. Când 1-5 % din flori sunt deschise. La avertizare.

Idem T2

4

5

6

Când au apărut 6-8 frunze. La avertizare. Când fructele au 2/3 din mărime. La avertizare.

Idem T2 Bolile de la tratamentul 2, afide, acarieni

467

•Topsin M 70 - 0,07 % + Zolone 35 - 0,2 % •Bavistin 50 - 0,07 % + Zolone 35 - 0,2 %; •Bavistin 50 - 0,07 % + Sinoratox R 35 - 0,1 % •Topsin M 70 - 0,07 % + Ethyl-parathion 50 0,08% •Dithan M 45 - 0,2 % + Karathane - 0,1 % + Carbetox 3 7 - 0 , 5 % •Nimrod - 0,05 % + Dithane M45- 0,2 % + DEF 250,2% Idem T 8-9-10

Dibutox 25 - 0,1 % •Zeamă bordeleză - 0,5 % + Sinoratox -0,1 % •Oxiclorură de cupru 0,3 % + Sinoratox - 0,1 % •Dithane M 45 - 0,2 % + DEF 25 - 0,2 % Idem T2

•Dithane M 45 - 0,2 % + Sinoratox R 35 -0,1 % •Merpan 50 - 0,25 % + Zolone 35 EC - 0,2 % MZ 80 - 0,25 % + Decis 25 - 0,025 % + Plictran 25 WP - 0,05 % Idem T4 •Dithane M 45 - 0,25 % + Metasistox 50 - 0,05 % •Captan 50 - 0,25 % +

După recoltare. La avertizare. 7

8

La 8 zile de la tratamentul 7. La avertizare.

La avertizare 9

1 2 3

După recoltare şi cosirea frunzelor Protejarea tinerelor frunze În a doua decadă a lunii aprilie

4

5

6

7

Păduchele din San Jose, pătarea brună a lăstarilor, păduchi de frunză, acarieni. Păduchele din San Jose G1, pătarea brună a lăstarilor, pătarea cenuşie a frunzelor, acarieni, afide. Păduchele din San Jose G II, pătarea brună a lăstarilor, păduchi de frunză, acarieni. Căpşun Pătarea albă a frunzelor, afide, putrezirea fructelor. Pătarea albă a frunzelor, afide, acarieni Pătarea albă a frunzelor, putrezirea fructelor, păduchi din frunză, acarieni.

La apariţia inflorescenţelor. Se aplică şi la culturile pentru stoloni. Înainte de înflorit până la înflorirea corolei. Se aplică şi la culturile pentru stoloni.

Idem T4

De la sfârşitul înfloritului până la scuturarea petalelor. Se aplică

Idem T6

Putrezirea fructelor, pătarea albă a tinerelor frunze, păduchi de frunză, acarieni.

468

Zolone 35 EC - 0,2 % •Dithane M 45 - 0,2 % + Carbetox 37 - 0,5 %.

•Dithane M 45 - 0,2 % + Carbetox 37 - 0,5 % •Captan 50 - 0,25 % + Ethyl Parathion - 0,08 % Idem T8

•Zeamă bordeleză - 0,5 % + Sinoratox 35 - 0,1 % Idem T1 •Zeamă bordeleză - 0,5 % + DEF 25 - 0,2 % •Zeamă bordeleză - 0,5 % + Sinoratox - 0,1 % •Derosal - 0,05 % + Thiodan - 0 , 2 % •Turdacupral 50-0,2 % + Hostation 50 - 0,1 % Idem T4

•Derosal - 0,0% + Rovral 0,1 % + Zolone - 0,2 % •Topsin M 70 - 0,07 % + Zolone - 0,2 % •Topsin M 70 - 0,07 % + Sinoratox R 35 - 0,1 % •Derosal 50 - 0,05 % + Euparen - 0,06 % Idem T6

8

şi la culturile pentru stoloni. La avertizare. Se aplică şi la culturile pentru stoloni.

Putrezirea fructelor, pătarea albă a frunzelor

•Topsin M 70 - 0,07 % •Derosal 50 - 0,07 % •Derosal 50 - 0,07 % + Rovral 50 - 0,1 %

7.10.2. Protecţia pomilor împotriva rozătoarelor Măsura cea mai eficace de apărare a pomilor din plantaţii contra rozătoarelor este împrejmuirea cu gard din plasă de sârmă înalt de 2 m, încă din anul plantării. Bulumacii (stâlpii), confecţionaţi din beton armat, se instalează din 2 în 2 m, introducându-se 60 cm în sol. Pe bulumaci se fixează câte 3 sârme galvanizate cu diametrul de 5 mm, pe care se întinde si se prinde plasa. Marginile plasei se introduc în sol 15 cm si se fixează cu cârlige, pentru a împiedica pătrunderea iepurilor pe sub plasă. Ochiurile plasei de sârmă au laturile de 4-5 cm, iar sârma galvanizată utilizată la confecţionarea plasei are diametrul de 2,8 mm. Deasupra plasei se întind două sârme ghimpate. Dacă gardul din plasă de sârmă are o înălţime mai mica de 2 m, în iernile cu strat gros de zăpadă (peste 80 cm) se creează posibilitatea ca iepurii să sară peste plasă. Apărarea împotriva atacului de iepuri. Iepurele de câmp este un animal sălbatic folositor economiei, fiind vânat pentru carne şi blană. În cursul iernii, când solul este acoperit cu zăpadă, el roade coaja pomilor tineri, pe care-i poate distruge complet, când porţiunea roasă până la lemn cuprinde trunchiul de jur împrejur, deoarece sunt întrerupte vasele de liber din scoarţă, prin care circulă seva preparată de frunze (în primăvara următoare). Cel mai bun mijloc de prevenire a atacului de iepuri este împrejmuirea plantaţiei cu gard din plasă de sârmă, aşa cum s-a arătat anterior. Pomii din plantaţiile de aliniament şi de pe loturile mai mici pot fi apăraţi contra iepurilor şi prin învelirea trunchiului cu tulpini depănuşate de porumb, de floareasoarelui, trestie, nuiele sau fâşii din material plastic. Învelirea trebuie astfel făcută încât să nu rămână descoperită nici o porţiune din trunchi, iar legăturile trebuie făcute strâns, pentru ca materialele folosite la învelitul trunchiului să nu fie deplasate de iepuri. Rezultatele bune se obţin şi prin badijonarea trunchiului cu produse iepurifuge (Cunitex, Cervacol, Dendrocol) sau cu un amestec rău mirositor, care se poate pregăti uşor, ca de exemplu: a) Lapte de var + Tiuram (T.M.T.D.) 3 %. b) Lapte de var + Dibutox 1 % + Aracet 0,2 % (mirosul de Dibbutox îndepărtează iepurii). c) Lapte de var amestecat cu balegă de porc. d) Var 70 %, pământ galben 27 % şi sânge de animale sacrificate 3 %. e) Var 70 %, pământ galben 25 % şi pulbere de hexacloran 5 %. f) Funingine 1,5 kg amestecată cu 8 pahare de sânge cald de la abator, peste care se adaugă urină de bovine, amestecând continuu până se obţine o unsoare destul de subţire, care să poată fi aplicată pe trunchiul pomilor cu bidineaua. Amestecurile de mai sus apără pomii contra iepurilor numai în perioada cu timp uscat. În perioadele cu ploi sau ceaţă îndelungată, unsorile

469

(amestecurile) se spală de pe trunchi şi de aceea badijonarea trunchiurilor trebuie repetată. Protecţia împotriva atacului şoarecilor de câmp şi a şobolanului de apă. Şobolanul de apă sapă galerii de-a lungul rândului de pomi, la o adâncime de 15-30 cm şi pe o lungime de 20-30 m. Cuibul este situat deseori sub rădăcina unui pom. Prezenţa acestui şobolan se recunoaşte după muşuroaiele de pământ înalte de 5-6 cm, ridicate deasupra galeriilor, mai mici şi mai neregulate decât cele de cârtiţă, acoperite de regulă cu vegetaţie. Şobolanul roade scoarţa de pe rădăcinile pomilor şi de la baza trunchiului, din care cauză pomii se usucă. Pagubele mari se înregistrează la pomii tineri (până la vârsta de 10 ani), când coaja de la baza trunchiului este roasă de jur împrejur. Acest dăunător se combate prin introducerea în galerii a unor pastile de Gastoxin, care se volatilizează, distrugând şobolanii. În galerii se mai pot introduce momeli otrăvite pregătite din seminţe de ovăz amestecate cu fosfură de zinc 3 %; rădăcini suculente de morcovi, sfeclă, pătrunjel, tuberculi de cartofi ş.a., tăiate felii şi amestecate cu produse raticide: Antan 5 %, Actosin 5 %, Racumin 5 % sau Zintan (Fosfură de zinc) 3 %. După introducerea pastilelor de Gastoxin sau a momelilor, galeriile se astupă. În galerii mai pot fi introduse pulberi de Antan sau de Actosin. Şoarecii. În cursul iernii, şoarecii se strecoară pe sub zăpadă până la pomi, cărora le rod scoarţa din zona coletului, uneori pe toată circumferinţa trunchiului (situaţie în care pomii se usucă). De aceea şoarecii trebuie împiedicaţi să ajungă la pomi prin: săparea pământului din jurul pomilor, toamna (şoarecilor nu le place să sape galerii pe terenuri lipsite de vegetaţie); înfăşurarea trunchiului, chiar la nivelul solului, cu crenguţe de brad aşezate cu acele în jos; călcarea zăpezii la baza trunchiului. Distrugerea şoarecilor se mai poate face cu momelile indicate la şobolanul de apă. Protecţia împotriva cervidelor. În zonele submontane, cerbii produc pagube mari pomilor tineri situaţi în vecinătatea pădurilor, cărora le rod coaja de pe trunchi şi chiar de pe şarpante şi subşarpante (când coroana este prea apropiată de sol), le consumă ramurile anuale (deci şi mugurii de rod de pe ele). Merii şi perii sunt preferaţi de cerbi. Măsura cea mai sigură de a preveni atacul cerbilor este împrejmuirea plantaţiei lor cu gard din plasă de sârmă. La pomii din plantaţiile mici trunchiul trebuie învelit aşa cum s-a arătat anterior sau se badijonează cu unul din produsele epurifuge, menţionate mai sus. Produsul românesc Silvarom, aplicat ca cerbifug la puieţii din plantaţiile silvice, dă rezultate bune şi în pomicultură.

7.10.3. Protejarea pomilor împotriva accidentelor climatice Fenomenele climatice cu efecte negative asupra creşterii şi rodirii pomilor sunt cele provocate de gerurile hibernale, gerurile de revenire, brumele şi îngheţurile tardive de primăvară şi cele timpurii de toamnă, de grindină etc. Gerurile hibernale. În scopul evitării efectelor negative ale iernilor aspre, se recomandă să se planteze numai specii rezistente la ger (măr) în estul Transilvaniei şi în nord-vestul Moldovei, unde se înregistrează cele mai coborâte temperaturi minime absolute. Gerurile de revenire. Perioadele de ger în care unele specii pomicole se află în repaus facultativ (migdalul, caisul, piersicul, cireşul) sunt întrerupte de intervale relativ călduroase („ferestre”). Cele mai mari temperaturi pozitive din

470

sezonul rece se acumulează în sudul Banatului, urmate de sudul Câmpiei Române, Câmpia de Vest şi cea mai mare parte a Dobrogei. Protejarea contra arsurilor şi plăgilor de pe scoarţa trunchiului şi a ramurilor principale, datorită încălzirii pomilor iarna în partea sudică (15 0C) şi a răcirii bruşte noaptea (-10 0C … -16 0C), se poate realiza prin văruirea preventivă a trunchiului şi a bazei ramurilor principale cu lapte de var (10-15 kg var la 100 1 apă + 100-200 g pastă de făină fermentată timp de 3-4 zile). Datorită gerului, cireşul reacţionează fiziologic prin apariţia de gomoză (scurgerea cleioasă formată din pentoză). Ramurile degerate trebuie eliminate, altfel sunt invadate de obicei de parazitul Nectria (care provoacă cancer la pomacee) şi de Cytospora şi Fusicoccum (la piersic) (S. Sansavini, 1985). Toamnele calde şi umede nu permit maturarea lemnului, ceea ce face ca pomii să fie expuşi la temperaturile scăzute hibernale (M. Antonelli, 1980; R. Selli, 1985). Rezistenţa la ger a pomilor este în funcţie nu numai de specie, dar şi de soi. Astfel, s-a constatat că ramurile provenite din „Golden” sunt mai rezistente decât cele provenite din „Red Delicious” (S. Sansavini, 1985). Soiul de pere „Passe Crassane”, este mai rezistent la ger decât valoroasele soiuri „Williams” şi „Untoasă Bosc”. Grupa nectarinelor este mai slab rezistentă la ger decât restul soiurilor de piersic etc. Prevenirea daunelor datorate gerurilor de iarnă şi a celor de revenire fund limitată, face necesară crearea soiurilor rezistente la ger. În scopul vindecării necrozelor de pe trunchi şi ramuri se pot folosi substanţe cicatrizante (soluţie de var 20 % şi piatră vânătă 3 %). Pericolul creşte atunci când leziunile sunt numeroase şi dacă este afectat cambiul. În cazul îngheţului pomilor tineri din pepinieră se efectuează receparea acestora, iar în plantaţii se execută tăieri sub porţiunile cu leziuni. După efectuarea tăierii ramurilor, pomii se fertilizează cu azot. În scopul măririi rezistenţei la ger a soiurilor de păr altoite pe gutui, se pot folosi „intermediari” (R. Bazzocchi, 1967). Formarea trunchiului înalt la soiurile de cireş altoite pe cireşul sălbatic duce la evitarea îngheţului ramurilor şi mugurilor din coroană. La unele specii afectate de ger, pomii pe rădăcini proprii de nuc, alun, vişin, prun manifestă capacitate mare de autoreglare. În cazul folosirii reglatorului de creştere Ethephon se măreşte rezistenţa la ger a pomilor (I. A. Flora, C. S. Howe1l, 1985). Brumele şi îngheţurile de primăvară. În unii ani, în perioada când înfloresc pomii cad brume, care pot produce pierderea totală a recoltei, mai ales la speciile cu înflorire timpurie (cais, piersic, unele soiuri de prun, de cireş, de păr şi măr). Semnele care arată că este posibilă căderea brumei sunt: timp liniştit şi cer senin spre apusul soarelui, şi scăderea bruscă a temperaturii aerului, în jur de 45 0C, începând de la ora 9 seara. Când cerul este înnourat sau când suflă vântul, nu cade brumă. Cea mai utilizată metodă de combatere a brumelor şi la îndemâna oricui este fumigaţia (producerea fumului în cantitate mare, prin arderea unor materiale uşor de aprins). Pentru a produce fum cât mai mult, materialele trebuie să ardă încet şi fără flacără. În acest scop, grămezile pentru fumigaţie se fac din paie semiputrezite, bălegar păios, frunze şi buruieni uscate etc. Ele trebuie să aibă o înălţime de 60-70 cm şi o lărgime la bază de 1,20 m. Grămezile se aşeză lângă alei, mai ales pe partea de unde suflă vântul,

471

ca fumul să fie luat de curenţii de aer şi dus printre pomi. Sunt necesare 80100 grămezi la ha. Dacă cerul este senin, în jurul orei 2 sau 3 noaptea, când temperatura aerului coboară la 2 0C, grămezile se aprind. Focul se pune dedesubtul grămezii, în partea de unde vin curenţii de aer, care să favorizeze aprinderea. Toate grămezile trebuie să ardă în acelaşi timp, pentru a produce fum mult şi dens. Grămezile trebuie să ardă fără încetare până la o oră după răsăritul soarelui, când se încălzeşte aerul. Fumul produs în strat gros, prin arderea materialelor din grămezi, împiedică pierderea căldurii de către pământ (aerul fiind mai rece ca pământul) şi deci menţine mai cald stratul de aer din imediata vecinătate a coroanei pomilor. Fumigaţia se poate realiza şi prin arderea cauciucurilor uzate, precum şi cu ajutorul brichetelor (lumânărilor) fumigene. 0 altă metodă de apărare a pomilor înfloriţi contra îngheţului este stropirea prin aspersiune, asigurând o pulverizare cât mai fină a apei şi revenirea aspersoarelor în aceeaşi poziţie la intervale de maximum 1 minut. Prin pulverizarea apei (care cedează căldură latentă) temperatura aerului la nivelul coroanelor rămâne cu 2-4 0C mai ridicată, comparativ cu aceea din coroanele pomilor nestropiţi. Prin ventilarea aerului în livezi se produce mişcarea aerului şi se evacuează aerul rece. 0 măsură mai eficace este crearea de soiuri rezistente la îngheţ cu pornire tardivă în vegetaţie; de asemenea, evitarea plantării pomilor în văi unde se acumulează aerul rece (G h. Amzăr, C. Budan, 1987). Poleiul. Poleiul este o pojghiţă de gheată care se formează pe sol şi pe tulpinile pomilor şi ramurilor, când în cursul iernii cad ploi însoţite de vânturi reci. Apa căzută pe plante îngheaţă brusc, înainte de a se putea scurge, iar pojghiţa de gheaţă se îngroaşă încetul cu încetul. Dacă ploaia şi vântul nu durează prea mult, pojghiţa de gheată depusă pe pomi este subţire ca unghia şi aşezată de regulă pe partea din care bate vântul. Dacă, dimpotrivă, plouă mult, iar vântul suflă puternic ore în şir, trunchiurile şi ramurile pomilor se îmbracă cu o carapace de gheaţă groasă de câţiva milimetri, iar în unele situaţii chiar de 2-3 cm sau mai mult. Sunt semnalate cazuri de polei gros de 6-7 cm. Într-o astfel de situaţie, greutatea gheţii depăşeşte limita de rezistenţă a ramurilor, care se frâng în cea mai mare parte, pomii putând fi mutilaţi. În plus, poleiul mai poate produce asfixierea mugurilor şi a pomului întreg, dacă partea aeriană a acestuia este acoperită complet de gheată o perioadă mai îndelungată. De aceea, scuturarea poleiului gros de pe pomi este o lucrare necesară şi foarte urgentă după instalarea acestuia. Cu o prăjină despicată la vârf se sprijină fiecare ramură de dedesubt, în locul unde are greutatea maxima şi se mişcă, la început foarte uşor, pentru a nu se frânge. Se va avea grijă ca odată cu poleiul să nu se desprindă şi mugurii prinşi în gheată. Dacă poleiul se desface greu de ramuri, se aşteaptă până se mai încălzeşte aerul. Această lucrare nu trebuie forţată, dar nici să se piardă timpul favorabil pentru efectuarea ei, deoarece în ambele cazuri se înregistrează pagube. Măsuri aplicate toamna după îngheţurile timpurii. Primele brume apar sporadic încă din luna septembrie. Statistic, data medie a primelor brume se află în prima decadă a lunii octombrie în Transilvania şi Moldova, în a doua decadă în vestul ţării şi zona de podiş din sud, iar în a treia decadă pentru zonele de câmpie din sud. În unii ani, la şfîrsitu1 lunii septembrie-începutul

472

lunii octombrie, s-au înregistrat temperaturi scăzute (-3 0C … -9 0C) însoţite de ninsori care au surprins fructele în porni. Se recomandă ca recoltarea, manipularea şi transportul să se efectueze imediat după dezgheţarea acestora. Apărarea pomilor contra grindinii. Căderile de grindină sunt greu de prevenit şi pot distruge recolta din anul în curs, precum şi din anii următori. Grindina rupe frunzele pomilor, produce leziuni pe fructe şi scoarţa ramurilor, uneori destul de grave. Grindina se poate combate cu rachete şi proiectile antigrindină, lansate de pe rampe amplasate la distanţe de 400-600 m, După ce instalaţiile de radar meteorologice avertizează momentul declanşării exploziilor, proiectilele sunt lansate până la 1000-2000 m altitudine, unde explodează şi împiedică formarea cristalelor mari de gheaţă. Rezultate bune se obţin prin „însămânţarea norilor” cu iodură de argint. Pe suprafeţe mici cu pomi conduşi în gard fructifer se pot utiliza şi plase antigrindină, cu ochiuri dese, fixate deasupra coroanei pomilor. Apărarea pomilor contra arşiţelor. Temperaturile ridicate pot provoca deshidratarea organelor florale, germinaţia defectuoasă a polenului, răsucirea frunzelor, necroze pe ramuri şi pe trunchi. În scopul protejării trunchiului de arsurile solare se recomandă văruirea acestuia cu un amestec format din 6 kg hidrat de calciu, 0,6 kg sulfat de zinc la 100 1 apă (E. Ba1dini, 1986). Unii cercetători propun folosirea unor vopsele emulsionante. Dezgroparea pomilor pitici acoperiţi cu zăpadă. În unii ani datorită ninsorilor abundente şi vântului, zăpada se depune în strat foarte gros, de peste 1-2 m, mai ales lângă obstacole (ziduri, garduri) acoperind parţial sau total unii pomi pitici (de regulă pe cei marginali, situaţi spre partea din care bate vântul). Pomii pitici cu coroane globuloase acoperiţi cu zăpadă trebuie dezgropaţi în timp cât mai scurt. În caz contrar, zăpada se aşează şi formează un strat compact, dens, în care sunt prinse ramurile pomilor. Stratul de zăpadă îndesat începe să se topească de la nivelul terenului (datorită căldurii pământului) şi din partea superioară aflată în contact cu aerul în curs de încălzire. Pe măsură ce se topeşte, blocul de zăpadă se lasă, spintecând ramurile pomilor, uneori împreună cu trunchiul, ducând la distrugerea completă a unor pomi. În jurul fiecărui pom îngropat (când spaţiul permite) se sapă un tranşeu în zăpadă, iar cu o lopată de lemn se scoate cu atenţie zăpada dintre ramuri, fără a le răni. Este o lucrare migăloasă, dar salvează de la distrugere pomii respectivi. Pomii conduşi în garduri fructifere, având coroane înguste, sunt mai puţin afectaţi de depunerile masive de zăpadă, mai ales când sunt conduşi pe spalier.

7.10.4. Îngrijirea recoltelor Obţinerea unor recolte anuale constante şi mari este legată de dirijarea armonioasă a factorilor tehnologici (T), care asigură un raport echilibrat între procesele de: creştere (C); diferenţiere a mugurilor floriferi (D); rodire (R); entropie (E). Deci, nivelul recoltei de fructe (Rf) este o funcţie a relaţiei tehnologice - procese biologice legate de „timpul biologic” (tb). Rf=f (T, C, D, R, E) tb. După Drahorad (1986), energia de creştere vegetativă a 1 m de lăstar este egală cu cea a 1 kg de fructe.

473

Reglarea încărcăturii de rod. Prin tăieri raţionale se stabileşte un raport echilibrat dintre mugurii vegetativi şi cei floriferi, care să asigure apariţia unor lăstari de circa 35-45 cm ce determină o diferenţiere optimă a mugurilor floriferi. Pentru condiţiile ecologice ale ţării noastre, prin tăieri se lasă un număr mai mare de muguri floriferi (redundanţă morfologică), pentru a asigura încărcătura optima şi în eventualitatea unor accidente climatice. În afară de tăieri, o măsură importantă de reglare a încărcăturii de rod se referă la răritul florilor şi fructelor, în urma căruia fructele îşi măresc dimensiunile, iar calitatea lor creste. Răritul florilor. Prezintă avantajul că elimină cele mai mici cantităţi de substanţe metabolizate. În stabilirea intensităţii răririi trebuie să se asigure o rezervă de flori pentru a preîntâmpina eventualele pierderi ce pot să apară din cauza perturbaţiilor climatice (temperaturi scăzute, ploi, vânturi etc.). Folosindu-se acidul giberelinic (GA), bune rezultate s-au obţinut la răritul florilor de cireş, piersic, prun, cais. Răritul fructelor. Se aplică mai ales în anii când pomii au legat o cantitate foarte mare de fructe, care perturbă echilibrul fiziologic al pomilor, mai ales la măr, păr şi piersic. N. Cepoiu (1974) constată că numărul de fructe peste încărcătura optimă intensifică procesele vitale ale pomilor, reduce de 2-3 ori suprafaţa aparatului foliar, structura şi concentraţia clorofilei în frunze. Aparatul foliar este mai bogat în azot, fosfor şi microelemente (bor, fier, mangan), însă mai sărac în potasiu, calciu şi aminoacizi liberi. În asemenea condiţii se recomandă corectarea încărcăturii pomilor cu rod, asigurându-i-se fiecărui fruct 40-70 frunze (în funcţie de specie). Prin rărirea fructelor se elimină importante acumulări de substanţe care inhibă diferenţierea mugurilor floriferi, se asigură o creştere vegetativă intensă, se obţin fructe mai mari şi de calitate şi se reduc cheltuielile de recoltare, sortare, calibrare etc. Rărirea se poate aplica şi pomilor în scopul prevenirii ruperii ramurilor (la soiurile de măr care rodesc pe mlădiţe) şi epuizarea potenţialului de producţie (la soiurile de măr care rodesc pe ţepuşe şi leagă fructele într-o inflorescenţă). Nici o măsură agrotehnică nu poate stimula activitatea vegetativă ca un rărit timpuriu şi sever al fructelor. Metode de rărire. Rărirea florilor şi fructelor se face manual, mecanic şi chimic. Rărirea manuală se poate efectua începând de la faza de boboci florali sau flori scuturate, până la cea de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie influenţează pozitiv calitatea fructelor din anul în curs şi stimulează diferenţierea mugurilor. Rărirea efectuată în preajma fenofazei de cădere fiziologică a fructelor (când fructele au diametrul de 3-4 cm) va determina calitatea recoltei, însă influenţa asupra diferenţierii mugurilor floriferi este ceva mai redusă. Se înlătură fructele mici, gemene, necrozate şi se reţin cele mai mari, distanţate între ele la 12-20 cm (în funcţie de specie şi soi). În cazul când pe o parte a coroanei rodul este mai mic sau acesta lipseşte, prin compensaţie, se vor lăsa mai multe fructe în partea mai încărcată a coroanei (la 5-10 cm între fructe). La măr şi păr pedunculul se taie la mijloc cu foarfecele. Se reţin, de obicei, fructele din mijlocul inflorescenţei, care au apărut primele şi care sunt, de regulă, mai mari. La piersic rărirea fructelor se efectuează la începutul întăririi sâmburelui. Pe o ramură fructiferă mixtă trebuie să rămână numai 4-6 fructe. Când se urmăreşte numai îmbunătăţirea calităţii merelor si perelor, se

474

aplică rărirea mai târzie. Dacă prin luna august unele fructe de măr sau păr au rămas mult mai mici, ele nu mai ajung să dea recoltă de calitate şi este preferabil să fie eliminate, pentru a nu consuma inutil hrana (A. Negri1ă, 1983). Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin lovituri mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, scuturătorul cu aer comprimat, vibratorul portativ etc. Epoca cea mai potrivită pentru această operaţie este atunci când fructele au diametrul de 20 mm. Înaintea răririi mecanice se elimină ramurile pendente care resimt mai slab vibraţiile. Prin rărirea mecanică timpul de lucru se reduce de la 180-200 ore (la rărirea manuală) la 20-25 ore/ha (Ba1dini, 1986). Rărirea chimică constă în stropirea pomilor în timpul sau după înflorit (până la 2-5 săptămâni) cu DNOC, ANA, NAD, „Carbaryl”, „Ethrel” etc. Aceste substanţe distrug polenul, florile nefecundate şi embrionul seminţelor fructelor mici, stimulează legatul timpuriu şi excesiv al fructelor şi căderea în masă a acestora în luna iunie. În urma aplicării unui tratament cu „Alar” - 85, în concentraţie de 2000 ppm la căderea petalelor, s-au obţinut influenţe pozitive asupra legării fructelor şi diminuării căderii fiziologice la măr (Sabina Stan, M. Cotorobai, 1979.) Rărirea chimică are un efect mai puternic la pomii care înfloresc abundent şi urmează după un an de rod excesiv, la pomii cu perioade de înflorire scurtă şi deschiderea aproape simultană a florilor şi procent mare de legare a fructelor în inflorescenţă. Acelaşi efect are loc şi în cazul vremii răcoroase şi umede, premergătoare stropitului cu substanţe chimice. Rărirea chimică constă din 1-2 stropiri. Prima stropire se efectuează în timpul înfloritului cu DNOC, iar cea de-a doua la 14-21 zile de la deplina înflorire cu NAD sau cu „Carbaryl”. Dintre substanţele bioactive folosite pentru îmbunătăţirea legării fructelor s-au remarcat: „Ennvit”, SADH, GA4, GA7. Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare. La unele soiuri de măr, păr, piersic, cais etc., în unii ani secetoşi şi pe soiurile cu exces de azot şi carenţă în bor, mangan şi zinc, se remarcă o cădere prematură a fructelor (cu 2-3 săptămâni înaintea recoltării), până la 20-30 %. Căderea fructelor se poate datora acumulării excesive de etilenă sau scăderii conţinutului fructelor în auxină. Evitarea acestui fenomen se poate face printr-o recoltare mai timpurie sau prin stropirea cu hormoni retardanţi. În vederea prevenirii căderii fructelor, înaintea recoltării la soiurile de măr „Jonathan” şi „Starkrimson” se recomandă aplicarea produsului românesc „NORCHIM” (conţine auxine sintetice), la începutul căderii fructelor (la circa o lună înaintea recoltării), în concentraţie de 2000 ppm (Sabina Stan, Teodora Panea, M. Cotorobai, 1987). Reglarea hormonală a maturării şi îmbunătăţirea calităţii fructelor. În procesul maturării fructelor etilena şi factorii hormonali joacă un rol important. Etilena, în condiţii de oxigenare, determină maturarea fructelor şi stimulează sinteza unor substanţe proteice care, apoi, transformându-se în enzime, desăvârşesc procesul maturării. În condiţii de păstrare în depozite, maturarea fructelor poate fi încetinită prin stropiri de cyclohexamidă, care inhibă producerea etilenei. Prin folosirea regulatorilor de creştere (SADH, CEPA şi ANA) s-au asigurat: accelerarea maturării fructelor (cu 1-2 săptămâni); intensificarea culorii fructelor roşii; creşterea duratei fermităţii fructelor destinate exportului; scăderea fermităţii pulpei fructelor necesară consumului rapid; îmbunătăţirea mărimii şi calităţii organoleptice ale fructelor etc.

475

În scopul prevenirii apariţiei ruginii pe merele „Golden Delicious” şi pe perele „Conference” şi „Abatele Fetel”, se recomandă stropirea cu preparatele „Shionox” şi „Regulex” (Şt. Wagner, 1987). Fenomenul de partenocarpie de la păr se poate provoca prin folosirea produsului hormonal „Regulex” (Marcucci, Ragazzini şi Sansavini, 1980). La măr, dimetil-hidrazida acidului succinic: SADH (Alar) s-a dovedit eficientă în îmbunătăţirea calităţii producţiei de mere, în special a capacităţii de păstrare a fructelor (pierderile totale se reduc cu 5-12 %, iar cele datorate bolilor criptogamice eu 4-8 % (Chiriac, Sabina Stan, 1983). La I.C.P.P. Argeş s-au folosit auxinele la rărirea perelor („Cure”) şi la prevenirea căderii acestora înaintea recoltării. Tratamentele cu sarea sodică a acidului naftalenacetic au asigurat o eficacitate bună atât pentru rărirea fructelor, cât şi pentru evitarea căderii lor înaintea recoltării. Dozele recomandate la stropire sunt de 1000 ppm Na-NAA 8 % aplicate la 15 zile după înflorirea maximă (Sabina Stan, M. Cotorobai, T. Panea, 1984).

7.11. Recoltarea şi valorificarea producţiei de fructe Recoltarea şi valorificarea producţiei de fructe este o acţiune de cea mai mare importanţă, care pe lângă un bun nivel de dotare tehnică, solicită cel mai mare volum de forţă de muncă (35-75 %) din necesarul anual. Dacă de exemplu într-o fermă pomicolă specializată, 20-25 muncitori acoperă necesarul de manoperă pe parcursul anului, în perioada recoltării numărul acestora va creşte de 10-20 de ori în funcţie de specie, soi, sistem de cultură, nivelul producţiei, destinaţia acesteia, dotarea cu maşini şi utilaje pentru mecanizarea totală sau parţială a recoltării etc. Necesarul de forţă de muncă poate să sporească şi mai mult dacă la înfiinţarea plantaţiilor nu s-a asigurat un sortiment de specii şi soiuri care să permită prelungirea perioadei de recoltare sau dacă sub influenţa condiţiilor climatice ale anului, coacerea fructelor se desfăşoară rapid. Realizarea recoltării şi valorificării fructelor în perioadele optime fiecărei specii şi soi şi în condiţii corespunzătoare destinaţiei, necesită pe lângă cunoştinţele de specialitate o multitudine de măsuri pregătitoare, o planificare foarte realistă a forţei de muncă, a maşinilor şi utilajelor şi o organizare perfectă a fluxului tehnologic.

7.11.1. Estimarea şi evaluarea producţiei de fructe Estimarea producţiei de fructe este o lucrare indispensabilă pentru o bună organizare a recoltării şi valorificării fructelor. Producătorul trebuie să cunoască permanent în ce măsură anumite fenomene survenite în cursul ciclului de vegetaţie prejudiciază recolta planificată. Înregistrarea influenţelor negative (ger, grindină, furtună) este necesară atât pentru prevederile activităţii economice ale unităţii de producţie, cât şi pentru luarea la timp a unor măsuri organizatorice la nivelul unităţilor de valorificare. De asemenea, cunoaşterea din timp a posibilităţilor de depăşire a prevederilor iniţiale, permite luarea unor măsuri corespunzătoare pentru pregătirea culesului (forţă de muncă, ambalaje, utilaje, transport), spaţii pentru depozitare, cât şi pentru valorificarea fructelor, cunoscând că orice defecţiune în perfectarea valorificării se soldează de regulă prin pierderi economice.

476

Pentru pregătirea şi organizarea corespunzătoare a campaniei de recoltare a fructelor este necesară estimarea şi evaluarea producţiei ce urmează a fi recoltată şi valorificată. Estimarea producţiei de fructe în funcţie de certitudinea de realizare a recoltei este de prognozare şi de evaluare. Prognozarea producţiei de fructe. Se efectuează în patru etape: toamna după căderea frunzelor, primăvara după trecerea gerurilor mari din timpul iernii (începutul umflării mugurilor), la înflorit, şi după căderea fiziologică a fructelor. Prognozarea după căderea fiziologică a fructelor se apropie mai mult sau mai puţin de valoarea unei evaluări. Prima apreciere, care se face după căderea frunzelor asupra încărcăturii cu muguri de rod, constituie elementul de bază în stabilirea . normării încărcăturii prin intensitatea tăierilor. O apreciere orientativă asupra producţiei de fructe este necesară şi după ieşirea din iarnă a pomilor, înainte de pornirea în vegetaţie. Aceasta este îndeosebi indispensabilă după iernile geroase cu scăderi bruşte şi mari a temperaturii, care pot provoca daune prin îngheţarea ramurilor, distrugerea totală sau parţială a mugurilor de rod etc. Controlul trebuie efectuat separat la fiecare specie şi parcelă în parte, cunoscându-se că intensitatea daunelor variază în funcţie de relief, expoziţie şi panta terenului. O altă prognozare trebuie efectuată în timpul înfloritului. Abundenţa înfloritului şi mai cu seamă condiţiile de climă favorabile pentru o bună polenizare, reprezintă un indiciu valoros pentru perspectiva viitoarei recolte de fructe. Dimpotrivă o înflorire slabă şi condiţii de climă nefavorabile în perioada înfloritului, contribuie în mare măsură la diminuarea recoltei de fructe pe anul în curs. După căderea fiziologică a fructelor, în cursul lunii iunie, se face a nouă prognozare. Datele obţinute la această epocă având o certitudine mai mare, se va putea determina producţia de fructe la unitatea de suprafaţă şi volumul producţiei totale. Nivelul producţiei prognozare la unitatea de suprafaţă va servi la pregătirea recoltării şi valorificării, dar şi pentru aplicarea unor doze suplimentare de îngrăşăminte, în special cu azot şi apă. Evaluarea producţiei de fructe se face în perioada din preajma maturării fructelor, respectiv la începutul intrării în pârgă, atunci când datele calculate pot fi foarte apropiate de producţia reală. Diferenţa între producţia evaluată şi cea realizată nu poate să prezinte abateri mai mari de ± 10 %. Datele obţinute la această evaluare stau la baza organizării ştiinţifice a campaniei de recoltare şi valorificare a producţiei de fructe. În această etapă este necesară şi efectuarea unor aprecieri asupra calităţii fructelor, stabilind totodată destinaţia producţiei (export, consum în stare proaspătă, depozitare, industrializare). Pe lângă estimările obligatorii amintite mai sus, după fiecare accident climatic (grindină, furtună etc.), care poate afecta cantitatea şi calitatea recoltei, se va face o nouă estimare a stării producţiei de fructe în livadă şi se vor consemna eventualele schimbări. În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe metode de estimare a producţiei. Este necesar ca această lucrare să se bazeze pe o metodologie unitară, bine pusă la punct care să ducă la rezultate şi concluzii cât mai apropiate de realitate şi cât mai uşor de aplicat în variatele sisteme de plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi din ţara noastră.

477

Indiferent de sistemul de cultură adoptat, elementul de bază pentru estimare rămâne pomul sau tufa, ca atare metodologia se bazează pe alegerea şi marcarea în cadrul fiecărei parcele, a unor pomi sau tufe etalon. Această metodă are avantajul că reflectă în mare măsură şi fluctuaţiile de rodire în cadrul parcelei de la an la an. Metodologia de lucru. În funcţie de suprafaţa parcelei şi numărul soiurilor din parcelă se vor alege între 6 şi 16 pomi de vigoare şi mărime medie, repartizaţi uniform pe teritoriul parcelei. La fiecare pom marcat, în cazul livezilor clasice şi intensive cu desime medie, se aleg câte 3 ramuri, reprezentative pentru zonele de bază, de mijloc şi de vârf ale coroanei, pe care se numără mugurii florali, florile sau fructele. Suma obţinută se împarte la 3 pentru a afla media pe ramură, care se înmulţeşte apoi cu numărul total al ramurilor de aceleaşi mărimi ale pomului obţinându-se încărcătura pe pom. În cazul livezilor intensive cu desime mare, superintensive şi a arbuştilor fructiferi, cu un volum mai redus al coroanei mugurii, florile şi fructele se vor număra pe întreg pomul. O altă posibilitate constă în determinarea încărcăturii medii de muguri florali sau de fructe pe metru liniar de ramură; se apreciază că recolta este asigurată (bună) dacă numărul acestora pe metru liniar se situează între 8 şi 12 la măr, păr şi 15-20 la prun, cireş, cais, vişin. În cazul piersicului se stabileşte numărul ramurilor mixte pe metru liniar de şarpantă şi subşarpantă şi prezenţa grupărilor de muguri pe acestea; se consideră că producţia este asigurată când pe metru liniar de şarpantă subşarpantă sunt cel puţin 5-6 ramuri mixte, iar pe acestea minimum 4-5 grupări de muguri. Pentru evaluarea producţiei de fructe în preajma coacerii se va folosi aceeaşi metodologie cu deosebirea că în loc de muguri de rod se ia ca bază de calcul numărul de fructe şi greutatea medie la care vor ajunge fructele în perioada de recoltare. Volumul final al recoltei va fi estimat în funcţie de încărcătura pe pom, de dimensiunile pe care le au fructele în momentul evaluării, timpul pe care îl mai au până la recoltare şi sporul mediu zilnic de creştere realizat în anii precedenţi. Greutatea fructelor se exprimă în grame şi poate varia în limite destul de largi în funcţie de specie, soi, condiţii de climă, sol şi tehnologia aplicată (tabelul 8.1). Tabelul 8.1. Valoarea unor proprietăţi fizice la principalele specii de fructe (după I.Ceauşescu şi colab., 1982) Specia Căpşuni Cireşe Vişine Caise Piersici Prune Mere Pere Nuci Castane

Greutatea (g) 5-40 3-10 3-8 30-60 60-260 15-60 80-250 30-350 6-12 5-12

Greutatea volumetrică (kg/m 3 ) 420-490 510-620 500-600 490-560 500-580 500-610 400-530 450-580 350-400 600-750

Bucăţi/k g 30-200 100-300 125-330 16-33 4-25 16-100 4-14 3-33 60-120 80-200

Cunoscând greutatea medie a unui fruct şi numărul mediu de fructe pe pomii cercetaţi, se află producţia medie de fructe pe pom pentru soiurile din

478

parcelă. Prin înmulţirea producţiilor medii pe pom cu numărul pomilor din soiurile componente şi însumarea acestora se calculează producţia de fructe din parcelă. După cum s-a mai arătat, scopul final al acţiunii de prognozare şi de evaluare, este cunoaşterea evoluţiei recoltei, respectiv perspectiva acesteia în cadrul plantaţiilor dintr-o unitate de producţie. Aceste informaţii deosebit de importante stau la baza măsurilor ce trebuie luate în legătură cu valorificarea fructelor. Estimarea unei producţii sub cea reală, nu permite asigurarea din timp a mijloacelor necesare pentru preluarea, transportarea, adăpostirea şi prelucrarea fără întârziere a fructelor, fapt ce are repercusiuni din punct de vedere economic. La rândul său prezentarea unor informări exagerate poate determina imobilizarea ambalajelor, mijloacelor de transport, neasigurarea consumului de fructe în anumite zone ale ţării sau a industriei cu materia primă.

7.11.2. Organizarea, planificarea şi pregătirea campaniei de recoltare Pentru buna desfăşurare a activităţii de recoltare şi valorificare în funcţie de evaluările făcute se întocmeşte planul de măsuri al campaniei de recoltare şi de valorificare al producţiei de fructe, plan ce trebuie cuprindă următoarele acţiuni mai importante: a) Valorificarea producţiei pe destinaţie: - export sau consum intern; - consum în stare proaspătă imediată; - păstrare îndelungată prin frig (măr şi păr); - industrializare prin prelucrare sau congelare; - transformare în alcool. Separat se vor planifica cantităţile de fructe ce urmează a fi transportate din unitate în perioada campaniei de recoltare. Acest plan va sta la baza stabilirii necesarului de mijloace de transport. b) Necesarul de forţă de muncă şi precizarea formaţiunilor de lucru pentru diferite lucrări: - lucrători pentru aprovizionarea de ambalaje (încărcat, descărcat, manipulat); - culegători de fructe; - lucrători pentru manipularea, sortarea, ambalarea şi depozitarea fructelor; - necesarul de lucrători pentru activitatea de valorificare; - instruirea formaţiilor de lucru cu privire la condiţiile tehnice de calitate, tehnologia aplicată şi tehnica securităţii muncii. c) Asigurarea necesarului de ambalaje şi alte materiale necesare pentru păstrarea şi valorificarea fructelor: - lăzi de diferite tipuri şi dimensiuni ; - coşuleţe de material plastic pentru căpşuni, zmeură, mure etc. ; - palete şi lăzi-palete ; - lăzi de diferite tipuri şi dimensiuni şi diferite materiale pentru fructele destinate exportului. d) Program pentru asigurarea utilajelor şi a materialelor auxiliare: - saci de recoltat; - scări şi platforme de diferite dimensiuni pentru recoltat ;

479

- tractoare dotate cu vibratoare şi platforme de recoltat ; - tractoare dotate cu furcă ridicătoare. e) Stabilirea şi asigurarea mijloacelor de transport pentru fructe în interiorul livezii (fermei, din livadă la platformele sau şoproanele de încărcare sau la centrele de condiţionare sau depozitare): motostivuitoare, electrostivuitoare, remorci monoax de 1,5 t, platforme autodescărcătoare PAS10, autocamioane, autotractoare, autobuze şi remorci pentru transportul muncitorilor, tractoare pentru acţionarea remorcilor. f) Utilaje şi instalaţii pentru condiţionarea fructelor. Pentru a nu întâmpina greutăţi în asigurarea la timp a necesarului de muncitori, ambalaje, materiale, utilaje şi mijloace de transport prevăzute în planul de măsuri întocmit pentru campania de recoltare, în cadrul unităţilor specializate, o mare parte din toate acestea se asigură cu mult înainte de declanşarea recoltării. Din prezentarea făcută, rezultă că recoltarea şi valorificarea fructelor pe lângă faptul că acestea cuprind cel mai mare volum de lucrări, solicită şi cele mai complexe mijloace de producţie. Ca urmare a acestui fapt, oferă şi cele mai mari posibilităţi pentru îmbunătăţirea şi modernizarea atât a tehnologiei folosite, cât şi a sistemului de organizare. O bună organizare a activităţii de recoltare şi valorificare presupune cunoaşterea din timp a tehnologiei care se va folosi precum şi a principalelor categorii de lucrări, care în general sunt cele prezentate mai jos. - Recoltarea propriu-zisă (manuală; manuală şi mecanică; mecanizată). - Încărcarea, transportul şi manipularea ambalajelor goale; a fructelor în ambalaje, a uneltelor şi utilajelor folosite la recoltare. Se va stabili cât din aceste transporturi şi manipulări vor avea loc în cadrul plan tarlalei, a fermei, unităţii, cât în afara unităţii şi cu ce mijloace de transport. Condiţionare producţiei de fructe sortarea, calibrarea, ambalarea sau preambalarea. Procesul de valorificare în stare proaspătă a fructelor urmăreşte ca acestea să ajungă la consumator în tot cursul anului în cele mai bune condiţii. Calitatea produselor, exprimată prin valoarea lor comercială, poate să se reducă foarte mult, dacă operaţiile tehnologice la care trebuie supuse fructele în circuitul valorificării se fac în mod necorespunzător, cu întârziere sau dacă eventual unele din acestea nici nu se efectuează. De aceea trebuie să se acorde o mare atenţie recoltării, condiţionării, ambalării, transportului, depozitării etc. Trebuie avut în vedere şi faptul că un număr destul de mare din aceste operaţii se fac în perioade când temperatura şi uscăciunea aerului înconjurător sunt mari, fapt care favorizează degradarea şi veştejirea produselor.

7.11.3. Recoltarea fructelor Recoltarea reprezintă veriga finală a procesului de producţie din cultura plantelor şi totodată începutul procesului de valorificare. Deseori, eforturile depuse în vederea obţinerii produselor horticole nu sunt răsplătite, întrucât în timpul recoltării se urmăreşte numai aspectul cantitativ al producţiei de fructe. Din această cauză recoltarea nu trebuie privită ca o simplă operaţie mecanică de adunare sau detaşare a produselor respective de pe planta-mamă, ci ca un ansamblu de operaţii de care depinde în mare măsură calitatea lor.

480

Operaţiunea de recoltare influenţează asupra calităţii produselor horticole în general şi a fructelor, în special, mai ales prin momentul şi modul executării ei. Momentul recoltării. Acest moment se referă la stabilirea gradului de maturare la care trebuie făcută recoltarea în funcţie de destinaţie, perioadă de valorificare şi tehnica de recoltare. Gradul de maturare este o noţiune cu caracter dinamic şi reprezintă momentul la care fructele întrunesc anumite proprietăţi (mărime, culoare, fermitate, conţinut în apă, zahăr, aciditate etc.) în funcţie de destinaţie şi caracteristicile acestora de a-şi desăvârşi coacerea în anumite condiţii după ce au fost desprinse de plantă. Recoltarea reprezintă din punct de vedere biologic momentul întreruperii proceselor fiziologice care au loc între planta-mamă şi produsul comestibil al acesteia. Întreruperea aceasta se face la un anumit grad de dezvoltare fiziologică a organismului vegetal în funcţie de natura şi destinaţia care i se dă. Cu alte cuvinte momentul de recoltare se referă la gradul de maturare la care au ajuns fructele când sunt culese. Gradul de maturare se defineşte în orice moment prin anumite proprietăţi ca mărime, culoare, fermitate etc., pe care le au produsele horticole şi un anumit raport între conţinutul în apă şi substanţa uscată şi între componentele acesteia. Gradul de maturare este o noţiune cu conţinut dinamic, fiind în continuă transformare. În mod frecvent, recoltarea produselor horticole se face la diferite grade de maturare care din punct de vedere al utilizării produselor se pot defini astfel: - Maturitatea de consum Reprezintă momentul când fructele au realizat proprietăţile caracteristice speciei şi soiului cu privire la mărime, culoare, tărie, gust etc., însuşiri care permit folosirea imediată a acestora. De regulă, compoziţia chimică şi valoarea alimentară sunt cele mai favorabile în acest moment. La acest grad de maturare se recoltează mai ales fructele, cum sunt cireşele şi vişinele etc., la care după recoltare nu mai au loc procese de desăvârşire a maturităţii. - Maturitatea de recoltare este specifică mai ales pentru fructele care nu se pot consuma imediat după cules ci numai după o anumită perioadă de timp, în care au loc o serie de transformări şi care scot în evidenţă adevăratele însuşiri organoleptice ale acestora. Acest grad de maturare este determinat de atingerea formei şi mărimii caracteristice speciei, soiului şi condiţiilor agropedoclimatice precum şi de realizarea unei pigmentaţii specifice. La unele fructe (mere, pere etc.) acest grad de maturare corespunde şi cu apariţia unui strat de suber la punctul de inserţie a pedunculului de ramură, care face ca legăturile dintre planta-mamă şi fruct să se întrerupă şi detaşarea acestora să se facă uşor. De multe ori se consideră că acest grad de maturare coincide cu maturitatea fiziologică. Aceasta din urmă se referă însă numai la gradul de dezvoltare a seminţelor şi marchează momentul când acestea sunt apte să germineze, să producă plante noi, dacă sunt puse în condiţii corespunzătoare. În funcţie de specie şi soi, seminţele pot fi fiziologic mature, atât înainte de maturitatea de recoltare cât şi după un anumit timp de la cules. - Maturitatea tehnică este marcată de existenţa însuşirilor cerute de unele operaţii tehnologice din procesul de valorificare, aşa cum este transportul pe distanţe mari, păstrarea în stare proaspătă, prelucrarea pe cale industrială etc. În acest ultim caz, se mai admite uneori şi denumirea de maturitate industrială.

481

Maturitatea tehnică sau industrială se referă la produse cu diferite grade de maturare. Pentru a defini un grad mai puţin avansat în maturare, se folosesc în practică diferite denumiri ca prepârgă, pârgă etc. Pârga marchează în general începutul coacerii şi reprezintă momentul în care fructele se apropie mult de mărimea specifică soiului şi condiţiilor de creştere, culoarea de fond începe să se schimbe, fermitatea structo-texturală scade iar însuşirile gustative devin mai plăcute, fără să fie însă caracteristice. - Maturitatea comercială este o noţiune la baza căreia stă capacitatea de vandabilitate a produselor. Sub această denumire se cuprind toate gradele de maturare la care se află în general produsele în cursul valorificării lor. Aşadar gradul de maturare este strâns legat de scopul pentru care se recoltează fructele în momentul indicat. Cu alte cuvinte, pot exista atâtea momente de recoltare câte destinaţii şi situaţii comerciale sau industriale se dau produselor respective.

7.11.4. Stabilirea momentului de recoltare. Pentru precizarea gradului de maturare la care se face recoltarea produselor, se recurge de regulă la aşa-zişii „indici de maturitate” care în mod normal diferă de la specie la specie, atât din punctul de vedere al mijloacelor folosite cât şi al momentului optim urmărit a fi determinat. Pentru consumul imediat sau prelucrare industrială, precizarea momentului de recoltare se poate face cu destulă uşurinţă pe baza cunoştinţelor practice acumulate în aprecierea mărimii, culorii, fermităţii, însuşirilor gustative caracteristice soiului etc. Stabilirea momentului de recoltare a fructelor destinate să-şi menţină un anumit timp calităţile lor (cazul produselor pentru export, păstrare etc.) constituie însă o problemă care comportă cunoştinţe mai aprofundate din partea specialiştilor din sectorul de producţie şi valorificare. Recoltarea făcută înainte de momentul optim. În această situaţie se înregistrează pierderi cantitative din recolta globală, întrucât fructele nu sunt ajunse la volumul şi greutatea maximă. În cazul merelor şi perelor, creşterea în greutate a fructelor înainte de recoltare este în general de 0,5-1,5 % pe zi, iar la piersici este de 2-5 % şi chiar mai mare. Aşadar, recoltând fructele mai devreme numai cu o săptămână, pierderile de recoltă pot ajunge la 10-15%. În afara pierderilor cantitative la fructele recoltate prea devreme se înregistrează şi însemnate pierderi calitative. Astfel, produsele se zbârcesc mai repede în cursul păstrării întrucât pierd mai multă apă; nu se realizează calităţile organoleptice caracteristice, coloritul rămâne puţin atrăgător, gustul puţin armonizat, uneori amărui, astringent etc. Totodată, produsele sunt predispuse la diferite deranjamente fiziologice care apar în timpul păstrării (opăreală în cazul perelor şi merelor, „făinozitatea” la piersici etc.). Recoltarea cu întârziere. În cazul când momentul de recoltare a fost depăşit se înregistrează de asemenea o serie de dezavantaje. Astfel, produsele suportă în general mai greu transportul, mai ales în situaţia acelora care se recoltează vara când fermitatea lor scade într-un timp scurt. Totodată, durata de păstrare în stare proaspătă este redusă şi produsele sunt predispuse la diferite boli criptogamice şi deranjamente fiziologice. Exemplu: în cazul merelor şi perelor apare descompunerea internă de supramaturare, putregaiul lenticelar etc. La fructe, o recoltare târzie provoacă în afară de aceasta, pierderi datorită căderii lor din pom, care afectează uneori până la 30-40 % din producţia unui soi sau a unei livezi.

482

Aşadar, stabilirea cât mai precisă a momentului de recoltare a fructelor constituie o problemă importantă mai ales dacă se pune problema păstrării produselor o anumită perioadă de timp. În general, la stabilirea momentului de recoltare, trebuie să se ţină seama de: durata păstrării, condiţiile climatice ale anului, condiţiile de sol, expoziţia, condiţiile de cultură (îngrăşare cu azot, irigare, portaltoi etc.) volumul recoltei etc. Importanţa stabilirii momentului de recoltare este scoasă în evidenţă de numărul mare de cercetări efectuate în această privinţă în diferite ţări. Acestea scot în evidenţă faptul că în vederea stabilirii momentului de recoltare se pot folosi o serie de indici. Mulţi din aceşti indici nu s-au dovedit însă de a fi de perspectivă întrucât nu dau rezultate constante în fiecare an şi în diferite condiţii şi ca atare sunt greu de aplicat în practică. Acest fapt face ca problema stabilirii momentului de recoltare să nu fie rezolvată pe deplin. Dintre indicii cei mai folosiţi la stabilirea momentului de recoltare pot fi Fig.7.49. Folosirea benzilor colorate amintiţi: din material plastic pentru Mărimea. Este un indice care se stabilirea culorii fructelor la ia foarte des în considerare pentru recoltare precizarea momentului de recoltare. Prezintă importanţă dacă se ţine seama de factorii care o influenţează : soi, condiţii de climă şi sol, producţia pe pom şi unitatea de suprafaţă etc. Culoarea de fond constituie un criteriu important pentru stabilirea momentului de recoltare la o serie de fructe la care modificările ei în timpul maturării pot fi uşor apreciate (de exemplu la piersici, mere, pere, prune, etc.). Viteza de schimbare a culorii şi nuanţele lor sunt specifice fiecărui soi. Având în vedere că aprecierea culorii este foarte subiectivă când se face cu ochiul liber, se pot folosi în acest scop coduri de culori sau diferite planşe colorimetrice care reproduc nuanţele necesare. Foarte operative sunt benzile de material plastic colorate care se pot aplica pe degete sau la încheietura mâinii Fig. 7.50. Aparatul Hortispect: (fig.7.49). 1 – sursă de lumină; 2 – lentilă; 3– Pentru determinarea culorii se folosesc de filtru de interferenţă; 4 – orificiu asemenea diferite spectrofotometre dintre de lumină; 5 – filtru secundar de care menţionăm aparatul Momcolor, lumină; 6 – fruct supus analizei; aparatul Hortispect etc. Acesta din urmă se 7 – sferă tip Ulhricht; 8 – utilizează la stabilirea culorii pulpei care, fotocelulă; 9 – tablou de comandă; 10 – sursă de curent. fiind mai uniformă, poate caracteriza mai

483

bine maturitatea decât culoarea epidermei. Fructul este aşezat în partea inferioară a unei sfere, peste o sursă de lumină monocromatică. Gradul de absorbţie a luminii este indicat de o fotocelulă aşezată în partea opusă (fig. 7.50). Din indicele de absorbţie obţinut în cazul diferitelor lungimi de undă, se poate deduce culoarea pulpei. În principiu se pot efectua şi determinări la fructele nerecoltate. Precizarea momentului de recoltare cu ajutorul metodelor de determinare a culorii arătate se poate face numai dacă s-a stabilit în prealabil nuanţa culorii de fond la recoltare pentru diferitele soiuri şi dacă se ţine seama de variaţia nuanţelor în funcţie de diferiţii factori care o pot influenţa. Fermitatea pulpei. Acest criteriu indică cu suficientă precizie momentul de recoltare, în cazul speciilor la care înmuierea pulpei, determinată în principal de hidrolizarea substanţelor pectice, se face într-un timp relativ scurt (la caise, piersici, diferite soiuri de pere etc.). În practică, fermitatea pulpei se apreciază prin apăsarea produsului cu degetul, cunoscându-se că pulpa cedează mai uşor la maturitatea de consum. Pentru determinări mai precise se folosesc diferite tipuri de penetrometre (exemplu Magness-Taylor, Bellevue, Effegi, Ballauf, Criof etc.). Principiul pe care se bazează aceste aparate, este măsurarea rezistenţei pe care o opune pulpa la pătrunderea unui piston (fig. 7.51). Acest piston de Fig. 7.51. Determinarea fermităţii structo-texturale dimensiuni diferite în funcţie cu penetrometrul de specia la care se foloseşte este în legătură cu un resort care indică pe un cadran rezultatul exprimat în kg. Pentru stabilirea fermităţii la un moment dat, se analizează cel puţin 1015 fructe reprezentative la care se fac 2-4 măsurători în diferite puncte de unde în prealabil se îndepărtează coaja. Având în vedere faptul că fermitatea pulpei variază în funcţie de soi, condiţii pedoclimatice etc., este necesar să se stabilească cel mai potrivit indice penetrometric pentru diferitele condiţii date. Numărul de zile de la înflorirea deplină - până la recoltare este o însuşire de soi, caracteristică pentru aceleaşi condiţii climatice şi culturale. Prin urmare, într-o zonă dată, acest indice dă rezultate bune dacă în primul rând condiţiile climatice sunt normale. În anii cu temperaturi mai ridicate în această perioadă, maturarea este grăbită şi din contră, ea este întârziată când intervine o perioadă mai rece. În cazul fructelor, maturarea mai poate fi grăbită şi când recolta pe pom este slabă (mică) când pomii sunt altoiţi pe portaltoi de vigoare redusă (exemplu la merii pe EM IX etc.), când fructele sunt mari etc. Din contră, maturarea este întârziată în general de excesul de azot din sol, de o recoltă abundentă etc. Pentru aplicarea acestui criteriu sunt necesare în prealabil observaţii de mai mulţi ani asupra duratei acestei perioade.

484

Fig.7.52. Codul european pentru aprecierea gradului de hidroliză a amidonului necesar stabilirii gradului de dezvoltare (evoluţia în maturare a merelor)

Suma gradelor de temperatură de la înflorirea deplină până la recoltare reprezintă în cazul fructelor un indiciu mai bun pentru precizarea momentului de recoltare, întrucât ţine seama de influenţa condiţiilor de temperatură asupra creşterii şi maturării. Cu acest indiciu se fac corecţii la numărul de zile care trec în mod obişnuit de Ia înflorire până la recoltare. Prezenţa amidonului în pulpa fructului este un indiciu specific pentru sămânţoase (mere, pere) fiind în acelaşi timp destul de uşor de aplicat în livadă. În acest caz, se ţine seama de faptul că în timpul maturării amidonul se hidrolizează în zahăr solubil, proces care începe din centrul fructului spre exteriorul lui. Amidonul se evidenţiază pe baza coloraţiei albastre care se obţine în urma badijonării mai multor secţiuni transversale făcute prin fruct cu o soluţie de iod în iodură de potasiu 2,5 g iod + 10 g iodură de potasiu la 1 l apă). Prezenţa acestuia în pulpă se exprimă în mod frecvent prin raportul procentual dintre suprafaţa colorată în albastru şi suprafaţa totală a secţiunii fructului. Pentru precizarea gradului de maturare se poate folosi şi următoarea scară de notare după codul european de apreciere a gradului de hidroliză al amidonului (fig.7.52).

485

Acest indiciu dă uneori rezultate mai puţin sigure întrucât hidrolizarea amidonului în monozaharide este determinată de mulţi factori care influenţează creşterea şi maturarea. Uşurinţa detaşării fructelor de pe ramură constituie un criteriu orientativ numai în cazul unor soiuri de mere, pere, prune etc., întrucât, unele soiuri încep să cadă înainte de maturitatea de recoltare (exemplu merele Parmen auriu, Delicios dublu roşu, perele Cure etc.) iar altele rămân bine prinse de ramuri chiar după maturitatea de recoltare, existând astfel pericolul ca fructele să se supramatureze pe pom (exemplu merele . Jonathan). În cazul fructelor care cad înainte de atingerea maturităţii de recoltare acest indiciu este foarte preţios pentru salvarea recoltei de care trebuie ţinut cont la organizarea recoltării. Mărimea sau culoarea seminţelor este un indiciu de care se ţine cont la recoltare în cazul unor specii. În cazul unor fructe (mere, pere) brunificarea seminţelor nu poate constitui un indiciu al maturităţii de recoltare întrucât la unele soiuri, seminţele se colorează înainte de maturitatea de recoltare, iar la altele după aceasta. Conţinutul în diferite componente chimice constituie un indiciu pentru stabilirea momentului de recoltare, se foloseşte mai puţin, în special la mere, pere, prune etc. Frecvent, se determină conţinutul în substanţă uscată din suc (grade refractometrice) recoltarea făcându-se când aceasta are valoarea maximă. Raportul, zahăr-aciditate dă de asemenea indicaţii destul de valoroase în cazul strugurilor, portocalelor etc., fiind însă greu de extins în practică, deoarece metodologia de determinare reclamă existenţa unor cunoştinţe şi posibilităţi de executare a analizelor chimice. Deoarece condiţiile de climă şi sol au o influenţă foarte mare asupra diferitelor componente chimice, determinarea conţinutului lor are în general numai o valoare aproximativă în ceea ce priveşte stabilirea gradului de maturare. Intensitatea respiratorie fiind cel mai bun indicator al proceselor fiziologice şi biochimice care se petrec în fructe, constituie şi un criteriu valoros în stabilirea momentului de recoltare. În cazul merelor, recoltarea se poate face după 2 zile de la minimul climacteric când temperatura aerului este peste 20 °C şi după 3-4 zile la o temperatură sub 20 °C (Boroş, R., 1970). Pe lângă criteriile enunţate mai sus, există şi altele care au mai mult valoare teoretică. Deoarece fiecare din indicii descrişi prezintă şi unele dezavantaje în stabilirea momentului de recoltare, este necesar ca în practică să se utilizeze concomitent 2-3 dintre aceştia. Determinările trebuie să se facă periodic la interval de câteva zile, sau uneori chiar zilnic. În majoritatea cazurilor se începe cu 2-3 săptămâni înainte de epoca normală de recoltare şi se continuă până când fructele realizează valoarea indicilor urmăriţi.

7.11.5. Tehnica recoltării Modul de executare a recoltării. Menţinerea calităţii fructelor o durată de timp cât mai îndelungată este determinată, în afară de momentul optim de recoltare, de manipularea lor atentă în cursul tuturor operaţiunilor care se efectuează cu ocazia recoltării. O recoltare efectuată necorespunzător depreciază calitatea produselor, conduce la pierderi mari în timpul păstrării, constituind prin aceasta cauza unor rezult economice slabe.

486

Organizarea recoltării şi tehnica efectuării ei urmăresc ca operaţiunea să se facă la momentul cel mai potrivit şi în astfel de condiţii încât să se evite deprecierile calitative ale produselor precum şi vătămarea lor. Faţă de cele menţionate, prezintă importanţă atât utilajele, maşinile folosite cât şi pregătirea lucrătorilor care execută recoltarea. În producţie, există o diversitate mare de utilaje şi maşini care se folosesc la recoltare. Prin folosirea celor mai adecvate, se evită vătămarea produselor şi se realizează o reducere a necesarului de braţe de muncă. Acest lucru este de altfel foarte important având în vedere că recoltarea reprezintă un vârf de muncă şi se efectuează într-o perioadă relativ scurtă, consumându-se de multe ori peste 50 % din forţa de muncă necesară în tot cursul anului la cultura respectivă. Gradul de pregătire a lucrătorilor în vederea recoltării influenţează de asemenea în mare măsură calitatea produselor, costul lucrării şi ritmul desfăşurării ei. În acest scop este necesar ca retribuirea să se facă atât în funcţie de cantitatea recoltară cât şi de calitatea muncii efectuate. Pentru efectuarea în mod corespunzător a lucrărilor trebuie să se respecte următoarele reguli generale: - Recoltarea fructelor se face numai după ce s-a ridicat roua, iar acestea s-au zvântat. De asemenea, unele fructe, cum sunt de exemplu, căpşunile, nu se recoltează în orele din zi cu arşiţă. În general, la umezeală şi căldură, procesele de respiraţie şi transpiraţie a fructelor sunt accelerate şi deprecierea produselor este mult grăbită. - Produsele trebuie să se apuce astfel cu mâna, încât să se realizeze o suprafaţă de contact cât mai mare. În acest fel se repartizează uniform presiunea care se exercită asupra lor în vederea desprinderii de pe plante. Detaşarea produselor se face după caz, cu peduncul (ca de exemplu la cireşe, mere, pere etc.) sau fără peduncul (gutui). În acest din urmă caz, gutuile ne având peduncul, detaşarea se face cu grijă pentru a nu rupe formaţiunile de rod. - Fructele se aşează cu grijă în recipientele de cules sau direct în ambalajele de transport, fără a fi trântite. Ambalajele nu se umplu prea mult pentru a evita căderea produselor în timpul manipulărilor la care sunt supuse, sau strivirea lor când acestea se aşează una peste alta. - Ambalajele cu fructe se aşează în adăposturi evitându-se să fie lăsate în bătaia a soarelui, a vântului sau a ploii. Ele se adăpostesc cât mai repede în şoproane, magazii, umbrare etc. - Fructele se vor recolta de la periferia spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. În timpul recoltării trebuie să evităm ruperea ramurilor, a formaţiunilor de rod, a frunzişului, cât şi murdărirea fructelor sau amestecarea cu resturi vegetale. Metode şi utilaje de recoltare. Gradul de maturare a fructelor pe plantă sau într-o cultură nu este uniform. Această însuşire care este caracteristică speciei şi soiului, este influenţată de condiţiile agro-pedoclimatice. În funcţie de uniformitatea coacerii, recoltarea se poate face fie în mod selectiv, fie integral. Recoltarea selectivă în etape constă în efectuarea mai multor treceri în aceeaşi cultură, pe măsură ce fructele se maturează. O astfel de recoltare se face mai ales la fructele de vară (căpşuni, caise, piersici, pere). Intervalul la care se trece prin cultură este diferit în funcţie de specie, condiţii climatice etc. Astfel, la căpşuni, la 2-3 zile iar la cireşe, prune, pere de vară etc., recoltarea se poate face în 2-3 reprize.

487

Recoltarea integrală constă în efectuarea unei singure treceri prin cultură când se culeg toate fructele existente. În acest scop, fructele trebuie să fie ajunse aproximativ la acelaşi grad de maturare. O recoltare integrală se face de obicei la merele şi perele de iarnă, gutui, etc. Având în vedere economia de forţă recoltarea unor fructe destinate industrializării, la care în mod normal, recoltarea se face în mod selectiv, s-a trecut la recoltarea integrală. Acest fapt prevede folosirea unor soiuri capabile să reziste la loviturile mecanice din timpul recoltării mecanizate. În cazul recoltării integrale, momentul optim de recoltare este rezultanta unei recoltări timpurii pentru unele fructe şi a unei recoltări târzii pentru altele; marea majoritate a produselor trebuie să fie însă ajunse la maturitatea corespunzătoare recoltării. Recoltarea fructelor se realizează prin desprinderea de pe ramuri sau tulpini a fructelor, ca, de exemplu, la mere, pere, caise, etc.; În ansamblu, procesul de recoltare include însă şi o serie de alte operaţii care constau în aşezarea produselor în ambalajul de transport, distribuirea acestora în cadrul parcelei, transportarea lor la drumurile de acces etc. Metodele de lucru care se aplică în vederea recoltării diferă în funcţie de felul produsului şi destinaţia acestuia, dotarea unităţilor cu mijloacele necesare etc. În principal se pot distinge următoarele procedee de lucru: - Recoltarea manuală (tradiţională), când toate operaţiile din cadrul produsului de recoltare se fac manual. - Recoltarea parţial mecanizată, când anumite operaţii ajutătoare se fac cu ajutorul unor utilaje sau maşini. - Recoltarea mecanizată, când toate operaţiile care afectează recoltarea se fac cu ajutorul maşinilor. Tehnologiile noi aplicate în procesul de producere şi valorificare a fructelor sunt legate de mecanizarea tot mai complexă a operaţiunilor de încărcare – descărcare – manipulare – stivuire - condiţionare, preambalare şi transport. Dotarea tehnică trebuie să asigure o sincronizare perfectă între recoltarea propriu-zisă, ambalarea şi transportul fructelor din livadă la locurile de depozitare, orice întârziere ducând la deprecieri calitative şi pierderi de recoltă. În acest scop se folosesc ambalaje tipizate specifice produselor ce se recoltează cât şi mijloace de transport corespunzătoare. Recoltarea în câmp se face în ambalaje care pot fi paletizate sau în containere care permit transportul cu bene tehnologice sau autocamioane. Principalele particularităţi ale metodelor de recoltare ale fructelor, ţinând seama de deosebirile care există între acestea, se tratează mai jos. Metodele şi utilajele folosite la recoltarea fructelor sunt: Recoltarea manuală este însă larg folosită chiar şi în ţările cu o pomicultură avansată, îndeosebi în cazul fermelor mici cu caracter Fig. 7.53. Scări şi platforme de recoltare familial. La recoltarea manuală sunt

488

necesare următoarele recipiente, utilaje şi ambalaje: a) Recipiente pentru cules: - coşuri de recoltare confecţionate din nuiele sau material plastic; - găleţi, confecţionate din material plastic; - saci de recoltare cu fund mobil, cu capacitate de 10-15 kg; - coşuleţe de plastic; - lăzi, confecţionate din lemn sau material plastic. b) Scări şi platforme de recoltare confecţionate din lemn, ţevi de aluminiu sau oţel uşor, de diferite tipuri şi dimensiuni (fig. 7.53). c) Platforme mobile pentru recoltare. Recoltarea include următoarele faze principale: desprinderea manuală a fructelor, punerea lor în coşuri de recoltare sau găleţi de recoltare, transportarea recipienţilor la locul de transvazare, alegerea şi transvazarea fructelor în lăzi aşezate pe rânduri, gruparea lăzilor pe marginea rândurilor, încărcarea lăzilor în mijloacele de transport. Recoltarea parţial mecanizată se aplică din ce în ce pe scară mai largă în ţări ca: Italia, Franţa, S.U.A., etc. În acest caz desprinderea fructelor se face tot manual de către culegători, folosindu-se însă pentru susţinerea acestora cât şi a ambalajelor platforme speciale (fig.7.54). După modul cum sunt concepute, platformele pot fi: - Platforme cu mai multe nivele fixe, destinate pentru culesul în plantaţiile cu forme de coroane aplatizate (garduri fructifere). - Platforme cu poziţia „reglabilă" (platforme elevator, susţinător aerian etc.) folosite în cazul pomilor cu coroane globuloase, pe port înalt. Se deosebesc platforme autopropulsate, platforme tractate şi platforme purtate pe vehicule autopropulsate (tractoare sau caFig. 7.54. Platformă de recoltat fructe mioane). tractată de tractor Cu ajutorul platformei se asigură deplasarea de la un pom la altul a culegătorilor aşezaţi la diferite nivele. Aceştia au totodată posibilitatea de a se apropia sau depărta de coroana pomilor. Platforma serveşte în acelaşi timp şi pentru transportul lăzilor cu fructe la aleile de la capetele parcelelor. Descărcarea acestora este bine să se facă direct în mijloacele de transport. Deoarece încărcarea şi descărcarea ambalajelor goale sau pline în mijloacele de transport mobilizează în condiţii obişnuite de lucru până la 20 25% din forţa necesară la recoltare, determinând totodată şi vătămarea unor fructe, se tinde să se organizeze raţional mecanizarea acestor operaţii. În acest scop, lăzile se grupează pe platforme speciale (palete) care permit folosirea unor dispozitive de ridicat hidraulic, montate pe tractor şi acţionate de la priza de putere. Vătămarea fructelor precum şi cheltuielile de manipulare cu ocazia recoltării mai pot fi reduse prin folosirea paletelor-lăzi, care, în cazul merelor, au încărcătura medie de 300 kg. Umplerea lor se poate face uşor şi cu puţine

489

vătămări pentru fructe folosind recipiente de cules cu fund mobil. Există de asemenea un sistem de coborâre a fructelor din pom direct în lada paletă. Prin urmare, recoltarea parţial mecanizată a fructelor prezintă marele avantaj că acestea ajung direct în ambalajul de transport, evitându-se faţă de recoltarea manuală transportul coşurilor şi transvazarea fructelor. Ca urmare se reduce în mod simţitor numărul fructelor vătămate în timpul recoltării, iar productivitatea unui muncitor din echipă creşte la o valoare aproape dublă faţă de tehnologia obişnuită. Recoltarea mecanizată constă în desprinderea fructelor şi depunerea lor în recipiente cu ajutorul unor dispozitive speciale. Totuşi, datorită sensibilităţii la vătămare a fructelor, mecanizarea completă a recoltării este rezolvată în prezent numai la fructele cu coaja tare (nuci, migdale, castane) sau pentru cele destinate prelucrării industriale (mere, pere, prune, cireşe, vişine). Economia de forţă de muncă realizată în cazul recoltării mecanizate de până la 90 % faţă de recoltarea manuală determină găsirea unor soluţii de reducere a vătămărilor cauzate în prezent fructelor, astfel ca recoltarea să fie posibilă şi în cazul în care fructele sunt destinate păstrării. Maşinile folosite în prezent pentru recoltarea mecanizată a fructelor realizează desprinderea acestora fie printr-o scuturare puternică a ramurilor, fie cu ajutorul unui curent de aer. După desprinderea prin vibrare sau cu ajutorul curenţilor de aer, fructele cad pe prelata întinsă sub coroana pomului fixată pe nişte cadre speciale de unde sunt colectate în lăzi. Pentru simultaneitatea coacerii şi facilitarea desprinderii fructelor de peduncul, se aplică cu 10-14 zile înainte de recoltare o stropire cu produsul Ethrel în concentraţie de 500-700 ppm în amestec cu acid fosforic 85 %, 1600 ppm. În cazul neutilizării substanţelor chimice, se recomandă la cireş, cais, vişin şi prun, recoltarea mecanizată în două reprize la intervale de 6-7 zile, pentru ca fructele din interiorul coroanei să ajungă la un grad de coacere de 8085 %. Pe plan mondial se experimentează o serie de combine pentru recoltat şi ambalat fructe la coacăz negru, afin, căpşuni, zmeură şi altele.

7.11.6. Factorii care influenţează productivitatea muncii la recoltarea manuală Productivitatea muncii la recoltare este influenţată de o serie de factori, dintre care vor fi menţionaţi cei mai importanţi: - Caracteristicile specifice ale fructelor: greutatea sau mărimea, lungimea pedunculului, posibilitatea de recoltare integrală sau selectivă, forţa necesară pentru desprinderea fructelor de planta-mamă. - Caracteristicile plantei : încărcătura de fructe, înălţimea coroanei, repartizarea fructelor pe diferite nivele şi în interiorul pomului, forma de coroană, desimea coroanei. - Uneltele folosite la recoltare: tipul platformelor şi a scărilor, tipul recipienţilor de recoltare, tipul ambalajelor. Greutatea sau mărimea fructelor poate influenţa productivitatea muncii la recoltare cu 20-30 % la măr, păr şi piersic, 10-20 % la cireşe, vişine, caise şi cu 20-50 % la prune şi căpşuni.

490

- Recoltarea selectivă faţă de recoltarea integrală asigură o productivitate de numai 30-70 %. O încărcătură bună de fructe ridică productivitatea muncii cu 20-30 % în timp ce o încărcătură slabă poate să contribuie la scăderea productivităţii cu 30-70 %. Distribuirea fructelor pe verticală şi înălţimea coroanelor este factorul cel mai important după mărimea fructelor. Rezultatele obţinute pledează pentru formele joase de coroană şi pentru sistemele de garduri fructifere. - Formele de coroană generează diferenţele cele mai mari în ce priveşte productivitatea recoltării. Gardurile pomicole prezintă avantajul că de pe marginile lor se poate ajunge la întreaga recoltă, fapt pentru care productivitatea este mai mare cu 20-30 % chiar şi faţă de forma de coroană fustufă cu fructele situate la acelaşi nivel. - Introducerea sacilor de recoltare cu fund mobil a contribuit la creşterea productivităţii muncii cu 10-15 %, iar introducerea lăzilor palete de mare capacitate cu încă 5-10 %. - Organizarea muncii: aptitudinea şi hărnicia muncitorilor, vechimea şi practica acestora, sistemul de retribuire, specializarea echipelor de recoltare, gradul de asigurare a mijloacelor folosite la recoltare (ambalaje, scări etc.). Echipele de recoltare pot influenţa în mare măsură productivitatea muncii prin modul de organizare, care poate îmbrăca două forme mai frecvent utilizate: Echipe complexe, în care caz se asigură toate mijloacele de recoltare necesare (saci, lăzi, platforme, scări etc.) pentru a putea efectua o recoltare integrală de pe toate nivelele, formă generalizată în majoritatea unităţilor de producţie. Echipe de recoltare specializate pe nivele de coroană care sunt dotate pentru culesul fructelor de pe un singur nivel. Această formă de organizare, menţionează Gyuro şi colab. (1974), poate să contribuie la o creştere a productivităţii muncii cu până la 75 %. Recoltarea se face eşalonat, întâi la nivelul inferior (0,9-1,8 m) din poziţia în picioare, după care urmează una-două echipe pentru recoltarea fructelor de la celelalte nivele (1,8-2,5 m şi 2,5-3,8 m) dotate cu platforme şi scări. În acest caz, atât norma, cât şi retribuţia se va stabili în mod diferenţiat în funcţie de productivitatea realizată şi de dificultatea executării lucrării. Pentru a menţine un ritm cât mai sincronizat în activitatea echipelor repartizate pentru recoltarea fructelor situate la diferite nivele, cât şi pentru efectuarea permanentă a unui control calitativ, se recomandă ca, în acelaşi timp, să nu se efectueze recoltarea de pe mai mult de 2-4 rânduri de pomi. Indiferent de metoda de organizare adoptată se va ţine cont de următoarele recomandări practice: - pe acelaşi pom, vor recolta simultan maximum 2-3 culegători; - pe o banchetă sau scară de recoltare să lucreze un muncitor singur; - recoltarea să înceapă întotdeauna greutatea banchetelor, scărilor, recipienţilor şi a sacilor de recoltare să nu depăşească 20 kg deoarece manipularea celor de peste 20-30 kg necesită două persoane cu nivelele inferioare spre cele superioare şi de la exterior spre interiorul pomilor.

7.11.7. Faze tehnologice între recoltare şi condiţionare Presortarea Presortarea poate fi considerată o operaţiune de condiţionare efectuată în acelaşi timp sau puţin după recoltare. La produsele perisabile nu se

491

recomandă sortări repetate, care ar mări numărul de manipulări. Din acest motiv, presortarea poate înlocui sortarea calitativă şi chiar calibrarea la fructe cum sunt căpşunile, afinele etc. Presortarea efectuată în momentul recoltării este de mai multe tipuri. Presortarea manuală concomitentă se execută în acelaşi timp în mai multe ambalaje de recoltare, pentru fiecare calitate în mod separat. Presortarea manuală eşalonată presupune recoltarea numai a acelor fructe care corespund STAS sub aspect calitativ (grad de maturitate, prospeţime, integritate, sănătate). Presortarea manuală selectivă are în vedere recoltarea, în unele cazuri, diferenţiată şi pe grupe de calitate, a fructelor destinate numai unei anumite direcţii de valorificare. În acest mod se pot realiza loturi de marfă pentru export sau pentru păstrare, restul pentru consum imediat în stare proaspătă, sau pentru industrializare. Prerăcirea fructelor Prerăcirea este operaţia prin care se realizează scăderea rapidă a temperaturii fructelor după recoltare, pentru a se încetini procesele vitale şi a prelungi perioada în care produsele îşi menţin prospeţimea. În acelaşi timp se urmăreşte diminuarea atacului diferitelor ciuperci, mucegaiuri, a deranjamentelor fiziologice etc. Se supun prerăcirii mai ales produsele uşor perisabile, cum sunt de exemplu: căpşunile, cireşele, zmeura, afinele etc., a căror recoltare se face într-o perioadă când temperatura aerului ajunge până la 25-30 °C. Mediul ambiant prin care se realizează prerăcirea este diferit. În prezent pe plan mondial, se practică prerăcirea cu: aer, apă, gheaţă şi vid. De asemenea, poate să difere şi locul unde se execută prerăcirea. De regulă prerăcirea se efectuează : - în centrul de condiţionare-depozitare; - în mijlocul de transport. La centrele de condiţionare - depozitare prerăcirea se poate face în diferite moduri. Prerăcirea în celule are o răspândire destul de largă comparativ cu celelalte sisteme de prerăcire, întrucât celulele de prerăcire permit în acelaşi timp folosirea lor în vederea păstrării produselor şi dacă este necesar, prin anumite adaptări, folosirea de atmosferă cu efect metabolic inhibant (exemplu azot, bioxid de carbon etc.). În acest scop se folosesc de obicei celule de capacitate mai mică, dotate cu agregate de răcire eficiente şi cu o circulaţie a aerului intensă. Viteza de răcire a fructelor variază mult şi depinde de specie, soi, mărime, temperatura iniţială a produselor respective şi temperatura la care se doreşte să se ajungă. O serie de alţi factori cum sunt: viteza sau masa de aer în mişcare, felul ambalajului, modul în care se face stivuirea etc., influenţează de asemenea viteza de răcire. Aşa de exemplu, în cazul piersicilor, timpul de răcire este de 9-10 ore, când există spaţii largi de circulaţie a aerului şi 16 ore când stivuirea acestora este compactă. În general răcirea în celule se realizează într-un timp mai lung faţă de cazul când se folosesc alte sisteme de răcire. Viteza de răcire poate fi îmbunătăţită prin circularea forţată a aerului şi când fructele sunt stivuite compact. Dintre inconvenientele pe care le prezintă prerăcirea în celule, se menţionează pierderile în greutate care sunt oarecum mari şi faptul că unele produse tind să se deshidrateze (veştejească). Umiditatea relativă de 90-95 % poate înlătura acest neajuns. La cele de mai sus se adaugă şi dezavantajul că prerăcirea în celule comportă şi cheltuieli de stivuire mai ridicate. Cu toate deficienţele arătate, prerăcirea cu aer în celule continuă să fie

492

mult practicată, întrucât folosirea celulelor pentru păstrarea normală a produselor cât şi pentru prerăcire contribuie la amortizarea investiţiei într-un timp mai scurt. Prerăcirea în tunel, spre deosebire de prerăcirea în celule, are avantajul că reduce mult cheltuielile de manipulare. Acest sistem are o răspândire mai redusă şi este adecvat în special pentru produsele condiţionate. Prerăcirea cu apă se realizează fie cu ajutorul unui curent de apă, fie prin imersia produselor în apă rece. Temperatura apei, care trebuie să fie apropiată de 0°C se menţine cu ajutorul unor instalaţii frigorifice şi cu gheaţă, sau folosind-o numai pe aceasta din urmă. Este foarte important ca apa din bazinul de imersie să fie în continuă mişcare. Produsele se prerăcesc fie neambalate pe benzi, fie ambalate în containere de lemn sau din fibre hidrofuge. Viteza de răcire este mult mai mare decât cea în aer. Metoda este indicată în special pentru produsele cu perisabilitate mare : piersici, cireşe, vişine etc. La unele fructe se pierde însă uşor luciul. Metoda răcirii în apă are perspective, întrucât instalaţiile de răcire se pot include uşor într-o linie complexă de condiţionare. Prerăcirea în vid se bazează pe principiul evaporării la presiuni joase a apei din ţesuturile vegetale, fenomen care este însoţit de o răcire treptată a produsului. În acest scop produsele se introduc în camere sau în tuneluri de oţel perfect închise (autoclave) unde se creează progresiv o depresiune puternică până la cca. 4,5 mm Hg presiune reziduală; în acest moment apa fierbe la 0°C. Viteza de răcire depinde de raportul suprafaţă volum sau masa produsului şi de uşurinţa cu care apa poate fi expulzată din ţesuturi. La produsele cu o suprafaţă mare în raport cu greutatea lor evaporarea este uşurată şi răcirea se face într-un timp scurt. În timpul prerăcirii produsele pierd în medie 2,5-3 % apă. Pierderile se produc uniform în toată masa produsului, astfel încât veştejirea nu devine evidentă. Prin umezirea prealabilă a produselor se pot preveni pierderile şi se influenţează favorabil durata de răcire şi temperatura finală. Apa care se evaporă este îndepărtată prin condensare. Prerăcirea în mijloacele de transport se poate face după diverse sisteme: - umplerea rezervorului mijlocului de transport cu gheaţă. Circulaţia aerului se intensifică eventual cu ventilatoare portabile ; - folosirea instalaţiei frigorifice a mijlocului de transport ; - folosirea instalaţiilor mobile sau fixe, cu mare productivitate de aer rece care se împinge peste produsele stivuite. În general, prerăcirea este eficientă numai dacă se aplică imediat după recoltare. Decalarea în timp a prerăcirii se admite în funcţie de temperatura produsului la recoltare. Aşa de exemplu, când produsele au o temperatură de 15 °C prerăcirea se efectuează cel târziu după 8 ore de la recoltare, în schimb când temperatura produselor este de 25-30 °C prerăcirea se face cel mult după 2 ore, de la recoltare. Produsele prerăcire se transportă sau depozitează în continuare la temperaturi scăzute. Scopul prerăcirii este atins numai dacă aceasta face parte dintr-un lanţ frigorific bine organizat. Transportul fructelor Pentru aprovizionarea consumatorilor cu fructe proaspete, se efectuează transportul unui volum uriaş de produse horticole ca urmare a faptului că zonele de producţie sunt situate la anumite distanţe de zonele de consum. În general, se urmăreşte ca în timpul transportului, produsele

493

horticole să ajungă la destinaţie într-un timp scurt, fără cheltuieli mari, cu pierderi în greutate şi deprecieri calitative reduse. Pentru realizarea acestui obiectiv, este necesar ca: - recoltarea produselor horticole să se facă la momentul optim, astfel ca fermitatea structo-texturală să asigure acestora o rezistenţă bună la transport: - produsele horticole să fie ambalate în lădiţe corespunzătoare în funcţie de gradul de sensibilitate al fiecărei specii şi soi; - încărcarea să se facă cu atenţie, iar stivuirea ambalajelor în mijlocul de transport să asigure stabilitatea lor şi o bună circulaţie a aerului ; - mijlocul de transport să asigure condiţii optime de temperatură şi umiditate relativă în funcţie de cerinţele produsului respectiv ; - viteza de deplasare a vehiculului să se modifice în funcţie de starea tehnică a drumurilor şi gradul de perisabilitate al produselor. Analiza operaţiilor care se efectuează în procesul de valorificare a fructelor relevă faptul că transportul şi manipularea acestor produse necesită un volum mare de lucrări. Paletizarea constituie una din metodele care contribuie la soluţionarea acestei probleme atât din punct de vedere tehnic cât şi din punct de vedere economic. Paletizarea permite: - evitarea staţionării îndelungate a vehiculelor la încărcare şi descărcare; - reducerea necesarului de forţă de muncă ; - reducerea efortului fizic ; - asigurarea tranzitării unei cantităţi mai mari de produse prin centrele de valorificare. Manipularea paletizată a produselor horticole concepe utilizarea paletelor, paletelor cu montanţi, paletelor lăzi etc. Paleta este o platformă specială alcătuită din două plăci cu dimensiunile de 1000/1200 mm sau 800/1200 mm despărţite între ele prin suporturi (fig.7.55). Fig.7.55. Paletă Lăzile cu dimensiunile de 400/600 mm în care se transportă majoritatea fructelor utilizează suprafaţa paletei de 1 000/1 200 mm în proporţie de 100 %. Posibilitatea de aşezare „ţesut” a lăzilor le asigură o stabilitate mai mare. Pe o paletă se aşează un anumit număr de lăzi iar manipularea paletelor se face cu ajutorul motostivuitoarelor sau a electrostivuitoarelor. Utilizarea paletelor determină creşterea productivităţii muncii în depozite cu cca. 80 %. Paleta cu montanţi asigură o mai bună stabilitate a unor tipuri de lăzi, atât în timpul transportului, cât şi la depozitarea lor. Ea este alcătuită dintr-un cadru metalic, fixat pe o paletă obişnuită (fig.7.56). Utilizarea paletei cu montanţi, permite mecanizarea operaţiilor de încărcare şi descărcare precum şi de stivuire a produselor horticole ambalate în saci şi înalte ambalaje puţin rezistente. Fig.7.56. Paletă cu montanţi

494

Paleta - ladă este alcătuită dintr-o paletă pe care este fixată o ladă cu înălţimea de 600-800 mm. Utilizarea paletei-lăzi uşurează transportul şi manipularea fructelor precum şi stivuirea în depozite la înălţimi mai mari. Paleta–ladă (box-paleta) are capacitatea de 250-300 kg, care se manipulează pe tot ciclul recoltare – transport - depozitare numai cu stivuitorul mecanic. Mijloacele de transport. Pentru transportul fructelor se utilizează numeroase tipuri de mijloace de transport. După locul unde sunt utilizate mijloacele de transport se deosebesc: - Transporturi exterioare, care includ mijloace de transport utilizate în afara spaţiilor de condiţionare şi păstrare. Acestea se efectuează în câmp şi pe căile de comunicaţie spre depozite sau diferiţi beneficiari. Alegerea mijlocului de transport este determinată de următorii factori: - Gradul de perisabilitate al produselor horticole care sunt transportate. Pentru fructele perisabile sunt utilizate mijloace de transport în care pot fi dirijate condiţiile de temperatură şi umiditate relativă a aerului. - Distanţa de transport. În cazul fructelor transportate la distanţe mai mari şi mai ales pentru cele cu grad ridicat de perisabilitate se utilizează mijloace de transport frigorifice. - Volumul de fructe care trebuie transportate condiţionează alegerea mijlocului de transport în sensul că pentru cantităţile mai mari de produse se utilizează în special transporturile feroviare. - Viteza cu care trebuie transportat un lot de produse. Pentru transporturile urgente de produse foarte perisabile ca : zmeură, mure etc., se utilizează transporturile aeriene. - Dotarea punctelor de încărcare, distanţa faţă de calea ferată, aeroport etc., influenţează alegerea mijlocului de transport care se va utiliza. Mijloacele folosite pentru transportul fructelor la depozite sau la alţi beneficiari, se grupează în: mijloace de transport rutiere, feroviare, maritime şi aeriene. Mijloacele de transport rutiere sunt utilizate mai ales pentru transporturile pe distanţe mai mici (cca. 300 km, sau 10 ore). Fiind unul din mijloacele foarte expeditive, deoarece evită manipulările intermediare ale produselor, transporturile rutiere sunt utilizate şi la expedierea fructelor perisabile pentru export. În acest caz, distanţele la care se transportă fructele sunt mult mai mari. - Transporturi interioare, care grupează toate utilajele folosite pentru manipularea fructelor în spaţiile de condiţionare şi păstrare. Principalele utilaje folosite în cazul acestor transporturi sunt: cărucioare manuale, transpalete, electrocare, electrostivuitoare, motostivuitoare etc. Cărucioarele manuale (lize) sunt alcătuite în principal dintr-un cadru metalic, două role pe care se deplasează, două mânere şi o lamă metalică ce se introduce sub ambalaje. Ele sunt de mai multe tipuri (fig.7.57) şi sunt utilizate Fig.7.57. Diferite tipuri de cărucioare manuale

495

pentru transportul unor încărcături de 100-150 kg. Cărucioarele-platformă, fabricate în ţară, sunt utilizate pentru manipularea produselor în depozite mici, unităţi de desfacere etc. Se compun dintr-o platformă de 1 200 x 800 mm susţinută de 4 roţi (fixe şi pivotante). Cărucioarele sunt prevăzute de asemenea cu mânere de manevrare, unul fix şi celălalt demontabil, montate la laturile mici ale platformei. Sarcina maximă de încărcare a cărucioarelor este de 400-500 kg. Aceste cărucioare prezintă dezavantajul că în vederea încărcării şi descărcării lor trebuie luat în mână fiecare ambalaj în parte. Din acest motiv folosirea lor este limitată. Transpaletele sunt cele mai utilizate mijloace pentru manipularea produselor horticole în interiorul depozitelor. Există diferite tipuri, care se fabrică în ţara noastră. Ele sunt alcătuite dintr-un schelet metalic, sub forma unei furci, care se introduce sub palete. Au de asemenea trei role pentru rulare, un dispozitiv hidraulic şi o bară de Fig.7.58. Transpaleta tractare (fig.7.58). Prin mişcarea barei de tractare în plan vertical se acţionează asupra dispozitivului hidraulic care determină ridicarea unei încărcături de până la 1600 kg, la 10-12 cm de sol. În acest mod se poate efectua deplasarea ei cu încărcătura respectivă. - Electrotranspaleta reprezintă o transpaletă dotată cu un acumulator şi cu un motor electric. Ridicarea încărcăturii cât şi deplasarea acestui mijloc de transport se face prin acţionarea motorului. - Electrostivuitoarele sunt utilizate la descărcarea produselor pe autocamioane, la manipularea şi la stivuirea paletelor cu lăzi în depozite, precum şi la încărcarea acestora în mijloacele de transport, în vederea expedierii. Electrostivuitorul este unul dintre cele mai utilizate mijloace de transport în depozitele moderne. Durata de utilizate a electrostivuitorului este limitată de acumulator, întrucât acesta asigură funcţionarea timp de 8-9 ore după care trebuie încărcate. - Motostivuitoarele prezintă avantajul că pot fi utilizate continuu, deoarece sunt dotate cu un motor Diesel. Ele se pot deplasa pe suprafeţe neasfaltate, având roţi cu pneuri de dimensiuni mai mari decât electrostivuitoarele. Curăţarea produselor Această operaţiune constă în îndepărtarea pământului aderent sau însoţitor, ştergerea prafului, perierea şi spălarea fructelor. Îndepărtarea pământului este necesară la recoltarea mecanizată a nucilor şi alunelor. Ştergerea prafului se face cu o cârpă curată, uşor umezită cu apă, urmată de zvântare. Se face concomitent cu presortarea sau sortarea. Perierea se execută pentru îndepărtarea prafului, a pufului cât şi pentru lustruirea fructelor (mere, pere, piersici), iar spălarea urmată de zvântare se face la fructele destinate prelucrării sau preambalării.

7.11.8. Criterii de apreciere calitativă a fructelor Calitatea derivă de la cuvintele kallos (gr.) = frumuseţe şi qualitas (lat.) = fel de a fi. Desemnează ansamblul însuşirilor esenţiale prin care un produs poate fi considerat corespunzător sau necorespunzător scopului sau destinaţiei sale specifice. Calitatea fructelor este influenţată de condiţiile pedoclimatice şi

496

agrotehnica aplicată. Realizarea unor fructe cu valoare calitativă ridicată prezintă importanţă pentru satisfacerea nevoilor de consum în stare proaspătă dar şi pentru reducerea consumului specific de materie primă în procesul de prelucrare şi obţinere a produselor finite cu preţ de cost redus. Calitatea produselor horticole este reglementată prin legi şi acte normative, care au tot mai mult un caracter unitar pe întregul continent european. Criteriile de stabilire a calităţii fructelor trebuie cunoscute atât pentru aprecierea valorii lor cât şi pentru a indica posibilităţile de îmbunătăţire a calităţii prin intermediul agrotehnicii aplicate. Aprecierea calităţii fructelor se face pe baza unor indici prevăzuţi în diferite normative, standarde de stat, norme interne, caiete de sarcini ş.a., folosind în primul rând examenul organoleptic, completat pentru unele caracteristici cu măsurători, cântăriri şi în unele cazuri cu diferite metode fizico-chimice. Autorii străini (Ryall, A.L. şi colab., 1979; Kader, A.A. şi colab., 1985; Salunche, D.K., 1992) sintetizează următorii indici de calitate, în corelaţie cu gradul de maturare: Indicatori tehnologici: numărul de zile de la înflorit până la recoltare (mere, pere); suma gradelor zilnice de temperatură (pere); etilena endogenă (mere, pere); tehnologia de producere şi valorificare diferenţiată în funcţie de destinaţie. Aspectul vizual: mărime sau greutate (la toate fructele) ; volum; formă (uniformă şi caracteristică soiurilor); coloraţie exterioară (intensitate, uniformitate etc.); defecte externe şi interne (morfologice, mecanice, fiziologice, provocate de boli şi dăunători); morfologia şi structura suprafeţei, luciu / acoperire cu pruină sau strat de ceară. Textura (mere, pere, sâmburoase); fermitate; elasticitate, frăgezime, crocanţă (la toate fructele); suculenţă (la toate fructele); Aroma (gust, miros): astringenţă, conţinut în substanţe fenolice (gutui, prune, mere); acreală (aciditate); dulceaţă; amăreală; aromă (compuşi volatili); lipsa gustului şi a mirosului. Valoarea ecologică: contaminare cu substanţe toxice (reziduuri pesticide, metale grele ; micotoxine; contaminare microbiologică. Conform acestor standarde de stat, examinarea şi verificarea fructelor, caracteristicile acestora se apreciază: - pe toate fructele din lot: autenticitatea şi uniformitatea soiului, forma şi mărimea, culoarea şi aspectul pieliţei sau cojii, starea de sănătate şi curăţenie, gradul de maturitate; - pe probe luate din lot: culoarea, consistenţa şi suculenţa pulpei, gustul, aroma, defectele interioare, defectele ascunse.

497

Autenticitatea soiului se apreciază prin compararea aspectului produsului cu acela al produsului tipic înfăţişat prin mostre de referinţă, mulaje sau planşe colorate. Se pot folosi şi descrierile din standardele şi din literatura de specialitate. Uniformitatea de soi rezultă din stabilirea proporţiei de fructe corespunzătoare caracteristicilor de bază ale soiului (formă, mărime, culoare ş.a.). Forma este o însuşire caracteristică diferitelor specii şi soiuri. Se apreciază vizual şi se exprimă prin termeni sugestivi (sferică, tronconică, elipsoidală, piriformă, ovoidă ş.a.). Mărimea se verifică ţinând seama de cerinţele standardului pentru produsul respectiv şi se exprimă prin: - numărul de bucăţi la kg (prune, caise, castane ş.a.); - grame pe bucată (zmeură, mure, alune ş.a.); - diametrul ecuatorial în partea cea mai bombată a produsului (mere, pere, vişine, căpşuni ş.a.). Culoarea şi aspectul pieliţei sau cojii se apreciază vizual, pe cât posibil la lumină naturală. În general, se cere ca pieliţa să fie curată, fără lovituri, fără urme de substanţe insecto - fungicide. Se apreciază netezimea sau asprimea, luciul, zbârciturile, crăpăturile ş.a. Starea de prospeţime se apreciază organoleptic, după gradul de turgescenţă, după aspectul viu al fructului. Această caracteristică ne dă indicii în legătură cu durata de timp de la recoltare şi modul cum au fost păstrate. Starea de sănătate şi de curăţenie se examinează cu ochiul liber sau cu ajutorul lupei stabilindu-se procentul de fructe atacate de boli şi dăunători, al celor murdare, a celor cu urme de substanţe antiparazitare. În cazul prezenţei substanţelor antiparazitare, toxicitatea acestora se constată prin analize de laborator. Prezenţa pedunculului la unele specii (cireşe, căpşuni, mere, pere ş.a.) constituie un indiciu de calitate, deoarece smulgerea pedunculului cauzează lezarea integrităţii pulpei, cu repercusiuni asupra aspectului în prezentarea acestora şi a duratei de păstrare. Gradul de maturitate (de recoltare, de consum) se determină după culoarea pieliţei, după consistenţa pulpei, după gust, aromă ş.a. Această însuşire a fructelor are un rol important pentru precizarea direcţiei în scopul în care se recepţionează (consum, prelucrare ş.a.). Culoarea pulpei se apreciază vizual, pe 5...10 fructe, imediat după secţionare. Aceasta trebuie să fie caracteristică soiului şi este legată de gradul de maturare şi de starea de sănătate. Consistenţa pulpei se apreciază prin palparea a 10...20 fructe, eventual şi prin degustare (mere, pere). Se consideră însuşiri pozitive: pulpa crocantă, fondantă, untoasă, fină, iar ca însuşiri negative: pulpa înmuiată, făinoasă, fibroasă, dură, cu ţesuturi pietroase (pere, gutui), grosiere sau cu pete sticloase (mere). Suculenţa pulpei se apreciază prin degustarea a 5...10 fructe, considerându-se însuşiri pozitive: pulpa suculentă, plăcută, iar ca însuşiri negative: pulpa apoasă, puţin suculentă sau lipsită de suculenţă. Gustul trebuie să fie caracteristic fiecărei specii şi fiecărui soi şi se apreciază organoleptic pe 5...10 fructe. La fructe se consideră însuşiri pozitive: dulceaţa bine armonizată cu aciditatea, cel mult cu o astringenţă fină, iar ca însuşiri negative: pulpa cu gust astringent, fad sau ierbos.

498

Aroma se apreciază într-o încăpere curată, lipsită de orice miros, prin degustarea a 5...10 fructe. Se consideră însuşiri pozitive: pulpa cu aromă bine pronunţată sau fină, plăcută, iar ca însuşiri negative: pulpa slab aromată, cu miros de iarbă, cu miros străin, neplăcut, nespecific soiului. Defectele interioare se constată în general prin secţionarea longitudinală sau transversală a 10...20 fructe din proba de analiză. Dacă fructele au coaja tare, aceasta se sparge în prealabil. După secţionare sau spargere, fructele se cercetează dacă au viermi în interior. În plus, se mai cercetează: - la mere: - putrezirea pulpei; - la pere: - pietrificarea pulpei (prezenţa sclereidelor în jurul camerei seminale a fructului sau în masa fructului); - la fructele cu coaja tare (alune, castane, migdale, nuci): - modul cum miezul umple interiorul, zbârcirea şi mucegăirea miezului. Defectele ascunse se constată prin încercări speciale (analize chimice, examene microscopice, probe de fierbere ş.a.) *** În funcţie de obligativitatea aplicării lor, standardele pot fi cu caracter obligatoriu (standardele de stat), cu caracter de recomandare (referitoare la păstrarea produselor - STAS R 9127) sau standarde experimentale (pentru produse noi sau în curs de omologare). Standardele actuale se clasifică în:  Standarde Române (SR), care se aplic la nivel naţional;  Standarde Profesionale, care se aplic în anumite domenii de activitate (standarde de ramură);  Standarde de Firmă, care se aplică în regii autonome, societăţi comerciale şi în alte unităţi cu personalitate juridică; Standardele Profesionale şi Standardele de Firmă trebuie să respecte prevederile conţinute în Standardele Române.

499

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Achim Gh., 2002 - Contribuţii la îmbunătăţirea tehnologiei de obţinere a materialului săditor la nuc şi alun. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova. Agnello M. A., Reissig W.H., Kovach J., Nyrop J.P., 2003 - Integrated apple pest management in New York State using predatory mites and selective pesticides, Agriculture, Ecosystems and Environmental, vol.94 (2). Amzăr Gh., Manughevici A.N., 1977 - Corelaţia între principalii factorii climatici şi cultura soiurilor de mar, păr şi prun în funcţie de răspândirea acestor factori pe teritoriul tării noastre, Analele ICP Piteşti, Vol VI. Anghel G., Nyarady A., Păun M., Grigore Şt., 1975 - Botanica. Ed. Did. şi Ped. Bucureşti. Anghel Gh. şi colab., 1975 – Botanică, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Arshad M.A., Martin S., 2002 - Identifying critical limits for soil quality indicators in agro-ecosystems; Agriculture, Ecosystems & Environment, Vol 88 (2). Baciu A., 2000 - Materii prime pentru industria conservelor din fructe. Editura Universitaria, Craiova. Baciu A., Godeanu I., 2000 – Producerea materialului săditor pomicol. Editura Universitaria, Craiova. Baciu A., Sina Cosmulescu, 2002- Possibilities for soil protection in the establishing fruit tree plantation on declivity fields; International workshop Agricultural pollution", Tucia (Edirne). Baciu A., Cosmulescu Sina, Gavrilescu Elena, 2004 – Influence of Cultivar – Rootstock combination on Chlorophyll Pigments contents in Plum, Buletinul U:S:A:M:V. Cluj-Napoca, Edit. Academic Press. Balan V., Cimpoieş Gh., Barbăroşie M., 2001 – Pomicultura, Editura MUSEUM, Chişinău. Baldassari T.,1963 - Ferrara culla della nuove palmatte. Frutticoltura, nr. 10, Italia. Baldini E., 1970 - Arboricultura, "Coop Libraria Universitaria", Ed. Bologna. Baldini E., 1986 – Arboricultura generale, Bologna. Baldini E., 1993 – Agricoltura ricerca, No. 5. Baldini E., Scaramuzzi F., 1969 - La frutticoltura in Giappone. Riv. Ortoflorofrutticoltura Italiana, vol. 52, nr. 6, Firenze. Baldini E.,1968 - L'inerbimiento dei frutetti. Ortoflorofrutticoltura Italiana, nr. 1. Baldoni L., Bargioni G., Dereveux M., 1992 – Frutticoltura generale, Editura Redo, Roma. Barrows L., 1996 - Soil pollution and its influence on plant quality. Soil Water Consrv. USA, no. 21. Beackbane B., 1969 -Relationships between structure and adventious rooting. Proc. Intern. Plant. Propag. Society, 19. Bechet S., Neagu Ileana, 1975 - Amenajarea şi exploatarea antierozională a terenurilor în pantă, Ed. CERES, Bucureşti. Berca M., 1982- Descompunerea nebiologică a erbicidelor în sol, factor de depoluare al ecosistemului agricol, Ecologie şi protecţia ecosistemelor, sub red. lonescu A. §i colab. Berca M., 2000 – Ecologie generală şi protecţia mediului. Editura CERES Bucureşti.

500

Berca M., 2000. Ecologie generală şi protecţia mediului. Edit. CERES, Bucureşti. Bernhard R., Grassely C., Salesses G., 1979 - Orientation des travaux de selections des port graffes du peclier a la station de recherches d'arboriculture frutiere de Bordeaux. Proc. Eucarpia fruit Sect. Symp., Angers, France. Bilegan M., 1990 - Modificările însuşirilor fizice ale solului ca urmare a traficului tehnologic din livezi in diferite sisteme de amenajare, Cercetări ştiinţifice în slujba producţiei pomicole 1950-1990, SCPP Bistriţa. Bireescu L., Istrate M., Grădinariu G., Geanina Bireescu, Petrescu V., 1999 Cercetări privind prevenirea şi limitarea poluării chimice a mediului prin utilizarea îngrăşămintelor foliare în pomicultură; Lucrări ştiinţifice, Anul XXXXII, vol. 1(42), USAMV Iaşi. Blidaru V., Pricop Gh., Wehry, 1981 - Irigaţii şi drenaje, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Boală L., 1997 - Contribuţii la studiul influenţei metodelor de irigare asupra creşterii şi rodirii unor specii pomicole în zona litoralului Mării Negre. Teză de doctorat, Univ. din Craiova. Bodea C., 1964 - Biochimie vegetală, Vol. I, Ed. Academiei R.S.R. Boldor 0., Trifu M., Raianu 0., 1981 - Fiziologia plantelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Bollard E. C., 1953 - The use of tracheal sap in the study of apple – tree nutrition. Jour. Exptl. Botany, 4. Bordeiani T., Modoran I., 1956 – Părul. Editura Academiei RPR, Bucureşti. Botu I. şi colab., 2001 - The Genetic Diversity of Prunus Genus into Subcarpathian Area of Oltenia Romania and Value for Breeding. Acta Horticulturae no. 577. Plovdiv, Bulgaria. Botu I., 1989 - Breeding of Plum rootstock in Romania. Acta Horticulturae no. 283, Bordeaux, France. Botu I., 1997 – Înmulţirea prunului. În „Prunul”, Editura Conphys, Rm. Vâlcea. Botu I., Botu M., 2003 – Pomicultura modernă şi durabilă. Editura Conphys, Rm. Vâlcea. Botu I., Ştefan I., Stanciu N., 1987 - Cercetări privind înmulţirea soiurilor de prun şi piersic prin butaşi lignificaţi cu reducerea consumului de energie. Lucrări Ştiinţifice ICPP Piteşti, vol. XII. Breviglieri N., 1958 - Topophisis dans le stade de juvenilite et dans 1e state de maturite du Poirier et du Pommier, XV-e Cong. Intern. Hort., Vol. 2. Bujor M., 1982 - Solul ca sistem ecologic; în Ecologie şi protecţia ecosistemelor. Bunea A., 1979 – Cercetări privind valorificarea superioară a nisipurilor şi solurilor nisipoase din nord-vestul României prin plantaţii intensive de măr. Teză de doctorat, I.A.N.B. Bucureşti. Burzo I., Toma S., Olteanu I., Dejeu L., Elena Demian, Hoza D., 1999 Fiziologia plantelor de cultură, vol. 3, Editura Ştiinţa, Chişinău. Cazacu E., Dobre V., Mihnea I., Pricop Gh., Roşca M., Sărbu M., Stanciu I., Wehry A., 1989 - Irigaţii, Ed. CERES. Ceauşescu I. şi colab., 1982 – Pomicultură, Editura CERES, Bucureşti. Cepoiu N., 1994 – Înfiinţarea unei plantaţii pomicole, Editura CERES, Bucureşti. Cepoiu N., 2001 – Pomicultură aplicată. Editura Ştiinţelor Agricole, Bucureşti. Cepoiu N., Murvai Monica, 1983 – Pomicultură generală. Îndrumător de lucrări practice, U.S.A.M.V., Bucureşti.

501

Cimpoieş Gh., 2000 – Conducerea şi tăierea pomilor, Editura ştiinţifică, Chişinău. Chi1ders N. F. şi White D. G.,1942 - Influence of submersion of tree roots on transpiration, apparent photosinthesis and respiration of young apple trees, Plant Physiology, 17. ChiIders N. F., şi White, D. G., 1942 - Influence of submersion of the root on transpiration, apparent fotosynthesis and respiration of young aplle trees, Plant Physiology, 17. Childers N.F., 1979 – Modern Fruit Science. New Jersey, U.S.A. Chiriţescu G., Chiriţescu I., 1959 – Şapte monumente celebre ale lumii antice. Editura Tehnică, Bucureşti. Ciobanu I., 1990 - Stabilirea celor mai eficiente sisteme de irigare a plantaţiilor pomicole pe pante; teză de doctorat, Univ. Craiova. Ciuhrii M.G., Voloşciuc L.T., 1994 - Ecologie şi strategia protecţiei plantelor, în ,Ecologie şi protecţia mediului". Cociu V., Botu I., Minoiu N., Modoran 1., 1997 - Prunul. Ed. CONPHYS, Rm. Vâlcea. Coker E. 1958 - Root studis. XII. J. Hort. Sci., 33. Constantinescu N., Mănescu C., Riţiu C. 1965 - Stabilirea epocilor şi fazelor de diferenţiere a mugurilor florali la prun, cireş şi vişin, Lucr. şt. I.A.N.B., Vol. II. Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N., Mihăescu Gr., 1967 - Pomicultura, Vol. I, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti. Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N., Mihăescu Gr., 1967 - Pomicultura, Vol. I si II. Ed. Agro-Silvică Bucureşti. Constantinescu N., Sonea V . , Bordeianu T., Ionifă C., 1955 - Regiunile pomicole ale R.P.R. cu premisele pentru dezvoltarea in perspectivă a pomiculturii. Edit. Academiei, R.P.R., Bucureşti. Constantinescu N., şi colab., 1966. Pomicultura. Edit. Agrosilvică, Bucureşti. Contanceau M., 1963 - Arboriculture frutiere. Edit. J.B. Bailliere, Paris. Cornejo J., 2000 - Pesticides transport to the waters, Journal of Environmental protection and ecology, „Environmental management and sustainable development in Balkans". Cornejo J., Cocs L., Celis R., Hermosin M.C., 2001 - Effect of sewage sludge amendment on herbicides in soil, International Conferance, ,Transboundary pollution", Book of abstracts. Cosmulescu Sina Niculina, 2003 – Protecţia mediului în ecosisteme pomicole. Editura Sitech, Craiova. Cosmulescu Sina, Baciu A., 2002- Climatic factors effect on flowering of fruit tree species; Journal of Environmental protection and ecology, vol.3, no.4. Cosmulescu Sina, Baciu A., Gavrilescu Elena, 2004 – Cultivar influence on some hydrosolubile enzymes activity in Apple, Buletinul U:S:A:M:V. Cluj-Napoca, Edit. Academic Press. Coste C., 1970 - Absorbtion et utilization de 1'energie lumineuse, par les vegetaux. INVUFLEC, nr. 31, Paris. Coutanceanu M.. 1953 - Arboriculture fruitiere, Paris. Davidescu D., Davidescu V.,1969 - Agrochimia, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1994 - Agricultura biologica - o variantă pentru exploataţiile mici şi mijlocii, Ed. CERES, Bucureşti. Davidescu Velicica, Davidescu D., 1999 - Compendiu de agrochimie, Editura Academiei Române.

502

Dejeu L., Petrescu C., Chira A., 1997 - Hortiviticultura şi protecţia mediului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti. Diaconeasa M., Baciu A., Iliescu Mirela, 2003 – Cultura căpşunului. Editura Mihai Duţescu, Craiova. Dintitrova M., Marinov P., 2001 - Myrobolan (P. cerasifera Ehrh) as a Rootstocks for Apricot, Acta Horticulturae no. 557, Plovdiv, Bulgaria. Dorobanţu N., 1976 – Curs de fiziologie vegetală. I.A.N.B. Bucureşti. Drăgănescu E., 1996 - Pomologie. Edit. Mirton, Timişoara. Drăgănescu E., 1998 - Pomicultură. Edit. Mirton, Timişoara. Dutu I. şi colab., 1992 - Comportarea in pepinieră şi unele rezultate de laborator referitoare la elitele cu înmulţire vegetativă, testate ca portaltoi pentru prun, piersic, cais şi migdal. Lucrări Ştiinţifice, vol. XV, ICPP Piteşti. Evequoz M., 1988 - La conduite on fuseau double nouvelle forme pour l'arboriculture. Revue Suisse Vitic. Arboric. Hortic; nr. 20 (6). Faust M., 1989 – Physiology of Temperate Fruit Trees. New York. Fleckinger J., 1950 - Tableaux d' etude de la floraison des arbres fruitiers. Planches en couleurs de floraison de plusieurs especes fruitieres. Pommes / Poires / Prunes / Peches. Gautier M., 1983 - Comment raissoner la fumure en verger. L'Arboriculture fruitiere nr. 196, France. Gautier M., 1988 – La culture fruitiere, vol.I, Paris. Gautier M., 1993 – La culture fruitiere, vol.II, Paris. Gavriluţă I., Alexandrescu Adriana, Budoi Gh., Bireescu L., Bireescu Geanina, 1999 - Eficienţa economică a fertilizării foliare în pomicultură. Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi, Anul XXXXII, vol 1(42). Gherghi A şi colab., 1983 – Fructele şi importanţa lor. Editura Tehnică, Bucureşti. Gherghi A., Millim K., Burzo I., 1973 – Păstrarea şi valorificarea fructelor şi legumelor. Editura CERES, Bucureşti. Gherghi A., Millin K, Burzo L, 1980 - Îndrumător pentru valorificarea fructelor in stare proaspătă. Edit. CERES, Bucureşti. Gherghi A., ş.a,. 1983. Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor. Edit. Academiei Române, Bucureşti. Godeanu I., 1981 – Pomicultură generală. Îndrumător de lucrări practice, Reprografia Universităţii din Craiova. Godeanu I., Baciu A., Sina Cosmulescu, Achim Gh., 2003 - Orientări noi privind protecţia mediului in ecosistemele pomicole, Simpozionul „Educaţia mediului - premisă pentru secolul XXI", Craiova. Grădinariu G., Bireescu L., Istrate M., Gavrilută I., Budoi Gh., Bireescu Geanina, Dorneanu Emilia, 1999 - Cercetări privind utilizarea unor mijloace neconvenţionale pentru diminuarea efectelor negative ale secetei asupra producţiei de fructe, Lucrări ştiinţifice Anul XXXXII, vol 1(24), laşi. Grădinaru G. şi colab., 1998 – Pomicultura. Editura Moldova, Iaşi. Grădinaru G., 1992 - The influence of some macro and microelements of the quality and crops of the main apple varieties in Moldova. Revue of Romanian Society of Biominerals, vol. 1. Green C.D. ş.a., 1996 – Hort Science, 31, 647. Gur A., Blum A., 1973 - The role of cyanogenic glycozide in incompatibility between peach scion and almond rootstocks. HOR. RES vol. 13, nr. 1, Anglia.

503

Hartmnan T.H., Kester E. D., Davies Jr. T .F., 1990 - Plant Propaga±ion Principles and Practices. V Edition., Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, SUA. Heinicke A. J. şi Hoffman M. B. 1963 - The rate of photosynthesis of apple leavs under natural conditions. In : Kramer, P. J., Kozlowski,, T. T., Physiology of trees, 1960. Herrero J., 1955 - Incompatibilidad entre patron e inyerto. Effecto de un intermediario en incompatibilidad entre melocatonero y myrobolan. Ann. Aula Dei, Zaragoza, 4. Howard H.B., 1987 - Propagation: In: "Rootstocks for fruit Crops". A Wiley Interscience Publication, John Wiley Sons. Hoying S.A., Robinson TL., 1997 - IFP Demonstration Orchard Management 1996 for Romanian IFP Projict. IPM - Cornell Univ. (ICPP) FHI. Iancu M., 1968 – Cercetări privind lucrările ameliorative pe solurile brune podzolite din regiunea Argeş. Editura Agrosilvică, Bucureşti. Iancu M., 1980 - Influenta irigării asupra creşterii şi rodirii mărului. Litografia IANB, Bucureşti. Iancu M., 1980 – Influenţa pregătirii şi fertilizării la plantare a prunului în livezile supuse modernizării. Lucr. Ştiinţifice, Trustul Pomiculturii Piteşti, vol. VII. Iancu M., 1998 - Influenţa sistemelor de întreţinere a solului şi irigării prin picurare asupra creşterii şi fructificării mărului; Lucrări ştiinţifice USAMV Bucureşti. Iancu M., Neamţu I., Negoiţă M., 1987 - Influenţa amendamentelor şi fertilizării de bază şi locale asupra proprietarilor solului şi proceselor de creştere şi fructificare a soiului de prun Agen 707. Lucrări Ştiinţifice ICPP Piteşti, vol. XII, Bucureşti. Iancu M., Negrescu 1., 1 9 8 3 - Studii de organizare şi amenajare a terenurilor în pantă pentru cultura pomilor. Revista Horticultura nr. 9. Isac I. şi colab., 2001 - Ghidul micului pomicultor. Tipografia Smeura, Piteşti (SNPR). Isac I., 2002 – Managementul tehnico-economic al exploataţiei pomicole. Editura Pământul, Piteşti. Jesko T., 1991 – Physiology of the Plant. Root System. Kalek and Kozinko edit., London. Jonard R. şi colab., 1983 - In vitro micrografting and its application to fruit science.Scient Hort. no. 20. Kolesnikov V.A., 1959 – The root system on fruit plants, Moscov. Koz1owski T. T., 1949- Light an water in relation to growth and competition of piedmont forest tree species, Ecologie - Monographs, 19. Kramer P. J., Koz1owski, T. T., 1960 - Physiology of trees, Mo. Grow Hill Book, and Co., New-York. Laux T., Jurgens G., 1997 – The Plant Cell. (vol.9, 989-1000) Lazăr Al., ş.a., 1980 - Protecţia plantelor. Editura Didactică şi Pedagogica Bucureşti. Liteanu C., Rădulescu Gh., Moise M., 1982 - Unele aspecte privind îngrăşămintele chimice cu solubilizare lentă în sol şi păstrarea echilibrului biologic din agro-ecosisteme, în Ecologie şi protecţia ecosistemelor, sub redacţia Ionescu A. şi colab. Lixandru Gh., Caramete C., Hera C., Marin N., Borlan Z., Calancea L., Stoian M., Răută C., 1990 - Agrochimie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti.

504

Martinez-Zaporta F., 1983 – Froticoltura. Inst. Nacionale.Agr. Madrid. Mănescu B., 1982 - Solul ca sistem ecologic, în Ecologie şi protecţia ecosistemelor. Mănescu C., Baciu E., Cosmin S., 1975 - Controlul biologic în pomicultură, Editura CERES Bucureşti. Mi1ică C. I., Bărbat I. şi colab., 1977 - Fiziologia vegetală, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti. Mihăescu Gr., 1998 - Pomicultura ecologică, tehnologii nepoluante. Editura CERES, Bucureşti. Mincu I şi colab., 1984 – Alimentaţia raţională şi sănătatea. Editura SportTurism, Bucureşti. Minoiu N., Lefter Gh., 1987 - Bolile şi dăunătorii speciilor sâmburoase. Edit. CERES, Bucureşti. Mladin Gh., 1985 - Cultura arbuştilor fructiferi în România. Mapă documentară, nr. 10, ICPP Piteşti. Monney P. şi colab., 1993 - Les systemes des conduits pour des arbres fruitieres. Rev. Suisse de Viticulture, Arboriculture et Horticulture nr. 3. Morettini A. 1963 - Frutticoltura generale e speciale, Roma. Mosse B., 1962 - Graft incompatibility in fruit trees. Tech. Comm. 28. East Malling, England. Murvai M., 1995 - Pomologie. Curs USAMV, Bucureşti. Mustin M., 1987 - La compost. Certain de la matiere organique.Edit. Fr. Dubusc, Paris. Neacşu P., Olteanu I., Olteanu E.G., 2000 - Ecologie şi protecţia juridică a mediului, Editura Universitaria, Craiova. Neamţu T., 1996 - Ecologie, eroziune şi agrotehnică antierozională, Ed.CERES. Negrilă A şi colab., 1965 - Livezi intensive. Edit. Agrosilvică, Bucureşti. Pacini C., Wossink A., Giesen G., Vazzana C., Huirne R., 2002 - Evaluation of sustainability of organic, integrated and conventional farming systems: a farm and field-scale analysis; Agriculture, Ecosystems and Environment; vol.88, (2). Parlevliet J.E., Zadoks J. C., 1977 - The integrated concept of disease resistence: a new view including horizontal and vertical resistance in plants. Euphytica nr. 26. Parnia P., 1999 - Pomicultura pentru amatori şi practicieni. Edit. CERES, Bucureşti. Parnia P., Stanciu N., Duţu I., Mladin Gh., Onea I., 1984 – Pepiniera pomicolă. Editura CERES, Bucureşti. Perianu Adina, 2004 – Combaterea integrată a buruienilor în culturile pomicole. Editura MEDRO, Bucureşti. Peterfi Şt. şi Sălăgeanu N., 1972 - Fiziologia plantelor, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti. Pisani P., 1960 – Osservationi sul comportamento del sistema radiculare del pesco e sul contenuto irridico del tereno in raporto alla diverso tecnico culturale. Prtofrutticoltura, nr. 85. Popescu Gh., 2000 – Botanică şi sistematică. Editura Universitaria, Craiova. Popescu M. şi colab., 1992 – Pomicultură (generală şi specială). Editura Did. şi Ped. Bucureşti. Popescu M., 1965 Cercetări privind cultura speciilor cais şi prun pe nisipurile din stânga Jiului. Teză de doctorat, I.A.N.B. Bucureşti. Prodan I, Buia Al., 1958 - Flora mică ilustrată a R.P.R. Editura Agrosilvică de

505

Stat, Bucureşti. Radu I.F., Tehnologia fructelor şi legumelor. Edit. Scrisul Românesc, Craiova. Raţi I. V., 2001 - Mărul, pasiune şi afacere. Edit. Moldova, Bacău. Răută C., Cârstea St., 1983 - Prevenirea şi combaterea eroziunii solului, Editura CERES. Răuţă C., 1994 - Calitatea solului : atribute şi relaţia cu agricultura alternativă şi durabilă, Ecologia şi protecţia mediului, sub redacţia AL.Ionescu şi colab. Reffye P., Houllier F., 1998 - L'arhitecture des plantes et son utilisation en agronomie: bilan et perspective. Arhitecture et Modelisation en Arboriculture Frutiere - Montpellier, AGRO, France. Rogers W.S., 1939 – Root studies VI, Journal Pomol. Hort. Science, 13. Rom C Roy şi Carlson F.R., 1987 – Rootstocks for fruit crops. Edit. John Wiley ans Sohn, New York. Rom C.R., Carlson F.R., 1987 - Rootstocks for fruit crops. Edit. ohn Wiley & Sons, NewYork, S.U.A. Rusu E., 1969 – Studii şi cercetări privind agrotehnica şi dinamica de creştere a sistemului radicular la nuc. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova. Sansavini S., Lugli S., Linati U., 1992 - Rapporto sul vivaismo fruticcolo dell Emilia Romagna. Riv. Frutticoltura, nr. 3, Bologna. Săndoiu D.I., 1984 - Agrotehnica şi fertilitatea solului in agricultura ecologică, Ecologie şi protecţia ecosistemelor. Scaramuzzi F., 1960 - La coltura del susino. Rev. Ortoflorofruticultura Italiana, vol. XLIV, Ed. Valechi, Firenze. Ştefan N. şi colab., 1972 - Comportarea unor soiuri şi tipuri de gutui în condiţiile ecologice ale Podişului Moldovei. Revista de Horticultură şi Viticultură nr. 9. Ştefanic G., Papcostea P., Dencău H., Dumitru Eugenia, 1977- Cercetări preliminare în scopul de a testa fertilitatea solului prin activitatea pedoenzimatică. Lucrări ştiinţifice Conferinţa Naţională pentru Ştiinţa solului, nr. 16, Craiova. Şuta A. şi colab., 1956 – Contribuţii la studiul sistemului radicular al pomilor. Analele ICAR, vol.24. Tamm L., Flifckiger W., 1993 - Influence of temperature and moisture on growth, spore production and conidial germination of Monilinia laxa. Phytopathology, nr. 83. Teaci D. şi co!ab., 1985 - Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor în România. Ed. CERES, Bucureşti. Teaci D. şi colab., 1977 - Comportarea diferenţiată a plantaţiilor de pomi pe solurile negre de fâneaţă. Lucrări Ştiinţifice ICPP Piteşti, Vol. V. Teaci D. şi colab., 1985 – Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor în România. Editura CERES, Bucureşti. Thomson JR., 1979 - An introduction to seed technology. New York: John Wiley. 271. Tobutt K.R., 1989 - La creation d'arbres collonaire pour des nouveaux systems de vergers. Rev. Fruit Belge, nr. 426, Belgia. Trocmé S. şi Grass R., 1977 – Solul şi fertilitatea în pomicultură. C.M.D.P.A. Trocme S., Gras, R., 1965 - Sol et fertilisation en arboriculture frutiere Edit. G.M. Persin, Paris. Tudosescu O., Parnia P., 1975 – Arhitectonica sistemului radicular la măr în funcţie de portaltoi şi soi. Lucr.Ştiinţifice I.C.P.P.Piteşti, vol.II.

506

Vaczy C., 1974 - Cod internaţional de nomenclatură botanică şi cod internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate. Editura Academiei Române, Bucureşti. 277. Vanderplank J.E., 1975. Principles of plant infections. Academic Press, New York - San Francisco - London. Vădinenau A., 1998 - Dezvoltarea durabilă, teorie şi practică. Editura Universităţii Bucureşti, vol. I, Bucureşti. Webster A.D., 1980 - Pixy, un nou portaltoi pitic pentru prun, Prunus domestica L. Journal of Hort Science, 55 (4). Webster A.D., Tobutt K., 1994 - Compact Fruit Tree. 27. Weiser C. J., 1970 - Cold resistence and aclimation in woody plants, Hort. Science, 5. Wertheim S.J., 1978 -Pruning of slender spindle type trees. Acta Horticulturae nr. 65, ISHS. Westwood M.N. 1993 - Temperate-Zone Pomology. 3rd Edition. Timber Press U.S.A. Westwood M.N., 1978 – Temperate zone pomology. San Francisco. Westwood M.N., 1978 - Temperate-Zone Pomology. Ed. San Francisco, U.S.A. Westwood M.N., 1987 - Temperate-Zone Pomology. Freeman Ed., San Francisco: 1428. U.S.A. *** Istoria Universală. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, vol.I., 1958. *** Istoria Universală. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, vol.II., 1959. *** Istoria Universală. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, vol.III., 1960. *** Standarde de stat. Editura Tehnică, Bucureşti, 1988. *** 1999 - Ecopedologia speciilor pomicole. Edit. Academiei Române, Bucureşti. *** 1991 - UN/ECE - Standards for fresh fruit and vegetables. United Nations, New York. *** 1998 - Rapport de la Quatrieme Sessiun Extraordinaire de la Commision des Resources pour 1'Alimentation Genetiques et l'Agriculture. CGRFA - Ex 4/97/Rapport FAO, Roma. *** 2001 - Pomicultura României - Fundamentarea strategiei de dezvoltare. Edit. Pământul, Piteşti. *** 2002 - http://www.inra.fr/Internet/Produits/HYPPZ/crops.htm (INRA Web Page). *** 2004 - http://www.apps.fao:8080/servlet/XteServlet (FAO Stat Database).

507