Pomicultura Speciala

1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale Pomicultura specială studiază originea, particularităţile biologice, ecologice şi tehnologice ale speciilor, soiurilor şi hibrizilor de pomi şi arbuşti fructiferi în funcţie de zonă, grup de soiuri sau soi în scopul obţinerii unor producţii mari, cantitativ şi calitativ în condiţii de eficienţă economică maximă. Este o disciplină de sine stătătoare, face parte din grupul disciplinelor de bază ale horticulturii, întrucât operează cu numeroase specii şi mai ales cu un număr impresionant de soiuri aflate într-o permanenţă dinamică. Pomicultura specială (pomologia) este una din cele mai vechi ştiinţe horticole, studiul speciilor şi a soiurilor începând cu mult înaintea studiilor generale de biologie, ecologie şi tehnologie. Este o disciplină cu un pronunţat caracter practic, complex şi complet, ce oferă tehnologilor cunoştinţe concrete pentru cultivarea speciilor şi soiurilor de pomi. Ca orice disciplină de mare importanţă şi pomicultura specială are stabilite mai multe obiective: - studiul importanţei originei speciilor şi soiurilor, răspândirea acestora pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale speciilor soiurilor şi hibrizilor, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării speciilor şi soiurilor faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor; - un obiectiv important este acela de a crea soiuri rezistente la boli şi dăunători şi în acelaşi timp cu calităţi superioare; - promovarea în sortiment a celor mai valoroase soiuri din toate punctele de vedere şi eliminarea celor deficitare. Toate acestea conduc, îndreptăţit, la folosirea denumirii de Pomicultură specială în locul celei de Pomologie, care are obiective mult mai restrânse, referindu-se doar la descrierea soiurilor. Legătura Pomiculturii speciale cu alte discipline Pomicultura specială este o ştiinţă complexă care pe parcursul evoluţiei sale şi în prezent interferă cu alte ştiinţe cum ar fi: Pomicultura generală - este cea mai apropiată de cea specială. Cele două discipline se condiţionează şi se completează reciproc în toate segmentele lor componente. Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea părţilor componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc.

2

Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procese metabolice esenţiale ale pomilor cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţa la diferiţi factori de stress, procesele biochimice de formare şi transformare a substanţelor etc. Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate pomiculturii speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică mai mare. Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi dăunătorilor atât prin măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia mediului şi eficienţa economică. Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi tehnologice ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi nutriţia plantelor. Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc, contribuie la amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe diferite tipuri de terenuri. Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile climatice şi ale solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol pentru cultura unei anumite specii sau soi. Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu date privind recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fructelor în condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora. Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în sprijinul pomicultorului printr-o organizare optimă a procesului de producţie şi valorificare a fructelor în scopul obţinerii unui profit maxim. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii speciale La început cele două ramuri ale Pomiculturii, cea generală şi cea specială se interferau până la formarea aceluiaşi întreg. Interesul pentru cultura pomilor şi chiar a soiurilor a fost manifestat cu peste 10000 ani înainte de Hristos în Egipt, China, India, Grecia etc. Primele documentele scrise privind cultura pomilor apar în operele Ramayana şi Indica scrise de Megasthene, Iliada şi Odiseea scrise de Homer etc. Nabucodonosor al II-lea înfiinţează grădinile suspendate ale Semiramidei în Mesopotania (604-563 î.H.). Teofrast (374-287 î.H.) descrise primele plante şi soiuri de pomi iar mai târziu Pliniu cel Bătrân (23-79 d.H.) în Historia naturalis descrie soiuri de păr, piersic, cireş, cais, smochin, prun s.a. Lucrări importante care includeau şi descrieri pomologice au mai scris Columella, Virgiliu, Varron etc. În evul mediu apar tot mai multe scrieri de pomologie de o valoare incontestabilă unele din acestea având valoare şi în prezent. Astfel, Olivier de Serres (1539-1619) descrie soiuri de măr şi păr. Le Lectier publică un catalog al soiurilor cultivate de păr, măr, piersic, cireş etc. în Franţa (Orleans). În 1686 J. Merlot şi Clode Saint-Etienne publică Traité de Connessance des bons fruits. Odată cu dezvoltarea societăţii apar noi scrieri în paralel cu preocupări importante de selecţie şi ameliorare a soiurilor de pomi. Reprezentativi sunt Duhamel du Moucean (17701782) în Franţa, Knoop în Olanda, N. Hardenpont (1705-1774) care a obţinut peste 400 soiuri de păr, Williams Prince (1795-1869) în SUA, Kraft în Austria a publicat Pomona Austriaca. În Franţa, André Leroy (1799-1882) colecţionează şi descrie soiuri de pomi. Acesta publică în 1880 Dictionnaire de pomologie în şase volume în care sunt descrise 1749 de soiuri de pomi. În Belgia este publicat un Album de pomologie cu cca 200 planşe color de o calitate ireproşabilă.

3

În Germania, August Diell, întreprinde lucrări de cercetare şi ameliorare şi publică în şase volume pomologia germană (Deutsche pomologie) în care sunt descrise peste 600 de soiuri. În Italia este publicată separat de Georgio Alessio şi Brume Feenarii Pomona Italica. Tot în Italia apare în acestă perioadă Trattto di Frutticoltura. Activităţi de cercetare şi selecţie mult mai avansate au loc în SUA (Luther Burbank, Thadeus Clapp, Amsden etc), în Rusia, Miciurin etc., în Anglia A. Knight, W. Hooker. Dintre marii pomicultori ai secolului XX şi XXI fac parte şi A. Childers - Modern fruit science; M. Coutanceau - Arboriculture fruitiére; E. Baldini - Frutticoltura; F. HilkenbäumerObstbau; Morettini, Kolesnikov, Michael Gautier, S. Trocme, R. Gras, etc. Multe din aceste lucrări se găsesc în original la catedra de pomicultură a Facultăţii de Horticultură Iaşi. În ţara noastră, cultura pomilor se pierde în negura vremurilor, dezvoltându-se practic odată cu poporul român. Denumirile de localităţi, de oameni sau de obiceiuri sunt dovezi că pomicultura este o preocupare foarte veche. Primele documente scrise despre pomi sunt din timpul lui Alexandru cel Bun (1400). Matei de Murano, medic veneţian scrie în 1502 că … “Moldova este o ţară roditoare şi foartă plăcută şi bine aşejată, bogată în animale şi în toate roadele” … La 14 iunie 1590, Domnitorul Petru Şchiopul dă “carte lui Romaşcul Vătaful şi Frăsinei să-şi oprească un pomăt de nuci, pruni, cireşi şi meri în aşezământul Pomârlei şi Corjăuţului” … Paul de Alep în timpul călătoriilor sale din 1650-1660 prin Moldova descrie mai multe soiuri locale de măr, prun, cireş etc. Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716) enumeră şi chiar descrie numeroase soiuri autohtone de pomi. Un document foarte valoros care descrie multe soiuri în special din Transilvania este lucrarea anonimă descoperită la Caransebeş Dictionarum Valachicum latinum. În secolele XVIII, XIX şi XX apar primele pepiniere pomicole la Strehaia (1878), Istriţa (1893), Ciuperceni (1892), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), unele dintre acestea funcţionând şi în prezent. Dintre marii agronomi şi implicit şi pomicultori care au lăsat scrieri valoroase îi amintim pe: Ion Ionescu de la Brad (Noţiuni elementare de agricultură cu un capitol distinct dedicat pomiculturii), Ion Henţescu (Pomologie 1871 şi 1880 Noţiuni de Pomologie), Comşa D. (Pomăritul, 1877), D. Ştefănescu, I. Haşegam, D. Alessin. ş.a. După primul război mondial, o activitate deosebită în domeniul pomiculturii o desfăşoară: G. Năstase, G. Miron, Mihai Costeţschi, Th. Bordeianu, N. Constantinescu, V. Sonea, Pavel Babalean ş.a. S-au publicat numeroase tratate, manuale şi cursuri de Pomicultură şi Pomologie. O lucrare de referinţă pentru pomicultura naţională şi mondială o reprezintă Pomologia României editată în opt volume, la care şi-au adus contribuţia multe cadre didactice şi cercetători care se alătură celor menţionaţi mai sus: V. Cociu, D. Cvasnâi, N. Ghena, C. Ioniţă, N. Ştefan, Gh. Anghel, Şt. Pétérfi, I. Modoran, M.I. Neagu, A. Negrilă, I.F. Radu, A. Şuta, ş.a. Lucrări majore de Pomicultură şi Pomologie au mai scris: I. Miliţiu, M. Popescu, I. Isac, P. Parnia, V. Cireaşă, N. Cepoiu, Gh. Mihăiescu, ş.a. De remarcat, sunt monografiile apărute în ultimii 10 ani cum ar fi: Caisul şi Prunul sub coordonarea lui V. Cociu, Cireşul de S. Budan şi G. Grădinariu.

4

În prezent un număr mare şi valoros de cercetători şi cadre didactice activează în cadrul Institutului de cercetare pentru Pomicultură din Piteşti Mărăcineni, în staţiunile de cercetări pomicole şi în cadrul facultăţilor de horticultură. Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă Soiul În cultură speciile pomicole sunt reprezentate de soiuri, acestea fiind principalele mijloace de operare în producţie şi cercetare. Soiul este o unitate biologică şi în acelaşi timp un mijloc de producţie. Pornind de la cadrul internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate (Utrecht – 1958), M. Popescu şi I. Miliţiu definesc soiul din punct de vedere biologic astfel: “Soiul (cultivarul) este un grup de indivizi cultivaţi, asemănători între ei, proveniţi dintr-o singură specie sau din mai multe specii înrudite, adaptaţi la anumite particularităţi biologice distinctive pe care le păstrează prin înmulţire vegetativă sau generativă. Din punct de vedere economic, soiul este un mijloc de producţie care utilizând energia solară, transformă resursele ecosistemului (apă, substanţe nutritive, aer, CO 2 etc), în substanţe organice necesare vieţii omului. Soiurile sunt caracterizate şi apreciate prin două însuşiri de bază: productivitatea şi calitatea. Acestea sunt dobândite genetic dar pot fi influenţate de factorii ecologici şi tehnologici. Cele două caracteristici nu trebuie analizate separat, ştiind faptul că, de cele mai multe ori sunt în contradicţie. Productivitatea - reprezintă capacitatea unui soi de a valorifica resursele ecologice şi tehnologice, în scopul producerii unei cantităţi potenţiale maxime de fructe, ritmic şi constant. Această caracteristică este influenţată de unele particularităţi genetice ale soiului cum ar fi: vigoarea, diferenţierea mugurilor de rod, capacitatea de ramificare, comportarea în procesul fecundării, indicele foliar, precocitatea de rodire, rezistenţa la factorii de stress etc, precum şi de tehnologia aplicată. Înainte de a fi lansat în cultură un soi este studiat comparativ cu alte soiuri şi este omologat numai dacă le depăşeşte pe cele existente. În cadrul aceleiaşi specii există diferenţe foarte mari între soiuri, de aceea, se impune o atenţie deosebită la promovarea în producţie. Calitatea – este o altă însuşire de bază a soiului, care se exprimă printr-un complex de elemente biologice. Calitatea se apreciază în funcţie de destinaţia fructelor. Astfel, unele sunt exigenţele pentru consumul în stare proaspătă, altele pentru industrializare. Pentru consumul în stare proaspătă fructele trebuie să fie aspectoase, să aibă gust plăcut, echilibrat, pulpa fină, suculentă, aromată, o bună capacitate de manipulare, transport şi păstrare. Soiurile destinate industrializării trebuie să aibă un conţinut ridicat în substanţă uscată solubilă, un randament bun la prelucrare, să se detaşeze uşor de pe plantă, părţile edibile să se separe uşor de cele needibile etc. Indiferent de modul de consum, fructele trebuie să fie bogate în vitamine, săruri minerale, glucide uşor asimilabile, să fie lipsite de poluanţi etc. Alte caracteristici importante ale soiurilor sunt: vigoarea, precocitatea, rezistenţa la factorii de stress (boli, dăunători, ecologici, etc). În limba română termenul soi este sinonim cu cel de cultivar. Alte denumiri: engleză: variety, franceză: variété, spaniolă: variedad, rusă: sort, etc. Însuşirile ereditare ale soiurilor se pot păstra un timp mai îndelungat sau mai scurt. Dacă soiurile se înmulţesc vegetativ iar genitorii sunt bine cunoscuţi, dacă sunt respectate tehnologiile şi soiul este cultivat în zone favorabile, atunci caracterele se păstrează

5

practic toată viaţa plantei. Sub influenţa unor factori ecologici sau tehnologici pot apărea mutaţii, care însă de cele mai multe ori sunt negative. În pomicultură alături de soi sau cultivar se întâlneşte şi cel de biotip sau chiar tip şi este un individ din cadrul soiului cu caractere apropiate dar uşor diferite. Exemplu: Soiul Creţesc are mai multe biotipuri: C. auriu, roşu etc. De asemenea, un alt termen folosit este cel de clonă care este un descendent stabil şi uniform genetic, obţinut prin reproducere asexuată dintr-un singur individ. Exemplu: Soiul Crişane cu clona Crişane 2. Evoluţia soiurilor pomicole a cunoscut trei etape distincte: Etapa speciilor sălbatice – se întinde pe o perioadă îndelungată, majoritatea speciilor crescând în mod spontan, evoluţia lor fiind influenţată în special de condiţiile ecologice şi într-o măsură foarte mică de către om. Înmulţirea speciilor se făcea în exclusivitate pe cale generativă. Intervenţia omului s-a făcut în mod inconştient. Exemple de specii: Malus silvestris, Pirus silvestris, Cerasus avium etc. Etapa soiurilor vechi. În această perioadă au apărut primele soiuri din cadrul speciilor, printr-o selecţie empirică. La început au fost selectate soiurile cu fructe mai aspectoase şi mai bune din punct de vedere organoleptic. Aşa au apărut soiurile indigene, locale, care de fapt erau grupuri de indivizi, biotipuri, superioare celorlalţi indivizi. Aceste soiuri au un areal restrâns, de multe ori la un bazin pomicol, au un grad restrâns de omogenitate, şi o plasticitate ecologică ridicată. Multe din aceste soiuri există şi în prezent şi constituie un valoros fond de germoplasmă pentru crearea noilor soiuri. Totodată unele din acestea au şi calităţi organoleptice superioare: Pătul, Domnesc, Creţesc, Parmen auriu la măr, Tuleu gras, Vinete Româneşti, Grase romăneşti la prun, Boambe de Cotnari la cireş, Popeşti, Cu miezul roşu la păr, etc. Etapa soiurilor ameliorate, a început odată cu apariţia primelor soiuri superioare obţinute printr-un proces de selecţie conştient şi continuă şi în prezent. În această etapă au apărut numeroase soiuri aproape la toate speciile. Sunt folosite cele mai diverse metode de ameliorare. Soiuirile nou create au în general o bună plasticitate ecologică, sunt foarte productive şi dau fructe de calitate superioară. Aceste soiuri au omogenitate morfologică ridicată. Există în prezent cca. 11.000 de soiuri de măr, peste 6.000 la păr, peste 3.000 la piersic, etc. În cadrul speciilor, există o dinamică accentuată a soiurilor, astfel unele soiuri sunt eliminate din sortiment, iar altele noi sunt introduse. Soiurile se pot clasifica după mai multe criterii: - după origine sunt: -soiuri indigene; - soiuri importate (străine); - după arealul unde sunt cultivate: -soiuri cosmopolite, cu un areal vast de cultivare - soiuri locale, cu răspândire restrânsă; În cadrul programelor de ameliorare a soiurilor, fiecare specie are obiective proprii, ce vor fi prezentate detaliat în capitolele următoare. Ca obiective generale de ameliorare în pomicultură precizăm: - completarea sortimentului cu soiuri valoroase superioare celor existente; - crearea de soiuri cu mare plasticitate ecologică, rezistente la poluare, boli şi dăunători; - reducerea vigorii de creştere a soiurilor; - crearea de soiuri pentru destinaţii precise (consum în stare proaspătă, industrializare etc) care să răspundă cel mai bine cerinţelor specifice; - obţinerea de plante (organisme) modificate genetic (GMO).

6

Sortimentul Totalitatea soiurilor cultivate într-un anumit areal (bazin pomicol, zonă, ţară, glob) formează sortimentul. Acesta poate fi la o specie (ex. sortimentul de cireş, măr, etc.) sau poate reprezenta toate speciile situaţie în care formează sortimentul pomicol global. Pe plan mondial există peste 30.000 de soiuri dar în marea producţie se întâlnesc mai puţin de 2.500. Aceste soiuri sunt adaptate la anumite condiţii ecologice unde îşi pot manifesta la maximum calităţile. Pentru a valorifica aceste calităţi ele sunt zonate formând sortimente restrânse. De altfel, problematica sortimentului atât naţional cât şi mondial se confruntă cu două aspecte: primul se referă la restrângerea sortimentului iar cel de al doilea la remanierea periodică a sortimentului în corelaţie cu noile cerinţe. Sortimentul pomicol al României aprobat anual de către ISTIS cuprinde cca. 320 soiuri şi aproximativ 70 portaltoi. Acest sortiment este în schimbare dar numărul de soiuri nu diferă foarte mult de la un an la altul. La noi în ţară un soi se menţine în listă 15 ani. Soiurile incluse în actualul sortiment se caracterizează prin: - precocitate; - productivitate; - rodire constantă (indice de alternanţă <20); - calitate superioară; - plasticitate ecologică; - autofertilitate sau compatibilitate bună cu alte soiuri etc. Atât pe plan mondial cât şi în România sortimentul pomicol suferă restructurări în funcţie de mai multe criterii: biologice, ecologice, tehnice şi socio-economice. Criteriile biologice se referă la însuşirile pe care la au pomii şi fructele şi care trebuie să corespundă tuturor cerinţelor. Din punct de vedere biologic soiurile trebuie să fie cât mai puţin poluante şi în acelaşi timp să reziste la o poluare în continuă creştere. Tehnologiile ce se aplică soiurilor trebuie să fie cât mai simple, mai standardizate şi mai eficiente. Tradiţia este un criteriu socio-economic ce nu trebuie neglijat la omologarea unui soi.

7

CULTURA MĂRULUI Malus domestica Borkh

Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine şi aria de răspândire Importanţă Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă temperată, iar merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei, valoarea calitativ – alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere. Cultura mărului este foarte veche; descrieri pomologice, dar şi practici de cultură întâlnim în scrierile a numeroşi învăţaţi cu cca. 2000 – 3000 ani înainte de Hristos (Saffo, Hipocrate, Teofrast), dar şi ceva mai târziu (Cato, Varo, Columella, Pliniu Cel Bătrân etc). Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a permis o vastă diseminare geografică a numeroaselor soiuri formate sau create în cele mai diverse zone de pe glob. Pe plan mondial, mărul se situează pe locul trei după citrice şi banane, dar ocupă locul întâi între speciile pomicole de climat temperat producând mai mult decât dublu acestora. Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează compoziţiei lor foarte echilibrate, a accesibilităţii componentelor biochimice pentru organismul uman şi nu în ultimul rând a diferiţilor excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi. Numai în alcătuirea aromei au fost identificate peste 170 de substanţe. Datorită acestor însuşiri merele sunt cele mai apreciate fructe. Principalele componente ale fructelor de măr sunt: apă 77-88%, glucide totale 6,5-17%, protide 0,3%, lipide 0,4%, acizi liberi 0,65%, substanţe minerale 0,32%, vitamina C 2-170 mg/100g, vitamina A 112 U.I., vitamina B1 40 U.I., vitamina B2 10-43 U.I. Proporţia de părţi needibile la mere este de 8%, valoarea energetică totală este de 55 cal şi utilizabilă de 49 cal/100g produs proaspăt. Aportul merelor în substanţe minerale şi vitamine acoperă ceea mai mare parte din necesarul organismului. Concentraţiile mai mari de ioni minerali şi vitamine se găsesc în epicarp comparativ cu pulpa fructelor. Prin prelucrare o parte din componentele biochimice ale fructelor sunt diminuate sau distruse, de aceea, se recomandă consumul lor în stare proaspătă. Prelucrarea merelor se poate face sub diferite forme: dulceţuri, gemuri, marmelade, compoturi, sucuri, peltele , paste, cidru, oţet, băuturi alcoolice etc. De asemenea, semiconservele sau mâncărurile gătite din fructe proaspete sau deshidratate au o importanţă deosebită în alimentaţia umană. Producţia de sucuri de mere ocupă primul loc pe glob (> 21%), iar oţetul de mere este foarte apreciat.

8

Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de importantă datorită efectului tonic asupra organismului în general. Totodată, merele au efect terapeutic printr-o acţiune directă sau profilactică în multe din boli cum ar fi: cardiopatia ischemică, hiper sau hipotensiunea arterială, hepatite, reumatism, constipaţii cronice, diarei acute la copii, etc. Merele contribuie la eliminarea acizilor urici, la reducerea colesterolului şi absorb multe din toxinele din organism. Se recomandă persoanelor mature (inclusiv diabeticilor şi obezilor) şi sunt absolut necesare copiilor, bătrânilor, bolnavilor, convalescenţilor. Au acţiune calmantă asupra sistemului nervos. Consumate seara uşurează somnul. În uz extern ajută la tonifierea ţesuturilor, folosindu-se la masarea obrajilor, abdomenului etc. Singurele contraindicaţii se referă la soiurile cu aciditate mai mare în cazuri de gastrite hiperacide, precum şi a unor colite. Tehnologia de cultură a mărului ridică probleme în prezent în ceea ce priveşte combaterea numărului mare de boli şi dăunători, asigurarea umidităţii solului şi a elementelor fertilizante. Dăinuind încă din preistorie, pomul şi fructele au constituit surse ale unor obiceiuri şi credinţe vechi dar şi de inspiraţie în creaţiile artistice ca un străvechi simbol al continuităţii. Importanţa economică a acestei specii poate fi sintetizată astfel: - cultura mărului asigură o activitate permanentă şi resurse materiale unui număr foarte mare de oameni din majoritatea zonelor geografice unde alte specii întâlnesc condiţii restrictive; - asigură consumul local, zonal, orăşenesc atât în stare proaspătă cât şi industrializată în tot timpul anului; - crează activităţi economice, locuri de muncă, resurse financiare în industrii din amonte (pesticide, îngrăşăminte etc) cât şi din aval (ambalaje, transport, prelucrare, comerţ etc). Originea şi aria de răspândire

Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cuprinse între Caucaz, Turkestan, Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva specii originare din America de Nord: Malus fusca Schneid, Malus ioensis, Brit, Malus coronaria Mill, Malus angustifolia Michx. Centrul genetic cel mai important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951). Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30-60o latitudine nordică şi 30-70o latitudine sudică precum şi unele zone restrânse subtropicale. Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor soiuri adaptate celor mai diverse zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în Siberia şi Nordul Chinei, unde temperatura coboară frecvent până la - 40 oC, reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc, cât şi în Algeria, Libia, Egipt, Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde temperaturile ridicate din timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu consecinţele cunoscute. În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 25 în Asia, 8 în America de Nord, 8 în America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania. Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996-2000 în jurul valorii 7 milioane hectare, fiind într-o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama continentelor Asia şi Africa. Producţia de mere media anilor (1996 – 2000) se cifrează la 60 milioane tone, cunoscând o tendinţă permanentă de creştere. Astfel, în 1950 se produceau în lume 13,5 mil. tone (fără URSS), în 1970, 28 mil. tone, (fără URSS), în 1990, 40 mil. tone (fără URSS), în 2000 peste 60 mil. tone.

9 Tabelul 1. Producţia de mere la nivel mondial (tone) Continentul Total d.c. Asia Europa America de Nord America de Sud Africa Oceania

1997 57.132.851 27.336.731 18.521.515 5.169.397 3.010.804 1.515.263 920.069

1998 56.964.299 29.503.047 16.128.807 5.675.000 2.979.554 1.465.030 809.356

1999 59.204.363 31.968.079 15.784.238 5.325.000 3.279.371 1.482.670 836.000

Ţări mari producătoare de mere sunt: China cu peste 9 milioane tone (media anilor 1996 – 2000), SUA (4,7 mil. tone), Franţa (2,3 mil. tone), Italia (2,1 mil. tone), Turcia (2,0 mil. tone etc). Tabelul 2. Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone) (FAO 2000) Ţara Franţa Italia Germania Turcia Polonia Spania România

1997 2.473.000 1.835.190 1.602.100 1.738.000 2.098.279 942.000 664.063

1998 2.208.800 2.115.470 2.276.200 1.975.000 1.687.226 719.000 364.619

1999 2.061.100 2.115.47. 2.025.800 2.100.000 1.600.000 792.000 425.000

2000 2.308.000 2.120.000 2.127.000 2.010.500 1.540.000 810.000 420.000

În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000) de pe care se obţine o producţie de circa 600000 tone. Principalele judeţe producătoare sunt: Argeş, Suceava, Mureş, Maramureş, Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor, Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea. Tabelul 3. Principalele judeţe producătoare de mere din România (Anuarul statistic, 1998) Judeţul Argeş Suceava Mureş Maramureş Dâmboviţa Iaşi Cluj Bihor Bistriţa – Năsăud Bacău Sălaj Vâlcea

Total din care: tone % 55.055 8,3 45.603 6,8 40.474 6,1 39.611 5,9 39.457 5,6 32.123 4,8 29.466 4,4 25.591 3,8 25.580 3,8 25.262 3,8 24.203 3,6 23.464 3,5

Sector privat tone % 44.150 10,8 29.720 7,3 11.126 2,7 27.239 6,6 25.133 6,1 14.375 3,5 11.174 2,7 16.862 4,1 17.719 4,3 17.677 4,3 16.429 4,0 19.933 4,8

Se constată că la noi în ţară mai mult de jumătate din producţie se realizează în 10 judeţe iar ponderea se întâlneşte în sectorul privat.

10

Comerţul internaţional cu mere (Anuar FAO, 1999) are valori semnificative, ajungând la peste 5 mil. tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari. Sortimentul de soiuri Fondul biologic al genului Malus reprezentat în special prin specia Malus domestica cuprinde un număr foarte mare de soiuri (cca. 11.000) şi numărul acestora este într-o continuă creştere. Totuşi, din acest vast fond genetic în marea producţie se regăsesc foarte puţine soiuri (30-40), care asigură cca. 90% din producţia mondială de peste 50 milioane tone. Situaţia este similară şi în România unde există un bogat fond genetic format atât din soiuri autohtone cât şi străine, dar în cultură se găsesc 10-15 soiuri de bază. Pe plan mondial soiurile cu cea mai mare producţie sunt cele din grupa Golden delicious, din care se produc cca. 3,5 milioane tone, reprezentând aproximativ 40% din producţie, urmează apoi grupa de soiuri Delicios roşu cu cca. 10-15% din producţie, apoi soiurile specifice Rusiei şi ţărilor limitrofe (Borovinka, Amis, Antonovka). În Europa cele mai răspândite soiuri sunt: Cox Orange Peppin, Jonathan, Golden Delicious, Frumuseţea Romei, Belle de Bosk, Idared, Jonagold etc. De asemenea, un loc foarte important (15-20%) îl ocupă soiurile nou create: Gala, Jonagold, Braeburn, Fuji, Elstar, Gloster. În prezent sortimentul din România este destul de diversificat dar marea producţie este dominată de soiurile: Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Jonagold, Idared, Prima, Florina etc. precum şi de soiuri obţinute la noi în ţară: Romus 1, 2, 3, Generos, Pionier, Voinea, Frumos de Voineşti, Rădăşeni, Fălticeni, Roşu de Cluj. Dintre obiectivele principale în ameliorarea mărului amintim două de mare perspectivă: extinderea soiurilor rezistente genetic la boli şi reducerea habitusului de creştere. Referitor la primul obiectiv precizăm că România are rezultate bune, situându-se pe locul trei în lume după S.U.A şi Canada şi pe locul patru ca dată de omologare a primului soi cu rezistenţă genetică (U.S.A-1970, Canada, Franţa-1974, România-1984). Al doilea obiectiv îl reprezintă obţinerea de soiuri pentru cultura superintensivă cu creştere columnară. Din acest punct de vedere, Canada a omologat primul soi – Wijick – care este o variaţie mugurală a soiului Mc. Intosh, cu creşteri laterale scurte, ţepuşe şi burse situate direct pe ax. Cercetările au continuat în Anglia la staţiunea East Malling unde utilizând soiul Wijick au fost create soiurile: - Walz (Wijick x Golden delicious); - Polka (Golden delicious x Wijick); - Bolero (Wijick x Greenleeves). În prezent, în România sunt admise la înmulţire conform listei oficiale de soiuri elaborate de I.S.T.I.S. (1999) un număr de 36 soiuri care se pot caracteriza prin următoarele: - asigură consumul de fructe proaspete timp de 9-12 luni, în funcţie de metoda de păstrare; - după perioada de maturare a fructelor: 7 soiuri sunt de vară, 11 soiuri sunt de toamnă şi 18 soiuri sunt de iarnă; - după origine soiurile se pot grupa astfel: 22 sunt soiuri româneşti şi 14 soiuri străine (U.S.A, Anglia, Canada, Japonia, Germania, Australia); şi din acest punct de vedere al valorificării potenţialului genetic autohton România se situează printre primele ţări din lume; - cuprinde soiuri imune sau rezistente genetic la principalele boli (rapăn şi făinare) atât româneşti (Generos, Pioner, Poiana, Delia, Remus, Romus 1, 2, 3,) cât şi străine (Prima, Florina,etc); - însuşiri biologice şi tehnologice superioare: precocitate, productivitate, calităţi superioare, valoare tehnologică ridicată etc).

11

În afară de soiurile admise la înmulţire în colecţiile pomologice sau în plantaţii propriuzise se mai întâlnesc şi alte soiuri scoase din sortiment sau încă neintroduse în sortiment dar care au însuşiri calitative superioare, potenţial de producţie bun, etc. Acestea formează un fond genetic care poate sta la baza cercetărilor viitoare de ameliorare (Close, Cox Orange, Creţesc, Pătul, Domnesc etc.). În acest sens pomicultorii din România trebuie să-şi reconsidere atitudinea, mai ales faţă de soiurile autohtone, tradiţionale. Principalele soiuri cultivate în România pe grupe de maturare sunt prezentate în continuare: SOIURI DE VARĂ Au perioada de maturare în lunile iulie şi august, se păstrează relativ puţin (12-14 zile), acumulează cantităţi mici de substanţă uscată, zahăr, aciditate; se valorifică în special pentru fructe de masă, dar pot fi şi industrializate. Se cultivă în special în sudul şi vestul ţării unde se maturează cu cca. 10-12 zile înaintea altor zone, însă cultura acestor soiuri reuşeşte foarte bine şi în celelalte zone, completând cu succes un gol de fructe. 1. Remus – soi românesc, foarte rezistent la rapăn şi mediu rezistent la făinare, foarte precoce (anul III de la plantare), productiv (peste 30 t/ha), cu fructe mijlociu spre mari (150170g), sferic turtite, gălbui cu roşu-aprins pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este alb-gălbuie, cu textură medie, suculentă, fin acidulată plăcută la gust. Fructele sunt rezistente la transport, bune pentru consum în stare proaspătă dar şi pentru sucuri. Se recoltează în prima decadă a lunii iulie. Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte pe ţepuşe şi nuieluşe. 2. Romus 1 – soi românesc, obţinut din seminţe hibride provenite din S.U.A. Este rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mică-mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe ţepuşe. Fructele sunt mijlocii spre mici (100130 g), sferice, uşor turtite, galbene, acoperite cu roşu intens pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este fermă, suculentă, de culoare albă, uşor acidulată, plăcută la gust. Perioada de recoltare: a II-a decadă a lunii iulie. 3. Romus 2 – soi românesc, foarte rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, cu vigoare submijlocie, rodeşte pe ramuri scurte şi mai puţin pe ramuri lungi, este precoce şi productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (100-130 g), sunt sferice, uşor crestate spre caliciu, mai intens colorate decât Romus 1, asemănătoare cu soiul Jonathan. Perioada de recoltare: decada a II-a a lunii iulie. 4. Romus 3 – soi românesc cu rezistenţă mare la rapăn şi făinare, precoce, productiv, vigoare mijlocie şi fructificare pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii ca mărime (130140 g), au formă ovoidal-alungită şi sunt colorate în roşu intens pe 60-70% din suprafaţă. Pulpa este albă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii august. 5. Aromat de vară – soi românesc, hibrid dintre Parmen auriu şi Jonathan, mediu rezistent la rapăn şi făinare, rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii mici faţă de sol, de vigoare mijlocie, relativ precoce şi foarte productiv. Fructele de mărime mijlocie (120-130 g), sfericturtite, culoare de fond galben-verzui, iar de acoperire roşu carmin. Pulpa plăcută asemănătoare cu cea a soiului Jonathan. Perioada de recoltare: decada I a lunii august. 6. Red Melba – soi canadian, variaţie mugurală a soiului Melba. Soi relativ rezistent la boli, cu pretenţii mici faţă de sol, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe formaţiuni lungi. Fructele sunt mijlocii spre mari (160-180 g), rotunde, uşor turtite, acoperite cu roşu violaceu. Pomul este de vigoare mare, prezintă coroane rare, este foarte precoce şi productiv. Perioada de recoltare, a II a decadă a lunii august.

12

7. James Griéve soi englezesc, de vigoare submijlocie, precoce şi productiv, rezistent la boli şi ger, sensibil la Erwinia amylovora, fructifică în special pe formaţiuni lungi. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructele sunt mari (160-170 g), ovosferice, galben-aurii, rumenite cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust viniriu, foarte plăcut. Perioada de recoltare: decada a III-a a lunii august. Din acest soi a fost obţinut soiul Griéve rouge, asemănător ca pom dar cu fructe roşii intens. SOIURI DE TOAMNĂ 8. Prima – soi american, imun la rapăn şi făinare, de vigoare supramijlocie, fructifică cu preponderenţă pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt mari (140-160 g), ovosferice, uşor asimetrice, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşu-oranj pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este plăcută, suculentă, acidulată. Perioada de recoltare ultima decadă din august şi prima din septembrie. Perioada de păstrare 30-40 zile. 9. Voinea – soi românesc, de vigoare mare, rezistent la rapăn şi făinare, semiviguros, semiprecoce şi productiv, cu coroana globuloasă, deasă, şarpante puternice bine ramificate, fructifică pe ramuri lungi cu predominanţă. Fructul este mare (160-180 g), alungit, cu coaste evidente, colorate în roşu-dungat. Pulpa alb-gălbuie, de textură medie, suculentă, dulce, uşor acidulată, fin aromată, de calitate. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie. Perioada de păstrare: 60-90 zile. 10. T – 120 – soi american, omologat în România, rezistent la rapăn şi făinare, foarte productiv, supramijlociu, fructifică pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt de mărime mijlocie (120-130g), sferice tronconice, epicarpul subţire de culoare galben intens. Pulpa fermă, suculentă cu gust bun, plăcut acidulat. Se recomandă pentru consum în stare proaspătă cât mai ales pentru sucuri. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60 zile. 11. T – 195 – soi american, omologat în România, de vigoare mică, fructifică pe ramuri de rod scurte, este precoce, productiv, rezistent la rapăn şi făinare. Fructe submijlocii (90130g), de culoare galben-auriu, cu pulpa crocantă, aromată, plăcut acidulată, se recoltează la sfârşitul lunii septembrie şi se păstrează 60-90 zile. Se recomandă în primul rând pentru sucuri. 12. Ardelean – soi românesc, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, mediu rezistent la rapăn şi făinare, fructifică în primul rând pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii spre mari (130-180g) uşor tronconice, colorate roşu intens pe toată suprafaţa. Pulpa este alb-gălbuie, fin aromată, cu gust dulce-acrişor. 13. Pionier – soi românesc, imun la rapăn şi făinare, foarte productiv, precoce, de vigoare submijlocie (de tip spur). Fructele sunt mijlocii (140-150g), sferic – turtite, colorate în roşu închis pe ¾ din suprafaţă. Pulpa este fină, aromată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 40-60 zile. 14. Auriu de Bistriţa – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv, de vigoare mare. Fructele sunt supramijlocii (140-160g), ovosferice, galben-aurii, de calitate foarte bună. Soi recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii octombrie; păstrarea 60-90 zile. 15. Fălticeni – soi românesc, de vigoare mică-mijlocie, mediu rezistent la boli şi ger. Rodeşte pe formaţiuni scurte. Fructele sunt mijlocii, sferice, uşor turtite, verzi-gălbui cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, aromată, cu gust plăcut, răcoritor. Recoltarea: decada a II-a a lunii octombrie; păstrarea:40-60 zile. 16. Frumos de Voineşti – soi românesc, de vigoare mare, mediu rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructele sunt supramijlocii (130-160g), sferic-

13

turtite. Culoarea de fond este galben-limonie iar cea de acoperire roşie-portocalie cu dungi purpurii. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust plăcut, echilibrat şi aromă puternică. Perioada de recoltare: prima decadă din octombrie; păstrarea: 60-90 zile. 17. Gloria – soi românesc, rezistent la secetă şi ger, precoce şi productiv, vigoarea pomilor este submijlocie ca mărime, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii ca mărime, tronconice, uşor asimetrice, colorate în roşu-carmin cu aspect atrăgător. Se recoltează la începutul lunii octombrie şi se păstrează 60-90 zile. 18. Parmen auriu – soi vechi englezesc, semiviguros, precoce, foarte productiv, fructifică atât pe ramuri de rod scurte cât şi lungi (tipul II). Pretenţios faţă de sol şi tehnologie. Fructele cad prematur dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite. Fructele sunt mijlocii spre mari (150-160g) tronconice sau sfero-conice galben-aurii, roşu-portocaliu pe partea însorită cu dungi carmin. Pulpa este gălbuie, suculentă, fină, dulce-acidulată, aromată. Sunt destinate consumului în stare proaspătă cât şi industrializării. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 60-90 zile. SOIURI DE IARNĂ 19. Ciprian – soi românesc, recent omologat, rezistent la boli, de vigoare micămijlocie, cu port divergent, fructifică în special pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu spre mare (150-180g), conic-globulos; culoarea de fond este galbenă, iar cea de acoperire roşuînchis cu pondere foarte mare, repartizată în plăci continui, suberul este slab şi este localizat în jurul cavităţii pedunculare, pulpa de culoare alb-crem, cu fermitate, textura şi suculenţă medii. Maturitatea de recoltare este decada a II-a a lunii septembrie, iar păstrarea fructelor se poate face 120-150 zile. Organoleptic, fructele se aseamănă cu cele ale soiului Generos. Este destinat pentru consum în stare proaspătă. 20. Golden delicious – soi american, cu cea mai largă răspândire pe plan mondial. Pomul are vigoare mijlocie sau supramijlocie, coroana este globuloasă deasă (tip standard). Există şi biotipuri de tip spur, de vigoare mică (Golden spur, Yellow spur). Este precoce, productiv, are tendinţă de supraîncărcare cu fructe. Preferă zonele cu umiditate relativă mai scăzută. Fructele sunt mijlocii spre mari (130-200 g), ovosferice, cu cinci coaste largi, puţin proeminente, de culoare galben-aurie cu puncte de rugină mari, rare. În condiţii deficitare, ecologice sau tehnologice formează plasă (rugină). Este sensibil la rapăn şi se deshidratează uşor pe perioada păstrării în condiţii improvizate. Pulpa este galbenă, crocantă, dulce, slab acidulată, cu aromă specifică. Recoltarea se face în octombrie şi se păstrează 6-12 luni, funcţie de metodă. 21. Golden spur – variaţie mugurală a soiului Golden delicious cu fructele asemănătoare. Deosebirile se referă la pom. Acesta este de vigoare mică, fructifică pe ramuri de rod scurte, este destinat plantaţiilor superintensive. 22. Mutsu – soi japonez, de vigoare mare, foarte sensibil la rapăn, semiprecoce, foarte pruductiv. Fructele sunt asemănătoare cu cele ale soiului Golden delicious, dar sunt mai mari (220-250g), au pedunculul scurt şi gros, epicarpul subţire, fără suberificări, cu pulpa albgălbuie, plăcut aromată, fin acidulată. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-12 luni. 23. Poiana – soi românesc, imun la rapăn şi rezistent la făinare şi ger, productiv, viguros, fructifică pe ramuri lungi. Fructele sunt mijlocii (120-150g), sferice sau ovosferice, galbene-verzui, acoperite cu roşu rubiniu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, fermă, suculentă şi plăcută la gust. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.

14

24. Kaltherer Böhmer, (Kalter de Boemia) – soi vechi german, rezistent la rapăn, tolerant la făinare, rezistent la ger, de vigoare mijlocie, rodeşte cu preponderenţă pe ramuri scurte, este precoce şi foarte productiv. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructul este mare (150-180g), colorat în roşu deschis, acoperit cu pruină. Soi rustic, cu pulpa albă, gust echilibrat şi aromă specifică de trandafir. Face parte din grupa B de calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 60-90 zile. 25. Generos – soi românesc, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mijlocie-mare, cu coroana rară, aerisită, este precoce şi productiv, fructifică în principal pe ramuri scurte. Fructele sunt mari (160-200g), culoarea de fond galben-verzuie iar cea de acoperire roşie-rubinie, 2/3 din suprafaţă, cu multă ceară. Pulpa fermă, potrivit de suculentă, aromată, cu gust plăcut. 26. Delicios de Voineşti – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, sensibil la rapăn şi la arsura bacteriană, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger, productiv. Fructele sunt mari (140-180g), sferic- turtite, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşuzmeuriu dungat cu roşu-închis. Pulpa este de culoare crem-gălbuie, crocantă, cu gust plăcut şi aromă puternică. Se deshidratează repede în timpul păstrării. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni. 27. Florina (Querina) – soi francez, imun la rapăn, tolerant la făinare, precoce, foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în special pe ramuri lungi. Fructele sunt mari (150-180g), tronconice, crestate, roşii-vişinii, cu puncte subcutanate. Epiderma groasă şi aciditatea scăzută le diminuează din calităţi, de altfel certe datorate fermităţii, parfumului şi în general gustului plăcut. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 28. Granny Smith – soi australian, de vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi (tipul IV), pretenţios la căldură, necesită toamne lungi şi călduroase. Fructele sunt mari (180200g), sferice cu epiderma groasă, de culoare verde intens, cu pruină multă şi puncte subcutanate. Pulpa este alb-verzuie, fermă, acidulată de o calitate medie. Se recoltează în a II-a jumătate a lunii octombrie şi se păstrează 8-10 luni. 29. Ancuţa – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în primul rând pe formaţiuni de rod scurte dar şi lungi, semiprecoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mari (160-190g), sferic turtite, cu cinci coaste mai accentuate în zona calicială, culoarea de fond galben-pai iar cea de acoperire roşie-sângerie dungată cu roşuvişiniu. Pulpa este galbenă, crocantă, fină, cu gust plăcut, dulce-acrişor şi aromă specifică. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 30. Idared – soi american, destul de vechi, de vigoare mijlocie spre mare, foarte productiv şi precoce, rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare. Fructele sunt mari (180220g), sferic turtite cu cinci coaste largi. Epiderma este subţire, culoarea de fond galbenverzui iar cea de acoperire roşu pe cca. 90%. Pulpa este albă, plăcut aromată. Este un soi mediu apreciat pe pieţele lumii. Are rezistenţă bună la păstrare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 10-12 luni. 31. Jonathan – vechi soi american, de vigoare mijlocie, fructifică în primul rând pe ramuri de rod lungi dar şi pe ţepuşe, foarte sensibil la făinare, este precoce şi productiv. Formează o coroană larg piramidală până la semisferică. Fructele sunt foarte apreciate, mijlocii ca mărime (130-160g), tronconice, cu suprafaţa netedă, intens colorată în roşu pe partea însorită. Pulpa, alb- gălbuie este fermă, foarte suculentă, dulce, armonios acidulată, fin aromată, de calitate foarte bună. Este autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate zonele de cultură ale mărului. Din acest soi prin selecţii clonale (Ionared, Red Jonathan, New Red Jonathan, Jonathan Capri, Jonathan 26 etc.) sau prin hibridări au fost obţinute foarte multe soiuri (Aromat de vară, Roşu de Cluj, Ancuţa, Jonagold, Fălticeni, Idared, Idajohn, Melrose etc).

15

Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 32. Delia – soi românesc. de vigoare mică, tip spur, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger şi secetă. Fructele, mijlocii ca mărime (130150g), sferic-turtite, uşor crestate, de culoare roşie-rubinie aproape pe toată suprafaţa. Fructele foarte bune pentru consumul în stare proaspătă. Se recomandă pentru zonele colinare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 33. Jonathan 26 – selecţie clonală din soiul Jonathan obţinută în România. Faţă de soiul de origine este mai rezistent la ger şi făinare, mai precoce şi mult mai productiv. În rest are aceleaşi caracteristici ca şi soiul Jonathan. 34. Rădăşeni – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, de vigoare mijlocie, relativ precoce, productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (130-180g), de culoare galben-verzui acoperită cu striaţiuni roşii-carmin. Pulpa este galbenă, fermă, suculentă, aromată. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte, pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 35. Starkrimson - soi american, vechi, de vigoare mică (tip spur) recomandat pentru plantaţii superintensive, precoce, foarte productiv, mediu rezistent la ger şi făinare, slab rezistent la rapăn, pretenţios la sol şi căldură mai ales în timpul înfloritului şi a maturării fructelor. Nerespectarea acestor cerinţe conduce la fructe mici, asimetrice, slab colorate. Fructele sunt mari (150-180g), conic-trunchiate, cu cinci coaste proeminente, de culoare roşu-intens, cu puncte subcutanate galbene. Pulpa este alb-gălbuie, dulce, cu aciditate redusă. La apariţia soiului a fost o realizare deosebită. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni. 36. Wagener premiat – unul din cele mai vechi soiuri americane, de vigoare mică (tip spur), cu coroana rară, capacitate slabă de ramificare, recomandat pentru plantaţii superintensive, foarte productiv şi precoce. Este relativ rezistent la rapăn şi făinare. Fructul este mare (160-220g), sferic-turtit, cu trei coaste proeminente, colorat minim ½ din suprafaţă în roşu-zmeuriu. Fructele sunt neuniforme în cadrul aceluiaşi pom atât ca mărime cât şi culoare, este un defect al acestui soi. Pulpa este alb-gălbuie, foarte fină, crocantă, slab aromată, plăcut acidulată. Dacă nu se respectă tehnologia de cultură şi mai ales momentul de recoltare fructele se păstrează mai puţin pierzându-şi repede calităţile. Se recoltează în octombrie, după culorare şi se păstrează 4-6 luni. Soiuri de perspectivă neincluse în prezent în lista oficială Jonagold – soi american, de vigoare mare, coroana sferică, unghiuri mari de remificare, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Fructul mare, sferic-alungit sau conic trunchiat, culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire roşu pal dungată cu roşu închis. Pulpa alb-gălbuie, suculentă, dulce, mediu acidulată, aromată, de calitate foarte bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Este un soi bun ce se va extinde în Europa şi în România mai ales în zonele bine expuse la soare. Elstar – soi mai vechi obţinut în Olanda (Wageningen), foarte apreciat în Europa. Pomul are vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi, diploid, cu polen bun, înfloreşte târziu. Este precoce, mediu productiv şi mediu rezistent la boli. Fructele sunt mijlocii, uniforme în cadrul aceluiaşi pom, conic-trunchiate sau sferic-turtite, culoarea de fond este galbenă suflată cu roşu-orange pe 1/4 – 3/4 din suprafaţă peste care se suprapun dungi de un roşu intens. Pedunculul este scurt. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce, armonios acidulată cu gust plăcut.

16

Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Gala (Royal Gala) – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare (tipul III), înfloreşte târzie, diploid, cu polen bun, precoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii, uniforme pe acelaşi pom, conic-trunchiat, culoarea de fond galben-verzuie, iar cea de acoperire roşie cu dungi. Pulpa alb-gălbui fermă, suculentă, dulce, puţin acidulată, aromată, de bună calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Braeburn – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, cu şarpante puternice şi unghiuri mari de ramificare (tip III), diploid cu polen bun, cu înflorire la jumătatea sezonului, precoce, productiv, rezistent la rapăn şi mediu la făinare. Fructul este mare, sferic turtit, culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire roşu pal pe 2/3 din suprafaţă şi numeroase puncte albicioase. Pulpa este alb-gălbuie, fermă, suculentă, mediu acidulată, de calitate bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Gloster – soi german, viguros, cu port dresat, înflorire târzie, diploid, polen bun, precoce, foarte productiv cu rezistenţă bună la rapăn şi făinare, cu uşoară tendinţă de alternanţă. Fruct mare, conic-trunchiat, culoarea de fond verde-gălbui iar cea de acoperire roşie-portocalie peste care se suprapun dungi roşii intens şi puncte albicioase vizibile. Pulpa alb-gălbuie, fermă, suculentă, dulce mediu acidulată de calitate foarte bună. Se recoltează în a II-a parte a lunii octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Soiuri tradiţionale româneşti neincluse în prezent în lista oficială. Aceste soiuri prezintă interes din mai multe puncte de vedere: - au o mare plasticitate ecologică permiţând extinderea culturii mărului în zone care prezintă restricţii pentru alte soiuri; - sunt destul de rezistente la boli şi chiar la unii dăunători; - au o calitate a fructelor destul de ridicată, ce poate fi însă ameliorată; - nu necesită o tehnologie foarte complicată etc. Consider că cercetarea românească în domeniu nu şi-a spus ultimul cuvânt iar poziţia faţă de aceste soiuri trebuie reconsiderată. Creţesc – soi românesc, viguros, cu o coroană frumoasă, cilindrică-ovală în tinereţe, apoi ramurile se arcuiesc, înfloreşte timpuriu, intră târziu pe rod însă rodeşte mult, este rezistent la ger, sensibil la secetă, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Este bun portaltoi. Fructul este mijlociu spre mare, sferic-turtit, de culoare verde-gălbui acoperit cu roşu dungat. Este un fruct dietetic consumat mult de diabetici. Fructele sunt de calitate bună şi în condiţii bune se păstrează 6-8 luni. Prezintă multe biotipuri locale. Se recoltează în octombrie. Pătul – soi românesc, viguros, cu coroană globuloasă, mare, deasă. Este rezistent la ger, productiv, nepretenţios faţă de sol, sensibil la secetă. Atacat de rapăn mai ales în anii umezi, intră pe rod târziu 5-6 ani dacă e altoit pe vegetativ. Este bun polenizator. Fructele sunt mijlocii, uniforme ca mărime, sferice, puţin turtite, cu contur foarte regulat. Culoarea de la verde albicioasă până la galben-pai funcţie de gradul de maturare. Pulpa are culoare albăverzuie, este foarte fină, fermă şi foarte suculentă, cu un gust dulce-acidulat, foarte plăcut, răcoritor, şi cu o aromă plăcută. Capacitatea de transport şi păstrare mare 10-12 luni. Sovari – soi românesc, de vigoare mare, productiv, rezistent la ger şi secetă, pretenţios faţă de sol, rezistent la boli şi chiar dăunători. Fruct mijlociu ca mărime, verde gălbui acoperit cu roşu dungat. Fructele sunt de bună calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Roşioare călugăreşti – soi românesc, răspândit în N-E ţării, de vigoare mare. Fructul este mare, sferic-turtit, regulat, fără coaste. Epiderma este groasă, aspră, de culoare galbenroşiatică, peste care se suprapun dungi roşii-cărămizii sau roşii vişinii şi puncte ruginii. Pulpa

17

este fermă, albă, uneori cu striaţii roşiatice. Pomul este foarte rezistent la ger şi nepretenţios faţă de sol. Calitativ fructul face parte din grupa B şi se păstrează 4-6 luni. Poinic – soi de vigoare mare, cu fructul mijlociu, sferic turtit, uneori cu coaste slabe. Epiderma este groasă, netedă, de culoare galbenă-verzuie până la galben-aurie, cu o rumeneală portocalie pe partea însorită. Sub epidermă prezintă puncte mici cenuşii-ruginii. Pulpa este albă-gălbuie, fermă şi cu aromă intensă. Se recoltează în septembrie şi se păstrează 6-8 luni. Domnesc – soi românesc, foarte vechi, întâlnit şi în alte ţări din Europa. Pom viguros, cu înflorire târzie, foarte productiv, longeviv, foarte rezistent la ger, mediu sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mare, sferic-turtit. Culoarea de fond galbenă iar cea de acoperire roşiecarmin, aşezată în dungi şi cu puncte albe. Pulpa este fermă, sensibilă la manipulare şi transport, destul de bună, uşor acidulată, sălcie. Face parte din grupa calitativă B. Fondul genetic românesc, la măr, cuprinde peste 200 soiuri tradiţionale vechi şi cca. 30 soiuri noi de mare valoare. PORTALTOII MĂRULUI

Mărul reprezintă specia cu cei mai mulţi portaltoi. Fondul de germoplasmă este foarte diversificat iar numărul portaltoilor într-o dinamică permanentă. Portaltoii mărului se pot împărţi în două mari grupe: - generativi; - vegetativi. Fiecare dintre aceştia prezintă avantaje sau dezavantaje pentru cultura mărului. Portaltoii generativi au ca avantaje: afinitate bună cu toate soiurilor cultivate, rezistenţă sporită la ger, secetă, longevitate ridicată, producţii mari etc., iar ca dezavantaje: imprimă soiurilor vigoare mare, intrare târzie pe rod, heterogenitate genetică etc. La început s-a utilizat mărul pădureţ ca portaltoi, apoi mărul franc – soiuri locale adaptate la condiţiile ecologice specifice. Portaltoii vegetativi au ca avantaje: imprimă soiurilor vigoare mică, precocitate de rodire, capacitate de producţie mare, dar şi dezavantaje ca: durată de viaţă mai scurtă, rezistenţă mai mică la ger, secetă, viruşi, etc. În ameliorarea acestor portaltoi un rol deosebit l-au avut următoarele staţiuni de cercetare: East Malling din Anglia, unde au fost obţinuţi primii portaltoi din seria EM I-XV, apoi cei din seria MM obţinuţi la Institutul Jhon Merton din încrucişarea tipurilor EM cu soiul de măr Northern Spy, rezistent la păduchele lânos. Ulterior cercetări similare au fost întreprinse în Olanda (Wageningen), Suedia (Alnarp), Franţa (Angers), Canada, România, S.U.A, Rusia, Germania etc. Portaltoii mărului utilizaţi în România Portaltoi generativi: P.F. Pătul - imprimă soiurilor vigoare mare, este recomandat pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului pentru soiuri de vigoare mijlocie sau mare mai ales pentru plantaţii pe pantă. Este rezistent la ger, pretenţios la umiditate, are afinitate bună cu toate soiurile pomii intră pe rod, în anii 5-7 de la plantare sunt longevivi şi dau producţii mari. P.F. Creţesc – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zona subcarpatică meridională. Preferă soluri argilo-nisipoase, profunde, reavene fertile. Are afinitate bună cu toate soiurile inclusiv cu cele de vigoare mică.

18

P.F. Vieşti – portaltoi de vigoare mare şi recomandat pentru soiurile de vigoare mijlocie, mai ales în zona subcarpatică din estul ţării. P.F. Bistriţa 50 (Maşanschi) – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zonele colinare din Transilvania, pentru soiuri de vigoare mijlocie şi chiar mică. Mai există şi alţi portaltoi generativi P.F. Trotuşe, P.F. Călugăresc ş.a. Portaltoi vegetativi utilizaţi în România M9 – portaltoi de vigoare slabă, cu înrădăcinare superficială şi trasantă necesită spalier. Cere soluri fertile, de preferinţă argilo-nisipoase, bine drenate. Este sensibil la: secetă, păduchele lânos şi cancerul bacterian. Imprimă soiurilor intrare pe rod la 3-4 ani, longevitate mică (20 ani). Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce puţin (7 marcote/tufă). M26 – portaltoi de vigoare mijlocie-mică, drajonează puţin (4-6 marcote/tufă) ancorare mijlocie în sol (necesită spalier). Este pretenţios faţă de fertilitatea şi umiditatea solului, are rezistenţă mijlocie la secetă şi ger. Este sensibil la putrezirea coletului de aceea se recomandă pentru soluri drenate, fără exces de umiditate. Soiurile altoite pe el intră pe rod la 2-3 ani de la plantare şi produc fructe mari, intens colorate. M7 – portaltoi de vigoare mijlocie, cu ancoraj bun în sol, cu tendinţă de drajonare, rezistent la ger, asfixia radiculară şi păduchele lânos. Necesită soluri profunde, cu textură mijlocie, umede. Are afinitate bună cu soiurile de tip “standard” şi mai slabă cu cele “spur”. Se înmulţeşte prin marcotaj şi butăşire. MM106 – portaltoi de vigoare mijlocie, mai viguros decât M7, cu înrădăcinare bună, nu necesită susţinere. Este rezistent la ger dar sensibil la secetă. Cere soluri fertile, profunde, bine aprovizionate cu apă dar cu drenaj bun. Având compatibilitate cu soiurile de vigoare mică şi pentru cele “spur” este cel mai indicat pentru plantaţiile cu densitate mare din zona dealurilor, pe terenurile fertile de la baza pantelor şi în luncile deschise ale râurilor ferite de curenţii reci. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-16 marcote la tufă. M4 – portaltoi de vigoare mijlocie cu sistemul radicular fibros şi trasant, necesită sistem de susţinere. Dă rezultate bune pe solurile cu fertilitate medie, suficient de umede. Este slab rezistent la secetă dar rezistent la ger. Se foloseşte din ce în ce mai puţin fiind înlocuit de MM106. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce 15-20 marcote/tufă. A2 – portaltoi viguros, cu înrădăcinare foarte bună, rezistent la ger, dă rezultate bune pe terenuri cu fertilitate medie, putând fi folosit în zona dealurilor mijlocii pe terenuri mai profunde şi cu umiditate satisfăcătoare. Soiurile altoite pe acest portaltoi intră pe rod la 5-6 ani de la plantare şi sunt foarte productive. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-15 marcote/tufă. G21 – portaltoi românesc, de vigoare mică, bine ancorat în sol. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi butăşire în uscat, are afinitate foate bună cu majoritatea soiurilor din sortiment. Voineşti 2 – portaltoi românesc, de vigoare mică recomandat pentru plantaţii intensive şi superintensive. Are afinitate cu toate soiurile de măr din sortiment cărora le imprimă precocitate şi productivitate ridicată. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi este foarte productiv 230.000 marcote/ha. Portaltoii mărului utilizaţi pe plan mondial În ultimii ani, au fost selecţionaţi portaltoi cu vigoare mai mică decât M 9 şi M26 (seria CG-Novole, CG10, CG60, CG47; ECC). Majoritatea acestor portaltoi induc însă o productivitate mai mică decât M9. Pentru măr sunt deja disponibili şi alţi portaltoi de vigoare mică. O parte dintre aceştia sunt mai rezistenţi la ger decât M9 şi M27 ca de exemplu Sel B9. (Czynezyc, 1996).

19

Rezultate bune au dat seriile de portaltoi MAC (SUA), Jork, DAB şi Pillnitz (Germania), Budagovschi (Rusia), P10 /Ln/9 Pajam (Franţa). În prezent, pe plan mondial se utilizează pentru măr următorii portaltoi: - Seria M (East Malling): M9; M26 şi M27 – cu caracteristicile deja prezentate; - Seria MM (Malling Merton): MM106; MM111; - Seria MAC: Mark (Mac 9); Mac 24; - Seria CG: Novole;CG10; CG47; CG60; ECC. - Seria P: P1; P2; P16; P18; P22; - Seria Budagowski: Bud 9; Bud 490; Bud 491; - Seria Ottawa: Ottawa 3; Ottawa 8; - Seria Jork: Jork 9; - Seria Pillnitz: Pi 80; Superter 1, 2, 3. Clone ale portaltoiului M9; M9 EMLA; M9a; B20; Pajam 1 (Lancep); Pajam 2 (Cepiland); M9-337; M9-338; M9-339. Alţi portaltoi: Bemali; Robusta 5. Dintre aceste serii s-au individualizat clone valoroase care imprimă pomilor o creştere mai redusă decât portaltoii mai vechi, au o ancorare în sol mai bună permiţând cultura fără sistem de susţinere, au o rezistenţă mai mare la ger facilitând extinderea culturii mărului în zone cu restricţii pentru alţi portaltoi şi sunt mai rezistenţi la arsura bacteriană şi putregaiul coletului. De o importanţă deosebită sunt portaltoi liberi de virusuri (Pajam 1,2,3). Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului Sistemul radicular Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizico-chimice şi sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori. În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în comparaţie cu alte specii pomicole. Portaltoii generativi şi cei vegetativi de vigoare mare (A 2, M25, M11) dezvoltă un sistem radicular profund, cu rădăcini de schelet şi semischelet viguroase şi cu marea masă a rădăcinilor active situate în stratul de sol cuprins între 20-60 cm. O parte dintre rădăcinile principale pot ajunge la adâncimi de 2-4 m, iar unele chiar până 9 m. În această situaţie nu se impune montarea sistemului de susţinere. Portaltoii vegetativi de vigoare slabă M 9, M27, G21, Voineşti 2 etc. dezvoltă un sistem radicular mult mai slab cu masa rădăcinilor active plasate în stratul de sol de 10-30 cm. În acest caz se impune susţinerea pomilor cu tutori sau spalieri, pentru a se evita dezrădăcinarea lor de vânturi sau sub greutatea fructelor. Extinderea sistemului radicular este mai mare şi mai rapidă decât a coroanei, ajungând să depăşească de 2-3 ori raza proiecţiei coroanei la pomii maturi. Metabolismul rădăcinilor se declanşează când temperatura în sol depăşeşte 0,4 oC, devine perceptibilă la 1,0-1,5oC, satisfăcătoare la 7-9oC şi maximă la 18-23oC când se alungesc cu 3-9 mm. Peste 25oC în sol ritmul de creştere încetineşte şi se reia toamna până la îngheţarea solului. Conţinutul în oxigen al solului trebuie să fie mai mare de 6-8%. În cadrul ciclului anul, se observă două creşteri mai intense a rădăcinilor, unul primăvara şi altul toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o stagnare pe timpul iernii. Rădăcinile la măr încep să crească primăvara înaintea dezmuguritului şi îşi continuă creşterea după căderea frunzelor. Forma şi dimensiunile coroanei – sunt caracteristice soiului.

20

Coroanele pot fi sferice sau globuloase (Creţesc, Pătul, Jonathan), larg piramidale (Starking delicious), invers piramidale (Parmen auriu, Wagener premiat), pletoase (Granny Smith) sau chiar columnară (Wijcik, Walz, Bolero etc.). Vigoarea merilor cultivaţi este foarte variată, fiind determnată de soi, portaltoi, factori de mediu, agrotehnica folosită etc. Vigoarea foarte diferită a soiurilor existente în cultură a permis gruparea lor în mai multe categorii: soiuri foarte viguroase (Frumos de Boskoop, Gravenstein); viguroase (Voinea, Frumos de Voineşti, Auriu de Bistriţa); vigoare mijlocie (Romus 3, James Griéve, Pionier, Idared, Golden delicious); submijlocie (Gloria, Fălticeni, Romus 1); slabă (Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur, Delia). Capacitatea de ramificare. Unele soiuri (Jonathan, Kaltherer Böhmer, Granny Smith) au capacitatea de ramificare mare, altele mijlocie (Golden Delicious) sau slabă (Wagener premiat, Starkrimson). Soiurile care ramifică slab şi rodesc pe ramuri scurte formează coroane rare şi mai înguste, cele care ramifică puternic şi rodesc pe ramuri lungi formează coroane mari, dese şi largi, de regulă mai slab luminate. Specificul fructificării mărului Studiul variabilităţii, în cadrul speciei măr, arată o diversitate continuă de caractere implicate în definirea habitusului şi a tipului de fructificare. Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin amplasarea ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin evoluţia zonei productive în coroană. În bibliografia mai veche soiurile din România au fost grupate în patru tipuri de fructificare. În urma avansării cercetărilor şi apariţiei soiurilor noi, considerăm că a apărut şi un al cincilea tip de fructificare – cel columnar. Y. Lespinasse (1992) identifică patru tipuri de fructificare eliminând tipul II şi ordonând soiurile astfel: tipul I – columnar, II – spur, III – standard, IV – plângător. Vom prezenta în continuare cele două variante de tipuri de fructificare. Tipul I de fructificare - cuprinde soiuri de tip “spur” (Starkrimson, Golden spur, Wagener premiat). Aceste soiuri au o vigoare redusă şi capacitate slabă de ramificare, de regulă nu formează subşarpante şi nici ramuri de semischelet. Fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca ramuri de prelungire a scheletului şi semischeletului. Lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele au mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză. Potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte tipuri, dar apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de rodire la pomii maturi datorită epuizării vetrelor de rod. Produc fructe de calitate. Tiupl II de fructificare - se întâlneşte la soiurile Parmen auriu, Glochard, Renet gri de Canada. Această grupă se caracterizează printr-o zonă de fructificare ceva mai mare şi mai depărtată de ax şi şarpantă, prezintă o dominanţă netă a axului iar soiurile rodesc pe ramuri de rod scurte care sunt înserate pe ramuri în vârstă de 2-5 ani. Creşterile au o tendinţă bazitonă când soiurile sunt altoite pe portaltoi de vigoare mare sau mijlocie. Şi aceste soiuri sunt predispuse la alternanţă de rodire. Tipul III de fructificare – cuprinde majoritatea soiurilor aflate în cultură (Jonathan, Golden delicious, Generos, Prima etc). Soiurile din această grupă au pomi de vigoare mijlocie-mare, capacitate mare de ramificare şi cu fructificare pe ramuri lungi (nuieluşe, mlădiţe) formează uşor subşarpante şi ramuri de semischelet. Tăierile de fructificare sunt complexe şi necesită o rărire şi o întreţinere permanentă a semischeletului. Axul este puternic iar coroana are forma de trunchi de con.

21

Fig. 1. - Tipuri de fructificare la măr (După Y. Lesspinasse, 1992, citat de V. Cociu, 1999)

Tipul IV de fructificare – este specific unui număr redus de soiuri cum ar fi: Frumuseţea Romei, Granny Smith, Florina şi se caracterizează prin: - fructificare pe ramuri lungi (mlădiţe şi nuieluşe) care se arcuiesc sub greutatea fructelor căpătând un aspect pletos (plângător); - coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se depărtează de ramurile de schelet; - se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie, pomii căpătând o formă cilindrică. Tipul columnar – este întâlnit la puţine soiuri Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, Tuscau, Telanou etc. şi se caracterizează prin: - fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârsta de peste doi ani; - capacitate de ramificare foarte redusă şi implicit un volum redus de coroană productivă; - creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar ramurile anuale mai groase decât la soirile standard sau spur. Alternanţa de rodire apare relativ repede. Pomologia franceză, prin Lespinasse (1992) descrie patru ideotipuri arhitecturale (fig. 2.1): După V. Cociu şi colab. 1999. - ideotipul 1 – columnar – se caracterizează printr-un ax garnisit, cu ramuri scurte, dispuse pe toată lungimea trunchiului; necesită intervenţii sumare, însă are tendinţa genetică spre alternanţă de rodire. Această caracteristică se transmite simplu fiind dominată de o alelă dominantă. A fost identificată ca mutantă a soiului Mc Intosh, de către O. Lapins şi R. Watkins în anul 1973. Obiectivele principale ale ameliorării acestui tip au în vedere înlăturarea alternanţei şi sporirea rezistenţei la boli. Soiuri: Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, etc. - ideotipul 2 este tipul “spur” – caracterizat prin formare de ramuri scurte ţepuşe sau “spur”, repartizate pe toată lungimea şarpantei; modul de creştere al pomului este de tip baziton, portul este dresat. Pomul reprezintă o tendinţă naturală de alternanţă de rodire. Soiuri: Starkrimson, Golden spus, Wagener premiat. - ideotipul 3 – “standard” este reprezantat de cele mai multe soiuri aflate în cultură (Golden delicious, Jonathan, Generos, Prima etc.). Ramificarea de tip mezoton este dispusă în jurul axului principal; fructificarea se face pe lemn de 2-4 ani. - ideotipul 4 – se caracterizează printr-o slabă dominantă a axului ceea ce favorizează dezvoltarea ramurilor fructifere laterale; fructificarea are loc pe mlădiţe, iar pomul nu este predispus la alternanţă de rodire.

22

Cele patru ideotipuri referitoare la arhitectonica pomului, acoperă întreaga gamă de soiuri cunoscute în ceea ce priveşte epoca de maturare, forma, mărimea, culoarea şi alte caracteristici ale fructului. Vârsta intrării pe rod (precocitatea) este influenţată de mai mulţi factori, unii fundamentali (soi, portaltoi) alţii tehnologici (tăieri, fertilizatori, irigări, etc.). În plantaţiile superintensive, altoite pe portaltoi de vigoare slabă, pomii plantaţi cu început de coroană dau primele fructe chiar în anul plantării. În anii II şi III de la plantare aceste soiuri dau producţii economice şi constante. Din acest punct de vedere, mărul a devenit una din cele mai precoce specii concurând cu piersicul şi caisul. Referitor la soiurile semiprecoce şi tardive acestea intră pe rod cu 1-2 ani respectiv 3-4 ani mai târziu, iar producţii economice şi constante produc la 3-5 ani. Tabelul 4. Precocitatea soiurilor de măr Categoria soiurilor

Vârsta intrării pe rod Exemple de soiuri

Foarte precoce şi Romus 1, 2; Pioner, Florina, Wellspur, precoce Starkrimson, Wagener, Goldenspur Romus 3, Voinea, Generos Liberty, Priscilla, Semiprecoce Prima, Frumos de Voineşti; Tardive Mc Free, Dayton, Domnesc, Pătul, Mc Intosh.

Portaltoi viguroşi

Portaltoi semiviguroşi şi slabi

3-5 ani

1-2 ani

6-7 ani

3-4 ani

7-9

5-6 ani

Bibliografia mai veche preciza că mărul este o specie cu pronunţată rodire alternativă. Afirmaţia este adevărată dacă se are în vedere soiurile mai vechi precum şi o tehnologie depăşită. În prezent, dintr-un studiu pe 20 soiuri şi 30 hibrizi, cele mai importante pentru pomicultura României s-a ajuns la concluzia că 2/3 dintre acestea au un indice de alternanţă mic (I.A.< 20) şi 1/3 sunt practic fără alternanţă de rodire (I.A=0-5), (IA = A-B/A+B x 100). Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă caracteristici de soi şi portaltoi fiind influenţată de factorii ecologici şi tehnologici. Sunt considerate soiuri productive: Frumos de Voineşti, Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Florina, Pionier, Romus 2, Delia, Idared, Gloria, etc. Ceva mai slab productive sunt: Romus 3, Close, Auriu de Bistriţa, Voinea, etc. Calitatea fructelor este influenţată radical de soi. Studiile au demonstrat că şi portaltoiul poate influenţa calitatea fructelor. Astfel portaltoii de vigoare mică (M 9, M26) imprimă fructelor demensiuni mai mari, cu maturare mai timpurie şi capacitate de păstrare mai mică. Portaltoii mai viguroşi conduc la fructe mai mici, cu o coloraţie mai bună şi o capacitate de păstrare mai bună. Dintre ramurile de rod, nuieluşele asigură fructe de calitate mai bună. Ramurile viguroase, puternice, situate pe suport solid, asigură fructe de calitate superioară. Durata de viaţă a pomilor este influenţată de portaltoi, soi, factorii ecologici şi tehnologia de cultură. Soiurile viguroase altoite pe portaltoi viguroşi trăiesc 50-60 ani şi dau producţii economice 30-40 ani. Cele de vigoare mijlocie altoite pe portaltoi mijlocii trăiesc 40-50 ani şi dau producţii economice 20-30 ani, iar soiurile de vigoare mică altoite pe portaltoi de vigoare slabă trăiesc 15-20 ani şi dau producţii economice 10-15 ani. Ciclul anual al mărului Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu înflorire târzie, după speciile drupaceae şi după păr. Există o variabilitate mare, între primele soiuri care

23

înfloresc (Romus 1, Romus 3, Saratom, Clar alb) şi ultimele (Generos, Verzişoare, Leneş, etc.), înregistrându-se un interval de cca. 20-22 zile, cele din a doua grupă scapă de efectul brumelor şi îngheţurilor târzii. Particularizând, afirmăm că mărul cultivat în sudul şi vestul ţării începe să înflorească în a doua jumătate a lunii aprilie, iar în celelalte zone colinare sau înalte înflorirea are loc în prima şi a doua decadă a lunii mai. Polenizarea Soiurile de măr sunt în general, autoincompatibile (autosterile) la polenizare. Autosterilitatea este de tip gametofit, particularitate ce determină oprirea creşterii tuburilor polenice în treimea superioară a stilului. Autopolenizarea are loc, totuşi, într-o foarte mică măsură, fără asigurarea unor producţii de fructe şi nici măcar obţinerea unei generaţii mendeliene pentru studii genetice. Interfertilitatea este generală, soiurile polenizându-se reciproc. Există şi excepţii, în care câteva perechi de soiuri intersterile şi care trebuie evitate la înfiinţarea plantaţiilor comerciale (Starkind delicious cu Clar alb, Pătul cu Parmen auriu, Gravenstein cu Creţesc etc.). Ereditatea caracterelor. Mărul este o specie cu un caracter heterozigot foarte pronunţat şi cu fecundare aproape în exclusivitate alogamă. Acest fapt determină ca transmiterea în descendenţă a caracterelor să fie haotică, aleatorie. Puritatea unui caracter în descendenţă este aproape imposibil de regăsit. Cazurile de control monogamic sau oligogenic ale unor caractere, recent descoperite includ: gena Vf (Malus floribunda 821) care controlează şi transmite rezistenţa la rapăn în raport de segregare de aproximativ 1/1 (sensibil/rezistent) sau gena m.a. care controlează aciditatea fructelor, în stare homozigotă, aceasta conferind fructelor gustul dulce. Căderea fiziologică a fructelor are loc în două etape: prima la 10-12 zile de la polenizare şi a doua în luna iunie când fructele au diametrul de 8-12 mm. Intensitatea de cădere este influenţată de mai mulţi factori (ecologici şi tehnologici) şi poate influenţa producţia. În cazul unei tehnologii improprii sau a unui accident climatic căderea fructelor este masivă influenţând negativ producţia. În condiţii bune pomii reţin un număr mai mare de fructe decât cele necesare unei producţii normale, necesitând în această situaţie rărirea fructelor, pentru a se obţine o producţie calitativ superioară. Căderea prematură – este un fenomen negativ şi are loc de la intrarea fructelor în pârgă până la recoltare. Acest fenomen are cauze diferite: seceta, excesul de apă, atacul unor boli sau dăunători, temperaturile scăzute survenite brusc, determinismul genetic etc. Pentru a preveni căderea prematură este necesară o zonare corectă a soiurilor, evitânduse zonele cu risc mare, protecţie fitosanitară corectă şi efectuarea unor tratamente cu substanţe specifice – auxine (AIA, IBA, ANA – 2000 ppm) cu cca. o lună înainte de recoltat. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină Faţă de acest factor, specia măr are pretenţii moderate, cu excepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent. Datorită poziţiei geografice a ţării noastre (43o3' şi 48o15' latitudine nordică) se întrunesc condiţii normale din punct de vedere al iluminării. Cu toate acestea, o bună iluminare a coroanelor realizată prin alegerea formei optime, corelarea distanţelor de plantare cu habitusul pomului, amplasarea în teren a parcelelor şi a rândurilor, conduce la obţinerea unor fructe de calitate superioară, cu un surplus de substanţe biochimice şi o colorare mai intensă. Cerinţele mai mari faţă de lumină ale mărului se înregistreză la înflorit şi în ultimile 3-4 săptămâni înainte de recoltare. În condiţii de lumină insuficientă pomii sunt mai sensibili la atacul unor boli şi dăunători, mai puţin rezistenţi la iernare, se degarnisesc iar fructele au o calitate inferioară.

24

Indicele foliar al mărului este cuprins între 2,2 şi 6,1 şi este considerat foarte mic, comparativ cu alte specii, în special cereale. Sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel: - în plantaţiile extensive de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic active este de 1,26-1,31%, iar producţia de 17,6-18,5 t/ha: - în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (k) este sub mediu 1,64-1,90% iar producţia fiind de 23,7-30 t/ha; - în plantaţiile superintensive, k=2,082% ceea ce corespunde unei valori medii precum şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha (V.I. Babuc 1992). O bună iluminare corespunde formelor de coroană zvelte cordon, fus etc. şi celor aplatizate. Formele de conducere şi celelalte elemente tehnologice trebuie să asigure un nivel de interceptare şi distribuire a luminii egal cu necesarul fiziologic al plantei (cca. 700 Kmol m2s-1) şi nu mai mare. Acesta este punctul de saturaţie al speciei măr care se corelează cu cel de compensare. Excesele de lumină la această apecie, pe lângă faptul că sunt inutile, pot avea chiar efecte negative, inducând în condiţii de deficit hidric închiderea stomatelor şi reducerea schimbului de gaze iar în caz de exces hidric intensificarea transpiraţiei. Experienţele proprii ne-au demonstrat că tăierile “în verde” influenţează pozitiv receptarea luminii şi implicit calitatea fructelor. Cerinţele faţă de căldură – mărul are pretenţii moderate, faţă de temperatură, dând rezultate bune în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 şi 9,5 oC, dar poate creşte şi fructifica satisfăcător şi în regiuni cu temperaturi medii de 7,5-7,9oC. Cerinţele faţă de temperatură diferă de la soi la soi. Soiurile din grupa Starking delicious au exigenţe mai mari faţă de căldură, în timp ce soiurile Frumos de Boskoop, Kaltherer Bohmer, James Grieve, Pătul, Creţesc, Mc Intash etc. sunt mai puţin pretenţioase. Pragul biologic al mărului este de 8oC, iar cel pentru deschiderea în masă al florilor este o de 11 C. Temperatura optimă de germinare a polenului este de 21-27oC iar cea minimă de 10oC. Soiurile mai pretenţioase la temperatură au nevoie pentru înflorire de 15-17oC temperatură medie zilnică fapt cu o importanţă deosebită asupra zonării acestor soiuri. În zonele în care aceste temperaturi nu se realizează, producţiile sunt mai mici atât calitativ cât mai ales cantitativ. Media temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie a mărului terbuie să fie cuprinsă între 12 şi 19oC. Soiurile de vară au nevoie de o temperatură medie de cca. 12 oC iar cele de toamnă şi iarnă de peste 15oC. Unele soiuri (ex. Granny Smith, Rădăşeni) au nevoie de o sumă a temperaturilor mai mare pentru a-şi matura fructele. Mărul este o specie foarte rezistentă la ger, partea epigee suportând în perioada de repaus –33oC ... -35oC iar cea hipogee –7oC ... -12oC. Rezistenţa la îngheţurile târzii de primăvară depinde de stadiul fenologic: la dezmugurire –5oC până la –6oC; la buton floral –3,9oC; la apariţia petalelor –3,3oC; în plină floare –2,2oC şi imediat după legarea fructelor –1,7oC. Necesarul de frig al mărului (temperaturi pozitive joase 1÷7 oC) se situează între 400 ore (Winter Bonana, Anna, Primicia) şi 1500 ore (Northern Spy, Frumuseţea Romei). Majoritatea soiurilor se încadrează în necesarul de 800-1000 ore. Acest necesar de frig are importanţă în a activa unii biostimulatori care au rolul de a scoate mugurii din stadiul de repaus. În situaţia că nu se realizează necesarul de frig se decalează pornirea în vegetaţie a pomilor, înflorirea este eşalonată şi anormală, florile prezintă malformaţii, legarea este slabă etc.

25

Necesarul de frig constituie un factor restrictiv în cultura mărului mai ales pentru zonele calde ale globului. Dacă ne referim la România precizăm că soiurile cu o nevoie mare de frig nu sunt recomandate pentru cultura în Bărăgan sau Dobrogea. La nivel mondial au fost create soiuri cu pretenţii mici faţă de necesarul de frig (Primicia, Galicia, Centenaria, Adina, Marquesa etc.) făcând, astfel, posibilă cultivarea mărului în zone mai calde (Africa de sud, Australia, Brazilia, Chile etc.). O importanţă deosebită pentru colorarea fructelor o are diferenţa de temperatură de la zi la noapte din timpul maturării fructelor. Optim ar fi ca acest contrast să fie de 8-12 oC mai ales pentru soiurile care se colorează mai greu (Generos, Jonagold, Rădăşeni etc.). Temperaturile mai ridicate din timpul maturării fructelor ce urmează după perioade mai reci şi umede conduc la apariţi unor deranjamente fiziologice cum ar fi: sticlozotatea, brunificarea internă, arsuri etc.). Cerinţele faţă de apă - Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura mărului se obţin în zonele unde precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie. În condiţii de irigare mărul se comportă bine şi în zona de stepă cu precipitaţii chiar sub 500 mm. Coeficientul de transpiraţie (cantitatea de apă necesară pentru 1 kg substanţă uscată) al mărului este de 170-300 kg fiind influenţat de umiditatea relativă, lumină, temperatură şi vânt. Perioadele de secetă cât şi excesul de apă din sol, sunt greu suportate de măr, portaltoii franc şi cei de vigoare mare comportându-se cel mai bine în aceste cazuri comparativ cu cei de vigoare slabă. Umiditatea optimă a soiului pentru specia măr este de 70-75% din capacitatea de câmp, iar cea relativă aerului de 70-80%. Soiurile din grupa Red Delicious necesitând valori mai scăzute pentru umiditatea relativă (65-70%). Soiurile au o comportare diferită faţă de necesarul de apă existând soiuri cu cerinţe mai mari (Pătul, Creţesc, Frumos de Borkoop, Renet de Canada, Bohmer Kaltherer, Rădăşeni) sau mai mici (Golden, Starkrimson, Jonathan) care pot suporta chiar perioade mici de secetă. Excesul de apă este greu de suportat de către măr şi nu trebuie să depăşească 10-14 zile în perioada de repaus relativ şi 4-5 zile în timpul perioadei de vegetaţie. De asemenea, umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul unor boli foarte periculoase (rapăn), micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie împiedicând maturarea lemnului şi fructelor etc. Soiurile de vară au nevoie de mai puţină apă decât cele de toamnă şi iarnă. Perioadele critice pentru apă: creşterea intensă a lăstarilor şi creşterea intensă a fructelor. Nivelul apei freatice trebuie să se situeze la 1,2-1,5 m în cazul soiurilor altoite pe portaltoi de vigoare slabă şi de 2,5-3,0 m în cazul portaltoilor viguroşi cu înrădăcinare profundă. Cerinţele faţă de sol. Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri, atât ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol (podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită în special multitudinii şi diversităţii portaltoilor. Soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi cer soluri fertile şi profunde, iar în cazul portaltoilor franc pot fi folosite şi soluri mai sărace, dar bine drenate. Un fenomen important, care influenţează reuşita culturii mărului este cel de “oboseala biologică a solului” mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive. În cazul plantării mărului după el însuşi se recomandă luarea tuturor măsurilor pentru a evita efectul acestui fenomen vegetativ.

26 Tabelul 5. Parametrii chimici şi fizici optimi ai solurilor pentru cultura mărului (după Davidescu, 1992) Simbol

Parametrii chimici şi fizici PH Reacţia solului V Gradul de saturaţie în baze % T Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g) S Salinitatea (ppm) Na Conţinutul în Na schimbabil (% din total) H Conţinutul în humus (%) Na/ha Rezerva de humus(t/ha) Nt Conţinutul în N total (%) C/N Raportul C/N In Indicele de N N. as Azot asimilabil (ppm) P Fosfor potenţial asimilabil (ppm Al) K Potasiu potenţial asimilabil (ppm Al) Ca Conţinutul în calciu (%-CaCO3) Ca a Conţinutul în calciu activ (%) B Bor (H2O-ppm) Zn Zn (EDTA-ppm) Fe Fe (FeNH4-ppm) As Ve Ss Tx Tx Da Pt Pa

Pm Cau RH

5,5-7 >60 15-20 <200 <5 2-3 120-180 0,25 10-15 3-4 50 60-80 200-300 3 8 0,8-1 0,7-1,2 2

Adâncimea profilului de sol (cm) Volumul edafic util (%) Scheletul solului (%) Textura (% argilă) Textura (% praf) Densitatea aparentă Porozitatea totală Porozitatea de aeraţie (% din volum)

100 90 5-10 20-30 15-20 1,5-1,4 40-60 16-30

Permeabilitatea (mm/h) Capacitatea de apă utilă (m3/ha) Regimul hidric

2-3 2500 Percolativ

Nu sunt recomandate pentru cultura mărului solurile compacte, slab aerate, cu exces de umiditate. Alţi factori ecologici deosebiţi de importanţi în cultura mărului sunt: aerul, expoziţia terenului, relieful altitudinea şi latitudinea. Toate acestea au influenţe majore asupra metabolismului, producţiei şi calităţii fructelor (G. Grădinariu şi colab., 1998). Expoziţia terenului preferată de măr este cea sudică, sud-estică sau sud-vestică pentru zonele colinare şi înalte şi cea vestică, nord-vestică şi chiar nordică pentru zonele de stepă. Pe pante mărul se plantează în treimea inferioară sau medie. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care beneficiază de cea mai largă gamă de portaltoi. Portaltoii folosiţi au fost descrişi în subcapitolul 2.2. Pentru obţinerea de pomi cu vigoare mijlocie şi mare, mărul se altoieşte pe portaltoi franc sau vegetativ de vigoare mare care dau rezultate bune pe terenurile în pantă, slab fertile.

27

Înmulţirea portaltoilor franc se face prin sămânţă în şcolile de puieţi obţinându-se o producţie de peste 250.000 buc/ha. Înmulţirea portaltoilor vegetativi se poate face prin marcotaj vertical (M 26, M9) sau orizontal (MM106, M25, A2). Se obţin cca. 80.000 marcote/ha. Portaltoii vegetativi se pot obţine şi prin butăşire în uscat sau verde cu randamente cuprinse între 60 şi 70%. Micropropagarea “în vitro” se face relativ bine la portaltoiul MM 106 mai slab la M26 şi greoi la M9. La noi în ţară această metodă se utilizează numai pentru a produce portaltoi liberi de boli virotice, necesari pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă. În câmpul I al şcolii de pomi, mărul creşte încet, încât în unii ani puieţii portaltoi nu ajung la grosimea necesară pentru altoire. În aceste cazuri trebuie să ii se administreze îngrăşăminte suplimentare cu azot. Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă cu excepţia unor soiuri ca Golden spur, Mutsu, Red Melba, Starkrimson care prezintă un material neuniform. Înălţimea pomilor în câmpul II depăşeşte de obicei 1,5 m cu exepţia unor soiuri spur care ating înălţimi doar de 75-85 cm. Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii, fapt ce uşurează formarea coroanei încă din câmpul II. Soiurile Mutsu, Red Melba, Starkrimson dau lăstari anticipaţi puţini iar soiurile Idared şi Wagener dau lăstari anticipaţi scurţi. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500-1250 pomi/ha) sau superintensiv (peste 1250 pomi/ha) şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv (300-400 pomi/ha), pe aliniamente, pe terenuri accidentate din zonele înalte când se utilizează soiuri şi portaltoi foarte viguroşi. Pentru plantaţiile superintensive se pretează soiurile de vigoare slabă-tip spur (Golden spur, Wagener premiat, Starkrimson) tipul columnar (Wijcik, Wolz, Bolero etc.) şi cele submijlocii şi mijlocii, altoite pe portaltoi de vigoare foarte slabă. Pomii se conduc sub formă de fus subţire, cordon vertical, tufă ameliorată, solen etc. Distanţe de plantare: 3-4 m între rânduri şi 1-1,5 m între plante pe rând. Se plantează pe terenuri fertile, plane. Pentru plantaţiile intensive se pot folosi majoritatea soiurilor aflate în cultură în special cele din tipurile de fructificare II, III şi chiar IV altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie. Pomii se conduc sub forme aplatizate, piramidale cu volum redus sau alte forme mai noi: tatura, tesa, etc. Plantaţiile se pot amplasa pe terenuri cu panta mică (<15%). Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m. Pentru plantaţiile extensive distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m. Pe terenurile cu pantă mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic tehnologic (S.C.P.P. Fălticeni ş.a.) evitând astfel manipulările mari de sol foarte costisitoare şi neproductive. În vederea plantării terenul se va pregăti prin: desfundat sau scarificat, fertilizarea de bază (4060 t gunoi de grajd + îngrăşăminte chimice pe bază de fosofr şi potasiu), dezinfecţia terenului şi organizarea interioară. Urmează săpatul gropilor şi plantarea propriu-zisă. Pentru reuşita culturii este bine să se urmărească toţi parametrii incluşi în tabelul 5. Plantarea pomilor este bine să se facă toamna. Primăvara se va planta numai pe terenurile reci şi grele sau în zonele în care în urma îngheţului survine toamna, foarte repede. Întrucât soiurile de măr sunt în marea lor majoritate autosterile în parcelă se plantează alternativ 2-4 soiuri autofertile (tabelul 6.) alternând câte 6-8 rânduri din soiul de bază cu un rând din soiul

polenizator. Alegerea formei de coroană se face funcţie de particularităţile soiurilor folosite la plantare (vigoare, capacitate de ramificare), a portaltoiului (vigoare, înrădăcinare), a pretenţiilor faţă de lumină şi a fertilităţii soiului. În toată perioada de formare a coroanelor, trebuie să predomine operaţiile de modificare şi dirijare a poziţiilor ramurilor de schelet şi semischelet, tăierile reducându-se la minimum.

28

Indiferent de forma de coroană aleasă operaţiile în verde trebuie să predomine faţă de cele efectuate în perioada de repaus. Tabelul 6 Polenizatorii principalelor soiuri de măr (după N. Branişte) Soiul de polenizat Ancuţa, Ardelean, Aromat de vară

Delicios de Voineşti Delia Florina Fălticeni Frumos de Voineşti Generos Golden delicious Gloria Granny Smith Idared Jonathan James Griéve Mutsu Pionier Romus 1, 2, 3 Starkrimson Wagener premiat

Principalele soiuri polenizatoare Jonathan, Golden delicious, Starkrimson Jonathan, Idared, Starkrimson Jonathan, Golden delicious Jonathan, Idared, Prima, Pionier Starkrimson, Golden spur Jonathan, Idared, Prima Prima, Pionier, Romus 3, Jonathan Florina, Granny Smith, Idared, Jonathan Jonathan, Idared, Golden delicious Florina, Golden delicious, Idared Golden delicious, Granny Smith, James Griéve, Jonathan Golden delicious, Idared, Wagener Idared, Frumos de Voineşti Red delicious, Granny Smith, Prima Idared, Florina, Generos, Romus 3 Prima, Pionier, Jonathan, Stark Earliest Florina, Golden delicious, Granny Smith, Idared, Jonathan Starkrimson, Jonathan, Golden delicious

Tăierile de fructificare Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului, vârsta şi starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este obligatoriu de a se efectua anual. Prin tăierile efectuate se urmăresc mai multe aspecte: menţinerea coroanelor în volumul proiectat, rărirea coroanelor pentru a favoriza o iluminare corespunzătoare în toată coroana, normarea încărcăturii de rod şi eliminarea ramurilor rupte, bolnave, lacome, concurente etc. La începutul perioadei de rodire, în condiţii favorabile de agrotehnică, pomii diferenţiază un număr mai mic de muguri de rod, iar creşterile sunt viguroase. În această perioadă tăierile se vor limita la suprimarea ramurilor de prisos, evitându-se scurtările care provoacă ramificarea, conducând la îndesirea coroanei. Creşterile anuale vor fi dirijate prin înclinări şi arcuiri în vederea garnisiri lor cu muguri de rod. În perioada de maximă producţie pe măsură ce creşterile vegetative devin din ce în ce mai slabe şi încărcătura de rod este mare, intensitatea tăierilor creşte, predominând scurtarea elementelor de schelet, semischelet şi de rod. Prin aceste tăieri se stimulează apariţia de noi ramuri, se restabileşte echilibrul între creştere şi rodire. Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de încărcătura pomilor cu mugurii de rod. Când aceştia sunt în exces, semischeletul se scurtează mai intens, volumul coroanei poate fi redus mult. Dacă în anii fără fructe pomii se taie intens, ei vor forma lăstari viguroşi, care diferenţiază puţin mugurii de rod. Pentru obţinerea unor producţii mari şi de calitate se consideră că pomii aflaţi în plină producţie trebuie să formeze lăstari cu lungimea de 30-

29

40cm, la fiecare fruct să revină 30-50 frunze, iar ramurile de semischelet să fie tinere (în vârstă de 2-4 ani). Tăierile de fructificare la soiurile standard se efectuează ţinând seama de următoarele aspecte: - se apreciază starea fiziologică a pomilor (lungimea creşterilor, încărcătura de rod, starea fitosanitară); - ramurile de semischelet se tratează diferenţiat la nivelul coroanei. Din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet viguroase cu unghiuri de ramificare mai mici de 30 o, care favorizează creşterea, fiind reţinute numai ramurile de vigoare mică şi mijlocie. În partea bazală a coroanei se elimină ramurile de semischelet de vigoare mică şi se păstrează cele cu vigoare mare, oblice cu unghiuri de 3040o. Ramurile de semischelet rămase în coroană vor fi scurtate corespunzător; - creşterile anuale de prelungire, viguroase (50-60 cm) se reduc cu 1/3 din lungime, iar în cazul când pomii sunt supraîncărcaţi cu rod şi creşterile anuale de prelungire sunt slabe (2025 cm), acestea se scurtează cu 2/3 din lungime. Ramurile anuale de prisos se suprimă la inel; - ramurile de rod de pe semischelet se tratează diferenţiat în funcţie de tipul acestora şi anume: în anii cu încărcătura excesivă de muguri de rod nuieluşele şi smicele se răresc la 1015 cm; mlădiţele cu puţini muguri de rod se răresc, iar cele cu mai mulţi muguri de rod se scurtează la 2-3 cm. Vetrele de rod se simplifică, eliminând porţiunile cu coturi şi păstrând 12 ramuri de rod; - se suprimă ramurile concurente, cele cu poziţie epitonă, hipotonă şi o parte din cele laterale. Ramurile laterale care se reţin în vederea transformării lor în ramuri de semischelet trebuie să fie distanţate la 30-50 cm; - ramurile “lacome”, care apar în perioada de maximă rodire, ca urmare a unor tăieri greşite sau datorate formării arcadelor de rodire (arcuirea ramurilor de semischelet) sunt tratate în funcţie de poziţia lor; cele care au o poziţie exterioară şi dispun de spaţiu suficient se scurtează pentru ramificare, restul se suprimă de la inel. Întreţinerea solului Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia (G. Grădinariu, 1994). Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile intensive şi superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi. În cazul înierbării intervalelor se aplică 46 cosiri, iar iarba rezultată se lasă ca mulci. Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de eroziune, sistem în care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până în luna august, după care se lasă să se înierbeze intervalele. În livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă la 20-25 cm adâncime toamna, iar în perioada de vegetaţie se aplică 2-3 praşile. Erbicidarea pe răndurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se erbicidează o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat. Pentru plantaţiile superintensive se poate folosi şi sistemul de mulcire a solului fie cu materiale organice (iarbă, paie, rumeguş neutru etc.) sau sintetice (folii, ţesături etc.). Pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului din ţara noastră se recomandă folosirea benzilor înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din

30

ţări cu pomicultură avansată recomandă covorul înierbat pe întreaga suprafaţă pentru obţinerea fructelor de calitate superioară. Ogorul lucrat, pe lângă avantajele cunoscute, prezintă multe dezavantaje atât tehnologice, cât şi bio-pedologice şi fizico-mecanice. Această metodă se recomandă în zonele aride, neirigate etc. Fertilizarea plantaţiilor de măr Fertilizarea în plantaţiile de măr presupune şi o analiză a factorilor care condiţionează absorbţia elementelor minerale de către rădăcini. În prezent, există o serie de elemente care permit conceperea mai raţională a tehnicii de fertilizare, luând în considerare variabilele pe care tehnicile de cultură şi irigaţia le introduc în actualele sisteme culturale În plantaţiile tinere de măr (2-3 ani) dozele de îngrăşăminte ce se aplică trebuie să fie moderate sau chiar pot lipsi, dacă fertilizarea de bază s-a efectuat corect şi solul este bine aprovizionat cu elemente nutritive. Dacă aceşti parametri nu sunt îndepliniţi, atunci se va fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg P 2O5 şi 40 kg K2O s.a/ha. Odată la 2-3 ani se va administra 20-30 t/ha gunoi de grajd. Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe rândurile de pomi, în benzi a căror lăţime creşte progresiv cu vârsta pomilor. În plantaţiile pe rod se vor administra 30-40 t/ha gunoi de grajd odată a 3-4 ani, iar anual 100-150 kg N, 60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O la hectar, funcţie de fertilitatea solului, încărcătura de rod, vârsta pomilor etc. În funcţie de momentul în care azotul este făcut disponibil se modifică în mod considerabil comportamentul vegetativ şi productiv al mărului. Azotul stimulează producţia totală de substanţă uscată mai ales dacă este disponibil în perioada iunie-iulie, când substanţa uscată produsă este orientată cu precădere spre structurile permanente ale pomilor (tulpină, ramuri de schelet şi rădăcini). Dezvoltarea vegetativă superioară, astfel indusă, determină un mai mare consum hidric, de care depinde rata mai mare a absorbţiei calciului şi potasiului, îndeosebi în intervalul iulie-august. Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată net de disponibilităţile de azot în perioada iunie-septembrie a anului precedent. Forma de azot utilizată influenţează în mod considerabil reacţia plantelor la fertilizare, chiar şi în condiţiile aplicării unor doze egale. În general, forma nitrică, stimulează activitatea vegetativă mai mult decât forma amoniacală. Totodată, forma amoniacală favorizează acumularea azotului şi fosforului în frunzele de măr în timp ce forma nitrică conduce la acumularea unor cantităţi sporite de calciu. În general, elementele nutritive sunt furnizate pomilor prin intermediul solului, în diferite moduri: prin aplicare generalizată sau localizată, la suprafaţă sau încorporate. Alegerea între un mod sau altul poate depinde de metodele de întreţinere a solului, metoda de irigare etc. Aplicarea îngrăşămintelor se mai poate realiza la nivelul părţilor aeriene. În toate cazurile, cantităţile de îngrăşăminte ce se vor aplica, vor fi calculate în urma cartării agrochimce a solului, analizelor de fructe şi frunze etc. În urma acestor analize, precum şi altora efectuate mai mulţi ani consecutivi s-a ajuns la concluzia că pentru o plantaţie superintensivă de măr (2.500 pomi/ha), amplasată pe un sol cernoziom cambic întreţinut ca ogor lucrat în zona de N-E a României se recomandă următoarea conduită de fertilizare: N200, P180, K300, Ca250, Mg80 kg s.a/ha, completată cu o normă de irigare de 1500 m3/ha (G. Grădinariu, 1994).

31

Irigarea plantaţiilor Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, .s-a ajuns la concluzia că irigarea mărului presupune aplicarea de udări frecvente cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale sistemului radicular, care sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat. Ca urmare este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, în funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice. În livezile tinere de măr situate în zonele de stepă şi silvostepă, pentru pomi şi portaltoi vegetativi cu înrădăcinare superficială se folosesc 200-250 m 3/ha apă la o udare, pentru umectarea solului până la adâncimea de 35-40 cm. Pentru pomii cu înrădăcinare mai profundă se utilizează cantităţi mai mari de apă la o udare (300-350 m 3/ha), pentru a se umecta solul pe o adâncime de 50-60 cm. Numărul de udări variază de la 2-3 până la 4-5 funcţie de perioadele de secetă. În livezile pe rod se aplică 4-5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400-700 m3/ha. Momentele de aplicare a udărilor sunt: înainte de dezmugurit (dacă iarna a fost secetoasă); la 15-20 zile după legarea fructelor; după căderea fiziologică din iunie, în timpul creşterii intense a lăstarilor; la 20-25 zile înainte de recoltatul fructelor şi după recoltare pentru aprovizionarea solului. În condiţiile ecologice de NE a României, pentru optimizarea umidităţii din sol la cultura intensivă a mărului este necesară o normă de irigare de 900 m 3/apă/ha pentru metoda de irigare localizată (prin picurare) şi de 1500 m3/ha pentru udarea prin aspersiune deasupra coroanei. Pentru celelalte metode (prin scurgere la suprafaţă) este necesară o normă de irigare de 2000 m3/ha administrate în minim 4 reprize mai ales în perioadele critice pentru pomi (G. Grădinariu, 1994). Îngrijirea recoltelor Pentru obţinerea unor fructe de calitate şi cu capacitate bună de păstrare este necesar să se intervină prin anumite lucrări care să normeze încărcătura de rod, să prevină căderea prematură a fructelor şi să reducă apariţia unor deranjamente fiziologice în perioada postrecoltă. În cultură există soiuri care îşi autoreglează singure încărcătura de rod, prin căderea fiziologică şi la care nu trebuie intervenit decât prin tăieri. Rărirea manuală se efectuează din faza de boboci florali sau flori scuturate până la cea de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie influenţează pozitiv calitatea producţiei şi stimulează diferenţierea mugurilor. Rărirea mai tardivă, când fructele au 3-4 cm diametru, influenţează pozitiv calitatea recoltei însă are efecte minime asupra diferenţierii mugurilor micşti. Se mai poate efectua o rărire tardivă cu dublu efect: obţinerea de fructe cu calităţi superioare şi valorificarea industrială a celor rărite. Toate aceste metode de rărire manuală se practică din ce în ce mai puţin în plantaţiile industriale, datorită consumului excesiv de forţă de muncă. Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin lovituri mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, scuturătorul cu aer comprimat Stormas, vibratorul portativ Homelite cu 1000-1500 vibraţii pe minut (la 30-40 zile după înflorit) – după Costa, 1974. Epoca optimă pentru această intervenţie este când

32

fructele au diametrul de cca. 20 mm. Înaintea răririi mecanice se elimină ramurile pendente care resimt mai slab vibraţiile. Prin această metodă se reduce timpul de lucru cu 8-10% (Baldini, 1986). Şi această metodă este greu de realizat, iar rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate ceea ce face să se folosească tot mai puţin. Rărirea chimică este cea mai modernă, mai eficientă şi mai ieftină dintre toate metodele. Această metodă se aplică la măr atât florilor cât şi fructelor şi constă în efectuarea a 1-2 stropiri.Prima în timpul înfloritului iar următoarea la 14-21 zile. În acest sens se utilizează substanţele D.N.O.C., NAD sau Carbaryl. Există şi alte substanţe ce se folosesc tot în acest scop: Geramid, Etephan, Ethrel, Ana. Dintre produsele româneşti, rezultate bune au dat Norchim şi Amid 80, sintetizate la Institutul de chimie Cluj Napoca de către cercetătoarea Teodora Panea. Experienţele s-au efectuat cu mai multe soiuri de măr la S.C.P.P. Iaşi (G. Grădinariu, M. Istrate, 1994, 1995), ajungându-se la câteva concluzii importante: - nu toate soiurile “răspund” identic la răritul chimic (cel mai sensibil şi cu rezultate contradictorii s-a dovedit a fi soiul Starkrimson); - dozele aplicate trebuie să fie diferite, funcţie de soi şi încărcătura de fructe (tabelul 7); - condiţiile climatice din momentul aplicării influenţează hotărâtor efectul tratamentului; - aplicarea răritului chimic se va efectua numai după cercetări atente, cu mult discernământ, deoarece s-a constatat o oarecare fitotoxicitate mai ales la pomii şi frunzele tinere. Tabelul 7. Rărit chimic-doze recomandate (după G. Grădinariu, 1995) Soiul Golden Delicious Wagener premiat Idared Starkrimson

Norchim (ml/100 l apă) 120 100 80 60

Amid 80 (Rarex) (g/100 l apă) 80 60 60 30

O altă substanţă care a dat rezultate în răritul fructelor la specia măr este şi acidul alfanaftilacetic (Rodofix). Acesta se aplică atunci când fructul central din inflorescenţă are un diametru de 10-14 mm. Se recomandă a se folosi acest produs numai atunci când naftilacetamida nu se poate aplica din cauza timpului neprielnic, de exemplu. Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare. Există în pomicultură soiuri ale speciei măr, care datorită unor carcteristici genetice, dar şi datorită unor condiţii ecologice şi tehnologice deficitare, prezintă fenomenul de cădere prematură. Funcţie de aceşti factori pot cădea cca. 20-30% din fructe cu 2-3 săptămâni înainte de maturitatea de recoltare. Căderea fructelor se poate datora acumulării excesive de etilenă sau scăderii conţinutului fructelor în auxină (Wrieng şi Philips, 1973). Pentru evitarea acestui fenomen negativ se efectuează tratamente cu diferite substanţe hormonale. Un produs românesc care a dat rezultate satisfăcătoare este Norchimul. Acesta se aplică la soiurile de măr cu cca. o lună înaintea recoltării în concentraţie de 2000 ppm. Alte substanţe care au dat

33

rezultate bune sunt: naftilacetamida-10 g/100 l apă, 1000-1200 l/ha soluţie, acidul naphthylacetamidă + naftilacetamida-60 g/100 l apă, 100 l soluţie la hectar. Acest tratament se efectuează când primele fructe încep să cadă şi trebuie să fie repetat la 10-14 zile cu un timp de aşteptare de 10 zile. Rugozitatea la soiul de măr Golden Delicious poate fi redusă sau chiar combătută prin tratamente cu preparatele: Golclavc, Regulex (Comerani, 1980) sau acidul giberilic A4+A7,2550 ml/100 l apă. Acest produs trebuie să fie utilizat după înflorit însă nu mai târziu de 30 zile ce urmează înfloritului. Diminuarea atacului de Bitter-pit se relizează prin tratamente cu clorură de calciu cristalină (0.6+un solvent în concentraţie de 0.05%) sau sub formă lichidă (1%). Se vor efectua 2-4 tratamente cu 30-40 zile înainte de recoltat. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Mărul este una din speciile cele mai atacate de boli şi dăunători. După mai mulţi cercetători (Parker, 1979, Way, 1988) la măr s-au întâlnit 80 de boli, 64 specii de insecte şi acarieni şi 8 specii de nematozi. Aceste cifre sunt într-o dinamică permanentă, din nefericire în creştere. În acelaşi timp trebuie să precizăm că nu toate aceste boli sau dăunători sunt prezente în majoritatea zonelor de cultură a mărului şi nici acolo unde există nu toate provoacă pierderi economice importante. Dintre bolile cele mai importante, pagube sunt provocate de rapăn (Endostigme inaequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha), iar dintre dăunători: păduchele de San José, afide, păianjeni bruni sau roşii, viermele merelor şi alţii. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la măr se face prin aplicarea a două tratamente în perioada de repaus cu unul din produsele: Oleoecalux 1,5%, zeamă sulfocalcică 20% sau polisulfură de bariu 6%. În perioada de vegetaţie se efectuează minim 6-9 tratamente, din care trei înainte de înflorit. Primul tratament se face la începutul dezmuguritului, contra gărgăriţei florilor (Anthonomus pomorum) cu Detox 25-0,6%, Carbetox 37-0,4% sau Fosfatox R 350,1%. Al doilea tratament se face contra rapănului şi făinării, cu zeamă sulfocalcică 2% sau cu zeamă bordoleză 0,5%+sulf muiabil 0,7%, eventual cu Captan 50-0,25% + Karathane 0,1%. Acest tratament se repetă în subfaza de răsfirare a inflorescenţelor până la deschiderea primelor flori. În locul captanului se poate folosi Dithane M 45-0,2% sau Topsin M 700,07%. După înflorit, începând din momentul când la 10-15% din flori au căzut petalele, se mai efectuează încă 4-5 tratamente mixte la avertizare. Precizăm că produsele menţionate mai sus sunt din ce în ce mai mult înlocuite cu altele noi, care se vor folosi conform recomandărilor producătorilor, însă momentul aplicării lor rămâne de regulă acelaşi.(tabelul 8.) În cazul soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, de tip vertical sau Vf (Romus 1 şi 3, Prima, Pionier, Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se efectuează numai 6-8 tratamente cu insecticide, eliminându-se complet stropirile cu fungicide. Atunci când se cultivă soiuri cu rezistenţă genetică la boli, de tip orizontal sau poligenic (Generos, Auriu de Bistriţa etc.), în cadrul celor 6-8 tratamente cu insecticide, doar la 1-3 stropiri se introduc şi fungicide.

34

Tabelul 8. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR MĂRULUI Nr. Fenofaza (luna) Boli şi dăunători de combătut crt. 0 1 2 1 Dezmugurit (martie) Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) ouă de afide, acarieni 2

3

Înfrunzirea Rapăn mugurilor florali (Venturia inaequalis) (aprilie, decada II) Focul bacterian (Erwinia amylovora) Făinare (Podosphera leucotricha)

Sulf muiabil (0,7%); Kumulus 80 S (0,3%); Bumper 250 EC (0,03%); Microthiol (0,3%) Ouă de acarieni, afide US 1 (1,5%); Apollo (0,04%): Păduchele din San José Fastac (0,02%); Diazol 60 EC (Quadraspidiotus perniciosus); molia(0,15%); Chinmix5 SC (0,03%) pieliţei fructelor; insecte minatoare Fungicidele sistemice Înfoierea corolei, Rapăn Folpan 50 WP (0,2%) (Rubigan, Systhane, buton roz (aprilie, (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) decada III) Delan 750 SC (0,05 %); MerpanAnvil, Vectra, Punch, Score, etc) au acţiune 50 (0,25%) impotriva rapănului şi a Score 250 EC (0,01%); făinării, dar remanenţa Systhane 12 EC (0,04%); lor este de numai 7 zile. Anvil 5 SC (0,06%); Rubigan12 EC (0,04%) Făinare Sulf muiabil (0,7%); (Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%) Bumper 250 EC (0,03%) Insecte minatoare, Defoliatoare

4

Fungicidul şi/sau Observaţii insecticidul recomandat 3 4 Oleoekalux (1,5%); Tratamentul se va Oleocarbetox 37 (3%); efectua unde este Polisulfură de bariu (6%) rezervă biologică, pe timp liniştit, fără vânt sau ploaie Turdacupral (0,5%); Zeamă bordeleză (0,5%); Champion 50 WP (0,2%)

Decis 2,5 EC (0,03%);Numai dacă în anul Chinmix5 SC (0,03%); Diazolprecedent a fost atac 60 EC (0,15%); Sumi-alpha 2,5şi se înregistrează EC (0,04 %); Fastac (0,02%) capturi în capcane. Începutul Rapăn Fungicide de contact (Idem T3); Dacă regimul de scuturării petalelor (Venturia inaequalis) Fungicide sistemice+fungicide precipitaţii este mai (aprilie-mai) de contact bogat şi condiţiile Sau fungicidele sistemice sunt favorabile complexe: Atemi C (0,1%); infecţiei. Systhane CPU (0,1%); Shavit 71,5 F (0,2%); Folicur M 50 WP (0,075%); Stroby DF (0,01%) Făinare Bumper 250 EC (0,03%) (Podosphera leucotricha) Karathane LC (0,1 %) Kumulus 80 S (0,3 %) Shavit 250 EC (0,05 %) Insecte minatoare (L. blancardella, Zolone 35 EC (0,25%) Insecticidul trebuie L. scitella), Chinmix5 SC (0,03%) să fie selectiv Defoliatoare (Limantria dispar, Diazol 60 EC (0,15%) pentru albine şi cu Hedia nubiferana), Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) toxicitate redusă. Viespea fructelor (Haplocampa testudinea)

35

0 5

1 Fruct de mărimea unei alune, diametrul de cca. 1 cm (mai)

2 Rapăn (Venturia inaequalis) Făinare (Podosphera leucotricha)

Insecte minatoare, Defoliatoare, Viespea fructelor (Haplocampa testudinea) 6

7-8

Fruct cu diametrul de 2-2,5 cm (iunie)

Fruct cu diametrul de 2,5-3,5 cm (iunie)

Rapăn (Venturia inaequalis) Făinare (Podosphera leucotricha) Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) viermele merelor (Cydia pomonella) insecte minatoare, defoliatoare, afide Rapăn (Venturia inaequalis)

Făinare (Podosphera leucotricha)

9 10

Fruct la jumătate din mărimea naturală normală (iulie)

Continuare Tabelul 8. 3 4 Fungicide sistemice complexe: Dacă plouă se Atemi C (0,1%); Systhane CPU recomandă un (0,1%) produs sistemic + Stroby DF (0,01 %) unul de contact. Fungicide sistemice: Systhane 12 EC (0,04%) Vectra 10 SC (0,03%) Score 250 EC (0,01%) Rubigan 12 EC (0,04%) Fungicide de contact: Folpan 50 WP (0,2%) Dithane M 45 (0,2%) Merpan 50 (0,25%) Fungicide antioidice: Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%) Shavit 250 EC (0,05%) Zolone 35 EC (0,25%) Fastac 10 EC (0,015%) Chinmix5 SC (0,03%) Diazol 60 EC (0,15%) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) Idem, tratamentul 5 Fastac 10 EC (0,015%) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %) Sinoratox R 35 (0,15%) Diazol 60 EC (0,15%) Chinmix5 SC (0,03%) Decis 2,5 EC (0,03%) Folpan 50 WP (0,2%) Captadin 50 PU (0,25%) Merpan 50 (0,25%) Mancozeb 80 WP (0,2%) Dithane M 45 (0,2%) Vondozeb 80 WP (0,2%) Karathane LC (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%) Microthiol special (0,3%) Bumper 250 EC (0,03%) Shavit 250 EC (0,05%)

Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) viermele merelor (Cydia pomonella) păduchele lânos (Eriosoma lanigerum)

Ecalux S (0,1%) Carbetox 37 EC (0,5%) Reldan 40 EC (0,15%) Ultracid 20 EC (0,2%) Pirinex EC (0,2%)

Rapăn (Venturia inaequalis)

Merpan 50 (0,25%) Dithane M 45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Polyram DF (0,25%) Sancozeb 80 WP Vondozeb 80 WP (0,2 %) Captadin 50 PU (0,25%) Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,1%) Afugan CE (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%)

Făinare (Podosphera leucotricha viermele merelor, G2 (Cydia pomonella)

Fastac 10 EC (0,015%) Diazol 60 EC (0,15%)

Numai dacă nu s-a făcut tratament cu Oleoekalux şi este rezervă de păduchele din San José sau păduchele lânos. Tratament preventiv pentru infecţiile pe fructe sau stoparea infecţiilor secundare (0,20%); (prin conidii).

Numai la soiurile sensibile la făinare. Dacă este rezervă biologică

36

0

1

2 3 Insecte minatoare Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %); (Phyllonorycter blancardella, Chinmix5 SC (0,03%) Phyllonorycter conylifoliella) Decis 2,5 EC (0,03%) Acarieni Neoron 500 Ec (0,1%) (Panonychus ulmi, Tetranychus Kelthane 18,5 (0,2%) urticae) Omite 57 EC (0,1%) Mitac 20 EC (0,3%) Danirum (0,06%) 10-11 Fructul la ¾ din Rapăn Merpan 50 (0,25%) mărimea normală (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) (iulie-august) Folpan 50 WP (0,2%) Polyram DF (0,25%) Sancozeb 80 WP (0,20%) Vondozeb 80 WP (0,2%) Captadin 50 PU (0,25%) Făinare Bumper 250 EC (0,03%) (Podosphera leucotricha) Karathane LC (0,1%) Afugan CE (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%) Păduchele din San José, G2 Ekalux S (0,1%) (Quadraspidiotus perniciosus); viermele Pyrinex 48 EC (0,2%) merelor, G2 (Cydia pomonella); Carbetox 37 EC (0,5 %) păduchele lânos (Eriosoma lanigerum) Ultracid 20 EC (0,2%) Insecte minatoare (Phyllonorycter blancardella, Phyllonorycter Reldan 40 EC (0,15%)

Continuare Tabelul 8. 4

-dacă sunt numai adulţi -dacă sunt prezente toate formele (ouă, forme mobile)

conylifoliella defoliatoare

Acarieni Neoron 500 Ec (0,1%) (Panonychus ulmi, Tetranychus Kelthane 18,5 (0,2%) urticae) Omite 57 EC (0,1%) Mitac 20 EC (0,3%) Danirum (0,06%) 12. La 10-14 zile de la -rapăn Dithane M 45 (0,2%) tratamentul 11 (la -făinare Merpan 50 WP (0,25%) avertizare) -monilioză -păduchele din San José Pirinex 48 CE (0,2%) -insecte minatoare Reldan 40 EC (0,15%) -insecte defoliatoare Ekalux S (0,1%) 13. La 14 zile -rapăn Merpan 50 WP (0,25%) de la tratamentul 12 -făinare Dithane M 45 (0,2%) (la avertizare) -monilioză -păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%) 14. După căderea -boli de scoarţă şi lemn Zeamă bordeleză (0,75-1%); frunzelor Turdacupral 50 PU (0,5%)

-cu respectarea timpului de pauză -cu respectarea timpului de pauză -cu respectarea timpului de pauză

Particularităţile maturării şi recoltării merelor Spre deosebire de fructele altor specii, merele au însuşirea să-şi continue maturarea şi să-şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării. Soiurile de mere de vară şi de toamnă se recoltează în pârgă, cu 7-10 zile înainte de maturitatea de consum, când au ajuns la mărimea şi coloraţia specifică. Recoltarea se face în momentul optim, pentru a preveni căderea şi deprecierea fructelor. Fiind mai perisabile, acestea se expediază la beneficiar imediat după recoltare, când rezistenţa lor la manipulare şi transport este mai mare. Pentru soiurile de iarnă recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate care asigură o capacitate de păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin urmărirea unui grup de indicatori cum ar fi: - mărimea specifică a soiului;

37

- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde intens spre o culoare verde-gălbui; - amidonul este prezent în secţiunea transversală a fructelor în zona cuprinsă între partea exterioară a casei seminale şi partea fasciculelor libero-lemnoase mediene; - fermitatea fructelor; - intensitatea respiratorie; - uşurinţa desprinderii fructelor de pe ramură; - conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr, aciditate, s.u. etc. Recoltarea se face manual, productivitatea la cules fiind influenţată de talia pomilor, densitatea şi mărimea fructelor. Tehnica recoltării Prin această operaţiune tehnologică, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative ale fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste desiderate trebuie să se respecte câteva reguli generale de bază: - starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele cu rouă, arşiţă, ploaie etc.; - detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul desprinderii de pe plantă; -să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în ambalajele de cules sau la deversarea lor în recipientele de transport sau păstrare îndelungată. Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. Merele se recoltează în saci de recoltat care se golesc în lăzi-containere aşezate direct pe mijlocul de transport. Se evită astfel staţionarea fructelor în livadă iar productivitatea muncii creşte cu 12-15%.

CULTURA PĂRULUI Pyrus sativa Lam

Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine şi aria de răspândire Importanţă culturii Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat, deşi se situează la o distanţă considerabilă de măr atât ca real de extindere cât şi volum al producţiei. Este o specie longevivă, foarte productivă, precoce ce valorifică foarte bine condiţiile ecologice din zonele pomicole ale ţării. Sortimentul de soiuri este bogat ceea ce face posibil ca fructele să poată fi consumate în stare proaspătă o perioadă de 8-10 luni. În afară de consumul în stare proaspătă, perele sunt mult mai utilizate şi în industria alimentară (în unele ţări, S.U.A, Franţa 70-80%) sub formă de sucuri, compoturi, paste, marmelade, fructe deshidrate sau congelate. Pentru industrializare au o valoare deosebită soiurile cu pulpa albă, fără sclereide, cu structura şi textura fină ca: Williams, Păstrăvioare, Contesa de Paris, Fondantă de pădure, Buna Luiza de Avranche etc.

38

Compoziţia chimică deosebit de complexă, suculenţa, aroma, gustul plăcut fac din pere un fruct de lux pentru multe ţări. Din punct de vedere biochimic perele conţin: zahăr – 8,10-14,2%, aciditate-0,12-0,45%, substanţe tanoide - 0,06-0,27%, substanţe pectice - 0,14-0,71%, proteine brute - 0,24-0,71%, vitamina C - 0,16-11,0 mg/100g. În general perele sunt mult mai sărace în vitamine decât merele. Valoarea energetică a perelor, exprimată în calorii la 100 g fructe proaspete, variază de la 50,52% la soiul Torino şi 83,20% la soiul Untoasă Luçon. Pe lângă valoarea alimentară şi energetică a perelor, acestea au şi o valoare terapeutică în primul rând datorită predominanţei echivalenţilor bazici asupra acelor acizi (6,10 mg/1,58mg) cu rol în echilibrarea rezervelor din organism. De asemenea, perele conţin cantităţi importante de celuloză cu rol în regularizarea activităţilor peristalice intestinale. Consumate în stare proaspătă, perele sunt laxative, diuretice, reconfortante, mineralizante şi răcoritoare. Originea şi aria de răspândire Părul este una din speciile cele mai vechi în cultură, existând documente scrise cu cca. 3000 ani î.Ch. Deşi, mulţi autori consideră nesigură originea părului, Vavilov precizează trei centre de origine ale genului Pyrus: China, Asia Centrală şi Orientul Apropiat (Asia Mică). Cu peste 1000 ani î.Ch. cultura părului era destul de răspândită în Republica Elenă şi în Imperiul Roman. De aici, părul s-a răspândit mai întâi în Franţa, Belgia, Anglia, apoi în toată Europa. Dacă în secolul al XVI-lea în Franţa existau cca. 250 soiuri în secolul al XIX-lea se cunoşteau peste 900 soiuri. În Asia Orientală, cultura părului este foarte veche în timp ce în America a fost introdusă de colonizatori în secolul al XVIII-lea. Aria culturii părului s-a extins succesiv şi în Australia, dezvoltându-se apoi în toată lumea, în special, în ţările din zona temperată din ambele emisfere, cu precădere în cea nordică unde ajunge până la 55-58o latitudine (Suedia). Producţia mondială de pere este de cca. 16 milioane tone (2000) obţinută în cea mai mare parte în Asia, urmată de Europa şi America de Nord (tabelul 9). Tabelul 9 Producţia de pere la nivel mondial (tone) (Anuarul FAO, 2001) Conţinutul TOTAL d.c Asia Europa America de Nord America de Sud Africa

1997 14.185.711 8.340.721 3.315.289 961.311 837.242 479.094

1998 15.132.630 9.196.262 3.550.373 883.260 816.328 460.477

1999 15.613.277 9.727.106 3.466.749 872.160 811.729 484.003

2000 15.740.000 9.864.000 3.611.320 880.374 890.857 520.009

Cele peste 3.500.000 tone de pere ce se obţin în Europa sunt produse în cea mai mare parte în următoarele ţări: Italia, Spania, Germania, Franţa, Ucraina, Portugalia (tabelul 10).

39

Tabelul 10 Producţia de pere în Europa (tone) (Anuarul FAO, 2001) Ţara TOTAL d.c. Italia Spania Germania Franţa Ucraina Portugalia

1997 3.315.289 650.180 734.400 273.500 267.600 248.000 173.947

1998 3.550.373 931.015 599.800 429.300 260.300 149.000 120.033

1999 3.466.749 931.015 603.100 333.700 272.000 149.000 120.000

2000 3.611.320 963.178 615.200 345.500 275.100 151.300 123.100

Condiţiile ecologice din România oferă speciei păr, condiţii foarte bune de creştere şi dezvoltare în majoritatea bazinelor pomicole unde ocupă cca. 7000 ha cu o producţie de aproximativ 32.000 t. produsă în cea mai mare parte în sectorul particular (cca. 98%). Judeţele cu producţia cea mai mare de pere sunt: Argeş, Neamţ, Bacău, Suceava, Bihor, Iaşi, Vâlcea (tabelul 11). Tabelul 11. Producţia de pere din principalele judeţe producătoare (t) (Anuarul ştiinţific al României, 1999) Judeţul Argeş Neamţ Bacău Suceava Bihor Iaşi Vâlcea

1996 8.459 4.266 3.537 3.139 3.452 3.224 2.640

1998 TOTAL d.c. 7.236 5.452 4.750 4.059 3.677 3.323 2.780

Sector privat 7.201 5.409 4.692 4.024 3.490 3.297 2.777

Sortimentul de soiuri Fonduri mari de germoplasmă se găsesc în colecţiile din Luxemburg (cca. 2500 soiuri), la Grădina Botanică Nichitachi (peste 1200 soiuri) etc, iar pe glob se întâlnesc peste 6000 de soiuri. La noi în ţară, cultura părului este foarte veche fiind cunoscută din vremea dacilor. Primele soiuri străine au fost introduse în România cu peste 400 ani în urmă. Fondul românesc de germoplasmă cuprinde cca. 600 genotipuri din care 29 specii, 146 soiuri autohtone, 350 soiuri şi selecţii străine la care se adaugă încă multe biotipuri locale nestudiate. Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS (2000) cuprinde 29 de soiuri dintre care 14 româneşti şi 15 soiuri străine obţinute în Franţa (7), USA (3), Italia (3) şi Anglia (2). Acest grup de soiuri se caracterizează prin faptul că asigură un consum de fructe proaspete pe o perioadă de 260-300 zile respectiv din luna iulie până în aprilie-mai funcţie de condiţiile de păstrare.

40

Ca perioadă de recoltare şi consum a fructelor sortimentul cuprinde 11 soiuri de vară, 12 soiuri de toamnă şi 6 soiuri de iarnă. Există soiuri rezistente genetic la principalele boli şi dăunători care alături de soiurile cu fructe mari, intens colorate în roşu, vor deţine o pondere importantă în sortiment. SOIURI DE VARĂ 1. Bella de Giugno, soi italian, introdus în România în 1997, viguros, productiv, precoce, tip “spur” rezistent la ger, secetă, mediu rezistent la boli, incompatibil cu gutuiul (cu intermediar). Fruct submijlociu (60-100g), piriform, galben-verzui pigmentat cu roz. Pulpa este alb-gălbuie, cu suculenţă medie, semifondantă. Recoltarea: prima jumătate a lunii iulie. 2. Triumf, soi românesc (1985), de vigoare mijlocie spre mare, parţial autofertil, cu fructificare pe formaţiuni scurte şi lungi, precoce, foarte productiv rezistent la rapăn şi pătarea albă a frunzelor, incompatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (120-130g), piriform, verde-gălbui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa semifondantă plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie. 3. Daciana, soi românesc (1989), de vigoare mijlocie, parţial autofertil, cu tendinţă de partenocarpie, relativ precoce, foarte productiv (22-26 t/ha), rezistent la ger, tip de fructificare standard, are afinitate cu gutuiul. Fructul mijlociu (120-160g), piriform-alungit, roşuportocaliu. Pulpa este albă, fină, fondantă, plăcută la gust. Recoltarea: decada a III-a lunii iulie. 4. Untoasă precoce Morettini, soi italian, introdus în România în 1958, viguros, precoce, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger, compatibil cu gutuiul. Fructul mare, piriform, galben-pai cu roşu pe partea însorită. Pulpa este albă, fină, fondantă, intens aromată, cu gust foarte bun. Recoltarea: prima jumătate a lunii august. 5. Argessis, soi românesc (1985), de vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare semitardiv, productiv (25-30 t/ha), rezistent la boli şi dăunători, compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (120-140g), piriform, verde-gălbui acoperit cu roşu-aprins peste 50%. Pulpa are consistenţă medie, este suculentă, fondantă, cu gust foarte bun. Recoltarea: decada a II-a a lunii august. 6. Carpica, soi românesc (1989), de vigoare mijlocie, standard, precoce, productiv (2530 t/ha) rezistent la ger, sensibil la secetă, compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (140-160g), piriform, galben-pai, acoperit cu rugină. Pulpa albă fondantă, aromată şi cu gust plăcut. Recoltarea: decada a III-a a lunii august. 7. Timpurii de Dâmboviţa, soi românesc, (1968), viguros, tardiv, înfloreşte semitârziu, foarte productiv, rezistent la ger, incompatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu, scurt piriform, galben-verzui, 2/3 roşu aprins. Pulpa este albă, suculentă, fondantă, foarte bună la gust. Recoltarea: decada a II-a a lunii august. 8. Favorita lui Clapp, soi american, foarte vechi (1860) de vigoare mare, cu fructificare pe ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la secetă şi ger, înflorire semitârzie, sensibil la afide. Fructul mijlociu spre mare (130-160g), scurt piriform, verde-gălbui, cu roşu carmin dungat pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este albă, foarte suculentă, fină, fondantă, intens aromată, gust dulce-vinuriu, răcoritor. Fruct bun pentru consum în stare proaspătă. Recoltarea: a II-a jumătate a lunii august. 9. Getica, soi românesc (1994), de vigoare submijlocie, precoce (anii 3-4 de la plantare), productiv (12-20 t/ha), fructificare de tip “spur”, sensibil la Psylla sp. Fructul este de mărime medie (130-160g), piriform, uşor alungit, de culoare galben-pai, acoperit pe partea însorită cu rugină foarte slabă. Pulpa este albă, semifondantă, suculentă, de bună calitate. Recoltarea: decada a II-a a lunii august.

41

10. Napoca, soi românesc (1969), vigoare mijlocie-mare, fructifică pe ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la ger, compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (130-150g), piriform, galben-verzui, roşiatic pe partea însorită. Pulpă fondantă, cu gust plăcut. Recoltarea: decada a III-a a lunii august. 11. Williams, soi englezesc, foarte vechi (1770), introdus în România în 1900 deţinând o pondere importantă în cultură, semiviguros, precoce, productiv, parţial autofertil, înfloreşte târziu. Sensibil la ger şi secetă, incompatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, cu conturul neregulat, galben-pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru masă şi industrializare, cu pulpa albă, fondantă, fără sclereide, foarte suculentă, dulce-vinurie, puternic aromată. Recoltarea: sfârşitul lunii august. SOIURI DE TOAMNĂ 12. Williams roşu – este o mutaţie a soiului Williams obţinută în SUA (1958). Soi semiviguros, precoce, productiv, sensibil la ger şi secetă, incompatibil cu gutuiul. Fructul este mare (180-200g), piriform, colorat în roşu-intens pe toată suprafaţa. Pulpa este de calitate superioară, la fel ca la Williams. Recoltarea: prima decadă a lunii septembrie. Se păstrează 1-2 luni. 13. Doina, soi românesc (1978), semiviguros, rezistent la ger, cu fructificare standard, precoce, productiv, compatibil cu gutuiul. Fructul mijlociu spre mare (160-180g) scurtpiriform, galben-verzui acoperit cu roşu-vişiniu pe 1/2 din suprafaţă. Pulpa este alb-verzuie, fondantă, suculentă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie, se păstrează 25-30 zile. 14. Haydeea, soi românesc (1993), semiviguros, precoce, productiv (27-33 kg/pom), rezistent la ger şi boli, fructifică predominant pe ramuri de rod scurte. Fructul este mijlociu spre mare, scurt-piriform, fără cavitate pedunculară, de culoare galbenă, uşor rumenită. Pulpa este suculentă, dulce, plăcut acidulată, şi fin aromată. Soi destinat consumului în stare proaspătă şi industrializării. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 25-30 zile. 15. Untoasă Hardy, soi francez (1830), viguros, cu trunchiul şi axul puternice, coroana îngust conică, capacitate redusă de ramificare, fructifică preponderent pe formaţiuni scurte, intră târziu pe rod, sensibil la ger, produce mult şi constant. Este compatibil cu gutuiul şi poate fi folosit şi ca intermediar. Fructul este mijlociu (120-140g), scurt conic, cu vârful larg, culoarea verde-gălbuie acoperită integral sau parţial cu rugină grosieră. Pulpa este albă, semifondantă, foarte suculentă, dulce vinurie, de calitate foarte bună. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 30-60 zile. 16. Untoasă de Geoagiu, soi românesc (1973), de vigoare mică-mijlocie, de tip spur, precoce, productiv, rezistent la boli, compatibil cu gutuiul. Fruct mare (200-220g), conic, galben-verzui, uşor rumenit. Pulpa este fondantă, dulce acidulată, de calitate bună. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 30-60 zile. 17. Untoasă Bosc, soi francez (1839), vigoare mijlocie-mare, precoce, incompatibil cu gutuiul, înflorire târzie, sensibil la ger, Psylla sp. şi acarieni, tolerant la rapăn. Fructul este mare, piriform cu zona pedunculară brusc alungită, formând un “gât” caracteristic lung şi gros. Culoarea este galben-verzuie, acoperită complet cu o rugină groasă, brun roşietică specifică. Pulpa este alb-gălbuie, foarte fină, fondantă, suculentă, foarte bună la gust. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 30-60 zile. 18. Higland, soi american (1974), viguros, foarte productiv, semiprecoce, cu înflorire semitimpurie, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare, conic, verde-gălbui. Pulpa este albă, densă, foarte suculentă, cu gust plăcut. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-80 zile.

42

19. Aniversarea, soi românesc (1973), viguros, foarte productiv (25-30 t/ha), spur, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (200g), piriform-alungit, galben-verzui, prevăzut cu rugină ca şi Untoasă Bosc. Pulpa este semifondantă, cu gust taninos, dar plăcut. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60 zile. 20. Conference, soi englezesc (1890), de vigoare mijlocie, precoce, foarte productiv, rodire partenocarpică, capacitate slabă de ramificare, compatibil cu gutuiul, rezistent la ger, sensibil la secetă şi brume. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, verde-gălbui, uneori slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă de rugină în jurul caliciului. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, dulce, puţin acidulată, cu aromă plăcută. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; perioada de consum: octombrie-noiembrie. 21. Jeanne d’Arc, soi franţuzesc (1893), semiviguros, fructificare de tip “spur”, productiv, înfloreşte târziu, rezistent la ger şi boli, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (20-220g), tronconic, verde-gălbui, cu pulpa albă, suculentă, slab acidulată, plăcută la gust. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-90 zile. 22. Abatele Fetel, soi italian, semiviguros, de tip spur, precoce, productiv, dar inconstant, rezistent la boli, compatibilitate medie cu gutuiul, pretenţios la temperatură în perioada polenizării şi fecundării. Fructul mare, piriform alungit, verde-gălbui, uşor rumenit pe partea însorită. Pulpa este de culoare albă, fermă, dar la maturitatea de consum devine fondantă, suculentă, aromată cu gust bun. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 6090 zile. 23. Monica, soi românesc, (1994), semiviguros, precoce (anul IV de la plantare), productiv (15-30 t/ha), de tip “spur”, mediu rezistent la atacul bolilor şi dăunătorilor. Fructul este mijlociu spre mare (160-180g), piriform, de culoare galbenă-verzuie, cu puncte şi pete de rugină dungat roşu-aprins pe partea însorită, cu conturul uşor neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins în prelungirea axului fructului. Pulpa este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astrigent. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie, începutul lui octombrie, păstrarea 60-90 zile. SOIURI DE IARNĂ 24. Curé, soi framcez foarte vechi (1760), viguros, cu bună capacitate de ramificare, compatibil cu gutuiul, foarte productiv, dar inconstant; sensibil la rapăn şi ger; soi triploid, fructifică în general partenocarpic. Soi foarte răspândit şi la noi în ţară. Fructul este mare, piriform, alungit, asimetric, cu o dungă de rugină longitudinală şi un şanţ discret. Epiderma este verde-gălbuie la maturitate. Pulpa este albă-gălbuie, densă, slab parfumată şi potrivit de dulce cu sclereide fine şi gust uşor astrigent, plăcut, la maturitatea de consum. Recoltarea: începutul lunii octombrie; păstrarea: 100-150 zile. 25. Passe Crassane, soi francez (1845), foarte răspândit pe plan mondial. Soi de vigoare mijlocie-mică, cu capacitate bună de ramificare (se îndeseşte), sensibil la condiţiile de mediu şi la Erwinia, mai ales în timpul polenizării, este precoce şi moderat productiv. Fructul este mare, sferic sau scurt piriform, galben-verzui cu pete mari de rugină, cu pulpa fermă, dulce-vinurie, aromată, suculentă, bună pentru masă. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 150-180 zile. 26. Contesa de Paris, soi francez (1908), de vigoare mijlocie, tardiv, foarte productiv, înfloreşte timpuriu sau semitimpuriu, fiind afectat de brumele de primăvară; este sensibil la boli, compatibilitate slabă cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, verde-gălbui cu puncte mici de rugină, cu pulpa albă, fondantă, suculentă, de calitate foarte bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 150-180 zile. 27. Olivier de Sèrres, soi francez (1851), semiviguros, productiv dar inconstant, înfloreşte semitârziu şi este sensibil la rapăn; compatibil cu gutuiul. Fructul de mărime medie,

43

maliform, cu epiderma galbenă-verzuie, pulpa albă-gălbuie, fermă, cu gust foarte bun şi aromă distinctă. Recoltarea: începutul lunii octombrie; păstrarea 150-180 zile. 28. Republica, soi românesc (1973), de vigoare mică, foarte precoce şi productiv, de tip “spur”, înfloreşte semitimpuriu, este incompatibil cu gutuiul. Fructul este mare (240-260g), maliform, cu cavitate pedunculară, cu epiderma de culoare verde-gălbuie cu pete de rugină. Pulpa este albă, fondantă, suculentă, aromată, dar cu sclereide în jurul casei seminale. Se recoltează la începutul lui octombrie şi se păstrează 150-180 zile. 29. Euras, soi românesc (1994), imun la rapăn, rezistent la Psylla sp. şi acarieni. Pomul are vigoare mijlocie, formează o coroană globuloasă, fructifică preponderent pe ramuri scurte, este productiv (20-25 t/ha). Fructul este mijlociu (120-140g), ovoidal cu cavitate pedunculară asimetrică, cu conturul neregulat, epiderma subţire, netedă, de culoare galbenă-verzui, cu puncte de rugină, uşor rumenit. Pulpa albă, semifondantă, suculentă, fără sclereide şi cu gust bun. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 180-200 zile. Alte soiuri: Erwinia, soi nou, rezistent la rapăn şi la Erwinia, cu fructe mari, sferic-alungite sau scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros. Fructele sunt acoperite integral cu rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă, fără sclereide şi gust echilibrat. Păstrăvioare, soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare galbenă-verzuie, acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul fructului şi rugină grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-gălbuie, fondantă, suculentă şi gust echilibrat, dulce. Trivale, soi românesc, semiviguros, capacitate mică de ramificare, fructifică pe ramuri scurte, incompatibil cu gutuiul, fructul mic (70-100g), conic, verde-gălbui cu roşu pe partea însorită (1/3). Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de calitate bună. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. Untoasă Giffard, soi francez, viguros, cu capacitate mare de ramificare cu ramuri anuale lungi, flexibile, incompatibil cu gutuiul. Rezistent la ger, productiv; sensibil la rapăn. Fruct mijlociu (120-150g), piriform, aspectuos, galben-pai suflat cu roşu. În palntaţiile mai vechi, sau izolat în grădini se mai întâlnesc soiurile: Aromată de Bistriţa, Untoasă Clairgeau, Ducesa de Angouléme, Untoasă Diel, Decana Comisiei, Joseffina de Malines şi multe alte soiuri sau biotipuri locale. Portaltoii părului Diversitatea condiţiilor ecologice din zonele de cultură ale părului a impus crearea şi alegerea celor mai adecvaţi portaltoi care să valorifice superior aceste condiţii cât şi potenţialul genetic al soiului. Astfel, pe solurile superficiale şi sărace sunt recomandaţi portaltoii franc, cu sistemul radicular prfund şi puternic rezistenţi la secetă şi ger. Pe terenurile plane, cu soluri adânci, fertile se recomandă portaltoii de vigoare mijlocie şi mică proveniţi din Pyrus Communis, Pyrus calloriana şi Cydonia Oblonga. Portaltoii franc, indigeni sau din import, sunt mai rezistenţi la calcarul din sol, la boli şi dăunători, sunt compatibili cu toate soiurile de păr, dar întârzie fructificarea şi favorizează periodicitatea de rodire. Gutuiul, ca portaltoi pentru păr, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte fructificarea, asigură producţii mari, constante şi de calitate. Cu toate acestea mai există reţineri în utilizarea acestuia ca portaltoi datorită incompatibilităţii cu unele soiuri sau a unei compatibilităţi relative.

44

Portaltoii părului sunt mai puţin numeroşi decât ai mărului grupându-se în două: cu vigoare mare şi mijlocie (părul sălbatic şi părul franc) şi cu vigoare mijlocie-mică (gutui). Părul franc (Pyrus sativa), prezintă o mare heterogenitate în special datorită înmulţirii generative. În ţara noastră cei mai mulţi autori recomandă ca portaltoi franc pentru păr soiurile autohtone: P.F. Alămâi, P.F. Harbuzeşti, P.F. Popeşti şi mai recent P.F. Pepenii de Dărmăneşti, P.F. Pepenii de Negreşti, P.F. Cu miezul roşu şi P.F. Păstrăvioare. Toţi aceşti poraltoi au o înrădăcinare bună şi pot valorifica solurile profunde şi mai sărace. Au afinitate bună cu toate soiurile, imprimă vigoare mare şi tardivitate. Cu toate acestea, în prezent se mai altoieşte pe “franc”, cca. 10% din numărul total al soiurilor de păr

Cercetările prezente au condus la crearea de selecţii de păr cu însuşiri superioare. Seria OHF (Broklyl, Broknol), proveniţi din P. communis, obţinuţi în Columbia (Canada) cu mare rezistenţă la ger şi la Erwinia (Brooks, 1984). Seria retuziere (BH15, OH11, K15), Obţinuţi în Franţa din P. communis, sunt rezistenţi la ger şi la asfixia radiculară. Toţi sunt obţinuţi prin libera polenizare a soiurilor respective cu alte soiuri de păr. Imprimă pomilor o vigoare mai mică decât BA 29 şi o producţie mai mare (Michelesi, 1980). Seria P (P 2667, 2277 şi 2279) obţinuţi din P. communis în Franţa (Angers), au afinitate bună, imprimă vigoare scăzută pomilor (Michelesi, 1980). Seria Fiendiere, portaltoi obţinuţi în Franţa (Angers) din P. communis, imprimă pomilor omogenitate, rezistenţă la făinare şi vigoare mijlocie. Sunt folosiţi mai mult în Franţa (Rivalta, 1986). Seria BP (BP1, BP2) – obţinuţi în Africa de Sud din P. communis, imprimă pomilor vigoare mică, precocitate şi productivitate. Sunt rezistenţi la asfixia radiculară şi la calcar. Selecţii la gutui au avantaje şi dezavantaje deja precizate. Totuşi, în prezent pe gutui se altoieşte peste 80% din soiurile de păr. Prezentăm în continuare cele mai importante selecţii de gutui ca portaltoi: BA 29, portaltoi cu origine în Cydonia oblounga, obţinut la Angers în Franţa, Are o bună ancorare în sol, rezistent la secetă şi calcar, creştere uniformă, bună afinitate cu majoritatea soiurilor inclusiv Williams, Abatelè Fetel şi Kaiser liber de virusuri. Imprimă pomilor o intrare pe rod mai lentă. Gutuiul Sydo – portaltoi obţinut în Franţa (Angers) din Cydonia oblonga, are o bună înrădăcinare, se pretează la micropropagare “in vitro”, însă şi la înmulţirea prin butaşi şi marcote. Este tolerant la viroze şi la cloroze. Imprimă pomilor o vigoare mijlocie, omogenitate, productivitate. Este sensibil la frig şi la Erwinia (Brossier ’81). Superioară este clona C 8 C.A.V. Gutuiul Adams, provine din Belgia (Ruysbroek), are o înrădăcinare superficială. Se înmulţeşte prin marcote şi butaşi, reduce vigoarea pomilor, imprimă productvitate ridicată şi precocitate soiurilor. Necesită terenuri fertile şi umede (Gautier ’81) Gutuiul EMA, portaltoi ce provine din Anglia, are înrădăcinare bună, rezistent la boli şi afide, liber de virusuri, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari şi de calitate. Nu este compatibil cu toate soiurile necesitând intermediar (Conference, Untoasă Hardy etc.). Este sensibil la calcarul din sol (maxim 4-5 %), sensibil la ger şi la Erwinia. Clona E.M-C. este obţinută tot în Anglia şi reduce mult vigoarea pomilor. Seria CtS obţinuţi în Italia (Pisa), cu o bună înrădăcinare, bună rezistenţă la calcar (8%), imprimă pomilor precocitate, productivitate sporită şi bune calităţi fructelor. Din această serie s-au remarcat clonele CtS 212 şi CtS 214 (Cobionchi ’86). BN 70 – este o clonă românească de gutui ce imprimă pomilor vigoare mijlocie, similară gutuiului de tip A de Angers, dar este mai rezistent la ger.

45

Pe plan mondial se desfăşoară ceretări, şi deja sunt rezultate, pentru obţinerea unor portaltoi din alte specii de păr cum ar fi: Pyrus calleriana, P. betuleafolia, P. nivalis, P. serotina etc. Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului Sistemul radicular este influenţat de portaltoi. În general părul dezvoltă un sistem radicular puternic mai ales când este altoit pe păr franc sau sălbatec ce depăşeşte de 1,5-2 ori volumul coroanei. În acest caz marea masă a rădăcinilor active se găsesc în stratul de sol cuprins între 20-100 cm pe solurile argilo-lutoase şi 50-150 cm pe solurile puternic podzolite. Rădăcinile principale cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la 4-5 m adâncime. Când este altoit pe gutui, sistemul radicular al părului este mai redus, puternic ramificat, mai ales pe orizontală. Marea masă a rădăcinilor active situându-se în stratul de sol cuprins între 20 şi 40 cm ceea ce necesită în cele mai multe cazuri, mijloace de susţinere (spalieri, tutori) pe toată durata vieţii. Marea masă a rădăcinilor active se găsesc în primii 4 m 2 din jurul trunchiului (Atkinson, 1980). Partea epigee.Trunchiul părului prezintă în tinereţe o scoarţă netedă de culoare galbenă până la brun închis, caracteristică soiului, iar odată cu înaintarea în vârstă formează un ritidom solzos care se exfoliază. Unele soiuri formează un trunchi drept (Păstrăvioare, Favorita lui Clapp, Olivier de Serres), altele uşor răsucit (Dr. Jules Guyot), altele strâmbe (Curé, Untoasă Bosc). Coroana. Părul este o specie la care coroana se formează şi se modelează uşor. Coroanele naturale sunt foarte diferite, fiind influenţate de soi, cum ar fi: piramidală (Untoasă Hardy), larg piramidală (Păstrăvioare), pletoasă (Untoasă Giffard), îngust piramidală (Passe Crassane), sferică şi sferic turtită. Volumul coroanei este influenţat de portaltoi (părul franc induce coroane mari, gutuiul coroane mici). Axul părului este puternic şi domină celelalte ramuri. Ramurile de schelet sunt lungi şi cresc sub un unghi mic de ramificare. Pomii formează în mod natural etaje. Unele soiuri (Williams, Passe Crassane), altoite pe gutui, au ramurile aşezate în spirală pe ax. După specificul de ramificare deosebim două categorii de soiuri: - soiuri cu ramificare slabă şi coroană rară: Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Untoasă Gifford; - soiuri cu ramificare puternică şi coroană bine garnisită: Curéy Williams. Lăstarii manifestă la majoritatea soiurilor o creştere ondulată şi geniculată, cu scoarţa de culori foarte variate, de la brun-gălbui (Williams) la verde-cenuşiu (Passe Crassane). Aceştia pot fi: lungi, subţiri şi ascuţiţi (Untoasă Diel şi Untoasă Giffard), lungi, groşi şi noduroşi (Favorita lui Clapp) sau scurţi, groşi şi cu internodii mici (Passe Crassane). În pepinieră şi primii ani din livadă, multe soiuri emit lăstari anticipaţi, lungi care pot fi folosiţi în proiectarea şi construcţia coroanei (Williams, Napoca), scurţi (Untoasă Hardy), sau numai la baza ramurilor (Untoasă Bosc, Contesa de Paris). Mugurii vegetativi ai părului sunt mici, cu vârful depărtat de ramură. Mugurii de rod sunt situaţi către vârful ramurilor lungi şi în vârful lăstarilor scurţi. Tipul de fructificare este o caracteristică de soi. Unele soiuri rodesc predominant pe formaţiuni lungi ca nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf, Carpica), altele pe formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatelè Fetel, Olivier de Serres, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa). Gutuiul, ca portaltoi, amplifică fructificarea pe ramuri scurte comparativ cu părul franc. Vigoarea pomilor este influenţată în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de condiţiile edafice, ecologice şi tehnologice. După vigoare soiurile de păr pot fi grupate în:

46

- soiuri cu vigoare supramijlocie şi mare: Curé, Untoasă Giffard, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Contesa de Paris etc.; - soiuri cu vigoare mijlocie: Williams, Untoasă Bosc, Olivier de Serres, Abatele de Fetel; - soiuri cu vigoare mică: Josephina de Malines, Dr. Jules Guyot, Republica, Untoasă de Geoagiu. Vârsta intrării pe rod este influenţată de soi şi portaltoi. Astfel unele soiuri de păr (Williams, Passe Crassane etc.) altoite pe gutui produc primele fructe în anii 2-3 de la plantare, iar începând cu anul 4 dau producţii economice. Altele (Curé, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp) intră pe rod la 3-5 ani. Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi astfel: - soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Argessis, Carpica, Napoca, Untoasă precoce Morettini, Doina, Untoasă Hardy, Untoasă de Geoagiu, Highland, Aniversarea, Conference, Jeanne d’Arc, Abatele Fetel, Curé, Passe Crassane, Olivier de Serres; - soiuri incompatibile cu gutuiul sau cu afinitate slabă: Bella di Giugno, Triumf, Timpurii de Dâmboviţa, Favorita lui Clapp, Williams, Williams roşu, Untoasă Bosc, Republica; - soiuri folosite ca intermediar: Curé, Untoasă Hardy, Harbuzeşti, Alămâi, Sintilieşti, Japoneze, Passe Crassane. Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc înaintea mărului după 61-67 zile consecutive cu temperaturi pozitive totale de 334-404oC. În cadrul soiului, înflorirea durează 8-10 zile funcţie de temperatură şi umiditatea aerului. După epoca înfloritului se deosebesc: - soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Trivale, Bella di Giugno etc; - soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Curé, Untoasă Giffard, Republica; - soiuri cu înflorire medie-târzie: Williams, Untoasă Bosc, Timpurii de Dâmboviţa etc; - soiuri cu înflorire târzie: Napoca, Jeanne d’Arc. După comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor sortimentul de păr cuprinde: -soiuri autosterile: majoritatea soiurilor necesită obligatoriu polenizatori; - soiuri parţial autofertile: Triumf, Napoca, Daciana; - soiuri rele polenizatoare: Curé, Olivier de Serres, Bella di Giugno, Jeanne d’Arc. - soiuri partenocarpice: Williams, Curé, Conference, Daciana, Passe Crassane; - combinaţii intersterile: Bella di Giugno x Curé, Bella di Giugno x Republica, Bella di Giugno x Williams, Passe Crassane x Williams, Untoasă Giffard x Curé, Williams x Williams roşu. Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire târzie (secundară) la 10-20 zile de la înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici, atipicee. Potenţialul productiv este influenţat de soi, portaltoi, condiţiile ecologice şi tehnologice. Acesta variază de la 17 la 30 t/ha producţii medii. Unele soiuri rodesc constant sau relativ constant (Williams, Curé, Untoasă Bosc, Passe Crassane) altele, prezintă alternanţă de rodire (Untoasă Hardy, Untoasă Giffard). Durata de viaţă a pomilor este de 30-35 ani în cazul altoirii pe gutui şi 40-60 ani în cazul altoirii pe păr franc. Părul este în general mai longeviv decât mărul. Polenizatorii principalelor soiuri de păr sunt prezentate în tabelul 12.

47 Tabelul 12

Polenizatorii soiurilor de păr admise la înmulţire Soiul de polenizat Trivale Bella di Giugno Daciana Untoasă precoce Morettini Argessis Carpica Timpurii de Dâmboviţa Favorita lui Clapp Napoca Williams B.C. şi Williams roşu Doina Untoasă Hardy Untoasă de Geoagiu Untoasă Bosc Highland Aniversarea Conference Abatele Fetel Jeanne d’Arc Curé Passe Crassane Contesă de Paris Olivier de Serres Republica

Soiuri bune polenizatoare Argessis, Napoca, Williams, Republica Passe Crassane, Aromată de Bistriţa Williams, Argessis Passe Crassane, Untoasă Hardy Williams, Highland, Daciana, Trivale Williams, Passe Crassane Jeanne d’Arc, Republica Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Williams, Conference Jeanne d’Arc, Republica, Williams Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Highland, Jeanne d’Arc, Passe Crassane Untoasă Hardy, Williams, Untoasă de Geoagiu

Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp, Williams B.C., Passe Crassane, Conference, Williams roşu Napoca, Republica, Untoasă Hardy Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Passe Crassane, Williams Argessis, Williams, Conference, Passe Crassane Williams, Untoasă de Geoagiu Untoasă Hardy, Highland, Williams, Favorita lui Clapp, Passe Crassane Favorita lui Clapp, Passe Crassane Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Napoca, Williams Favorita lui Clapp, Highland, Republica, Conference Favorita lui Clapp, Republica Untoasă Bosc, Passe Crassane, Williams Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane

Cerinţele pomilor faţă de factorii ecologici Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură, lumină, apă, sol etc.) oferă speciei păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor pomicole. În general, părul este o specie mai exigentă fată de condiţiile de mediu decât mărul, vişinul, cireşul, prunul. Cerenţele părului faţă de lumină Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai exigent decât mărul, prunul şi vişinul. De cantitatea şi calitatea luminii depind majoritatea proceselor metabolice şi implicit productivitatea şi calitatea producţiei. Părul dă rezultate bune pe versanţi bine luminaţi. Pe expoziţii nefavorabile părul nu-şi maturează suficient lemnul şi degeră cu multă uşurinţă în timpul iernii. În tinereţe pomiii sunt mai pretenţioşi faţă de lumină decât în perioada de maturare iar în cadrul ciclului anual, necesarul maxim de lumină este în timpul înfloririi.

48

Lumina insuficientă influenţiază negativ asupra metabolismului pomului, provocând creşteri slabe şi producţii mici cantitativ dar mai ales calitativ. Indicele foliar este dintre cel mai scăzut, (0,5-0,9) între speciile pomicole. O iluminare favorabilă asigură obţinerea unor fructe de calitate, colorate, cu gust şi aromă plăcută fără sclereide cu valoare comercială ridicată. Toate acestea trebuie avute în vedere la alegerea expoziţiei, a distanţelor optime de plantare în raport cu vigoarea şi caracterele biologice ale soiurilor, a formelor de conducere a pomilor etc. Cerinţele faţă de temperatură Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni temperate, părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-11ºC. Unele soiuri (Aromată de Bistriţa, Williams, Curé, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc.) se pot cultiva în zone cu temperaturi medii anuale de 8-8,5ºC. Temperatura medie în perioada de vegetaţie (aprilie – septembrie) trebuie să fie de 16-19ºC. Soiurile de vară au nevoie de 135 – 140 zile cu temperaturi medii pozitive pentru creşterea şi maturarea fructelor, iar cele de iarnă 165 – 185 de zile, ceea ce echivalează cu 2950º – 3250ºC. Pragul biologic al părului este de 7,5 – 8,0ºC, iar pentru rădăcini de 2,5ºC. “Necesarul de frig” pentru păr este destul de mare 1200 – 1500 ore de temperaturi scăzute (sub 7ºC) dar pozitive, pentru ieşirea mugurilor din starea de repaus şi desăvârşirea microsporogenezei. Pentru climatul subtropical a fost creat soiul Le Cont ( Pyrus Piraster x Pyrus serotina) cu cerinţe minime la frig şi cu o rezistenţă foarte mare la temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie (45ºC). Cultura părului devine nesigură în zonele în care temperatura coboară sub –26º ... – 28ºC. Florile părului rezistă până la –3,3ºC în fază de boboc, -2,2ºC când sunt complet deschise, fructele tinere până la –1,5ºC, iar cele mature până la –4,4ºC. În condiţiile unor primăveri răcoroase cu temperaturi de 1-2ºC florile leagă slab şi sunt afectate major de Pseudomonas syringae. Soiurile de păr nu se comportă asemănător faţă de temperaturile coborâte dar şi foarte ridicate, fenomenul nefiind lămurit. Rezistenţa la temperaturi scăzute sau ridicate este influenţată alături de factorul genetic, de condiţiile ecologice şi tehnologice. Cerinţele faţă de apă Pentru a creşte şi se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650-750 mm precipitaţii anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cazul când nu sunt realizate aceste condiţii se impune irigarea culturii până la asigurarea a 65-70% din capacitatea de câmp pentru apă a solului. Necesarul faţă de apă este influenţat în special de portaltoi. Astfel, părul altoit pe franc creşte şi fructifică normal în zonele colinare cu 600-800 mm precipitaţii anuale şi este rezistent la secetă, altoit pe gutui rezistă excesului temporar de umiditate dar e sensibil la secetă, iar pe portaltoii Pyrus amigdaliformis, Pyrus eleagrifolia şi Pyrus betulifolia suportă seceta excesivă. Nivelul apei freatice trebuie să se afle la o adâncime de 1-1,5 m în cazul părului altoit pe gutui, 2,0-2,5 m în cazul părului altoit pe franc. Umiditatea relativă este bine să se situeze în limitele a 70-80%. Insuficienţa apei din sol şi aer conduce la fructe mici, slab suculente, cu multe sclereide, iar excesul de apă favorizează atacul unor boli, iar fructele sunt slab aromate, au o capacitate mică de păstrare etc. În cloncluzie, apa este un factor limitativ în cultura părului, acesta suferind atât în situaţii de exces cât şi de deficit.

49

Cerinţele faţă de sol Şi în acest caz portaltoiul este cel care imprimă pretenţiile pomului. Astfel, dacă părul franc este mai rustic şi cu pretenţii mai reduse faţă de sol gutuiul este mai exigent. În general, părul preferă soluri fertile, adânci, suficient de umede, cu reacţie neutră, caz în care dă producţii mari, cantitativ şi calitativ. Preferă solurile cu textură luto-nisipoasă până la lutoargiloasă şi mai puţin pe cele bălane uscate. Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la 12%. Reacţia solului trebuie să fie de 6,8-7,2, conţinutul în Na schimbabil de 5-12% iar cel de Al sub 8 ppm. În general zonele pomicole ale ţării noastre oferă condiţii bune de culturii părului. Particularităţi tehnologice ale părului Specificul producerii materialului săditor Producerea materialului săditor la păr nu ridică probleme deosebite. În câmpul I al şcolii de pomi portaltoii de păr franc, cresc lent dar uniform, asigurând un procent de prindere la altoire de 81-92 (Parnia şi colab. 1984). Puieţii de păr franc se altoiesc în iulie, deoarece circulaţia sevei încetează devreme. În câmpurile de formare dau rezultate mai bune portaltoii generativi proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe lemn nou dă rezultate mai bune, iar pomii formează un sistem radicular ramificat (Parnia şi colab. 1992). Gutuiul, ca portaltoi, are în pepinieră o creştere puternică, depăşind de multe ori grosimea de altoire. În câmpul II unele soiuri de păr (Păstrăvioare, Olivier de Serres, Napoca, Williams) au tendinţa să formeze lăstari anticipaţi, iar soiul Curé, Ducesa de Angouleme cresc neuniform şi geniculat. Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este afinitatea soiului cu portaltoiul care se manifestă sub două forme: Afinitatea de altoire – se referă la capacitatea soiurilor de a cuncreşte cu portaltoiul; Afinitatea de producţie – se referă la comportarea pomilor altoiţi în plantaţie, la capacitatea de producţie şi la longevitate. Există situaţii când pomii foarte bine prinşi la altoire şi dezvoltaţi normal după câţiva ani în livadă se usucă sau se dezbină de la punctul de altoire (Williams, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc). Pentru aceste soiuri precum şi altele care nu au afinitate cu gutuiul se foloseşte metoda de altoire cu intermediar, dar în această situaţie preţul de cost creşte şi de aceea, în practică se foloseşte destul de rar. Rezultate bune s-au obţinut prin microînmulţirea, “in vitro” a părului, dar în această situaţie se controlează mai greu vigoarea pomilor. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii de păr trebuie să se aibă în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, cerinţe prezentate în subcapitolele anterioare. Pregătirea terenului se face prin efectuarea corectă a lucrărilor: desfundat, fertilizarea de bază, nivelarea; urmează lucrările propriu-zise ca: pichetatul, săpatul gropilor, repichetatul, alegerea materialului săditor şi plantarea pomilor. Este recomandată plantarea din toamnă datorită avantajelor pe care le prezintă: prinderea mai bună, cicatrizarea rănilor de pe rădăcini, pornirea în vegetaţie primăvara mai repede etc. Dacă se va planta primăvara acest lucru trebuie să se facă cât mai devreme posibil imediat ce terenul permite accesul.

50

După cum s-a mai precizat, la păr există o gamă mare de soiuri şi portaltoi. Aceste două elemente corelate cu diverse forme de coroane şi fertilitatea solului conduc la înfiinţarea a diferite sisteme de plantaţii: Sistemul clasic - pentru aliniamente, terenuri cu pantă mare, sistem gospodăresc agropomicol etc. Distanţe de plantare: 6-7 x 5-6m; soiuri viguroase; portaltoi – păr franc; forme de conducere – piramidale. Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi uniformi şi bine însoriţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile. Distanţe de plantare: 4 x 4m; 5 x 4m (555-625 pomi/ha) care asigură un volum de coroană de 5000-8000 m3/ha; soiuri de vigoare mijlocie sau mare altoite pe franc; formă de coroană: tufă, piramide. Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu posibilităţi de irigare. Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente la factorii de stress. Distanţe de plantare: 3,5-4 x 2-3m asigurând densităţi de 833-1250 pomi/ha; forme de coroană palmete, fusul, palmeta liberă. Sistemul superintesiv – se înfiinţează pe terenuri plane sau cu panta foarte mică, ameliorate şi irigate pretabile la mecanizare. Se folosesc soiuri foarte precoce, de vigoare mică, de tip spur, altoite pe portaltoi de vigoare redusă (gutui). Distanţe de plantare 3,5-4 x 0,9-1,5m rezultând 1754-3174 pomi/ha asigurând un volum de coroană mai mic de 4000 m3/ha; forme de coroană: cordon vertical, ypsilon etc. Formarea coroanelor – este diferită funcţie de forma aleasă. Astfel, în cazul când se optează pentru o coroană piramidală, acesta se realizează în 3-4 ani prin alegerea şi dirijarea viitoarelor şarpante în paralel cu operaţii de formare a ramurilor de semischelet şi a celor de rod. În timpul formării coroanei, în scopul temperării dominanţei apicale, ramura de prelungire a axului se scurtează mai sever decât şarpanta, etajele superioare se formează numai după consolidarea celor inferioare, alungirea axului se substituie cu o ramură laterală de vigoare mai slabă, ramurile de prelungire se scurtează mai puternic decât cele laterale. În cazul soiurilor cu un unghi mic de ramificare, scoaterea ramurilor de prelungire ale şarpantelor se face la un mugure exterior, sau se scurtează prin transferarea creşterii lor pe ramuri exterioare. La soiurile cu ramificare slabă se impune o scurtare mai severă (Gh. Cimpoieş, 2000). Când pomii se conduc sub formă de palmetă se recomandă ca înclinarea şarpantelor să se amâne până la sfârşitul anului II, iar axul se ciupeşte la înălţimea de proiectare a etajului următor. Particularitatea aceasta se impune mai ales soiurilor care au tendinţa de a forma ax puternic şi ramificaţii slabe. În cazul când pomii se conduc ca fus subţire, pentru reglarea vigorii între ax şi şarpante, axul se substituie cu o ramură mai slabă, iar şarpantele mai viguroase se înclină mai puternic. Această formă este tot mai folosită în conducerea pomilor. Ea se realizează fără intervenţii prin tăieri până în anii 3-4 de vegetaţie. După aceea se intervine pentru corectarea coroanei pomilor, prin transfermarea axului şi a şarpantelor pe ramuri laterale de vigoare mai slabă, rărirea ramurilor de schelet rău plasate şi care îndesesc coroana. O altă formă de coroană pentru plantaţiile superintensive este cordonul vertical care se formează într-un timp relativ scurt, prin ciupirea lăstarilor în primele faze de creştere la 1015cm. Pentru culturile intensive şi superintensive de păr mai prezintă interes formele de coroană: palmetă anticipată, Solen şi Tesa.

51

Palmeta anticipată este recomandată pentru soiurile de păr care au capacitatea de a forma lăstari anticipaţi, Untoasă precoce Morettini, Williams ş.a. Formele de coroană Solen şi Tesa sunt indicate pentru soiurile cu ramificare bună, cu fructificare pe ramuri lungi, altoite pe gutui. Pentru grăbirea intrării pe rod, indeferent de coroana ce se proiectează, în tinereţea pomilor, nu se recomandă tăieri severe ci doar dirijări ale ramurilor, urmând ca după intrarea pe rod să se efectueze operaţii de definitivare a macrostructurii vegetative. La soiurile cu capacitate slabă de ramificare se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor pentru a stimula ramificarea şi obţinerea unei coroane bine garnisite, iar la soiurile viguroase, se suprimă ramurile lacome sau concurente din partea superioară a coroanei pentru a determina o garnisire a părţii inferioare a scheletului. Pentru temperarea creşterilor la unele soiuri se pot face tratamente cu substanţe bioreglatoare (ex. Paclobutrazol). Tăierile de fructificare Habitusul pomului, rapiditatea intrării pe rod, cantitatea şi calitatea fructelor sunt influenţate în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de tehnologia de cultură, în special de tăieri, prin care se realizează un echilibru între creştere şi fructificare, o bună iluminare, etc. Pentru majoritatea soiurilor de păr, în cazul unei tehnologii recomandate şi a unor condiţii ecologice normale, creşterile anuale în tinereţe sunt de 30-40 cm iar în plină producţie de 15-30 cm. Operaţiile de tăiere se vor realiza cu prudenţă pentru a nu diminua suprafaţa productivă şi vegetativă a pomilor. Având în vedere poziţia apicală a mugurilor de rod se va evita pe cât posibil scurtarea ramurilor folosindu-se mai mult rărirea celor necorespunzătoare ca poziţie sau desime. În cazul când ramurile de rod depăşesc ca număr pe cele vegetative acestea se vor rări până la realizarea unui echilibru între creştere şi fructificare. În general intensitatea tăierilor creşte cu vârsta pomilor, accentuându-se în perioada de intrare în declin. Pomii cu creşteri vegetative mai mici vor fi tăiaţi mai sever prin scurtare iar la cei cu creşteri vegetative mari se vor evita scurtările efectuându-se tăieri de rărire. Pomii care au fructificat mult şi au creşteri slabe vor fi tăiaţi mai sever. De asemenea, când apar semne de declin (creşteri anuale reduse 15-20 cm) se va proceda la scurtări pe lemn de 2 şi 3 ani, tăind deasupra unor formaţiuni fructifere şi simplificând vetrele de rod pentru a stimula procesul de creştere. Există multe soiuri de păr care manifestă o tendinţă de diferenţiere exagerată a mugurilor de rod. Normarea unei astfel de încărcături se va realiza prin rărire cât şi prin scurtarea mlădiţelor şi nuieluşelor. Rărirea acestor ramuri se practică atunci când sunt prea dese şi supraîncarcă pomii cu rod iar scurtarea atunci când producţia este asigurată integral de către ţepuşe. În perioada de mare producţie, majoritatea soiurilor de păr şi în special cele cu fructificare de tip standard au ramurile de rod înserate pe ramuri de 2-3 ani care sub greutatea fructelor se arcuiesc. În zonele de curbură apar noi lăstari vegetativi şi apoi de rod iar porţiunea de ramură descendentă de regulă se usucă sau se degarniseşte complet. Pentru a evita acest fenomen, ramurile respective se vor scurta cu 1/2 din lungime sau de la punctul de curbură. Vor fi eliminaţi lăstarii lacomi şi ramurile cu creştere verticală dacă sunt de prisos. Înainte de începerea tăierilor pomul se analizează din punct de vedere al creşterilor anuale, gradul de încărcătură cu ramuri de rod, producţia din anul anterior, starea fitosanitară etc. Funcţie de aceste elemente se va stabili conduita de tăiere a fiecărui pom mergând chiar până la nivel de şarpantă sau subşarpantă.

52

Tăierile de fructificare se execută atât în perioada de repaus cât şi în perioada de vegetaţie (“în verde”). Tăierea “în verde” se poate aplica la toate soiurile dar mai ales la cele de vară. Momentul aplicării acestor tăieri trebuie corect stabilit pentru a favoriza creşterile anuale, diferenţierea mai bună a mugurilor de rod, obţinerea de fructe de calitate. Aceste tăieri se vor efectua până la 10-15 august. Părul se pretează şi la tăierea mecanizată. Întreţinerea solului în plantaţiile de păr este una din verigile importante ale creşterii producţiei cantitativ şi calitativ. Alegerea unui anumit sistem de lucrare a solului se face funcţie de cantitatea de precipitaţii din zona respectivă, repartizarea lor în timpul anului, combaterea eroziunii solului, nivelul şi destinaţia producţiei etc. Ca sisteme de întreţinere a solului sunt recomandate: - ogorul lucrat pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual, pe terenuri plane sau cu pantă foarte mică, în plantaţii intensive sau superintensive. - culturi intercalate pentru zonele cu precipitaţii de 600-750 mm/an, în plantaţiile tinere, terenuri plane sau uşor înclinate, semiintensive sau intensive, în condiţia dublării necesarului de elemente nutritive şi apă. Se pot cultiva: cartofi, leguminoase, căpşun etc., în general plante cu talie mică. - benzile înierbate temporar, în zonele cu peste 750 mm precipitaţii anuale, pe terenurile în pantă până la 15%. - benzile înierbate în alernanţă cu ogorul lucrat. - ţelina permanentă -cu excepţia proiecţiei coroanei unde se va lucra şi fertiliza. Se recomandă pentru zonele umede (peste 800 mm) pe pante mai mari de 15%. - înierbarea intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire. În acest fel se uşurează circulaţia maşinilor iar mulciul aduce un aport suplimentar de elemente minerale. Întreţinerea solului pe rândul de pomi se realizează prin 1-2 praşile manuale, completate cu administrarea de ierbicide (Roundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha, Funsilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc.). O importanţă deosebită la întreţinerea solului o reprezintă adâncimea de lucru care, pentru a nu distruge sistemul radicular activ, nu trebuuie să depăşească 10-12 cm în cazul când portaltoiul este gutui şi 15-18 cm în cazul portaltoiului franc. Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a solului, vârsta plantaţiei, densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc. Pentru o producţie de 20 t/ha o plantaţie de păr cu 1000 pomi/ha consumă 33 kg N, 12 kg P2O5, 48 kg K şi 35 kg Ca, iar pentru o producţie de 40 t/ha aceeeaşi plantaţie consumă 114 kg N, 90 kg P2O5, 137 kg K2O, 80 kg CaO şi 15 kg MgO. (N. Branişte, P. Pârvu, 1986). Având în vedere aceste consumuri ele se vor suplini în procesul de fertilizare prin aplicarea de îngrăşăminte. Ca doze orientative recomandăm: Pentru plantaţiile tinere: 20 t/ha gunoi de grajd, 130 kg/ha N, 75 kg/ha P 2O5 şi 80 kg/ha K2O. În plantaţiile pe rod: 120-180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P 2O5 şi 100-120 kg/ha K2O etc. O dată la 3-4 se fertilizează cu gunoi de grajd 30-40 t/ha iar în această situaţie dozele de îngrăşăminte chimice se înjumătăţesc sau pot lipsi. Pe solurile acide se aplică 5-6 t/ha amendamente calcaroase odată la 4-5 ani toamna. Epoci de administrare a îngrăşămintelor: gunoiul de grajd, cele cu fosfor, potasiu, amendamentele şi 1/3 din doza de azot se aplică toamna şi se încorporează; restul îngrăşămintelor azotoase se aplică primăvara înainte de pornirea ăn vegetaţie. Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii sub 500 mm şi chiar 600 mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate neuniform şi nu satisfac cerinţele

53

speciei. De asemenea, este importantă irigarea plantaţiilor tinere în vederea unei bune porniri viguroase în vegetaţie. Prin irigare se urmăreşte menţinerea umidităţii necesare desfăşurării în condiţii optime a fiecărei fenofaze, cu evitarea influenţelor negative asupra creşterilor fructelor şi mai ales a calităţii acestora (la secetă se formează sclereide). Pentru aceasta se recomandă aplicarea, în funcţie de tipul de sol şi indicii hidrofizici ai acestuia, de vârsta plantaţiei etc., a 2-3 udări cu o normă de 300-500 m3/ha, mai ales în perioadele de mare consum ale pomilor (iulie-august). Perioadele cririce pentru apă ale părului sunt: înainte de dezmugurit, la 2-3 săptămâni de la înflorit, după căderea fiziologică a fructelor şi cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare. Ca metode de irigare se poate folosi irigarea prin brazde în plantaţiile extensive şi prin microaspersiune în plantaţiile intensive şi superintensive. De asemenea, se poate folosi cu succes şi irigarea prin picurare. Reglarea producţiei este necesară la specia păr datorită tendinţei anumitor soiuri de a se supraîncărca cu rod. Pentru ca fructele să fie de calitate bună, competitive, etc. pe lângă normarea producţiei prin tăieri corecte se impune şi o rărire a florilor sau fructelor. Pe lângă obiectivele precizate anterior aceste operaţii mai au şi rolul de a furniza şi o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod şi implicit o diminuare a alternanţei de rodire. Rărirea se poate face chimic sau mecanic pentru flori, chimic, manual sau mecanic pentru fructe. Cea mai sigură şi eficientă metodă este cea chimică, efectuată prin stropiri cu substanţe bioactive la 2-3 săptămâni de la înflorirea deplină până când fructele au un diametru de 9-14 mm. P. Montali şi colab. (1984) au stabilit că sub influenţa regularexului (1000 ppm) la soiul Conference s-a intensificat căderea fiziologică a fructelor. La soiul Curé corectarea încărcăturii de rod a pomilor s-a făcut cu sarea sodică a acidului naftalenacetic (NaNAA 8%) în concentraţii de 1000 ppm (Sabina Stan şi colab. 1984). Există substanţe biostimulatoare care stimulează legarea mai bună şi creşterea fructelor. La soiurile Williams şi Ducesa de Angouléme s-a îmbunătăţit calitatea fructelor prin tratamente cu AG3 şi 2.4.5T (Mustafa şi colab. 1982). Inhibarea creşterii şi favorizarea fructificării perilor tineri se poate realiza prin două tratamente cu Cicocel-Extra (CCC+CC), 2000 ml/100 l apă, primul aplicat în stadiul de trei frunze, următorul la 10-14 zile. Tratamentele se execută numai pomilor tineri, viguroşi, care nu au intrat încă pe rod (W. Pfammetter, 1994). Formarea fructelor partenocarpice la soiurile predispuse la acest fenomen (ex. Williams etc), poate fi stimulată prin efectuarea unor tratamente cu acid giberilic (AG 3), 10g/100 l apă, 1500 l/ha soluţie la începutul înfloritului. De asemenea, prin tratamente cu biostimulatori poate fi diminuată şi căderea prematură a fructelor. Pentru toate aceste tratamente există şi substanţe romăneşti produse în special de Institutul de Chimie Cluj-Napoca şi de laboratorul BIOS din acelaşi oraş. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Dintre bolile şi dăunătorii care produc pagube economice mai însemnate sunt: rapănul (produs de Venturia pirina sau Fusicladium pirinum), pătarea albă (Mycosphaerella sentina), rugina părului (Gymnosporangium sabinae), monilioza (Monilinia fructigena), cancerul rădăcinii (Agrobacterium tumefaciens), arsura bacteriană (Erwinia amylovora), îngălbenirea nervurilor părului (Wien yellows-VVV), cancerul pustulos al perelor (Pear stony pit).

54

Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru păr menţionăm: Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), puricele părului (Psylla piricola), viermele fructelor (Cydia pomonella), gărgăriţa mugurilor (Anthonomus pyri) şi viespia părului (Haplocampa brevis). În ultimii ani, în mai multe zone din ţară, mai ales în plantaţiile comerciale, producţia de pere a fost compromisă parţial sau total de către puricele părului (Psylla piricola), aceasta şi datorită folosirii neraţionale a unor substanţe cu spectru larg de combatere care au distrus prădătorii naturali ai purecelui. Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr sunt prezentate în tabelul 13. Tabelul 13. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR ÎN PLANTAŢIILE DE PĂR PE ROD Nr. crt

Fenofaza

0

1

1.

Repaus vegetativ

2.

10-15% din muguri florali dezmuguriţi

3.

Apariţia butonilor florali –înălţimea inflorescenţelor

4.

Răsfirarea inflorescenţei, până la deschiderea a 0,5% din totalul florilor

5.

15% din totalul florilor au început să-şi scuture petalele

6.

Fructele au ∅ de aproximativ 0,5 – 1 cm (la avertizare)

7.

Fructele au ∅ de 1,5 – 2 cm (la avertizare)

Boli şi dăunători de combătut

2 -Coccidae -ouă de: acarieni, insecte defoliatoare, afide -purici meliferi (Psylla sp.) -gărgăriţa florilor (Anthonomus pomorums) -rapăn (Venturia pirina) -focul bacterian (Erwinia amylovora) -rapăn (Venturia pirina) -focul bacterian (Erwinia amylovora) -ouă hibernante de acarieini (Panonychus ulmi); afide etc. -rapăn (Venturia pirina) -pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella sentina) -pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon soraweri) -focul bacterian (Erwinia amylovora) -insecte defoliatoare -insecte minatoare -psyllide -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioză -viespea perelor (Haplocampa brevis) -psyllide -insecte minatoare -insecte defoliatoare etc. -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioza - viermele merelor (Cydia pomonella) G1T1; -insecte minatoare; -insecte defoliatoare etc. -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor

Pesticide folosite

3 Oleoekalux 3 CE (1,5%) Oleocarbetox (3,0%) Mitac CE (0,3%) Ekalux 25 EC (0,1%)

Observaţii

4 -se aplică după măsurările de igenă culturală şi agrotehnice; -se asigură o îmbăiere a pomului (temp.> 4-5oC) -PED = 30 de adulţi la 100 de ramuri

Turdacupral 50 PU (0,5%) Champion 50 WP (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%) Champion 50 WP (0,3%) US-1 92% (1,5%)

-dacă a fost în anul precedent.

Turdacupral 50 PU (0,5%) Dithane M45 (0,2%) Champion 50 WP (0,3%)

-tratament de siguranţă

Decis 2,5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%); Fastac 10 EC (0,04%) Rubigan 12 EC (0,04%); Folpan 50WP (0,2%); Merpan 50WP (0,2%)

-dacă există rezervă biologică

Sumi-Alpha 2,5 EC (0,04%); Mitac 20 EC (0,3%); Dimilin 25 WP (0,03%) -Consult 10 EC (0,05) Dithane M45 (0,2%); Folpan 50WP (0,2%) Merpan 50 WP (0,2%) Diazol 60 EC (0,15%); Meotrin 20 EC (0,03%); Fastac 10 EC (0,04%); Fury 10 EC (0,075) Delan 75 WP (0,075%); Bravo 500 SC (0,25%) Folpan 50 WP (0,2%)

-PED = prezenţa adulţilor pe capcane

-tratament obligatoriu pentru ambele boli -dacă există rezervă biologică

-tratament de siguranţă

55 Continuare Tabelul 13.

0

1

2 -psyllide -viemele perelor (G1T2) -insecte minatoare -insecte defoliatoare etc.

8.

9.

10

11

Fructele au ∅ de 21,5 – 3 cm (la avertizare)

Fructele au ∅ de 3 cm (la avertizare)

Fructele au ∅ de 4 cm (la avertizare)

La 10-14 zile de la tratamentul 10 (la avertizare)

12

La 10-14 zile de la tratamentul 11 (la avertizare)

13

La 14 zile de la tratamentul 12 (la avertizare)

14

După căderea frunzelor

-rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) G1T1 -psyllide -afide -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -acarieni -viermele perelor -păduchele din San José (G1T2) -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -păduchele din San José G1T3 -insecte minatoare -insecte defoliatoare -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioză -păduchele din San José G2T1 -insecte minatoare -insecte defoliatoare -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor; -monilioză -păduchele din San José -insecte minatoare -insecte defoliatoare -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor; -monilioză -păduchele din San José -boli de scoarţă şi lemn

3

4

Mitac 20 EC (0,3%); Vertimec (0,1%); Sumi – Alpha 2,5 EC (0,03%); Sumithion 2,5 50 EC (0,1%) Shavit (0,2%) Dithane M 45 (0,2%); Folpan 50 W (0,2%) Ekalux S (0,1%) Pyrinex 48 EC (0,2%)

PED = 10% lăstari infestaţi PED = 2-5 fluturi/ capcană/săptămână

Decis 2,5 EC (0,03%)

PED = 15% lăstari infestaţi

PED = prezenţa dăunătorului

Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,25%) Mitac 20 EC (0,3%); Pennstyl 25 WP (0,05%) Demitan 200 SC (0,07%) Decis 2,5 EC (0,05%); Ekalux S (0,1); Reldan 40 EC (0,15%) Bravo 500 SC (0,25%); Dithane M 45 (0,2%)

PED = 4-5 forme mobile pe frunze PED > 2-3% fructe atacate

Actellic 50 EC (0,2) Ekalux S (0,1) Merpan 50 WP (0,25%) Captadin 50 WP (0,25%) Decis 2,5 EC (0,05%) Reldan 40 EC (0,15%) Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,25%)

-cu respectarea pauză

timpului

de

Pirinex 48 CE (0,2%); Reldan 40 EC (0,15%) Ekalux S (0,1%) Merpan 50 WP (0,25%); Dithane M 45 (0,2%)

-cu respectarea pauză

timpului

de

-cu respectarea pauză

timpului

de

Decis 2,5 EC (0,05%) Zeamă bordeleză (0,751%) Turdacupral 50 PU (0,5%)

Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element determinant pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul de valorificare. Soiurile de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă” adică cu 8-12 zile înainte de maturitatea de consum. Datele bibliografice (Millim K, 1981) arată că recoltarea perelor în vederea păstrării se face când se ating următorii parametri: - fructele îşi încetează creşterea în mărime;

56

- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde-spre verde gălbui; - amidonul a început să se hidrolizeze în zona camerei seminale pe o suprafaţă de 3040%, funcţie de soi; - fermitatea pulpei scade (ex. Williams 6,8-8,0 kg f., Curé 6.5-7.3 kg f. etc.); - vârsta fructelor (numărul de zile de la înflorit la recoltare) caracteristică soiurilor şi zonei de cultură; ex. Favorita lui Clapp 107-110 zile, Williams 115-124 zile, Untoasă Bosc 135-137 zile, Curé 156-160 zile, Olivier de Sèrres 171-175 zile. La pere, maturarea decurge mai intens decât la mere, iar dacă se întârzie recoltarea, fructele devin sensibilie la manipulări şi transport. Păstrarea perelor este mai dificilă decât a merelor. Soiurile de vară se pot păstra în condiţii frigorifice 10-15 zile, iar cele de toamnă 30-40 zile. La temperaturi de - 1 ºC ... + 1ºC durata de păstrare a soiurilor de iarnă este de 150-200 zile. Păstrarea în condiţii frigorifice a perelor este diferită funcţie de soi sau grupe de soiuri. După scoaterea din celulele frigorifice perele vor fi supuse unui proces de postmaturare la temperatură de 16-18ºC timp de 3-5 zile, timp în care ajung la un maximum de însuşiri organoleptice. Valoarea comercială a fructelor depinde de calitatea acestora cât şi de modul cum sunt ambalate şi prezentate cumpărătorului. Modul de prezentare a perelor pentru comercializare este diferit funcţie de soi, cerinţe etc.

CULTURA GUTUIULUI Cydonia oblonga

Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine si arie de răspândire Importanţă Gutuiul este una din speciile cele mai vechi aflate în cultură, fiind semnalat în documente de cca. 4000 ani. Fructele sale erau foarte apreciate la greci, romani şi alte popoare antice, atât pentru consumul în stare proaspată, cât şi prelucrate. Gutuia – “mărul de aur” – era considerată simbolul fertilităţii. Importanţa acestei specii a scăzut treptat pe masura dezvoltării altor specii pomicole, în principal mărul şi părul. În prezent, deşi cultura acestei specii s-a restrâns mult, fructele se consumă atât în stare proaspată, cât, mai ales, prelucrate şi industrializate. Fructele au un grad ridicat de gelificare, îşi menţin aroma, aciditatea şi fermitatea şi după fierbere. Compoziţia biochimică a gutuilor este destul de complexă: zaharuri 6,6-13,3%; acizi 0,6-1,76%; substanţe tanoide 0,19-0,50 %; substanţe proteice 0,33-0,95%; pectine 0,69-1,13%; lipide 0,50%; săruri de potasiu 201 mg %; calciu 10 mg %; magneziu 8 mg %; fier 0,60 mg %; vitamina C 10-40 mg/100 g (A. Gherghi, 1983). Fructele se pastrează bine o perioadă lungă de timp, permiţând prelungirea perioadei de prelucrare industrială. De la gutui, în scopuri terapeutice se folosesc seminţele, frunzele şi florile.

57 Gutuiul este un bun portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru plantaţiile intensive şi superintensive de păr şi gutui. Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă decât a altor specii pomicole. Pomul este în general rustic, robust, cu plasticitate ecologică bună. Specia valorifică bine terenurile cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatică la suprafaţă chiar sub 1 m. Având cea mai tardivă înflorire, nu este expus îngheţurilor târzii de primăvară. Fructifică regulat, dând producţii sigure şi constante. Preţul de cost al gutuilor este mai redus cu 20-25% faţă de cel al merelor, perelor, la o producţie cel puţin egală. Sortimentul de soiuri În fondul de germoplasmă organizat în România există cca 70 genotipuri de gutui, reprezentate de soiuri şi selecţii autohtone şi străine. Dintre acestea, în lista oficială pentru anul 2000 sunt propuse la înmulţire 8 soiuri care aparţin speciei C. oblonga şi se încadrează în primele trei varietăţi. 1. De Constantinopol – soi cu origine incertă, probabil turcesc, mult răspândit în ţara noastră mai ales în sud şi sud-est. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroană rară, sferic turtită, foarte productiv, însă sensibil la ger, boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare, (200-400g), galben-auriu, maliform, cu coaste evidente şi cavitate pedunculară caracteristică. Pulpa este potrivit de suculentă, aromată, slab astringentă, bună pentru consum în stare propaspătă şi industrializare. Fructele cad uşor din pom încă din prepârgă şi se păstrează puţin (30-60 zile).

2. Moldoveneşti – soi românesc (1982), de vigoare mică-mijlocie, cu coroană globuloasăturtită, rezistent la ger, boli şi secetă, sensibil la monilioză, comportare bună la cloroză. Fruct mijlociu (330 g), maliform, puţin alungit spre zona calicială, galben-portocaliu, cu suprafaţa uşor ondulată prin coaste largi. Pulpa este galbenă-portocalie, cu puţine sclereide, potrivit de suculentă, bun pentru industrializare. Perioada de consum: octombrie-noiembrie. 3. Aurii – soi românesc (1982), de vigoare mijlocie, cu coroană globuloasă, precoce, foarte productiv, rezistent la ger (-27oC) şi la boli. Fructul este mare (450-500 g), piriform-rotunjit, galbenportocaliu, cu pieliţa netedă lucioasă. Pulpa este densă, suculentă, dulce, puţin acidulată şi plăcut aromată. Perioada de consum: octombrie-decembrie. 4. Bereczki – soi de origine maghiară, foarte răspândit în sudul şi vestul ţării. Pomul are vigoare mare, cu coroana invers piramidală, cu plasticitate ecologică ridicată, produce abundent, rezistent la Monilinia, sensibil la ger. Fructul este mare spre foarte mare (600-800 g), larg-piriform cu proeminenţe, cu un mamelon peduncular brun-cenuşiu şi suprafaţa neuniform costată, de culoare gălbuie. Pulpa este gălbuie, intens aromată, dulce acidulată, plăcută la gust, de calitate foarte bună pentru consum şi industrializare. Perioada de consum: octombrie-noiembrie. 5. Champion – soi american (1870), mult răspândit în estul şi sud-estul ţării noastre. Pomul este viguros, productiv, longeviv, formează o coroană globuloasă, rezistent la ger, sensibil la Monilinia. Fructul este mare sau foarte mare (400-800 g), scurt-piriform, uneori aproape cilindric, cu suprafaţa aproape netedă, de culoare galben-verzui la recoltare şi galben la maturitatea de consum. Pulpa este alb-aurie, fină, slab astringentă, intens aromată, cu puţine sclereide şi gust plăcut. Perioada de consum: octombrie-decembrie. 6. De Portugalia – soi vechi, răspândit mult în sud-estul ţării noastre. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana larg-piramidală, productiv, pretenţios la condiţiile edafice şi climatice, sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare (200-400 g), piriform-alungit spre peduncul, cu un gât mic asimetric, uneori puţin curbat, cu suprafaţa netedă, uşor costată spre extremităţi. Pulpa este gălbuie, cu gust plăcut uşor astringent. Perioada de consum: octombrie-ianuarie. 7. Aromate – soi românesc (1982), de vigoare mijlocie, cu coroană globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger (-27oC) şi la boli. Fructul este mijlociu spre mare (350-400 g), piriformalungit, cu suprafaţa netedă, galben-limonie, fără coaste. Pulpa este fermă, suculentă, intens aromată, plăcută la gust. Perioada de consum: octombrie-ianuarie. 8. De Huşi – soi românesc, viguros, productiv, cu coroana globuloasă, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu (300 g), maliform, cu coaste largi, rotunjite, epiderma galbenă-aurie. Pulpa este

58 lipsită de sclereide, cu gust astringent la recoltare, dar care devine dulce, uşor acidulată la maturitatea de consum. Perioada de consum: octombrie-februarie. 9. De Moşna – soi românesc, neînscris în lista oficială din anul 1999. Pom viguros, longeviv, cu coroana invers-piramidală, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructele sunt neuniforme, de la mijlocii la foarte mari (160-570 g), piriforme, slab costate, cu epiderma mată, verde-gălbuie la recoltare, galbenă la maturitatea deplină. Pulpa este fermă, mediu acidulată, galbenă-aurie, plăcut aromată dar cu sclereide. Perioada de consum: noiembrie-martie. 10. De Lescowatz – soi viguros, rezistent la ger şi secetă, cu fructe mari, maliforme, slab costate, moderat suculente, slab acidulate cu multe sclereide. Alte soiuri mai puţin răspândite: De Vranija, Turceşti, Tălpăşeşti 63, Târzii de Deltă, Mălăieţe etc. Portaltoii gutuiului Portaltoii gutuiului sunt: gutuiul franc, gutuiul vegetativ şi păducelul. Portaltoiul de gutui franc este obţinut pe cale generativă din soiurile şi biotipurile locale (De Moşna, De Huşi etc.), având afinitate bună cu toate soiurile. Imprimă soiurilor vigoare mare, dar au o bună ancorare în sol, rezistenţă bună la secetă şi vânt. Gutuiul vegetativ este reprezentat de mai multe selecţii (BA 29, Sydo, Adams, EMA, EMC. Cts etc.), descrise la subcapitolul 3.2.4. Acestea imprimă gutuiului vigoare mică, precocitate şi productivitate bună. Păducelul (Crataegus monogyna Jacq.) se poate folosi mai ales pentru solurile uscate, granitice sau şistoase. În ţara noastră nu se utilizează acest portaltoi care, printre altele, este şi foarte sensibil la Erwinia amylovora.

Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutuiului Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în sol. Marea majoritate a rădăcinilor active se află situate în stratul de sol cuprins între 10-60 cm. Până la 10 cm şi peste 60 cm gutuiul formează doar câteva rădăcini de schelet. Datorită acestor caracteristici, pomii trebuie palisaţi pe toată durata vieţii pentru a nu fi răsturnaţi de vânturi. Dezvoltarea sistemului radicular pe orizontală depăşeşte de peste două ori proiecţia coroanei. Creşterea rădăcinilor este aproape continuă în timpul anului, însă devine evidentă primăvara, când temperatura solului depăşeşte 3 oC şi se continuă toamna târziu, până când temperatura solului scade la 2oC. Sistemul radicular are două valuri de creştere: în mai-iunie şi septembrie-octombrie. În mod natural, gutuiul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini ce pornesc din zona coletului, ajungând la 3-5 m înălţime. În plantaţii industriale, pomii se conduc de regulă cu un singur trunchi de 30-60 cm, care de regulă se torsionează puternic. Pomii pot ajunge la înălţimi de 3-8 m. Coroana gutuiului este deasă, în general neregulată, formată din ramuri groase, acoperite cu o scoarţă netedă de culoare brună-roşiatică cu nuanţă verzuie şi cu lenticele cenuşii-deschis sau castanii. Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele sunt mari, ovat-alungite cu marginile întregi. Florile sunt mari, tipice rozaceelor, terminale, solitare şi se formează în vârful unor lăstari scurţi (8-12 cm), crescuţi în aceeaşi primăvară din muguri micşti. Înflorirea este tardivă (ultima specie pomicolă), în mai-iunie, după formarea frunzelor, când se acumulează 248oC temperatură şi durează 10-15 zile (Doina Toma, 1976). După legarea fructelor, creşterea în lungime a lăstarilor de rod se opreşte. Dacă nu are loc procesul fecundării şi, deci, nu se formează fructe, atunci dintr-un mugure axilar de pe lăstarii de rod apare un lăstar anticipat. Ramurile de rod sunt: ramura mixtă, măciulia, coarnele de melc şi ramificaţia fructiferă. Pe fiecare măciulie, în treimea superioară, se formează câte 1-3 muguri micşti, din care, în anul următor, se vor forma doi lăstari fertili. Mugurii micşti se mai pot forma şi pe unii lăstari

59

lungi, în treimea mijlocie şi superioară. Mugurii din treimea inferioară a lăstarilor lungi rămân dorminzi. Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie. Fructul, de mărimi şi forme diferite (conform descrierii la 4.2.3.), este inserat direct pe ramură, fără peduncul, prezintă sclereide şi seminţe multe. În perioada de tinereţe gutuiul creşte viguros, dar după intrarea pe rod intensitatea creşterii se reduce foarte mult. Gutuiul este o specie foarte precoce. El produce primele fructe în anul al II-lea de la plantare, rodeşte economic începând cu anul al IV-lea, timp de 25-35 ani. Unele exemplare pot trăi chiar 45-50 ani. Majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile sau parţial autofertile. Procentul de flori fecundate este mai mare decât la alte specii pomicole, deoarece înfloritul are loc după formarea completă a aparatului foliar. În perioada de fructificare maximă, un gutui produce 30-80 kg de fructe, în funcţie de vârsta şi vigoarea soiului, condiţiile ecologice şi tehnologice, dar s-au întâlnit exemplare care au produs şi 100-170 kg. Gutuiul nu prezintă periodicitate de rodire. Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină, de aceea se va amplasa pe terenuri plane sau cu pante mici, bine expuse. În cazul plantării pe terenuri în pantă se vor folosi numai expoziţiile sudice sau sud-vestice. De acest considerent se va avea în vedere şi la strabilirea distanţelor de plantare. În cazul unei iluminări insuficiente, gutuiul continuă să crească vegetativ, coroana se îndeseşte, intră târziu pe rod, fructifică puţin şi apoi intră într-o entropie accelerată. Cerinţele faţă de temperatură. Căldura este un factor limitativ în cultura gutuiului, acesta fiind o specie termofilă care necesită 3350-3510oC, în perioada de vegetaţie fiind cea mai sensibilă specie dintre pomaceae. Iarna pomii rezistă la temperaturi de –27…-30 oC dacă au vegetat normal şi au intrat bine pregătiţi în iarnă. Florile rezistă până la –1,5oC, iar fructele, toamna, până la –2,2oC. Sistemul radicular rezistă până la –12…-13oC. În general, soiurile autohtone sunt mai rezistente la temperaturi scăzute decât cele introduse din sortimentul mondial. Pragul biologic al gutuiului este de 8,5oC. Din punct de vedere al temperaturii, gutuiul suportă mai bine căldura excesivă decât temperaturile foarte scăzute. Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului radicular trasant. Reuşeşte bine în zone cu precipitaţii de 600-650 mm, dar dă rezultate bune şi în zone cu 500550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi Dobrogea). Se comportă bine şi la precipitaţii mai mari de 650-800 mm, dacă temperatura este corespunzătoare şi solurile sunt uşoare. Poate suporta destul de bine lipsa apei din sol, cât şi umiditatea excesivă, chiar şi băltirea temporară (25-30 zile). Cerinţele mari faţă de apă se înregistrează în lunile august şi septembrie. Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde, fertile, umede, cu carbonaţii situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor active să nu depăşească 8 %; salinitatea să fie sub 1 %. Aceste condiţii corespund solurilor luto-argiloase sau argilonisipoase de pe cursurile şi albiile râurilor, precum şi cele de la baza pantelor. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor În plantaţiile intensive se foloseşte portaltoiul vegetativ de gutui EMA (B. Marangoli, 1980). Pentru o mai bună ancorare în sol se poate folosi şi portaltoiul de gutui franc, obţinut

60

din soiurile locale. În acest sens s-a altoit soiul “Champion” pe portaltoiul franc “De Moşna”, obţinându-se rezultate foarte bune (A. Liacu şi colab., 1975). Altoirea se face pe marcote sau puieţi care cresc bine în câmpul I, ajung la grosimea de altoire, au seva activă pe toată campania de altoire. O parte din soiuri se înmulţesc şi prin marcotaj. Un alt portaltoi recomandat pentru solurile uscate este păducelul, cu inconvenientele prezentate anterior. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Distanţele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul, fertilitatea solului şi zona de cultură. Astfel, pentru zona dealurilor mici şi mijlocii şi în zonele de şes, soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 4 × 2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mari la 3,5 × 1,25 m. În zona inundabilă a Dunării, soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 3 × 1,5 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mică altoite pe acelaşi portaltoi la 3 × 1 m (N. Cepoiu, 1994). Din experienţele proprii putem preciza că pentru o bună iluminare a pomilor trebuie mărite distanţele prezentate cu cel puţin 1 m şi alegerea judicioasă a formei de coroană. Deşi majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile, pentru obţinerea unei producţii ridicate calitativ şi cantitativ, într-o parcelă se vor planta 2 sau 3 soiuri într-un raport de 1:1, 2:1 sau 3:1. Conducerea pomilor - Tradiţional, gutuiul se conduce în formă de vas ameliorat sau tufă cu 3-4 tulpini crescute din zona coletului, însă mai poate fi condus şi sub formă de piramidă mixtă întreruptă, palmetă neetajată cu braţe oblice etc. Datorită creşterilor foarte mari din perioada de tinereţe, pentru o bună garnisire, în special cu ramuri de rod, se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor. Tăierile de întreţinere şi fructificare Gutuiul formează ramuri de rod puţine şi scurte, de aceea coroana lui române suficient de luminată. Măciuliile cele mai viguroase, apte să asigure suficientă hrană fructelor, se găsesc pe ramurile de semischelet groase, în vârstă de 3-4 ani. Semischeletul subţire, fiind garnisit cu măciulii debile, care nu-şi menţin rodul, trebuie scurtat sau suprimat total. Măciuliile viguroase, grupate sub formă de coarne de melc sau ramificaţii fructifere, se vor reţine în coroană iar cele debile se suprimă sau se simplifică. Ramurile anuale periferice, care depăşesc lungimea de 60 cm, se vor scurta cu cca 1/3 pentru provocarea ramificării şi reducerea lungimii zonei cu muguri dorminzi. Semischeletul gutuiului se întinereşte (simplifică) la intervale de 4—5 ani. În perioada de bătrâneţe, tăierile vor fi mai severe în lemn de 5-6 ani pentru reîntinerire şi evitarea degarnisirii. Epoca cea mai bună pentru tăierea gutuiului este primăvara devreme sau toamna. Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta plantaţiei, panta terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc. Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2-3 ani de la plantare), se pot folosi culturile intercalate în cazul unei umidităţi a solului asigurate. Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu îngrăşăminte verzi, ogorul lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc. Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a mărului şi părului. Astfel, în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă următoarele doze: 10-20 t/ha gunoi de grajd, o dată la 3 ani, iar anual 40, 30, 30 kg substanţă activă N, P, K; în plantaţiile de 6-10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha; în plantaţiile de 10-20 ani N.P.K.: 90, 90, 60 kg s.a./ha; în plantaţiile de peste 20 ani N.P.K.: 120, 120, 90 kg s.a./ha.

61

De menţionat este importanţa fertilizării cu microelemente: B, Ca, Mg. Irigarea plantaţiilor - este obligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm. Cantitatea de apă ce se administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul hidric. Astfel, în plantaţiile tinere se vor aplica anual 2-3 udări cu 250-300 m 3 apă/ha, iar în cele mature norma de udare va creşte la 400-450 m3/ha. În general se vor aplica udări mai multe, cu cantităţi mai mici de apă. Combaterea bolilor şi dăunătorilor - Deşi gutuiul are mai puţine boli şi dăunători, totuşi unii dintre aceştia pot compromite producţia dintr-un an sau chiar cultura în întregime. Dintre boli, cele mai frecvente sunt Monilinia (mumifierea fructelor) şi Diplocarpon (pătarea brună a fructelor). Foarte periculoasă pentru plantaţiile de gutui este arsura bacteriană (Erwinia amylovora) care atacă întreaga parte epigee a pomilor, distrugând în scurt timp întreaga plantaţie. Combarea acestei bacterioze este aproape imposibilă. Dintre dăunători, cei mai periculoşi sunt: viermele fructelor, păduchele din San Jose, afidele şi păianjenii roşii. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente la avertizare cu produsele recomandate pentru măr şi păr, conform tabelului 14. Tabelul 14. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA GUTUI Nr. Crt.

0

Fenofaza

Boli şi dăunători de combătut

Pesticide folosite

1

2

1

Dezmugurit, Înfrunzire (apox. 15-20 aprilie) Deschiderea primelor flori

Focul bacterian (Erwinia amylovora) Monilioză (Monilinia linharthiana)

Turdacupral P.U. (0,5 %) Zeamă bordeleză (0,5%) Champion 50 WP (0,2%)

2

Când 10-15% dintre flori şi-au scuturat petalele (aprox. 10.15 mai)

Focul bacterian (Erwinia amylovora)

Champion 50 WP (0,04 %); Funguran OH (0,04 %); Kocide 101 (0,04 %)

Monilioză (Monilinia linharthiana)

Ronilan 50 WP (0,05-0,07 %); Rovral 50 WP (0,1 %); Sumilex 50 WP (0,1 %)

Afide, insecte minatoare, defoliatoare

Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%); Chinmix 5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%); Zolone 35 EC (0,2%) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) Folpan 50 WP (0,2 %); Dithane M 45 (0,2 %)

3

Tratament postfloral (10-14 zile de la T 2) 20-24 mai

Pătarea brună (Diplocarpon soraweri) Monilioză (Monilinia linharthiana) Viermele fructelor (Cydia pomonella)

3

Ronilan 50 WP (0,050,07%); Rovral 50 WP (0,1%); Sumilex 50 WP (0,1%) Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%); Chinmix 5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%)

Observaţii

4 Tratamentul are acţiune preventivă, protejând rănile făcute cu ocazia tăierilor, de posibile infecţii (îndeosebi în zonele în care au fost infecţii în anii precedenţi). Dacă a fost sau s-a depistat inocul bacterian; tratamentul se face după igienizare culturii. Dacă perioada este ploioasă tratamentul este obligatoriu, pentru protejarea fructelor abia formate. Numai dacă este rezervă biologică sau sunt semnalate focare.

Numai dacă timpul este ploios şi este rezervă biologică. Dacă este rezervă biologică.

62 Continuare Tabelul 14.

0 4

5

1

2

Tratamentul 3 postfloral (aprox. 5 iunie)

Antracnoză (Gnomonia sp.) Pătarea brună (Diplocarpon soraweri Monilioză (Monilinia linharthiana) Viermele fructelor (Cydia pomonella), insecte minatoare, defoliatoare, afide

Tratamentul postfloral (aprox.15-20 iunie)

4

Boli ,idem T3 Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus), defoliatoare

3

4

Folpan 50 WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Mancozeb 80 WP (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%)

Dacă există rezervă biologică şi este necesară o intervenţie.

Ronilan 50 WP (0,050,07%); Rovral 50 WP (0,1 %); Sumilex 50 WP (0,1%) Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sinoratox R 35 (0,15%); Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) Idem, T3 Ecalux S (0,1 %) Reldan 40 EC (0,15 %); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2% )

Pentru protejarea lăstarilor şi a fructelor tinere.

Maturarea şi recoltarea fructelor Gutuile sunt fructele care se recoltează toamna târziu. Cu cât menţinerea pe pom este mai îndelungată, cu atât fructele sunt mai colorate şi mai aromate. La maturitatea de consum fructele ajung după minim 30 de zile. Între soiurile de gutui se disting 3 grupe de maturare a fructelor: soiuri timpurii, soiuri semitimpurii şi soiuri târzii. Majoritatea soiurilor de gutui aflate în cultură în ţara noastră au perioada de maturare târzie, cu excepţia soiului De Constantinopol. Momentul optim de recoltare se poate aprecia după: schimbarea culorii fructelor de la verde la gălbui, cu excepţia cavităţii pedunculare şi caliciale; căderea naturală a pufului; uşurarea desprinderii fructelor de pe ramuri; hidroliza amidonului din jurul camerei seminale; numărul de zile de la înflorirea deplină (ex. 190 la soiul Champion, 172 la soiul Bereczki, 198 la soiul De Huşi, 185 la soiul De Moşna). Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile organoleptice caracteristice soiului şi se prelucrează dificil. Recoltarea se va face cu atenţie pentru a nu se rupe ramurile de rod, deoarece în treimea superioară acestea poartă mugurii micşti ce vor asigura producţia anului următor. Recoltarea se va face în saci de recoltat, după care fructele se vor transfera în lăzi containere care se vor introduce în depozite frigorifice până la industrializare sau consum în stare proaspătă. Deşi marea majoritate a bibliografiei de specialitate precizează că gutuile se păstrează puţin, rezultatele cercetărilor proprii şi a altor cercetători din domeniu au demonstrat că acestea se pot păstra 90-120 zile în condiţii frigorifice şi 120-180 zile în condiţii de atmosferă controlată.

63

CULTURA PRUNULUI Prunus domestica L.

Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire Importanţă Prunul este una din cele mai importante specii de climat temperat, iar prin specia Prunus salicina şi pentru zonele de climat mediteranean. În multe ţări cu tradiţie în cultura prunului, fructele acestei specii constituie o sursă important de venituri, un produs alimentar şi industrial deosebit de valoros. Fructele pot fi consumate în stare proaspătă, industrializate sub diferite forme (compot, dulceaţă, gem, magiun, băuturi nealcoolice şi alcoolice etc.), fructe deshidratate, etc. De asemenea, fructele se pot folosi la prepararea diferitelor mâncăruri. Compoziţia prunelor este foarte complexă: substanţă uscată totală = 15,1-22,4%; zahăr total = 7,19-16,3%; aciditate = 0,57-1,68%; substanţe tanoide = 0,049-0,256%; substanţe pectice = 0,48-1,24%; vitamina C = 4,4-18,8 mg% (Roman R., Liliana Bulgaru, 1994), toate acestea conducând la o valoare energetică mare, de 62 kcal. Totodată, prunele mai conţin: albumină 0,5%; celuloză 6%; vitaminele A, B; săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn etc. Importanţa deosebită a acestei specii se datorează şi altor însuşiri: plasticitate ecologică mare; înmulţire uşoară atât pe cale generativă, cât şi vegetativă; precocitate, producţii mari şi constante; perioadă lungă de valorificare a fructelor (peste 90 zile) datorită existenţei a numeroase soiuri cu epoci foarte diferite de maturare, de la sfârşitul lunii iunie până în octombrie; proporţia edibilă a fructelor este foarte mare, comparativ cu a altor fructe (94%); posibilităţi multiple de valorificare a fructelor, inclusiv la export; din acest punct de vedere ţara noastră este favorizată, având posibilităţi de export în perioada iulie-august, când în ţările occidentale există o mare cerere pentru aceste fructe. Lemnul de prun este deosebit de apreciat în industria chimică pentru obţinerea cărbunelui activ, în industria mobilei, la fabricarea creioanelor etc. Din seminţe se extrag o serie de substanţe cu utilizări în industrie etc. Unele soiuri, prin durata lungă a perioadei de înflorire, bogăţia, coloritul (alb, roz, roşu), al florilor sau/şi frunzelor au un aspect decorativ foarte atrăgător şi sunt folosite în consecinţă. Conţinutul ridicat în substanţe minerale şi vitamine a prunelor proaspete, căt şi deshidratate, fac din aceste fructe adevărate surse de menţinere a sănătăţii şi de vindecare a unor boli. SORTIMENTUL DE SOIURI Sortimentul de prun a cunoscut o dinamică importantă atât sub aspectul numeric, cât şi calitativ al soiurilor. El cuprinde 29 soiuri, dintre care 6 străine şi 24 autohtone (2000). Rezultatele cercetărilor din România arată posibilitatea sporirii numărului de soiuri la 32-35. din care 23-25 soiuri româneşti. De perspectivă sunt soiurile timpurii şi foarte timpurii, datorită cererii mari pe piaţa internaţională.

64

1. Rivers timpuriu - soi englezesc, de vigoare mijlocie, autofertil, dar bun polenizator, coroană globuloasă rară, ramuri de schelet viguroase, bine garnisite cu buchete de mai. Este precoce, moderat productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze, pretenţios la sol. Fructul este mijlociu, sferic sau sferic-alungit, vânăt-violaceu, cu pruină albastră. Pulpa este galben-verzuie, semiconsistentă, suculentă, dulce, slab aromată, semiaderentă. Perioada de recoltare: prima jumătate a lunii iulie. Maturare eşalonată. 2. Diana - soi românesc (1983), de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, fructifică predominant pe ramuri de rod mijlocii. Înfloreşte semitârziu, este parţial autofertil, precoce, mediu productiv, rezistent la ger şi boli, sensibil la Plum-pox. Fructul este mare (50-60 g), de tip “renclod”, sferic turtit, colorat în albastru deschis cu multă pruină grosieră cenuşiualbăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, consistentă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure. Prezintă uniformitate în maturare. Perioada de maturare: începutul lunii iulie. 3. Renclod de Caransebeş – soi românesc (1960) de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana semisferică spre conic-răsturnată, cu ramuri de schelet solide, bine garnisite cu formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, recomandat pentru zona de câmpie din sud şi subcolinară din sud-vestul ţării, rezistent la boli şi dăunători. Fructul este supramijlociu sau mare (40-60 g), sferic, uşor turtit la capete cu şanţul ventral pronunţat, de culoare vânăt-închis cu puncte subcutanate cafenii, acoperit cu pruină bogată, cenuşie. Pulpa este galben-portocalie, suculentă, cu gust foarte plăcut, dulce-aromat. Soi autofertil, se vor folosi totuşi polenizatori. Este precoce, productiv (15-22 t/ha), cu bună rezistenţă la păstrare şi transport. Maturare: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 4. Ialomiţa – soi românesc (1981) de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana semisferică sau piramidală, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, tolerant la Plum-pox, timpuriu şi foarte productiv (15-18 t/ha/500 pomi). Recomandat pentru zonele de sud şi sud-vest ale ţării. Fructul este mijlociu (35-45 g), sferic, uşor asimetric, vânăt închis, rezistent, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este verde-gălbuie, de consistenţă medie, suculentă, cu gust bun. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 5. Vâlcean – soi românesc (1967), de vigoare mujlocie spre mare, cu coroana invers piramidală, uşor lărgită în partea superioară, cu ramurile de schelet solide, cu unghiuri de ramificare mari, bine garnisite cu ramuri fructifere scurte şi mijlocii. Fructul este mare spre foarte mare (65-75 g), sferic, uşor turtit la capete, vânăt închis, uniform, cu pruină puţină, albicioasă, persistentă. Pulpa este portocalie, crocantă, suculentă, dulce, plăcută, neaderentă. Soi autosteril, precoce, productiv (15-18 t/ha). Perioada de maturare: 15 iulie-5 august. 6. Bărăgan 17 – soi românesc (1960), de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana conicrăsturnată sau cilindrică, relativ rară, cu ramuri de schelet drepte, garnisite cu numeroase buchete de mai, autosteril, rezistent la ger, secetă, precoce, foarte productiv (20-22 t/ha). Fructul este mare (40-50 g), ovoid, albastru închis, cu multă pruină cenuşiu-violetă. Pulpa este galben-verzuie, crocantă, plăcută la gust, neaderentă. Fructul este destinat pentru consum în stare proaspătă sau industrializată (deshidratare). Maturarea: 1-10 august. 7. Carpatin – soi românesc (1965), de vigoare mică-mijlocie, cu coroana piramidală, fructifică atât pe formaţiuni scurte, cât şi medii şi lungi, precoce (anii III-IV de la plantare), foarte productiv (20-25 t/ha), recomandat mai ales pentru sudul ţării, partea colinară; mediu rezistent la boli şi viroze. Fructul este de mărime medie (40-50 g), sferic-alungit, albastru închis, cu pruină cenuşie. Pulpa este de culoare galben-verzuie, mediu consistentă, suculentă, cu gust fin, neaderentă la sâmbure. Se pretează pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie –începutul lunii august. 8. Minerva – soi românesc (1960-obţinut, 1984-omologat), de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana piramidală, ramuri de schelet bine garnisite cu buchete de mai şi ramuri mixte. Este precoce (IV) şi foarte productiv (peste 27 t/ha), rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, autosteril, puţin pretenţios la tehnologia de cultură. Fructele sunt mijlocii spre mari

65

(38-40 g). ovoide, uşor asimetrice, de culoare vânăt-violacee, acoperite cu pruină abundentă, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, potrivit de consistentă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure. Este destinat în primul rând consumului în stare proaspătă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 9. Piteştean – soi românesc (1987-obţinut, 1981-omologat), semiviguros, cu coroana conică, ramuri de schelet bine garnisite, cu formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, rezistent la ger, secetă şi boli, tolerant la viroze, precoce (IV) şi productiv (24 t/ha), autosteril. Fructul este mare (45-50 g), ovoid, uşor asimetric, vânăt-închis, acoperit cu multă pruină albastră. Pulpa este verde-gălbuie, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure. Maturarea: 25 iulie-5 august. 10. Renclod Althan – soi vechi, obţinut în Boemia, pe cale generativă din soiul Reine Claude, este viguros, cu coroana invers-conică, ramuri de schelet solide, garnisite cu formaţiuni de rod scurte; este precoce şi mediu productiv (15 t/ha), rezistent la boli, secetă şi ger, autosteril, bun genitor şi polenizator. Fructul este mare (45-60 g), rotund, uşor aplatizat la poli, roşu-violaceu, cu pruină gri. Pulpa este galbenă-verzuie cu uşoare dungi roze sub epidermă, fermă, suculentă, gust bun, taninos, aromă specifică, neaderentă. Se pretează pentru consum în stare proaspătă sau industrializare. Maturarea: 25 iulie – 5 august. 11. Tita – soi românesc (1965/1990), de vigoare mică spre mare, cu coroana conic răsturnată, ramuri de schelet groase, bine garnisite cu buchete de mai, este precoce, produce moderat (12-14 t/ha), dar constant, este rezistent la ger, secetă şi îngheţurile târzii de primăvară, autosteril. Fructul mare /50-60 g), ovoid, uşor alungit la vârf, albastru ultramarin, cu multă pruină gri. Pulpa galben-verzuie, crocantă, mediu suculentă, cu gust armonios. Este unul din cele mai apreciate soiuri, însă are un mic defect: vârful sâmburelui se rupe uşor şi rămâne în pulpă. Maturarea: 25 iulie-10 august. 12. Flora – soi românesc (1960), viguros, cu coroana conic răsturnată, cu fructificare mixtă, rezistent la secetă, boli şi ger, semiprecoce, dar foarte productiv (peste 20 t/ha/500 pomi), autosteril. Fructul este mare (48-60 g), ovoidal spre sferic, uşor turtit, de culoare albastru ultramarin, acoperit cu pruină albastră-cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, crocantă, mediu suculentă, cu gust plăcut armonios. Maturarea; 1-15 august. 13. Tuleu timpuriu – soi românesc (1966), semiviguros spre viguros, cu coroana piramidală uşor neregulată, cu unghiuri mari de ramificare, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii; nu este pretenţios la sol dar este mai sensibil la temperatură, semiprecoce şi semiproductiv (7-12 t/ha). Fructul este mediu (35-45 g), ovoid, asimetric, cu baza lărgită, vânăt-violaceu, cu pruină cenuşiu-albăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, crocantă şi suculentă, se desface în fascicole, cu gust dulce-acrişor, plăcut. Maturarea: 25 iulie-5 august. 14. Alina – soi românesc (obţinut în 1965, omologat în 1990), de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana conică răsturnată, relativ rară, ramurile de schelt groase, bine garnisite cu buchete de mai. Este precoce (anul IV), foarte productiv şi constant, rezistent la ger, tolerant la secetă şi boli virotice, sensibil la monilioză, autosteril. Fructul este mare (45-55 g), ovoid, albastru deschis cu nuanţe maronii, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este galbenă-verzuie, crocantă, potrivit de suculentă, consistentă, neaderentă. Epoca de maturare: prima decadă a lunii august. 15. Centenar – soi românesc (obţinut în 1960, omologat în 1978)(Tuleu gras x Rivers timpuriu), de vigoare mijlocie sau submijlocie, coroană globuloasă cu ramuri fructifere de tip spur, este autosteril. Practic este cel mai productiv soi din România (32 t/ha), rezistent la ger, secetă şi boli; tolerant la Plum-pox. Fructul este mare (52 g), invers ovoid, albastru ultramarin, acoperit cu pruină multă, cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, potrivit de consistentă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august, la 120 zile de la înflorire.

66

16. Sarmatic – soi românesc (obţinut în 1960, omologat în 1989), de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana conic răsturnată, uşor neregulată, ramuri de schelet drepte, garnisite cu ramuri de rod mijlocii. Este autosteril, productiv (15-17 t/ha). Rezistă bine la ger, secetă şi boli, cu excepţia Plum-pox-ului. Fruct mijlociu (40 g), oval alungit, albastru cu puncte subcutanante roşietice, acoperit cu pruină fină. Pulpa este galben-verzuie, crocantă şi suculentă, cu gust dulce-acidulat, armonios, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 17. Silvia – soi românesc (obţinut în 1960 - Renclod Althan x Rivers timpuriu, omologat în 1979), de vigoare medie, cu coroană piramidală, rară, cu fructificare pe formaţiuni scurte, precoce, productiv (17-20 t/ha), parţial autofertil, bun polenizator, tolerant la viroze, boli şi dăunători. Fructul este mare (55 g), elipsoidal, vânăt-violaceu, acoperit cu pruină cenuşie-albăstruie. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 18. Pescăruş – soi românesc (obţinut în 1956 – Renclod Althan x Wilhelmina Späth, omologat în 1979), semiviguros, cu coroană invers-conică, ramuri de schelet solide, bine garnisite cu formaţiuni de rod scurte, precoce, productiv (20-23 t/ha), rezistent la ger şi brume târzii, boli şi viroze. Deşi autofertil, se vor asigura polenizatori. Fructul este supramijlociu (43 g), ovoidal, asimetric, vânăt-negricios, acoperit cu pruină cenuşie. Pulpa este galben-verzuie, mediu consistentă, semisuculentă, cu gust plăcut, uşor acidulat, neaderentă la sâmbure. Maturarea: a doua jumătate a lunii august. 19. Albatros – soi românesc (obţinut în 1965, omologat în 1979), viguros, cu coroana conic-răsturnată, cu ramuri de schelet groase şi fructificare pe ramuri mijlocii şi lungi, rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, incompatibil cu corcoduşul, autosteril. Fructul este mare (45 g), ovoidal-alungit, de culoare bordo-violet, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este verde-gălbuie, fermă, potrivit de suculentă, cu gust armonios, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, la 125-140 zile de la înflorire. 20. D′ Agen - soi franţuzesc (1964), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, cu fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, autofertil, precoce, productiv (20-24 t/ha). Fructul este mic (18-35 g), invers-ovoid, uşor asimetric, roşuviolaceu, acoperit cu pruină violacee. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, semicrocantă, foarte dulce, semiaderentă la sâmbure, pretabilă la industrializare, perioada de maturare: sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, la 125-135 zile de la înflorit. 21. Dâmboviţa – soi românesc (obţinut în 1965 – Tuleu gras x Anna Späth, omologat în 1981), de vigoare mare, cu coroana conic-răsturnată, cu ramuri de schelet solide şi fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, foarte productiv (27-30 t/ha), autosteril, rezistent la ger şi viroze. Fructul este mare (51 g), ovoidal, uşor asimetric, vânăt închis, acoperit cu multă pruină cenuşie, foarte atrăgător. Pulpa este de culoare galben-verzuie, crocantă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii august. 22. Tuleu gras –soi românesc foarte vechi (1920), semiviguros, cu coroana inversconică, cu ramuri de schelet fragile, unghiuri mici de ramificare, se deformează sub greutatea rodului. Fructifică pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este precoce, productiv (20-25 t/ha), dar inconstant. Este androsteril şi incompatibil cu corcoduşul. Este tolerant la viroze, sensibil la afide, monilinia şi ger. Fructul este mijlociu (30-35 g), elipsoidal, cu vârful rotunjit, de culoare vânăt-închis, cu pruină albăstruie şi cu rugină spre bază. Pulpa este galben-verzuie, aşchiată, consistentă, crocantă, neaderentă, cu gust foarte bun, dulce-amărui. Sunt considerate fructe de calitate superioară. Epoca de maturare: mijlocul lunii august. 23. Stanley – soi american, foarte vechi (1926), de vigoare medie, cu coroană conicrăsturnată, ramuri de schelet semiviguroase, garnisite în special cu buchete de mai. Este precoce, productiv (25 t/ha), tolerant la Plum-pox, autofertil şi foarte bun polenizator. Fructul

67

este mediu (30-40 g), elipsoidal, asimetric, cu sudură capelară evidentă vânăt-închis, acoperit cu pruină albăstruie. Fructele se colorează cu mult înainte de maturitatea deplină. Din punct de vedere organoleptic, fructul este de calitate medie, mai ales dacă este recoltat în avans. Pulpa este gălbuie, consistentă. dulceagă, slab aromată, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii septembrie, la 130-140 zile de la înflorire. 24. Vânăt de Italia – soi italian (probabil), viguros, cu coroana largă, răsfirată, fructifică pe buchete de mai, ramuri mijlocii şi lungi, este precoce, mediu productiv şi inconstant, sensibil la viroze, pretenţios la căldură şi umiditate. Fructul este mediu spre mare (35-40 g), rotunjit, uşor alungit, uneori asimetric, vânăt închis, acoperit cu pruină albăstruie. Pulpa este galbenă, de consistenţă medie, gust bun, aromă plăcut moderată, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii septembrie, la cca 130-140 zile de la înflorire. 25. Anna Späth – soi vechi (1860), de origine germană, de vigoare submijlocie, cu coroana invers piramidală, ramuri de schelet puternice, garnisite cu formaţiuni fructifere predominant scurte. Soi rustic, precoce, productiv (23 t/ha), autofertil, bun polenizator, rezistent la ger şi secetă, pretenţios la căldură, rezistent la viroze, sensibil la monilioză. Fructul este mare (26-42 g), globulos, roşu-vineţiu, acoperit cu pruină albăstruie, cu brazda ventrală largă. Pulpa este galbenă-verzuie, suculentă, moale, dulce, slab acidulată, neaderentă, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: ultima decadă a lunii septembrie – prima decadă a lunii octombrie, la cca 130-140 zile de la înflorire. 26. Gras ameliorat – soi românesc, obţinut din Gras românesc (1950), este viguros; fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi; semiprecoce, productiv (25-30 t/ha), autofertil şi bun polenizator; rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze. Fructul este mare (45 g), globulos, uşor alungit la capete, de culoare vânăt-roşcată cu striaţiuni neregulate, castaniu-deschis, cu pruină groasă violacee, peduncul bine prins de ramură şi fruct. Pulpa este crocantă sau semicrocantă, suculentă, de culoare galben-verzui, neaderentă la sâmbure, gust dulce, slab acidulat, aromă fină, plăcută. La supramaturare fructele devin sensibile la manipulări şi transport. Maturare:prima jumătate a lunii septembrie, cu 2 săptămâni înaintea soiului Gras românesc, la cca 135-140 zile de la înflorire. 27. Vinete româneşti – soi vechi românesc, viguros, rodeşte pe ramuri mijlocii, lungi, dar şi pe buchete de mai inserate pe ramuri de semischelet lungi, elastice, ce formează o coroană piramidală. Este rezistent la ger, sensibil la boli şi viroze, autofertil. Prezintă mai multe clone Ex.-Vinete româneşti-300. Fructul este submijlociu (18-35 g), elipsoidal, vânătdeschis, cu multă pruină albăstruie-albicioasă. Pulpa este galben verzuie, elastică, dulce, mediu suculentă, neaderentă. Fructele sunt rezistente la cădere din pom şi manipulare, bune pentru industrializare dar şi pentru consum în stare proaspătă. Maturare: decada a II-a a lunii septembrie, la 135-140 zile de la înflorire. 28. Record – soi românesc (obţinut în 1958, omologat în 1982), semiviguros, cu coroana conic-răsturnată, ramuri de rod puternice şi formaţiuni de rod preponderent scurte, semiprecoce (IV-V) şi foarte productiv (20-25 t/ha), autofertil. Fructul este foarte mare (75 g), sferic, alungit, vânăt-închis, cu pruină grosieră, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, consistentă, mediu suculentă, cu gust armonios şi aromă fină, neaderentă, cu destinaţie mixtă. Maturarea: prima jumătate a lunii septembrie, la cca 140 zile de la înflorit. 29. Gras românesc – soi românesc, viguros, cu coroana sferică, deasă, cu fructificare preponderentă pe formaţiuni mijlocii şi lungi. Este semiprecoce, foarte productiv (27 t/ha), autofertil, rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze. Fructul este mic (20-25 g), sferic, vânăt-închis, cu pruină albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, moale, foarte dulce, cu aciditate scăzută, aderentă la sâmbure, bună în special pentru industrializare. Maturarea: sfârşitul lunii septembrie – începutul lunii octombrie, la 135-140 zile de la înflorit, fructele menţinându-se pe pom până toamna târziu.

68

În cultură sau în câmpurile experimentale se mai întâlnesc şi alte soiuri sau clone ale celor prezentate, care completează fondul de germoplasmă românesc. De asemenea, au fost introduse de peste hotare o serie de soiuri valoroase, dar care mai trebuie studiate din punct de vedere ecologic, biologic şi tehnologic. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt: Ruth gerstetter (Regina precoce), Blue Free, Iroquois, President, Edwards, Blue Bell, Valor, Verity, Vision etc. O largă răspândire vor avea soiurile productive autofertile cu fructe de calitate superioară şi destinaţie mixtă, cu conţinut ridicat în substanţă uscată, zahăr şi vitamine. PORTALTOII PRUNULUI Lista oficială a soiurilor (2000) admite la înmulţire un număr de 12 portaltoi, dintre care 9 sunt generativi şi 3 vegetativi. Atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial, lista portaltoilor pentru prun este mult mai mare şi într-o dinamică accentuată. Corcoduşul sau mirobolanul – este unul dintre cei mai vechi şi mai utilizaţi portaltoi pentru prun; aceasta pentru că materialul semincer se produce uşor, are procent ridicat de germinare şi producţii ridicate de puieţi care se prind şi cresc bine în câmpul I, asigură procent mare de prindere la altoire şi este compatibil cu majoritatea soiurilor; nu drajonează cu excepţia unor biotipori. În plantaţie, pomii altoiţi pe acest portaltoi au o mare plasticitate ecologică, imprimă pomilor vigoare mare, precocitate medie, longevitate (30-40 ani), productivitate şi fructe de calitate. Ca inconveniente precizăm: vigoare mare, neuniformitate în livadă, incompatibilitate sau compatibilitate slabă cu unele soiuri: Tuleu gras, Gras românesc, Record, Peche, Anna Späth, Silvia etc. Corcoduşul se înmulţeşte de regulă pe cale generativă, cu procente de răsărire de 58-85, dar şi vegetativă, prin butaşi, cu procente de înrădăcinare cuprinsă între 50 şi 90 (Liacu, 1956, Botu, 1978, Duţu, 1983). Unii autori (Haward şi Heppner, 1929; Bordeianu ş.a., 1964) au arătat că mirobolanul cu fructe galbene şi verzi prezintă o compatibilitate mai bună şi o rezistenţă superioară la ger, comparativ cu biotipurile cu fructe roşii. Cu toate calităţile acestui portaltoi, se recomandă a nu se folosi populaţiile naturale de mirobolan ci anumite clone selecţionate. Dintre clonele de corcoduş, cele mai valoroase şi mai utilizate sunt: Corcoduş 163 – portaltoi românesc ce se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi lignificaţi. Procentul de înrădăcinare este de 70. Este viguros, cu bun ancoraj în sol, nu drajonează, este rezistent la temperaturi scăzute, dar sensibil la secetă. Este incompatibil cu soiurile din grupa Tuleu şi Renclod. Se foloseşte foarte puţin. Mirobolan B (P. cerasifera) – face parte dintr-o serie mai numeroasă (A.C.D.), obţinut în Anglia, este viguros, se înmulţeşte uşor prin butaşi, mai greu prin marcotaj, are un ancoraj bun în sol şi drajonează puţin. Soiurile altoite au productivitate ridicată, dar intră târziu pe rod. Este sensibil la ger şi nu are compatibilitate cu soiurile de tip Renclod şi Mirabelle (Glenn, 1961). Nu se foloseşte în România. Mirobolanul de Lesdain – portaltoi belgian, se înmulţeşte generativ, dar şi vegetativ prin butaşi. Solicită soluri uşoare şi umede. Este incompatibil cu Renclod Althan şi alte soiuri. Mirobolan 29 C – portaltoi american (1915), de vigoare mare, se înmulţeşte prin butaşi. Are un ancoraj în sol slab. Drajonează puţin. Are compatibilitate bună cu soiuri europene şi asiatice, are rezistenţă la cancerul rădăcinilor şi al coletului, dar este sensibil la nematozi. Nu se foloseşte în România. Miroval – portaltoi românesc, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Are bun ancoraj în sol, nu drajonează. Imprimă soiurilor precocitate, productivitate şi calitate superioară fructelor. Este rezistent la temperaturi scăzute, are compatibilitate bună cu majoritatea soiurilor şi este liber de viroze.

69

Prunul franc – se obţine din sâmburii unor soiuri locale sau străine. Aceşti portaltoi au o bună compatibilitate cu toate soiurile, imprimă o vigoare de creştere mai redusă, pomii sunt mai precoce şi uneori mai productivi. Au o înrădăcinare mai superficială, sunt mai sensibili la ger şi secetă, în schimb valorifică mai bine solurile subţiri, umede şi cu exces de umiditate.În pepinieră, procentul de răsărire este mai scăzut, creşterea puieţilor este mai lentă iar prinderea la altoire şi producţia de pomi STAS este mai mică. P.F. Roşior văratec – portaltoi românesc (1998), de vigoare medie, cu bun ancoraj în sol, bună adaptabilitate la sol, drajonare redusă, compatibilitate bună cu toate soiurile. Este sensibil la Polystigma rubrum şi tolerant la Sharka. Se înmulţeşte pe cale generativă. P.F. Gălbior – portaltoi românesc (1984 – Iaşi), de vigoare medie, cu bună înrădăcinare şi bună compatibilitate. Se înmulţeşte generativ. P.F. Renclod verde F. – portaltoi românesc (1976), cu înmulţire generativă, semiviguros, cu bun ancoraj, compatibil cu toate soiurile europene, nu drajonează. Oteşani 8 – portaltoi românesc (1980), cu înmulţire generativă, dar şi prin butaşi (I. Botu şi Achim, 1993), precum şi prin micropropagare “in vitro” (I. Tudor, 1992). Imprimă pomilor vigoare redusă, ancoraj bun în sol, dar drajonează puternic. Este un portaltoi de perspectivă pentru România şi chiar Europa. Oteşani 11 – portaltoi românesc (1957), cu înmulţire vegetativă (butaşi), dar şi prin meristeme, semiviguros, cu bun ancoraj, cu drajonare slabă. Prezintă importanţă mai ales pe terenurile cu conţinut ridicat de argilă (până la 30 %) şi pe cele cu textură medie. P.F. Buburuz – portaltoi românesc (1968), cu înmulţire generativă, de vigoare medie, ancoraj bun şi drajonare redusă, sensibil la acarieni, tolerant la Sharka. P.F. Scoldus – portaltoi românesc (1984), cu înmulţire generativă, de vigoare medie, rezistent la boli, la temperaturi scăzute; creşte pe soluri subţiri, cu grad ridicat de argilă. Are mai multe clone, cea mai bună fiind Scolduş l, care se foloseşte în programele de ameliorare din România şi Franţa. Se foloseşte în cultură foarte puţin. P.F. Voineşti B – portaltoi românesc (1976), se înmulţeşte pe cale genertativă, de vigoare mică spre mijlocie (semidwarf) pe care o imprimă şi soiurilor altoite. Este compatibil cu toate soiurile europene; acestea sunt precoce şi productive. Nu este înmulţit în producţie. Brompton – portaltoi englezesc de vigoare mare, cu bun ancoraj şi cu tendinţă de drajonare. Compatibil cu soiurile europene, rezistent la ger dar sensibil la cancerul bacterian al rădăcinilor şi la Plum-pox. Este folosit pe scară redusă pe solurile mai grele şi mai umede fără exces de umezeală (Iacob, 1981). Pixy – portaltoi englezesc (1969), se înmulţeşte vegetativ (butaşi şi marcotaj), soiurile altoite au o vigoare mică (semidwarf), sunt precoce şi productive. Ancorajul în sol este destul de bun, dar sistemul radicular este redus. Prezintă compatibilitate bună cu soiurile europene, nu drajonează. Saint Julien A – portaltoi obţinut în Anglia (1928), se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi şi chiar marcotaj. Imprimă soiurilor altoite vigoare mică (semidwarf), precocitate şi productivitate. Are compatibilitate bună cu soiurile europene, este rezistent la temperaturi scăzute. Alţi portaltoi din P. domestica şi P. insititia: Saint Julien Hibrid 1, Ackerman, Saint Julien G.F. 655-2, Saint Julien K etc. PORTALTOI INTERSPECIFICI: Ishtara (1950-Franţa) = Belsiana (Prun diploid) x (P. cerasifera x P.persica) – se înmulţeşte prin butaşi. Myran = (P. cerasifera x P. saliciana) x P. persica (Franţa). Citation (SUA) = (P. mume x P. cerasus) x P. Amygdalus x (Nemaguard x R. Red Globe). Se înmulţeşte prin butaşi.

70

G.F. 677 şi G.F. 557 = P. persica x P. amygdalus (Franţa). Marianna G.F. 8.1. = P. cerasifera x P. munsoniana (Franţa), de vigoare foarte mare, se înmulţeşte prin butaşi. Marianna 2624 = P. cerasifera x P. munsoniana (1940, SUA). Marianna 4001 = P.cerasifera x P. munsoniana, este de vigoare foarte mare. Ca portaltoi pentru prun se mai poate folosi piersicul şi zarzărul pentru anumite soiuri şi condiţii ecologice. De asemenea, mai sunt folosite ca portaltoi speciile americane destinate în special unor soiuri americane. Dintre acestea, cele mai importante specii sunt: Prunus hortulana, P. americana, P. maritima, P. tomentosa (Vişinul de Nanking), P. besseyi (Vişinul de nisip). PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE ALE PRUNULUI

Sistemul radicular Creşterea sistemului radicular este influenţată de portaltoi, soi, tipul de sol şi sistemul de întreţinere. Astfel, la prunii pe rădăcini proprii sistemul radicular este bine dezvoltat. Majoritatea rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 12 şi 36 cm. Rădăcinile constituie 27-45 % din greutatea pomului, acestea având direcţie orizontală şi oblică, majoritatea fiind de ordinul II-IV. Dezvoltarea rădăcinilor în plan orizontal este influenţată de soi şi densitate. Mulţi portaltoi de prun franc au proprietatea de a emite drajoni, fenomen dăunător în plantaţie. Situarea rădăcinilor în stratul superior al solului permite cultura prunului şi pe soluri mai subţiri, cu conţinut ridicat de argilă şi cu drenaj aerohidric deficitar. Înrădăcinarea superficială prezintă dezavantajul că reduce rezistenţa pomilor la ger şi secetă. La pomii altoiţi pe corcoduş, rădăcinile sunt lungi şi subţiri, pătrund mai adânc în sol, chiar până la 120-130 cm, dar marea masă a lor se află în stratul de sol cuprins între 30 şi 60 cm. În plan orizontal, acestea depăşesc de 2-3 ori proiecţia coroanei. Partea epigee Partea epigee este determinată genetic, variind în funcţie de soi. Trunchiul este în general drept, mai rar torsionat (Roşior văratec, Montfort), cu ritidomul neted (Anna Spath, Renclod verde) sau crăpat sub formă de plăci poliedrice (Agen, Rivers timpuriu). Ca înălţime, majoritatea soiurilor formează un trunchi mijlociu, cu diametrul în medie de 25-35 cm. Coroana naturală variază mult în funcţie de unghiul de ramificare a ramurilor, precum şi de vigoarea lor. Astfel, aceasta poate fi: fusiformă (Izium, Eric, Simon), piramidală (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, Gras româneasc, De Bistriţa), invers piramidală (Anna Späth, Peche, Uriaşe), globuloasă (Agen, Renclod negru, Ontaria, Vinete de Italia), turtită (Renclod verde, Montfort) etc. De asemenea, după capacitatea de ramificare şi tipul de fructificare, soiurile pot avea coroane dese (Agen, Minerva) sau rare (Nectarina roşie, Stanley) care fructifică în special pe buchete de mai. Alte soiuri (Tuleu gras, Vinete româneşti, Grase româneşti) fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi. Diametrul coroanei în perioada de rodire maximă poate atinge 4-7 m. În mod natural prunul poate ajunge la 8-10 m înălţime, dar în plantaţii nu depăşeşte 4-5 m. Prunul are o creştere puternică mai ales în perioada de tinereţe, lungimea ramurilor anuale atingând frecvent 1-1,5 m, fapt ce permite formarea rapidă a coroanelor prin operaţiuni în verde.

71

La aceste soiuri coroana se îndeseşte uşor (Centenar, Agen), necesitând lucrări de formare mai deosebite, în timp ce la cele de tip “spur” capacitatea de ramificare şi de formare a lăstarilor anticipaţi este redusă. În afară de specificul biologic al soiurilor şi portaltoilor, vigoarea pomilor mai este influenţată de condiţiile ecologice şi în special tehnologice. Ramurile fructifere ale prunului se pot clasifica în: ramuri preflorifere (pintenul, spinul şi smiceaua) şi ramuri florifere (buchetul de mai, ramura mijlocie şi ramura lungă). În condiţii ecologice şi tehnologice favorabile, ramurile preflorifere evoluează în ramuri florifere. Buchetele de mai au inseraţi mai mulţi muguri floriferi şi puţini vegetativi şi trăiesc 3-6 ani. Ramurile mijlocii au 5-30 cm lungime şi au inserate pe ele atât muguri floriferi în treimea mijlocie, cât şi vegetativi către vârf. Ramurile lungi întâlnite cu preponderenţă la anumite soiuri (Superb, Vinete româneşti) prezintă la bază 1-3 muguri vegetativi, apoi muguri vegetativi şi floriferi în grupuri, iar spre vârf din nou muguri vegetativi. Cunoaşterea acestor ramuri are importanţă la efectuarea tăierilor de fructificare spre a nu îndepărta porţiunile cu muguri floriferi. Florile prunului sunt hermafrodite, cu petale albe sau albe-verzui, de dimensiuni diferite. Înflorirea are loc înainte de înfrunzire (Nectarina roşie, Stanley, Silvia), simultan cu înfrunzirea (Vinete de Italia) sau după înfrunzire (Centenar, Vinete româneşti). Fructele sunt drupe de dimensiuni, forme, gust, aromă şi culori foarte diferite, după cum au fost prezentate la 7.2.3., acestea fiind caractere de soi. De asemenea, fructele pot fi grupate după destinaţie: pentru consum în starea proaspătă, pentru semiindustrializare sau industrializare sub diferite forme. Ciclul anual. Prunul porneşte în vegetaţie primăvara timpuriu (jumătatea lunii martie) şi trece prin următoarele fenofaze: umflarea mugurilor vegetativi, începutul creşterii lăstarilor, umflarea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea şi creşterea fructelor. Umflarea mugurilor floriferi este influenţată de evoluţia temperaturii şi poate dura 4-12 zile. Înflorirea are loc primăvara după celelalte specii drupacee (aprilie), florile nefiind afectate decât foarte rar de brumele târzii de primăvară. Epoca de înflorire este diferită, soiurile grupându-se astfel: cu înflorire timpurie (Silvia, Simionis, Ţar, Victoria, Gras românesc), cu înflorire mijlocie (Nectarina roşie, Stanley) şi cu înflorire târzie (Tuleu gras, Vinete româneşti, Agen, Vinete de Italia, Anna Spath). Cea mai importantă fenofază este cea a înfloritului, deoarece are un rol determinant în asigurarea recoltelor. Aceasta este determinată genetic, dari variază de la soi la soi, dar în limite relativ restrânse în cadrul speciei. Data declanşării înfloritului poate varia de la o zonă la alta, dar soiurile îşi păstrează ordinea conform determinismului lor genetic. Diferenţa poate varia de la 1-2 zile până la 7-15 zile. Referitor la biologia înfloritului, iar în cadrul acesteia la procesul polenizării şi fecundării, soiurile de prun se grupează astfel: autofertile (autocompatibile), autosterile (autoincompatibile), interfertile (intercompatibile) sau intersterile, în funcţie de natura polenului. Soiuri autofertile: Anna Spath, Agen, Stanley, Vinete româneşti, Renclod verde, Sugar, Victoria, Bosniace, Vinete de Italia, Gras românesc, Gras ameliorat, Ontaria, Record. Soiuri autosterile: Tuleu gras, Montfort, Renclod negru, Renclod Altham, Tuleu timpuriu, Tuleu dulce, Centenar, Dâmboviţa, Superb, Peche, Ţar. Soiuri parţial autofertile: Silvia, Rivers timpuriu, Wilhelmina Späth. În funcţie de procentul de grăunciori de polen germinat, soiurile se pot clasifica astfel: - rele polenizatoare (sub 30%): Vision (2%), Silvia (13,3%), Althan (19,7%), Grand Prize (15,7%); - bune polenizatoare (30-60%): Rivers timpuriu (30,3%), Blue free (34,2%), Stanley (43,4%), Peche (45,3%);

72

- foarte bune polenizatoare (peste 60%): Valor (60,9%), Iraquois (68,7%), Gras ameliorat (81,1%), Anna Spath (81,4%). Stabilirea celor mai buni polenizatori şi, deci, asigurarea fecundării cu polen corespunzător naturii ereditare a fiecărui soi poate să dubleze sau chiar să tripleze producţia, chiar în afara sporului ce se poate obţine printr-o agrotehnică superioară. Autosterilitatea se datorează în special androsterilităţii. Nu se cunosc perechi de soiuri intersterile. În concluzie, precizăm că pentru o producţie bună, într-o parcelă trebuie să existe soiuri polenizatoare care să aibă aproximativ aceeaşi perioadă de înflorire cu soiurile de bază. Pentru o producţie normală este suficientă polenizarea a cca 20-30% din flori, iar procentul de legare să fie de cca 45%. În urma căderii fiziologice (19-30%) rămân în pom până la maturitate cca 20-30% fructe. Creşterea lăstarilor la prun are loc, de regulă, într-un singur val, în mai-iulie la pomii tineri şi mai-iunie la pomii maturi. Maturarea fructelor la prun are loc în perioada 15.VI-1.XI, fiind influenţată de soi şi de condiţiile tehnice din anul respectiv. Numărul zilelor parcurse de la sfârşitul înfloritului până la maturitatea de recoltare la soiurile de prun variază de la 92,4 pentru cel mai timpuriu soi (Rivers timpuriu) până la 137-140 zile pentru soiurile cele mai târzii (Record, Gras românesc, Anna Spath, Vinete româneşti). Din acest punct de vedere, soiurile de prun se pot grupa în: - foarte timpurii (15.VI-15.VII): Rivers timpuriu, Diana, Nectarina roşie, Ţar, Renclod Qullins; - timpurii (15.VII-15.VIII): Ialomiţa, Minerva, Abundenţa, Tuleu timpuriu, Tuleu gras, Ontario, Superb, Roşioare văratice, Alina, Tita, Centenar, Silvia; - mijlocii (15.VIII-15.IX): Stanley, Bărăgan 17, Renclod de Caransebeş, Dâmboviţa, Montfort, Renclod verde, Victoria, Uriaşe, Gras ameliorat, Anna Späth; - târzii (după 15.IX): Vinete româneşti, Busuioace, Vinete de Italia, Gras românesc, Record, Renclod Bavay. Datele de mai sus sunt semnificativ influenţate de diversitatea condiţiilor ecologice din diferite zone, putând exista diferenţe de maturare pentru acelaşi soi de 7-20 de zile. Prunul intră în perioada de repaus în a II-a jumătate a lunii octombrie şi prima jumătate a lunii noiembrie. Alternanţa de rodire este mai redusă la soiurile de prun decât la măr, aceasta fiind favorizată de o supraproducţie dintr-un an (nereglată), de condiţiile ecologice improprii sau de nerespectarea tehnologiei de cultură. Nu toate soiurile prezintă alternanţă de fructificare. Vârsta intrării pe rod a prunilor este influenţată de soi, portaltoi, agrotehnica aplicată. Astfel, unele soiuri (Agen, Stanley, Centenar) fructifică încă din anul 3-4 de la plantare, altele la 5-6 ani (Tuleu gras, Anna Späth). Productivitatea la prun este, în general mare, cu variaţii semnificative de la soi la soi, cu diferenţe între zone, în funcţie de tehnologia de cultură etc. P. Parnia şi Steliana Popescu (1993) arată că producţia medie pe primii 6 ani de la plantare a fost mult inferioară la prunii pe rădăcini proprii faţă de cei altoiţi. Face excepţie soiul Tuleu timpuriu, care se comportă mult mai bine nealtoit. Din analiza mai multor soiuri, Marilena Răduc (1993) constată că în condiţiile de la Satu Mare producţia medie pe 7 ani a variat de la 4,6 t/ha la soiul Vinete româneşti la peste 18 t/ha la soiurile Tita şi Centenar. Alte 10 soiuri au dat producţii între aceste valori (833 pomi/ha). În plantaţiile cu densitate medie, producţiile la soiurile de prun se situează între 12 şi 15 t/ha. Datele din literatură arată un potenţial al prunului foarte mare. Astfel, în 1988, la S.C.P.P. Vâlcea s-au obţinut producţii de peste 60 t/ha la soiul Centenar, iar în 1963 la

73

S.C.P.P. Voineşti s-au obţinut producţii de 56,8 t/ha la soiul Tuleu gras şi 55 t/ha la soiul Anna Späth. Foarte productive sunt soiurile Stanley, Centenar, Silvia, Tuleu gras, Româneşti, Anna Späth. Foarte slab productive s-au dovedit soiurile: Vinete româneşti, Vinete de Italia, Nectarina roşie, Bosniace, Montfort. În cadrul aceluiaşi soi producţia creşte treptat până la 10-12 ani, rămâne relativ constantă încă 8-10 ani, după care scade treptat. Longevitatea prunului este mai scurtă comparativ cu cea a mărului şi părului şi se datorează unei dezvoltări ontogenetice mai rapide, intrarea pe rod mai devreme, sensibilitatea la anumiţi factori de stress etc. Majoritatea soiurilor de prun altoite pe corcoduş trăiesc în medie 25-30 ani, dar pot ajunge la 40-50 ani şi chiar mai mult. Perioada de creştere durează 3-7 ani, cea de început a rodirii 4-6 ani, iar cea de rodire 10-14 ani. După 25-30 ani intră, de regulă, în perioada de declin. Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de temperatură ale prunului sunt moderate, această specie reuşind bine în zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11 oC. Rezistenţa la ger a soiurilor de prun depinde de specia din care provin şi locul de origine, de durata repausului şi dinamica temperaturilor în cursul iernii, de gradul de călire a plantelor, de tehnologia aplicată, de starea fitosanitară etc. Cele mai rezistente soiuri sunt cele provenite din prunul canadian, din cel din Ussuria şi cel american, care au ca limită de rezistenţă până la –50…-55oC. Soiurile provenite din P. domestica rezistă până la –32…-36oC şi chiar –38oC în condiţiile călirii corespunzătoare şi a descreşterii treptate a temperaturilor. Amplitudinile mari de temperatură sunt dăunătoare pomilor. În faza de boboc, florile rezistă până la –3 oC…-4,4oC, florile deschise de la –0,5 la – 2,2oC, iar fructele legate la –0,5…-1,1oC. Cel mai sensibil organ al florilor este pistilul, apoi ovarul. Cea mai critică fenofază faţă de temperatură este înflorirea, când temperatura trebuie să fie între 10 şi 12oC, iar temperaturile diurne extreme să depăşească 2oC, respectiv 25oC, altfel florile cad în masă sau fecundarea este deficitară. Necesarul de temperatură activă pentru declanşarea înfloritului este în medie de 321 oC, pentru maturarea fructelor 2000-2200oC la soiurile timpurii şi de 3200-3500 oC pentru soiurile târzii. Media anuală a maximelor să fie cuprinsă între 16oC şi 17oC, iar media minimelor de +3,9…+4,4oC (Gh. Anzar, 1984). În toate zonele de cultură a prunului se asigură necesarul de frig pentru ieşirea din repausul biologic. Excesul de căldură, însoţit de secetă şi vânturi uscate, este dăunător culturii prunului. Temperaturi mai mari de 35oC determină blocarea creşterilor şi arsuri pe frunze, ramuri şi fructe. Cerinţele faţă de apă. Prunul şi, în special, soiurile europene sunt pretenţioase faţă de regimul hidric. Aceste pretenţii sunt satisfăcute în zonele în care cad annual 600-700 mm, din care 200-250mm în lunile mai, iunie şi iulie. Umiditatea relativă optimă este de 68-72, iar în iulie de 56-64 %. În celelalte zone, cu precipitaţii sub aceste limite, reuşita deplină a culturii prunului este posibilă numai în condiţii de irigare. Portaltoiul este cel care imprimă cerinţele faţă de apă. Astfel, prunul franc are pretenţiile cele mai mari, urmat de corcoduş şi minime soiurile altoite pe zarzăr sau piersic. Pe acelaşi portaltoi şi în aceeaşi zonă soiurile târzii necesită cantităţi mai mari de apă, comparativ cu cele timpurii. Excesul de umiditate din sol este dăunător soiurilor altoite pe portaltoi zarzăr şi piersic şi mai puţin dăunător celor altoite pe prun franc. De asemenea, precipitaţiile abundente şi reci

74

din timpul înfloritului împiedică polenizarea, iar cele din timpul maturării fructelor favorizează atacul unor boli criptogamice (Monilinia, Polystigma) şi deprecierea fructelor. Referitor la rezistenţa la secetă, cercetările au demonstrat că în afară de portaltoi o influenţă semnificativă o au şi soiurile. Sensibilitatea soiurilor la secetă s-a manifestat prin căderea frunzelor, încetarea creşterii lăstarilor, diferenţiere slabă sau incompletă a mugurilor floriferi şi chiar uscarea pomilor. Soiuri sensibile: Gras românesc, Lincoln, Renclod de iulie, Ţar, Vinete de Italia. Soiuri rezistente la secetă s-au dovedit: Abundenţa, Anna Späth, Kirke, Mirabelle de Nancy, Renclod verde, Roşioare, Ialomiţa, Prunul negru, Pruna de Turţ etc. (V. Cociu şi colab., 1997). S-a constatat că prunul reuşeşte cu rezultate bune şi în zonele de stepă unde precipitaţiile coboară chiar sub 550 mm, dacă celelalte măsuri agrotehnice sunt respectate, inclusiv normarea încărcăturii de rod. Cerinţele faţă de lumină - ale prunului sunt moderate, dar producţiile cele mai mari cantitativ şi calitativ s-au obţinut atunci când a fost plantat pe versanţii bine expuşi. În condiţii de iluminare deficitară pomii devin mai sensibili la ger, produc mai puţin, iar fructele sunt mai mici, slab colorate şi cu un conţinut mai scăzut în zahăr. Lumina poate deveni insuficientă şi în plantaţiile prea dese, mai ales la soiurile cu capacitate mare de ramificare. La acestea zonele umbrite se degarnisesc şi chiar se usucă. Pentru asigurarea unor condiţii normale de iluminare trebuie corelate expoziţia, distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi alegerea formei de coroană optimă. Cerinţele faţă de sol ale prunului sunt modeste, acesta creşte şi fructifică bine aproape pe toate tipurile de sol dacă ceilalţi factori nu sunt limitativi. Majoritatea portaltoilor prunului au o capacitate mare de adaptare la diferite tipuri de sol. În general, prunul poate da rezultate bune şi pe solurile argilo-nisipoase şi chiar pe cele nisipoase cu suport argilos, dar sunt recomandate solurile mai calde şi mai ravene de tip cernoziom. Nu sunt recomandate solurile sărăturate. Prunul este specia care poate suporta cel mai larg interval al pH-ului: 5,5-8,4 (optim 5,8-7,2). De asemenea, această specie rezistă până la un conţinut de 15-16% CaCO3 în sol (optim până la 10%), 30-50% argilă în zonele cu suficiente precipitaţii. Prunul este sensibil la scăderea conţinutului de oxigen, având pretenţii mari faţă de porozitatea de aeraţie (15-20%) şi nu rezistă la excesul de umezeală timp îndelungat. Această specie creşte bine numai pe solurile în care volumul de sol neafectat de procese de gleizare, la dispoziţia sistemului radicular, este de minim 30%. Este o condiţie obligatorie pe toate tipurile de sol, indiferent dacă celelalte însuşiri fizico-chimice sunt normale. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE Specificul producerii materialului săditor Deşi are o tehnologie de cultură relativ facilă, producerea materialului săditor a pus probleme pepinieriştilor şi pomicultorilor. Principalii portaltoi ai prunului sunt prezentaţi în subcap. 7.2.4. Din multitudinea portaltoilor, cei mai folosiţi sunt corcoduşul sau clone ale acestuia şi prunul comun. Importanţă deosebită pentru înmulţirea prunului au căpătat-o în ultimul timp formele interspecifice prezentate. Problemele majore ale înmulţirii prunului sunt bolile virotice, în special plum-pox şi compatibilitatea dintre portaltoi şi soi. Atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, marea majoritate a pomilor ce se plantează sunt altoiţi. Există puţine excepţii, mai ales pentru soiurile autohtone ce drajonează şi ale căror producţii sunt destinate industrializării.

75

Corcoduşul creşte rapid, puieţii se pot obţine atât în şcoala de puieţi, cât şi prin semănare direct în câmpul I. În cazul semănării în câmpul I, pentru a obţine pomi cu sistemul radicular mai ramificat, în luna iunie este necesară scurtarea pivotului puietului la adâncimea de 15-20 cm. În şcoala de puieţi, corcoduşul trebuie semănat mai des, pentru a nu depăşi grosimea optimă de altoire. În câmpul I se altoieşte mai întâi prunul franc şi apoi corcoduşul (P. Parnia, 1992), La noi în ţară se practică altoirea cu mugure dormind, iar în caz de neprindere sau degerare peste iarnă se va utiliza realtoirea cu mugure în placaj, altoirea cu mugure crescând sau cu ramură detaşată. Majoritatea soiurilor de prun formează lăstari anticipaţi viguroşi încă din câmpul II, ceea ce permite proiectarea primului etaj al coroanei. Portaltoiul franc asigură o mai bună uniformitate a pomilor în plantaţie, dar creşte mai greu în pepinieră, unii puieţi nu ajung la grosimea standard de altoire în câmpul I, spre deosebire de corcoduş care depăşeşte această grosime. De aceea, prunului i se va lăsa la rărire un spaţiu mai mare, iar corcoduşul va fi lăsat mai des. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Organizarea teritoriului şi lucrările premergătoare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii. Prunul se poate cultiva în mai multe sisteme cum ar fi: -“Pruni în fâneaţă” de regulă pe pantă mare (peste 30 %) şi chiar pe mici platouri. Se folosesc soiuri locale, de regulă pe rădăcini proprii, conduşi cu trunchi înalt şi coroană naturală liberă. Este sistemul cel mai vechi practicat în cultura prunului. Producţiile sunt mici şi calitativ inferioare, destinate mai ales industrializării. - Sistemul agro-pomicol se practică în gospodăriile individuale din zona colinară şi constă în cultivarea unor fâşii mici de teren (0,1-1,0 ha) cu plante anuale intercalate de pruni şi alte specii de pomi sau arbuşti fructiferi. Se recomandă mai ales în zonele agroturistice. - Sistemul familial – reprezentat de grădinile familiale, cu suprafeţe de 0,2-1 ha. Sunt destinate consumului propriu, semiindustrializării şi, într-o mică parte, comerţului local sau zonal. - Sistemul de culturi pure – este cel mai predominant în România şi pe plan mondial. Scopul acestor culturi este comercializarea. Prunul se cultivă în cultură pură în toate cele trei sisteme: extensiv (clasic), intensiv şi superintensiv. - Sistemul extensiv este cel mai răspândit la noi în ţară, dar şi pe plan mondial. Pomii folosiţi sunt de vigoare mare, altoiţi pe corcoduş. Distanţele de plantare sunt mari: 6-7 m x 5-6 m, realizând densităţi de 230-240 pomi/ha. De asemenea, distanţe mai mari (7 x 7 m) se practică şi în cazul recoltării mecanizate a fructelor. În acest sistem pomii nu acoperă tot spaţiul destinat, investiţiile sunt relativ reduse, iar capacitatea de producţie mică (5-8 t/ha). Există tendinţa de renunţare la acest sistem. - Sistemul intensiv - a apărut ceva mai târziu (1970). Indiferent de forma de coroană aleasă, distanţele de plantare pentru acest sistem sunt de 4,5-5 m x 3,5-4 m, chiar 5 x 5 m. Folosirea acestui sistem de cultură la prun implică soiuri şi portaltoi specifici, iar aceştia să fie în corelaţie cu factorii de mediu. - Sistemul superintensiv –se află în faza de cercetare. Acest sistem este diferit de cel de la măr. Soiurile şi portaltoii de prun nu au încă o vigoare foarte redusă, în plus au şi alte caracteristici de creştere şi fructificare. Se pot obţine densităţi de 1111-2222 pomi/ha, ceea ce corespund următoarelor distanţe de plantare: 1,5 x 6,0 m; 1,5-5,0 m sau 2x3; 2x4; 2x5 m etc. Sistemul de cultură cu densităţi mari de 1000-1500 pomi/ha include obligatoriu verigi tehnologice specifice, cum ar fi tăierile în verde, realizarea unei anumite structuri a coroanelor prin tăieri, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor. Amplasarea prunului în teren se face ţinând seama de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici. Pe terenurile cu pantă medie, prunul se amplasează pe tot versantul, evitându-se văile reci şi excesiv de umede. Pe terenurile cu pantă mare (15-25 %), prunul se

76

amplasează în treimea mijlocie a pantei, pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud-estice. În zonele deficitare în precipitaţii puternic iluminate se amplasează la baza pantei pe expoziţie nordică, estică sau vestică, unde deficitul hidric este mai redus. Epoca optimă de plantare a prunului este toamna, după căderea frunzelor, până la venirea îngheţului. În situaţii deosebite, prunul se poate planta şi primăvara foarte devreme, imediat ce se poate intra în câmp. Deşi există posibilitatea de a se planta şi în ferestrele iernii, când temperatura este de peste 2-3oC, nu recomandăm această epocă datorită riscurilor foarte mari. Datorită faptului că multe soiuri de prun sunt autosterile, iar cele autofertile dau producţii mai mari în cazul polenizării încrucişate, se recomandă plantarea în aceeaşi parcelă a 3-4 soiuri cu înflorire apropiată, aproximativ aceeaşi epocă de maturare şi necesită aceeaşi agrotehnică. Raportul între soiurile de bază şi cele polenizatoare poate fi de 1:1; 1:2; 1:3 sau 1:4. Soiurile polenizatoare se vor amplasa în aşa fel încât să nu existe o distanţă mai mare de 2530 m faţă de cele de bază. Este important de reţinut faptul că la acelaşi soi diferiţi polenizatori au o influenţă diferită nu numai asupra producţiei, dar şi asupra raportului pulpă/sâmbure, conţinutului în substanţă uscată, coloraţiei, a epocii de maturare şi duratei de păstrare a fructelor. În acest context recomandăm pentru practică următorii polenizatori pentru prun (tabelul 15.). Tabelul 15. Polenizatorii principalelor soiuri de prun (după R. Roman) Soiul de polenizat Agen Anna Spath Gras ameliorat Rivers timpuriu Tuleu gras Tuleu timpuriu Vinete româneşti Silvia Centenar Diana Ialomiţa Piteştean Carpatin Minerva Dâmboviţa Pescăruş

Principalele soiuri polenizatoare Anna Späth, Vinete româneşti, Gras ameliorat, Stanley, Rivers timpuriu. Vinete româneşti, Gras ameliorat, Vinete de Italia, Agen, Stanley, Valor, Rivers timpuriu Anna Späth, Vinete româneşti, Vinete de Italia Anna Späth, Agen, Gras ameliorat,Stanley Stanley, Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Valor Gras ameliorat, Valor, Agen, Stanley, Early rivers, Renclod Althan Anna Späth, Agen, Renclod Althan Renclod Althan, Early Rivers, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Rencod Althan, Stanley Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Gras ameliorat, Renclod Althan, Anna Späth, Valor Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth, Renclod Althan Anna Späth, Renclod Althan, Stanley

Tăierile la prun reprezintă una din verigile tehnologice esenţiale în obţinerea producţiei. Tăierile se grupează în două: de formare şi fructificare, fără a exista o barieră netă între ele. Tăierile de formare încep odată cu plantarea pomilor şi au ca obiective de bază următoarele: - formarea unui schelet viguros şi armonios repartizat; - garnisirea cât mai rapidă a ramurilor de schelet şi semischelet cu ramuri de rod; - facilitarea lucrărilor mecanizate etc. Cele mai răspândite forme de coroană la prun sunt: vasul ameliorat, vasul suprapus, vasul aplatizat, piramida întreruptă, piramida etajată rărită, piramida mixtă, palmeta cu braţe oblice şi fusul subţire. Pentru formarea cât mai rapidă a coroanelor la prun, trebuie valorificată creşterea rapidă din primii ani şi capacitatea de emitere a lăstarilor anticipaţi.

77

Formarea corectă şi rapidă a coroanei se realizează foarte bine dacă se îmbină tăierile din perioada de repaus cu intervenţiile din perioada de vegetaţie care sunt şi cele mai recomandate. Astfel, perioada de formare a coroanei se poate reduce cu 1 chiar 2 ani. Tăierile, chiar de formare, în perioadele de tinereţe vor fi foarte reduse, limitându-se la strictul necesar. Încă din primii ani după plantare multe soiuri încep să fructifice, iar greutatea fructelor curbează ramurile, mărind unghiul de inserţie, chiar şi la soiurile cu tendinţă de creştere verticală. De asemenea, la aceste soiuri se ciupesc lăstarii de prelungire la distanţa de ramificare proiectată, iar dacă acest lucru nu s-a realizat ramura anuală se va scurta în primăvară. Formarea unei coroane implică efectuarea câtorva lucrări succesive: alegerea ramurilor de schelet, proiectarea acestora şi a ramurilor de semischelet. Pentru aceasta se vor reţine ramurile plasate în poziţiile cele mai corespunzătoare pentru forma de coroană aleasă. Aceste ramuri se vor scurta cu 10-12 cm, mai sus de locul în care dorim să se formeze viitoarele ramuri de schelet. Celelalte ramuri, cu poziţii incorecte, se vor suprima la inel, iar cele de semischelet se scurtează cu 1/3 sau 1/2 din lungimea lor. După pornirea în vegetaţie se vor plivi toţi lăstarii de prisos, când aceştia au 2-4 cm. La sfârşitul primăverii –începutul verii, când lăstarii au 15-25 cm, se vor alege alte ramuri de schelet, precum şi ramurile de semischelet formate pe ramurile alese anterior. Ceilalţi lăstari se ciupesc sau se răresc lăsând numai pe cei dispuşi bilateral altern-exterior, cu punctele de inserţie la 15-20 cm. Operaţiile se continuă până la formarea completă a coroanei. La soiurile din grupa Tuleu cu lemnul fragil, unghiurile de ramificare vor fi de 45-55 o pentru a evita dezbinarea ramurilor sub greutatea fructelor. Drajonii sau lăstarii din colet formaţi se vor elimina cât mai devreme, pentru a nu concura pomul. Tăierile de întreţinere şi fructificare se bazează pe reducţia şi simplificarea semischeletului, în scopul stabilirii unui echilibru între formaţiunile de rod şi cele vegetative, a păstrării volumului iniţial al coroanei, pentru asigurarea de noi creşteri, pentru o mai bună iluminare a coroanei, pentru evitarea alternanţei de rodire etc. Tăierile se vor face diferenţiat, în raport cu vârsta pomilor, starea lor fiziologică, specia şi soiurile. Prin tăieri se vor îndepărta ramurile uscate şi rău plasate. Ramurile roditoare se vor rări numai în anumite situaţii. La pomii intraţi în prima perioadă de rodire, unde se manifestă scăderea potenţialului de creştere, este necesar ca la 3-4 ani să se efectueze tăieri uşoare de reducţie, prin scurtarea ramurilor de schelet în lemn de 2-3 ani, deasupra unei ramuri de garnisire. Cu prilejul acestor tăieri se vor păstra ramurile buchet şi ramurile de garnisire care nu depăşesc lungimea de 30 cm. Dacă sunt prea dese, se înlătură cele mai slabe. Ramurile de garnisire care nu depăşesc 60 cm şi au unghiul de ramificare 50-55 o se scurtează la 8-10 muguri, iar cele mai lungi cu unghi de ramificare mic se palisează în poziţie orizontală sau se scurtează la 8-10 muguri, de asemenea, cele de prelungire se scurtează la 1/3-1/2 din lungimea lor. La prun se aplică tăieri de corecţie în cazul când pomii nu au fost tăiaţi anual sau la cei tăiaţi necorespunzător. De asemenea, în perioada de declin se efectuează tăieri de reîntinerire mai severe la nivelul scheletului. Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod solul se poate cultiva cu legume, mazăre, fasole, cartofi, căpşuni etc., realizându-se culturi intercalate. De asemenea, un alt mod de întreţinere a solului este cel cu îngrăşăminte verzi. Pe rândul de pomi, obligatoriu, solul se va menţine ca ogor lucrat pe o bandă lată de 1,5-2,0 m. În plantaţiile pe rod solul se va întreţine în funcţie de nivelul precipitaţiilor şi de panta terenului. Astfel, în zonele de stepă este recomandat ogorul lucrat, în timp ce în zonele colinare cu precipitaţii suficiente intervalele dintre rânduri pot fi înierbate, iar iarba cosită de 2-3 ori şi folosită ca mulci. Lucrările solului (arătura) se va efectua la 12-15 cm, iar discuirea sau cultivarea la 8-10 cm. Un sistem care a dat rezultate în cultura prunului este erbicidarea

78

pe rândul de pomi. În această situaţie se vor elimina în prealabil toţi drajonii sau lăstarii din colet. Erbicide folosite în cultura prunului sunt: Gesatop 50 WP = 6+10 kg/ha, Caragard 450 =6-8 kg/ha, Gramoxone = 3-5 l/ha, Devrinol 50 W = 7-8 kg/ha, Starone 250 = 5 kg/ha, Roundup 3-4 kg/ha, Fusilade 4 l/ha, Nabu EC = 4-5 l/ha, Focus ultra 3-4 kg/ha, Galant 4-5 kg/ha, Targa 10 BC = 4-5 kg/ha etc. Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică importantă dacă se are în vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri mai puţin fertile, subţiri, chiar erodate. Nivelul fertilizării se stabileşte în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, textură, regimul de precipitaţii, producţia planificată etc. Analiza de sol şi diagnoza foliară sunt principalele determinări ce conduc la date certe privind fertilizarea. La un hectar de prun cu 500 pomi şi o producţie de 15 tone anual se extrage din sol: 47 kg N, 12 kg P2O5, 72 kg K2O, 64 kg CaO, 13 kg MgO. Din aceste cantităţi extrase definitiv din sol se regăsesc numai o parte în substanţele minerale conţinute în fructe şi lemnul nou, şi anume de: 18 kg N, 6 kg P2O5, 40 kg K2O, 33 kg CaO şi 6 kg MgO la hectar. Diferenţa dintre cele două grupe de cifre ajunge din nou în sol prin frunzele şi fructele căzute. După M. Gautier, conţinutul optim al frunzelor în elemente nutritive este de: N = 2,132,40 %; K2O = 1,98-2,82 %; CaO = 1,79-2,25 %; Mg = 0,37-0,43 %; Mn = 55-80 ppm; B = 33-36 ppm; Zn = 17-21 ppm. Pentru a compensa aceste cosumuri, o plantaţie matură de prun are nevoie anual de 100-120 kg N/ha, 60-70 kg P/ha, 100-120 kg K/ha şi odată la 3-4 ani 3040 t gunoi de grajd. Aceste doze se corelează cu elementele prezentate anterior.În plantaţiile tinere aceste doze se reduc cu 1/3 până la 1/4 Intensitatea maximă a absorbţiei rădăcinilor prunului are loc când temperatura solului este de 16-18oC. La temperaturi mai mici absorbţia se reduce şi se opreşte sub 2 oC. De asemenea, activitatea rădăcinilor scade şi pe măsura creşterii temperaturii solului peste 1820oC. Umiditatea optimă a solului pentru activitatea rădăcinilor prunului este de 60-80 % din capacitatea de câmp. Îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică într-o singură repriză, toamna, şi se încorporează în sol. Aceste îngrăşăminte pot fi administrate şi iarna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, dar efectul lor este mult diminuat. Îngrăşămintele cu azot se vor aplica în 2-3 reprize, în funcţie de permeabilitatea pentru apă a solului şi regimul pluviometric. Pe solurile greu permeabile, cu capacitate mare de reţinere a apei, cu un conţinut mai mare de 35 % argilă, 2/3 din îngrăşămintele cu azot se aplică toamna şi 1/3 primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Pe solurile uşor permeabile, 1/3 din doza de azot se aplică toamna, iar restul primăvara în două reprize: 1/3 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/3 la începutul creşterii intense a lăstarilor. Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşămintele verzi semănate toamna şi încorporate în luna mai. În plantaţiile clasice menţinute înţelenite, în care îngrăşămintele pentru pomi se aplică local, intervalele dintre pomi care rămân nelucrate se fertilizează suplimentar cu 50 kg N/ha după fiecare coasă. Irigarea plantaţiilor de prun este obligatorie în zonele de stepă şi silvostepă cu mai puţin de 550 mm precipitaţii anuale, precum şi în regiunile moderat umede (550-650 mm annual), dacă din acestea cel puţin 200-250 mm nu cad în lunile mai, iunie şi iulie. În aceste situaţii se vor aplica 3-4 udări cu 20-30 l apă la fiecare pom sau 3-4 udări cu 350-450 m 3/ha pentru ca apa să ajungă la 20-60 cm, zona de creştere a majorităţii rădăcinilor absorbante şi să asigure 60-80 % din capacitatea de câmp. Perioadele critice în aprovizionarea prunului cu apă sunt: după înflorit, în faza de întărire a sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă; după recoltare se face udarea de aprovizionare. Prin irigare creşte cantitatea şi calitatea producţiei şi previne debilitarea pomilor.

79

Asigurarea agentului polenizator este o măsură eficientă mai ales în condiţiile în care prin aplicarea tratamentelor fitosanitare o mare parte din entomofauna naturală polenizatoare este distrusă. În aceste condiţii, chiar dacă pomii diferenţiază muguri de rod, înfloresc abundent, sunt interfertile; însă nu are loc polenizarea din lipsa agentului polenizator nici fecundarea nu are loc, iar producţiile sunt mici. Asigurarea agentului polenizator se face prin introducerea în plantaţie a 2-3 stupi cu albine la hectar. Normarea producţiei. Din descrierea soiurilor de prun s-a putut constata că multe dintre acestea au tendinţa de a se supraîncărca cu rod. Acest fenomen conduce la obţinerea unor producţii foarte mari cantitativ, dar slabe calitativ, cu efecte negative asupra valorificării. În plus, în anul respectiv, pomii vor diferenţia puţini muguri de rod pentru anul următor instalându-se astfel periodicitatea de rodire. De asemenea, la soiurile din grupa Tuleu cu ramuri fragile, acestea – adesea se rup sub greutatea fructelor compromiţând viitorul pomului. Evitarea supraîncărcării cu fructe a pomului se poate realiza prin două măsuri mai importante: efectuarea ritmică şi corectă a tăierilor şi rărirea fructelor. Referitor la prima măsură precizăm că în anii în care pomii sunt supraîncărcaţi cu rod se vor efectua tăieri severe, dominate în primul rând de scurtări, iar în anii cu puţini muguri floriferi tăierile vor fi mai reduse, acestea realizându-se prin răriri. Dacă şi după aplicarea corectă a tăierilor de fructificare pomii rămân cu o producţie foarte mare, atunci aceste măsuri vor fi completate cu răritul fructelor. Există mai multe metode de rărit a fructelor, dar singura care se justifică economic este cea chimică. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Combaterea bolilor şi dăunătorilor - reprezintă un segment vital în tehnologia de cultură a prunului. Nerespectarea acestei verigi tehnologice poate compromite total producţia din anul respectiv, dar şi din anii următori. Dintre bolile care afectează prunului cele mai importante sunt: deformarea fructelor sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar dintre dăunători: viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele – care sunt şi vectori ai virozelor etc. Combaterea acestora se face prin 2-3 tratamente în perioada de repaus şi 8-10 tratamente în perioada de vegetaţie conform tabelului 16. Tabelul 16

Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor prunului Nr. crt. 0 1

2

3

Fenofaza 1 Repaus vegetativ Umflarea mugurilor (aprilie I-II)

Înfoierea corolei, buton alb (aprilie II-III)

Boli şi dăunători de combătut 2 Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus): Păduchii testoşi ai prunului; Ouă de păianjeni, Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus), Ouă de acarieni Monilioză (Monilinia laxa, Monilinia fructigena), Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Insecte defoliatoare (Orgya sp., cotari); Monilioză; (Monilinia laxa, Monilinia fructigena), Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila bacterioze

Pesticidele folosite 3 Carbetox 37CE (0,8-1,0 Polisulfură de bariu (6,0 %) US 1 (1,5 %) Turdacupral (0,5 %) Captadin 50 PU (0,25 %) Polibar (1,0 %) Turdacupral (0,5 %) Captadin 50 PU (0,25 %) Polibar (1,0 %)

Observaţii 4 %),

80

0 4

5

6

1 Începutul scuturării petalelor (aprilie IIImai I)

Fructul cu diametrul de 0,5-1,0 cm (mai / II-III)

Fructul cu diametrul 1,0-1,5 cm (15-20 iunie)

2 Monilioză (Monilinia laxa, Monilinia fructigena Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) insecte defoliatoare (Orgya antiqua, Malocosoma neustria, Chematobia brumata,Hybernia defoliaria) Acarieni, păduchi de frunză, viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri) Viermele prunelor, G1 (Cydia funebrana) Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus),

7

Fructul cu diametrul 2,0-2,5 cm (iulie / I)

8

Fructul cu diametrul 3,0-3,5 cm (iulie/II-III)

9

Fructe intrate în pârgă (2024 august)

Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Monilioză (Monilinia laxa, Monilinia fructigena Viermele prunelor, G2 (Cydia funebrana), omizi defoliatoare Acarieni (Panonychus ulmi, Tetranychus urticae, B. rubrioculus) Monilioză (Monilinia laxa, Monilinia fructigena Viermele prunelor, G2 (Cydia funebrana), omizi defoliatoare Monilioză (Monilinia laxa, Monilinia fructigena Păduchele din San José, G2 (Quadraspidiotus perniciosus),

Continuare Tabelul 16. 3 4 Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2 %),; Dithane M 45 (0,2 %); Captadin 50 PU (0,25 %)

Zolone 35 EC (0,2 %); Onefon 80 (0,15%); Sintox 25 EC (0,25%); Nurelle D (0,075 %); Fastac (0,02%); Karate (0,02 %) sau Talstar (0,04%)

Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%) Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%), Decis 2,5 EC (0,03 %); Sintox 25 EC (0,2%); Carbetox 37 EC (0,5%) Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%); Mancozeb 80 WP (0,2%); Polyram DF (0,2%); Vondozeb 80 WP (0,2%) Ecalux S (0,1%), Reldan 40 EC (0,15 %); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%) Dithane M45 (0,2 %), Folpan 50 WP (0,2 %), Sancozeb 80 WP (0,2 %) Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%); Dithane M 45 (0,2%) Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%); Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%) Neoron 500 EC (0,1 %); Kelthane 18 EC (0,2%); Omite 50 WP (0,2%); Sanmite 20 WP (0,05%) Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%); Dithane M 45 (0,2%) Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15 %); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04 %); Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%), Talstar 10 EC (0,04%) Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP (0,1%); Ronilan 50 WP (0,07%) Ecalux S (0,1%); Reldan 40 EC (0,15%); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%); Pirinex 48 EC (0,2 %); Imidan 50 WP (0,2%)

Numai la soiurile timpurii

81

Particularităţile maturării şi recoltării prunelor Maturarea prunelor reprezintă faza de dezvoltare în care procesele de creştere, biochimice şi fiziologice; ajung la un nivel caracteristic care le fac edibile în momentul recoltării sau după aceea. În această fenofază au loc modificări ale culorii, fermităţii, gustului şi aromei prunelor. Ca şi la alte fructe, şi la prune există mai multe grade de maturare: prepârga, pârga, maturitatea de recoltare, maturitatea de consum, maturitatea fiziologică, postmaturarea. Maturitatea de recoltare reprezintă momentul î n care fructele desprinse de pe plantă îşi continuă maturarea până la atingerea calităţilor organoleptice maxime. Acum fructele au ajuns la mărimea, forma, pigmentaţia, culoarea şi gustul caracteristic soiului. La prune, acest moment trebuie să fie cât mai apropiat de momentul optim de consum. În această fază se recoltează soiurile destinate exportului sau transportului la mari distanţe. Soiurile de prun destinate consumului în stare proaspătă au maturitatea de recoltare cu cel mult 3-4 zile înainte de maturitatea de consum. Dacă sunt recoltate mai devreme, prunele nu-şi mai desăvârşesc maturarea, iar gustul lor rămâne deficitar. Recoltate mai târziu prunele devin sensibile la manipulare şi transport, îşi pierd fermitatea structo-texturală şi sunt uşor atacate de boli sau deranjamente fiziologice. Maturitatea de consum reprezintă momentul în care prunele realizează un echilibru biochimic optim, cu un gust, structură, textură şi arome corespunzăătoare calităţilor gustative maxime. La maturitatea de consum se recoltează soiurile de prune destinate consumului proaspăt local, precum şi cele destinate deshidratării şi industrializării inclusiv sub formă de alcool. Pentru consumul în stare proaspătă, prunele se recoltează manual cu tot cu peduncul, fără a îndepărta pruina. Fructele se aşază în ambalaje cu capacităţi mici de 5-6 kg, care se vor aşeza în locuri umbrite. Sortatul se face direct din pom. Pentru industrializare, prunele se pot recolta şi mecanizat prin scuturarea cu ajutorul vibratoarelor şi preluare pe prelate. Pentru aceasta, distanţele de plantare vor fi mărite (7 x 7 m), vor fi alese soiurile cu desprinderea uşoară a fructelor, eventual se vor aplica tratamente cu produse care să favorizeze desprinderea.

82

CULTURA CIREŞULUI Cerasus avium L. Monch,

Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae

Importanţa, originea şi aria de răspândire Importanţă Cireşul este o specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, dată de însuşirile nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în România condiţii optime de manifestare a potenţialului său agrobiologic. Cireşele sunt primele fructe proaspete ale anului, iar prin conţinutul ridicat în vitamine, săruri minerale, zaharuri, aspect atrăgător, fac obiectul uneia dintre cele mai eficiente activităţi comerciale. Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât şi prelucrării industriale sub formă de sucuri, siropuri, compoturi, gemuri, dulceţuri, băuturi alcoolice, produse de cofetărie, patiserie etc. Cireşele depăşesc toate speciile pomicole în ceea ce priveşte conţinutul mediu în zahăr total (glucoză, levuloză, zaharoză), iar ca aciditate şi alte componente ocupă o poziţie intermediară: substanţă uscată 10,79-24,70%, zahăr total 7,7-16,8%, aciditate totală 0,491,36%, substanţe tanoide 0,6-1,3%, substanţe pectice 0,06-0,36 %, substanţe proteice 0,561,63%, substanţe minerale 0,19-0,62% (după Pomologia României, 1965), vitaminele: C (6,51 mg %), A (0,5 mg %), B 1 0,05 mg %, E 2,24 mg %; săruri minerale: Ca 10,0 mg %, K 170,0 mg %, P 20,0 mg %, Fe 0,5 mg %. Este o specie relativ precoce (5-6 ani de la plantare), are o tehnologie relativ simplă, produce mult şi constant. Se poate cultiva masiv, pe aliniamente sau izolat, începând cu zona litorală şi până la peste 800 m altitudine. Este un apreciat element decorativ prin portul înalt, abundenţa şi gingăşia florilor, longevitate etc., Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei. Din pedunculul fructelor se prepară un ceai cu efect puternic depurativ, fiind folosit cu succes la tratarea unor boli renale, ca preparat fitofarmaceutic etc. Pe piaţa de fructe proaspete sunt preferate soiurile cu fructe de tip “bigarreau”, de culoare roşie-strălucitoare sau bicolore, cu peduncul gros, verde, rezistente la crăpare, transport şi depozitare temporară, cu masa de peste 7-8 g. Originea şi aria de răspândire Cele mai multe soiuri cultivate aparţin speciei Cerasus avium L. (2n =2x=16). Această specie este originară din zona cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, de unde s-a răspândit în Europa şi Asia. În stare sălbatică se mai întâlneşte în Iran, China, Rusia, Asia Mică, Asia Centrală, Africa de Nord, sudul şi estul Europei. După alţi autori (Olden, 1967; Watims, 1976), forma diploidă a genului Prunus a apărut spontan în Asia Centrală, iar din

83

această specie ancestrală au derivat ulterior cireşul şi vişinul. Vavilov (1959) susţine că cireşul şi vişinul s-au format în zonele înalte ale Orientului Apropiat. Hedrick (1915) şi Kolesnikov (1959) consideră că varietatea italică a cireşului prezintă o arie mai largă de răspândire, având condiţii optime de formare atât în Europa, cât şi în Asia şi chiar Africa de Nord, cu un maxim de favorabilitate între Marea Neagră şi Marea Caspică, respectiv Balcani, Asia Mică şi Transcaucazia. Se apreciază că cireşele erau folosite în alimentaţia omului cu cca 4000-6000 de ani î.Hr., iar cireşul era cultivat cu aproximativ 2500 de ani în urmă. Astfel, Teofrast, cu 400 de ani î.Hr., relatează despre această specie, iar Plinius (23-79 d.Hr.), în “Historia naturalis”, descrie 10 soiuri dintre cele mai reprezentative: Juniana (cu maturare timpurie), Duriana (fructe pietroase), Juliana, Tricolor etc. În prezent, cireşul se cultivă între paralelele de 40-60o latitudine nordică, dar izolat se întâlneşte pe toate continentele. Dintre acestea, Europa produce cca 65 % din producţia mondială, urmată de Asia, America de Nord, Oceania, Africa şi America Centrală (tabelul 16.). Tabelul 16. Producţia de cireşe la nivel mondial (t) (Buletin F.A.O., 1999) Continentul TOTAL d.c. Europa Asia America de Nord Oceania Africa America Centrală

1997 1.616.006 740.422 618.034 209.100 9.000 7.497 1.109

1998 1.605.542 762.212 597.464 194.700 8.350 10.496 600

1999 1.663.257 816.564 600.993 194.700 8.400 10.280 600

După cum se constată, producţia mondială de cireşe depăşeşte 1,6 milioane tone, aceasta obţinându-se de pe cca 300.000 ha. În Europa, mari producătoare de cireşe sunt: Germania, Italia, Franţa, România, Spania, Grecia ş.a. (tabelul 17.). Tabelul 17. Producţia de cireşe la nivel european (t) (Buletin F.A.O., 1999) Ţara TOTAL d.c. Germania Italia Franţa România Spania Grecia

1997 740.422 64.300 114.232 66.000 73.835 64.400 43.048

1998 762.212 122.053 117.184 35.300 77.920 52.900 47.284

1999 816.564 136.800 117.184 76.500 63.373 52.500 47.284

În România se cultivă cca 7.150 ha, cea mai mare parte în sectorul particular, de pe care se obţine o producţie de 63 mii tone (tabelul 18.). Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Botoşani, Bacău, Neamţ, Arad. Dinamica producţiei este descrescătoare datorită reducerii suprafeţelor, îmbătrânirii plantaţiilor, replantări puţine, tehnologii deficitare.

84 Tabelul 18. Principalele judeţe producătoare de cireşe din România (Branişte şi Drăgoi, 1999) Judeţul TOTAL d.c. Iaşi Galaţi Vrancea Vaslui Botoşani Bacău Neamţ Arad

1991 49.600 5.199 1.854 4.653 3.506 6.876 3.144 3.211 4.022

1996 Tone 50.300 7.802 6.203 5.101 4.374 4.620 4.021 3.877 3.183

% 100 15,5 12,3 10,1 8,7 8,2 8,0 7,7 6.3

SORTIMENTUL DE SOIURI Cireşul este o specie cu o mare variabilitate genetică, ceea ce a condus la formarea sau crearea multor soiuri atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră. De altfel, la cireş, soiul este principalul factor de progres al culturii, deoarece soluţiile tehnologice cu adevărat noi care imprimă o agroproductivitate superioară sunt puţine. Deşi în lume există un număr impresionant de soiuri, 1145 dintre acestea fiind inventariate de Hedrik încă din anul 1915, puţine dintre ele au o reală valoare economică şi un larg areal de răspândire. Analizând sortimentul, se poate constata că alături de soiurile valoroase ca Van, Stella, Bigarreau, Napoleon, Ulster ş.a., fiecare stat cultivă soiuri specifice condiţiilor agroecologice şi tradiţiei locale. Privit în ansamblu, sortimentul din ţările mari producătoare este dominat de soiuri cu fructe de tip “Bigarreau”, destinate consumului în stare proaspătă şi de tip “Napoleon” pentru prelucrare industrială (Sannier, 1989). Analizând soiurile nou pătrunse în sortiment, remarcăm orientarea către soiuri cu fructe mari, de culoare roşie-strălucitoare, cu impact vizual asupra consumatorului. Se remarcă, de asemenea, soiurile autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins, Sunburst) pentru care există un mare interes. Absenţa din sortimentul recomandat a soiurilor de tip “compact”, cu volum mic de coroană, vine să confirme, o dată în plus, că cele obţinute până acum au deficienţe mari comerciale, chiar dacă pomii au vigoare mică. În România, până în anul 1965, majoritatea soiurilor erau autohtone, foarte vechi sau de provenineţă germană. În prezent, sortimentul cuprinde 35 soiuri, majoritatea noi, din care 22 sunt româneşti şi 13 sunt străine, majoritatea cu fructe dulci, dar şi amare, destinate industrializării. Soiurile din sortimentul actual îşi eşalonează maturarea fructelor pe o perioadă de 60-70 zile, din prima decadă a lunii mai până la mijlocul lunii iulie. Soiul ideal, care să satisfacă interesele cultivatorilor, tehnologilor, comercianţilor şi consumatorilor, deopotrivă şi de-a-ntregul, nu a fost creat şi continuă să fie dezideratul tuturor programelor de ameliorare genetică (Zwintscher, 1973, V. Cociu, 1990).

85

SOIURI CU FRUCTE DULCI 1. Rivan – soi suedez (1991), obţinut din Early Rivers x Van, de vigoare medie spre mare, coroană larg piramidală, bine garnisită cu buchete de mai şi ramuri mijlocii mai ales spre exterior, mediu rezistent la ger, recomandat mai ales pentru zonele sudice ale ţării. Fructele sunt mari pentru un soi timpuriu (20/21/18 mm şi 5,5-6,0 g), cordiforme, roşiideschis, cu pieliţa subţire şi sensibilă la crăpare. Pulpa este semipietroasă, dulce-acidulată, de culoare roz-deschis, plăcută la gust. Maturitatea: prima decadă a lunii iunie. Se pretează şi pentru recoltarea în pârgă, pentru a evita pierderile prin crăpare. 2. Scorospelka – soi ucrainean, obţinut în 1934 prin hibridarea soiurilor Franz Joseph şi Furheste der Mark, inclus în sortimentul românesc în 1991. Pomul este de vigoare medie spre mare, cu coroana globuloasă, rodeşte pe buchete de mai preponderent, este productiv, rezistent la secetă, ger, boli şi dăunători. Fructul este de mărime medie spre mare pentru un soi timpuriu (5,5-6,0 g), dulce-acidulat, cordiform-alungit, roşu-deschis, sensibil la crăpare în condiţii de precipitaţii în perioada de pârgă. Pulpa este roză, de consistenţă medie, suculentă. Maturarea: ultima decadă din luna mai. 3. Bigarreau Burlat – soi francez (1935), de vigoare medie, cu coroana largă, globuloasă, cu fructificare preponderent pe buchete de mai, sensibil la Cocomyces şi Monilia. Fructul este mare pentru un soi timpuriu (6-7 g), roşu-închis, sferic, pulpa pietroasă, cu sucul colorat, foarte plăcută la gust, neaderentă. Este un soi foarte cunoscut şi considerat în multe ţări europene soi de reper. Maturarea: ultima decadă a lunii mai. 4. Ponoare – soi românesc (1989), obţinut din Pietroase negre de Odessa şi Ramon Oliva, de vigoare mijlocie-mare, cu coroana larg piramidală. Produce abundent şi constant. Fructul de mărime submedie (5,0-6,4 g), de culoare roşie, pulpa semipietroasă, suculentă, gust dulce, uşor acidulat. Se recomandă pentru zonele nordice şi vestice ale ţării. Maturarea: prima decadă a lunii iunie. 5. Roşii de Bistriţa – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva), 1978, semiviguros, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu coroană piramidală până la globuloasă. Fructul este ovoid, de greutate medie (5,2 g), roşu închis, lucios. Pulpa este semipietroasă, de culoare roz-roşie, dulce, plăcut acidulată, cu sucul slab colorat, semiaderentă. Este rezistent la ger, tolerant la antracnoză şi Monilia. Are o mare plasticitate ecologică. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 6. Negre de Bistriţa – soi românesc (1968), obţinut din Hedelfinger şi Germersdorf, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana globuloasă până la larg piramidală, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Are o bună plasticitate ecologică şi este tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul este mediu (5,0 g), ovoid, roşu, turtit lateral, de culoare neagră, peduncul scurt. Pulpa semipietroasă, suculentă, dulce, roşie-închis. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 7. Iva – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva), omologat în 1994, semiviguros, cu coroana piramidală până la globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, cu rezistenţă ecologică şi toleranţă la antracnoză şi monilioză. Fructul este mediu spre mare (6,9 g), aplatizat, de culoare roşie purpurie. Pulpa este semipietroasă, roşie, mediu suculentă, cu sucul colorat în roz. Are afinitate bună la altoire cu cireşul şi vişinul. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 8. Izverna – soi românesc (Ramon Oliva x Germersdorf), 1989, de vigoare medie, coroana piramidală, productiv, intră pe rod în anul V-VI de la plantare. Fructul este de mărime mare (6,0-7,5 g), sferic, roşu închis. Pulpa este pietroasă, dulce, slab acidulată, rezistentă la crăpare. Se recomandă mai ales în sudul şi vestul ţării. Maturarea: decada a doua a lunii iunie.

86

9. Cerna – soi românesc, obţinut prin hibridarea liberă a soiului Thurn und Taxis, omologat în 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, unghiuri de ramificare mari, pletoasă, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, cu frunziş verde deschis, bogat, se autoumbreşte. Fructul este mare, 7,5-8 g în primii ani şi 6,5-7 g în plină rodire, tronconic, roşu-aprins, peduncul submijlociu, pulpa pietroasă, dulce acidulată. Este foarte sensibil la crăpare, produce moderat dar constant. Maturarea: prima decadă a lunii iunie. 10. Colina – soi românesc (Pietroase negre de Odessa x Germersdorf, 1989), de vigoare medie, cu coroana larg piramidală, produce abundent şi constant. Fructul de mărime medie (6,0-6,5 g), este sferic, roşu-închis, pulpa pietroasă, dulce acidulată. Intră pe rod începând cu anul V de la plantare, se recomandă pentru zonele de vest şi sud ale ţării. Maturarea: după 15 iunie. 11. Jubileu 30 – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva, 1978), de vigoare medie, coroană globuloasă, cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu bună rezistenţă ecologică, tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul este mare (7,4 g), sferic, roşu închis, cu pulpa semipietroasă, suculentă, cu gust dulce, puţin acidulată, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie. 12. Severin – soi românesc (Thurn und Taxis x Germersdorf, 1993), de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală, fructificare predominantă pe buchete de mai, tolerant la atacul bolilor (Cocomyces, Monilinia). Fructul este mare (8-10 g), sferic, uşor alungit, roşupurpuriu, cu pieliţa elastică. Pulpa este pietroasă, suculentă, cu gust dulce, plăcută, cu sucul colorat. Produce mult şi constant. Se recomandă în toate zonele de cultură a cireşului. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 13. Van – soi canadian, obţinut prin polenizare liberă a soiului Împărăteasa Eugenia în anul 1936, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, cu creşteri moderate, permeabilă pentru lumină, cu fructificare pe buchete de mai, cu mare plasticitate ecologică. Este precoce şi productiv. Fructele sunt mari (7-8 g), globuloase, uşor aplatizate, roşii strălucitoare. Pulpa este pietroasă, roz-roşiatică, cu sucul slab colorat, gust dulce-acidulat de foarte bună calitate. Peduncului este scurt (3 cm) şi gros. Fructul este mediu rezistent la crăpare. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 14. Roze – soi românesc (Hedelfinger x Bigarreau Donissen, 1994), de vigoare medie, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu rezistenţă ecologică bună, tolerant la antracnoză şi monilioză. Este precoce şi productiv. Fructul este mediu (5,8 g), ovoidal-aplatizat, roşu-orange. Pulpa este gălbuie, suculentă, cu sucul incolor, fermitate medie. Se recomandă a se cultiva în N-E şi centrul Transilvaniei. Maturarea: decada a II-a a lunii iunie. 15. Bing – soi american, obţinut prin polenizarea liberă a soiului Republican în anul 1875, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, bine garnisită cu buchete de mai. Este sensibil la ger iar fructele sensibile la crăpare.Produce moderat dar constant. Fructul este mare (7,0-8,5 g), larg cordiform, armonios, dulce-acidulat. Pedunculul este de lungime şi grosime medie. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iunie. 16. Clasic – soi românesc (Bigarreau Donissen x Hedelfinger, 1996), de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Produce abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (5,5 g), galben, pulpa pietroasă, dulce, destinat în exclusivitate industriei alimentare pentru compot. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 17. Sam - soi canadian, obţinut prin polenizare liberă a soiului Windsor, 1953, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, relativ bine luminată în interior, bine garnisită cu buchete de mai. Este mediu rezistent la ger. Fructul este mare (7-8 g), globulos, uşor aplatizat, de culoare roşie, cu rezistenţă bună la crăpare. Pulpa este pietroasă, roşie,

87

suculentă, foarte plăcută la gust. Pedunculul este de lungime şi grosime medie. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 18. Someşan – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva, 1994), semiviguros, cu coroana larg piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Are rezistenţă ecologică bună la factorii de stress climatic, este tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul are greutate medie (6,5 g), alungit, aplatizat ventral, de culoare purpurie, cu puncte subcutanate rare, puţin vizibile. Pulpa este semipietroasă, roşie, suculentă, dulce, plăcută la gust şi cu sucul roz. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 19. Simbol – soi românesc (Bigarreau Donissen x Germersdorf, 1996), de vigoare medie, cu coroana piramidală şi ramuri de schelet groase. Produce abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (6,7 g), galben, pulpa pietroasă, dulce-acidulat. Se recomandă pentru compot. Maturarea: decada a III-a a lunii iunie. 20. Stella – soi canadian (Lambert x John Junes Seedling 2420, 1956); primul soi autofertil cu largă răspândire în toate ţările cultivatoare. Pomul este viguros. Formează o coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri de rod. Este rezistent la ger. Fructul este mare (7-8 g), cordiform, roşu strălucitor, cu pulpa de fermitate medie. Este sensibil la crăpare. Pulpa este pietroasă, crocantă, roşie, dulce-amăruie, plăcută la gust. Maturarea: a II-a decadă a lunii iunie. 21. Compact Stella – soi canadian obţinut prin mutageneză din soiul Stella. Pomul este semiviguros, de tip spur, precoce, productiv şi autofertil. Fructul este mare (7,6 g), roşuînchis, cu pulpa pietroasă, foarte bună organoleptic, neaderentă, cu suc roşu-închis şi sâmbure mic (5 % din greutatea fructului). Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 22. Tentant – soi românesc (Germersdorf x Schneider Spath, 1996), semiviguros, cu coroana globuloasă, fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Fructul este mediu (6,5 g), cordiform, cu un mucron în punctul stilar, de culoare roşie-închis, pulpa pietroasă, crocantă, dulce, sâmburele de mărime medie. Maturarea: jumătatea lunii iunie. 23. Ulster – soi american (Schmidt x Lambert, 1964), de vigoare mare, cu coroana larg piramidală, mediu ramificată, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Este rezistent la ger şi boli, produce mult şi constant. Fructul este mare (7-8 g), roşu-închis, cordiform-obtuz, cu o teşitură pronunţată spre vârf pe partea ventrală. Pulpa este fermă, gust dulce, uşor acidulat, plăcută. Maturarea: decada a II-a a lunii iunie. 24. Boambe de Cotnari – soi românesc, valoros, răspândit în toată ţara dar mai ales în Moldova, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana larg piramidală, creşteri moderate, luminoasă, bine garnisită cu buchete de mai în interior şi ramuri mijlocii la periferie. Este rezistent la ger şi tolerant la principalele boli. Intră mai târziu pe rod, dar produce mult şi constant. Fructul este mare (6,5-8 g), scurt cordiform, bicolor (galben cu roşu). Pulpa este alb gălbuie, pietroasă, dulce, uşor acidulată, foarte bună la gust. Se pretează atât pentru consum în stare proaspătă cât şi pentru industrializare. Fructele sunt rezistente la transport şi păstrare, cu o sensibilitate medie la crăpare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 25. Daria - soi românesc (Boambe de Cotnari x Thurn und Taxis, 1993), de vigoare medie, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, coroana larg piramidală, înfloreşte târziu timp de 10-12 zile. Fructul este mijlociu spre mare (6,75 g), roşu închis, cu pieliţa subţire şi rezistentă. Pulpa este roz, pietroasă cu suculenţă medie şi gust bun. Sâmburele mijlociu (8%), neaderent la pulpă. Este destinat consumului în stare proaspătă dar şi pentru industrializare. Epoca de maturare semitardivă (sfârşitul lunii iunie). 26. Germersdorf – soi vechi german, cu cea mai largă răspândire în toate zonele de cultură a cireşului. Pomul este viguros, cu coroana înalt piramidală, cu fructificare pe buchete de mai. Înfloreşte târziu şi cu intensitate moderată. Fructul este mare (7,5 g), cordiform-obtuz, uşor turtit dorso-ventral, de culoare roşie, cu pulpa pietroasă, gust dulce, uşor acidulat.

88

Pedunculul este de lungime medie. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. Producţia este moderată, uneori chiar mică, intrarea pe rod târzie, ceea ce îl face să-şi piardă din importanţă pentru marea producţie. 27. Hedelfinger – soi vechi, german, mult răspândit în cultură, viguros, cu coroana larg conică, ramificată, puternică, fructificare pe ramuri lungi şi buchete de mai; înfloreşte târziu şi abundent. Este bun polenizator. Fructul este mare (6,5-7,5 g), de culoare roşie rubinie, alungit, cordiform. Pulpa este fermă, gust dulce, uşor acidulat, sâmbure de mărime medie, semiaderent la pulpă. Epoca de maturare este târzie. Intră relativ târziu pe rod. Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât mai ales, pentru industrializare. 28. Rubin – soi românesc, 1980 (Hedelfinger x Ramon Oliva), semiviguros, cu coroana larg piramidală până la globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, cu o rezistenţă bună la boli, dăunători şi la alţi factori de stress. Fructul este mare (7,5 g), sferic-cordiform, bombat pe partea dorsală, cu vârf rotunjit, terminat cu mucron scurt ascuţit, de culoare roşu-rubiniu, cu sâmburele mijlociu, neaderent la pulpă. Intră pe rod în anul V de la plantare, dar este foarte productiv. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie. Fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă şi industrializării. 29. Armonia – soi românesc (1972), viguros, cu coroana sferică şi deasă, productiv. Fructul este mare (6-7 g), cordiform, bicolor (galben-verzui cu roşu aprins pe cea mai mare parte). Pulpa este pietroasă, gălbuie, potrivit de suculentă, dulce, armonios acidulată. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie. 30. Pietroase Donissen – soi german, de vigoare mijlocie, cu coroană sferic turtită, aproape pletoasă, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, cu înflorire târzie, intră pe rod la 5-6 ani de la plantare, produce mult şi constant, este longeviv, rezistent la ger, secetă şi boli. Poate fi folosit şi ca portaltoi. Fructul este mijlociu ca mărime (4,8 g) şi calitate mediocră pentru masă, dar foarte bun pentru industrializare, cordiform, turtit dorso-ventral, cu pieliţa galben deschis, lucioasă, elastică. Pulpa este crocantă, suculentă, galben-albicioasă, uşor aromată, dulce, slab acidulată. Maturitatea de recoltare: începutul lunii iulie. 31. Lambert Compact – soi american, cu fructificare pe buchete de mai, de vigoare mijlocie, cu coroană rară, cu unghiuri mari de ramificare, pretabil pentru culturi semiintensive. Fructul este mijlociu spre mare (6-6,5 g), cordiform, roşu-închis. Pulpa este pietroasă, suculentă, dulce, plăcut acidulată. Maturitatea de recoltare: târzie – a II-a decadă a lunii iulie. 32. Cristimar – soi obţinut la USAMV Iaşi de către V. Cireaşă, prin selecţie dintr-o populaţie locală de cireş. Nu este inclus în sortiment. Soiul se remarcă prin talie foarte redusă (1-2 m), coroana pletoasă, fructe submijlocii (3,5 g), tronconice, roşii-închis spre negre, cu pulpa moale, foarte suculentă, sucul intens colorat şi foarte dulce. Fructele sunt destinate industrializării în special sub formă de sucuri. De asemenea, soiul poate fi considerat ca o sursă de germoplasmă în ameliorarea cireşului. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii mai. SOIURI CU FRUCTE AMARE 33. Amar de Galata – soi românesc (1994), obţinut dintr-o selecţie locală, de vigoare medie, coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, înflorire timpurie, autosteril. Fructul este mijlociu (4,3 g), sferic, uşor turtit la bază, de culoare galben-roz, pulpa galben-albicioasă, mediu consistentă şi cu gust intens amar. Maturitatea de recoltare: prima şi a doua decadă a lunii iunie, fiind considerat un soi timpuriu. 34. Silva – soi românesc (1983), selecţie locală din flora spontană, viguros, drept, cu coroana invers piramidală. Fructul este mijlociu (3 g), aproape sferic, de culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul lung, gust intens amar. Maturitatea: a II-a decadă a lunii iunie.

89

35. Amara – soi românesc (1983), selecţie din populaţiile locale, de vigoare medie, drept, cu coroana globuloasă, rară. Fructul mare (4,0-4,5 g) pentru un soi cu fruct amar, de culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul de lungime medie. Este autosteril. Maturarea: a II-a decadă a lunii iunie. 36. Amar de Maxut – soi românesc (1994), provenit dintr-o selecţie locală, pom de tip standard şi vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe buchete de mai şi înflorire timpurie. Fructul este mediu spre mare (4,5 g), cordiform, de culoare neagră, cu pulpa intens colorată, sucul roşu închis, fermitate medie, cu gust intens amar. Epoca de maturare târzie, prima jumătate a lunii iulie. Alte soiuri:Ramon Oliva, Alămâi, Băşicate, Drăgănele de Piteşti, Crăieşti, Negre zaharoase, Pietroase negre mari, Vârtoase negre, Roşii de Dobra, Mari de Trăinei etc. Aceste soiuri precum şi multe altele formează un bogat fond de germoplasmă pentru România. Portaltoii cireşului utilizaţi în România În România, cireşul se înmulţeşte în proporţie de cca 80 % pe portaltoi generativi şi numai 20% pe portaltoi vegetativi, creaţii autohtone relativ recente (Cireaşă, 1979; Parnia, 1984, 1985, 1986). Principalii portaltoi folosiţi sunt: Cireşul sălbatic (Prunus avium L., var. silvestris) - puieţi din biotipuri din flora spontană, cu bună răsărire, viguroşi; au o bună afinitate cu toate soiurile de cireş şi cu unele soiuri de vişin. Se recomandă pentru zone cu precipitaţii de peste 500 mm/an, fiind rezistent la putregaiuri şi Agrobacterium tumefaciens. Imprimă o vigoare mare şi neuniformă soiurilor altoite şi întârzie intrarea pe rod. Se foloseşte în pepiniere în proporţie de cca 30 %. Cireşul franc (Prunus avium L.) - puieţi din soiurile Bigarreau Dönissen, Hedelfinger, Boambe de Cotnari şi alte soiuri cu maturare târzie şi vigoare mare; se altoiesc uşor şi se recomandă pentru aceleaşi zone ca şi cireşul sălbatic. Imprimă vigoare mare şi neuniformitate soiurilor altoite. Se foloseşte în proporţie de cca 40%. Mahalebul (Prunus mahaleb L.) - puieţii viguroşi au afinitate bună cu majoritatea soiurilor de cireş. Este rezistent la păduchii de frunze şi Coccomyces hiemalis. Se recomandă pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm/an, fiind sensibil la asfixia radiculară. Este rezistent la cancerul bacterian şi valorifică bine terenurile uscate, calcaroase, cu procent mare de schelet. Imprimă o înflorire şi maturare a fructelor mai timpurie cu 6-8 zile pentru acelaşi soi, comparativ cu pomii altoiţi pe cireş sălbatic, şi o vigoare mai redusă a pomilor (cu aproximativ 20 %). În practica pepinieristică se foloseşte în proporţie de cca 10 %, datorită colectării mai dificile a sâmburilor şi a unui procent mai slab de răsărire, comparativ cu cireşul. Vişinul franc (Prunus cerasus L.) - puieţii din populaţii locale cu maturare târzie sau soiuri ca Schattemorelle, Dropia, Mocăneşti 16. Se folosesc în mică măsură ca portaltoi pentru soiurile de cireş, în special pentru solurile grele, reci şi umede. Imprimă o vigoare mai mică de creştere, precocitate de rodire şi longevitate redusă pomilor. Are o pondere de cca 5%. IPC 1 - portaltoi vegetativ cu origine interspecifică, creat la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Se înmulţeşte prin butăşire în verde sau marcotaj, şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi imprimă soiurilor o vigoare medie şi uniformă, fiind compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş şi vişin. Este rezistent la Ascospora sp. şi cancerul bacterian. Se recomandă pentru solurile grele, cu regim aerohidric deficitar. În producţia pepinieristică deţine o pondere de cca 5 %.

90

C 12 - portaltoi vegetativ creat la SCPP Dolj prin selecţie clonală individuală dintr-o populaţie locală de cireş. Se înmulţeşte prin marcotaj orizontal şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi este compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş; imprimă altoiului o vigoare medie şi uniformă de creştere. Se recomandă să fie folosit în aceleaşi zone şi condiţii ca şi cireşul sălbatic, pe care îl înlocuieşte treptat, fiind rapid înmulţit. Are o pondere în producţie de cca 10 %. Particularităţi de creştere şi fructificare ale cireşului Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată de mai mulţi factori, printre care precizăm: portaltoiul, caracteristicile solului, tehnologia de cultură etc. Astfel, la pomii altoiţi pe cireş sălbatic sau franc, majoritatea rădăcinilor se află între 20-50 cm adâncime, dar unele rădăcini cu creştere verticală pot pătrunde până la 3-4 m. Altoit pe portaltoi vegetativ sau vişin, pomii formează un sistem radicular mai puţin dezvoltat şi mai puţin extins, de 15-40 cm adâncime. În ambele situaţii, raza sistemului radicular depăşeşte de 1,5-3 ori proiecţia coroanei. Pe solurile fertile şi echilibrate hidric, rădăcinile au o ramificare mai puternică în detrimentul creşterilor în lungime, în timp ce pe soluri sărace rădăcinile cresc în lungime mai mult dar au o ramificare mai slabă. Creşterea intensă a rădăcinilor are loc în două valuri, unul primăvara, în aprilie-mai şi celălalt toamna, înaintea căderii frunzelor. Partea epigee. Cireşul este un pom viguros, care în primii ani creşte mai lent. Trunchiul este de regulă drept, scoarţa prezintă un ritidom concentric, foarte rezistent, care adesea împiedică creşterea în grosime a trunchiului. Coroana este piramidală în tinereţe şi invers piramidală la maturitate. Capacitatea de ramificare şi formarea lăstarilor este în general slabă, rezultând coroane rare, bine luminate şi cu o vădită tendinţă de etajare. Axul principal al tulpinii şi ramurile de schelet se îngroaşă mult şi se degarnisesc spre bază, iar după 10-15 ani formaţiunile de fructificare migrează către exteriorul coroanei. Ramurile de rod la cireş se formează din muguri axilari sau terminali vegetativi. Acestea sunt: pintenul, buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura pleată. Tipuri de fructificare. - După tipul de fructificare, soiurile de cireş pot fi grupate în: - soiuri de tip spur, fructifică numai pe buchete de mai (soiul Ferrovia); - soiuri de tip standard, care rodesc pe ramuri mijlocii, ramuri lungi şi buchete de mai (Cepoiu N., 2001) şi care, la rândul lor, se pot grupa astfel: a.-soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai (Stella, Bing, Van, Germersdorf, Ulster, Cerna, Severin, Bigarreau Burlat, Bigarreau Moreau etc.); b.-soiuri cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii (Hedelfinger, Boambe de Cotnari, Someşan, Roze, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa etc.); c.-soiuri care rodesc pe ramuri plete: Ramon Oliva. Vârsta intrării pe rod a soiurilor este corelată cu formarea ramurilor de rod care poate fi: - precoce – începând cu anul II de la plantare: Van; - semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: Negre de Bistriţa, Iva, Someşan, Clasic, Simbol, Tentant etc.; - semitardive – fructifică începând cu anul IV de la plantare (Ulster, Bigarreau Donissen, Rubin, Jubileu 30, Colina şi Ponoare; - tardive – fructifică începând cu anul V (Germersdorf, Daria, Bigarreau Moreau). Diferenţierea mugurilor floriferi are loc în condiţiile din sudul ţării la sfârşitul lunii iunie, iar în nord la începutul lunii iulie. Ciclul anual. Cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte timpuriu, concomitent cu piersicul, cu unele soiuri de vişin şi prun. Florile sunt de tip rozaceu, cu petale mari, albe,

91

bogate în nectar. Din mugurii floriferi se formează inflorescenţe cu 2-4 flori. Înfloritul poate fi timpuriu (Cea mai timpurie, Timpurie de Mai, Ramon Oliva, Germersdorf, Pietroase Dönissen) şi durează 10-14 zile. Înfloritul se suprapune parţial la toate soiurile, ceea ce favorizează polenizarea încrucişată. Polenizarea este entomofilă, iar majoritatea soiurilor sunt autosterile, cu unele excepţii (Stella, Stella Compact şi unii hibrizi nou creaţi care sunt autofertili) şi au nevoie de polenizatori. Frecvent apare şi fenomenul de intersterilitate între soiuri. Când 25-30 % din florile unui pom sunt fecundate se obţine o producţie normală. Fructele legate au trei valuri de cădere fiziologică, din care primele două sunt mai importante (Ghena şi colab., 1977). De la înflorire la maturarea fructelor sunt necesare 35-38 zile pentru soiurile timpurii şi 60-65 zile pentru cele târzii. Potenţialul productiv al cireşului este de 7-11 t/ha şi este influenţat de soi, tehnologia de cultură şi condiţiile ecologice. Durata de viaţă a pomilor este influenţată de tehnologia de cultură, condiţiile ecologice, portaltoi etc. Astfel, în condiţii normale tehnologice şi ecologice, longevitatea economică a cireşului altoit pe cireş sălbatec sau franc este de 35-40 ani, iar a celui altoit pe mahaleb este mai scurtă de 25-30 ani. Factori care influenţează diferenţierea, repartiţia şi calitatea rodului: Factorul varietal – soiul influenţează numărul, poziţia şi calitatea mugurilor de rod. Vârsta şi vigoarea pomilor influenţează dezvoltarea ramurilor de rod, ceea ce face ca volumul de recoltă să fie proporţional cu numărul de muguri floriferi raportaţi la metrul liniar de ramură. Înclinarea ramurilor – orizontală sau oblică – favorizează fructificarea. Foliajul - bogat cu frunze mai mari stimulează diferenţierea şi creşterea fructelor. Portaltoiul - modifică parametrii de creştere, ramificare, precocitate de rodire, diferenţiere florală, distribuţia mugurilor şi calitatea fructelor la acelaşi soi. Rezervele stocate - influenţează în prima parte a perioadei de vegetaţie procesele de creştere şi fructificare. Gradul de interceptare a energiei solare - influenţează direct şi pozitiv intensitatea fotosintezei şi inducţia florală. Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici: Cerinţele faţă de lumină Intensitatea luminii, cu componentele ei – directă şi difuză – depinde de factori ca: latitudinea, altitudinea, relieful, nebulozitatea, proprietăţile suprafeţei solului, vegetaţia etc. Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare sălbatică numai în locuri bine luminate, niciodată în locuri umbrite. Producţia de fructe este determinată de gradul de pătrundere a luminii în interiorul coroanei pomilor şi crearea pe această cale a unor condiţii optime de creştere şi dezvoltare a ramurilor fructifere şi a mugurilor florali situaţi în această zonă (Gautier, 1970). Pentru o bună creştere şi dezvoltare, cireşului îi sunt necesare 2100-2300 ore de strălucire a soarelui/an, repartizate astfel încât în perioada de primăvară să fie cât mai mare, iar în perioada de vară şi toamnă să nu depăşească anumite limite. Pomii tineri, în perioada de creştere cer mai multă lumină decât în perioada de rodire maximă, precum şi în timpul creşterii intense a lăstarilor şi maturării fructelor, în comparaţie cu perioada dezmuguritului. Indicele foliar al cireşului este de 0,5-2,6 mai mic decât al mărului, dar mai mare decât al prunului.

92

Plantarea în masiv a cireşului va avea succes numai în condiţii de iluminare suficientă, realizată prin schema de plantare, densitate, tăieri, forme de coroană etc. Cerinţele faţă de temperatură Temperatura este un factor limitativ pentru cultura cireşului. Nevoile de căldură ale cireşului sunt variate şi corespund soiului, stadiului de dezvoltare, fazei de vegetaţie, nivelului de nutriţie şi sănătate a pomilor etc. (Breton, 1980). Oscilaţiile destul de mari se înregistrează în interiorul speciei, în funcţie de originea geografică a soiului. Cele mai favorabile pentru cultura cireşului sunt zonele cu temperaturi medii anuale de 9-10,5 oC şi cu temperatura medie a lunii mai de +13…+14oC. Soiurile timpurii sunt mai pretenţioase la căldură, necesitând 1416oC în luna mai. Rezultate bune se onţin şi în zone cu temperatura media anuală de 8-8,5 oC (Bistriţa, Fălticeni etc.). Limitele rezistenţei la ger ale cireşului sunt mai scăzute decât ale vişinului şi prunului. Astfel, mugurii de rod degeră în masă sub –24 oC, însă lemnul rezistă până la –30oC. Mugurii floriferi în stadiul de butoni florali rezistă până la -3,9 oC, iar florile deschise până la –2,2oC. Temperaturile critice pentru cultura cireşului sunt prezentate în tabelul 19. Foarte sensibil este pistilul şi ovarul recent fecundat. Distrugerea acestora, în timp ce celelalte părţi ale florii rămân intacte, se întâmplă destul de frecvent. Rezistenţa rădăcinilor la ger depinde de fenofază, grosimea acestora, adâncimea la care se găsesc în pământ, textura solului, conţinutul în apă, stratul acoperitor etc. şi este cuprinsă între –11 şi –13 oC, mai ridicate toamna târziu şi mai coborâte la sfârşitul iernii. Rădăcinile de mahaleb degeră la – 14…-18oC (Gautier, 1971). Cireşul nu suportă temperaturile ridicate şi arşiţa din timpul verii. Pentru maturarea fructelor, la soiurile timpurii este necesară o sumă de temperatură de 470-670oC de la înflorit, în timp ce la soiurile cu maturare târzie sunt necesare 1100-1150 oC. Cireşul este o specie la care necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, ceea ce face ca acesta să aibă un repaus profund mai mare. Pragul biologic al cireşului este de 9 oC (Negrilă, 1971). Cerinţele faţă de apă Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii este de cca 700 mm/an, iar coeficientul de transpiraţie este cuprins între 2500-3501. Altoit pe mahaleb, cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu precipitaţii anuale sub 550 mm. Cireşul nu suportă perioadele lungi de secetă, de aceea în zonele respective se impune irigaţia culturii. Tabelul 19. Temperaturi critice pentru mugurii floriferi la cireş * (°C)

Dezmugurit

Apariţia butonilor florali

Deschiderea completă a mugurilor

Deschiderea butonilor florali

Deschiderea florilor

Înflorirea completă

Fructe legate

Standarde vechi Temperatura la care mor 10% din muguri Temperatura la care mor 90% din muguri

- 5.0

- 5.0

- 3.9

- 2.2

- 2.2

- 1.7

- 1.7

- 1.7

- 1.1

- 8.4

- 5.6

- 3.9

- 3.4

- 2.8

- 2.8

- 2.2

- 22

- 2.2

- 15.1

- 12.9 - 10.1

- 8.4

- 6.2

- 4.5

- 3.9

- 3.9

- 3.9

Mugure dormind

Specificare

luiÎnceputul dezmuguritu-

Stadiul de dezvoltare

93 * - temperaturi în °C după “Critical temperatures for blossom buds of cherries”, 1971, Extension circular 371, Washington State University.

Totodată, acestă specie, mai mult decât oarecare altă specie pomicolă, nu suportă excesul prelungit de umiditate în sol, în special când este altoit pe mahaleb. Limita de rezistenţă la asfixia radiculară este de câteva zile în perioada de vegetaţie, până la 95-100 zile în timpul repausului vegetativ pentru Prunus avium şi de 70-75 zile pentru Prunus mahaleb (Sannier, 1970). Umiditatea relativă anuală a aerului trebuie să se menţină în jurul valorii de 75% şi să nu scadă sub 60-65% în perioada martie-august. La umiditate ridicată, fructele şi ramurile sunt atacate de Monilinia, mai ales pe fondul crăpării epidermei. Apa freatică influenţează prin adâncime oscilaţia multianuală şi sezonieră a nivelului, mobilitatea şi gradul de mineralizare. Aceasta trebuie să fie la adâncimi mai mici de 1,5-2 m pentru zonele cu mai puţin de 600 mm şi la 2,5-5 m în zone cu peste 600 mm precipitaţii. În această situaţie ea poate suplini deficitul de precipitaţii, dacă are un nivel constant la o astfel de adâncime cum se întâmplă de fapt în zona Iaşi, unde precipitaţiile sunt în jur de 500 mm. Importanţa apei pentru cireş creşte începând cu luna aprilie şi devine maximă în perioada creşterii intense a lăstarilor şi fructelor (Roversi, 1993). Cerinţele faţă de condiţiile edafice Fertilitatea potenţială a solului se poate determina în funcţie de caracteristicile morfologice, fizice, chimice şi biologice ale acestuia (Muller, 1963). Pentru fiecare dintre acestea, cireşul are exigenţe specifice, a căror satisfacere este obligatorie pentru reuşita unor plantaţii comerciale (Aldea, 1989). Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol, cele mai favorabile fiind solurile mijlocii sau uşoare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase, permeabile, profunde. Nu suportă terenurile argiloase, grele,umede şi reci. Cerinţele sunt dependente foarte mult de portaltoi. Parametrii fizici şi chimici optimi ai solurilor pentru cultura cireşului sunt: adâncimea profilului de sol = 100 cm; textura: argilă=15-25%, praf=15-20%, permeabilitatea=2-3 mm/oră; reacţia solului (pH) =5,5-7,2; conţinutul în Na schimbabil mai mic de 12%; humus = 160-200 t/ha; indicele de N = 4-5; calcar activ maxim 6 % pentru portaltoiul mahaleb şi 3-4% pentru ceilalţi portaltoi. Cireşul este o specie la care se menaifestă cu destulă pregnanţă fenomenul de “oboseală biologică a solului” atât la plantarea cireşului după cireş, cât şi la plantarea după piersic. De aceea, în această situaţie se vor lua măsurile deja cunoscute. Capacitatea de producţie a terenurilor pentru cultura cireşului poate fi îmbunătăţită prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a altor tehnologii ameliorative. Cerinţele faţă de aer Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a solului, aceste condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare. Reglarea regimului de aer în sol se realizează în principal prin sisteme adecvate de lucrare şi întreţinere, precum şi prin fertilizări cu îngrăşăminte organice. În ceea ce priveşte pulberile din aer, atunci când nu intră în reacţie chimică cu alte componente, indiferent că sunt în suspensie sau se depun pe părţile aeriene ale pomilor şi sol, ecranează radiaţia solară, schimbă proprietăţile fizico-chimicie ale solului, intră în compoziţia chimică a fructelor cu efecte periculoase pentru sănătatea oamenilor. O situaţie şi mai agravantă este atunci când pulberile sau alte gaze poluante (oxizi de sulf, azot, plumb, amoniacul, hidrogenul sulfurat etc.) intră în reacţie cu apa dând naştere la soluţii

94

fitotoxice. Cireşul este o specie cu o pronunţată sensibilitate faţă de agenţi cu efect toxic din aer, în special la nivelul frunzelor, datorită probabil vulnerabilităţii sporite a cuticulei. Vânturile puternice sunt defavorabile, pe când cele uşoare au un efect benefic deoarece împrăştie aerul îngheţat, usucă fructele şi frunzişul după ploaie, micşorează efectul dăunător al arşiţelor, primenesc aerul în coroana pomilor. Deşi este o specie cu înrădăcinare puternică, neexistând practic pericolul dezrădăcinării, totuşi dominanţa accentuată a unei direcţii din care bate vântul provoacă creşteri vegetative cu pronunţată asimetrie către direcţia mişcării aerului, fenomen frecvent întâlnit pe culmile dealurilor, defilee, văile apelor curgătoare etc. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR Obţinerea de recolte mari şi fructe de bună calitate, este corelată cu o bună stare de sănătate a pomilor. În condiţiile din România, prin neglijarea protecţiei fitosanitare, se poate pierde sau deprecia calitativ între 45-100% din recolta soiurilor cu epoca mijlocie şi târzie de maturare, (Victoria Şuta, 1976). Ca toate speciile pomicole, cireşul este atacat (în special când este cultivat în masiv) de un mare număr de boli şi dăunători, care afectează fructele, frunzele, lăstarii, florile, trunchiul, ramurile şi sistemul radicular. Acest lucru determină o proastă stare de vegetaţie a pomilor, calamitează parţial sau total producţia de fructe ori depreciază calitatea acestora (făcându-le improprii comercializării), iar în cazuri severe şi repetate, pune în primejdie însăşi viaţa plantelor. O simplă consultare a literaturii de specialitate, releva că cireşul este afectat de boli specifice şi nespecifice, cum ar fi virozele şi micoplasmele (pătarea inelară - Prunus necrotic ring spot; pătarea ruginie – Rusty mottle groun; răsucirea frunzelor – Cherry leaf roll; nanismul cireşelor – Little Cherry; compactarea cireşului – Spur cherry virus; X-disease); bacteriozele (ulceraţia bacteriană a cireşului Pseudomonas syringae p.v. morsprunorum,; cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens) şi micozele (antracnoza frunzelor – Coccomyces hiemalis; răsucirea frunzelor – Gnomonia erytrostoma, ciuruirea frunzelor – Ascospora beijerinckii; putrezirea şi mumificarea fructelor – Monilinia laxa şi Monilinia fructigena; băşicarea frunzelor – Taphrina cerasi; boala plumbului - Stereum purpureumi; pătarea roşie a frunzelor – Mycospherella cerasella; rapănul cireşului - Venturia cerasi; uscarea micotică a ramurilor – Dermateia cerasi ş.a.). În ceea ce priveşte dăunătorii, aceştia pot fi nematozi (familiile Longidarodae şi Cricomematidae), paianjeni bruni şi roşii (Bryobia rubioculus şi Panonychus ulmi) şi insecte ca: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), păduchele negru (Myzus cerasi), musca sau viermele cireşelor (Rhagoletis cerasi), viespea frunzelor de cireş (Caliroua limacina), omida stejarului (Lymantria dispar), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), gândacul păros (Epicomites hirta), gărgăriţa cireşului (Rhychites cupreus), cotarii (Operopthera brumata şi Hibernia defoliaria), sfredelitorii tulpinilor şi a ramurilor (Cosus cosus şi Zeuzera pyrina), carii (Capnodis tenebrioides şi Scorylus rugulosus), molia florilor (Agkyrestia pruniella) şi minatoarele (Caloeaphares nigricela, C. hemerobiella, C. C. anatipennella) s.a. (Dustan şi Davidson, 1985; Parnia şi colab., 1985; Simeria, 1995). O schemă de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin este prezentată în tabelul 20.

95

Tabelul 20. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile de cireş şi vişin Nr. crt.

1.

2.

3.

4.

5.

Fenofaza

Repaus vegetativ

Dezmugurit

Buton alb

Începutul scuturării petalelor

Fructul cu Ø 0,5 cm

6.

Fructul cu Ø 1 cm (la avertizare)

7.

După recoltat (la avertizare)

8.

9.

După tăierile în verde (la avertizare) 75% frunze căzute

Boli şi dăunători de combătut

Pesticide folosite

Observaţii

-păduchele din San José şi alţi păduchi ţestoşi; -ouă hibernante de afide (Myzus cerasi); -ouă hibernante de acarieni (Bryobia rubrioculus şi P. ulmi); -forme de rezistenţă la majoritatea bolilor -monilioze (Monilinia laxa şi M. fructigena); -ciuruirea micotică (Stigmina carpophilla) - ulceraţia şi ciuruirea bacteriană (Pseudomonas spp.); -antracnoză (Coccomyces hiemalis) -monilioze -ciuruirea micotică -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană -antracnoză -monilioze -antracnoză -ciuruirea micotică şi bacteriană

Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbetox 37 CE (3%)

Se asigură o îmbăiere a pomului. Temp. > 4-5OC. Măsuri de igienă culturală şi agrotehnice.

-afide, acarieni, gărgăriţele fructelor, omizi defoliatoare, etc. -antracnoză -ciuruirea frunzelor -monilioze -afide; -insecte minatoare etc.

defoliatoare,

-monilioze -antracnoză -ciuruirea frunzelor -musca cireşelor (Rhagoletis cerasi); -afide – PED = 10%, lăstari infestaţi; -insecte minatoare, defoliatoare -monilioze -ciuruirea bacteriană şi micotică etc. -păduchele din San José -acrieni -antracnoză -ciuruirea frunzelor -păduchele din San José, afide, etc. -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană; -boli de scoarţă şi lemn; -ciuruirea micotică

Turdacupral 50 PU (0,3%) Zeamă bordeleză (1%)

Cuprozis 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,3%) Sumilex 50 WP (0,1%); Tratament obligatoriu. Ronilan 50 WP (0,1%); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,07%) Cascade 5 EC (0,05%); Talstar 10 CE (0,01%); Sintox 25 EC (0,2%) Derosal 50 WP (0,07%); La avertizare Merpan 50 WP (0,2%); Saprol 19 EC (0,125%) Sumialpha 2,5 CE PED = 10% lăstari infestaţi (0,015%); Diazol 60 EC (0,15%) Sumilex 50 PU (0,1%); Cu respectarea timpului de Ronilan 50 WP (0,07%) pauză Topsin M 70 (0,1%) Decis 2,5 EC (0,03%); Sumicidin 20 EC (0,02%) Ekalux S (0,075%) Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,2%); Saprol 19 EC (0,125%) Reldan 40 CE (0,15%); PED > 5 forme mobile pe Demitan 200 SC (0,07%) frunză. Folpan 50 WP (0,2%); Măsuri de igienă culturală Turdacupral 50 PU (0,3%) Dursban 480 EC (0,2%); Pyrinex 48 EC (0,2%) Turdacupral 50 PU Se asigură o îmbăiere a (0,5%); Zeamă bordeleză pomului. (1%) Temp. > 50C.

Particularităţi ale maturării, recoltării, păstrării şi valorificării fructelor

96

În perioada de pârgă şi în zilele premergătoare recoltatului, cireşele au o creştere accentuată atât în volum, cât şi în greutate, desăvârşindu-şi totodată şi însuşirile gustative. După desprinderea de pe pom, cireşele nu-şi mai continuă maturarea, rămânând cu un gust amărui, ierbos şi se depreciază în scurt timp. De aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, ţinând cont de mai mulţi indicatori, cum ar fi: mărimea, culoarea, fermitatea, vârsta fructelor (50-60 zile de la înflorirea deplină la recoltare), suma gradelor de temperatură pentru acelaşi interval (900-1390 ºC) etc. Cireşele sunt considerate fructe foarte perisabile alăruti de caise, vişine, piersici, prune etc. (A. Gherghi, 1993). Recoltarea industrială a cireşelor se face la o singură trecere, deşi maturarea are loc eşalonat în 5-6 zile. Lucrarea de recoltare este foarte costisitoare şi reprezintă 70-80 % din necesarul anual de forţă de muncă. Recoltatul propriu-zis constă în prinderea fructelor dintr-o inflorescenţă între degetul mare şi arătător, cât mai aproape de ramură, imprimându-i o mişcare de torsionare, concomitent cu aplecarea în sens invers prinderii de ramură. Nu se va trage de pedunculii fructelor pentru că odată cu aceştia se vor rupe şi buchetele de mai.Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu peduncul şi numai manual. Ambalajele cele mai adecvate pentru cireşe sunt cele de capacitate mică, 5-6 kg maxim 10-12 kg. Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat. Problema păstrării cireşelor se pune, în special, în vederea transportului la distanţe mari. Pierderile şi deprecierile sunt minime la 0oC şi 85 % umiditate relativă, păstrarea putând fi 14-16 zile. La 12oC păstrarea se reduce la 12 zile, iar la 18 oC la 4 zile. În condiţii de atmosferă controlată (3 % O2 şi 5 % CO2, 0oC, 85 % U.R.), păstrarea se poate face până la 30 zile. Tehnologia “View Fresh” patentată de Thomas Bailey la Orchard View Farms, Oregan, SUA şi comercializată de Teknoterm, Norvegia în Europa, permite păstrarea cireşelor în stare proaspătă (fără alterări) timp de 90 zile. Această tehnică constă în ambalarea fructelor în pungi speciale din material plastic într-o compoziţie de gaze total modificată.(S. Budan, G. Gradinariu, 2000).

97

CULTURA VIŞINULUI Cerasus vulgaris Mill.,

Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae

Importanţa, originea şi aria de răspândire Importanţă Vişinul este o specie pomicolă deosebit de importantă, de aceea şi producţia mondială reprezintă cca 40 % din cea de vişine şi cireşe la un loc. Fructele se folosesc în special pentru industrializare, dar şi pentru consum în stare proaspătă, având un conţinut complex, echilibrat, bogat în elemente nutritive, săruri minerale şi vitamine cum ar fi: substanţă uscată 13,923,2%; zaharuri 5-19,4%; acizi organici 0,9-1,9 mg%; proteine o,8-1,1 mg%; pectine 0,4-1,0 mg%; substanţe tanoide 0,12-2,35 mg%; K 46-92,5%; P 21-26 mg%; Mg 7-20 mg%; Ca 3,819,3 mg%; vitamina PP 0,06-0,52 mg%; E 0,21-1,32 mg%; B 1, B2; caroten 0,15-0,95 mg%; acid folic etc. Cura de vişine are efect tonic, contribuind la ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, cardiovasculare, a anemiei şi stressului. Pedunculii fructelor sunt foarte bogaţi în potasiu şi se folosesc sub formă de ceai sau infuzie. Celelalte organe, ramurile tinere, frunzele, florile, fructele au însuşiri antiseptice şi se folosesc la conservarea produselor alimentare şi în medicina populară. Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate valorifica cu succes terenurile în pantă, erodate. De asemenea, această specie se poate cultiva în zonele de câmpie, cât şi în cele colinare şi premontane. Multe soiuri au o rezistenţă mare la ger, ceea ce face ca specia să fie cultivată la altitudini superioare celor destinate culturii cireşului. Este o specie decorativă, dar şi bună meliferă (77-88 kg miere/ha). Originea şi aria de răspândire Vişinul este o specie tetraploidă (2n = 32 cromozomi), provenită probabil din hibridarea naturală dintre Cerasus avium şi Cerasus fructicosa. Istoria culturii vişinului este strâns legată de cea a cireşului, deşi unele date din literatură sunt contradictorii. Vişinul comun nu se întâlneşte în stare sălbatică, însă creşte semispontan în jurul Mării Caspice, în Caucaz, India, Iran, Asia Mică şi Peninsula Balcanică, care ar fi şi originile sale. Spre deosebire de cireş, cultura vişinului depăşeşte paralela de 60o latitudine nordică devansând chiar şi cultura mărului. Producţia mondială de vişine la nivelul anului 1998 a fost de 560.000 t. Ţări mari producătoare de vişine sunt: Germania, Italia, Spania, Grecia, SUA, Turcia, România.

98

În România, vişinul ocupă cca 6000 ha, cu o producţie de aproximativ 40000 t anual (Anuarul statistic, 1999). Producţia de vişine şi repartiţia ei pe principalele zone ale României este prezentată în tabelul 21. Vişinul este întâlnit în majoritatea zonelor ţării, cu precădere în zona colinară atât în plantaţii industriale, cât şi în suprafeţe mici în jurul gospodăriilor. Tabelul 21. Producţia de vişine în principalele judeţe ale României (după N. Branişte şi D. Drăgoi, 1999), tone Judeţul/anul Total, d.c. Iaşi Botoşani Bacău Argeş Buzău Cluj Mureş Dolj Vâlcea

1991 2.500 3.199 3.876 914 450 445 1.000 700 235 235

1996 39.000 6.239 4.361 3.161 1.945 1.764 1.506 1.161 937 741

% 100 20,8 14,5 10,5 6,5 5,9 5,0 3,8 3,1 3,0

SORTIMENTUL DE SOIURI Din lista oficială (2000) fac parte 21 de soiuri care se pot clasifica astfel: 15 soiuri româneşti şi 6 soiuri străine (USA, Polonia, Anglia, Iugoslavia). Perioada de maturare a fructelor are o amplitudine de 60-70 zile din prima decadă a lunii iunie până în prima decadă a lunii august. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi; - parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător; - autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.; - perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor. 1. Timpurii de Osoi – soi românesc (1989), obţinut la SCPP Iaşi prin selecţie naturală dintr-o populaţie locală de vişin. Este viguros, cu coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, parţial autofertil, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (5,3 g), sferic-turtit, roşu-închis cu epiderma rezistentă şi pulpa dulceacidulată. Maturitatea: prima decadă a lunii iunie. 2. Timpuriu de Piteşti – soi românesc (1982), de vigoare supramijlocie, cu coroana globuloasă, precoce, semiproductiv, rezistent la ger, autosteril. Fructul este mijlociu (4,5 g), roşu până la roşu închis, pulpa suculentă, roşie, dulce-acidulată. Maturitatea de recoltare: prima decadă a lunii iunie. 3. Ţarina – soi românesc, 1984 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), de vigoare submijlocie, cu coroana piramidală, semiprecoce, cu producţii moderate, rezistent la ger, fructifică cu preponderenţă pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu /4,2 g), sferic-alungit, vişiniu-închis, cu pulpa colorată, suculentă, bună pentru consum în stare proaspătă. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 4. Sătmărean – soi românesc, 1994 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), semiviguros, cu rezistenţă medie la ger şi bună la Monilinia, cu coroană piramidală, rodeşte atât pe buchete de mai, cât şi pe ramuri mijlocii. Fructul este mijlociu (4,8-5,2 g), sferic-turtit, vişiniu, negru

99

la supramaturare, pulpa colorată, mediu consistentă, sucul roz. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 5. Engleze timpurii – soi vechi, englezesc, interspecific (cireş x vişin), cu caractere intermediare, de vigoare mijlocie, cu coroana invers-piramidală, semiproductiv, precoce, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (3,5-5,5 g), sferic-alungit, de culoare roşie, cu pulpa roz, fin aromată. Maturitatea de recoltare: eşalonată în decada a II-a şi a III-a a lunii iunie. 6. De Botoşani – soi românesc, 1994, obţinut la SCPP Iaşi din selecţia unui biotip local, de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare preponderentă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (5,5-6 g) spre mare, turtit la bază, roşu-vişiniu, lucios. Pulpa este roşievişinie, suculentă, mediu consistentă, cu sucul colorat. Este asemănător cu soiul Crişane.Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 7. Timpurii de Cluj – soi românesc, 1969 (Spaniole x Prunus fructicosa) x (Engleze timpurii x Prunus fructicosa), de vigoare mijlocie, coroana piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, mediu rezistent la boli şi secetă, autosteril, bun polenizator, cu intermitenţe de rodire. Fructul este mijlociu spre mare (5,2 g), sferic turtit, roşu vişiniu, lucios, cu pulpa colorată, de consistenţă medie, sucul colorat, peduncul lung. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 8. Crişana 2 – soi românesc, 1975 (Crişana x selecţie locală), de vigoare mare, coroana piramidală, foarte productiv, înflorire târzie, autosteril, mediu rezistent la secetă şi boli. Fructul este mare (6,3 g), sferic, roşu-vişiniu, cu pulpa şi sucul colorate, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 9. Ilva – soi românesc, 1982, de vigoare submijlocie, cu coroana semiglobuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri lungi, semiprecoce, autofertil, productiv, rezistent la ger şi mediu rezistent la secetă. Sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu (5,8 g), sferic, roşulucios, cu pulpa colorată, suculentă, acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 10. Nana – soi românesc, 1977, obţinut prin polenizarea liberă a soiului Crişana, de vigoare mică, autofertil şi cu mare plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri plete, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces şi Monilinia. Fructul este mijlociu (5 g), sferic, roşu-vişiniu, pulpa şi sucul colorate. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 11. Schattenmorelle – soi german, cu mare plasticitate ecologică, de vigoare mică, cu coroana sferic-turtită, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii; este autofertil, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mijlociu (4,5-5 g), ovosferic sau larg cordiform, vişiniu-închis până spre negru la supramaturare, cu pulpa şi sucul colorate. Pedunculul este bine prins de fruct. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iulie. 12. Dropia – soi românesc, 1982, obţinut din polenizarea liberă de soiului Vladimirskaia, de vigoare submijlocie, cu coroana larg-globuloasă, semiprecoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, autofertil, sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu ca mărime (3,5-4 g), sferic, vişiniu-închis cu pulpa şi sucul colorate, bun pentru industrializare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 13. Mocăneşti 16 – soi românesc, 1975, foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, rezistent la ger, mediu rezistent la secetă. Este bun polenizator. Fructul este mijlociu, sferic sau sferic-turtit, roşu-cărămiziu, cu pulpa roşie, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 14. Scuturător – soi românesc, 1985, semiviguros, precoce, productiv, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezistent la ger şi secetă, autofertil. Fructul este mare (6,5 g), globulos, turtit dorso-ventral, roşu-închis, pulpa şi sucul

100

colorate. Fructul se desprinde uşor de peduncul. Maturarea: sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie. 15. Oblacinska – soi iugoslav, 1979, de vigoare mică, cu coroana piramidală, deasă, foarte productiv, precoce, autofertil, rezistent la ger şi Coccomyces, drajonează foarte puternic. Fructul este mic (3,5 g), sferic-turtit, vişiniu-închis, cu pulpa şi sucul intens colorate. Se valorifică prin industrializare, în special pentru sucuri. Se pretează la recoltarea mecanizată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 16. Nefris – soi polonez, 1991, de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana sferică, este precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger dar sensibil la boli. Fructul este mare (6 g), sferic, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată, acidulată. Se valorifică pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 17. Meteor – soi american, 1979, de vigoare mijlocie, coroana larg-piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor cordiform, roşu-aprins, cu pulpa roşie şi sucul slab colorat. Maturarea:a doua decadă a lunii iulie. 18. Vrâncean – soi românesc, 1985, de vigoare mică, cu coroana piramidală, productiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu (4,5 g), globulos, uşor alungit, cu pulpa roşie, plăcută la gust, cu destinaţie mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 19. Northstar – soi american, 1991 (English Morelle x Serbien), de vigoare mică, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii, este precoce, productiv, rezistent la ger şi boli, autofertil. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor alungit, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată şi gust astringent. Maturarea: decada a doua şi a treia a lunii iulie. 20. Bucovina – soi românesc, 1984, de vigoare redusă, coroana globuloasă, fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi Coccomyces. Fructul este mijlociu (4-4,5 g), sferic-turtit, roşu-închis, lucios, cu pulpa şi sucul colorate, plăcut la gust, cu valorificare mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 21. Pitic de Iaşi – soi românesc, 1985, obţinut prin polenizare liberă a soiului Plodorodnaia Miciurina, de vigoare foarte redusă, cu coroana globuloasă, pletoasă, cu ramuri de schelet subţiri, cu fructificare preponderentă pe ramuri plete, este precoce, productiv, autofertil. Este rezistent la ger, mediu sensibil la boli. Este pretenţios faţă de tehnologie. Fructul este mijlociu (4,8 g), sferic, uşor alungit, vişiniu, cu pulpa roşie, suculentă, pronunţat acidă. Se valorifică prin industrializare. Maturarea: prima decadă a lunii august. Soiuri din vechiul sortiment întâlnite încă în plantaţii: Mari Timpurii, Spaniole, Turceşti, Crişana, Mocăneşti, Josika Gabor etc. Portaltoii vişinului Portaltoii vişinului se pot grupa astfel: - generativi: vişinul franc, mahalebul, G2; - vegetativi: Colt, SL64, F12/1, Selecţiile CAB, selecţiile germane Weihroot (W10, W11, W13), selecţiile româneşti IPC1, VV1, VG1. Vişinul franc (Cerasus acida) - se utilizează ca portaltoi în regiunea dealurilor şi în zona de silvostepă cu peste 450 mm precipitaţii. Se folosesc unele soiuri cu maturare târzie a fructelor: Schattenmorelle, Dropia, Mocăneşti 16, Meteor. În şcoala de puieţi răsare slab (2030 %). Mahalebul (Cerasus mahaleb) - este recomandat pentru zona dealurilor joase din zona de stepă şi silvostepă. Determină o creştere moderată a soiurilor altoite. Vişinul vegetativ (V.V.1) - obţinut de M. Movileanu la SCPP Fălticeni (1980). Se înmulţeşte prin marcotaj şi drajonaj.

101

Particularităţi de creştere şi fructificare ale vişinului Sistemul radicular - al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de fertilitatea solului şi de sistemul de întreţinere a solului. În general, vişinul altoit pe vişin are sistemul radicular mai superficial decât cireşul, masa principală a rădăcinilor aflându-se între 15 şi 40 cm adâncime, iar extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini cu creştere verticală pot ajunge la adâncimi de 2-2,5 m. În cazul altoirii pe mahaleb, înrădăcinarea vişinului este mai profundă, masa principală a rădăcinilor aflându-se în stratul de sol de 20-60 cm. Mahalebul nu drajonează. Portaltoii vegetativi formează un sistem radicular mai trasant, fiind şi mai sensibil la ger şi secetă. Creşterea sistemului radicular la vişin are loc în două etape cu intensităţi maxime: una primăvara şi la începutul verii, care durează până la încetinirea creşterii lăstarilor, iar alta toamna, în perioada îngălbenirii şi căderii frunzelor. Rădăcinile îşi încetează creşterea când temperatura solului scade sub 2oC. Partea epigee. - Vişinul creşte ca pom propriu-zis, de talie mijlocie (4-6 m, mai rar 7-9 m) sau ca arbustoid. Vişinul are o capacitate de ramificare mai mare decât cireşul, coroana având tendinţe de îndesire. În schimb, creşterile anuale sunt mai puţin viguroase decât la cireş. Există soiuri cu o mare capacitate de ramificare, ce formează coroane mai aglomerate (Crişana, Nana, Vrâncean, Early Richmond) şi soiuri cu ramificare mai slabă (Engleze timpurii, Ţarina, Timpurii de Cluj). După vigoarea pomilor soiurile de vişin se clasifică astfel: - cu vigoare mare: Crişana, Timpuriu de Osoi, Timpurii de Piteşti; - cu vigoare mijlocie: Ţarina, Timpurii de Cluj, Dropia, Scuturător, De Botoşani, Mocăneşti, Nefris, Meteor, Northstar, Sătmărean; - cu vigoare mică: Pitic de Iaşi, Oblacinska, Bucovina, Vrâncean, Schattenmorelle, Nana, Ilva. Specificul de fructificare. - Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5-7 ani, degarnisindu-se anual în zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de semischelet. După specificul de fructificare, soiurile de vişin se pot clasifica: - soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai: Timpurii de Osoi, Engleze timpurii, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Turceşti, Ţarina, de Botoşani, Bucovina, Meteor; - soiuri cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai: Northstar, Sătmărean, Scuturător; - soiuri care fructifică cu predominanţă pe ramuri plete: Crişana, Schattenmorelle, Nana, Dropia, Pitic de Iaşi. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi; - parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător; - autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.; - perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor. Anumite cercetări şi observaţii (Calipe Riţiu, 1975) au arătat că unele soiuri de vişin dau o proporţie mai mare de flori fecundate când sunt polenizate cu soiurile de cireş Germersdorf, Boambe de Cotnari şi Pietroase Donissen. Proporţia cea mai mare de flori fecundate (45-61%) se înregistrează la soiurile care fructifică pe ramurile plete şi înfrunzesc târziu după căderea petalelor. La soiurile care fructifică în principal pe buchete de mai şi care înfrunzesc târziu, după înfloritul în masă (Mari timpurii, Mocăneşti, Spanca) proporţia florilor fecundate este, de asemenea, relativ ridicată (21-37%). În schimb, soiurile la care înfrunzitul incipient se

102

suprapune cu înfloritul şi fecundarea au o proporţie mai scăzută de flori fecundate (12-18%). La cele mai multe soiuri de vişin cad fiziologic 10-30% din fructe (Gr. Mihăescu şi Calipe Riţiu, 1970). Pentru a se realiza o recoltă normală la vişin, este necesar să fie fecundate cel puţin 20-25% din flori la soiurile care rodesc în principal pe buchete de mai şi 45-50% la cele care fructifică pe ramuri plete, iar căderea fiziologică să nu afecteze mai mult de 20-25% din fructe. La vişin, polenizarea este entomofilă şi încrucişată. Polenizarea trebuie să aibă loc în primele trei zile de la deschiderea florilor, întrucât stigmatul se ofileşte repede şi devine nereceptiv pentru polen. Deşi vişinul înfloreşte abundent, legarea florilor este de multe ori nesatisfăcătoare, căderea fiziologică a fructelor depăşeşte normalul, şi în consecinţă, fructificarea este slabă. Principalele cauze ar fi următoarele: lipsa polenizatorilor sau amplasarea necorespunzătoare a acestora, nutriţie deficitară a pomilor, afecţiuni produse de virusul Stecklenberg, precum şi de Coccomyces hiemalis; condiţiile climatice deficitare în perioada înfloritului, temperaturi scăzute în timpul iernii care au produs îngheţarea mugurilor de rod etc. Vârsta intrării pe rod a soiurilor este diferită şi poate fi: - precoce – începând cu anul II de la plantare; - semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: majoritatea soiurilor; - tardivă – după anul III de la plantare. Productivitatea este foarte diferită de la un soi la altul, variind de la 20 la 35 kg/pom. Longevitatea economică – este influenţată de portaltoi şi soi. La soiurile cu pomi propriu-zişi este de 25-30 ani, iar la cele arbustoide de 18-20 ani. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici Lumina. - Faţă de acest factor, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând rezultate bune chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în zonele cu deficit de umiditate. Lipsa luminii conduce la formarea unor ramuri debile, slab garnisite, cu muguri de rod, cu tendinţă accentuată la degarnisire. Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la lumină hibrizii naturali cireş-vişin şi mai puţin pretenţioşi vişinii arbustoizi. Vişinul se situează în grupa speciilor cu pretenţii moderate faţă de lumină împreună cu părul, mărul şi prunul. Indicele foliar este cuprins între 0,6-1,5. Căldura - Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură. Cultura lui reuşeşte bine atât în zonele de stepă, cât şi în zonele colinare şi chiar înalte. Rezultate bune se obţin în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8-10,5 oC, cu un optim caloric în perioada de vegetaţie de 15-17oC şi un necesar de zile cu optim caloric de 55-93. Pentru dezmugurit, are nevoie de 135-150oC, pentru înflorit de 295-315oC, iar pentru maturarea fructelor de 1160-1315oC. Perioada de vegetaţie a vişinului este lungă, depăşeşte 210 zile, perioadă în care suma gradelor de temperatură trebuie să depăşească 3600oC. Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. La -30 oC, lemnul rezistă bine, dar mugurii în faza de umflare îngheaţă la temperaturi mai coborâte de -12 oC, bobocii florali la -5oC, iar florile şi fructele abia legate la -2,2oC. Rezistenţa la temperaturi scăzute diferă de la un soi la altul şi este corelată cu agrotehnica aplicată. Pragul biologic al vişinului este de 8oC. Apa. - Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual, cât şi în regiunile umede cu peste 700-900 mm anual. Portaltoiul are o mare importanţă. Mahalebul are o rezistenţă mai mare la secetă comparativ cu vişinul comun. Excesul de apă din sol şi, în special băltirea sunt dăunătoare provocând asfixierea rădăcinilor. Solul. - Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab erodate şi chiar uşor alcaline. Plantaţiile intensive, comerciale trebuie amplasate pe soluri

103

fertile, bine drenate, mecanizabile. Cele mai bune terenuri pentru cultura intensivă a vişinului sunt cele plane sau cu panta mică (10-12 %), însă în condiţii de amenajare a terenului se pot folosi şi pantele până la 20-25 %. Vişinul este una dintre speciile pomicole care valorifică cu rezultate bune nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei, în condiţii de irigare şi în nord-vestul Transilvaniei. Cultura comercială a vişinului se poate practica până la altitudinea de 500-650 m. Particularităţile tehnologice ale vişinului Specificul producerii materialului săditor Portaltoii folosiţi pentru vişin au fost prezentaţi în subcapitolul 9.2.4., iar obţinerea acestora este în general asemănătoare cu cea de la cireş. La înfiinţarea plantaţiilor comerciale se vor folosi numai pomi altoiţi.Altoirea se face la începutul campaniei, deoarece vişinul îşi încetează devreme circulaţia sevei. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea terenului în vederea plantării se va face în funcţie de cerinţele speciei, iar pregătirea acestuia este asemănătoare cu cea de la cireş. Plantarea de toamnă este preferabilă celei de primăvară. Pe pantă vişinul se amplasează în treimea mijlocie sau superioară. Fiind o specie cu probleme la polenizare este recomandat ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul. Distanţa dintre soiul polenizator şi cel polenizat trebuie să nu fie mai mare de 20-25 m. Polenizatorii principalelor soiuri de vişin existente în cultură sunt prezentate în tabelul 22. La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. De asemenea, se va ţine seama de vigoarea soiului şi de portaltoiul pe care este altoit. Astfel, soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m. Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar distanţa de plantare este de 5 x 4 m. Chiar unii autori recomandă plantarea vişinului în benzi de câte 23 rânduri. Imediat după plantare se urmăreşte formarea coroanelor. Acest obiectiv se realizează în special prin operaţii în verde, pentru a nu întârzia intrarea pe rod a pomilor şi constă în poziţionarea corectă a viitoarelor ramuri de schelet şi semischelet, înlăturarea celor cu poziţii incorecte, a celor rupte etc. Tabelul 22. Polenizatorii soiurilor de vişin Soiul de polenizat Timpuriu de Osoi Timpurii de Piteşti Ţarina Engleze timpurii Timpurii de Cluj Crişana 2 Ilva Nana Schattenmorelle Dropia Scuturător Mocăneşti 16

Soiuri bune polenizatoare Engleze timpurii, Ţarina Engleze timpurii, Mari timpurii, Mocăneşti 16 Timpurii de Cluj, Nana, Crişana Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti 16, Crişana 2 Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Nana, Crişana 2 Nana, Mocăneşti 16. Engleze timpurii, Meteor, Dropia, Oblacinska Nana, Crişana 2, Schattenmorelle Crişana 2, Meteor, Mocăneşti 16, Oblacinska, Schattenmorelle Meteor, Mocăneşti 16, Crişana 2, Dropia, Nana Nana, Crişana 2, Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16 Mocăneşti 1 Nana, Crişana 2, Timpurii de Cluj, Engleze timpurii

104 Oblacinska Nefris Meteor Vrâncean Northstar Bucovina

Crişana 2, Nana, Nefris Crişana 2, Oblacinska, Mocăneşti 16 Mocăneşti 16, Crişana 2, Nana, Nefris, Schattenmorelle, Oblacinska Crişana 2, Mocăneşti 16, Nana, Oblacinska, Schattenmorelle Mocăneşti 16, Oblacinska Ilva, Nana

Tăierile de fructificare Au rolul de a menţine pomul la un nivel de creştere şi de producţie ridicat. De asemenea, prin aceste operaţiuni se limitează la nivelul volumului proiectat şarpantele şi subşarpantele, se reîntinereşte semischeletul epuizat, bolnav, rupt, se asigură o rărire corespunzătoare şi se normează încărcătura de rod. Un alt obiectiv este acela al menţinerii zonei de fructificare cât mai aproape de baza şi axul coroanei, cunoscut fiind faptul că la vişin fenomenul de degarnisire este destul de accentuat. Reducţiile axului şarpantelor şi subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri laterale, orizontale, suficient de viguroase, care să poată prelua energia de creştere şi să repartizeze uniform pe formaţiunile de semischelet şi fructifere (N. Cepoiu, 2001). Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramuri anuale vegetative sau de rod cu potenţial ridicat de creştere şi fructificare. Pentru normarea încărcăturii de rod se fac tăieiri de reducţie a semischeletului şi de rărire a ramurilor plete şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de 15-20 cm una de alta. Particularizând, în continuare precizăm că la soiurile de vişin care fructifică pe buchete de mai şi ramuri mijlocii (Mocăneşti, Oblacinska, Nefris), tăierile de întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană. Dintre acestea, cele lipsite de creşteri vor fi regenerate prin scurtarea lor întotdeauna deasupra unei ramificaţii laterale. În cazul soiurilor care fructifică cu precădere pe ramuri plete (Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.) se vor efectua tăieri de fructificare încă din primii ani de rodire, evitându-se pe cât posibil apariţia ramurilor plete. În vederea regenerării unei ramuri plete, aceasta se scurtează deasupra unei ramificaţii apărute la bază. În ultimele decenii s-au generalizat şi la noi în ţară tăierile în timpul perioadei de vegetaţie, mai ales după recoltarea fructelor. Aceste tăieri pot începe în luna mai, când lăstarii viguroşi se ciupesc la 10-15 cm pentru obţinerea ramurilor de rod bifuncţionale (2-3 ramuri anticipate, 1-2 plete şi 3-4 buchete de mai sau pinteni), iar lăstarii de prisos se suprimă. Tăierile în verde, după recoltarea fructelor, se efectuează respectând aceleaşi principii ca şi la tăierile în timpul perioadei de repaus. Aceste tăieri au avantajul că îmbunătăţesc regimul de lumină al pomului, fortifică mugurii diferenţiaţi, limitează apariţia gomelor, productivitatea muncii este mult sporită. Datorită acestor avantaje, aceste tăieri vor înlocui în totalitate tăierile din timpul perioadei de repaus. În zonele mai reci şi umede, cu geruri şi îngheţuri de revenire, cum ar fi cele din nordul ţării, sunt necesare lucrări de tăiere suplimentare pentru eliminarea ramurilor afectate. Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur) în verde, efectuată imediat după recoltarea fructelor, completată cu intervenţii manuale în interiorul coroanei (V. Cireaşă, 1973, Lidia Rasa, 1986). Întreţinerea solului Eeste în general asemănătoare cu cea de la cireş, cu particularitatea că plantaţiile de vişin au densităţi mult mai mari, portaltoii au o înrădăcinare mai superficială, iar unii dintre ei drajonează de mult. Sistemul ales trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă, de panta

105

terenului, de vârsta plantaţiei etc. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar pe rând se lucrează. Ca specii folosite sunt: căpşunii, leguminoasele, cartofii etc. În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă, intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În zonele de stepă cu deficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. În zonele de nisipuri, intervalele dintre rânduri se vor semăna cu îngrăşăminte verzi care de vor încorpora în sol cu cca o săptămână înainte de începerea creşterii intense a lăstarilor. Plantaţiile mature de vişin se pot erbicida însă cu discernământ, mai ales acolo unde portaltoii drajonează. Fertilizarea Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor. Aceasta trebuie făcută după efectuarea analizelor de sol şi plantă. Orientativ, se recomandă ca într-o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 ani 20-25 t/ha gunoi de grajd, 60-80 kg fosfor şi annual 40-50 kg azot/ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot. În plantaţiile tinere, îngrăşămintele se vor aplica localizat sub coroană. O soluţie complementară este şi fertilizarea foliară. Terenurile cu reacţie acidă se vor corecta cu amendamente calcaroase (2-4 t/ha la 2-3 ani). Irigarea plantaţiilor Irigarea plantaţiilor - de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în zonele nisipoase. Momentele critice pentru apă ale vişinului sunt: la înflorire, în faza creşterii intense a lăstarilor şi fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod. De asemenea, dacă toamna este foarte secetoasă, se recomandă o udare de aprovizionare. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi combaterea este în general asemănătoare (vezi capitolul 8.3.). Specificul maturării şi recoltării vişinelor Vişinele sunt fructe perisabile, care se maturează eşalonat în cadrul aceluiaşi pom, însă se menţin pe ramuri până la maturitatea deplină. De aceea, în plantaţiile comerciale se recoltează la o singură trecere, iar în cele gospodăreşti în 2-3 reprize. Vişinele cresc considerabil în volum şi greutate până la maturitatea deplină, de aceea se vor recolta în acest moment sau cu maxim 2-3 zile înainte, deoarece fructele de vişin nu îşi mai continuă maturarea după recoltare. Pe măsură ce fructele avansează în maturare, forţa lor de reţinere pe pedunculi se micşorează. Uşurinţa desprinderii de peduncul şi apariţia sucului în cantitatea pedunculară este o caracteristică de soi. Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul, în ambalaje de capacităţi mici (4-5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire. Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12 oC. Uşurarea desprinderii de peduncul se poate face aplicând unele tratamente cu substanţe stimulatoare (acid 2cloretilfosforic 500 ppm) cu o săptămână înainte de recoltare. Şi la vişin se întâlneşte fenomenul de crăpare a fructelor, însă mult mai restrâns decât la cireş.

106

CULTURA CAISULUI Armeniaca vulgaris L. am,

Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire Importanţă. Caisele sunt considerate fructe “de lux”, mult solicitate de consumatori, mai ales ca fructe proaspete, dar şi prelucrate. În prezent există o cerere neacoperită de caise în majoritatea ţărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt considerate fructe exotice. Toate acestea sunt determinate de însuşirile lor calitative şi tehnologice: gustul plăcut, fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul ridicat în diferite componente biochimice, vitamine etc., foarte utile organismului uman. Principalele componente ale fructelor sunt: substanţa uscată 10,6-21,71 %; zahăr 6-15,68 %; aciditate totală 0,34-2,61 %; proteine brute 1,09-1,64 %; pectine 0,55-1,10 %; substanţe minerale: K =75,4-112,0 mg %; P = 21,3-32,0 mg %; Ca = 6,6-16,4 mg %; vitamina A (caroten) = 0,41-3,2 mg %; vitamina C = 8,5-37,0 mg %; vitamina P = 35-38 mg %; vitamina E = 0,72-1,8 mg %. Valoarea energetică este de 21-77 calorii/100 g. Caisele au efect benefic asupra digestiei, contribuie la formarea hemoglobinei etc. Caisele au o valoare ridicată chiar şi prelucrate. Astfel, compoziţia chimică a nectarului de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea, sâmburii de caise au o valoare nutritivă ridicată: 28% substanţe pectice; 29,5-57,7% grăsimi; 3,1% săruri minerale etc., fiind folosiţi pentru extragerea amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor. Un alt avantaj al caisului este acela că intră repede pe rod în anul 2-4 de la plantare, produce mult şi relativ constant. Ca dezavantaj este acela că se adaptează mai greu la condiţiile ecologice, având o rezistenţă scăzută în special la temperaturi scăzute. În acest sens cercetătorii depun eforturi pentru crearea de noi soiuri, pentru modernizarea tehnologiilor de cultură, obiective ce vor permite lărgirea ariei de răspândire a acestei specii. SORTIMENTUL DE SOIURI Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS pentru anul 2000 cuprinde un număr de 27 soiuri din care 19 soiuri româneşti şi 8 străine. Acestea acoperă cu fructe proaspete o perioadă de 50-60 zile, începând cu prima decadă a lunii iunie până în a doua parte a lunii august.

107

Alte caracteristici importante: calitate superioară a fructelor, producţie mare şi constantă (15-20 t/ha), rezistenţă mare la ger (-28oC), inclusiv a mugurilor floriferi la gerurile de revenire, rezistenţă la pieirea prematură, toleranţă la boli etc. 1. NJA 42 - soi american, extratimpuriu, semiviguros, cu coroana conică, autosteril, cu înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la gerurile de revenire din primăvară. Fructul este mijlociu (65 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, plăcută. Maturarea: prima decadă a lunii iunie – cel mai timpuriu soi. 2. NJA 19 – soi american, extratimpuriu, viguros, coroana conică, cu fructificare preponderentă pe ramuri buchet, înflorire timpurie, productiv (16-20 t/ha), autosteril. Fructul este mare (70-80 g), ovoid, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fadă. Maturarea: decada a III-a a lunii iunie. 3. Traian – soi românesc, 1993 (Viceroy x NJA 2), SCPP Constanţa, de vigoare mică, coroana invers piramidală, înflorire timpurie, cu fructificare predominantă pe ramuri buchet, productiv, rezistent la boli. Fruct mijlociu spre mic (40 g), portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, consistentă, suculentă, foarte bună la gust, neaderentă. Maturarea: decada II-III a lunii iunie. 4. C.R. 2-63 - soi american, viguros, precoce, productiv, timpuriu şi ca înflorire şi ca maturare, rezistent la ger şi tolerant la Monilinia. Fructifică cu preponderenţă pe buchete de mai. Fructul este mare (70-80 g), portocaliu, cu pulpa uniform colorată în galben-limoniu, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 5. Harcot – soi canadian, viguros, coroana globuloasă, productiv, cu mare plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri mijlocii şi scurte. Fructul este mare (60-70 g), ovoid-turtit, portocaliu deschis cu roşu, pulpa fermă, puţin aromată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 6. Tudor – soi românesc, obţinut la SCPP Constanţa, 1993 (Viceroy NJA 2), viguros, coroana invers-piramidală, înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la ger, sensibil la boli, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai. Fructul este mic spre mijlociu (40-42 g), sferic, uşor aplatizat, porotocaliu cu roşu-carmin pe partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust dulce-acrişor, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 7. Dana – soi american, de vigoare mică, cu coroana piramidală, cu ramuri de schelet viguroase dar fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (40-65 g), globulos, puţin alungit, brăzdat de la vârf la bază, cu epiderma pubescentă, galbenă-portocalie cu roşu-carmin pe partea însorită. Pulpa este de culoare portocalie-deschisă, aromată, dulceacidulată, neaderentă. Maturarea: prima decadă a lunii iulie. 8. Dacia (B 29/4) – soi românesc, 1989, Băneasa, de vigoare medie, precoce, foarte productiv, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul este mare (70-90 g), sferic, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 9. Neptun (Mărculeşti 42/24) – soi românesc, 1980, de vigoare mică, coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (45-48 g), sferic, galbenportocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 10. Goldrich – soi american, viguros, productiv, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii, parţial autofertil, mediu rezistent la Monilinia. Fructul este mare spre foarte mare (80-90 g), oblong-eliptic, portocaliu cu roz pe partea însorită, pulpa portocalie, de calitate mediocră. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 11. Saturn (Mărculeşti 23/4) – soi românesc, hibrid între Mărculeşti 40 şi zarzăr, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu spre mare (48-80 g), sferic, uşor asimetric,

108

portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: decada a II-a a lunii iulie. 12. Cea mai bună de Ungaria – soi vechi cu origine incertă, semiviguros, cu coroana sferic-turtită, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger, cu plasticitate ecologică bună. Fructul este mijlociu spre mare (45-80 g), ovoid-rotunjit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocaliu-deschis, fermă, cu gust bun. Maturarea: jumătatea lunii iulie. 13. Venus (Mărculeşti 19/2) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger. Fructul este mare (80 g), sferic-turtit, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: a doua jumătate a lunii iulie. 14. Calatis (Mărculeşti 5/5) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie spre mică, cu plasticitate ecologică ridicată, fructificare pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, uşor aromată, mediu suculentă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 15. Sulina – soi românesc (Mărculeşti 1980), de vigoare mică spre mijlocie, coroana invers-piramidală, precoce, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger. Fructul mijlociu (50-60 g), sferic-alungit, galben-portocaliu, pulpa fină, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 16. Mamaia (H 91/8) – soi românesc (Mărculeşti 1975), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă-răsfirată, rezistent la ger şi la variaţiile de temperatură, mediu rezistent la Monilinia, sensibil la Plum-pox. Fructul este mijlociu spre mare (50-65 g), ovoidal spre tronconic, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, fin aromată, dulce, uşor acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 17. Roşii de Băneasa (B 1/3) – soi românesc, 1982 (Cea mai bună de Ungaria x Paviot), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger, la Monilinia şi la Clasterosporium. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, portocaliu cu roşu-aprins pe partea însorită, cu pulpa fermă şi de calitate foarte bună. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 18. Excelsior (B 33/13) – soi românesc (Băneasa, 1987), de vigoare mică spre mijlocie, coroana sferică, cu înflorire târzie, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70-75 g), sferic-alungit, turtit lateral, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, consistentă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 19. Umberto – soi italian, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, înflorire târzie, productiv, cu plasticitate ecologică bună, sensibil la Clasterosporium. Fructul este mare (7075 g), ovoidal, galben-auriu cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, mediu consistentă, fadă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 20. Favorit (Mărculeşti 22/4) –soi românesc, 1987 (Mărculeşti 23-52-50 x … x Umberto), semiviguros, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger, mediu rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul mijlociu (55-60 g), ovoid, de culoare oranj cu roşu, pulpa consistentă cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 21. Selena (Mărculeşti 12/8) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana sferică, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu (50-60 g), ovoidal, roşu-turtit lateral, galben-portocaliu cu puncte şi pete roşii pe partea însorită, pulpa fină, plăcută la gust, cu aromă de busuioc. Maturarea: jumătatea lunii august. 22. Silvana (Mărculeşti 16/7) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la ger şi Clasterosporium. Fructul este

109

mijlociu (40-50 g), ovoidal, galben-portocaliu, roşu pe partea însorită, cu pulpa fermă, crocantă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 23. Sirena (Mărculeşti 18/4) – soi românesc, 1979, de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (60-70 g), globulos spre ovoidal, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, bună la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 24. Sulmona (Mărculeşti 8/1) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana invers piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu spre mare (65-75 g), ovoid, uşor turtit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 25. Olimp (Mărculeşti 17/2) – soi românesc, 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger, parţial autofertil. Fructul mijlociu (60-70 g), ovoid, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa galben-portocalie, aromată, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 26. Comandor (Mărculeşti 18/6) – soi românesc, 1983, de vigoare submijlocie, cu coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70-80 g), sferic, uşor alungit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie-deschis, fermă, suculentă, dulce şi aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august. 27. Litoral (Mărculeşti 20/6) – soi românesc, 1983, de vigoare mică, coroană globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (60-70 g), ovoidalalungit, galben-limoniu, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, fermă, aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august. Portaltoii caisului În prezent, caisul se altoieşte pe portaltoi ce provin din 6 specii ale genului Prunus: P. armeniaca, P. cerasifera, P. domestica, P. insitiţia, P. piersica şi P. amygdalus. Alegerea unui portaltoi se face în funcţie de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi sunt compatibilitatea cu soiul respectiv, condiţiile edafice şi ecologice. Zarzărul (Armeniaca vulgaris) - are afinitate bună cu toate soiurile de cais, fiind recomandat pentru solurile nisipoase, calcaroase, din zonele secetoase. Este sensibil la Phytophtora, Armillaria şi Verticillium, dar rezistent la nematozii galicoli (Meloidogyne, Agrobacterium tumefaciens). Nu suportă solurile grele, umede. Grăbeşte pornirea în vegetaţie cu consecinţe negative cunoscute. Caisul franc –este unul din cei mai utilizaţi portaltoi datorită afinităţii bune şi diversităţii genotipurilor. La noi în ţară se folosesc biotipurile locale sau chiar soiuri (Trandafirii târzii), iar pe plan mondial o serie de selecţii cum ar fi: Manicot G.F. 1236 – este obţinut în Franţa, creşte uniform, are afinitate cu toate soiurile, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari însă este sensibil la asfixiere, la verticilioză, la putrezirea rădăcinilor şi la cancer. Haggith – portaltoi canadian, rezistent la ger, productiv, autofertil, tolerant la viroze, are afinitate bună cu toate soiurile exceptând cazurile de infecţie cu virusul CLSV. Mirobolanul sau Corcoduşul (P. cerasifera) – portaltoi cu multe biotipuri, ceea ce conduce la diferite grade de compatibilitate, moduri de creştere etc. Dintre acestea cele mai importante sunt: Mirobolanul B – este obţinut în Anglia, se înmulţeşte vegetativ relativ uşor, însă nu are compatibilitate cu toate soiurile. Mirobolan GF 31 – portaltoi obţinut în Franţa, cu o compatibilitate mai bună decât precedentul. Este sensibil la bacterioze, la viroze şi la verticilioză. Se poate folosi pe terenurile fertile şi mai umede.

110

Mirobolan 29 C – este obţinut în America, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Se adaptează bine pe diferite tipuri de sol. Este rezistent la nematozi şi la Phytophtora cactorum. Imprimă soiurilor productivitate. Prunul franc – imprimă soiurilor de cais o vigoare mare, rezistenţă la ger, secetă şi la exces temporar de umiditate. Oteşani 8 – portaltoi românesc, imprimă vigoare mică pomilor, grăbeşte intrarea pe rod, rezistă bine la ger şi dă rezultate bune pe solurile argiloase. P.F. Renclod verde – portaltoi românesc, drajonează în livadă şi este sensibil la viroze şi micoplasme. Selecţia INRA, Renclod 1380 – portaltoi francez, liber de viroze. Este compatibil cu toate soiurile de cais, însă este sensibil la putrezirea rădăcinilor şi mediu rezistent la asfixiere şi verticiloză. Conferă calitate şi coloraţie bună fructelor. Se înmulţeşte greu, prin butaşi. Se recomandă pe solurile profunde, umede, dar bine drenate. Mariana 2624, Mariana G.F. 8-1 (P. cerasifera x P. munsoniana) – sunt selecţii americane, cu înmulţire acceptabilă, mai uşoară la G.F. 8-1, prin butaşi, imprimă vigoare medie, precocitate şi productivitate, compatibilitate relativ bună cu soiurile de cais.. M 2624 are un ancoraj slab şi este sensibil la cancerul bacterian. G.F. 8-1 imprimă vigoare foarte mare, necesită altoire târzie. Brompton (P. domestica) – portaltoi englezesc, se înmulţeşte prin butaşi, creşte viguros, se altoieşte la înălţime, imprimă soiului o vigoare medie, are afinitate bună dar nu cu toate soiurile. Intră repede pe rod, grăbeşte maturarea fructelor imprimându-le o coloraţie bună. Este recomandat pe solurile fertile şi reavene fără exces de umiditate. Prunul Saint-Julien – este puţin folosit ca portaltoi pentru cais. Se recomandă altoirea la înălţime deoarece trunchiul este rezistent la ger. Prinderea la altoire este slabă, iar în livadă pomii drajonează puternic. Saint Julien A – este o selecţie ce se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi lemnificaţi şi prin marcotaj. Are afinitate bună cu soiurile de cais şi este destul de tolerant la viroze. Piersicul franc – este folosit ca portaltoi pentru cais pe solurile uşor acide. Din această specie au fost selecţionate mai multe biotipuri, cele mai importante sunt: G.F. 305, Lovell şi Nemaguard, Siberiana, Montclair, Rubina, Nemared etc. Nu toate soiurile au compatibilitate cu piersicul franc. Piersicul franc se poate folosi pe solurile fertile, relativ subţiri, uscate şi pietroase, bine încălzite. Pomii intră repede pe rod, la 2-3 ani, dar trăiesc puţin. Migdalul – nu are afinitate cu toate soiurile de cais, se recomandă pe solurile uscate, calcaroase, pietroase din zonele secetoase. Citation – portaltoi american interspecific (5 specii), de vigoare mică, rezistent la crown gall şi nematozi, cu ancoraj bun. Particularităţile de creştere şi fructificare ale caisului Sistemul radicular. Dezvoltarea părţii hipogee a pomilor altoiţi de cais este dependentă de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr, pomul dezvoltă un sistem radicular foarte ramificat şi profund. Marea masă a rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 10 şi 60 cm, iar cele verticale pot ajunge până la 3-4 m adâncime, ceea ce imprimă caisului o mare rezistenţă la secetă. Rădăcinile sunt repartizate relativ uniform sub proiecţia coroanei, depăşind-o. Rădăcinile de zarzăr şi cais franc au culoarea roşie-vişinie caracteristică. Cercetări întreprinse de M. Botez (1959), Fl. Lupescu (1961), N. Ghena (1962), Gr. Mihăescu (1977) au arătat că: - cea mai mare cantitate de rădăcini o are prunul Roşior de Voineşti 3739,8 g, urmat de corcoduş –3501,7 g, zarzăr – 3386,9 g şi piersic 2605,5 g;

111

- prunul Roşior de Voineşti are majoritatea rădăcinilor (80,4 %) situate în stratul de sol cuprins între 30-60 cm; tot la această adâncime se găsesc 72,5 % rădăcini de zarzăr şi 63,4 % de piersic, în schimb cele de corcoduş (66,1 %) se găsesc în stratul de sol de 0-30 cm. Cel mai mare număr de rădăcini se găsesc în apropierea trunchiului pe o rază de 1 m. În cazul înţelenirii solului, se constată o deplasare a rădăcinilor spre suprafaţa solului, cu consecinţe de cele mai multe ori nefaste. Şi partea epigee influenţează dezvoltarea sistemului radicular. Cu cât aceasta este mai dezvoltată, cu atât imprimă o creştere mai puternică şi sistemului radicular. Partea epigee. În primii ani de viaţă, tulpina caisului are o creştere foarte viguroasă, greu de dirijat. Ramurile anuale depăşesc frecvent 1-1,5 m, au 2-3 valuri de creştere, formând multe ramuri anticipate. Caisul formează la maturitate un trunchi destul de puternic, cu scoarţa de culoare brunînchisă, crăpată longitudinal, uneori şi transversal. Ramurile de schelet sunt solide, relativ groase; acestea sunt garnisite cu ramuri de ordinul 2, iar acestea cu ramuri fructifere, care dau coroanei un aspect compact, îndesat. Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura anticipată. Acestea se formează începând cu anul 2-3 de la plantare, mai întâi cele lungi, mijlocii şi anticipate, apoi buchetele ramificate şi alte ramuri mijlocii. Lăstarii la început au culoarea verde, iar la sfârşitul vegetaţiei au o culoare roşiesângerie. La pomii maturi intensitatea creşterilor se reduce, coroana pomilor se deschide iar creşterile devin mai mici începând totodată şi fenomenul de entropie. Capacitatea de regenerare a caişilor din mugurii dorminzi este foarte mare, ceea ce permite refacerea plantaţiilor prematur îmbătrânite, prin tăieri de regenerare. Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 4-5 ani. Mugurii sunt grupaţi câte 2-8 la subsuoara unei frunze, mai rar sunt solitari. În fiecare grup, mugurul central este vegetativ, iar ceilalţi florali. Dintr-un mugure floral apare o singură floare de tip rozaceu, mare, cu petale albe sau roz, ce se deschide înaintea înfrunzitului. Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor (iulie-august) şi durează 42-85 zile. Începutul procesului de microsporogeneză corespunde cu fenofaza de preumflare a mugurilor, adică de îndepărtare uşoară a solzilor de vârf. Formarea polenului în antere corespunde cu faza umflării mugurilor floriferi, care se înregistrează din a doua jumătate a lunii februarie până în a doua decadă a lunii martie. Acest fenomen are loc după acumularea a 40oC peste pragul biologic (6,5oC), iar înflorirea după acumularea a 170-200oC temperatură activă. Cunoaşterea dinamicii de diferenţiere a mugurilor floriferi de cais, precum şi a particularităţilor biologice ale acestora în cursul microsporogenezei şi îndeosebi aceea a mugurilor floriferi formaţi pe lăstari din valul al doilea de creştere, care înfloresc cu câteva zile mai târziu decât aceia din valul unu de creştere, are o importanţă practică deosebită. prin diferite măsuri agrotehnice (tăieri în verde) se poate întârzia formarea mugurilor floriferi. Mugurii formaţi mai târziu, pe lăstari crescuţi în a doua jumătate a verii, înfloresc primăvara cu 3-4 zile mai târziu, uneori după trecerea pericolului brumelor. Durata înfloritului, în cadrul soiului, este de 2-5 zile, iar între soiuri de 2-8 zile. Majoritatea soiurilor europene de cais sunt autofertile, însă polenizarea încrucişată influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %. Există şi soiuri parţial autofertile sau chiar autosterile. Cauza procentului scăzut de fructe legate, la unele soiuri, este determinată de numărul mare de flori cu pistilul defect sau incomplet dezvoltat. Deşi florile par normale, iar înflorirea este bogată, fructele nou legate cad repede.

112

Ciclul anual al caisului Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foarte timpurie şi terminând cu căderea frunzelor, care are loc toamna târziu. Repausul de iarnă este scurt. De aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi la aplicarea unor măsuri agrotehnice. Potenţialul productiv al caisului este mare. La vârsta de 4-5 ani, caişii produc până la 10-15 kg de fructe, iar în plină producţie câte 30-70 kg/pom. Producţia la hectar variază de la 8 la 15 tone. Longevitatea economică a pomilor este de 15-20 ani, dar pomii pot trăi 30-40 ani. În Asia centrală caişii trăiesc şi produc până la 80 ani. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind un factor limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în zone cu temperaturi medii anuale de 9,6-11oC şi cu temperatura medie a lunilor iunie de peste 19 oC şi iulie de peste 21oC. Optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18-20 oC, iar necesarul de zile cu optim caloric este de 88-115. În cursul perioadei de vegetaţie insolaţia trebuie să fie de cca 1900 ore (V. Cociu, 1993). Pomii pornesc în vegetaţie după o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi peste pragul biologic (6,5oC), iar înflorirea şi legarea fructelor se realizează dacă sunt asigurate 10-12oC. Important este faptul că această specie rezistă mai bine la temperaturi scăzute decât piersicul, migdalul şi chiar unele soiuri de măr şi păr. Lemnul bine maturizat rezistă până la – 25oC, chiar –27oC. Ramurile anuale şi mugurii vegetativi degeră la –28 oC. Mugurii floriferi sunt cei mai sensibili la ger. Astfel, în fenofaza de umflare sunt distruşi în cea mai mare parte de temperaturi de –12…-14oC. La apariţia petalelor, puţine soiuri suportă –6 oC, iar florile complet deschise sunt distruse la –2…-3oC, în timp ce ovarele, după scuturarea petalelor, sunt distruse la -1…-2oC. Referitor la rezistenţa florilor de cais, unii autori (V. Cociu, 1993) precizează că temperaturile scăzute, dar nu negative, nu împiedică polenizarea şi fecundarea ca la alte specii la care temperaturi de 0-15oC şi lipsa albinelor compromit legarea fructelor. În asemenea condiţii, caisul poate lega bine chiar şi fără zborul albinelor datorită conformaţiei florilor. Aceasta, înainte de a se deschide, “ţine pistilul strâns” între stamine, a căror antere pot crăpa şi arunca polen pe stigmat asigurând astfel autopolenizarea chiar înainte de fenofaza optimă a înfloritului. Cerinţele faţă de lumină. Caisul face parte din grupa speciilor de climat temperat cu pretenţii mari faţă de lumină. Acest fapt face ca plantaţiile să fie amplasate pe terenuri cu expoziţie favorabilă, iar densităţile şi formele de coroană să permită o iluminare cât mai bună. O mare atenţie se va acorda distanţelor de plantare, ştiind faptul că această specie are creşteri viguroase. Indicele foliar al caisului este destul de ridicat (2,2-6,1) comparativ cu al majorităţii speciilor pomicole, însă indicele luminat este mai redus. De asemenea, indicele de reflexie al frunzelor este destul de ridicat, mult mai mare decât al mărului şi asemănător cu al majorităţii soiurilor de păr. Pentru parcurgerea în condiţii normale a fenofazelor de vegetaţie, caisul are nevoie de minim 1900 ore de insolaţie, din care 250 ore în luna iunie şi 280 ore în luna iulie, fiind considerat o plantă de zi scurtă. Suprafaţa medie a unei frunze de cais este de 31,1 cm 2, superioară prunului şi mărului (16,7 respectiv 25,0 cm2), ceea ce semnifică o bună receptare a luminii la suprafaţa coroanei,

113

dar o slabă pătrundere în coroană. Penetrarea slabă a luminii în coroană se datorează şi dispunerii frunzelor pe verticală, la cais fiind aproape perpendicular. Datorită acestor elemente, autoumbrirea la cais este mare, în mod deosebit pe durata de timp cât soarele este mai sus de 45o faţă de orizont. În concluzie, precizăm că orice încercare de îndesire a plantaţiilor de cais a condus la rezultate slabe, chiar la pieirea acestuia.

Cerinţele faţă de umiditate Caisul este o specie cu cerinţe mici faţă de apă, rezistent la secetă, deoarece s-a format în zone secetoase şi este mai bine adaptat la zonele de climat uscat. Totuşi, cerinţele faţă de apă variază destul de mult de la o grupă de soiuri la alta. Astfel, soiurile originare din Asia centrală sunt mai rezistente la secetă comparativ cu cele din Europa şi America de Nord. Rezultate bune se obţin în zone cu 450-550 mm precipitaţii anuale. Cu toate acestea, precizăm că secetele prelungite din vară (iulie-septembrie) sunt suportate greu de cais, având consecinţe negative asupra creşterii şi fructificării acestuia. Această specie reacţionează bine la irigaţie, formând lăstari noi, care de cele mai multe ori diferenţiază muguri de rod. De asemenea, cantitatea şi calitatea producţiei este influenţată pozitiv de un regim optim de umiditate. Umiditatea ridicată din sol şi aer din primăvară, precum şi în perioada de maturare a fructelor, are implicaţii negative asupra producţiei, a calităţii fructelor etc. Caisul nu suportă excesul de umiditate din sol nici chiar temporar (2-3 zile), acestea conducând la pieirea în masă a pomilor datorită asfixierii rădăcinilor. Cerinţele faţă de sol Caisul are pretenţii moderate faţă de sol, reuşind bine pe solurile adânci, ferile, bine aprovizionate cu fosfor şi potasiu, permeabile pentru aer şi apă, cum ar fi solurile bălane şi cernoziomurile. Sunt favorabile terenurile fără schelet sau cu până la 5 % schelet, volum edafic de 100 %, cu pH de 7,3-8,4. Orizontul de carbonaţi să fie sub 100 cm, cu un conţinut de calciu activ de până la 8 %. Preferă solurile nesalinizate, nealcalizate şi fără caractere vertice. Terenurile să fie neinundabile şi să aibă un volum de sol negleizat de minimum 91 %, cu o porozitate de 23-30 %. Pentru cais sunt preferate terenurile plane sau înclinate, dar nu mai mult de 15 %, uniforme, fără denivelări, cu expoziţie SV, SE sau V, neerodate la suprafaţă sau în profunzime. Trebuie excluse de la cultura caisului solurile grele, reci, cu slabă permeabilitate pentru aer şi apă, precum şi cele pietroase, sărăturoase, cu pânza de apă freatică la mai puţin de 2-3 m adâncime. Zonarea agroclimatică a culturii caisului în România În funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, diferiţi cercetători (Roman Ana Maria, 1982; Ichim M., 1981; V. Cociu, 1978, 1993 etc.) au stabilit şi delimitat cinci zone de cultură pe grade de favorabilitate, astfel: Zona I de favorabilitate – cuprinde terenurile din imediata apropiere a Dunării, precum şi pe litoralul Mării Negre, la o distanţă mai mare de 3-5 km. Zona a II a de favorabilitate – cuprinde terasele mai depărtate ale Dunării, fâşia de 3-5 km de litoral în vecinătatea Mării Negre şi o parte a Câmpiei Timişului din vestul ţării. Zona a III a de favorabilitate – cuprinde sudul Câmpiei Moldovei, Podişul Central Moldovenesc, vestul Câmpiei Siretului, Câmpia Râmnicului, latura exterioară a Subcarpaţilor de Curbură, partea centrală şi sudică a Podişului Dobrogean, arealul limitrof, cea mai mare

114

parte a Câmpiei Române şi a Podişului Getic. În vestul ţării, această zonă include partea centrală a Câmpiei Crişurilor, o mare parte a Câmpiei Transilvaniei şi Culuarului Mureşului. Zona a IV a de favorabilitate – cuprinde Valea Siretului cu latura interioară a Subcarpaţilor de Curbură, nordul Câmpiei Române şi al Podişului getic. De asemenea, mai cuprinde Câmpia Someşului şi pantele domoale ale piemontului vestic, precum şi extremitatea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Aradului. Zona a V a de favorabilitate – se situează în afara celor precizate, dar în cadrul cerinţelor minime cerute de cais. În general, această zonă se reduce din sud înspre nord. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai caisului au fost prezentaţi la cap. 10.2.4.. Aceştia se înmulţesc în special pe cale generativă, dar şi vegetativă. La noi în ţară se folosesc în procent foarte mare portaltoii generativi, dar în lucrările de cercetare se folosesc şi cei vegetativi. Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi portaltoi sau prin semănare direct în câmp. Puieţii au o tendinţă de creştere exagerată, peste limita de altoire, de aceea fertilizarea şi irigarea vor fi moderate. Caisul se altoieşte devreme, la începutul epocii de altoire, deoarece îşi reduce devreme circulaţia intensă a sevei. După prinderea altoilor, irigarea se va sista pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. În cazul când înfiinţarea câmpului I s-a făcut prin semănare directă, se va tăia pivotul rădăcinii în luna octombrie pentru a stimula ramificarea. Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de portaltoi, pomii prezintă mulţi lăstari anticipaţi încât se poate proiecta coroana în câmpul II (P. Parnia şi colab., 1992). Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor de cais se face după o pregătire corectă a terenului prin lucrări de: alegerea terenului, nivelarea, parcelarea, amplasarea perdelelor de protecţie, desfundarea, fertilizarea de bază, săpatul gropilor, lucrări, de altfel, specifice oricărei specii de pomi. La alegerea terenului, factorul esenţial este expoziţia, având în vedere pretenţiile deosebite ale acestei specii faţă de lumină. Trebuie respectate şi celelalte cerinţe faţă de căldură, umiditate, sol, prezentate anterior. Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană şi fertilitatea solului. Astfel, pentru coroanele de tip vas, distanţele dintre rânduri vor fi de 5-6 m, iar pe rând de 4-5 m. Pentru formele de coroană aplatizate, pomii se vor planta la 4-5 m între rânduri şi la 3-4 m pe rând. Pentru suprafeţe mici, bine expuse, pentru aliniamente etc., distanţele de plantare se pot reduce. Nu este recomandată reducerea distanţei dintre rânduri sub 4 m. La densităţi mai mari, sporuri de producţie comparativ cu livezile clasice se constată numai în primii ani. Începând cu anul al II-lea de la plantare, producţii mai mari se obţin în plantaţiile extensive sau semiintensive. Ca forme de coroană recomandate precizăm: vasul ameliorat, vasul întârziat, vasul întârziat aplatizat, vasul californian, fusul tufă ameliorat, piramida neetajată modificată, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă. O formă de coroană care a dat rezultate bune la cais este tufa liberă (spindelbuch), deoarece se formează uşor. Fiecare din formele de coroană enumerate se vor aplica în funcţie de vigoarea soiului. Plantarea de toamnă este recomandată celei de primăvară. Dacă se va planta primăvara, aceasta se va face foarte devreme.

115

La plantare se va ţine seama de comportarea soiurilor în procesul polenizării şi fecundării, ştiind faptul că nu toate soiurile sunt autofertile. Într-o parcelă se vor planta 2-3 soiuri interfertile şi cu o perioadă de maturare a fructelor apropiată. Pentru suprafeţe mari se recomandă o eşalonare a soiurilor în funcţie de perioada de maturare. Tăierile de formare - la cais încep chiar din pepinieră şi se continuă în primii 3-4 ani după plantare. Acestea se recomandă a fi făcute mai ales în perioada de vegetaţie şi se vor limita la maxim pentru a nu întârzia intrarea pe rod. La soiurile cu creşteri viguroase şi unghiuri mici de ramificare, se vor efectua tăieri de transfer pe ramificaţiile laterale. Celelalte măsuri de formare a coroanelor sunt specifice fiecărei forme. Tăierile din timpul perioadei productive au mai multe scopuri: - întreţinerea coroanei formate; - tăieri de fructificare în perioada de repaus şi în verde; - tăieri de reîntinerire; - tăieri de corectare. Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi aerisiri a coroanei, prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la caracteristicile formate. Aceasta se realizează prin: - reechilibrarea şarpantelor şi subşarpantelor prin scurtări sau transferuri de creştere; - subordonarea subşarpantelor cu 10-15 cm faţă de şarpante; - substituirea axului precum şi a ramurilor cu tendinţă de creştere verticală cu o ramură subterminală la soiurile viguroase; - suprimarea ramurilor concurente, lacome, deficitar plasate, bolnave etc. Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în special ramurilor de rod şi a celor de semischelet. La începutul perioadei de rodire, la soiurile cu fructificare dominantă pe ramuri mixtemijlocii, tăierile constau în: - rărirea acestor ramuri la 12-15 cm prin îndepărtarea celor prea viguroase de pe partea superioară sau prea slabe de pe partea inferioară a ramurei de semischelet; - scurtarea ramurilor mixte la 60-65 cm. La soiurile ce fructifică preponderent pe buchete, ramurile mixte se vor scurta la 40-45 cm dacă sunt mai lungi pentru ramificare şi se vor rări la 15-20 cm; buchetele de mai se vor rărări la 8-10 cm. În perioada de mare producţie, la ambele categorii de soiuri se includ la tăiere şi ramurile de semischelet, astfel: - cele de 4-5 ani se vor scurta cu 1/3 până la lemn de 2-3 ani; - 1/3 din ramurile de semischelet de 4-5 ani se vor suprima, înlocuindu-se cu altele tinere; - ramurile mixte-mijlocii se vor rări la 12-15 cm şi se vor scurta dacă depăşesc 70 cm la 60-65 cm; - buchetele se vor scurta la primele ramificaţii şi se vor rări la 10-12 cm. Pentru soiurile cu fructificare dominantă pe buchete: - 1/5 din ramurile de peste 5-6 ani se suprimă înlocuindu-se cu creşteri tinere; - buchetele de mai ramificate se scurtează la prima ramificaţie şi se vor rări la 8-10 cm; - ramurile mixte de 30-50 cm se vor rări la 15-20 cm. Dacă tăierile nu s-au realizat în perioada de vegetaţie, atunci acestea se vor efectua la pornirea în vegetaţie pentru a permite eliminarea ramurilor afectate de îngheţ. Tăierile “în verde” (perioada de vegetaţie) pot înlocui într-o mare măsură tăierile din perioada de repaus. Se utilizează foarte mult în timpul formării coroanelor, dar şi în perioada de rodire.

116

Tăierile în perioada de vegetaţie se pot efectua înainte de recoltarea fructelor şi după recoltarea acestora. Tăierile în verde înainte de recoltatul fructelor conduc la formarea a două chiar trei valuri de creştere. Mugurii de rod de pe lăstarii anticipaţi, diferenţiaţi mai târziu, vor înflori cu 5-6 zile în urma celorlalţi, scăpând de brumele târzii.Lăstarii se vor scurta la 35-40 cm, când au 40-45 cm.În urma scurtării vor rezulta 4-5 lăstari ce vor creşte 50-60 cm şi vor diferenţia muguri de rod. Tăierea se poate efectua şi asupra ramurilor de semischelet, imediat după legatul fructelor, când se scurtează cu 1/2-1/3 din lungime, 50 % din ramurile de semischelet, dar nepurtătoare de rod. Cele 50 % din ramurile de semischelet purtătoare de rod se vor scurta după recoltarea fructelor (N. Cepoiu, 1980). Tăierile în verde după recoltatul fructelor tind să înlocuiască tăierile din perioada de repaus. Au, în general, aceleaşi scopuri şi se realizează după aceleaşi metode. În schimb, au multe avantaje deja cunoscute. Ca perioadă de executare, cercetările au demonstrat că cea mai favorabilă este prima decadă a lunii august. Pentru o bună reuşită a tăierilor în timpul perioadei de vegetaţie, este necesar ca după fiecare intervenţie să se fertilizeze şi să se irige, iar volumul tăierilor să nu depăşească 30 % din cel al coroanei. Tăierile de reîntinerire sunt necesare în perioada de declin a pomilor, când creşterile vegetative sunt sub 15-20 cm iar producţia în scădere. Aceste tăieri trebuie corelate cu măsuri agrotehnice suplimentare (fertilizări, irigări etc.). Tăierile se efectuează prin scurtări energice în lemn bătrân şi transfer pe lemn de 4-5 ani, chiar pe lăstari lacomi, diametrul ramurilor scurtate să nu depăşească 5-6 cm. Efectul tăierilor de reîntinerire este şi mai evident când se reîntinereşte şi sistemul radicular (Cornelia Parnia, Şt. Coman, Niculina Burlui, 1989). Tăierile de corectare se efectuează la pomii neglijaţi sau la cei la care s-au aplicat tăieri defectuoase. Ele au ca scop aducerea formelor de coroană existente la cele corespunzătoare unui echilibru între creştere şi rodire, precum şi a unei bune luminări (V. Cociu, 1993). Întreţinerea solului Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia şi longevitatea plantaţiei de cais. Cel mai bun sistem de întreţinere a solului în ţara noastră pentru cultura caisului este ogorul lucrat, fertilizat cu îngrăşăminte organo-minerale (Niculina Burlui, 1958; A. Bunea, 1989; Pr. Ionescu, 1975). Acest sistem are multe avantaje dar şi dezavantaje. În plantaţiile tinere, terenul poate fi cultivat prin alternarea intervalelor lucrate cu cele cultivate cu legume (ceapă, mazăre, morcov, pepeni etc.) şi căpşuni. Un alt sistem de întreţinere a solului este sub formă de ţelină, cu precizarea că trebuie fertilizat şi irigat suplimentar. Iarba dintre rânduri se va cosi repetat şi se va folosi ca mulci. Producţia de fructe este mai scăzută decât în cazul ogorului lucrat. Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul folosirii îngrăşămintelor verzi (lupin, mazăre etc.), care s-au încorporat în sol în perioada înfloririi plantelor respective, după care solul se menţine ca ogor lucrat. O metodă eficientă şi economică de întreţinere a solului este şi erbicidarea. În acest sistem, producţiile şi calitatea acestora au fost sensibil egale cu variantele martor întreţinute ca ogor lucrat. Fertilizarea plantaţiilor

117

Este o verigă tehnologică foarte importantă pentru cais, având în vedere pretenţiile ridicate ale acestei specii faţă de minerale. O formulă de fertilizare cât mai apropiată de optim se realizează funcţie de fertilitatea solului, de portaltoi, soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc. Datele din literatura de specialitate arată că un hectar plantat cu cais pe rod consumă în cursul perioadei de vegetaţie următoarele cantităţi de elemente: N=47-147 kg, P=12-31 kg, K=72-121 kg, precum şi importante cantităţi de calciu, magneziu, sulf, microelemente etc. Funcţie de conţinutul macroelementelor din trunchi, şarpante, ramuri şi fructe, la pomii de 5 ani, C. Huget (1980) a stabilit consumul de îngrăşăminte la hectar, respectiv: 236,5 kg azot; 24,5 kg fosfor; 182,4 kg potasiu; 134,7 kg calciu; 14,0 kg magneziu; 1,4 kg fier; 0,2 kg mangan; 0,8 kg zinc; 0,3 kg bor. Fekete (1971), citat de Nyuto-Suranyi (1981), consideră că pentru fiecare 100 kg de fructe se extrag din sol 0,40 kg N; 0,13 kg P2O5 şi 0,60 kg K2O, date apropiate şi în literatura italiană. Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive se recomandă încorporarea anuală a 120 kg/ha N; 80-100 kg/ha P şi 80-100 kg/ha K, la care ase adaugă o dată la 3-4 ani 40 t/ha gunoi de grajd. Pe terenurile cu un conţinut redus de humus şi slab aprovizionate cu fosfor şi potasiu mobil, dozele recomandate sunt de 160 kg azot, 100 kg fosfor şi 200 kg potasiu substanţă activă la hectar (V. Cociu şi colab., 1993). Fertilizarea cu azot trebuie făcută moderat deoarece acest element prelungeşte maturarea fructelor şi a lemnului, cu consecinţe negative. Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi 1/3 din azot se administrează după recoltat. Celelalte 2/3 de azot se aplică înainte de înflorit (1/3) şi după căderea fiziologică a fructelor (1/3). Irigarea plantaţiilor Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de căldură şi lumină, caisul se cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă. Se constată că în zonele recomandate culturii caisului, precipitaţiile medii anuale sunt reduse, înregistrându-se deficite de umiditate atât în sol cât şi în aer, mai ales în perioada de vegetaţie activă. O consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare, uneori chiar oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968). În cazul unui deficit accentuat de umiditate, frunzele de cais acumulează o serie de inhibitori ai creşterii (Pustovoitova, 1981). Lipsa de umiditate din perioada de vegetaţie afectează pomii şi în afara acestei perioade, reducând-le rezistenţa la ger. Având în vedere toate aceste considerente şi pentru a se obţine producţii mari, constante şi de calitate, se impune irigarea caisului mai ales în fazele critice: înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la creşterea intensă a lăstarilor, la diferenţierea mugurilor, după recoltarea fructelor. Normele de udare vor fi de 400-500 m 3 apă la hectar în plantaţiile tinere şi pe soluri uşoare (nisipuri), respectiv până la 600-700 m3 la hectar în cazul plantaţiilor pe rod. Se poate utiliza orice metodă de irigat. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli specifice caisului sunt: ciuruirea frunzelor (Coryneum bejerinckii), Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea (Phodosphaera tridactyla), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala plumbului (Stereum purpureum) etc.

118

Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul negru al puieţilor (Copnodis tenebroides), Păduchele din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus), acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi) etc. Tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează la avertizare, conform tabelului 23.

Tabelul 23. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cais Nr. tr. 1.

Fenofaza Repaus vegetativ

2.

Umflarea mugurilor

3.

Buton alb

4.

10 – 15 % din flori au început săşi scuture petalele

Bolile şi dăunătorii de combătut Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la majoritatea bolilor -Monilioze (Monilinia laxa); -Ciuruirera frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta); -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Uscarea ramurilor; -Rapăn -Monilioze; -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea ramurilor -Insecte defoliatoare, minatoare -Molia piersicului (Anarsia lineatella)

5.

Fructul cu ∅ de 1cm (la avertizare)

-Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Monilioze; -Uscarea ramurilor -Rapăn etc. -Afide; Insecte defoliatoare şi minatoare etc.

6.

Fructul cu ∅ de 1,5 – 2 cm (la avertizare)

Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, (Stigmina carpophilla); Uscarea ramurilor; Alternaria, rapăn etc.

7.

8.

9.

Fructul de mărime normală (la avertizare) După recoltarea fructelor şi tăierea în verde 75% din frunze au căzut

Molia orientală a fructelor (Grapholita molesta), Molia piersicului (Anarsia lineatella), Afide etc. Monilioze, Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc. Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor; Boala petelor de plumb (Stereum purpureum) Rugina, Alternaria etc. Păduchele din San José, Molii, afide etc. Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor, Monilioze; Boala de plumb (Stereum purpureum)

Produsul recomandat şi concentraţia Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbotox (3%) Polibar 45 PU (6%) Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%)

Observaţii Se asigură o îmbăiere a pomului temp >6ºC

Captadin 50 PU (0,25%) Merpan 50 WP (0,2%) Topsin M70 (0,07%) Sumilex 50 WP (0,1%) Rovral 50WP (0,1%) Ronilan 50 WP (0,1%) Konker (0,125%) Konate 2,5 EC (0,02%) Fastac 10 EC (0,015) Zolone 35 EC (0,2%) Sumi – Alpha 2,5 EC (0,04%) Merpan 50WP (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%); Systane 12,5 CE (0,04%); Trifmine 30 WP (0,03%) Fastac 10 EC (0,015%) Nurelle D (0,075%) Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Perozin 75 (0,5%) Vondozeb 80 PU (0,2%) Decis 2,5 EC (0,03%) Talstar 10EC (0,04%) Reldanm 40 EC (0,1%) Carbetox 37 EC (0,5%) Sumilex 50 WP (0,1%) Topsin M 70 (0,07%) Ronilan 50 WP (0,1%) Ekalux S (0,075%) Nurell D (0,075%) Merpan 50 WP (0,25%) Ziram 75 PU (0,2%) Befran 25 EC (0,4%) Dursban 480 EC (0,2%) Carbetox 37 EC (0,5%) Cuprozin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%); Zeama bordoleză (1%)

Se respectă timpul de pauză Măsuri de igienă culturală şi agrotehnică Se asigură o îmbăiere a pomului. Temp. > 5°C

119

Pieirea prematură a caisului Pieirea prematură a caisului sau apoplexia caisului sau declinul caisului etc. este un fenomen complex ce se manifestă la început printr-o vegetaţie mai slabă, frunzele şi fructele sunt mai mici, pe ramuri se observă brunificări sub formă de fâşii. Toate acestea conduc în final la o uscare bruscă a pomilor (5-7 zile) sau mai lentă (câteva săptămâni). Cauzele care favorizează apariţia acestui fenomen nu sunt încă pe deplin elucidate. Se cunosc însă unii factori favorizanţi: - acţiunea unor fitoparaziţi care produc cancerul şi necrozarea; - factorii de natură biologică: portaltoiul, soiul, incompatibilitatea etc.; - factorii de natură agropedologică: solul, fertilizarea, irigarea etc.; - factorii de natură climatică: temperatura, precipitaţiile, grindina etc. - suprarecoltele etc. Măsurile de prevenire sunt singura cale pentru evitarea apariţiei apoplexiei caisului, deoarece odată declanşat acest fenomen nu mai poate fi oprit. La aplicarea măsurilor de profilaxie trebuie avut în vedere înlăturarea tuturor condiţiilor care favorizează declinul pomilor. Măsurile preventive se referă la: - amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri uşoare, drenate şi în zone cu microclimat favorabil; - folosirea unui material săditor garantat din punct de vedere fitosanitar; - asigurarea unei compatibilităţi cât mai aproape de optim între portaltoi şi altoi şi plantarea acestor soiuri în zonele cele mai favorabile; - asigurarea unui regim optim de fertilizare şi irigare; - efectuarea tăierilor în perioada de minimă acţiune a unor patogeni şi dezinfecţia rănilor şi a uneltelor; - evitarea rănirii rădăcinilor prin lucrările mecanice; - protejarea trunchiului de orice vătămări mecanice; - metode chimice care au totuşi un efect destul de redus şi numai la anumite boli (Monilinia); - tratamente biologice etc.; - distrugerea prin ardere a pomilor atacaţi, precum şi a plantelor-gazdă pentru boli şi dăunători.

Particularităţile maturării caiselor şi recoltarea Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitatea deplină epicarpul subţire şi fermitatea pulpei foarte mică. Un alt aspect este acela că fructele de cais nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, ci doar o înmuiere a pulpei. Caisele au un ritm destul de rapid şi grupat de maturare în cadrul aceluiaşi soi.Maturarea durează aproximativ 6-7 zile. Un alt fapt de care trebuie ţinut cont este acela că la multe soiuri fructele cad din pom când ajung la maturitate. De aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, în funcţie de destinaţia producţiei. În plantaţiile mici sau în grădinile populaţiei, recoltarea se face în 2-3 reprize la intervale de 2-3 zile, dar în cele industriale recoltatul se va face printr-o singură trecere. Pentru consumul în stare proaspătă, compoturi şi dulceţuri, fructele se recoltează manual în faza de pârgă avansată, când pulpa este încă fermă, iar nuanţa verde virează către galben sau roz, specifică soiului. Caisele destinate deshidratării, preparării gemului, pastei, nectarului sau marmeladei se recoltează la maturitatea deplină, manual sau mecanizat. Durata menţinerii calităţii caiselor depinde de condiţiile de păstrare, parametrii optimi realizându-se la 0…0,5oC şi umiditatea relativă de 90 %. Aceste valori variază în funcţie de soi, condiţii ecologice şi tehnologice sau a celor premergătoare recoltării. În general, durata de păstrare a caiselor este de două săptămâni, perioadă în care pierderile totale ajung la 3,5-5 %. În cazul soiurilor tardive, cu capacitate de păstrare mai mare şi prin respectarea tehnologiei de valorificare, durata de păstrare se poate prelungi la cca 4 săptămâni.

120 Recoltarea se face în ambalaje de capacităţi mici, 6-10 kg, iar transportul se efectuează cu mijloace auto frigorifice. Pentru a se evita formarea condensului şi accelerarea deprecierilor calitative, după scoaterea din spaţiile frigorifice fructele se reîncălzesc pregresiv. În acest caz, se are în vedere ca între temperatura fructelor şi temperatura aerului exterior să nu fie o diferenţă mai mare de 6-8 oC (V. Cociu, 1993).

CULTURA PIERSICULUI Piersica vulgaris,

Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire Importanţă Cultura piersicului are o deosebită importanţă în economia pomicolă mondială, unde ocupă locul al III-lea după măr şi păr, dar şi în economia românească, unde ocupă locul VI după măr, prun, cireş, cais şi păr. Această importanţă deosebită reiese din calitatea fructelor, rentabilităţii culturii în zonele favorabile, precocităţii speciei, productivităţii ridicate etc. Valoarea alimentară a piersicelor rezultă din compoziţia lor complexă şi echilibrată: apă 82,6-91,4 g; substanţă uscată 10,0-21,5 g; zahăr total 6,38-14,7 g; aciditate 0,22-0,95 g; taninuri 0,015-0,34 g; substanţe proteice 0,35-1,37 g; substanţe pectice 0,26-1,26 g; substanţe minerale (P, K, Mg, Fe, etc.) 0,3-0,65; celuloză 0,32-0,86 g; vitamina C 5,28-32,0 g şi alte vitamine: P, PP, E, B1, B2, B9 etc., valori raportate la 100 g substanţă proaspătă (V. Cociu, 1993). Valoarea energetică a fructelor este de 34-76 %, mai redusă decât a prunelor sau caiselor. În stare proaspătă, piersicile stimulează secreţia gastrică, uşurează digestia, normalizează peristaltismul intestinal şi reglează tranzitul alimentelor. Valoarea terapeutică a piersicilor mai reiese şi din faptul că sunt indicate în bolile infecţioase acute, hipertensive şi arteroscleroză, în litiaza renală etc. De asemenea, piersicile au rolul de a reduce conţinutul de colesterol din sânge, facilitează eliminarea lichidelor din organism, sunt folosite în profilaxia bolilor cardiovasculare, renale şi a anemiilor. Fructele sunt foarte apreciate de către consumatori, atât pentru consum în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de dulceaţă, gem, compot, nectar, suc, fructe deshidratate, congelate, distilate etc. Datorită sortimentului bogat de soiuri existent, consumul de fructe proaspete se eşalonează pe o perioadă lungă de cca 4 luni (iunie-octombrie). Referitor la precocitate, precizăm că piersicul intră pe rod în anii 2-3 de la plantare, iar ca productivitate piersicul produce mult, 20-30 t/ha. Ţara noastră se situează aproape de limita nordică de cultură eficientă a piersicului, având totuşi şi zone favorabile pentru această cultură. Totuşi, extinderea trebuie să se facă cu

121

prudenţă datorită cerinţelor mari faţă de temperatură, însă calităţile acestei specii motivează extinderea ei în mai multe zone din România. SORTIMENTUL DE SOIURI Pe plan mondial există peste 4000 de soiuri majoritatea aparţinând speciei P. vulgaris Mill. În ţara noastră ISTIS a aprobat pentru înmulţire în anul 2000 un număr de 29 de soiuri dintre care: 9 sunt româneşti, 19 americane şi unul italian. Dintre acestea cele mai multe sunt destinate consumului în stare proaspătă (16), unele (9) sunt nectarine şi pot avea utilizare mixtă, iar celelalte (4) sunt pavii şi sunt destinate în special industrializării. Aceste soiuri asigură un consum în stare proaspătă de cca 80-90 zile, de la jumătatea lunii iunie până la jumătatea lunii septembrie. După tipul florilor există două varietăţi, precizate anterior cu flori de tip rozaceu, cu petale mari din care fac parte soiurile: Triumf, Nectared 4, Springold, Springcrest, Southland, Congres, Suncrest, Redskin, Independence, Flavortop, Fantasia etc; cea de a doua varietate o reprezintă soiurile cu flori de tip campanulat, cu petale mici, roze cum ar fi: Victoria, Flacăra, Cardinal, Superbă de toamnă, Collins, Jerseyland, Redhaven etc. Toate soiurile din sortiment au pulpa galbenă însă în cultură se mai întâlnesc şi soiuri cu pulpa albă (Madeleine Pouyet, Springtime, May Flawer, John Rivers, Silver Lade etc. Pe plan mondial se cultivă patru grupe de soiuri de piersic: -piersici propriu-zise (freestone) - fin pubescente, cu pulpa neaderentă cu excepţia soiurilor extratimpurii care au pulpa semiaderentă; -pavii (clingstone) - pubescente, cu pulpa aderentă; -nectarine - fructe glabre cu pulpa neaderentă; -piersici brugnone - fructe glabre, cu pulpa aderentă. Nu se cultivă în ţara noastră. A. Soiuri de piersic propriu-zis 1. Springold - soi american, viguros, productiv, de tip rosaceu, sensibil la Taphrina şi Fusicladium; fructul este mijlociu (120 g), sferic, simetric, galben-oranj, acoperit 70-80% cu roşu, cu pulpa galbenă, suculentă, fermă semiaderentă la sâmbure, dulce, aromată. Sâmburele crapă uşor. Maturarea: VI/2-VII/1. 2. Springcrest - soi american, viguros, rustic, productiv, de tip rosaceu, sensibil la Taphrina; fructul este mijlociu (120 g), sferic, roşu, striat pe partea însorită, pulpa galbenă, fină, suculentă uşor aderentă. Maturarea: VI/3-VII/2. 3. Cardinal - soi american (autopolenizator soiului Halehaven), cu plasticitate ecologică, semiviguros, productiv, cu flori campanulate, sensibil la ger şi Taphrina; fructul este mijlociu (140 g), Sferic, asimetric, galben-portocaliu acoperit cu roşu-carmin; pulpa este galbenă, cu slabe infiltraţii roşii sub epidermă, semiconsistentă, fin aromată, aderentă la sâmbure. Formează multe fructe gemene. Maturarea: VII/1. 4. Collins - soi american de vigoare mijlocie spre mare, productiv, rezistent la ger şi Taphrina, mediu rezistent la făinare, cu flori campanulate; fructul este mijlociu (140 g), oblong, roşu marmorat, cu pulpa galbenă, fermă, dulce aromată, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 5. Jerseyland - soi american, cu plansticitate ecologică, semiviguros, foarte productiv, rezistent la boli şi ger, cu flori campanulate; fructul este mare (180 g), uşor eliptic, galbenportocaliu, cu roşu pe partea însorită (80%), pulpa galbenă, mediu suculentă, semiaderentă, placută la gust. Maturarea: VII/1-2.

122

6. Redhaven - soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros, foarte productiv, sensibil la ger şi Taphrina, rezistent la bacterioză; fructul este mijlociu spre mare (160 g), sferic uneori uşor mamelonat, galben portocaliu, acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, placută la gust, semiaderentă. Maturarea: VII/1-3. 7. Splendid - soi românesc (J.H. Hale x Peen-Too, 1982), de vigoare mijlocie, foarte productiv, rezistent la ger, cu flori campanulate; fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui, cu roşu dungat pe partea însorită; pulpa este alb-gălbuie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, neaderentă, forte bună la gust. Maturarea: VII/3. 8. Southland - soi american (autopolenizarea soiului Halehaven), viguros, productiv, cu plasticitate ecologică ridicată, flori de tip rozaceu ce înfloresc timpuriu; fructul mijlociu (160 g), sferic, galben, acoperit 3/4 cu roşu-viu; pulpa galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: VII/3. 9. Congres, soi românesc (Flacăra x Splendid, 1985), semiviguros, coroană globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger şi boli, înfloreşte târziu; fructul este mare (200 g), sferic alb-gălbui, acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa gălbuie, suculentă, fin aromată, foarte bună, neaderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1. 10. Suncrest - soi american, de vigoare mare, cu plasticitate ecologică ridicată, foarte productiv, flori de tip rozaceu, înflorire semitimpurie, rezistent la ger, sensibil la Taphrina; fructul este mare (200 g), sferic, simetric, uşor aplatizat galben-portocaliu, acoperit 2/3 cu roşu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, suculentă, plăcută la gust, neaderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1. 11. Jerseyglo (NJ 224) - soi american, semiviguros, precoce, productiv, mediu rezistent la ger şi boli; fructul supramijlociu (170 g), sferic, galben cu roşu pe partea însorită; pulpa fermă, fină, suculentă neaderentă. Maturarea: VIII/1. 12. Triumf - soi românesc (Floare de mai x Elberta, 1984), semiviguros, coroana globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger; fructul foarte mare (230250), sferic, uşor turtit lateral, galben-auriu, acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă-portocalie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fin aromată, gust dulce-acidulat, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 13. Victoria - soi românesc (J.H. Hale x Rază de soare, 1985), semiviguros, coroană globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli; fructul este mare (200 g), sferic, aspectos, galben, acoperit 3/4 cu roşu şi dungi roşii-carmin; pulpa galbenă, mediu suculentă, fin aromată, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 14. Redschin - soi american, semiviguros, productiv, cu flori de tip rozaceu; fructul supramijlociu (165 g), sferic, galben cu roşu; pulpa galbenă, neaderentă, plăcută la gust. Maturarea: VIII/2-3. 15. Flacăra - soi românesc (J.H. Hale x Elberta, 1970), de vigoare mijlocie, coroana globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, sensibil la ger, pretenţios faţă de sol, rezistent la boli; fructul este foarte mare (300 g), sferic, galben portocaliu, cu roşu pe panta însorită; pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, plăcut aromată, neaderentă. Maturarea: IX/2. 16. Superbă de toamnă - soi românesc (Elberta x Floare de mai, 1982), semiviguros, coroana invers-piramidală, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli; fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui cu roşu, pulpa alb-gălbuie, cu slabe infiltraţii în jurul sâmburelui; pulpa este fermă, neaderentă plăcută la gust. Maturarea IX/1-2. B. Soiuri nectarine 1. Cora - soi românesc, (1991), de vigoare supramijlocie, productiv, mediu rezistent la ger şi boli; fructul este mic (60-65 g), sferic, cu epiderma subţire, lucioasă, galbenă-verzuie,

123

acoperită 2/3 cu roşu-rubiniu; pulpa galbenă suculentă, aromată, neaderentă. Maturarea: VI/3VII/1. 2. Delta - soi românesc (1991), viguros, cu coroana globuloasă, productiv, sensibil la ger şi boli. Fructul este mic (65-95 g), sferic-alungit, lucios, galben acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, aderentă, suculentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 3. Romamer -2 - soi românesc (1984), semiviguros, productiv, flori campanulate ce înfloresc timpuriu, rezistent la boli, mediu rezistent la ger; fructul este mic (60-80 g), sferic, galben acoperit cu roşu pe toată suprafaţa, pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, aromată, plăcută la gust, aderentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 4. Crimsongold - soi american, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la făinare; fructul supramijlociu (90-110 g), sferic, uşor turtit, galben, acoperit pe cca 1/2 din suprafaţă cu roşu; pulpa este galbenă, fermă, suculentă, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 5. Nectared-2 - soi american, viguros, precoce, productiv, cu flori de tip rozaceu sensibil la făinare, fructul este mic (60-80 g), sferic, roşu pe toată suprafaţa; pulpa galbenă, aromată, plăcută, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 6. Independence - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, cu o plasticitate ecologică bună; fructul este mijlociu (150 g), sferic, uşor asimetric, roşu; pulpa galbenă, cu vinişoare roşii, neaderentă, suculentă de calitate bună. Maturarea: VII/2-3. 7. Nectared-4 - soi american, viguros, foarte productiv, cu flori de tip rozaceu, sensibil la făinare, fructul mijlociu (130 g), sferic, lucios, galben acoperit cu roşu pe întreaga suprafaţă, pulpa galbenă, neaderentă, de calitate bună. Maturarea: VII/3. 8. Flavortop - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, mediu rezistent la ger şi făinare; fructul supramijlociu (130-170 g), sferic, asimetric, roşu pe cca 2/3 din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 9. Fantasia - soi american, viguros, foarte productiv, flori de tip rozaceu, mediu rezistent la ger şi boli; fructul este mare (175-200 g), sferic, galben, acoperit cu roşu pe 2/3 din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, uşor fibroasă, neaderentă. Maturarea: VIII/2-3. C. Soiuri de pavii 1. N.J.C. 108 - soi american, de vigoare mică spre mijlocie, productiv, sensibil la ger, Taphrina şi Sphaerotheca; fructul este supramijlociu (80-120 g), sferic, galben acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, neaderentă: VI/3-VII/1. 2. Loring - soi american, viguros, cu coroană globuloasă, rezistent la ger, mediu rezistent la Taphrina; fructul supramijlociu (110-125 g), sferic-turtit, asimetric, galben cu roşu pe cca 1/2 din suprafaţă; pulpa este galbenă, fermă, dulce, aderentă. Maturarea: VII/2-3. 3. Vesuvio - soi italian, viguros, productiv, rezistent la ger şi boli, flori de tip rozaceu; fructul este supramijlociu (130 g), oblong, galben, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, fermă, aderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1. 4. Veteran - soi american, semiviguros, precoce, productiv, fructul supramijlociu (120 g), sferic, cu pulpa galbenă, fermă, aderentă. Maturarea: IX/1-2. Portaltoii piersicului Pentru piersic se folosesc portaltoi generativi dar şi vegetativi. Cei mai importanţi sunt: Piersicul franc (P. vulgaris L.) - manifestă o bună compatibilitate cu majoritatea soiurilor cultivate, formează un sistem radicular puternic, imprimă pomilor vigoare mare şi longevitate mijlocie. Preferă soluri bine drenate, uscate, calde. Nu suportă soluri grele, reci, umede cu apă stagnantă. Se folosesc pomi pe rădăcini proprii verificaţi, soiuri tardive (Ex. Elberta) sau unele selecţii cum ar fi: PSB2, PSA5, PSA6 în Italia; Rubina în Franţa, etc.

124

Mirobolanul sau corcoduşul (Prunus cerasifera Ehrh.) - este folosit uneori ca portaltoi, mai ales pe solurile grele, compacte şi umede. Prinderea la altoire este bună, dar durata de viaţă a pomilor în livadă este mai scurtă (10-15 ani). Rezultatele sunt de multe ori contradictorii, datorită diversităţii materialului. Migdalul (Amigdalus communis L.) - este un portaltoi mai puţin utilizat ca urmare a unei insuficienţe compatibilităţi cu unele soiuri. Se poate utiliza în zone secetoase, cu conţinut ridicat de calcar. Bune rezultate pe aceste terenuri se obţin cu hibrizi interspecifici (piersici x migdal) G.F. 557, G.F. 667 care se înmulţesc vegetativ. G.F. 305 - este un portaltoi selecţionat în Franţa dintr-o variaţie mugurală de piersic. Are bună germinare şi compatibilitate. Oradea 1 - portaltoi generativ selecţionat de I. Ştefan din soiul de piersic Bonami. Formează un sistem radicular bine dezvoltat, necesită soluri bine aerate, prezintă rezistenţă la ger şi secetă. De Balc - portaltoi generativ, românesc selecţionat dintr-o populaţie de piersic comun. Este viguros, rezistent la ger, rezistent la sol, cu prindere bună de altoire. T16 - portaltoi, românesc, rezistent la calcar, nu suportă solurile reci, grele, umede şi cu conţinut ridicat de argilă. Prunul franc (Prunus domestica L.) - este folosit puţin în România datorită prinderii reduse la altoire, creşte neuniformă, tendinţă de drajonare etc. Există însă şi soiuri de prun la care aceste inconveniente sunt minime. Cei mai importanţi portaltoi sunt: MSR 5/2, Prunul de Damasc, Saint Julien A, Brompton. Saint Julien A şi Brompton - au afinitate bună cu majoritatea soiurilor şi pot fi folosiţi pe soluri mai grele şi mai umede. Nemaguardul - este un portaltoi generativ obţinut în seră în S.U.A. prin încrucişarea speciilor P. Persica şi P. Davidiana, formează un sistem radicular puternic dar sensibil la cloroză. Alţi portaltoi româneşti de perspectivă mai sunt Tomis 1 şi Tomis 79 introduşi recent în cultură. Particularităţi de creştere şi fructificare ale piersicului Sistemul radicular - Piersicul dezvoltă un sistem radicular deosebit în funcţie de tipul portaltoiului. În cazul altoirii pe piersic franc pomii dezvoltă un sistem radicular amplu, bine ramificat cu dezvoltare în plan orizontal şi oblic dar şi pe verticală. Cele mai multe dintre rădăcini (70-80%) se află amplasate în stratul de sol de 20-40 cm, dar cele cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la 3-4 m. Proiecţia orizontală a sistemului radicular depăşeşte de 1,7-2 ori pe cea a părţii epigee (Gh. Mihăiescu, 1979). Rădăcinile pomilor vecini se evită, acestea dezvoltându-se pe intervale în cazul măririi densităţii. Piersicul altoit pe prun franc sau mirobolan dezvoltă un sistem radicular mai superficial şi de o amplitudine mai redusă. La piersicul altoit pe migdal sistemul radicular este mai profund dar mai slab dezvoltat pe orizontală. Perioada de creştere a rădăcinilor este foarte lungă. Acestea încep să crească la 2-4ºC, cu 3-4 săptămâni înainte de înflorit şi prezintă două maxime: sfârşitul primăverii şi începutul toamnei. Dacă temperatura din sol nu scade sub 2ºC creşterea poate continua în tot timpul anului. Partea epigee Piersicul poate ajunge la maturitate la un volum mediu al coroanei cu înălţimi cuprinse între 4-5 m. Există în cultură şi piersic pitic genetic (prezintă gena dwarf) cu un volum al coroanei foarte mic (1-2 m înălţime) ce poate fi cultivat şi în vase de vegetaţie în spaţii

125

închise. În acest sens există rezultate la Facultatea de Horticultură Bucureşti (N. Cepoiu) şi la S.C.P.P. Constanţa. În tinereţe piersicul are o creştere luxuriantă şi rapidă formând una sau două serii de lăstari anticipaţi ce permit formarea uşoară a coroanei mai ales prin operaţii în verde. În condiţiile unei creşteri libere (fără tăieri) piersicul lăstăreşte puternic şi formează o coroană sub formă de tufă deasă cu ramuri multe şi subţiri care se rup sau se dezbină uşor ce conduce la o rodire excesivă a bazei şi interiorului coroanei. În mod natural coroana piersicului poate fi: globulos alungită (Cardinal, Elberta), invers piramidală (Madeleine Pouyet), sferic turtită (Redhaven, Southand). Trunchiul - este în general scurt, gros, cu ritidonul exfoliat, sensibil la ger, gomoze şi lovituri mecanice. Ramurile de rod (fructificarea) ale piersicului sunt: buchetul de mai, ramura mixtă, ramura lungă, ramura anticipată şi ramura salbă. În tinereţe piersicul fructifică pe ramuri mixte şi anticipate apoi şi pe salbe. Mugurii piersicului sunt aşezaţi solitar pe buchete şi salbe şi grupaţi pe ramura mixtă. Dintr-un mugure florifer se formează o singură floare. Piersicul este specia care necesită obligatoriu tăieri anuale, în caz contrar ramurile de rod se epuizează şi se degarnisesc, cu implicaţii majore asupra producţiei şi calităţii acesteia. Această specie are capacitatea de a emite lăstari din zona bazală a coroanei (bazitonie) precum şi lăstari lacomi care uneori pot fi folosiţi la refacerea scheletului rupt, etc. După cum am precizat piersicul are un habitus mediu sau mic, în comparaţie cu alte specii pomicole. Totuşi în acest cadru se pot distinge mai multe grupe de soiuri: - de vigoare foarte mare: Aurelia, Earligold; - de vigoare mare: Springcrest, Springold, Suncrest, Halehaven, Flavorcrest, Jerseyland, Nectared-4, etc; - de vigoare mijlocie: Redhaven, Cardinal, Victoria, Triumf, Congres, Splendid, Redschin etc.; - de vigoare mică: N.J.C. - 108, Red Loudy, Fillette etc; - dwarf: Bonanza, Floria, Garden Beauty, Silverade, Late Red. Piersicul este o specie precoce, înfloreşte chiar în pepinieră, dar fructifică normal începând cu anii 2-3 de la plantare. Aşa după cum s-a mai arătat, soiurile de piersic pot avea flori de tip rozaceu sau, altele, de tip campanulat. Toate soiurile incluse în sortimentul din ţara noastră sunt autofertile dar există soiuri şi autosterile (J.H. Hale, Halberta Giant). După gradul de polenizare liberă soiurile pot fi: cu polenizare mijlocie (20-50% din flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori) (D. Hoza, 2000). Ciclul anual al piersicului Repausul obligatoriu al piersicului este foarte, scurt. Necesarul de frig este realizat până în luna ianuarie, (800-1000 ore), când se definitizează micro şi macrosperogeneza. Pornirea în vegetaţie are loc primăvara devreme (martie-aprilie), iar creşterea intensă a lăstarilor în maiiunie. Diferenţierea mugurilor de rod începe în ultima decadă a lunii iunie şi prima jumătate a lunii iulie când suma gradelor de temperatură ajunge la 1570-1900ºC, (V. Sonea, Elena Voica). Înfloritul are loc în aprilie-mai, concomitent cu migdalul şi durează 10-14 zile, iar maturarea fructelor este o caracteristică de soi (70-80 zile de la înflorit pentru siurile timpurii şi 130-140 zile pentru cele târzii). Căderea fiziologică normală are loc la 4-6 săptămâni de la înflorit, dar aceasta poate avea loc imediat după înflorit sau chiar înainte de recoltat.

126

Potenţialul productiv - este puternic influenţat de condiţiile ecologice, tehnologice, soi, portaltoi etc. Producţia poate oscila de la 10 la 25 t/ha. Longevitatea economică a plantaţiilor - este destul de redusă, fiind înfluenţată, ca şi potenţialul productiv, de mai mulţi factori. În medie aceasta este de 14-16 ani, însă pomii pe rădăcini proprii pot trăi mai mult. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină - ale piersicului sunt foarte ridicate, comparabile cu ale migdalului şi smochinului. Indicele foliar al piersicului este de 0,5-0,9 cel mai scăzut dintre speciile pomicole, asemănător cu al părului. În cursul perioadei de vegetaţie această specie necesită peste 1500 ore de insolaţie pentru soiurile timpurii şi peste 1800 ore pentru cele cu maturare târzie. Plantat în zone cu deficit de insolaţie, diferenţierea este slabă, lăstarii au creşteri slabe şi sunt subţiri, fructele rămân mici, slab colorate, de calitate inferioară. În aceste condiţii pomii devin sensibili la ger, se degarnisesc mai uşor etc. Cunoscându-se toate aceste consecinţe ale lipsei de lumină se vor lua măsuri de plantare a acestei specii numai pe pantele bine expuse, sudice, sud-vestice sau sud-estice; se vor alege cele mai adecvate forme de coroană care valorifică la maximum lumina (vas, palmete, ypsilon etc); distanţele de plantare vor fi corelate cu vigoarea soiului şi cu portaltoiul; prin tăieri se vor menţine pomii în volumul de coroană proiectat; respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultură etc. Cerinţele faţă de temperatură - sunt, de asemenea, foarte mari, acest factor fiind limitativ în cultura piersicului, de aceea şi extinderea sa în România se face cu mare prudenţă. Piersicul creşte şi fructifică bine în zone cu temperatura medie anuală de 10-11,5ºC, respectiv 13-16ºC în timpul înfloritului. Suportă bine temperaturile excesive din timpul verii dacă nu sunt însoţite de insuficienţa apei în sol. Partea epigee rezistă în perioada de repaus până la -23 ... -25ºC în cazul în care pomii au intrat bine pregătiţi în iarnă. Amplitudinile mari de temperatură mai ales din a doua parte a iernii pot produce pierderi mari de muguri chiar la -10 ... -12ºC. Mugurii floriferi în stare de boboc rezistă până la -3,9ºC, florile deschise până la -2,8ºC, iar fructele tinere până la -1,1ºC. Sistemul radicular rezistă până la -10 ... -14ºC, funcţie de portaltoi, optimul de creştere fiind de 24ºC, minimul 6-7ºC, iar maximum 35ºC. Pragul biologic este de 6,7-7ºC, optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 1820ºC, iar necesarul de zile cu optim caloric de 85-101. Pentru maturarea fructelor este necesară acumularea a 900-1100ºC la soiurile extratimpurii, 1600-2000ºC pentru cele cu perioada de maturare medie şi 2800-3000ºC pentru cele cu perioada de maturare târzie. Microclimatul are o influenţă importantă asupra culturii piersicului. Astfel, altitudinea, văile, umiditatea ridicată, vânturile pot amplifica acţiunea distructivă a temperaturilor scăzute. De aceea, zonarea şi microzonarea culturii piersicului se va face cu mare rigurozitate. Cerinţele faţă de apă - sunt reduse, mai ales, când este altoit pe piersic sau migdal. În aceste condiţii reuşeşte bine în zone cu 500-600 mm precipitaţii anuale. În situaţia când este altoit pe corcoduş sau prun franc cerinţele faţă de apă sunt mai mari. În regiunile cu mai puţin de 500 mm anual precipitaţii cultura industrială a piersicului devine rentabilă numai în condiţii de irigare. Lipsa apei are influenţe negative asupra producţiei şi calităţii fructelor dar şi asupra metabolismului pomilor în general. Fructele rămân mici, asimetrice, cu pubescenţă grosieră, sunt fade, raportul pulpă/sâmbure este anormal, diferenţierea mugurilor slabă, creşterea lăstarilor mică, etc. Soiurile timpurii suportă mai uşor seceta, comparativ cu cele cu maturare tardivă la care fructele rămân mici şi cad înaintea maturării depline. Excesul de umiditate din sol şi aer este deosebit de dăunător piersicului. Cel din sol provoacă asfixierea rapidă a rădăcinilor iar umiditatea relativă ridicată favorizează atacul

127

bolilor criptogamice şi întârzierea maturării lemnului. Alte forme ale apei (ceaţa, chiciura, poleiul) sunt dăunătoare culturii piersicului. Cerinţele faţă de sol - ale piersicului sunt destul de reduse, acesta dă producţii mari şi pe soluri relativ sărace, pietroase, nisipoase cu condiţia să i se asigure apa necesară şi substanţele nutritive. Nu suporta solurile reci, grele, compacte, argiloase, impermeabile, cu exces de umiditate. Concentraţia în calcar activ al solului nu trebuie să depăşească 7% dacă portaltoiul este franc sau 15% când este altoit pe migdal iar pH-ul să fie cuprins între 5,5-7,5, conţinutul în substanţă organică să fie de 2-3%, iar în humus de 1-1,5%. Pânza de apă freatică să fie situată la minim 2,5 m. Solurile cele mai favorabile pentru cultura piersicului sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate de pădure, brune de luncă, nisipurile. Piersicul este o specie deosebit de sensibilă la fenomenul de "oboseală biologică a solului", de aceea nu se va replanta după el însuşi decât după o perioadă de 4-6 ani. Pentru cultura piersicului un rol deosebit îl are aerul prin compoziţia mişcările sale, relieful, altitudinea, latitudinea. Toate aceste elemente alături de ceilalţi factori crează microclimatul necesar creşterii şi dezvoltării piersicului. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai piersicului folosiţi în ţara noastră şi pe plan mondial au fost prezentaţi în subcapitolul 11.2..4. Marea majoritate a acestor portaltoi se înmulţesc pe cale generativă. O parte dintre aceştia se pot înmulţi şi prin metode vegetative sau in vitro. În cazul înmulţirii generative semănatul se poate face şi direct în câmpul I, deoarece puieţii răsar şi cresc relativ uşor. Tehnologia a fost prezentată şi la celelalte drupaceae. În situaţia în care portaltoii se obţin în şcoala de puieţi se adoptă densităţi mari (1-2 cm între puieţi pe rând), pentru a rezulta puieţi cu dimensiuni optime pentru plantare în câmpul de altoire. În câmpurile de formare se va fertiliza moderat pentru a se evita îngroşarea exagerată a puieţilor până la altoire. Piersicul se altoieşte în prima parte a epocii de altoire, iar după prindere se sistează irigarea pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. La piersic compatibilitatea este foarte bună când este altoit pe piersicul franc; în cazul folosirii corcoduşului sau prunului ca portaltoi o serie de soiuri (Babygold, Springold etc) manifestă încă din pepinieră fenomene de incompatibilitate, care nu este totală, dar permite conveţuirea în livadă un număr mic de ani (M. Popescu, 1989). Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de piersic trebuie să aibă în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi în special faţă de temperatură, lumină şi sol. Cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici au fost prezentaţi în subcapitolul 11.2.6. Piersicul va fi amplasat în locuri mai adăpostite, pe terenuri plane sau cu panta de 1012% sau chiar mai mari dar amenajate în terase. Sunt recomandate terasele late de 8-12 m pe care se plantează trei rânduri de pomi. Pe pante, piersicul va ocupa treimea mijlocie a versantului, evitându-se treimea inferioară unde pericolul îngheţurilor şi a brumelor târzii este mai mare. Ca altitudine piersicul nu poate depăşi înălţimile de 300-400m. Deşi marea majoritate a soiurilor sunt autofertile, totuşi pentru un spor de producţie se recomandă asocierea într-o parcelă a 2-3 soiuri.

128

S-a constatat că procentul de germinare diferă mult de la un soi la altul (de la 90% la Cardinal la cca 70% la Redhaven şi Dixired). Soiurile cu flori campanulate au o mai mare predispoziţie la autopolenizare comparativ cu cele cu flori rozaceae, care preferă polenizarea încrucişată. Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări ca şi la cais şi se referă la: desfundat, fertilizat, dezinfectat. Desfundatul se face la 50-60 cm, iar fertilizarea cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, la care se adaugă, în funcţie de fertilitatea solului, îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu. O atenţie deosebită se va acorda dezinfecţiei solului şi combaterii nematozilor şi viermilor sârmă. În cultura piersicului sunt utilizate toate cele trei tipuri de plantaţii, extensiv, intensiv şi superintensiv. Pentru fiecare sistem se vor folosi soiuri, forme de coroană şi distanţe de plantare specifice după cum urmează: - pentru sistemul extensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mare şi foarte mare, conduse sub formă de vas ameliorat sau vas întârziat şi plantate la 6 x5; 6 x 4 sau 5 x 4 m; - pentru sistemul intensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mijlocie şi mare; ca forme de coroană se recomandă; vasul aplatizat, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă sau palmeta simplă; distanţele de plantare recomandate sunt: 4 x 3,5 m; 4 x 2-2,5 m; - pentru sistemul superintensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mică; formele de coroană vor fi: fusul subţire, cordonul vertical, coroana pillar; distanţe de plantare: 4 x 1-1,5 m. Soiurile pitice (dwarf) pot fi plantate la distanţe şi mai mici, dar acestea nu se recomandă decât în grădinile familiale, atât pentru producţie cât şi ca plante ornamentale. Perioada de plantare cea mai potrivită pentru piersic este toamna, cu 3-4 săptămâni înainte de venirea îngheţurilor, primăvara foarte devreme înainte de dezmugurit; pomii sunt sensibili la deshidratare. Odată cu plantarea, axul pomului se scurtează la 60-70 cm, iar ramurile anticipate se vor scurta la 3-4 muguri, alegându-se cele cu poziţia cea mai favorabilă pentru viitoarea formă de coroană. Tăierile mai mari de 10-15 mm se vor unge cu mastic. Tăierile de formare - a coroanelor la piersic, încep odată cu plantarea. Coroanele se formează relativ uşor şi repede mai ales prin operaţii în verde. Lucrările în verde se fac de două ori pe an, prima când lăstarii au 10-15 cm şi constă în suprimarea lăstarilor de prisos, lăsându-se intacţi cei necesari pentru formarea scheletului coroanei, a doua intervenţie în verde vizează, în primul rând lăstarii anticipaţi din care unii se suprimă, iar alţii se lasă intacţi pentru a deveni ramuri de rod (Gr. Mihăiescu, 1996). La formarea coroanelor, ramurile de schelet şi semischelet vor fi conduse astfel încât să realizeze cu axul unghiuri mai mici sau egale cu 45º. Tăierile de întreţinere şi fructificare - Se aplică cu scopul normării producţiei din anul în curs şi asigurarea lemnului de rod pentru anul următor. Prin tăierile de fructificare, care la piersic sunt obligatorii să se realizeze în fiecare an, este diminuat sau stopat procesul de degarnisire, iar potenţialul productiv al pomilor se menţine la un nivel ridicat. Ramurile de rod ale piersicului după o fructificare se epuizează şi trebuie înlocuite cu altele tinere de un an. Ramura mixtă este principala formaţiune de rod în fructificarea piersicului. Buchetele de mai şi ramurile salbe sunt slab productive şi de regulă se suprimă dacă rodul este asigurat de ramurile mixte. Prin tăierile de fructificare sunt suprimate, în primul rând, ramurile care au rodit, cele de prisos, astfel încât între ramurile rămase să fie o distanţă de 20-25 cm. La un piersic viguros, condus sub formă se palmetă cu braţe oblice, se lasă 100-150 de ramuri mixte, în cazul palmetei libere 60-70 de ramuri mixte, iar la cordonul vertical 30-50; la formele de vas numărul ramurilor mixte rămase în urma tăierilor trebuie să depăşească 150. Tăierile se vor face diferenţiat în funcţie de starea pomului. Când în coroana pomilor predomină buchetele de

129

mai şi ramurile salbe, aceasta constituie un indiciu că pomii sunt debilitaţi şi se impun tăieri mai energice asociate cu celelalte lucrări agrotehnice. Dimpotrivă când predomină ramurile anuale prea viguroase (peste 70 cm) şi multe ramuri anticipate, rezultă că pomii au avut o recoltă de fructe slabă. În această situaţie se vor evita scurtările exagerate iar reglarea încărcăturii se va face prin răriri. În practica pomicolă tăierea piersicului se poate efectua după mai multe curente sau metode: clasică, modernă, mixtă. Tăierea clasică - este o tăiere severă şi are în vedere rărirea ramurilor mixte la 25-30 cm, scurtarea a 2/3 din ele de la 6-8 grupe de muguri (35-40 cm) iar cealaltă treime se va scurta la 2-3 muguri vegetativi (cepi). Dacă producţia este asigurată de ramurile mixte, celelalte ramuri se înlătură. Metoda este deficitară prin faptul că: nu valorifică suficient potenţialul soiului, mai ales în tinereţe; se elimină o mare cantitate de lemn; produce multe răni pomilor; necesită multă forţă de muncă. Metoda se recomandă doar la pomii îmbătrâniţi, în declin. Tăirea modernă (lungă) - constă în menţinerea ramurilor mixte de vigoare mijlocie (40-60 cm), cu poziţie corectă, distanţate la 20-30 cm. Sunt preferate cele cu poziţie laterală. Ramurile mixte mai lungi de 70 cm se vor scurta. Deoarece în pom rămâne un număr mare de ramuri mixte şi muguri se impune normarea încărcăturii de rod prin rărirea fructelor. Această metodă este preferată în perioadele de tinereţe ale pomilor. Tăierea mixtă - îmbină cele două metode şi contă în scurtarea deferenţiată a ramurilor mixte pe lumgimea şarpantelor şi subşarpantelor. Astfel ramurile mixte din zona bazală se scurtează în cepi (2-4 grupe de muguri), în zona mediană la 35-40 cm (6-10 grupe de muguri), iar cele din partea superioară vor rămâne întregi sau se vor scurta la 40-60 cm. Rezultate bune s-au obţinut prin tăierile "în verde" mai ales după recoltatul fructelor. Acestea se fac după aceleaşi principii ca şi la tăierile din perioada de repaus. De altfel, la piersic există o complementaritate între aceste tăieri. În iernile geroase multe ramuri şi muguri degeră. În consecinţă trebuie ca tăierile să compenseze acest fenomen. Se vor reţine în coroană pentru fructificare toate ramurile rămase viabile. Aceste se află situate, de regulă, în partea superioară a coroanei. Ramurile afectate se vor elimina iar cele sănătoase (dar cu muguri floriferi distruşi) se vor scurta în cepi de 2-3 muguri. Când este afectată şi structura de bază a coroanei, atunci se va interveni pe lemn vechi, de 4-6 ani, pentru regenerarea scheletului. Întreţinerea solului În plantaţiile de piersic solul se poate întreţine în diferite sisteme în funcţie de condiţiile ecologice, densitate, vârsta plantaţiei etc. Având în vedere că această specie se cultivă cu preponderenţă în zone mai secetoase cel mai recomandat sistem este ogorul lucrat. Acest sistem constă în menţinerea solului fără buruieni şi crustă prin lucrări repetate (4-5) printre rândurile de pomi cât şi pe rând. În acest fel sunt distruse buruienile care concurează pomii, cât şi crusta, conservând mai bine apa. În plantaţiile mature se poate erbicida pe rândul de pomi cu Simazin 5-10 kg/ha, preemergent sau Roundup 7 l/ha postemergent. Pe rândul de pomi solul poate fi întreţinut ca mulcit mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive. Mulcirea se poate realiza cu resturi vegetale rumeguş, ramuri măcinate, materiale textile speciale sau folie plastică. În plantaţiile fără deficit de umiditate sau cu posibilităţi de irigare solul se poate înierba printre rânduri, alternând o bandă lucrată cu una nelucrată, iar pe rând se va lucra sau se va erbicida.

130

În zonele bine echilibrate hidric se pot folosi culturile intercalate sau îngrăşămintele verzi. Pentru culturile intercalate cele mai recomandate sunt leguminoasele pentru boabe (fasolea, soia, mazărea), legumele (ceapa, cartofi timpurii, pepeni verzi etc.). Rezultatele bune s-au obţinut mai ales în plantaţiile tinere, dacă s-au luat măsuri tehnologice suplimentare (fertilizat, irigat). Îngrăşămintele verzi (ovăz, hrişcă, facelie, măzăriche, borceag etc), prezintă avantajul că măresc cantitatea de materie organică din sol şi îmbunătăţesc structura şi activitatea microbiană din sol.

Fertilizarea plantaţiilor Piersicul este o specie foarte productivă, dar şi cu consum specific mare de elemente nutritive din sol, situându-se alături de prun şi cais din acest punct de vedere. După S.Trocme şi R. Gras, consumul anual de elemente nutritive este de: 144 kg/ha N; 32 kg/ha P; 31 kg/ha K, 152 kg/ha Ca şi 31 kg/ha Mg, la acestea adăugându-se o serie întreagă de microelemente, mai importante fiind Bo, Mn şi Fe. Pe un sol mediu aprovizionat în elemente nutritive M. Popescu şi colab., 1992, recomandă ca într-o plantaţie tânără să se administreze 5 kg gunoi de grajd/m 2, 16 g N/m2, 12 P2O5/m2 şi 8 g K2O/m2. Într-o plantaţie pe rod, aceeaşi autori, recomandă administrarea a 30-40 t/ha gunoi de grajd, odată la 3-4 ani, iar anual 120-150 kg/ha N, 50-60 kg/ha P2O5 şi 90-120 kg/ha K2O. Aceste îngrăşăminte se vor administra astfel: gunoiul de garjd, cele cu fosfor şi potasiu şi o treime din azot se vor aplica toamna, iar restul de azot în două reprize, înainte de înflorit şi respectiv la începutul lunii iunie când are loc întărirea endocarpului şi creşterea intensă a lăstarilor. Fertilizarea foliară şi irigaţia fertilizantă au dat rezultate bune în cultura piersicului mai ales în momentele critice pentru hrană. Irigarea plantaţiilor - constituie o verigă tehnologică importantă în marea producţie mai ales în zonele deficitare în apă. Piersicul consumă între 4000 şi 6000 m 3/ha din care cca 4000 m3 numai în procesul de transpiraţie. Când rezerva de apă din sol scade sub 40% din I.U.A. plantele încep să sufere, iar acest deficit corelat cu temperaturi ridicate de peste 2426ºC conduce la formarea în sol a unor substanţe fitotoxice (ex. acid cianhidric). Umiditatea optimă a solului pentru piersic trebuie să fie cuprinsă între 60-70% din I.U.A. Pentru realizarea acestui optim în zonele cu precipitaţii sub 500 mm sunt necesare 4-5 udări cu norme de 400-600 m3/ha. Momentele critice pentru apă ale piersicului sunt: primăvara înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la intrarea fructelor în pârgă, toamna după căderea frunzelor ca udare de aprovizionare. Metodele de irigare se vor adapta condiţiilor locale de sol şi materiale. Normarea producţiei Este o verigă tehnologică importantă în cultura piersicului şi se realizează prin tăieri şi prin rărirea fructelor care poate fi: manuală, mecanică sau chimică. Normarea producţiei numai prin tăieri nu rezolvă în totalitate această problemă. Piersicul este o specie cu tendinţă de supraîncărcare cu rod. Un pom, în condiţii optime ecologice şi tehnologice, leagă 2000-3000 fructe, în timp ce capacitatea sa de hrană este pentru 500-600 de fructe. Rărirea manuală a fructelor începe la 25-30 zile după înflorire şi se încheie odată cu întărirea endocarpului. La soiurile de piersic cu fructe mici şi mijlocii (Springold, Springcrest)

131

fructele se răresc la 8-10 cm, la cele cu fructe supramijlocii (Cardinal, Collins) la 10-15 cm, iar la cele cu fructe mari (Redhaven, Suncrest, Redsckin) sau foarte mari (Flacăra) distanţa va fi de 15-20 cm. Rărirea manuală necesită un volum mare de manoperă. Rărirea mecanizată se efectuează prin scuturare folosind vibratorul în perioada când începe căderea fiziologică a fructelor şi până la întărirea endocarpului. Rărirea chimică este de perspectivă. Aceasta se poate aplica florilor sau fructelor folosindu-se deferite substanţe: Ethrel, 360 ppm, în perioada maximă de înflorire, amida acidului 2-3 clorfenoxipropionic, 150-300 mg/l, acidul naftilacetic 120-180 mg/l, sevinul, 1500-2000 mg/l, în perioada de început a citochinezei endospermului, respectiv la 15-30 zile de la înflorit. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Piersicul este o specie relativ sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor, care netrataţi corespunzător pot compromite producţia sau chiar plantaţia. Ca la majoritatea speciilor pomicole şi la piersic sunt necesare minimum două tratamente în perioada de repaus şi mai multe în perioada de vegetaţie. Principalele boli ale piersicului sunt: băşicarea frunzelor, ciuruirea frunzelor, făinarea, monilioza, iar dintre dăunători precizăm: molia lăstarilor, molia fructelor, păduchii de frunze etc. Tratamentele şi perioadele de aplicare sunt prezentate în tabelul 24. Tabelul 24. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la piersic (după Elisabeta Stoian 1999) Nr. trat. 0 1.

Fenofaza 1 Repaus vegetativ

2.

Umflarea mugurilor

3

Dezmugurit (buton verde)

4

Buton roz

Bolile şi dăunătorii de combătut 2 Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la majoritatea bolilor -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirera frunzelor (Stigmina carpophilla) -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta) -Rapăn (Venturia cerasi) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni) -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni); -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta) -Rapăn (Venturia cerasi) Ouă de acarieni -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor -Uscarea ramurilor -Rapăn -Molia piersicului (Anarsia lineatella

Produsul recomandat şi concentraţia 3 Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbotox (3%) Polibar 45 PU (6%) Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%)

Observaţii 4 Se asigură o îmbăiere a pomului temp >6ºC

Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%)

U.S1 (!,5%) Ziradin 75 PU (0,4%) Sumilex 50 WP (0,1%)

La avertizare

Talstar 10 EC (0,04%) Sumithion 50EC (0,%)

La avertizare

132 5

0 6.

7

8

10 – 15 % din flori au început săşi scuture petalele

1 Fructul cu ∅ de 0,51cm (la avertizare)

Fructul cu ∅ de 1,5 – 2 cm (la avertizare)

Fructul cu ∅ de 2,5-3 cm (la avertizare)

-Monilioze (M. laxa ,M. fructigena) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) -Insecte defoliatoare, minatoare; -Molia piersicului (Anarsia lineatella)

Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Ziram 75 PU (0,2%)

2 -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) - Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor -Uscarea ramurilor -Rapăn Molii, afide, insecte defoliatoare

3 Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Ziram 75 PU (0,2%)

-Deformarea frunzelor (Taphrina deformans Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, (Stigmina carpophilla) Alternaria, rapăn etc. Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc. -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc. Acarieni

9

Fructul de mărime normală

10

După căderea frunzelor

Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Molia orientală -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans); - Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor; -Uscarea ramurilor

Casacade 5 EC (0,05%); Fastac 10 EC (0,015)

La avertizare

Continuare Tabelul 24. 4

Sonet 100 EC (0,05%) Ekalux S (0,075%) Systhane 12,5 CE (0,04%) Score TOP 20 WG (0,025%) Punch 40 EC (0,05%9 Ekalux S (0,075%) Reldan 40 EC (0,1%) Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,05%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Actellic 5 EC (0,2%) Decis 2,5 EC (0,05%) Mitac EC (0,2%); Demitan 200 CE (0,05%); Nissorun 10 WP (0,03%) Sumilex 50 WP (0,1%); Rovral 50 PU (0,1%) Microthiol special (0,4%) Saprol 190 CE (0,125%) Dimilin 2555 WP (0,03%) Cuprozin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%) Zeama bordoleză (1%)

Măsuri de culturală agrotehnică

igienă şi

Se asigură o îmbăiere a pomului.

Maturarea şi recoltarea fructelor La piersic fructele se maturează eşalonat (7-10 zile), recoltatul efectuându-se în 2-3 reprize. Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele au ajuns la mărimea, forma şi pigmentaţia caracteristică soiului. Recoltate înainte, piersicele nu realizează însuşirile caracteristice soiului, iar cele cu grad de maturare avansat se depreciază uşor. Piersicele sunt fructe perisabile, de aceea recoltatul, ambalatul, transportul şi valorificarea trebuie să se facă cu mare atenţie în ambalaje specifice, de capacităţi mici, alveolare etc. Recoltatul se face manual. Păstrarea temporară a fructelor se face în spaţii frigorifice sau cu atmosferă controlată. Temperatura în aceste spaţii trebuie să fie de 1-2ºC, iar umiditatea relativă de 80%. Durata de

133

păstrare este de 2-4 săptămâni în condiţii frigorifice şi 6-8 săptămâni în condiţii de atmosferă controlată. La sfârşitul perioadei de păstrare, se va realiza o maturare complementară prin păstrarea acestora la temperatura de 18-20ºC timp de 1-3 zile (A. Gherghi, 1994).

CULTURA NUCULUI Juglans regia

Fam. Juglandaceae

Importanţă, origine şi arie de răspândire Importanţă Nucul este una din cele mai valoroase specii pomicole, datorită fructelor, lemnului şi a capacităţii de adaptare ecologică. Miezul de nucă este un aliment complet, complex şi concentrat datorită conţinutului în grăsimi (52-77,5%); substanţe proteice (11-25%), zaharuri (5-24%); substanţe minerale Cu, Zn, K, Mg, P, S, Fe, Ca, etc. (1,3-2,5%), vitaminele A, B 1, B2, vitamina C (40-50mg/100 g). Valoarea energetică este de 6500-7000 cal/kg, valoarea echivalentă cu a următoarelor alimente: 1 kg pâine + 0,5 kg carene + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg pune uscate + 1kg pere, (V. Cociu şi colab., 1983). Miezul de nucă se consumă în stare proaspătă, dar mai ales prelucrat în cofetării sau patiserii. Uleiul de nucă este foarte valoros fiind folosit în industria alimentară, în pictură, în cosmetică, în industria chimică, etc. Produsele secundare rezultate de la prelucrarea miezului sunt, de asemenea, foarte valoroase pentru prelucrarea unor alimente sau furaje. Nucile verzi - au un conţinut foarte ridicat de vitamina C şi sunt utilizate la prepararea dulceţei, şi a unor băuturi alcoolice sau nealcoolice. Lemnul de nuc este foarte apreciat în industria mobilei, în sculptură şi artizanat. Endocarpul – este folosit pentru obţinerea cărbunelui activ, a linolemnurilor, a amestecurilor abrazive etc. Din fructele verzi şi din frunze se obţin diferite produse farmaceutice, folosite în tratarea unor afecţiuni (dispepsii, avitaminoze, conjuctivite, rahitism etc.). Nucul este şi o valoroasă plantă decorativă datorită frunzişului său bogat de culoare verde intens sau alte nuanţe; este folosit pentru aliniamente, solitar sau în grupuri. Umbra acestei specii este deosebit de odihnitoare şi relaxantă datorită ionilor negativi pe care îi emană. Originea şi aria de răspândire

134

Nucul este originar din Asia Centrală. Aria de origine este foarte extinsă din Caucaz până în Iran şi Turkestan apoi în Himalaia, China de Est, Asia Mică şi Balcani. Se mai întâlneşte încă în stare sălbatică în masive silvice în estul Turciei, în Caucaz, Irak, Iran, Afganistan, Pakistan, India, Nepal, Tibet, China. Nucul a fost cultivat mai întâi în China, Japonia şi India (înainte erei creştine) apoi în Europa. Din Europa Centrală cultura nucului s-a extins în Anglia, Portugalia, Ţările Scandinavice, Africa de Nord, cele două Americi. O dezvoltare importantă a căpătat această cultură în secolul XX în California. În prezent specia Juglas Regia se cultivă în toate zonele de climat temperat între paralelele de 10 şi 50° (Bergougnoux şi Grospiere, 1975). În unele zone (China) cultura nucului se întâlneşte chiar la altitudinea de 800-1000 m. Printre ţările mari producătoare de nuci se numără: China , SUA, Iran, Turcia, România, Franţa (tabelul 25). Până în deceniul al şaselea şi al şaptelea al secolului XX – România era între primele trei ţări mari producătoare de nuci. Tabelul 25 Ţări mari producătoare de nuci (t) (Buletin FAO, 1999) Ţara Total d.c. China SUA Iran Turcia România Franţa

1992 11.001.101 249.834 244.000 124.870 115.000 32.880 23.461

1998 1.122.802 2.651.121 205.900 145.820 120.000 32.493 24.682

1999 1.184.549 275.000 254.000 145.820 120.000 32.493 23.000

În Europa, România este ţara cu cea mai mare producţie. Dinamica suprafeţelor şi producţiilor a fost foarte oscilantă în timp. Multe dovezi arată că nucul este o specie cultivată încă din vechime pe teritoriul ţării ocupând cele mai mari suprafeţe pomicole. Suprafeţele şi producţiile au crescut până în deceniul şapte după care au cunoscut o dinamică descendentă accentuată. În prezent, este reconsiderată cultura acestei specii fiind deja create premizele unei relansări. Cea mai mare parte din producţie se obţine în sectorul privat. Tabelul 26 Principalele judeţe producătoare de nuci Judeţul Total d.c. Vrancea Bacău Vâlcea Iaşi

Total d.c. tone % 34080 100 3311 10,0 2161 6,5 1789 5,4 1800 5,7

Sector privat tone % 33528 100 3296 10,1 2160 6,6 1789 5,5 1780 5,5

135 Bihor Hunedoara Neamţ Gorj Arad

1795 1414 1383 1305 1266

5,4 4,3 4,2 3,9 3,8

1785 1408 1361 1280 1262

5,5 4,3 4,1 3,8 3,8

Alături de pomicultori, şi silvicultorii derulează programe de ameliorare a speciei atât pentru lemn cât şi pentru fructe.

Particularităţi biologice şi ecologice Sortimentul de soiuri Datorită particularităţilor sale, specia nuc, are foarte multe biotipuri. Prin programele de ameliorare desfăşurate în Franţa, SUA, România, Ungaria, Republica Moldova etc. s-au obţinut multe soiuri dar nici unul nu întruneşte toate condiţiile cerute. Mai mult, în România au fost create peste 25 soiuri, toate selecţii din flora cultivată dar care sunt deficitare în special la productivitate. Sortimentul actual este alcătuit din 14 soiuri, toate româneşti, cu perioada de recoltare în perioada septembrie-octombrie. 1. Jupâneşti – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (12 g), oval-alungit, cu endocarpul cafeniu-gălbui, 52% miez şi 62% substanţe grase. Maturarea: IX/1-2. 2. Argeşan – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul mijlociu (13 g), sferic, galben-cafeniu cu 51% miez şi 60% lipide. Maturare: IX/2. 3. Bratia – soi viguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mare (14 g), ovoidal, cu endocarpul cafeniu-deschis, 49% miez şi 64% lipide. Maturarea: IX/2. 4. Geoagiu 65 – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), elipsoidal, endocarpul cafeniu deschis, 50% miez şi 60% lipide. Maturarea: IX/2. 5. Miroslava – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), elipsoidal, 52% miez, 60% lipide. Maturarea: IX/2. 6. Muscelean – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger şi boli; fructul este mare (14 g), rotund-alungit, 51% miez, 61% lipide. Maturarea: IX/2. 7. Sarmis – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu ovoidal (12 g), 50% miez, 68% lipide. Maturarea: IX/2. 8. Velniţa – soi semiviguros, protogin, foarte productiv, rezistent la ger şi boli; fructul este mijlociu (13,5 g), rotund-ovoid, 50% miez, 60% lipide. Maturarea: IX/2. 9. Germisara – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), ovoid, cu 52% miez, 69% lipide. Maturarea: IX/2-3. 10. Mihaela – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructe mijlocii (10 g), ovoidal-alungite, cu 49% miez. Maturarea: IX/2-3. 11. Roxana – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mijlociu (11 g), ovoid, endocarp semifragil, neted cu 52% miez, 63% lipide, 19% proteine. Maturarea: IX/2-3. 12. Sibişel-44 – soi viguros, homogam, productiv, foarte rezistent la ger; fruct eilpsoidal mare (14 g), cu 50% miez, 65% lipide. Maturarea: IX/2-3. 13. Novaci – soi semiviguros, relativ homogam spre protogin, foarte productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (11,7 g), sferic endocarp cenuşiu-gălbui, cu 44% miez, 71% lipide. Maturarea: X/3.

136

14. Suşiţa – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (12,5 g), ovoid, cu 44% miez, 69% lipide. Maturarea: X/3. În cultură se mai întâlnesc o serie de soiuri româneşti: De Mărculeşti, Victoria, Sibişel precoce, De Târgu Jiu, Piteştean, Peştişani, Orăştie, Geoagiu 67, Productiv de Geoagiu, Dumitra, De Baia de Aramă, Fălticeni 12, Valcor, Valrex, etc., sau străine: Maytte, Franquette, Parisiene, Sorrento.

Portaltoii nucului În România cât şi pe plan mondial sunt foarte puţini portaltoi pentru nuc majoritatea aparţinând speciei Junglans regia. La prezentarea anterioară (13.2.1.), adăugăm că în prezent în majoritatea ţărilor se utilizează ca portaltoi hibrizii cu fructe de mărime mijlocie şi procent mare de răsărire (Ex. Tg. Jiu 1; secundar R-M) au afinitate bună cu toate soiurile de nuc. Junglans nigra – este din ce în ce mai puţin folosit ca portaltoi chiar în ţări ca SUA şi Franţa unde se folosea mult. Alături de caracteristicile prezentate anterior, mai precizăm că Junglans nigra nu are afinitate bună cu toate soiurile de nuc. În unele ţări (SUA, Franţa, Iran) s-a încercat folosirea ca portaltoi a speciilor J. sieboldiana, J. hindsii, J. cinerea etc. dar cu rezultate foarte slabe şi fără perspectivă. Particularităţi de creştere şi fructificare ale nucului Sistemul radicular Nucul dezvoltă un sistem radicular puternic atât în plan vertical (6-7m) cât şi orizontal, situaţie în care depăşeşte de 3-4 ori raza coroanei. Dezvoltarea sistemului radicular este influenţată de tipul de sol, vârsta pomilor şi soi. Majoritatea soiurilor au o înrădăcinare trasantă. Marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm în şcoala de puieţi, între 15 şi 60 cm în câmpurile de formare şi între 10 şi 50 cm la pomi maturi. În plan orizontal masa principală a rădăcinilor se întâlneşte la 3-4 m de trunchi. Creşterea rădăcinilor începe la 5oC şi prezintă 3 vârfuri de creştere: decembrie-ianuarie, dacă temperatura este de 4oC, aprilie-iulie şi septembrie-octombrie. Spre deosebire de alte specii rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund. Un element pozitiv în absorbţie îl reprezintă micorizele ce se formează pe rădăcinile active. Partea epigee Nucul formează destul de repede un trunchi puternic, înalt de 1-2 m şi gros de 50-60 cm diametru, acoperit la început cu un ritidom tare, neted, alb-cenuşiu, care odată cu înaintarea în vârstă crapă longitudinal şi capătă o culoare cenuşie-negricioasă. Coroana naturală a nucului depăşeşte ca volum toate celelalte specii pomicole. În general aceasta este globuloasă pentru o receptare maximă a luminii cu un diametru de 20-30 cm. Înălţimea pomilor poate ajunge la 20-25 m. Ramurile principale sunt puternice, cilindrice, cu ritidomul alb-cenuşiu. Lăstarii sunt viguroşi, cilindrici, cu mult ţesut medular. Nucul manifestă o mare capacitate de lăstărire, ceea ce permite o regenerare activă după accidente climatice sau după tăieri severe. Ritmul de creştere a lăstarilor este lent în primii ani după plantare dar se accentuează foarte mult în următorii ani.

137

În cadrul ciclului anual lăstarii nucului au un ritm rapid de creştere: cei fertili îşi încheie creşterea în lungime odată cu apariţia florilor (în mai), iar la cei vegetativi ritmul de creştere este maxim în luna mai şi încetează în a doua jumătate a lunii iunie. Mugurii Nucul este specie unisexuat monoică la care se întâlnesc muguri vegetativi, muguri masculi şi micşti (bifuncţionali femeli). Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea ramurilor anuale la pomii tineri şi numai în treimea superioară la cei intraţi pe rod. Specific pentru nuc este dispunerea serială a mugurilor. La noduri se întâlnesc frecvent 2 muguri dispuşi serial, astfel pot exista: 2 muguri masculi, un mugure mascul şi unul femel sau, uneori un mugur mascul şi unul vegetativ. Din mugurii masculi, diferenţiaţi în anul anterior, se formează amenţi, iar din cei micşti apar lăstari fertili care poartă terminal 1-3 flori unisexuat femele. La marea majoritate a soiurilor şi hibrizilor de nuc, lăstarii fertili apar numai din mugurii micşti cu poziţie terminală pe ramurile anuale. Pe plan mondial şi mai recent şi în ţara noastră se selecţionează soiuri care diferenţiază lăstari fertili şi din mugurii laterali şi care au o mare capacitate productivă. Nucul fructifică pe ramuri anuale mijlocii. Acestea sunt creşteri anuale cu lungimea de 10-30 cm şi grosimea de 6-10 mm. Terminal, ramura anuală prezintă un mugur mixt, iar pe toată lungimea sa poartă 2-3 muguri masculi. În unele cazuri se pot întâlni 1-3 muguri subterminali femeli. Florile mascule sunt pendule, grupate câte 70-150 în amenţi. Fiecare floare are 6-30 stamine. Înflorirea are loc de la bază spre vârful acestora când amenţii au atins 6-10 cm, iar florile devin vizibile. Un nuc matur eliberează 5-20 miliarde grăunciori de polen timp de 4-6 zile. Florile femele apar la vârful lăstarilor fertili. Înfloritul are loc târziu, în luna mai, durează 2-3 săptămâni după formarea frunzelor, de aceea florile nucului scapă, în general, de brumele târzii. După apariţia florilor, se formează stigmatul dublu cu lobii paraleli care ulterior se curbează progresiv până devin opuşi şi capătă o culoare galben-rozie, fază ce corespunde receptivităţii maxime pentru polen. La nuc se întâlneşte frecvent fenomenul de dichogamie, (florile femele înfloresc în momente diferite faţă de cele mascule). Soiurile de nuc la care înfloresc mai întâi florile femele se numesc protogine, iar cele la care florile mascule înfloresc primele sunt denumite protandre. Există şi o a treia grupă de soiuri de nuc, la care înflorirea are loc simultan (soiuri homogame). La primele două grupe de soiuri sunt necesari polenizatori cu aceeaşi epocă de înflorit. La descrierea soiurilor s-a precizat pentru fiecare tipul de înflorire. Polenizarea nucului este aproape în exclusivitate anemofilă. Vânturile slabe, umiditatea relativă mai redusă şi temperatura de 14-18oC favorizează polenizarea şi fecundarea. Pentru o polenizare bună rândurile se vor orienta perpendicular pe direcţia vântului dominant, iar distanţa dintre soiul de bază şi cel polenizator să fie de 80-100 m. Fructul nucului este un “fruct fals”, deoarece acesta provine din ovar şi din unele componente ale periantului. Acesta poate fi considerat o pseudodrupă dehiscentă, deoarece la maturitate epicarpul şi mezocarpul crapă lăsând liberă sămânţa protejată de un endocarp sclerenchimatos (coaja). Sunt considerate valoroase soiurile cu fructul mare (peste 10 g), de formă regulată, cu endocarpul neted, de grosime medie, colorat în galben-pal, cu valvele bine sudate, cu peste 50% miez plăcut la gust. Ciclul anual - Nucul are o perioadă de repaus lungă, porneşte în vegetaţie primăvara târziu (aprilie) când temperatura medie zilincă devine constantă peste 10 oC. Frunzele cad relativ timpuriu (octombrie).

138

Intrarea pe rod - Nucul pe rădăcini proprii (nealtoit) fructifică la 10-12 ani de la plantare şi produce economic începând cu anul 14-15. Altoit pe nuc comun începe fructificarea la 6-8 ani iar pe nuc negru la 5-6 ani. Nucul nu prezintă, genetic, periodicitate de rodire. Potenţialul productiv al nucului este destul de scăzut la majoritatea soiurilor (2-3,5 t/ha) ceea ce corespunde la 10-40 kg fructe/pom. În ultimele decenii au fost create soiuri în special în Asia (Iran, China) la care producţiile au ajuns la 6-8 t/ha. Longevitatea - Nucul este una din cele mai longevive specii pomicole. Durata economică a unei plantaţii durează 50-60 ani, dar frecvent nucul trăieşte peste 100 ani. Când este altoit pe nuc negru, durata de viaţă se reduce foarte mult, la numai 20-30 ani.

Cerinţele faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină ale nucului sunt mari, de aceea, se coportă foarte bine ca pom solitar sau la distanţe mari de plantare; coroanele pomilor vecini nu se întrepătrund. Când lumina este insuficientă apare fenomenul de elagare, adică tulpinile cresc foarte înalte, ramurile de schelet se alungesc şi se degarnisesc, fructificând numai la periferia coroanei. De asemenea, creşterile ramurilor de rod sunt reduse, diferenţierea mugurilor femeli deficitară, iar producţiile sunt mici. Cerinţele nucului faţă de lumină sunt satisfăcute în zonele în care durata insolaţiei este 800-1000 ore în perioada 20-VI-15-IX şi, respectiv, 1100-1800 ore în perioada 30-IV-10-X(I. Godeanu, 1975). Majoritatea zonelor pomicole ale României satisfac aceste cerinţe cu condiţia ca nucul să fie plantat pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud-estice. În zonele sudice, de şes, cu exces de căldură nucul se poate planta chiar pe versanţi nord-vestici, estici sau chiar nordici. O mare importanţă o au distanţele de plantare. Cerinţele faţă de căldură ale nucului sunt mari. Această specie creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperatura medie anuală de 9-10,5oC, cu ierni blânde şi veri călduroase. În perioada repausului profund pomii suportă temperaturi de -25oC ..-30oC. La -36oC pomii tineri şi ramurile de 3-4 ani sunt distruse în întregime. Amplitudinile mari de temperatură de la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi mai ales cele din primăvară provoacă mari pierderi nucului. Sensibilitatea maximă la temperaturi scăzute se înregistrează în perioada înfloritului şi a legatului fructelor. Astfel, amenţii şi mai ales stigmatele sunt distruse la -1 oC, fructele nou formate la -2oC, iar la -3oC frunzele şi lăstarii. Temperaturile ridicate (peste 35oC), din timpul verii, corelate cu seceta prelungită sunt foarte dăunătoare culturii nucului. Pragul biologic al nucului este de 10oC, iar necesarul de zile cu optim caloric (18-20oC) este de 110-145. Cerinţele faţă de apă. Nucul are pretenţii relativ mari faţă de apă datorită sistemului radicular trasant şi a procesului de evapotranspiraţie mare. Cele mai nefavorabile sunt situaţiile extreme, de exces sau lipsă prelungită de umiditate. Specia reuşeşte bine în zone cu 550-600 mm precipitaţii anuale dar şi în zone cu 900-1000 mm (ex. Baia Mare, Gorj etc), şi 60-80% umiditate relativă. În zonele cu precipitaţii puţine cultura nucului reuşeşte numai în condiţii de irigare. Umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice. Necesarul maxim de apă se înregistrează în prima parte a perioadei de vegetaţie şi în special

139

în timpul creşterii intense a lăstarilor (mai-iunie). Excesul de umiditate din timpul maturării fructelor are influenţe negative asupra calităţii fructelor. De asemenea, excesul de apă din sol conduce la asfixierea rădăcinilor în 3-4 zile. Cerinţele faţă de sol. Deşi mult timp s-a considerat că nucul ar fi o specie cu pretenţii mici faţă de sol, precizăm că rezultatele bune se obţin numai pe soluri fertile, profunde, permeabile pentru apă şi aer, cu textură uşoară sau mijlocie cu subsol profund, pH slab acid (6,0-7,0) şi pânza de apă freatică la minim 2,5-3 m. Dacă terenul este amenajat nucul se poate planta, chiar pe soluri frământate, cu pantă mare, chiar parţial erodate. În condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare, nucul se poate cultiva cu eficienţă şi pe nisipuri. Se evită plantarea nucului pe soluri grele, umede şi reci, de asemenea, pe solurile scheletice (regosolurile, grohotişuri etc). Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor Producerea portaltoilor la nuc se face pe cale generativă. În vederea înfiinţării plantaţiilor se va folosi numai nuc altoit. Există mai multe metode de altoire, care deşi au încă un randament scăzut, permit înmulţirea soiurilor valoroase. Scoaterea puieţilor de nuc din şcoala de pieţi se va face cu rădăcinile cât mai intacte, deoarece au o putere de refacere greoaie. În ţara noastră se mai practică producerea pomilor direct din sămânţă în special a soiurilor valoroase. Se pot înmulţi soiurile care corespund obiectivelor de ameliorare. Câmpul I se poate realiza prin semănare direct, toamna, sau cu puieţi obţinuţi la ghivece sau cu puieţi produşi în şcoala de puieţi. Plantarea se face la distanţele de: 1 : 0,40 m sau 1 : 0,50 m. Producerea nucului altoit. – Datorită unor particularităţi morfologice şi fiziologice la nuc există greutăţi la altoire (mărimea măduvei, fluxul mare al sevei în timpul altoirii, care îngreunează sudura, grosimea şi tăria fibrelor libero-lemnoase, oxidarea rapidă a ţesuturilor etc). Altoirile în câmp nu dau rezultate satisfăcătoare aceasta depinzând mult de evoluţia temperaturii şi a umidităţii relative. Ca metodă de altoire se folosesc: altoirea în oculaţie, cu ferestruică, în fluier, cu rumară detaşată în despicătură etc. O metodă care a dat rezultate bune este cea în oculaţie cu scutişor (chip budding). Momentul altoirii este când portaltoiul se află în faza de umflare a mugurilor iar temperatura în timpul altoirii şi calusării este constantă şi peste 18ºC (Lefter şi colab., 1988). Pe plan mondial şi mai nou la noi în ţară se utilizează cu succes altoirea la masă a nucului. Aceasta se realizează cu maşini de altoit care efectuiază tăieturi în “scăriţă” sau în omega. Înainte de altoire puieţii şi ramurile altoi se stratifică iar după altoire se preforţează în camere speciale la temperatura de 27-28ºC şi 80-90% umiditate relativă timp de 10-14 zile. Imediat după altoire zona se parafinează. După prindere materialul astfel obţinut se va planta în câmp atunci când condiţiile climatice o permit. Atât puieţii cât şi ramurile altoi trebuie să aibă originea cunoscută şi să fie libere de boli şi dăunători. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiei

140

Înfiinţarea plantaţiilor – se face cu materialul altoit şi numai accidental cu pomi pe rădăcini proprii. Se pot înfiinţa plantaţii pure (specializate) dar şi asociat cu alte specii pomicole de vigoare redusă şi precocitate de rodire (gutui, vişin, cais, piersic, coacăz, agriş etc). Plantarea nucului se va face în sistem clasic (10-12 m / 10-12 m) sau semiintensiv (8/6) m în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Astfel, soiurile viguroase cu fructificare terminală altoite pe Juglans regia se vor planta la distanţe mai mari comparativ cu soiurile cu fructificare laterală altoite pe Juglans nigra sau chiar Juglans regia. Întrucât nucul suportă greu stratificarea şi transplantarea se recomandă plantarea din toamnă sau primăvara devreme direct din pepinieră. Fasonarea rădăcinilor va fi foarte sumară iar mocirlirea foarte bună. Întro parcelă se vor planta 2-3 soiuri în benzi de maxim 6-8 rânduri. Formarea şi întreţinerea coroanelor Nucul poate fi condus sub formă de vas ameliorat, vas întârziat aplatizat şi piramidă neetajată întreruptă cu 4-5 şarpante. După plantare, varga se scurtează la 1,7-1,8 m (înălţime necesară pentru formarea unui trunchi de 100-120 cm şi a unui număr de 2-3 şarpante distanţate la 35-40 cm). Odată cu scurtarea vergii, se orbesc 3-4 muguri principali situaţi spre vârful acesteia pentru a forma şarpantele superioare din muguri stipelari, cu unghiuri de ramificare mai mari. În anul II de la plantare se aleg 2-3 ramuri anuale, necesare pentru a forma şarpantele (distanţate pe ax la 1530 cm) care se scurtează la 80-90 cm pentru a favoriza ramificarea lor. Celelalte ramuri se suprimă. În primăvara anului III pe fiecare şarpantă se lasă câte o subşarpantă situată la 60-80 cm de la baza ei, iar prelungirea anuală a şarpantelor se scurtează tot la 60-80 cm de la bază în vederea obţinerii subşarpantei următoare. Tăierile de fructificare au în vedere eliminarea zonelor degarnisite, reîntinerirea semischeletului şi a ramurilor de rod, menţinerea coroanei la volumul proiectat. Şarpantele şi subşarpantele se vor scurta la lemn de 4-6 ani semischeletul se răreşte, se reduce, sau se elimină dacă este degarnisit, lung, subţire, debil. Pentru a se evita unele uscări, reducţia şi scurtarea ramurilor se face întotdeauna în cepi de 15-20 cm, deasupra ramurii de înlocuire sau a unei ramuri lacome. La pomii puternic degarnisiţi se vor efectua tăieri de regenerare a scheletului şi a ramurilor de rod. De regulă, nucul se regenerează uşor în urma accedentelor climatice sau a tăierilor. Tăierile se vor executa primăvara, în faza de umflare a mugurilor când calusarea rănilor se face mai repede şi mai complet. Rănile mai mari de 4-5 cm se vor netezi şi se vor acoperi cu substanţe cicatrizante sau vopsea. Prin tăieri, se va avea în vedere o bună iluminare a coroanei. Întreţinerea solului - Distanţele mari de plantare şi creşterea lentă a pomilor în tinereţe permit înfiinţarea culturilor intercalate. În această situaţie se va fertiliza şi iriga suplimentar mai ales în lunile iulie şi august când consumul nucului este maxim. Se pot cultiva plante leguminoase sau alte specii pomicole precoce şi de vigoare mică. Odată cu intrarea pe rod solul se poate întreţine ca ogor lucrat pe rândul de pomi şi înierbat printre rânduri. O atenţie deosebită se va acorda adâncimii de lucru a solului care nu trebuie să depăşească 15-16 cm în perioada de repaus sau 10-12 cm în perioada de vegetaţie. Pe terenurile în pantă, în zonele cu suficiente precipitaţii, pentru a preveni eroziunea, terenului dintre rânduri se înierbează, iar iarba se coseşte repetat şi se foloseşte ca mulci. Fertilizarea plantaţiilor – de nuc este necesară atât în tinereţe când pomii au o creştere slabă cât şi după intrarea pe rod datorită consumurilor mari. În perioada de tinereţe se vor aplica în special îngrăşăminte cu azot pentru stimularea creşterilor (100-300 g/pom), dacă s-a făcut o fertilizare corectă la înfiinţare. Îngrăşămintele se vor aplica sub coroană.

141

După intrarea pe rod se vor aplica 100-120 kg/ha azot în trei reprize: înainte de pornirea în vegetaţie (martie-aprilie), după legarea fructelor şi în timpul creşterii intense a fructelor. Se vor aplica 60-80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, aplicate toamna, precum şi unele microelemente indispensabile nucului (Ca, Bo, Zn, Mg). Odată la 3-4 ani se recomandă fertilizarea cu 40-50 t/ha gunoi de grajd situaţie în care nu se va mai fertiliza mineral. Irigarea plantaţiilor este o secvenţă tehnologică deosebit de importantă pentru reuşita culturii nucului mai ales în zonele cu precipitaţii sub 500 mm din care 100 mm în luna mai. La pomii tineri se aplică 1-2 udări cu 700-800 m3 apă/ha astfel încât apa să umecteze solul din zona majorităţii rădăcinilor. Ca metode de irigare se poate folosi: irigarea prin picurare, prin brazde, prin aspersiune cu microjet sub coroană, etc. Este bine să se evite udarea în exces a părţii epigee având în vedere sensibilitatea acesteia la unele boli. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Faţă de alte specii pomicole, nucul este atacat de mai puţine boli şi dăunători. Cele mai periculoase boli sunt: antracnoza (Gnomonia juglandis), care produce brunificarea frunzelor, a fructelor şi chiar a lăstarilor; arsura bacteriană (Xanthomonas juglandis), care atacă lăstarii, frunzele, florile, fructele şi ramurile tinere. Dintre dăunători, pagubele cele mai mari le produce viermele nucilor (Carpocapsa amplona), păduchii ţestoşi (Eulecanium corni), păduchi de frunze (Callaphis juglandis, Cromophis juglandicola), omizile şi insectele defoliatoare (Operophtera brumata, Hibernia defoliaria, Cetonia aurata, Hyphantria cunea,), insectele xilofage (Zeuzera sp. şi Cossus sp.), acarienii (Aceria trestiata). Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se aplică un număr de 6-7 tratamente în perioada de repaus şi vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare pe baza datelor furnizate de staţiile de prognoză. Maturarea şi recoltarea nucilor Recoltarea nucilor se face când mezocarpul lor (coaja verde) prezintă crăpături de 10-15 mm şi fructele încep să cadă din pom. Pentru a stabili momentul optim de recoltare se iau periodic cca 100 nuci şi se ţin în apă 12-24 ore. Dacă la 80-90% din fructe decojirea se face uşor, poate să se efectueze recoltarea lor. Aceasta se face prin scuturare, cu ajutorul unei prăjini prevăzute cu cârlige. Operaţia se execută de obicei în două reprize, pentru a avea o maturare mai uniformă a fructelor. După detaşarea de pe pom, nucile se separă în două grupe: cu mezocarp şi fără mezocarp. Pentru a înlătura mezocarpul, nucile se aşază în lădiţe şi se introduc în bazine cu apă la temperatura 15-18oC timp de 12-24 ore. După îndepărtarea mezocarpului, nucile se spală pentru a îndepărta resturile care ar putea produce pătarea lor, iar apoi se usucă în curent de aer cald, la temperatura de 40-45 oC, cu o viteză de 2-3 m/s. Uscarea se poate face şi în poduri sau în camere, pe rafturi. Periodic nucile sunt amestecate pentru grăbirea uscării. Pentru obţinerea unui produs cât mai atrăgător, nucile la care sudura carpelară este bună şi locul de inserţie a pedunculului bine astupat se pot înălbi. (V. Cociu şi colab., 1983). Această operaţie se execută în instalaţii speciale prin tratarea lor cu amestecul a două soluţii de bază: - prima soluţie se prepară din 5,8 kg hipoclorit de calciu şi 1,36 kg carbonat de sodiu cristalizat, care se solubilizează în 100 l apă: - soluţia a doua se prepară din 125 cm 3 acid sulfuric concentrat care se amestecă cu 100 litri apă.

142

Cele două soluţii se amestecă înainte de a fi utilizate în următoarele proporţii: 15 părţi soluţie I şi o parte soluţia a II-a, durata tratamentului fiind 2-4 minute (G. Grădinariu, 1992). Păstrarea nucilor în coajă se face la temperatura de 0...+3°C, la umiditatea relativă a aerului de 75%. Nucile pot fi ambalate în saci, lăzi sau pot fi întinse într-un strat de 15-22 cm grosime.

CULTURA CĂPŞUNULUI Fragaria grandiflora Ehrh

Fam. Rosaceae Subfam. Rosideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire Importanţa Primele fructe proaspete care apar în ţara noastră sunt căpşunile, de aceea, dar şi datorită calităţii şi compoziţiei lor sunt foarte apreciate de toţi consumatorii. Soiurile remontante dau mai multe recolte pe parcursul verii până în toamnă. Fructele conţin: 6,7-13,9% substanţă uscată totală, 5-12% zaharuri, 0,6-1,6% acizi, 40-106% vitamina C, 0,94-1,74% săruri minerale, 0,1-0,51% proteine, vitaminele A,B1,B2,PP, acid pantotenic etc. Căpşunele se consumă în stare proaspătă cât şi industrializate sub diferite forme: sucuri, dulceţuri, gemuri etc. Prin conţinutul ridicat de mangan şi vitamine în special din grupa B, fructele au un rol important în buna funcţionare a sistemului nervos, în anemie etc. Căpşunul este una din cele mai rentabile specii pomicole, dacă întruneşte condiţiile tehnologice şi ecologice. Producţia la soiurile nou create pe plan mondial poate ajunge la 4050 t/ha. Productivitatea, plasticitatea ecologică, calitatea fructelor, rezistenţa la boli şi tehnologia relativ simplă, au făcut ca această specie să capete o extindere deosebită. Ameliorarea şi crearea de soiuri este uşurată datorită multor resurse de gene de care dispune genul Fragaria. Originea şi aria de răspândire Majoritatea soiurilor de căpşun provin din speciile americane (Fragaria virginiana, F. chiloensis şi F. grandiflora); din speciile europene de fragi (F. vesca L.) şi de căpşun (F. elatior sin moschata) s-au obţinut soiuri cu o valoare mult mai scăzută. Deci, originea acestor specii este americană şi europeană. În prezent, datorită calităţilor prezentate, căpşunul este răspândit şi se cultivă pe tot globul, datorită şi multiplelor posibilităţi de cultivare.

143

Producţia mondială de căpşuni este în continuă creştere, situându-se în anul 2000 la cca. 3 mil tone, din care peste 1.200.000 t se obţin în Europa, urmată de America de Nord, Asia, America Centrală etc. (tabelul 27) Tabelul 27. Producţia de căpşun la nivel mondial (t) (Buletin FAO 2000) Continentul Total d.c. Europa America de Nord Asia America Centrală America de Sud Africa

1997 2683365 1155935 765825 518394 99398 63039 60774

1998 2701470 1131434 794200 526961 111000 63365 54510

1999 2796011 1207215 813300 526701 111000 63365 54430

În România cultura căpşunului se întâlneşte aproape în toate zonele, dar producţia comercială este concentrată în câteva zone de maximă favorabilitate: Satu Mare, Botoşani, Suceava, Vâlcea, Ilfov, Dolj, Olt, Constanţa, Galaţi, Brăila, Ialomiţa. Producţia de căpşuni din ţara noastră până în anul 2000 a fost într-o continuă scădere. Ultimele date arată că după anul 2000 tendinţa este de revigoare a culturii căpşunului. Astfel, dacă în anul 1989 în ţara noastră s-au obţinut peste 30000 t căpşuni, în anul 1999 producţia a fost de cca. 14000 t, ceea ce reprezintă o scădere la mai puţin de jumătate. (tabelul 28). Tabelul 28. Producţia de căpşun din principalele judeţe cultivatoare (t) (Anuarul statistic al României) Judeţul

1991

1996

Total d.c. Satu Mare Giurgiu Arad Vâlcea Gorj Suceava

22500 9648 380 440 545 428 282

28400 8665 927 472 328 280 200

Total d.c. 13499 9474 1082 696 609 285 285

129

50

162

Ilfov

1998 Sector privat 13029 9353 1079 678 307 285 285

162

După cum se constată din tabelul 28. aproape întreaga producţie se obţine în sectorul particular, acesta fiind cel ce va relansa această cultură.

Particularităţi biologice şi ecologice SORTIMENTUL DE SOIURI Deşi există o mare diversitate genetică în cadrul genului Fragaria, numărul de soiuri la nivel mondial este relativ scăzut, aceasta deoarece prin metodele clasice de ameliorare apare o

144

depresie de consangvinizare, iar metodele noi încă nu au dat rezultate spectaculoase. În consecinţă, sortimentul este destul de restrâns, iar soiurile vechi rezistă încă în cultură. Ciclul de viaţă scurt al căpşunului nu conduce obligatoriu la obţinerea facilă de noi soiuri. Sortimentul actual aprobat pentru România cuprinde 13 soiuri. Aceste soiuri asigură un consum de fructe proaspete o perioadă de 30-40 zile, din ultima decadă a lunii mai, până la sfârşitul lunii iulie. Pentru cultura anuală şi cultura în spaţii protejate sunt preferate soiurile cu maturarea grupată a fructelor (Pocahontas, Red Gauntlet, Gorella, Coral etc). După direcţiile de valorificare a fructelor soiurile pot fi: - pentru consum în stare proaspătă, toate soiurile; - pentru congelare: Senga Sengana, Gorella, Pocahontas etc.; - pentru suc, sirop, dulceaţă, gem: Coral, Gorella, Senga Sengana, Pocahontas, Red Gauntlet.

Soiuri neremontante 1. Premial, (Timpurii de Piteşti) - soi românesc, obţinut prin selecţie dintr-o populaţie hibridă americană (1989), timpuriu, rezistă la ger, brume, boli, productiv (18 t/ha); planta creşte sub formă de tufă semiviguroasă, răsfirată. Florile înfloresc simultan cu celelalte soiuri din sortiment; fructele sunt mijlocii (8-9g), sfero-conice, colorate uniform în roşu-aprins, lucioase, pulpa este roşie cu striaţiuni mai deschise în zona centrală, consistentă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: V/4-VI/1. 2. Sunrise (Răsărit de soare) - soi american, rezistent la ger şi secetă, mediu productiv (10-12 t/ha); planta este foarte viguroasă, semierectă, cu frunze mari rotunde, fructele sunt mijlocii, conice, uşor alungite spre caliciu, roşii strălucitoare; pulpa este roşie la periferie şi albicioasă în zona centrală, consistentă, intens aromată, bună la gust. Maturarea: VI/1-2. 3. Coral - soi românesc (1992), mediu productiv (10-15 t/ha), rezistent la ger şi făinare, sensibil la pătarea albă a frunzelor; planta este viguroasă, formează tufe sferic-alungite, cu forme erecte; fructele sunt mijlocii ca mărime, conic-alungite, roşii-aprins, lucioase, pulpa este roşie, fermă cu gust dulce-acidulat, aromată. Maturarea: VI/1-3. 4. Real - soi românesc, (1998), rezistent la ger, sensibil la Mycosphaerella. Planta este viguroasă, cu înflorire tardivă; fructul este mare (14-15 g), conic, de culoare roşie, uniformă, lucioasă; pulpa este uniform colorată în roşu sau roşu-portocaliu, gustul dulce-acidulat, fără aromă intensă. Producţia: 19-29 t/ha; Maturarea: VI/1. 5. Aiko - soi american, productiv (18-22 t/ha); Planta este semiviguroasă, laxă, produce stoloni viguroşi. Are tendinţa de a fructifica de două ori pe parcursul unei perioade de vegetaţie. Este rezistent la boli. Fructele de mărime medie spre mare (10-12 g), sunt conice, roşii, aspectuoase; pulpa este fermă, bună la gust. Maturarea: VI/2-3. 6. Gorella - soi olandez, productiv, rezistent la boli, dar sensibil la Rizoctonia şi Verticillium. Planta este viguroasă, cu port dresat, formează un număr moderat de stoloni. Fructele sunt de mărime medie (10-19 g), neuniforme, conic-alungite, cu suprafaţa uşor vălurată, roşii, lucioase; pulpa este roşie, uniform colorată, consistentă, mediu aromată, bună pentru masă, industrializare şi congelare. Maturarea: VI/1. 7. Magic - soi românesc (1998), cu tufa globuloasă mijlociu de viguroasă şi densă, rezistent la temperaturi scăzute şi chiar la secetă. Faţă de boli are o rezistenţă superioară soiului Gorella. Formează un număr mijlociu de stoloni. Fructul este conic, mijlociu spre mare (14-15 g), roşu uniform, lucios, desprinderea de caliciu groaie. Pulpa este uniform

145

colorată în roşu, este fermă şi rezistentă la transport, bună pentru masă. Producţia: 16-25 t/ha. Maturitatea: VI/1-2. 8. Pocahontas - soi american, productiv (20 t/ha), rezistent la ger, secetă, şi principalele boli, sensibil la pătarea roşie a frunzelor. Planta este viguroasă, răsfirată, formează numeroşi stoloni. Fructul este mare (14-16 g), conic, alungit spre caliciu, roşu-închis, lucios. Pulpa este roşie, uniform colorată, fermă, suculentă, slab aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: VI/2. 9. Red Gauntlet - soi american, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la ger, secetă şi făinare, foarte productiv (25 t/ha), cu caracter de remontanţă. Planta este semiviguroasă, produce stoloni mulţi. Fructul este mijlociu (10-12 g), scurt-conic, uşor turtit lateral şi costat, roşu închis. Pulpa colorată în roşu intens către exterior şi mai deschis spre interior, fermă, mediu suculentă, aromată, bună la gust dar şi la industrializare. Maturarea: VI/2-3. 10. Răzvan - soi românesc (1998), cu tufa semiviguroasă, globulos-aplatizată, de densitate medie, formează mulţi stoloni, rezistent la temperaturi scăzute, sensibil la secetă dar mai rezistent la boli decât soiul martor Red Gaunthlet. Fructul este mijlociu ca mărime (10-12 g), conic, de culoare roşie, lucios, desprinderea de caliciu se face uşor. Pulpa este roşie, uniformă, fermă, rezistentă la transport. Producţia mare 30-37 t/ha. Maturarea: VI/2-3. 11. Benton - soi american (1992), productiv (25-30 t/ha), mediu rezistent la principalele boli ale căpşunului, rezistent la ger. Planta este viguroasă, erectă. Fructele sunt mari, roşiiintens, cu luciu, de calitate superioară.Maturarea: VI/2-3. 12. Sătmărean - soi românesc (1998). Planta este de vigoare medie, tufa globulosaplatizată şi densă. Este rezistent la temperaturi scăzute, mediu rezistent la secetă şi la atacul bolilor specifice. Fructul este mijlociu ca mărime (10-11 g) globulos, roşu-închis, fără luciu, se desprinde uşor de caliciu. Pulpa are o fermitate mijlocie, uniform colorată în roşu închis. Producţia 20-30 t. Destinaţia: în principal pentru industrializare. Maturarea: VI/4. 13. Senga Sengana - soi german, productiv (25-30 t/ha), rezistent lager, secetă, făinare şi sensibil la Mycosphaerella. Are o mare plasticitate ecologică. Planta este viguroasă, are port dresat, frunziş bogat, formează stoloni puţini şi scurţi. Fructul este mijlociu spre mare (10-12 g), scurt-conic, roşu închis, cu pulpa consistentă, colorată roşu-intens, acidulată, puternic aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: VI/2-3. Soiuri remontante 14. Profunzion - soi francez, viguros, formează mulţi stoloni; fructele sunt mijlocii ca mărime, globuloase, scurt-conice, roşii cu pulpa semiconsistentă, roză spre periferie şi albă în centru, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea fructelor începe la sfârşitul lunii mai. 15. Red Rich - soi american, semiviguros, cu fructe de mărime mijlocie, sfero-conice, roşii-închis, cu pulpa roşie, fermă, consistentă, bună pentru industrializare. Maturarea este tardivă, prima recoltă se realizează la sfârşitul lunii iunie. Particularităţile de creştere şi fructificare ale căpşunului Partea hipogee, a căpşunului este reprezentată de o porţiune de tulpină scurtă (rizom de 0,5-2 cm) care formează în partea inferioară o rădăcină iar în partea superioară o rozetă de frunze. Sistemul radicular este superficial, alcătuit dintr-un număr mare de rădăcini fibroase. Majoritatea se întâlnesc în stratul de sol de 10-15 m, dar unele pot ajunge la adâncimea de 4050 cm. După 3-4 ani de fructificare a plantei rădăcinile profunde încep să se usuce iar cele de la suprafaţa solului se ramifică dar sunt supuse stresului hidric şi nu au capacitatea de a aproviziona planta cu hrană şi apă, producându-se un dezechilibru între partea hipogee şi cea epigee cu implicaţii negative asupra producţiei. De aceea, o cultură de căpşun nu poate fi rentabilă mai mult de 4-5 ani.

146

Partea epigee este alcătuită din ultimele ramificaţii ale rizomului, precum şi din lăstarii scurţi (1-2 cm), din frunze şi din stoloni. Frunzele căpşunului sunt trifoliate şi lung peţiolate. Acestea se formează succesiv, trăiesc 60-70 zile şi apoi se usucă eşalonat dând impresia de plantă, verde perpetuum. Frunzele formate spre toamnă au peţiolii mai scurţi şi rămân verzi până primăvara dacă nu îngheaţă Stolonii reprezintă organe de înmulţire ale căpşunului şi sunt formaţi din filamente prevăzute cu noduri de unde vor lua naştere frunze iar pe filamente se vor forma rădăcini, moment în care devin plante de sine stătătoare şi se pot separa de planta mamă. Numărul de stoloni formaţi este o caracteristică de soi şi variază de la 8 la 25. Diferenţierea mugurilor de rod începe în cursul lunii iulie. Florile sunt de tip rozaceu şi sunt grupate în inflorescenţe, 2-5 la începutul fructificării şi 5-10 în anii 2-3. Într-o inflorescenţă sunt în medie 8-10 flori, care se deschid şi leagă în serii de la baza inflorescenţei spre vârf. Primele flori formează fructe mari iar ultimele foarte mici sau chiar nu leagă. Fiecare floare rămâne deschisă 3-4 zile, iar perioada de înflorire durează 21-55 zile în funcţie de soi. Majoritatea soiurilor de căpşun sunt autofertile şi formează flori hermafrodite. Polenizarea este entomofilă (albine, furnici etc.) rar anemofilă. Sortimentul cuprinde şi soiuri cu flori unisexuat femele care necesită obligatoriu polenizatori. Acestea se folosesc mai ales în activitatea de ameliorare. Fructele căpşunului sunt nucule (poliachene), diseminate în pulpa fructului fals (cărnos) provenit din îngroşarea receptaculului florii. După specificul fructificării, soiurile de căpşun se împart în: - soiuri cu o recoltă pe an (mai-iulie)-majoritatea soiurilor - soiuri remontante, fructifică practic din mai până în octombrie, dar cu două maxime (mai-iunie şi septembrie). Sunt puţine astfel de soiuri şi prezintă importanţă doar pentru grădinile mici. Ciclul anual. Căpşunul porneşte în vegetaţie primăvara foarte devreme. Întâi apar frunzele şi apoi florile. Perioada de la dezmugurit şi până la apariţia primei flori este de 26-40 zile iar de la înflorit la maturarea primelor fructe de 40-53 zile. Potenţialul productiv al căpşunului este ridicat fiind în medie de 10-12 t/ha, dar sunt soiuri nou create cu un potenţial productiv de 20-30 tone. În spaţii protejate aceste producţii se pot chiar dubla. Cerinţele căpşunului faţă de factorii ecologici Temperatura. Căpşunul are cerinţe moderate faţă de acest factor, deoarece sub stratul de zăpadă este protejat. În lipsa zăpezii şi în condiţiile unei temperaturi sub –18 oC o mare parte din plante (40-60%) degeră. Sistemul radicular rezistă doar până la –8oC. În timpul perioadei de vegetaţie căpşunul necesită 800-1000oC. Primăvara, porneşte în vegetaţie când temperatura medie a aerului depăşeşte 5oC. Florile încep să se deschidă mai târziu, după parcurgerea unei perioade de 8-10 zile consecutive cu temperaturi medii de 1418oC. Temperaturile de peste 35oC stânjenesc desfăşurarea proceselor metabolice, diferenţierea şi fructificarea. Necesarul de frig al căpşunului este satisfăcut dacă timp de o lună temperaturile medii zilnice sunt sub 5oC. Apa este un factor limitativ în cultura căpşunului. Aceasta datorită sistemului radicular superficial şi al originii sale din zone umede. Cultura căpşunului poate fi rentabilă în zone cu 600-900 mm precipitaţii anuale, bine repartizate. Perioadele critice pentru apă sunt: înfloritul, legarea fructelor şi diferenţierea mugurilor de rod.

147

În condiţii de umiditate insuficientă, durata înfloritului se reduce, o parte din flori avortează, fructele nu realizează mărimea şi însuşirile calitative specifice soiului. Excesul de umiditate, mai ales din perioada de maturare şi recoltare a fructelor produce multe pagube prin favorizarea atacului de boli (Botrytis cinerea) şi a recoltării greoaie. Totodată, calitatea fructelor, în aceste condiţii, este mai deficitară. Lumina. Faţă de acest factor, căpşunul are cerinţe moderate, suportând chiar semiumbra. Totuşi, rezultatele cele mai bune se obţin atunci când plantele primesc lumina solară direct, fructele având calităţi superioare. De asemenea, lumina favorizează diferenţierea mugurilor şi dezvoltarea stolonilor. În condiţii de semiumbră, producţia este mai mică, fructele au o calitate mai slabă şi sunt mai sensibile la boli. Solul. Potenţialul productiv ridicat şi sistemul radicular superficial recomandă pentru căpşun soluri fertile, uşoare, bine drenate, cu un pH slab acid sau neutru (5,5-7), cu apa freatică la minim 1 m şi conţinutul în calciu activ sub 75%. Sunt recomandate solurile aluvionare, cernoziomuri cenuşii sau chiar brun roşcate dacă se asigură o fertilizare echilibrată. În condiţii de irigare se obţin rezultate bune şi pe solurile nisipoase din sud şi sud-vestul ţării. De asemenea, se recomandă solurile bine expuse, care se zvântă şi se încălzesc mai repede după ploi. Vor fi evitate de la plantare solurile argiloase, grele, umede reci, sărăturate, mlăştinoase. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor (stolonilor) Căpşunul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin stoloni. Materialul săditor se produce numai din verigi superioare prin culturi de ţesuturi “in vitro” după următoarea schemă (fig.2). Fig. 2. Producerea stolonilor LTV Plantaţii de producţie

Complex de înmulţire prin meristeme

Selecţie clonală

Înmulţire “in vitro” Micropropagare “in vitro” Aclimatizare

Izolator

Înmulţirea plantelor iniţiale (PL)

Câmp superelită (unitate specializată)

Autenticitate; soiuri productive şi calitatea superioară

Eliberare de virusuri şi de alţi agenţi patogeni Obţinerea în vitro de plante iniţiale Trecerea în vitro şi aclimatizarea pl. iniţiale. Testare virologică.

Obţinerea plantelor superelită (B.S.E.)

Înmulţirea plantelor (baza superelită)

Obţinerea plantelor superelită (SS)

148 Câmp elită (forme de prod. ant.)

Înmulţirea plantelor superelită (SS)

Obţinerea plantelor elită (S)

Plantaţii comerciale

Fiecare din verigile prezentate în schemă necesită o dotare specială întâlnită numai în unităţile autorizate. O altă metodă pentru producerea materialului săditor “liber de viroze” este şi termoterapia. Metoda este mai greoaie şi mai nesigură, acţionând numai asupra virusurilor termolabile. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de căpşun Căpşunul poate fi cultivat după mai multe tehnologii şi sisteme atât în câmp cât şi în spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii). În câmp această specie poate fi cultivată în cultură anuală sau multianuală. Cultura anuală a căpşunului Această metodă de cultură este mai recentă decât cea clasică având unele avantaje economice. Cultura se realizează numai în condiţii de irigare şi numai cu stoloni “liberi de virusuri”. În acest sens alegerea terenului se va face cu grijă. Acesta trebuie să fie pe plan sau uşor înclinat cu posibilităţi de irigare şi conform cerinţelor acestei specii. Pregătirea terenului se face prin: nivelare, desfundare, dezinfectare împotriva nematozilor, modelare, fertilizare de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, 150-200 kg fosfor şi 80-120 kg potasiu la hectar. Parcelarea terenului se va face în aşa fel încât rândurile să nu fie mai lungi de 100-120 m pentru a creşte productivitatea la recoltatul manual. De asemenea, se recomandă ca o fermă să nu fie mai mare de 10-30 ha având în vedere cerinţa foarte mare de forţă de muncă pentru recoltare (80-100 kg/zi/om). Plantarea se poate face pe teren modelat sau nemodelat. Stolonii se vor fasona uşor şi se vor mocirli. Plantarea se poate face manual sau mecanizat, cu maşina de plantat legume. Distanţele de plantare sunt:70-80 cm între rânduri şi 15-25 cm pe rând în cazul rândurilor echidistante. Pe brazde înălţate se plantează câte două benzi de câte două rânduri la 25 cm între rânduri. Se realizează astfel o densitate de 80-100 mii plante la hectar. Adâncimea de plantare trebuie să respecte adâncimea din stolonieră. Plantarea prea adâncă conduce la oprirea din creştere a plantelor şi chiar putrezirea mugurelui central. Stolonii plantaţi superficial se descalţă (rămân cu rădăcinile la suprafaţă) fiind expuşi la ger şi secetă. Perioada de plantare este în iunie-iulie în majoritatea zonelor ţării şi începutul lui august pentru zona sudică pentru ca până la venirea îngheţului mugurii de rod să fie diferenţiaţi. Într-o parcelă se vor planta mai multe soiuri cu perioade diferite de maturare pentru evitarea vârfurilor de recoltă. După plantare stolonii se vor uda obligatoriu, iar plantele neprinse se vor înlocui după o săptămână cu stoloni din acelaşi soi. Până toamna, terenul se va menţine curat de buruieni prin praşile repetate sau prin erbicidare şi periodic se va uda. În aceste condiţii plantele diferenţiază suficienţi muguri de rod iar în anul următor vor rodi abundent.

149

Toamna, cultura se mulceşte pentru protejare în timpul iernii. Primăvara se scoate mulciul şi frunzele uscate, se fertilizează cu 150 kg azotat de amoniu şi se întreţine solul uscat. Imediat după legarea fructelor solul se mulceşte cu paie curate (mărunte, negrosiere), cu fâşii de plastic sau material sintetic, aşezate pe sol pe o lăţime de 20-25 cm de ambele părţi ale rândului. Lucrarea are ca scop evitarea contactului dintre sol şi fructe. Materialul folosit ca mulci (pentru acoperirea intervalului dintre rânduri) este foarte diferit şi ales funcţie de posibilităţile financiare ale producătorului. O altă metodă este de acoperire a întregii suprafeţe cu material special, sintetic, prevăzut cu orificii, conform schemei de plantare, în care se vor planta stoloni. Recoltarea se poate face manual pentru consunul în stare proaspătă sau mecanizat pentru industrializare. Producţia este de 15-25 t/ha. După recoltare cultura se defrişează, prin arătură, iar până în toamnă pe acel teren se pot înfiinţa culturi succesive de legume. Cultura multianuală (clasică). Prin această metodă se pot obţine 2-3 recolte rentabile. Se poate înfiinţa şi fără sistem de irigaţie permanent dacă nivelul precipitaţiilor din zonă este suficient. Alegerea şi pregătirea terenului se face la fel ca la cultura anuală. Diferenţa constă în momentul plantării şi a lucrărilor de întreţinere. Plantarea se efectuează în perioada 15 august-15octombrie în funcţie de zonă, în aşa fel încât până la venirea îngheţului plantele să se înrădăcineze şi să se fortifice. În cazul întârzierii plantării, procentul de prindere se reduce, de asemenea, producţia anului următor este mică. Plantarea se poate realiza şi în primăvară (martie-aprilie), dar în aceste condiţii primul an este fără recoltă. La plantarea de vară-toamnă se vor folosi stoloni direct din stolonieră, iar la cea de primăvară stoloni refrigenţi. Şi la această cultură se poate planta vara (iunie-iulie), dacă se poate asigura o udare ritmică până în toamnă. Terenul se menţine curat de buruieni şi se irigă. Ca lucrare suplimentară este cea de suprimare a stolonilor dintre rânduri, concomitent cu praşila. Fertilizarea se face, de asemenea, diferenţiat. Gunoiul de grajd se aplică la înfiinţarea plantaţiei, iar îngrăşămintele chimice cu fosfor (150-200 kg/ha) şi cu potasiu (120-180 kg/ha) se administrează în două reprize: toamna, odată cu lucrarea solului şi vara după recoltarea fructelor. Îngrăşămintele cu azot se aplică în trei etape: toamna odată cu fosforul şi potasiul, primăvara cu 12-15 zile înainte de înflorit şi vara după recoltatul fructelor (100-120 kg azot s.a./ha). Dacă în plantaţiile cu vârsta de peste 2 ani apare atac de boli, după recoltarea fructelor se recomandă cositul frunzelor, după care se va fertiliza suplimentar cu 40-50 kg azot s.a./ha, se va afâna solul şi se va iriga. La căpşun, îngrăşămintele chimice se vor alege atent deoarece această specie este sensibilă la cloruri. Perioada de exploatare economică a unei astfel de culturi este de 3-4 ani cu un maxim de producţie în anii 2 şi 3. Producţia este înmedie de 6-8 t/ha. Cultura protejată a căpşunului, se practică în adăposturi temporare sau permanente cum sunt: tunelele din folii de plastic, solarii bloc, răsadniţe etc. Distanţele de plantare se vor alege în aşa fel încât să se realizeze densităţi de peste 100 mii plante/ha. Acoperirea se ralizează la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie. Acoperirea mai târzie în spaţiile de cultură nu se mai justifică economic. Pregătirea terenului şi plantatul sunt identice cu cele de la culturile din câmp. După încălzirea solului, când temperatura în adăpost trece de 18-20 oC începe aerisirea culturii. O lucrare importantă este asigurarea polenizării prin introducerea unor stupi cu albine. Celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura în câmp. Maturarea fructelor se face mai repede cu 20-30 zile. Cultura forţată a căpşunului se realizează în sere industriale încălzite, în care producţia se obţine cu 1-2 luni mai devreme. Pentru realizarea unei astfel de culturi se parcurg două etape: fortificarea stolonilor şi forţarea plantelor.

150 Fortificarea stolonilor. Se plantează în câmp, în luna iunie stoloni refrigeraţi, care până în iarnă vor forma 3-5 ramificaţii purtătoare de muguri floriferi. Toamna după prima brumă (-1…-3 oC) plantele se scot şi se păstrează în pungi perforate de plastic în camere frigorifice până la plantare care se realizează la sfârşitul lunii noiembrie. Tehnica plantării şi densităţile sunt ca şi cele de la celelalte culturi. Înainte de plantare stolonii se vor dezinfecta pentru distrugerea sporilor de Botrytis. Temperatura în sere se va conduce astfel: după plantare timp de o lună se menţine la 1-5 oC, apoi se ridică zilinc cu un grad până la 15-18oC. La începutul înfloritului temperatura trebuie să fie de 18-20 oC iar la maturarea fructelor de 22o 24 C ziua şi 14-16oC noaptea. Umiditatea solului se va menţine la 70-72% din capacitatea de câmp, iar cea atmosferică la 60-70%. În cazul depăşirii acestor valori se va proceda la aerisirea serelor. O altă lucrare obligatorie este iluminatul în timpul înfloritului la un nivel de 13-25 mii de lucşi. Polenizarea se va face cu ajutorul albinelor introduse cu stupii în seră. Celelalte lucrări sunt asemănătoare culturilor prezentate anterior. Recoltatul începe la sfârşitul lunii februarie-începutul lunii martie. Producţia este în medie de 0,8-1 kg/m2 la soiurile timpurii şi de 2-4 kg/m2 la soiurile productive. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli care pot influenţa economic producţia sunt: pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella fragariae), pătarea roşie şi brună a frunzelor (Phytophthora cactorum), mana căpşunului (Phytophthora fragariae), făinarea (Sphaerotheca macularis), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), arsura bacteriană a frunzelor (Xanthomonas fragariae) (tabelul 29). Principalii dăunători ai căpşunului sunt: păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae), gărgăriţa neagră (Anthonomus rubra); păianjenul căpşunului (Tarsonemus fragariae), viermii albi ai rădăcinilor (Melolontha) etc. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la căpşun se realizează prin 5-6 tratamente, din care 2-3 înainte de recoltare şi 2-3 după recoltare. Primul tratament se face la apariţia inflorescenţelor, cu produse pe bază de cupru în amestec cu un insecticid. Al doilea tratament se realizează împotriva dăunătorilor, iar al treilea se va aplica pentru protecţia fructelor împotriva putregaiului cenuşiu, a făinării, a afidelor şi acarienilor. Tratamentele vor fi mixte cu fungicide şi insecticide. La cultura multianuală se vor aplica 2-3 tratamente mixte după recoltarea fructelor. Tabelul 29 Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la căpşun (după N Branişte, 2000) Nr trat. Fenofaza 1 După grebalarea culturii, la apariţia primelor frunze 2 La apariţia şi înălţarea inflorescenţelor

Boala sau dăunătorul Pătarea albă şi brună a frunzelor, putrezirea coletului, defoliatoare, acarieni etc. Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului, acarieni etc. Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului, acarieni etc.

3

3-5 % din inflorescenţe sunt “buton alb”

4

La începutul scuturării petalelor

Idem tratamentul 3

5

La intrarea în pârgă a fructelor

Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului; etc.

Produse pesticide folosite Fungicid: Turdacupral 50 PU (0,3%) sau zeamă bordeleză (0,5%) + Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Captadin 50 PU (0,2%9, Dithane M 45 (0,2%) sau Vondozeb 80 WP (0,2%) + Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Sintox 25 CE (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%), Konker (0,15%) sau Sevinal 50 WP (0,15%) + Aliette 80 PU (0,2%) + Derosal WP (0,07), Benlate 50 WP (0,05%) sau Bayleton 25 WP (0,05%), Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Thionex 35 CE (0,2%) Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Aliette 80 PU (0,2%) + Topas 100 EC (0,08%); Insecticide: Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%) Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%) Insecticide: Bactospeine PM (0,!%), Dipel WP (0,1%) sau Foray-Biobit (0,05%)

151

Recoltarea fructelor Pentru consumul în stare proaspătă recoltarea se efectuează în faza de colorare completă, când s-au realizat gustul şi aroma caracteristice soiului. Fructele ce se vor transporta la distanţe mari se vor recolta mai în pârgă, atunci când pigmentaţia acoperă 50-75% din suprafaţa fructelor. Recoltarea se va face cu caliciu pentru consum în stare proaspătă şi fără caliciu pentru industrializare, în ambalaje mici de 0,5-3 kg până la 5 kg. Căpşunile fac parte din grupa fructelor foarte perisabile. Păstrarea o perioadă scurtă (1-2 săptămâni) se realizează la temperatura de 0 oC şi umiditatea relativă de 85-90%.

CULTURA COACĂZULUI Ribes nigrum L.-coacăz negru, casis Ribes rubrum L.-coacăz roşu Ribes sp.L.-coacăz alb

Familia Saxifragaceae, Subfam. Ribesoideae

Importanţă Coacăzul are o deosebită importanţă datorită faptului că: - intră repede pe rod; - se înmulţeşte relativ uşor; - se regenerează repede şi trăieşte 15-20 ani; - are un potenţial biologic ridicat; - este o specie cu o plasticitate ecologică ridicată; - se poate cultiva pe suprafeţe întinse, dar şi pe suprafeţe restrânse în gospodăriile populaţiei; - fructele au o valoare alimentară ridicată; coacăzele negre conţin: 9,5% zaharuri, 2,1% acizi; 0,9% proteine, elemente minerale, vitamine, vitamina C-150-300 mg% etc.; - fructele se pot consuma în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de suc, sirop, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior etc.; - din anumite porţiuni de plantă (frunze, fructe, lăstari etc.) se prepară medicamente şi ceaiuri pentru diferite afecţiuni (gastro-intestinale, hepato-biliare, renale, cardio-vasculare etc.). Originea şi aria de răspândire Deşi localizarea originii coacăzului negru nu se cunoaşte exact se presupune că zona de origine este Europa, Asia şi America, unde se găseşte şi azi în flora spontană a zonelor temperate mai umede şi mai răcoroase. În Europa, şi mai ales în ţările apropiate Mării Baltice (Olanda, Danemarca, Germania, Ţările Scandinavice) această specie se cultiva cu peste 400 ani în urmă. În Anglia a ajuns ceva mai târziu, iar în America de Nord în jurul anului 1630.

152

În prezent, coacăzul se întâlneşte în cultură pe toate continentele, dar cu preponderenţă în zona temperată a emisferei nordice, obţinându-se cca. 590 mii t fructe anual din care în Europa se realizează cca 80% (375000 t). În Rusia şi celelalte ţări limitrofe se obţin peste 180.000 t. În Europa cele mai mari cultivatoare sunt: Polonia 162.000 t, Germania 90.000 t, Cehia 25.000 t, Anglia 19.000 t, Norvegia 18.000 t, Austria 16.000 t, Franţa 13.000 t. La noi în ţară existau în 1989 peste 2500 ha de coacăz în cultură pură şi peste 700 ha intercalat. În prezent, mai există cca 1000 ha cultură pură şi 300 ha intercalat. Producţia comercială este în jur de 3000 t. În zonele submontane ale ţării noastre se găsesc principalele centre de cultură a coacăzului: Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung-Muscel, Suceava, Bistriţa Năsăud, Baia-Mare, Mureş Argeş, Mehedinţi, Sălaj, Dâmboviţa. Coacăzul se cultivă la noi în ţară cu rezultate bune până la altitudinea de 1020 m (Mioarele). Particularităţi biologice şi ecologice SORTIMENTUL DE SOIURI Lista oficială a soiurilor pentru anul 2000 cuprinde 14 soiuri din care 8 cu fructe negre, 5 cu fructe roşii şi unul cu fructe albe. Soiuri cu fructe negre: 1. Record – soi românesc (Resenthal Schwarze x Amintirea lui Miciurin, 1972), productiv (5-6 t/ha), cu înflorire timpurie, sensibil la îngheţurile târzii şi la făinare, cu bace (810), rare, mari (10-11 g), uniforme, sferic turtite, aspectuase, negre, lucioase, cu pulpa verzuie, aromată, foxată, bună pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea VII/3-4. 2. Joseni 17 – soi românesc (1991), rezistent la ger şi făinare, de vigoare mare, tufa răsfirată, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi scurte, este practic autosteril. Ciorchinii au 5-6 cm lungime, cu 5-10 bace de mărime mijlocie, rotunde, negre, cu pieliţa subţire, neuniforme. Pulpa este verde, moale, suculentă, cu gust nefoxat, aromată. Maturarea: VII/2-3. 3. Tsema – soi olandez (1993), productiv, mediu rezistent la ger, cu înflorire semitimpurie, sensibil la antracnoză şi rugină. Tufa este de vigoare medie, sferic turtită, răsfirată, cu tendinţă de aplecare a tulpinilor sub greutatea rodului. Ciorchinii sunt mijlocii (5,5 g), lacşi, cu bace de mărime medie (18 g), sferice, negre-albăstrui, lucioase, cu bune calităţi organoleptice, destinate consumului în stare proaspătă şi industrializării. Maturarea: VII/1. 4. Blackdown – soi englezesc (1993), rezistent la ger şi secetă, foarte rezistent la făinare, tolerant la rugină şi antracnoză. Tufa este de vigoare mijlocie, sferic-turtită, cu tulpini semierecte. Ciorchinii sunt mijlocii spre mari (6-7 cm), alcătuiţi din bace mari (0,8-0,9 g), sferic alungite, cu epiderma neagră-maronie, fermă şi strălucitoare. Maturarea: VII/2-3. 5. Tenah – soi olandez (1993), mediu rezistent la ger, cu înflorire semitimpurie, este productiv (4,2 kg/tufă), dar sensibil la rugină. Tufa este semiviguroasă, sferic-turtită, răsfirată, tulpinile se curbează sub greutatea rodului. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime (7 cm), sunt lacşi, uşor detaşabili de pe ramuri; bacele sunt mari (1 g), negre-albăstrui, lucitoare, plăcute la gust. Maturarea: VII/2-3. 6. Cotswold Cros – soi englezesc, vechi (1958), sensibil la secetă, productiv (6-10 t/ha), rezistent la ger. Tufa este semiviguroasă, rară, cu tulpini semierecte. Ciorchinii sunt

153

scurţi şi grupaţi câte 2-3, cu bace mari, sferice, uşor turtite, lucioase, dulci-acrişoare, slab foxate, bune pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/3-4. 7. Bogatâr – soi rusesc (1970), parţial autofertil, recomandat pentru zonele înalte, bogate în precipitaţii, este productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger şi cu înflorire târzie. Tufa este semiviguroasă, globuloasă, răsfirată. Ciochinii sunt de lungime medie, cu bace mari (0,9 g), sferic-turtite, negre-albăstrui, lucioase, foarte bune pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/4, neuniformă. 8. Tinker – soi englezesc (1970), cu tufe mari, viguroase, sferice cu tulpini semierecte. Este foarte productiv şi cu mare siguranţă în fructificare, parţial autofertil. Ciorchinele este lung, cu bace mijlocii, neuniforme, răsfirate, de calitate mediocră, cu gust puternic foxat şi aciditate ridicată. Maturarea: VII/4, neuniformă. Soiuri de coacăz roşu 1. Roşu timpuriu – soi românesc 1974, (Heros x Roşii de Versailles), cu tufe viguroase, semierecte, cu înflorire timpurie, este foarte productiv (10-12 t/ha), rezistent la ger, făinare, rugină şi semirezistent la antracnoză. Ciorchinii sunt lungi, compacţi, cu bace de mărime mijlocie, roşii-intens, lucitoare, cu pieliţa subţire, transparentă, pulpa zemoasă, aromată, foarte plăcută la gust, bun pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Maturarea: VI/2. 2. Red Lacke – soi american (1920), mediu productiv (6-8 t/ha), mediu rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare şi rugină, mediu rezistent la antracnoză. Tufa este viguroasă, sferică, uşor turtită, cu tulpinele semierecte. Ciorchinii sunt lungi, cu bacele răsfirate, de culoare roşie-lucioasă, este destinat consumului în stare proaspătă şi industrializare (peste 57% randament în suc). Maturarea: VII/3-4. 3. Jonkleer van Tets – soi olandez, (1967), cu tufa de vigoare mijlocie, cu tulpini erecte, lungi relativ subţiri, înfloreşte timpuriu, este productiv (4-9 kg/tufă), autofertil, rezistent la ger, făinare şi rapăn. Ciorchinii sunt lungi (6-9 cm), cu bacele supramijlocii, roşiiaprins, cu pulpa zemoasă, aromată, plăcută la gust, bună pentru consumul în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/2-3. 4. Abundent – soi românesc (Roşu timpuriu x (Roşii de Versailles x Fays)), cu tufa semiviguroasă, globuloasă, uşor turtită, înfloreşte timpuriu, are ciorchinii compacţi, medii ca lungime (7-8 cm) cu câte 10-12 bace roşii, lucioase, cu pieliţa subţire şi transparentă, pulpa este zemoasă, acidulată, răcoritoare şi cu gust foarte plăcut. Soiul produce mult şi constant. Maturarea: VI/2-3. 5. Houghton Castle – soi englezesc, foarte vechi, foarte productiv (6 kg/tufă), se cultivă din anul 1800. Planta este viguroasă, cu tufe mari şi dese, înfloreşte şi se maturează târziu, este rezistent la ger şi boli. Ciorchinii sunt mijlocii, compacţi, cu 10-12 bace de mărime mijlocie, uşor piriforme, roşii-închis, lucioase, cu pulpa zemoasă, cu aciditate pronunţată şi cu multe seminţe. Maturarea: VII/4. Coacăz alb 1. Mărgăritar – soi românesc (Heros x Red Dutch, 1972), foarte productiv (10-12 t/ha), rezistent la ger şi boli, pretenţios faţă de sol. Tufa este de vigoare medie, uşor turtită, deasă, cu tulpinile erecte. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime, compacţi, cu bace de mărime medie, de culoare galbenă-pai, cu epiderma subţire, transparentă, pulpa suculentă bună pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. În producţie se mai întâlnesc şi alte soiuri de coacăz negru cum ar fi: Negre Lee, Negre mari, Mendip Cross, Consort, Coronatium, Negre Rosenthal, Daniel de Septembrie etc, de coacăz roşu: Piaţa Londrei, Roşu de Olanda, Heros, Red Dutch, Productivul lui Fay, Roşii de Versailles etc.; sau de coacăz alb: Albe de Versailles, Albe mari etc.

154

Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular este pivotant la plantele înmulţite pe cale generativă şi adventiv la plantele înmulţite pe cale vegetativă. Acesta este puternic ramificat şi dispus între 10-40 cm adâncime, iar pe orizontală până la 80 cm de centrul tufei. Coacăzul roşu şi alb înrădăcinează mai profund decât cel negru. Partea epigee este formată din tulpini de diferite vârste, care cresc de regulă, din zona coletului. Tulpinile sunt, în general, viguroase, în primii ani atingând înălţimea de 70-100 cm, după care intensitatea de creştere se reduce ajungând totuşi la maturitate la 1,5-2 m, ceva mai redusă la coacăzul roşu şi alb. Pe aceste tulpini cresc ramuri laterale, care le depăşesc în creştere pe cele iniţiale. În contact cu solul ramurile emit uşor rădăcini adventive. Ramurile de rod se aseamănă cu ţepuşele de la pomaceae, la coacăzul negru şi cu buchetele de mai de la drepaceae, la coacăzul roşu şi alb. Din mugurii terminali ai tulpinilor de 1 an se formează lăstarii vegetativi lungi şi erecţi, iar o parte a celor axilari se transformă în ramuri de rod. Acestea îşi menţin capacitatea de rodire timp de 5-8 ani, cu un maxim de producţie în anii 2-4. Ramurile de rod sunt grupate mai ales la limita dintre creşterile de 1-2 ani. Mugurii pot fi vegetativi (de obicei, aşezaţi la baza tulpinilor) din care cresc lăstari viguroşi, floriferi, care formează câte o singură inflorescenţă şi micşti, din care se formează o inflorescenţă şi un lăstar scurt (sau o rozetă de frunze). Mugurele terminal este vegetativ la ramurile viguroase şi mixt la creşterile de vigoare slabă (fig. 3).

Fig. 3. – Lăstari şi inflorescenţe de coacăz negru apărute din muguri micşti

Inflorescenţa este un racem, mai scurt la coacăzul negru (5-15 flori) şi mai lung la coacăzul roşu şi alb (5-25 flori). Florile sunt campanulate (la coacăzul negru), mici, de culoare verzuie cu nuanţe roşietice, hermafrodite şi se deschid eşalonat de la baza inflorescenţei spre vârf. La coacăzul roşu şi alb sunt de forma unei farfurii mai mult sau mai puţin plate. Coacăzul înfloreşte aproximativ concomitent cu prunul, unele soiuri de păr, cu 8-10 zile înaintea mărului şi cu circa o lună înaintea afinului şi zmeurului. Durata înfloritului la coacăz este de 10-18 zile, dar perioada de polenizare şi fecundare a florilor este numai de 1-3 zile. Între epocile de înflorire a soiurilor sunt diferenţe mici (2-4 zile). Soiurile de coacăz roşu şi alb sunt autofertile, iar cele de coacăz negru pot fi: autofertile, parţial autofertile sau autosterile.

155

Pentru asigurarea polenizării se vor planta grupat 2-3 soiuri, iar în perioada înfloritului se introduc în plantaţie 3-4 colonii de albine la ha, măsuri ce contribuie la creşterea producţiei şi la obţinerea unor fructe mai mari. În zonele înalte maturarea fructelor are loc la 50-70 zile de la înflorit, funcţie de soi şi condiţiile anului. Soiurile de coacăz negru se maturează cu 10-20 zile mai devreme. Fructul este o bacă de diferite mărimi (0,5-1,5 g) şi forme cel mai des globuloase, de culoare neagră, roşie sau albă. În masa pulpei se găsesc 10-30 seminţe. Potenţialul productiv. Coacăzul rodeşte în anul al doilea de la plantare. Începând din anul al V-lea producţia la soiurile de coacăz negru este de 4-9 tone/ha, iar la cele de coacăz roşu şi alb 10-15 tone/ha. Durata economică a unei plantaţii de coacăz este de 12-15 ani, chiar mai mult dacă se respectă agrotehnica specifică. Cerinţele faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină. Coacăzul negru are pretenţii mici pentru lumină, suportă parţial umbrirea, dar cel roşu este mai pretenţios faţă de lumină. Coacăzul negru poate fi cultivat intercalat în livezile pomicole. Coacăzul reacţionează favorabil şi dă rezultate foarte bune în condiţii de lumină deplină. Cerinţe faţă de căldură. Coacăzul are pretenţii moderate faţă de căldură, reuşind bine în zonele cu intervale cuprinse între 7,5...8,5°C. În perioada repausului coacăzul rezistă până la -20°C...-25°C. Această specie suportă mai greu temperaturile ridicate din timpul verii. Porneşte în vegetaţie la 5°C, legarea fructelor este optimă între 18 şi 20°C. Temperaturi sub 12°C care se menţin mai multe zile produc perturbări în procesul de legare, urmată de căderea în masă a florilor. Gerurile de revenire (-5°C) pot distruge în totalitate florile deschise. Cerinţe faţă de apă. Coacăzul este o specie iubitoare de umiditate. Coacăzul negru dă rezultate bune în zonele cu peste 700 mm precipitaţii, iar coacăzul roşu şi alb chiar şi în zonele cu peste 550 mm dacă în perioada de vegetaţie cad cel puţin 350 mm din care peste 150 mm în lunile mai-iunie. Datorită înrădăcinării superficiale, coacăzul este sensibil la excesul chiar temporar de umiditate. Cerinţe faţă de sol. Coacăzul se dezvoltă bine şi fructifică abundent pe solurile fertile, aluvionare, argilo-nisipoase, argilo-lutoase şi chiar argiloase, bogate în humus şi cu drenaj acvatic satisfăcător. Sunt nepotrivite solurile sărace, nisipoase, precum şi cele acide, sărăturoase sau cu exces de umiditate. La plantare se vor evita locurile bântuite de vînturi puternice, curenţi reci în timpul iernii, care intensifică procesul de evaporare, stânjenesc zborul albinelor şi provoacă scuturarea fructelor. Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor Coacăzul se înmulţeşte prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor, altoiri şi culturi de ţesuturi şi numai în scop de cercetare prin seminţe. În mod curent se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi (18-20 cm), recoltaţi toamna şi plantaţi toamna sau primăvara la 90 cm între rânduri şi 5-6 cm pe rând. Pe 10 m 2 se pot obţine 100-150 butaşi înrădăcinaţi de coacăz negru şi 60100 butaşi înrădăcinaţi de coacăz roşu şi alb.

156

Coacăzul se poate înmulţi şi prin microbutaşi lignificaţi scurţi de 1-2 muguri. Butăşirea, în această situaţie, se face în spaţii speciale pe suporturi speciale. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de coacăz Plantaţiile de coacăz se vor amplasa pe versanţi uniformi, mecanizabili cu panta până la 15-20%. Desfundatul se va face la 45-50 cm, pe curbele de nivel cu subsolaj la adâncimea de 6070 cm. În prealabil se face o fertilizare de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd completată cu 600800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică /ha. Distanţele de plantare trebuie să fie de 2,3-3 m între rânduri şi 1-1,2 m între plante pe rând. Pentru mecanizarea recoltării fructelor distanţele pe rând vor fi de 0,7-0,8 m. În teren desfundat, plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 30 x 30 x 30 cm. În teren nedesfundat dimensiunile gropilor pot fi de 50 x 50 x50 cm. Epoca de plantare optimă este toamna şi numai în cazuri obligate primăvara foarte devreme. Plantarea se face cu 5-6 cm mai adânc decât în pepinieră. După plantare, plantele se udă cu 6-8 litri apă, se muşuroiesc şi se formează la nivelul bilonului. Întreţinerea plantaţiilor de coacăz Sisteme de conducere. Cele mai folosite sunt tufa obişnuită şi tufa aplatizată. Se mai practică conducerea plantelor sub formă de gard fructifer vertical sau în "V". Există şi alte sisteme de conducere, dar care nu se justifică economic. Tăierile de formare. La soiurile cu capacitate mare de lăstărire (Tinker ş.a.) în primăvara anului al doilea de la plantare se aleg trei-patru tulpini care se scurtează de la 2-3 muguri de la bază. În timpul vegetaţiei se reţin 4-6 lăstari bine amplasaţi, iar ceilalţi se suprimă. În următorii trei ani se adaugă similar câte 4-5 tulpini în aşa fel încât în anul 5 planta să aibă 15-20 tulpini crescute din zona coletului. La soiurile cu capacitate mai redusă de ramificare (Costwold Cross, Baldwin etc.), în anii II-IV, din tulpinile reţinute în fiecare an, jumătate se taie în cepi, iar jumătate rămân intacte (fig. 4).

157 Fig. 4. – Formarea tufelor la coacăz

Tăieri de întreţinere şi de fructificare. Efectuarea tăierilor şi reînnoirea elementelor de schelet vor fi determinate de specificul biologic al fiecărui soi, precum şi de vigoarea plantei. Prin tăieri se va urmări un echilibru între creştere şi rodire, înlăturându-se anual tulpinile mai vechi de 5-7 ani. Tototdată, se vor elimina ramurile ce îndesesc exagerat tufa, rupte, atacate de boli şi dăunători etc. Ramificaţiile şi prelungirile anuale ale tulpinilor de bază nu se scurtează, deoarece se înlătură mugurii de rod. Tăierile mai au ca scop şi întreţinerea tufei, care se realizează prin eliminarea de la colet a tulpinilor îmbătrânite, îndepărtarea a 1/3, 1/2 sau 2/3 din lungimea tulpinilor de 2-4 ani, deasupra unei ramuri anuale viguroase (fig. 5).

Fig. 5. – Tăierea plantelor la coacăz

Întreţinerea solului. Coacăzul nu suportă concurenţa buruienilor. De aceea, în primii ani după plantare solul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate. Pe terenurile cu pericol de eroziune, intervalele pot fi cultivate alternativ cu plante agroalimentare cu partea comestibilă în sol. În zonele cu precipitaţii de peste 750 mm intervalele pot fi înierbate, iar pe rândul de plante se poate face erbicidarea. Fertilizarea plantaţiilor. Se face o dată la trei ani cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 400600 kg superfosfat şi 300-400 kg sare potasică. Anual, se aplică 300 kg azotat de amoniu la ha, în două reprize, prima cu 2-3 săptămâni înainte de înflorire şi a doua după legarea fructelor. Combaterea bolilor şi dăunătorilor

158

Cele mai frecvente boli sunt antracnoza coacăzului (Pseudopeziza ribis), făinarea (Spheroteca mass-mae), rugina coacăzului (Cronatium ribicole). Acestea se combat la avertizare, cu ajutorul fungicidelor Dithane M 45 (0,2%), Captadin 50 (0,2%), zeamă sulfocalcică (20%) în perioada de repaus şi 2% în perioada de vegetaţie, zeamă bordeleză 1% şi alte fungicide existente în comerţ. Principalii dăunători ai coacăzului sunt: Sfredelitorul ramurilor (Sesia tipuliformis), păduchi ţestoşi, afide şi păianjeni (tabelul 30). Aceştia se combat atât în perioada de vegetaţie, cât şi în perioada de repaus cu diferite insecticide. Reducerea rezervei biologice de boli şi dăunători se realizează şi prin măsuri de igienă culturală şi agrotehnică.

Tabelul 30. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la coacăz şi agriş (după N Branişte, 2000) Nr trat. 1 2 3

Fenofaza Repaus vegetativ La umflarea mugurilor La infrunzire (3 frunze detaşate)

4

La apariţia inflorescenţelor

5

Când toţi butonii florali sunt liberi La înflorire

6

7 8

Când fructele au mărimea naturală Imediat după recoltarea fructelor

Boala sau dăunătorul

Produse pesticide folosite

Păduchele din San José, ouă de afide, acarieni, defoliatoare etc. Acarieni, afide (ouă), făinare Antracnoză, făinare, acarieni afide etc.

Oleoeekalux (1,5%), Polisulfură de bariu (6,0%) sau zeamă sulfocalcică (20%)

Antracnoza şi făinarea frunzelor, sfredelitorul tulpinilor (G1), defoliatoare etc. Idem tratamentul 4 Antracnoza, făinarea şi rugină, sfredelitorul tulpinilor (G2), defoliatoare etc. Idem tratamentul 4 + Păduchele din San José(G1) Antracnoza, făinarea şi rugină; sfredelitorul tulpinilor (G2), defoliatoare păduchele din San José(G1) etc.

Polisulfură de bariu (1,0%) sau zeamă sulfocalcică (2%) Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Captadin 50 PU (0,25%); Acaricide: Neoron 500 EC (0,1%) +US1 (1,5%) Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Karathane NF 57 (0,2%), Bayleton 25 WP (0,05 %), Saprol 19 EC (0,125%) sau Rubigan 12 EC (0,04%); Insecticide: Sintox 25 EC (0,2%), Nurelle D (0,075%) sau Primor 50 WP (0,1%) Idem tratamentul 4 . Se recomandă alte produse decât la tratamentul precedent Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Dithane M 45 (0,2%) + Afugan (0,1%) sau Nissorun (0,05%); Insecticide: Zolone 35 EC (0,2%), Karate 2,5 EC (0,02%) sau Fastac EC (0,08%) Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Topas C (0,1%) Insecticide: Actellic 50 (0,2%) sau Decis 2,5 EC (0,05%) Fungicide: Captadin 50 PU (0,25%) sau Ziram 75 PU (0,4%); Insecticide: Carbetox 37 Ec (0,5%) Acaricide: Neoron 500 Ec (0,1%), Mitac 20 (0,2%), Peropal (0,1%) sau Omite 57 CE (0,1%)

Particularităţile maturării şi recoltării fructelor Maturarea fructelor are loc eşalonat în ciorchine, dar diferenţele sunt de numai câteva zile. Alegerea momentului optim de recoltare se face în funcţie de specie şi destinaţia producţiei. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat. În general recoltatul manual se efectuează atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă. Recoltarea se face cu rahis, pe timp răcoros, în ambalaje de capacitate mică (0,5 -1,0 kg) sau maxim (5-6 kg).

159

Recoltatul mecanizat se realizează cu ajutorul unei combine speciale care au o productivitate de 8-16 t/schimb. Pentru uniformizarea maturării şi uşurarea desprinderii bacelor se recomandă stropirea plantelor cu ETHREL (300-500 ppm), cu circa 5 zile înainte de data recoltării, sau cu alte substanţe biostimulatoare. Coacăzele fac parte din grupa fructelor foarte perisabile, de aceea, imediat după recoltare se recomandă păstrarea acestora în condiţii optime (T=0°C, U.R.= 90-95% etc.).

CULTURA ZMEURULUI Rubus ideaus L.

Fam. Rosaceae Subfam. Rosoideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire Importanţa culturii Zmeurul se cultivă pentru fructele sale deosebit de apreciate atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare sub formă de dulceaţă, compot, gem, sirop, suc, îngheţată etc. Această valoare ridicată este dată de conţinutul complex al fructelor: 4,5-10,6% zaharuri, 1,1-2,3% acizi organici, 0,5-2,8% pectine, 1,2% proteine, săruri de K, P, Ca, Mg, Mn, Na, Zn, Cu, Fe, etc., vitamina B1,B2,D,P,C (25mg/100g). Fructele, lăstarii şi frunzele tinere se folosesc în industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente sau ceaiuri împotriva, anginei, amigdalite, diareei etc. Specia are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivată în diferite condiţii de la şes până la altitudini foarte mari (peste 1000 m). Datorită drajonării puternice şi a sistemului radicular ramificat şi destul de profund, zmeurul este şi o plantă care combate eroziunea solului, valorificând în acelaşi timp solurile subţiri, sărace şi improprii altor culturi. Plantaţia de zmeur intră repede pe rod şi permite recuperarea investiţiilor în timp scurt. Originea şi arealul de cultură Cercetările au demonstrat că majoritatea speciilor de zmeur s-au format în estul Asiei, de unde apoi s-au răspândit în toată zona temperată, în special în emisfera nordică (Europa, Asia, America de Nord), unde se întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică. De asemenea, se întâlneşte mai rar şi în vegetaţia zonelor înalte tropicale din emisfera sudică precum şi în Oceania. Pe plan mondial cultura zmeurului este în creştere, obţinându-se în prezent peste 300.000 t din care peste 50% se obţin în Europa. Dintre ţările mari producătoare sunt: Rusia

160

(90.000 t), ex. Iugoslavia (40.000 t), Polonia (40.000 t), Germania (20.000 t), Anglia (11.000 t), etc. În ţara noastră această cultură este răspândită în special în zonele înalte, bogate în precipitaţii. Există în prezent în ţara noastră peste 1500 ha plantate cu zmeur din care cca. 110 ha se întâlnesc în gospodăriile individuale din judeţele Argeş, Vâlcea, Harghita, Covasna, Cluj, Suceava, Mureş, etc. Cultura zmeurului la noi în ţară a cunoscut o dezvoltare importantă până în anii ’90, după care a înregistrat o decădere foarte mare. În prezent, există tendinţa reconsiderării acestei culturi. Cele peste 1000 t ce se obţin şi comercializează în prezent în România provin în cea mai mare parte din flora spontană.

Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor Pe plan mondial există peste 3000 de specii ce aparţin genului Rubus şi subgenului Idaeobatus, dintre care numai în ţara noastră se întâlnesc peste 180 specii în flora spontană (I. Nyaradi). Din această multitudine de specii doar câteva prezintă importanţă deosebită în crearea de soiuri. Rubus idaeus L. – zmeurul comun cu două varietăţi: Rubus idaeus L. – var. vulgatus Arheu – zmeurul roşu european, din care au rezultat soiurile europene; Rubus idaeus L. – var. strigosus – zmeurul roşu pufos american, din care au rezultat soiurile americane. Din încrucişarea celor două subspecii au rezultat majoritatea soiurilor de zmeur roşu. Rubus Occidentalis – zmeurul negru american, nu drajonează, formează fructe negre, pe tulpini subţiri, lungi şi arcuite. A contribuit la obţinerea soiurilor americane. În Europa, America şi Asia în programele de ameliorare se mai folosesc şi alte specii cum ar fi: R. articus, R. odoratus, R. spectabilis (din America de Nord), R. iasiostylus (din Asia), etc. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea zmeurului Programele de ameliorare din principalele centre au ca obictive următoarele: - creşterea plasticităţii ecologice reprezentată prin: rezistenţa la temperaturi scăzute, în zonele nordice, rezistenţă la amplitudinile mari de temperatură din zonele temperate continentale, rezistenţă la arşiţă şi secetă, necesar redus de frig pentru zonele mediteraniene; -îmbunătăţirea unor însuşiri şi caractere ale plantei: port erect şi rigid, vigoarea mai slabă, spinozitatea redusă, productivitate ridicată, rezistenţă la boli şi dăunători, maturare grupată a fructelor în cadrul inflorescenţei şi a soiului, drajonare modestă; -extinderea sezonului de maturare a fructelor prin crearea de soiuri extratimpurii sau tardive; -calitatea superioară a fructelor: culoare intensă, fermitate, suculenţă, aromă, gust, conţinut ridicat în elemente nutritive, absenţa sarmenţilor şi a perilor stacei etc. Pentru fiecare din aceste obiective există suficiente surse de gene. Ca metode de ameliorare se folosesc cele clasice (hibridările intra şi interspecifice). Compatibilitatea la încrucişare dintre diferite soiuri de zmeur depinde de apartenenţa genitorilor şi de constituţia lor genetică.

161

În general hibrizii sunt fertili sau parţial fertili. Hibridările dintre zmeur (diploid) şi mur (hexaploid) au reuşit numai în cazul când soiurile de mur au avut în constituţia lor genetică şi genoame de zmeur. Lipsa spinilor este dată în general de genitorii materni iar remontanţa se obţine numai dacă ambii genitori sunt remontanţi. Sortimentul de soiuri Deşi există foarte multe specii de genuri Rubus, totuşi numărul de soiuri valoroase este destul de restrâns. În România, pentru anul 2000 au fost admise la înmulţire un număr de 8 soiuri dintre care 2 româneşti şi 6 străine. 1. Citria – soi românesc (Cayuga x Ors Seedling, 1996), productiv (9-11 t/ha), tulpini viguroase (1,5-2 m) şi erecte, cu spinozitate redusă, rezistent la ger şi boli. Fuctele sunt mijlocii (2,5-3 g), scurt conice, galbene portocalii. Maturarea: VI/4. 2. Cayuga – soi american, foarte vechi (1911), viguros (1,5-2 m), drajonează puternic, este rezistent la ger (-25 ºC) şi la temperaturile ridicate din timpul verii, este rustic, tolerant la boli, mediu productiv (5-6 t/ha). Fructul este ferm, mijlociu ca mărime (2-4 g), sferic sau ovosferic, de culoare roşie-cărămizie, pulpa este gustoasă, plăcut acidulată şi aromată. Maturarea: VI/4. 3. Englezesc A1 – soi originar din Anglia, de vigoare medie (1,5 m), rezistent la ger, şi secetă, sensibil la boli, productiv (8-9 t/ha). Fructele sunt mari sau foarte mari, conice, roşii, suculente, plăcute la gust. Se pretează pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturare: VII/1-2. 4. Malling Expoit – soi englezesc, cu tulpini viguroase (2 m), cu tendinţă de ramificare, sensibil atât la gerurile din timpul iernii cât şi la căldurile excesive. Fructele sunt alungite sau tronconice, de culoare roşie deschis, cu pulpa fermă, gustoasă. Maturarea: VII/1-2. 5. Newburg – soi american, semiviguros, productiv, drajonează mult. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), conic-alungite, colorate în roşu-intens, mate, cu pulpa suculentă, dulce, plăcut acidulată, aromată. Maturarea: VII/2-3. 6. Rubin bulgăresc – soi originar din Bulgaria, vechi şi mult răspândit în cultură şi în ţara noastră, productiv (7-11 t/ha), de vigoare medie, cu tulpini lungi şi groase, puţine la număr, cu capacitate slabă de drajonare, mediu rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mare, conic, rubiniu, cu pulpa compactă, mediu suculentă, slab aromată, gustoasă, cu seminţe mari. Bun şi pentru congelare. Maturare: VII/4. 7. Ruvi – soi românesc (Rubin bulgăresc x Viking, 1996), viguros, cu tulpini erecte, lungi (1,8-2 m), productiv (7-9 t/ha), rezistent la ger, mediu rezistent la boli. Fructele sunt mari (3-4 g), de calitate bună, conic-trunchiate, roşii-violaceu. Maturarea: VII/4. 8. The Latham – soi american, vechi, viguros, drajonează puternic, rezistent la ger secetă, sensibil la făinare şi putregaiul fructelor. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), sferice, sau conico-sferice, roşii-carmin cu luciu alb; pulpa este suculentă, mediu consistentă, slab aromată, de calitate medie. Este destinat în special industrializării. Maturarea: VII/4. Soiuri remontante Romy – soi elveţian, semiviguros, drajonează puternic, productiv (8-10 t/ha), sensibil la viroze şi ger. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), roşii-violaceu, aromate plăcute la gust. Maturarea: începând din iunie până în septembrie, cu două vârfuri (VI şi IX). Lloyd George – soi englezesc, viguros, cu fructe mari, roşii intens, conic-alungite, de calitate bună.

162

September – soi american, semiviguros, rezistent la ger şi secetă, productiv, sensibil la boli. Fructul este mijlociu, conic sau trunchiat-alungit, carmin-vişiniu. Maturarea: prima recoltă în iunie, a II-a recoltă în septembrie-octombrie. Alte soiuri existente în cultură: Taylor, Malling Jewel, June, Indian Summer, Malling promise, Golden Queen etc. Particularităţi de creştere şi fructificare Zmeurul este un semiarbust, ce creşte spontan sau cultivat şi are caracteristici specifice. Partea hipogee - este reprezentată de un rizom (tulpina subterană), din care pornesc rădăcini adventive, fibroase, situate în stratul de sol de 10-30 cm. Unele rădăcini pot pătrunde în sol până la 80-100 cm. Pe toată lungimea rădăcinilor se diferenţiază încă din luna iunie muguri adventivi, care vor da naştere drajonilor în anul următor. Aceştia au rolul de a înlocui tulpinile care au fructificat, reînnoind anual organele aeriene ale plantei. Drajonii îşi formează sistem radicular propriu, devenind independenţi de planta mamă. Partea epigee este formată din mai multe tulpini de 1-2 m, cilindrice, de aceeaşi grosime, cu o durată de viaţă de 2 ani, în primul an cresc, iar în anul al II-lea rodesc, apoi se usucă. Majoritatea soiurilor au tulpinile erecte, destul de rezistente dar necesită sistem de susţinere, sunt acoperite cu ghimpi aciculari. Sunt şi soiuri fără ghimpi. Lăstarii sunt fără gimpi la ambele tipuri de soiuri. Mugurii – se formează la baza peţiolului, grupat din care creşte numai unul. La baza tulpinii se formează muguri vegetativi, în treimea mijlocie micşti, iar în treimea superioară de rod. Inflorescenţele - sunt alcătuite din 4-15 flori hermafrodite autofertile şi nectarifere. Polenizarea este entomofilă. Zmeurul înfloreşte la 50-60 zile de la umflarea mugurului de rod, începând din vârful lăstarului şi progresează bazipetal, având o durată de 3-4 săptămâni. Fructul – este fals, compus din mai multe drupeole aşezate în jurul unui receptacol, poate avea diferite culori şi forme. În cultură se întâlnesc soiuri neremontante (care dau o singură recoltă pe an) şi soiuri remontante (cu două recolte pe an). Acestea din urmă sunt foarte puţine şi nu dau rezultate în zonele mai reci, deoarece a doua recoltă nu ajunge la maturitate. Ciclul anual Perioada de repaus este destul de profundă, începe după căderea fiziologică a frunzelor şi se continuă până primăvara târziu. Perioada de vegetaţie se desfăşoară pe parcursul a 180200 zile. Zmeurul înfloreşte de regulă în cursul lunii mai (în funcţie de zonă), scăpând de îngheţurile târzii de primăvară. Creşterea şi maturarea fructelor se face într-un ritm intens 30-35 zile. Potenţialul productiv. Durata de exploatare economică a unei plantaţii este de 10-12 ani, cu o producţie medie de 6-12 t/ha, la început mai mică, maximă la 4-10 ani, apoi descrescătoare. Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici Lumina - influenţează pozitiv calitatea fructelor. Este o specie exigentă faţă de lumină. De aceea zmeurul se va planta pe versanţii cu expoziţie favorabilă. De asemenea, direcţia rândurilor se va orienta în aşa fel încât să valorifice la maximum lumina, mai ales în zonele înalte. Temperatura - poate fi un factor limitativ pentru cultura zmeurului. Acesta nu suportă temperaturi excesiv de scăzute (-20 … -25°C) în perioada de repaus, dar nici extrem de

163

ridicate în perioada de vegetaţie. Cultura reuşeşte bine în zone cu ierni blânde şi veri în care temperatura medie nu depăşeşte 16-17°C. Pentru desfăşurarea normală a înfloritului necesită 580-600ºC. Temperatura solului nu trebuie să depăşească 16ºC. Dacă, toamna este rece şi umedă, lignificarea tulpinilor este deficitară iar rezistenţa la ger scade până la -15ºC. Umiditatea reprezintă unul din factorii principali de care depinde reuşita culturii zmeurului. Este o specie cu pretenţii mari faţă de umiditate. Se recomandă a se cultiva în zone cu 700-1000 mm precipitaţii anuale, bine repartizate în perioada de vegetaţie (iunie-august). În caz contrar, este absolut obligatorie irigarea. Excesul de apă (băltirea) este, de asemenea, dăunător putând provoca asfixierea rădăcinilor. Pânza de apă freactică trebuie să fie la peste 80 cm. Zmeurul creşte şi se dezvoltă bine în zone în care umiditatea relativă este mai mare. Solul cel mai recomandat pentru cultura zmeurului este cel nisipo-lutos, bogat în humus, cu bună capacitate de reţinere a apei şi bine aerisit, cu pH = 5,6-6,5, cu subsol permeabil şi cu o grosime de cel puţin 50 cm, bogat în azot şi proteine. Este sensibil la deficitul în Fe şi Mn. Nu sunt recomandate solurile sărace, foarte grele, reci, sau uscate şi calcaroase. Curenţii de aer, iarna pot mări pagubele prin îngheţ, vara măresc seceta atmosferică etc. Totuşi lipsa totală a acestora favorizează apariţia bolilor şi măreşte pericolul îngheţurilor târzii de primăvară. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină şi despărţirea tufelor. Drajonii se obţin în plantaţiile specializate (10.000 – 14.000 plante/ha), înfiinţate şi întreţinute corespunzător unor plantaţii elită. După doi ani dintr-o astfel de plantaţie se obţin 150.000 – 200.000 de drajoni înrădăcinaţi bine. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină - se practică mai ales la soiurile care nu drajonează sau drajonează foarte puţin. Butaşii se recoltează toamna (10-12 cm) şi se plantează primăvara în rigole adânci (8-10 cm). Înmulţirea prin despărţirea tufelor – se foloseşte rar, în cazul plantelor, valoroase, în grădinile individuale. Prinderea la plantare este slabă iar plantele sunt în general debile. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor Pentru eşalonarea maturării şi a perioadei de recoltatare, într-o parcelă se vor planta 3-4 soiuri cu diferite perioade de maturare. La pregătirea terenului se va fertiliza intens cu îngrăşăminte organice şi minerale, deoarece după intrarea pe rod lucrarea se efectuează cu greutate datorită drajonării puternice. Funcţie de nivelul de aprovizionare a solului se vor efectua fertilizarea cu 60-80 t gunoi de grajd, 600800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică/ha. Desfundatul se face la 40-50 cm, cu subsolaj.

Pe terenurile cu panta peste 20%, se amenajează terase pe care se vor planta minimum două rânduri, iar pe cele cu panta sub 20%, zmeurul se plantează sub formă de gard fructifer, pe direcţia curbelor de nivel. Distanţele de plantare sunt de 2,5-3 m între rânduri şi 0,5 m pe rând. Plantarea drajonilor se efectuează toamna sau primăvara foarte timpuriu în gropi de 40 x 40 x 40 cm sau în şanţuri astfel încât coletul să fie la suprafaţa solului. În prealabil drajonii se fasonează la 20-25 cm şi se mocirlesc.

164

După plantare, drajonii se muşuroiesc şi se scurtează la nivelul muşuroiului sau bilonului. Sistemul de conducere. Majoritatea soiurilor de zmeur necesită sistem de susţinere (fig. 6 - 7).

Fig. 6. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu un cuplu de sârme duble

Cel mai utilizat sistem este spalierul cu două sau trei sârme duble, fixate de stâlpi din beton sau lemn. Primul rând de sârme se aşază la 60 cm faţă de sol, iar cel de-al II-lea la 1,2 m de sol. Pentru soiurile cu port înalt se foloseşte spalierul cu trei rânduri de sârme distanţate la 50 cm una de alta. În acest sistem se realizează benzi continui cu grosimea de 40-50 cm. Cultura sub formă de gard fructifer se realizează fără sistem de susţinere. Se folosesc soiuri cu tulpini erecte groase (The Lathan, June, Indian Summer etc. care se autosusţin. Densităţile mari, în ambele cazuri, conduc la producţii calitativ inferioare.

Fig. 7. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu două cupluri de sârme duble

Fig. 8. – Susţinerea zmeurului prin legare pe un singur arac

165

Conducerea sub formă de evantai pe spalier sau araci (fig. 8). Tulpinile se palisează în poziţie aproape orizontală, jumătate într-o parte jumătate în cealaltă. Cultura pe araci (fig. 9) - se foloseşte pe suprafeţe mici în grădinile individuale.

Fig. 9. – Susţinerea zmeurului pe araci, în evantai

Cultura cu spalier de tip olandez – se folosesc două rânduri de spalier cu câte o sârmă Tulpinile se arcuiesc şi se leagă jumătate de o sârmă jumătate de cealaltă. Întreţinerea solului În plantaţiile de zmeur se recomandă ogorul lucrat, iar începând din anul al II-lea se poate şi erbicida însă cu precauţie. Aceasta, deoarece sistemul radicular al zmeurului este puternic ramificat şi superficial şi nu suportă nici un fel de concurenţă. Doar în primul an după plantare se pot folosi culturi intercalate de talie mică şi care se recoltează timpuriu (fasole, mazăre, cartofi, spanac, salată). Fertilizarea de bază se efectuează la planta premergătoare. Fertilizarea plantaţiilor de zmeur se efectuează o dată la 3-4 ani cu 20-40 t gunoi de grajd/ha şi anual cu 300-400 kg superfosfat cu 200-300 kg sare potasică. Îngrăşămintele cu azot se aplică în două reprize: primăvara devreme după dezgheţarea solului şi imediat după înflorit. În primii doi ani, pe un teren fertil nu este necesar să se fertilizeze. Irigarea plantaţiilor – Lipsa apei din sol are consecinţe negative asupra drajonării, asupra diferenţierii mugurilor de rod, asupra înfloritului şi legării fructelor şi în final asupra producţiei şi calităţii acesteia. Zmeurul are nevoie de apă în cantităţi moderate pe tot parcursul vegetaţiei, mai puţin toamna. De aceea, zmeurul se va uda de 4-6 ori cu câte 300-400 m 3/ha. Irigarea de toamnă prelungeşte vegetaţia şi împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului. Tăierile. - În primăvara anului următor plantării, tulpinile se scurtează la 0,8-1 m lungime, se îndepărtează şi ramurile purtătoare de rod pentru fortificarea sistemului radicular şi stimularea drajonării. Începând cu anul al II-lea, se vor înlătura tulpinile de 2 ani care au rodit (imediat după recoltare). Totodată, se înlătură şi tulpinile anuale de vigoare slabă. Primăvara, după trecerea pericolului de îngheţ, tulpinile se răresc (12-16 buc/m liniar) şi se scurtează la 1,5-1,7 m. Tulpinile soiurilor din grupa Malling, la care mugurii de rod se formează, în general, pe treimea superioară nu se scurtează. La soiurile remontante tăierile se fac după aceleaşi criterii ca şi la cele obişnuite, cu deosebirea că după maturarea fructelor din prima recoltă se înlătură vârful care a rodit. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Bolile care provoacă cele mai mari pierderi sunt: - pătarea brună a lăstarilor (Didynella applanta), antracnoza (Elsinoe nelleta) şi putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea). Combaterea acestor boli se realizează prin măsuri de igienă culturală şi tratamente fitosanitare (tabelul 31).

166 Tabelul 31. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la zmeur (după N Branişte, 2000) Nr trat. 0 1

Fenofaza 1 Repaus vegetativ

Boala sau dăunătorul

Produse pesticide folosite

2 Păduchele din San José, ouă de afide, acarieni etc. Antracnoza zmeurului, pătarea brun-violacee a ramurilor, acarieni, insecte defoliatoare, afide. Pătarea brună a ramurilor, pătarea albă a frunzelor, acarieni, gărgăriţa florilor, afide etc.

3 Oleoekalux (1,5%) sau Polisulfură de bariu (6,0%) Fungicid : un produs cupric. Turdacupral 50 PU (0,2%), zeamă bordeleză (0,5%)+ Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75 (0,¤%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1% Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75 (0,¤%) sau Captadin 50 PU (0,2%) + Metoben 70 (0.1%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1% Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Metoben 70 (0,1%) sau Topsin M 70 (0,1%) + Insecticid: Decis 2,5 EC (0,025%) Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Topas 100 EC (0,08%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%) + Insecticide: Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%) Fungicide :Ronilan 50 WP (0,1%), Sumilex 50 WP (0,1%) sau Rovral 50 WP (0,1%) + Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%) Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4 %), Ziram75 (0,¤%)sau Captadin 50 PU (0,2%) + Insecticid: Carbetox 37 CE (0,5%)

2

La umflarea mugurilor

3

La înfrunzire

4

La înălţarea inflorescenţelor

Făinare, pătarea brună a ramurilor, antracnoză, gărgăriţa florilor, gândacul zmeurului etc.

5

La începutul înfloritului

Putregaiul fructelor, pătarea albă a frunzelor, rugina, făinare, gândacul zmeurului, etc.

6

La începutul scuturării petalelor

Idem tratamentul 5

7

La mărimea normală a fructelor

8-9

După recoltarea fructelor ( la avertizare)

Putrgaiul fructelor, făinare, rugină, pătarea albă a frunzelor, pătarea brună a ramurilor etc. Antracnoza ramurilor, pătarea brun-violacee a ramurilor, Păduchele din San José,

Dăunătorii cei mai periculoşi sunt: gărgăriţa mugurilor de zmeur (Anthonomus rubiidaei), gândacul mic al florilor de zmeur (Byturus tomentosus), acarienii etc. Combaterea acestora se face la avertizare cu insecticide specifice existente în comerţ. Recoltarea fructelor. Zmeura se recoltează la maturitatea de consum, deoarece această specie nu are perioadă de postmaturaţie. Recoltarea fructelor se face manual, fără receptacul sau cu tot cu receptacul, în ambalaj de capacităţi mici (0,1-0,5 kg), care se aşază în lădiţe. Zmeura este un fruct excesiv de perisabil, de aceea se va manipula, transporta şi depozita cu mare precauţie. Când este destinată industrializării, recoltarea se poate face şi în găleţi, iar depozitarea în butoaie închise ermetic. Totuşi, 3-5 zile se poate păstra în depozite frigorifice la temperatura de 0°C şi U.R. de 80-90%. Pe plan mondial există preocupări pentru recoltarea mecanizată a zmeurii.