Rez-sub-consular

SUBIECTE DREPT DIPLOMAT SI CONSULAR I. Diplomaţia: noţiune, caracteristici, definiţie. Dreptul diplomatic: rol, caractere, izvoare

 Definiţi noţiunea de diplomaţie 1. Definiţia diplomaţiei reţinută de doctrina contemporană: Activitate oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată prin negocieri, corespondenţă şi alte mijloace specifice, în scopul realizării obiectivelor de politică externă ale statului şi a apărării drepturilor şi intereselor statului (şi cetăţenilor săi) în străinătate 2. Definiţia dreptului diplomatic: totalitatea normelor juridice care guvernează statutul, sarcinile şi atribuţiile organelor de stat competente a întreţine relaţiile externe.

 Izvoarele dreptului diplomatic a) Fiind o ramură a dreptului internaţional public, izvoarele dreptului diplomatic sunt identice cu ale acestuia: - cutuma; - tratatul; - principiile generale de drept; - în mod subsidiar jurisprudenţa şi doctrina. • cutuma şi tratatul sunt considerate izvoarele principale ale dreptului diplomatic; • în cazul diplomaţiei multilaterale, actele interne ale organizaţiilor internaţionale deţin un loc important în rândul izvoarelor; • o caracteristică a dreptului diplomatic este aceea că legile interne pot constitui izvor al dreptului diplomatic, în măsura în care acestea reglementează procedurile interne de înfiinţare a misiunilor diplomatice, de numire a agenţilor diplomatici. b) Cutuma - a reprezentat primul izvor al dreptului diplomatic, datorită faptului că modul de formare a normelor dreptului diplomatic (practica, uzanţe) le-a impus acest caracter. • până la codificarea prin Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961, nu a existat, practic, un corp de norme scrise ale dreptului diplomatic. c) Tratatul - codificarea dreptului diplomatic

II. Reguli aplicabile diplomaţiei bilaterale. 1.Noţiunea relaţiilor diplomatice – definiţie, elemente definitorii - Relaţiile diplomatice apar definite ca fiind: „conducerea, prin intermediul organelor reprezentative şi prin mijloace paşnice, a relaţiilor externe ale unui subiect de drept internaţional cu oricare alt subiect sau subiecte." Relaţiile diplomatice constituie expresia generală a existenţei unor relaţii normale între state. • lipsa relaţiilor diplomatice poate fi dovada unor tensiuni politice între două state; • unii autori au susţinut punctul de vedere că lipsa relaţiilor diplomatice ale unui anumit stat sau existenţa unor relaţii foarte restrânse pot pune sub semnul întrebării independenţa acelui stat; -Din elementele definitorii ale relaţiilor diplomatice reţinem: - părţile în relaţiile internaţionale sunt statele şi alte subiecte de drept internaţional (mişcările de eliberare naţională, Sfântul Scaun); relaţiile diplomatice au caracter permanent

2. Stabilirea relaţiilor diplomatice a) Este necesară sublinierea distincţiei între „stabilirea relaţiilor diplomatice" şi „înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente într-un anumit stat". b) Dreptul internaţional nu reglementează expres condiţiile stabilirii relaţiilor diplomatice, însă din practica statelor şi din doctrină s-a desprins ideea că pentru stabilirea acestor relaţii este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: - entităţile între care se stabilesc relaţiile diplomatice să aibă personalitate juridică în dreptul internaţional; - cele două state sau guvernele celor două state să se fi recunoscut reciproc; să existe un acord în sensul stabilirii relaţiilor diplomatice Existenţa personalităţii juridice de drept internaţional a) Calitatea de subiect de drept internaţional (existenţa personalităţii juridice de drept internaţional) are drept consecinţă capacitatea unei entităţi de a fi titular de drepturi şi obligaţii în dreptul internaţional (capacitatea juridică internaţională). Subiectul de drept internaţional primar este statul. Alături de acesta, au această calitate: organizaţiile internaţionale, popoarele - ca titulare ale dreptului la autodeterminare, mişcările de eliberare naţională, alte entităţi (Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta). Acordul între cele două subiecte de drept internaţional a) Această condiţie este prevăzută de art. 2 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice, care prevede că „Stabilirea de relaţii diplomatice între state [...] se face prin consimţământul mutual. b) Dacă recunoaşterea reprezintă un act politico-juridic, Acordul prin care se exprimă

consimţământul statelor reprezintă un act eminamente juridic; c) Forma în care se poate exprima acest acord de voinţă poate fi: - un tratat solemn; - un acord prin schimb de note sau scrisori. d) în doctrină se susţine existenţa unei obligaţii generale a statelor de a stabili relaţii diplomatice cu celelalte state, argumentul fiind reprezentat de principiul dreptului internaţional constând în îndatorirea statelor de a coopera între ele, stipulat de Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 2625 din 24 octombrie 1970.

3. Încetarea relaţiilor diplomatice a) Reprezintă un act unilateral prin care un stat decide să pună capăt relaţiilor sale diplomatice cu alt stat. b) Motivele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi reprezentate de: - reacţia împotriva unui act ilicit sau faţă de violarea unui drept; - reacţia provocată de comportarea inamicală a unui stat sau de strângerea relaţiilor cu anumit terţ stat (doctrina Hallstein); Pe scurt, se poate afirma că ruperea relaţiilor diplomatice se poate datora: - unor cauze politice; unor cauze juridice d)Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă un act cu o dublă natură: pe de o parte reprezintă un act juridic, pe de altă parte un act politic. Războiul a) De regulă, războiul antrenează automat ruperea relaţiilor diplomatice. Este necesară precizarea distincţiei între „starea de război", ca stare de drept, rezultată în urma declarării războiului, şi „acţiunea de război", ca situaţie de fapt. b) Starea de război antrenează ruperea relaţiilor diplomatice, chiar dacă nu este urmată de acţiune de război (exemplu: între România şi Bulgaria, în 1913, a existat stare de război, fără acţiune de război). c) Acţiunea de război, antrenează, de regulă, ruperea relaţiilor diplomatice, însă există situaţii când acestea pot fi menţinute (de exemplu, conflictul chino-japonez din 1931-1932 sau conflictul între India şi Pakistan din 1965). Ruperea relaţiilor diplomatice ca act concertat în cadrul unei alianţe sau a unui bloc politic a)

Ruperea relaţiilor diplomatice poate fi cerută de o organizaţie internaţională - în acest caz ea capătă forma unei sancţiuni colective Elementele caracteristice ale ruperii colective a relaţiilor diplomatice cerute de o organizaţie internaţională sunt: - preeminenţa respectivei organizaţii faţă de fiecare stat; - existenţa unei obligaţii juridice care incumbă statelor membre;

- caracterul de sancţiune al măsurii aplicate în mod colectiv. c) Ruperea relaţiilor diplomatice în mod colectiv poate căpăta însă şi forma unei acţiuni politice concertate. în această situaţie, nu se poate vorbi despre o obligaţie juridică. Un exemplu de astfel de acţiune concertată a fost ruperea de către statele arabe a relaţiilor diplomatice cu Franţa şi Marea Britanie, ca urmare a intervenţiei acestora împotriva Egiptului în timpul crizei Canalului Suez din octombrie-noiembrie 1956. Efectele ruperii relaţiilor diplomatice constau în: a) întreruperea raporturilor oficiale între cele două state; b) închiderea misiunilor diplomatice ale statelor respective; c) statutul juridic al agentului diplomatic nu încetează; de asemenea, se menţine inviolabilitatea localului misiunii diplomatice şi a arhivelor acesteia; drepturile şi bunurile cetăţenilor unuia dintre state pe teritoriul celuilalt stat rămân neafectate 2.Suspendarea relaţiilor diplomatice a) Atât suspendarea, cât şi ruperea relaţiilor diplomatice sunt forme de încetare (temporară sau definitivă) a acestora fiind necesar acordul de voinţă al statelor pentru reluarea lor. b) Suspendarea relaţiilor diplomatice se individualizează prin următoarele trăsături: spre deosebire de ruperea relaţiilor diplomatice, suspendarea poate interveni ca urmare a unui fapt neaşteptat sau a unor impedimente temporare

III. Misiunile diplomatice permanente: noţiune, clasificare, raportul de misiune diplomatică, categorii de misiuni diplomatice permanente, structura şi organizare

1.Clasificarea reprezentanţelor diplomatice În funcţie de durata lor, distingem: - reprezentanţele diplomatice permanente; - reprezentanţele diplomatice temporare. Apărută în secolul al XV-Iea în Italia - în principal în Veneţia - reprezentanţa permanentă a devenit, treptat, forma principală de reprezentare diplomatică. Ea s-a generalizat după Pacea Westphalică (1648), când, instituirea unui echilibru european a „obligat" statele europene să se supravegheze reciproc. De asemenea, o altă categorie de reprezentanţe temporare este reprezentată de misiunile conduse de persoane cu responsabilitate politică direct

În funcţie de scopul sau obiectul lor, distingem; - reprezentanţa pentru negocieri politice {mission a caractere politique); - reprezentanţa trimisă pentru scop de ceremonial (de ceremonie); - reprezentanţa trimisă pentru a comunica un gest (d'obedience) sau pentru a comunica schimbări intervenite în conducerea unui stat (d'etiquette). .

2. Noţiunea de „misiune diplomatică" (permanent Misiunea diplomatică este organul unui subiect de drept internaţional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu întreţinerea relaţiilor diplomatice cu acel subiect. - existenţa misiunii nu poate fi afectată de schimbările ce intervin în personalul său; - misiunea are privilegii şi imunităţi proprii, distincte de cele acordate membrilor acesteia. -

3.Raportul de misiune diplomatică Elementele raportului de misiune diplomatică sunt: - Subiectele raportului de misiune diplomatică: statul acreditant (trimiţător) şi statul acreditar (primitor); - Obiectul raportului de misiune diplomatică: relaţiile diplomatice dintre cele două state; - Conţinutul raportului de misiune diplomatică: totalitatea drepturilor şi obligaţiilor legate de crearea, funcţionarea şi încetarea misiunilor diplomatice ale celor două state

4.Categoriile de misiuni diplomatice In funcţie de subiectele de drept internaţional între care se întreţin relaţiile diplomatice: operăm distincţia între misiunile între state (diplomaţie bilaterală) şi misiunile între alte subiecte de drept internaţional - între state şi organizaţii internaţionale, între organizaţii internaţionale (diplomaţia multilaterală). În cadrul diplomaţiei bilaterale sunt cuprinse: - ambasada; - nunţiatura apostolică; - legaţia; - internunţiatura; - înaltul Comisariat. a) Ambasada este misiunea diplomatică cea mai importantă atât ca rang (având rangul cel mai înalt), cât şi ca frecvenţă (fiind cel mai des folosită şi tinzând spre exclusivitate), În trecut, ambasadele funcţionau numai în relaţiile dintre marile puteri; astăzi, peste 99% din misiunile diplomatice între state sunt ambasade.

5.Structura şi organizarea misiunii diplomatice Structura şi organizarea internă a unei misiuni diplomatice este de competenţa exclusivă a statului acreditant. În majoritatea situaţiilor, ele sunt determinate de mărimea, capacitatea şi interesele statului acreditant şi de importanţa pe care o prezintă statul acreditar pentru acesta. În absenţa unor norme generale şi a unei practici uniforme, se poate totuşi evidenţia o schemă generală a structurii misiunii diplomatice, care cuprinde următoarele subdiviziuni; - cancelaria; - secţia politică; - secţia economică şi comercială; - secţia culturală; - secţia consulară; - biroul de presă; - biroul ataşatului militar; - biroul ataşatului de afaceri interne. .1. Cancelaria este compartimentul cel mai important al misiunii diplomatice, unde sunt primite, pregătite şi transmise actele care sunt de competenţa şefului de misiune.Cancelaria coordonează activitatea celorlalte secţii ale misiunii şi păstrează arhivele şi codurile diplomatice. Cancelaria este condusă de un consilier sau de un secretar I, funcţionari diplomatici cu rang imediat inferior şefului de misiune, care răspund direct în faţa acestuia si care îl înlocuiesc în caz de absenţă (ca însărcinat cu afaceri a.i.). 2. Secţia politică are rolul de a gestiona problemele politice şi cele de ordin general: atât cele interne, ale statului acreditar, cât şi cele internaţionale (care în prezent ocupă un rol din ce în ce mai important în activitatea unei misiuni diplomatice). Problemele politice sunt în mod normal tratate cu autorităţile statului acreditar, în primul rând cu M.A.E., însă nu se poate face abstracţie de necesitatea întreţinerii unor relaţii cu membrii cercurilor politice locale sau străine: membrii partidelor politice, presa, diferite grupuri de influenţă, corpul diplomatic străin acreditat în acel stat etc. 3. Secţia economică şi comercială se ocupă cu dezvoltarea relaţiilor economice, în general, şi a celor comerciale, în special, între statul acreditant şi statul acreditar. Principalele funcţii ale secţiilor comerciale pot fi rezumate astfel: - funcţia de informare cu privire la situaţia economică şi raporturile comerciale ale statului acreditar şi de studiere a pieţei - sub principalele ei aspecte: producţia, consumul, situaţia financiară; - funcţia de asistenţă: misiunea pregăteşte şi negociază sau participă la negocierea acordurilor comerciale; - funcţia de prospectare a posibilităţilor concrete de amplificare şi diversificare a schimburilor comerciale;

- funcţia de promovare a comerţului, care merge de la realizarea publicităţii până la participarea la târguri, expoziţii, relaţii cu cercurile de afaceri etc. În structura unor misiuni diplomatice intră un birou financiar, care are ca sarcină studierea politicii financiare locale (politica valutară, investiţii străine). 4.

Secţia (biroul) ataşatului cultural are ca principal rol:

- promovarea în statul de reşedinţă a culturii naţionale a statului acreditant; - dezvoltarea colaborării în domeniul cultural-ştiinţific; - participarea la elaborarea acordurilor culturale si supravegherea aplicării lor; - difuzarea de materiale, organizarea de manifestări artistice, expoziţii. 5. Secţia (biroul) de informare şi presă a primit un rol din ce în ce mai important, în condiţiile creşterii rolului şi importanţei informaţiei sub un triplu aspect: obiect, audienţă şi tehnica de transmitere. În aceste condiţii, obiectul informaţiei care face obiectul activităţii biroului de presă s-a lărgit continuu. Activitatea biroului de presă se desfăşoară în două direcţii principale: - spre interior, spre statul acreditant. biroul de presă studiază presa locală din statul acreditar, redactând rapoarte şi buletine informative trimise instituţiilor statului acreditant; - spre exterior, spre statul acreditar: biroul de presă stochează şi transmite date utile presei locale din statul acreditar cu privire la situaţia din statul trimiţător, organizează conferinţe de presă. 6. Secţia consulară se organizează în cadrul misiunii atunci când în capitala statului respectiv nu există un consulat al statului acreditant. Posibilitatea exercitării funcţiilor consulare de către misiunea diplomatică este recunoscută expres de art. 3 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961. Secţia consulară îndeplineşte activităţi specifice oficiilor consulare: emiterea de paşapoarte şi vize, emiterea de acte administrative, notariale, exercitarea asistenţei şi protecţiei consulare. 7. Biroul ataşatului militar îşi găseşte raţiunea în necesitatea statului acreditant de a cunoaşte instituţiile militare ale statului acreditar şi capacitatea militară a acestuia şi de a colabora pe plan militar cu acesta. Funcţiile ataşaţilor militari au în vedere îndeplinirea următoarelor patru categorii de sarcini: - funcţia de observare a situaţiei militare a statului acreditar; - funcţia de colaborare cu autorităţile militare locale în vederea efectuării schimbului de informaţii, realizarea unor acţiuni comune etc. - funcţia de reprezentare în cursul unor ceremonii militare ale statului acreditar; - funcţia de a acorda asistenţă de specialitate şefului de misiune.

Este de reţinut faptul că ataşatul militar este subordonat, în primul rând, şefului de misiune, dar şi Ministerului Apărării din statul acreditant, 8. În practica recentă, misiunile diplomatice pot avea în componenţă un birou al ataşatului de afaceri interne, care are rolul facilitării cooperării în acest domeniu între statul acreditant şi statul acreditar şi al informării statului acreditant cu privire la acţiunile şi capacităţile statului primitor în domeniul afacerilor interne. Şi în cazul ataşatului pentru afaceri interne funcţionează o dublă subordonare, faţă de şeful misiunii şi faţă de Ministerul de Interne al statului acreditant. Şeful titular al acestei misiuni diplomatice are titlul de ambasador şi face parte din prima clasă în ierarhia diplomatică. Totuşi, foarte puţini din cei care conduc ambasade au rangul de ambasador şi în ierarhia administrativă internă (aceştia au, în majoritatea cazurilor, rang de ministru-consilier sau consilier, funcţionând ca ambasadori în statul acreditar numai pe durata misiunii lor). În mod excepţional, ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim. b) Nunţiatura apostolică este misiunea diplomatică de cel mai înalt rang a Sfântului Scaun într-un stat, stabilită în vederea întreţinerii relaţiilor cu acesta. Nunţiatura apostolică este condusă de un nunţiu, care face parte, ca şi ambasadorul, din prima clasă a şefilor de misiune. c) Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei (rangul al doilea). Aceasta este condusă de un ministru {care poartă, de obicei, titlul de „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar") sau un ministru rezident - care fac parte din clasa a doua a şefilor de misiune, sau de un însărcinat cu afaceri ad-interim sau permanent; În 1968 existau în capitalele lumii mai puţin de 100 de legaţii. „Dispariţia" acestei categorii de misiuni diplomatice este explicabilă în contextul în care practica din trecut de a se acredita ambasade numai între marile puteri (în relaţiile dintre statele mici funcţionând legaţiile) a fost abandonată treptat, sub imperiul principiului fundamental al dreptului internaţional care este egalitatea suverană a statelor; Deosebirea între legaţie şi ambasadă apare numai în ceea ce priveşte unele probleme de precădere şi ceremonial.

d) Internunţiatura apostolică este misiunea Sfântului Scaun care corespunde ca rang legaţiei. Ea este condusă de un internunţiu, care corespunde ca rang trimisului extraordinar şi ministrului plenipotenţiar.

e) Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică a unui stat trimisă într-un alt stat cu care acesta este legat prin relaţii diplomatice speciale. Această misiune diplomatică se practică între statele ale căror relaţii prezintă anumite particularităţi: de exemplu, între Marea Britanie şi statele din Commonwealth. Aceste misiuni sunt conduse de un înalt Comisar (High Commissioner), care este egal în rang cu ambasadorul. O astfel de practică - de dată mai recentă - există şi în relaţia dintre Franţa şi unele dintre fostele sale colonii (membre ale Comunităţii francofone). Aceste misiuni poartă denumirea de înalte Reprezentanţe (Hautes Reprâsentations), fiind egale în rang cu ambasadele. Practic, diferenţele dintre aceste misiuni diplomatice şi ambasade nu se regăsesc decât la nivelul protocolului.

 IV.Misiunile diplomatice permanente. Înfiinţare, încetare, transformare, suspendare.Membrii. Corpul diplomatic 1. Înfiinţarea unei misiuni diplomatice Condiţiile înfiinţării unei misiuni diplomatice Pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesară întrunirea următoarelor două condiţii cumulative:  

să existe relaţii diplomatice între cele două subiecte de drept internaţional; să intervină un acord între cele două subiecte de drept internaţional pentru efectuarea schimbului de misiuni diplomatice.

2.Transformarea misiunii diplomatice Transformarea misiunii diplomatice constă, în esenţă, în schimbarea rangului său. De obicei, schimbarea are loc în sens superior (însă poate apărea şi în sens inferior - de exemplu, în 1938 misiunile diplomatice între România şi Sfântul Scaun au fost coborâte de la rangul de ambasadă la cel de legaţie). Ca şi înfiinţarea misiunii diplomatice, schimbarea rangului acesteia nu poate avea loc în mod unilateral, fiind necesar un acord între statul acreditant şi statul acreditar. Modificarea rangului misiunii va opera din momentul intrării în vigoare a acordului, şi nu în momentul numirii noului titular.Va fi necesar, însă, ca modificarea să se reflecte în scrisorile de acreditare ale noului şef de misiune. În cazul în care aceeaşi persoană este menţinută în post, va fi necesară transmiterea de noi scrisori de acreditare.

3.Suspendarea misiunii diplomatice a) Suspendarea misiunii diplomatice intervine în contextul menţinerii relaţiilor diplomatice, când misiunea nu mai este, din diferite motive, în măsură să funcţioneze şi să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar. Principiul reciprocităţii suspendării nu se aplică în mod automat, relevantă fiind situaţia care a determinat imposibilitatea funcţionării unei misiuni, de exemplu, în ipoteza ocupării teritoriului unui stat (cazul statelor ocupate de forţele germane în al doilea război mondial, ale căror guverne au funcţionat la Londra). b) Pentru reinstalarea misiunii diplomatice nu este necesar un nou acord, datorită faptului că efectul suspendării este numai întreruperea temporară a funcţionării misiunii diplomatice. În ipoteza menţinerii aceleiaşi persoane în funcţia de şef al misiunii, reluarea funcţionării misiunii nu impune emiterea de noi scrisori de acreditare.

4. Încetarea misiunii diplomatice Încetarea misiunii diplomatice reprezintă întreruperea completă a funcţionării misiunii diplomatice şi a existenţei acesteia ca organ de stat. Încetarea misiunii diplomatice poate fi efectul deciziei unilaterale a statului acreditant, dar poate fi şi rezultatul unor împrejurări cum ar fi ruperea relaţiilor diplomatice sau dispariţia unuia dintre subiectele raportului de misiune diplomatică. Este necesară o efectuare a distincţiei între ruperea relaţiilor diplomatice şi încetarea misiunii diplomatice. Astfel, dacă ruperea relaţiilor diplomatice atrage automat încetarea misiunii, regula reciprocă nu este valabilă. Independent de ruperea relaţiilor diplomatice, încetarea misiunii poate avea drept cauze (în principal cu caracter politic, ce atrag decizia unilaterală a statului acreditant):   

un act inamical din partea statului acreditar (situaţie în care desfiinţarea misiunii are semnificaţia unui gest politic); modificarea formei de guvernământ a statului acreditar sau acreditant; abdicarea sau decesul unui suveran;

 declararea şefului de misiune ca persona non grata şi expulzarea acestuia;  raţiuni de economie bugetară a statului acreditant. Spre deosebire de suspendare, în cazul încetării misiunii va fi necesar acordul celor două

5.Membrii misiunii diplomatice .1 Noţiunea de membri ai misiunii diplomatice Diplomaţii = şeful de misiune şi membrii personalului diplomatic al misiunii.

Membrii personalului misiunii = personal diplomatic, personal tehnico-administrativ şi personal de serviciu. Primele misiuni au constat în persoana ambasadorului şi suita sa personală, căreia i se extindeau privilegiile şi imunităţile şefului de misiune. La aceste categorii de membri propriu-zişi ai personalului misiunii, mai trebuie adăugate două categorii: membrii de familie ai personalului misiunii şi membrii personalului privat (angajaţi ai unor membri ai personalului misiunii). .2. Şeful de misiune Definiţie - agentul diplomatic împuternicit cu conducerea misiunii diplomatice, fiind învestit cu răspunderea pentru activitatea acesteia în raport cu statul acreditar şi, pe plan intern, în raport cu statul acreditant. Şeful de misiune este: - superior ierarhic faţă de toţi membrii misiunii, indiferent de gradul diplomatic al acestora; - titular al unor prerogative speciale: o serie de atribuţii de ordin administrativ, disciplinar, de coordonare şi îndrumare generală a tuturor oficiilor consulare din statul acreditar. Atribuţiile şefului de misiune sunt cuprinse, într-o formulă generală, în scrisorile de acreditare. Clasificare: 1. în funcţie de caracterul misiunii: 

titular (conduce misiunea cu titlu propriu, fiind învestit cu mandat misional direct de organul competent intern şi este chemat a îndeplini acest mandat pe termen nedeterminat).  interimar (nu conduce misiunea în nume propriu, ci cu titlu temporar, provizoriu, până la revenirea titularului). 2. în funcţie de durata misiunii: 

permanent;

 cu o misiune specială (nepermanent). 3. în funcţie de atribuţiile stabilite: 

cu misiune generală (permanentă);

 cu misiune specială (misiune de negocieri sau de ceremonial). 4. în funcţie de rangul lor (clasa), conform art. 14 din Convenţia de la Viena din 1961: 

ambasadorii sau nunţii acreditaţi pe lângă şefii de stat şi ceilalţi şefi de misiune cu rang echivalent;  trimişii, miniştrii sau internunţii acreditaţi pe lângă şefi de stat;  însărcinaţii cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele de externe. Se considera, iniţial, că numai cei din prima categorie aveau caracter reprezentativ (reprezentau persoana şefului de stat - monarhul). Ulterior, s-a apreciat că şeful de misiune reprezintă, mai degrabă, interesele statului trimiţător, indiferent de clasa din care face parte. Conform alin. (2) al. art. 14 din Convenţia din 1961, „în afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu clasa lor". Ambasadorul Termenul provine din vechiul cuvânt francez „ambaxadeur”, ce derivă, la rândul său, din „ambactiare", „ambactia", din legile salice şi burgundiene, cu semnificaţia de „misiune, sarcină, folosire". În titulatură se mai foloseşte sintagma „extraordinar şi plenipotenţiar" care evocă, din punct de vedere istoric, scopul de a avea precădere asupra tuturor celorlalte misiuni diplomatice din statul acreditar (în primul caz) şi, respectiv, funcţia de negociere a ambasadorului, care avea depline puteri. Astăzi cele două cuvinte sunt un simplu calificativ rămas în uz. În aceeaşi clasă cu ambasadorul se mai află şi nunţii (sau pronunţii), înalţii Comisari, înalţii Reprezentanţi. Trimişii, miniştrii şi internunţii Primele două denumiri au acelaşi sens, al doilea fiind mai frecvent. Singurele diferenţe faţă de ambasador se referă la precădere şi etichetă. Însărcinatul cu afaceri este, spre deosebire de ambasador şi ceilalţi şefi de misiune, acreditat pe lângă ministrul de externe.

Clasificare: 1. însărcinatul cu afaceri titular sau ordinar (permanent, en titre, en pied, avec lettres) care este un şef de misiune titular, conducând misiunea în nume propriu şi permanent;

2. însărcinatul cu afaceri ad interim (a.i.) sau în funcţie. Îl înlocuieşte pe titularul postului care este temporar absent sau în imposibilitatea materială de a-şi exercita funcţiile, conform art. 19 din Convenţia de la Viena din 1961. Însărcinatul cu afaceri a.i. este, automat, diplomatul cu rangul imediat inferior şefului de misiune care se găseşte efectiv în misiune şi a fost notificat ca atare la MAE. al statului acreditar. Notificarea este obligatorie, cu excepţia decesului şefului de misiune, când înlocuirea funcţionează automat. Nu este necesară o acceptare specială din partea statului acreditar, cu excepţia cazului când, neexistând în misiune un agent diplomatic care să poată fi numit, statul acreditant trimite un diplomat din ţară pentru a îndeplini această funcţie. Misiunea şefului de misiune interimar ia sfârşit prin revenirea sau acreditarea şefului de misiune titular. Însărcinatul cu afaceri a.i. nu poate să delege, la rândul său, funcţia, fiind necesar un mandat în acest sens la M.A.E. acreditant, notificat la M.A.E. acreditar. .3. Personalul diplomatic al misiunii a) Agentul diplomatic este definit ca persoana însărcinată cu îndeplinirea activităţii diplomatice, cu exercitarea funcţiilor diplomatice. Iniţial, termenul desemna - conform Regulamentului din 1815, numai pe şeful de misiune. Conform Convenţiei de la Viena (art. 1), agentul diplomatic reprezintă şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii (care are calitatea de diplomat, conform art.1, lit. d). Agentul diplomatic este, totodată, un funcţionar public şi un mandatar al statului acreditant faţă de statul acreditar, statutul său fiind reglementat, din punct de vedere al numirii şi carierei, de dreptul administrativ intern al statului acreditant şi, din punctul de vedere al activităţii sale în domeniul relaţiilor externe, de dreptul internaţional. b) Categorii de diplomaţi: 

ministrul-consilier;

 

consilierul; secretarul I;

 

secretarul II; secretarul III;



diferiţi ataşaţi: diplomatici, militari, comerciali, de presă, culturali, financiari, de afaceri

interne sau de emigraţie. Există, în prezent, tendinţa tot mai largă de numire de ataşaţi specializaţi, incluşi ca atare pe lista Corpului Diplomatic. 4.Personalul nediplomatic al misiunii a) Personalul administrativ şi tehnic (art. 1 lit. f., din Convenţia de la Viena): secretare, dactilografe, cifrori, contabili, intendenţi. b) Personalul de serviciu (art. 1 lit. g): menajere, şoferi, portari, bucătari, grădinari, îngrijitori. Membri de familie ai membrilor misiunii. Membrii personalului privat (art. 1 lit. h) - persoanele folosite în serviciul casnic al unui membru al misiunii, nefiind angajaţi ai statului acreditant. .6. Corpul Diplomatic Definiţie - totalitatea personalului diplomatic al misiunilor străine acreditate într-un stat şi înscris pe lista diplomatică, alcătuind singurul organ colectiv al agenţilor diplomatici. Include şi membrii de familie ai agenţilor diplomatici. Lista Corpului Diplomatic se întocmeşte şi se publică, de regulă anual, de M.A.E. al statului acreditar. Această instituţie este creată şi funcţionează pe baze cutumiare, neavând personalitate juridică. Are o funcţie reprezentativă (protocolară) şi, ca scop, asigură protecţia membrilor săi şi a privilegiilor acestora; poate interveni şi în situaţii de încălcări manifeste ale dreptului internaţionaL.

V. Procedura numirii membrilor misiunii diplomatice 1.Dreptul statului acreditant de a numi membrii misiunii diplomatice Dreptul de a desemna agenţii diplomatici aparţine în mod exclusiv statului acreditant. Prin urmare, organizarea misiunii diplomatice şi procedura de numire a membrilor misiunii vor fi reglementate de dreptul intern al statului acreditant. Temeiul juridic al dreptului statului acreditant de a desemna membrii misiunii diplomatice este suveranitatea. Proceduri interne de numire În România, numirea reprezentanţilor diplomatici este reglementată de art. 91 alin. (2) din Constituţie: „Preşedintele României, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României." Este de reţinut

faptul că Preşedintele numeşte doar şefii de misiune acreditaţi pe lângă şeful de stat (ambasadorii). Ceilalţi membri ai misiunii, inclusiv însărcinaţii cu afaceri, sunt numiţi de M.A.E. Sistemul altor state: 

Statele Unite ale Americii: ambasadorii sunt numiţi de preşedinte prin şi cu avizul şi acordul („byand with the advice andconsenf) Senatului (articolul II, par. 2 (2) din Constituţie).  Franţa: ambasadorii şi trimişii extraordinari sunt numiţi de guvern şi primesc acreditarea preşedintelui (art. 13 din Constituţie).  Marea Britanie: numirea ambasadorilor se face de către guvern. Din prevederile Convenţiei de la Viena şi din practica statelor, se pot desprinde următoarele criterii generale:   

Condiţie esenţială pentru numirea în serviciul diplomatic este cetăţenia statului acreditant (art. 8 din Convenţia de la Viena). Orice membru al reprezentanţei diplomatice trebuie să fie în momentul numirii persona grata [art. 9 alin. (1) din Convenţia de la Viena]. Există anumite trăsături generale pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi numită în serviciul diplomatic: limită de vârstă, studii.

2. Procedura numirii şefului de misiune A .Agrementul este procedura prin care un stat solicită confirmarea altui stat că persoana aleasă de el pentru a îndeplini funcţia de şef de misiune pe teritoriul acestuia din urmă este persona grata, împreună cu răspunsul prin care se dă asentimentul la numirea făcută de statul trimiţător. Solicitarea agrementului reprezintă o regulă consacrată de Convenţia de la Viena (art. 4 pct. Trăsături ale procedurii agrementului. a) Procedura agrementului cuprinde: 

întrebarea (comunicarea intenţiei de a acredita o anumită persoană în calitate de şef de misiune);  răspunsul. b) Cererea de agrement poate fi făcută de:     

ultimul şef de misiune înainte de a-şi părăsi postul; însărcinatul cu afaceri a.i.; ministerul afacerilor externe al statului acreditant către misiunea statului acreditar. cuprinde date biografice detaliate ale şefului de misiune şi orice alte informaţii utile pentru a facilita decizia statului acreditar; este supusă spre decizie şefului de stat (în cazul primelor două clase de şefi de misiune)

sau ministerului afacerilor externe (în cazul însărcinaţilor cu afaceri).  este transmisă în formă confidenţială. c) Răspunsul va fi comunicat statului acreditant prin ministerul afacerilor externe sau prin misiunea diplomatică a statului acreditar. Datorită faptului că solicitarea agrementului constituie o obligaţie juridică, răspunsul nu poate fi decât expres. Forma în care este dat răspunsul afirmativ -notă diplomatică. În caz de refuz, răspunsul se va comunica pe cale verbală. În practică, amânarea unui răspuns la solicitarea de agrement echivalează cu un refuz tacit. d) Acordarea agrementului reprezintă un drept discreţionar al statului acreditar. Pe cale de consecinţă - refuzarea agrementului nu obligă statul acreditar a furniza explicaţii.

B.Retragerea agrementului. După acordarea agrementului, în cazul în care statul acreditar consideră că şeful de misiune nu (mai) este persoana potrivită a îndeplini această funcţie, statul acreditar are două posibilităţi: a. retragerea agrementului; b. declararea persona non grata a şefului de misiune.

C.Acreditarea Definiţie. Acreditarea reprezintă procedura specială prin care dreptul diplomatic reglementează afirmarea definitivă a calităţii de şef de misiune a unei persoane care a primit deja agrementul, care constă în punerea de acord reciprocă a două declaraţii de voinţă: voinţa statului acreditant de a numi şeful de misiune şi declaraţia expresă a statului acreditar de a accepta această numire. Deşi cele două declaraţii se află în concordanţă, ele nu apar însă ca un acord internaţional, ci rămân declaraţii unilaterale distincte. Efectul juridic al celor două declaraţii este perfectarea raportului juridic de misiune diplomatică.

D.Scrisorile de acreditare Noţiune: Declaraţia prin care statul acreditant îşi exprimă voinţa de a numi o anumită persoană ca şef de misiune în statul acreditar este cuprinsă într-un document formal, numit scrisori de acreditare. Scrisorile de acreditare constituie documentul prin care se atestă calitatea oficială a şefului de misiune şi se face dovada că această persoană este abilitată de guvernul său să exercite funcţiile diplomatice.

Scrisorile de acreditare sunt semnate de: a. şeful statului acreditant şi sunt adresate şefului statului acreditar, în cazul şefilor de misiune din primele două clase; b. ministrul afacerilor externe al statului acreditant şi sunt adresate ministrului afacerilor externe al statului acreditar în cazul însărcinatului cu afaceri. .

E.Prezentarea scrisorilor de acreditare Data sosirii viitorului şef de misiune va fi notificată MAE. al statului acreditar, în scopul asigurării faptului că viitorul şef de misiune se va bucura de privilegiile şi imunităţile diplomatice. Sosirea şefului de misiune pe teritoriul statului acreditar are un caracter privat, datorită faptului că acesta nu şi-a început misiunea în mod oficial. Sosirea şefului de misiune va fi notificată M.A.E., împreună cu o copie a scrisorilor de acreditare. De asemenea, se va stabili data audienţei pentru prezentarea scrisorilor de acreditare, care, de obicei, are loc la un interval de 1-2 săptămâni de la sosire. În perioada cuprinsă între momentul sosirii şi cel al prezentării scrisorilor de acreditare şeful de misiune trebuie să se abţină de la orice activitate diplomatică. Scrisorile de acreditare sunt predate personal de şeful de misiune organului statului căruia îi sunt adresate: a. şeful de stat, în cadrul şefilor de misiune din primele două clase; b. ministrul afacerilor externe în cazul însărcinatului cu afaceri. Predarea scrisorilor de acreditare către şeful de stat are loc în cadrul unei ceremonii speciale, care are la bază anumite uzanţe care sunt uniforme în orice sistem de protocol, prezentarea în ţinută de gală, venirea şefului protocolului pentru a-l întâmpina pe viitorul ambasador, acordarea de onoruri militare. De obicei, ambasadorul rosteşte cu ocazia acestui eveniment o alocuţiune. În cazul însărcinatului cu afaceri, ceremonia predării scrisorilor de acreditare este mult mai simplă, acesta fiind primit în audienţă de ministrul afacerilor externe. Acceptarea scrisorilor de acreditare echivalează cu o declaraţie tacită în sensul acceptării numirii şefului de misiune. În unele cazuri, această declaraţie se poate regăsi şi într-un document scris, similar ca formă şi redactare scrisorilor de acreditare.

F.Reînnoirea scrisorilor de acreditare Cu toate că, în mod obişnuit, şeful de misiune continuă să fie titular al scrisorilor de acreditare pe toată durata misiunii sale, diferite împrejurări pot face necesară reînnoirea acreditării şefului de misiune. Cauza reînnoirii este reprezentată de o modificare profundă în raportul juridic între cele două state, cum ar fi o modificare în personalitatea juridică internaţională a unuia dintre state, o mişcare revoluţionară, modificare de regim constituţional.

Efect juridic: prin prezentarea noilor scrisori de acreditare, şeful de misiune continuă aceeaşi misiune diplomatică. Este necesară distincţia între reînnoirea scrisorilor de acreditare şi: a. acreditarea succesivă: caz în care, prin prezentarea noilor scrisori de acreditare, aceeaşi persoană începe o nouă misiune diplomatică; b. reacreditarea: care reprezintă actul prin care şeful statului de la care ambasadorul îşi ia rămas bun în momentul părăsirii postului declară şefului statului acreditant satisfacţia pentru modul în care şeful de misiune şi-a îndeplinit misiunea.

.3. Numirea şefului de misiune interimar Procedura numirii însărcinatului cu afaceri a.i. este mult simplificată. Astfel, la procedura urmată în cazul numirii oricărui membru al misiunii diplomatice, se adaugă obligaţia ca numele însărcinatului cu afaceri a.i. să fie comunicat de şeful de misiune cu ocazia plecării sale. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să fie numită ca însărcinat cu afaceri sunt: - să fie membru al personalului diplomatic al misiunii: şi anume diplomatul cu grad imediat inferior şefului de misiune; - persoana respectivă să fie desemnată în această funcţie de statul acreditant şi notificată statului acreditar. În cazul în care nu este posibilă desemnarea unui diplomat din cadrul misiunii ca însărcinat cu afaceri a.i., statul acreditant va trimite un diplomat în această calitate. Procedura numirii este similară cu cea a însărcinatului cu afaceri a.i. - diplomat din cadrul misiunii. Situaţia însărcinatului cu afaceri a.i. este diferită de cea a gerantului afacerilor administrative curente, care nu face parte din personalul diplomatic. 4. Numirea membrilor misiunii diplomatice Numirea personalului diplomatic presupune atât decizia statului acreditant în acest sens, cât şi consimţământul statului acreditar. Totuşi, datorită faptului că importanţa membrilor personalului diplomatic nu este atât de ridicată precum cea a şefului de misiune, procedura de numire este mult simplificată, astfel încât consimţământul statului acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres. Elemente ale procedurii numirii membrilor personalului diplomatic:-nu se solicită agrementul şi nici nu se întocmesc scrisori de acreditare;

 

-procedura este constituită dintr-o notă oficială transmisă MAE. al statului acreditar şi nota de răspuns; diplomatul nu se va prezenta la post înainte de a fi avut loc schimbul de note; noul membru al personalului diplomatic va face o vizită de prezentare la MAE.;



în cazul ataşatului militar, Convenţia de la Viena (art. 7) prevede că statul acreditar poate cere ca numele lor să-i fie supuse înainte spre aprobare. c) Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic este limitat de dreptul statului acreditar de a solicita menţinerea efectivului misiunii diplomatice în limitele a ceea ce el consideră rezonabil sau poate refuza să admită funcţionari de o anumită categorie (Convenţia de la Viena, art. 11).

5.Încetarea funcţiei unui membru al misiunii diplomatice 1. Cauze care depind de voinţa statului acreditant a) Statul acreditant pune capăt misiunii unui agent diplomatic prin rechemarea acestuia. b) Motivele care pot determina rechemarea:    

demisia; atingerea unei limite de vârstă; mecanismul de rotaţie a posturilor care funcţionează în majoritatea statelor; marcarea unor tensiuni dintre cele două state care determină coborârea reprezentării la nivel de însărcinat cu afaceri;  conduita necorespunzătoare a diplomatului;  rechemarea se poate datora unei solicitări a statului acreditar. c) În cazul în care rechemarea nu se datorează unor acte neprieteneşti, trimisul diplomatic primeşte o scrisoare de rechemare pe care o prezintă fie şefului de stat (în cazul şefilor de misiune din primele două clase) fie ministrului afacerilor externe. In schimbul acesteia, diplomatul primeşte scrisoarea de reacreditare (Lettre de recreance), prin care se exprimă satisfacţia pentru modul îndeplinirii funcţiei. 2. Cauze care depind de voinţa statului acreditar a) Statul acreditar are dreptul de a declara şeful misiunii sau orice alt membru al personalului diplomatic persona non grata. Motivele acestei acţiuni sunt din cele mai diverse:    

incorectitudinea în conduita profesională; comportamentul membrilor familiei; comiterea unei infracţiuni grave; comiterea unui act privat incompatibil cu funcţia sa.

b) Acţiunea are trei faze: 

sugestia de rechemare - demers informal şi confidenţial, făcut de ambasada statului

 

acreditar în statul acreditant, de obicei pe cale orală; cererea de rechemare - demers oficial şi solemn comunicat printr-o notă verbală, care cuprinde hotărârea de a declara diplomatul respectiv persona non grata; expulzarea - reprezintă măsura extremă şi intervine în urma respingerii cererii de rechemare sau a neîndeplinirii ei în termenul impus.

VI. Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice A.Noţiunea imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor .1.Imunitatea diplomatică a) în sens larg, prin imunitate diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în baza dreptului internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor străine acreditate în aceste state. b) în sens restrâns, imunitatea diplomatică reprezintă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile care ţin de alte subiecte de drept care se află pe teritoriul statului acreditar, precum şi scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar. Imunitatea apare, astfel, ca o excepţie de la principiul teritorialităţii (supunerea faţă de jurisdicţia locală a individului aflat pe teritoriul statului). .2. Privilegiile diplomatice reprezintă scutirea organelor diplomatice de anumite obligaţii, concretizată în beneficiul unor anumite prestaţii speciale şi exprimată în acordarea de către statul acreditar a unor înlesniri cu caracter pozitiv, care nu implică o activitate specială din partea beneficiarilor. .3.Facilităţile diplomatice reprezintă posibilitatea juridică a organului diplomatic de a desfăşura o activitate care îi este proprie. Facilităţile au conţinut cu caracter pozitiv şi de natură activă (de exemplu: procurarea localului misiunii, dreptul şefului de misiune de a fi primit de şeful de stat).

B.Persoanele care beneficiază de imunităţi, privilegii şi facilităţi sunt: - şeful de misiune şi membrii personalului diplomatic - beneficiază de integralitatea imunităţilor şi privilegiilor; - membrii personalului tehnico-administrativ - beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală, de jurisdicţie civilă şi administrativă numai în ceea ce priveşte actele îndeplinite în exercitarea funcţiei lor şi de privilegii vamale în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări; - membrii personalului de serviciu, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu au reşedinţa permanentă pe teritoriul acestuia - beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiei, de scutire de impozite şi taxe pe salarii şi de scutirea prevăzută de art. 33); - membrii de familie primesc acelaşi tratament ca membrii misiunii.

C. Privilegiile şi facilităţile misiunii diplomatice şi ale membrilor săi 1.Libertatea de comunicare presupune, pe de o parte, obligaţia statului acreditar de a pune la dispoziţia misiunii facilităţi pentru corespondenţa sa şi, pe de altă parte, obligaţia de a garanta secretul deplin al corespondenţei misiunii. Libertatea de comunicare presupune libera alegere a mijloacelor de comunicare. Limită impusă de Convenţia de la Viena: misiunea poate instala un post de radio-emisie-recepţie doar cu consimţământul statului acreditar. Libertatea de comunicare presupune inviolabilitatea corespondenţei misiunii, a curierilor diplomatici şi a valizei diplomatice. 2.Libertatea de mişcare presupune dreptul agentului diplomatic de a circula liber pe teritoriul statului acreditar. Limită impusă de Convenţia de la Viena: statul acreditar poate interzice accesul în anumite zone stabilite prin lege, din motive de securitate naţională. 3.Privilegiile fiscale reprezintă obligaţia statului acreditar de a scuti statul acreditant, misiunea diplomatică şi agenţii diplomatici de plata impozitelor şi taxelor. Excepţiile sunt prevăzute de art. 34 din Convenţia de la Viena şi se referă la: -

impozitele indirecte încorporate în preţul produselor; impozitele asupra imobilelor deţinute cu titlu particular; drepturile de succesiune; impozitele pe veniturile particulare cu sursa în statul acreditar; impozitele pe remuneraţia pentru serviciile particulare prestate; drepturile de înregistrare, grefă, ipotecă şi timbru referitoare la imobile. 4.Privilegiile vamale impun scutirea misiunii diplomatice şi a agenţilor diplomatici de taxe vamale percepute cu ocazia importului de bunuri. Sfera de aplicare a privilegiilor vamale cuprinde: obiectele destinate uzului oficial al misiunii; obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale. Misiunea diplomatică are dreptul de a arbora drapelul naţional şi de a plasa stema statului acreditant pe localul misiunii, reşedinţa şefului de misiune şi mijloacele de transport ale acestuia. 5.Facilităţile de şedere presupun scutirea agentului diplomatic de a obţine permis de şedere, de a anunţa organele de poliţie locale sau de a le prezenta vreun document.

Statul acreditar are obligaţia de a scuti agenţii diplomatici de prestaţiile personale şi de orice serviciu public stipulate de legislaţia acestuia, cum ar fi sarcinile militare, contribuţii şi încartiruiri militare. Statul acreditar are, de asemenea, obligaţia de a scuti agenţii diplomatici de obligaţiile prevăzute de legislaţia statului acreditar privind asigurările sociale. 6.Dreptul de capelă permite membrilor misiunii să organizeze oficierea, în incinta misiunii, de către un preot aparţinând personalului, a religiei oficiale a statului acreditant. Statul acreditant are obligaţia de a excepta agenţii diplomatici de la legislaţia sa privind dobândirea cetăţeniei. 7.Facilităţile diplomatice reprezintă înlesniri pe care statul acreditar este obligat să le acorde misiunii diplomatice şi membrilor acesteia, în scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor acesteia.Facilităţile cuprind: - obligaţia de a înlesni obţinerea de către statul acreditant a localurilor misiunii sale; - obligaţia de a înlesni misiunii obţinerea de locuinţe adecvate pentru membrii săi; - obligaţia de a asigura protecţie sporită personalului diplomatic în caz de conflict armat şi de a înlesni părăsirea teritoriului statului acreditar în caz de nevoie.

VII. Reguli care se aplica în cazul diplomaţiei ad-hoc 1.Instituţia diplomaţiei ad-hoc/definitie /importanta Ca instituţie, diplomaţia ad-hoc este cunoscută ca fiind „relativ nouă în dreptul internaţional”. Termenul diplomaţie ad-hoc a fost pentru prima dată folosit în 1960 în cadrul Comisiei de Drept Internaţional şi în cadrul Comisiei a Vl-a a Adunării Generale a O.N.U. Se consideră că ne aflăm în prezenţa diplomaţiei ad-hoc atunci când contactele între state se realizează prin intermediul misiunilor speciale sau a delegaţilor speciali. În opinia prof. M. Bartos, diplomaţia ad-hoc include şi delegaţiile statelor prezente la congrese sau conferinţe internaţionale. Există în doctrină două opinii referitoare la importanţa diplomaţiei ad-hoc. -Importanţa diplomaţiei ad-hoc este determinată de: -

numărul tot mai mare al acţiunilor de politică externă; diversificarea obiectivelor acestor acţiuni; necesitatea discutării unor probleme şi luării unor decizii la nivel înalt.

Diplomaţia ad-hoc continuă totuşi să aibă un caracter auxiliar diplomaţiei permanente, aceasta continuând să fie principalul mijloc de realizare a contactelor între subiectele de drept internaţional. În ceea ce priveşte determinarea sferei de aplicare a noţiunii de diplomaţie ad-hoc, se consideră că aceasta este determinată de următoarele criterii: - elementul diplomatic - în sensul că delegaţii trebuie să fie desemnaţi de un stat în scopul de a îndeplini o sarcină în raport cu alt stat; - elementul temporar - în sensul că misiunea trebuie să se refere la îndeplinirea unei îndatoriri limitate în timp; - elementul de suveranitate - în sensul că sarcina constă în reprezentarea statului ca titular al suveranităţii, în raport cu alt stat.

2.Categorii de diplomaţie ad-hoc: a) Delegaţiile care participă la ceremonii şi alte acţiuni protocolare - reprezintă cea mai veche formă a diplomaţiei ad-hoc; - această formă de diplomaţie ad-hoc apare atunci când un stat numeşte trimişi speciali pentru a participa la anumite ceremonii extraordinare (încoronări, căsătorii, funeralii); - această categorie de misiune mai poartă denumirea de misiune de curtoazie sau misiune de ocazie. b) Delegaţiile care participă la congrese şi conferinţe internaţionale În practică, de multe ori reprezentantul statului la congrese şi conferinţe internaţionale este chiar şeful misiunii din statul în care are loc respectiva conferinţă, datorită caracterului reprezentativ al acestei persoane. c) Diplomatul ad-hoc ca mesager Reprezintă o persoană cu rang sau funcţie importantă în statul său, trimis de şeful statului sau guvernului său pentru a prezenta sau comunica un mesaj unui înalt funcţionar din statul în care este trimis. Este posibil ca diplomatul mesager să solicite un răspuns la solicitarea transmisă. Mesagerul se bucură de caracter reprezentativ, urmând a fi tratat nu conform rangului său, ci conform rangului persoanei pe care o reprezintă. d) Emisarul secret Reprezintă persoana abilitată de statul pe care îl reprezintă pentru a realiza un contact cu o persoană din statul în care este trimis. Nici una dintre cele două persoane nefiind abilitate să dezvăluie public prezenţa sa sau caracterul funcţiei sale. e) Observatorii confidenţiali

Sunt persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat şi sunt împuternicite cu misiunea de a trimite, cu consimţământul acestui stat, informaţii guvernelor lor. Trăsătura caracteristică a emisarului secret şi a observatorului confidenţial este aceea că au calitatea de diplomat ad-hoc şi statul pe teritoriul căruia sunt trimişi consimte la prezenţa lor aici. f) Observatorii Sunt diplomaţi ad-hoc care participă la o reuniune sau o conferinţă internaţională în cadrul căreia statul trimiţător refuză (sau nu i se permite) să participe cu drepturi depline. g) Ambasadorul itinerant („at large") În practica anumitor state (de exemplu, S.U.A.), ambasadorii itineranţi reprezintă o categorie specifică de funcţionari diplomatici desemnaţi special pentru misiuni ad-hoc. Pe teritoriul statului primitor, li se acordă acelaşi tratament ca şi celorlalţi ambasadori. h) Suita şefului de stat sau de guvern Se consideră în doctrină că persoanele care fac parte din suita şefului de stat se bucură de calitatea de diplomat ad-hoc, pentru motivul că persoana pe care o însoţesc are caracterul de reprezentare de stat. În practică, datorită faptului că suita şefului de stat poate fi foarte diversă, se acordă persoanelor cu rang superior statutul diplomatic, iar persoanelor cu rang inferior statutul personalului tehnico-administrativ. i) În categoria diplomaţiei ad-hoc, doctrina mai include:  agenţii politici;  agenţii particulari ai şefului de stat;  birourile comerciale temporare.

3.Misiunile special 1.Definiţia misiunii speciale Convenţia din 1969 defineşte misiunea specială ca o misiune temporară, având caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinată. . 2.Condiţiile de trimitere a unei misiuni speciale: a) Condiţia esenţială care trebuie îndeplinită pentru trimiterea unei misiuni speciale este acordul dintre cele două state. Acordul trebuie să existe nu numai cu privire la existenţa misiunii speciale,

ci şi cu privire la atribuţiile acesteia. Forma acordului: nu este obligatoriu ca acest acord să fie expres, misiunea specială se poate constitui şi în prezenţa unui acord tacit. b) Prin analogie cu dreptul de legaţie, se consideră că dreptului statului de a trimite misiuni speciale nu îi corespunde o obligaţie corelativă de a primi o misiune specială. Prin urmare, dreptul statului primitor de a refuza o misiune specială nu poate fi contestat. Există însă anumite situaţii în care primirea unei misiuni speciale nu poate fi refuzată, chiar în lipsa unui acord special în acest sens: - dacă s-au adresat invitaţii generale de a trimite misiuni speciale; - dacă există un aranjament general pentru trimiterea periodică de misiuni speciale. c) Precizăm că nici recunoaşterea, nici existenţa relaţiilor diplomatice nu reprezintă condiţii ale trimiterii unei misiuni speciale (art. 7 din Convenţie prevede că: „Existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea unei misiuni speciale"). De asemenea, reciprocitatea nu este o condiţie pentru trimiterea unei misiuni speciale. a) Se consideră însă că o a doua condiţie a stabilirii unei misiuni speciale este stabilirea prin consimţământul celor două state a obiectului şi funcţiilor unei astfel de misiuni. 3.Membrii şi organizarea misiunii speciale: a) Acceptarea misiunii speciale nu presupune consimţământul statului primitor pentru persoanele care vor face parte din această misiune specială. Statul trimiţător are dreptul de a numi membrii misiunii speciale, sub condiţia notificării statului primitor a tuturor informaţiilor utile cu privire la efectivul şi compunerea misiunii, şi mai ales, cu privire la numele şi calităţile persoanelor pe care le va numi (art. 8 din Convenţie). b) Dreptul statului trimiţător de a numi membrii misiunii speciale cunoaşte anumite limite: - cetăţenia membrilor misiunii speciale: cetăţenii statului primitor nu pot face parte din misiune decât cu consimţământul acestui stat, pe care şi-l poate retrage oricând (art. 10 din Convenţie); - declararea unui membru al misiunii ca persona non grata de către statul primitor (art. 12 din Convenţie); Totuşi, Convenţia precizează că reprezentantul ad-hoc al unui stat la o reuniune internaţională nu poate fi declarat persona non grata de statul de reşedinţă. Şeful misiunii speciale va remite statului primitor depline puteri. Spre deosebire de scrisorile de acreditare ale unui ambasador permanent, aceste depline puteri nu sunt eliberate obligatoriu cu titlu personal, scrisoarea putând fi colectivă, pentru toată misiunea. c) Reguli cutumiare cu privire la membrii misiunii speciale: - obligaţia statului trimiţător de a limita efectivul misiunii, în funcţie de obiectul şi scopul acesteia; - principiul simetriei ierarhice, în conformitate cu care se va constitui delegaţia statului primitor care va trata cu misiunea specială.

d) Ordinea de precădere în cazul misiunilor speciale: - în cazul misiunilor ceremoniale, subzistă clasificarea şefilor misiunilor speciale în funcţie de clase; - în cazul în care mai multe misiuni speciale se întâlnesc pe teritoriul unui stat, ordinea va fi dictată de ordinea alfabetică a numelor statelor folosite în protocolul statului pe teritoriul căruia se întâlnesc. d) Sediul misiunii speciale este în localitatea în care cele două state au convenit ca trimişii lor să se întâlnească (art. 17 din Convenţie).

4.Reguli referitoare la statutul misiunii şi a membrilor acesteia: - membrii misiunii speciale se bucură de inviolabilitate pentru persoana, reşedinţa şi bunurile lor; - misiunea specială se bucură de inviolabilitatea localurilor şi a arhivelor asemenea misiunii permanente; - imunitatea de jurisdicţie penală este absolută şi se acordă nu numai reprezentanţilor statului trimiţător şi personalului diplomatic, dar şi personalului tehnico-administrativ şi membrilor de familie; - imunitatea de jurisdicţie civilă funcţionează identic cu imunitatea misiunii permanente, la care se adaugă următoarea excepţie: „cazul unei acţiuni în reparare pentru daunele cauzate de un accident ocazionat de un autovehicul folosit în afara funcţiilor oficiale ale persoanei în cauză" (art. 31); - este recunoscută inexistenţa obligaţiei de a depune ca martor; - în ceea ce priveşte libertatea de comunicare, se recunosc aceleaşi drepturi ca şi misiunii permanente; - libertatea de mişcare este recunoscută numai „în măsura necesară pentru îndeplinirea sarcinilor sale". - în măsura compatibilă cu funcţiile, natura şi durata misiunii speciale, operează privilegiile fiscale; - dispoziţiile referitoare la exceptarea de la dispoziţiile referitoare la securitatea socială, scutirea de prestaţii personale, scutire vamală sunt identice cu cele din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice. - de asemenea, statutul personalului tehnico-administrativ şi de serviciu este asimilat celui din cadrul misiunilor permanente. -

5.Precizări referitoare la statutul şefului de stat aflat pe teritoriul altui stat a) Şeful de stat este considerat a fi organul care are competenţă primară în domeniul relaţiilor internaţionale, organ reprezentativ suprem al statului în relaţiile cu alte subiecte de drept interanţional.

Cu toate limitările aduse de dreptul constituţional al diferitelor state, se consideră că şeful de stat are puteri depline pentru a angaja statul său, în virtutea prerogativei denumite ius repraesentationis omnimodae. b) în prezent se consideră că şeful de stat, aflat în vizită oficială pe teritoriul unui alt stat se bucură de totalitatea privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, cu următoarele precizări:  inviolabilitatea persoanei este totală, şeful statului având calitatea de „persoană care se bucură de protecţie internaţională”;  imunitate de jurisdicţie penală totală;  imunitate de jurisdicţie civilă, excepţie făcând doar acţiunile imobiliare;  inviolabilitatea reşedinţei corespunde, de asemenea, calităţii de „persoană care se bucură de protecţie internaţională”;  imunitatea fiscală este, de asemenea totală. În situaţia în care şeful de stat aflat se află la conducerea unei misiuni speciale, Convenţia din 1969 prevede că acesta se bucură de facilităţile, privilegiile şi imunităţile recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în vizită oficială.

VIII.Reguli care se aplica diplomaţiei multilaterale 1.Definiti notiune de diplomatie multinationala Noilor mecanisme de stabilire a relaţiilor între state îi corespunde conceptul de diplomaţie multilaterală (denumită şi diplomaţie parlamentară, în cazul organizaţiilor internaţionale cu profil parlamentar, diplomaţie prin organizaţii internaţionale sau „noua diplomaţie”). Din perspectiva dreptului diplomatic, diplomaţia multilaterală este privită din punctul de vedere al următoarelor relaţii: - relaţiile dintre organizaţia internaţională şi structurile interne ale acesteia; - relaţiile dintre organizaţia internaţională şi statele membre (relaţie privită în amândouă direcţiile: situaţia organizaţiei faţă de aceste state şi situaţia statelor membre faţă de organizaţie); - relaţiile între statele membre ale organizaţiei; - relaţiile dintre organizaţia internaţională şi alte subiecte de drept internaţional.

2.Reprezentarea în cadrul organizaţiilor internaţionale 1.Consideraţii introductive a) Organizaţiile internaţionale apar ca titulare ale dreptului de legaţie pasivă (pot primi misiuni permanente sau temporare din partea statelor sau organizaţiilor internaţionale) şi ale dreptului de legaţie activă (pot trimite misiuni permanente pe lângă state sau organizaţii internaţionale).

Nu este recunoscut în doctrină un drept de legaţie reciproc între organizaţiile internaţionale, dar există unele tendinţe, recente, în practică, mai ales în ceea ce priveşte observatorii. 2. Particularităţi ale reprezentării la organizaţiile internaţionale: - deşi este recunoscut dreptul statelor de a numi persoanele care le vor reprezenta în cadrul organizaţiei internaţionale, este posibil ca actul constitutiv să impună participarea la un anumit nivel; - delegaţii statelor care participă la lucrările unei reuniuni a organizaţiei internaţionale vor ţine cont, în afară de interesul statului pe care îi reprezintă, de scopul şi interesul comun al organizaţiei. 3.Reprezentarea statelor pe lângă organizaţiile internaţionale a) Factorii care au determinat apariţia instituţiei misiunii permanente sunt determinaţi de: - interesul statelor de a-şi asigura o prezenţă permanentă pe lângă o organizaţie internaţională; - necesitatea asigurării tratamentului egai al tuturor statelor membre în cadrul organizaţiei; - necesitatea asigurării sprijinului şi cooperării cu secretariatul organizaţiei; 4.Misiunea (delegaţia) permanentă este definită ca fiind un organ de relaţii externe al unui stat, cu rolul de a-l reprezenta la o organizaţie internaţională, în mod similar cum o misiune diplomatică reprezintă statul acreditant în statul acreditar. 5.Raporturile juridice legate de acreditarea unei misiuni permanente pe lângă organizaţia internaţională sunt trilaterale, având ca subiecte: statul trimitător, organizaţia internaţională şi statul de sediu-împrejurare determinată de circumstanţa că organizaţia internaţională este lipsită de elementul teritoriu. 6.Funcţiile misiunii permanente:  Funcţia principală este determinată de asigurarea legăturii dintre statul trimitător şi organizaţia internaţională. Alături de aceasta există funcţiile de reprezentare, negociere, observare şi informare în raport cu organizaţia internaţională;  Funcţia specifică este reprezentată de asigurarea participării statului trimitător la viaţa politică şi juridică a organizaţiei, în vederea realizării scopurilor acesteia;  în categoria de funcţii tipice ale misiunii permanente pot fi înscrise: informarea organizaţiei despre nevoile de ajutor pe care statul trimitător le are, promovarea cooperării internaţionale în domeniul specific al organizaţiei, participarea la adoptarea actelor organizaţiilor. 7. Structura misiunii permanente 1) Misiunea permanentă este de obicei condusă de un ambasador -reprezentant permanent. In caz de absenţă temporară locul acestuia va fi luat de diplomatul cu grad imediat inferior, în calitate de însărcinat cu afaceri a.i.

2) Misiunea permanentă este organizată pe birouri şi secţii în mod asemănător cu misiunea diplomatică. Structura variază în funcţie de domeniul de activitate al organizaţiei respective. 3) Personalul misiunii permanente este clasificat, asemenea misiunii diplomatice, în: - personal diplomatic; - personal tehnico-administrativ; - personalul de serviciu; - membrii de familie. 4) In ceea ce priveşte efectivul misiunii permanente, nu funcţionează regula aplicabilă în cazul misiunii diplomatice referitoare la posibilitatea statului acreditar de a limita efectivul misiunii în anumite limite rezonabile. 5) Nu există o clasificare a misiunilor permanente în funcţie de rang şi nu există o ordine de precădere aplicabilă între misiunile permanente. 8.. Înfiinţarea misiunii permanente 1) Elemente care determină posibilitatea înfiinţării: - este necesar ca regulile organizaţiei să permită înfiinţarea de misiuni permanente; - reprezentarea, va opera, în consecinţă, în cadrul limitelor prevăzute de respectivul act constitutiv al organizaţiei. 2) Înfiinţarea unei misiuni permanente se face prin act unilateral al statului membru, nefiind necesar acordul între cele două subiecte de drept internaţional. Pentru înfiinţarea unei misiuni permanente a unui stat nemembru al organizaţiei, este necesar acordul organizaţiei. 3) Este necesar ca înfiinţarea misiunii să fie notificată statului de sediu, fără ca acesta să se poată opune. 9.Statutul juridic al reprezentanţei permanente 1) Elementul principal care trebuie luat în considerare este caracterul complex al raporturilor juridice.  din punctul de vedere al organizaţiei, statutul juridic este privit ca o problemă de reglementare internă;  din punctul de vedere al statului de sediu, statutul este determinat de privilegiile, imunităţile şi facilităţile acordate misiunii permanente. 2) Sediul materiei este identificat la nivelul:  constituţiei organizaţiei;  Convenţiilor asupra privilegiilor şi imunităţilor din cadrul unor organizaţii internaţionale (O.N.U. şi instituţiile specializate, Consiliul Europei);  Acordurile de sediu.

Nu se recunoaşte (încă) caracterul cutumiar al acestor norme, însă unii autori sunt de părere că ele reprezintă o

3.Reprezentarea în cadrul organizaţiilor internaţionale prin delegaţi şi reprezentanţi ai statelor: a) Noţiune. Delegaţiile sunt organe cu caracter temporar ale diplomaţiei multilaterale prin care statele participă la reuniuni internaţionale. Din punctul de vedere al acestei definiţii, delegaţiile apar ca o categorie de misiuni speciale. b) Elementul esenţial al delegaţiei este determinat de întrepătrunderea următoarelor două aspecte: -

faptul că delegaţia reprezintă statul trimiţător; faptul că delegaţia contribuie, prin votul său, la formarea voinţei organizaţiei; c) Compunerea şi activitatea delegaţiilor

Compunerea delegaţiilor variază în funcţie de specificul organizaţiei. în orice caz, numele reprezentanţilor va fi comunicat organizaţiei, care le va notifica statului de sediu. În anumite cazuri, delegaţia poate fi completată cu membrii misiunii permanente. Reprezentanţii care compun delegaţia primesc directive, instrucţiuni, acţionând pe baza unui mandat. De asemenea, este necesar ca aceştia să primească depline puteri. Desfăşurarea unei sesiuni a organului plenar al organizaţiei, la care participă delegaţiile tuturor membrilor, presupune: -

alegerea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor; constituirea birourilor şi comisiilor; adoptarea ordinii de zi; dezbaterea generală; lucrul în comisii; adoptarea raportului şi a rezoluţiilor. d) Statutul delegaţiilor. în temeiul acordurilor privind privilegiile şi imunităţilor şi a acordurilor de sediu, membrilor delegaţiilor li se acordă, în general, acelaşi statut ca şi membrilor misiunii permanente. Regulile privind reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale au cunoscut un proces de codificare prin Convenţia de la Viena privind reprezentarea statelor în relaţiilor lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal (1975). în concepţia Convenţiei, membrii misiunii diplomatice erau asimilaţi membrilor misiunii diplomatice clasice, interesul statului de sediu primind o protecţie limitată. Ca urmare, la adoptarea Convenţiei prin vot, statele de sediu s-au abţinut. Până în prezent, Convenţia nu a intrat în vigoare, nici unul din statele de sediu neexprimându-şi consimţământul cu privire la ea.

Diplomaţia organizaţiilor internaţionale Consideraţii generale Constituţiile organizaţiilor internaţionale sau anumite practici agreate de statele membre pot determina ca anumite persoane sau organe să le reprezinte în relaţiile cu statele membre sau nemembre. În afara organelor trimise de organizaţiile internaţionale pe lângă diferite state, organul cu competenţă generală de reprezentare este de obicei Secretariatul (sau Secretariatul General), care, uneori, îndeplineşte şi funcţii politice legate de realizarea scopurilor organizaţiei. Funcţionarii internaţionali a) Noţiune. Termenul official (sau internaţional person, internaţional civil servant) desemnează o persoană care are calitatea de agent al unei organizaţii internaţionale acţionând în îndeplinirea funcţiilor acesteia şi, prin urmare, îndreptăţită la imunităţi şi privilegii ca orice agent diplomatic. În sens larg, internaţional civil servant desemnează un membru al personalului unei organizaţii internaţionale, indiferent de atribuţiile sale specifice. În accepţiunea Convenţiei privind privilegiile şi imunităţile O.N.U. şi Convenţiei privind privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate, lista persoanelor cu calitatea de „official" va fi comunicată statelor de Secretariatul General, independent de criteriul funcţional. b)Funcţionarii internaţionali au calitatea de a fi independenţi faţă de statele membre ale organizaţiei, inclusiv faţă de statul ai cărui cetăţeni sunt. în cadrul statutului juridic al funcţionarului se întrepătrund: -

obligaţia de fidelitate faţă de statul de cetăţenie, care nu presupune însă „ataşament politic"; obligaţia de loialitate faţă de organizaţie, având la bază conceptul contractual. c) Clasificare

În sistemul O.N.U., adoptat de majoritatea organizaţiilor internaţionale, funcţionarii se împart în: 1) Personal ce beneficiază de privilegii şi imunităţi diplomatice: - asimilaţi şefului de misiune; - asimilaţi membrilor personalului diplomatic al unei misiuni clasice. 2) Personal ce beneficiază de privilegii şi imunităţi limitate la exerciţiul funcţiei lor; 3) Experţi.

D .Statut juridic Este determinat, în principal, de Convenţii încheiate în cadrul fiecărei organizaţii. In cadrul O.N.U., Convenţia asupra privilegiilor şi imunitaţilor O.N.U. (1946) reglementează: - imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în calitate oficială; - scutire de impozite pe salarii; - scutire de obligaţiile referitoare la serviciile naţionale; - scutirea aplicării legislaţiei privind imigrarea; - în ceea ce priveşte facilităţile de schimb, se vor bucura de aceleaşi privilegii ca membrii misiunii diplomatice; - facilităţi de repatriere în caz de criză, ca şi membrii misiunii diplomatice; - scutire vamală asupra mobilierului şi efectelor personale aduse cu ocazia preluării primului post. Alte documente care reglementează statutul juridic al funcţionarilor internaţionali: -

Convenţia cu privire la imunităţile şi privilegiile instituţiilor specializate (1947); Acordurile de sediu; Acorduri de asistenţă şi ajutorare; Acordul general asupra privilegiilor şi imunitaţilor Consiliului Europei.

X. Dreptul consular. Relaţiile consulare 1.Izvoarele dreptului consular In condiţiile în care dreptul consular este o subramură a dreptului internaţional public, izvoarele sale principale sunt: a. Cutuma - până la codificarea dreptului consular din 1963, cutuma a reprezentat principalul izvor al dreptului consular; b.Tratatul - normele dreptului consular pot lua formă convenţională prin:  convenţii generale asupra dreptului consular - Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare, 1963;  tratate bilaterale care reglementează materia relaţiilor consulare (cunoscute sub denumirea de convenţii consulare);  tratate asupra unor anumite domenii, cum ar fi comerţul şi navigaţia, asistenţa juridică, ce conţin şi dispoziţii referitoare la relaţiile consulare. c. Ca şi în cazul dreptului diplomatic, se consideră că în cazul dreptului consular legea internă are calitatea de izvor de drept. d.S-a arătat că un alt izvor al dreptului consular este analogia. Astfel, ori de câte ori o situaţie nu este reglementată de normele dreptului consular, se va proceda la o analogie cu dreptul diplomatic.

În 1963, a fost elaborată de către Comisia de Drept Internaţional şi adoptată Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare. Convenţia a realizat codificarea majorităţii normelor cutumiare existente, dar a creat şi norme noi în ceea ce priveşte relaţiile consulare. Dispoziţiile Convenţiei se referă la:  Relaţiile consulare în general;  Înlesniri, privilegii şi imunităţi ale oficiilor consulare şi ale membrilor acestora;  Regimul aplicabil funcţionarilor consulari onorifici. În relaţia dintre Convenţie şi dreptul cutumiar, Convenţia îndeplineşte rolul de „drept comun". Astfel, în Preambul se arată că „regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care nu au fost în mod expres reglementate de dispoziţiile prezentei convenţii". În relaţia dintre Convenţie şi tratatele bilaterale (convenţii consulare), convenţia îndeplineşte rolul de normă generală.

2. Relaţiile consulare. Elemente generale Prin relaţii consulare se înţeleg raporturile stabilite între două state ca urmare a exercitării funcţiilor consulare de către organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt Apariţia instituţiei relaţiilor consulare a avut la bază următorii factori:  relaţiile consulare, din punct de vedere istoric, sunt strâns legate de dezvoltarea economică, de comerţ, ce determină circulaţia persoanelor pe teritoriul altor state, fapt care conduce la concurenţa dintre jurisdicţia teritorială a statului de reşedinţă şi jurisdicţia personală a statului de cetăţenie;  din punctul de vedere al dreptului internaţional public, instituţia relaţiilor consulare are la bază normele dreptului internaţional referitoare la tratamentul acordat străinilor şi respectarea de către statul de reşedinţă a dreptului statului de cetăţenie de a exercita jurisdicţia personală. Dezvoltarea vieţii economice a constituit factorul care a determinat înfiinţarea de consulate ale principalelor puteri europene pe teritoriul Ţărilor Române. Deşi acestea nu aveau, iniţial, dreptul de a întreţine relaţii diplomatice sau consulare, înfiinţarea oficiilor consulare a fost posibilă cu consimţământul Porţii. Astfel, după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia a înfiinţat consulate la Bucureşti şi laşi.

Implicarea organelor consulare ruse în viaţa politică internă a crescut progresiv, îndeosebi după afirmarea statului de „putere protectoare" a Rusiei. De asemenea, deschid consulate în Ţările Române: Austria (1783), Prusia (1785), Franţa (1798), Anglia (1803), Belgia (1838) şi Olanda (1856). În 1859 a fost deschis un consulat general al Statelor Unite ale Americii în Principatele Unite, care în 1871 a negociat un tratat de amiciţie, comerţ şi navigaţie între cele două state. ◘ Subiectele relaţiilor consulare În condiţiile în care relaţiile consulare fac parte din relaţiile supuse dreptului internaţional, subiectele acestora nu pot fi decât subiecte ale dreptului internaţional public. Specificul relaţiilor consulare (scopul lor fiind, în principal, protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor proprii) determină ca subiecte ale relaţiilor consulare să fie numai statele. Au fost susţinute unele opinii în sensul că relaţii consulare ar putea fi întreţinute şi de alte subiecte de drept internaţional, cum ar fi instituţiile specializate ale O.N.U. în realitate, relaţiile întreţinute de aceste subiecte nu sunt relaţii consulare, ci relaţii specifice diplomaţiei multilaterale. Se recunoaşte totuşi, insurgenţilor, dreptul de a stabili relaţii consulare, cu caracter provizoriu. Prerogativa unui stat de a numi oficii consulare în alt stat şi de a primi oficii consulare pe teritoriul său poartă denumirea de drept de consulat. Ca şi dreptul de legaţie, dreptul de consulat nu reprezintă un drept subiectiv. Dreptul de consulat reprezintă o competenţă a statului, fără a exista o obligaţie corelativă.

3.Dreptul Consulat 4.Organele delegate cu exercitarea funcţiilor consulare În dreptul internaţional este unanim admis că exercitarea funcţiilor consulare se poate realiza de către:  oficiul consular;  misiunea diplomatică. Se admite că misiunea diplomatică va îndeplini funcţii consulare doar în lipsa unui oficiu consular. Prin urmare, coexistenţa celor două organe implică o separare de atribuţii. a.Oficiul consular Oficiul consular apare definit ca organul permanent, de sine stătător şi dotat cu organizare şi atribuţii proprii, înfiinţat de un stat pe teritoriul altui stat în vederea întreţinerii, realizării şi dezvoltării relaţiilor consulare.

◘ Clasificare a) în funcţie de natura sa, oficiul consular poate fi: - de carieră (condus de un funcţionar consular de carieră); - onorific (condus de un funcţionar consular onorific). b) în funcţie de clasă şi rang, oficiile consulare se împart în: -

consulate generale; consulate; viceconsulate; agenţii consulare. De regulă, consulatele generale şi consulatele sunt oficii independente, în timp ce viceconsulateie şi agenţiile consulare funcţionează în subordinea unui consulat sau unui consulat general. Organizarea internă a unui oficiu consular cuprinde compartimente şi secţii în funcţie de specificul activităţii: -

secţie economică; secţie culturală şi de presă; secţie de stare civilă; secţie notarială; secţie de paşapoarte; secţie de marină comercială. Sediul oficiului consular este stabilit prin acordul între cele două părţi prin care acesta este înfiinţat şi reprezintă localitatea de pe teritoriul statului primitor unde oficiul consular îşi desfăşoară activitatea. Alegerea acesteia poate fi determinată de interesul comercial-economic al acestei localităţi. Circumscripţia consulară reprezintă spaţiul de pe teritoriul statului primitor în interiorul căruia oficiul consular îşi desfăşoară activitatea. Circumscripţia consulară se caracterizează prin exclusivitate, determinată de următoarele coordonate: - agenţii consulari ai oficiului respectiv nu pot întreprinde acte în afara circumscripţiei respective; - agenţii consulari ai altor oficii consulare nu au competenţa de a efectua acte pe teritoriul circumscripţiei. Misiunea diplomatică Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede în art. 3 că „funcţiile consulare sunt exercitate, de asemenea, de către misiunile diplomatice".

În cadrul unei misiuni diplomatice, compartimentul care preia această sarcină este secţia consulară. Aceasta se individualizează faţă de oficiul consular prin următoarele elemente:    

nu i se aplică clasificarea oficiilor consulare; sediul ei coincide cu sediul misiunii diplomatice; limitele teritoriale ale competenţei sale sunt determinate de teritoriul statului acreditar; în cazul în care există relaţii consulare, nu este necesară obţinerea consimţământului special al statului acreditar pentru deschiderea acestei secţii. Este posibil ca un diplomat din cadrul misiunii acreditate în capitala statului primitor să fie chemat să conducă cu titlu provizoriu un oficiu consular (geranta interimară). Este posibil, de asemenea, ca un funcţionar diplomatic din cadrul misiunii diplomatice să îndeplinească funcţii consulare ad-hoc - cu titlu ocazional, în acest caz, nu sunt necesare documente formale (patenta consulară şi exequatur), ci doar o notificare către statul acreditar.

XI. Înfiinţarea oficiilor consulare. Personalul oficiilor consulare şi numirea membrilor oficiilor consulare

1.

Membrii oficiului consular

a) Membrii oficiului consular sunt, în accepţiunea Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor consulare [art. 1 alin. (1) lit. g)]: funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu. În categoria funcţionarilor consulari, se distinge şeful de post consular, care reprezintă persoana căreia îi revine responsabilitatea conducerii activităţii oficiului consular. în afară de exercitarea funcţiilor consulare, şeful de post consular îndeplineşte o activitate oficială de reprezentare, auxiliară acestor funcţii. b) Funcţionarii consulari sunt persoanele însărcinate cu îndeplinirea de acte oficiale ale statului trimiţătorîn domeniul relaţiilor consulare (acte consulare). În mod tradiţional, se reţine împărţirea funcţionarilor consulari în: consuli generali; consuli; viceconsuli; agenţi consulari. c) Celelalte categorii de personal: angajaţii consulari sunt persoanele întrebuinţate în serviciile tehnice şi administrative ale unui post consular, membrii personalului de serviciu reprezintă persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter

gospodăresc sau orice persoană afectată serviciului casnic al unui post consular. d) Efectivul oficiului consular Dreptului statului trimiţător de a numi funcţionarii consulari îi corespunde dreptul statului de reşedinţă de a solicita menţinerea sau reducerea efectivului postului consular în limitele considerate de el ca rezonabile şi normale având în vedere circumstanţele şi condiţiile din circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză. În convenţiile consulare încheiate de România, sunt folosite termeni precum „necesităţile unei normale desfăşurări a activităţii", sau „volumul de muncă".

2.Numirea membrilor oficiilor consulare Numirea şefului de oficiu consular comportă următoarele condiţii:  Desemnarea şefului oficiului consular - este un act administrativ intern al statului trimiţător. În România, consulul general este numit prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor externe, în timp ce funcţionarii cu rang inferior sunt numiţi prin Ordin al ministrului afacerilor externe.  Exprimarea consimţământului statului primitor Procedura numirii şefului oficiului consular presupune următoarele etape: eliberarea patentei consulare şi acordarea exequaturului.

 Patenta consulară a) Patenta consulară reprezintă documentul oficial emis de guvernul statului trimiţător care face dovada numirii unei persoane în calitate de şef al oficiului consular. Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare permite înlocuirea patentei consulare cu un act similar sau, dacă statul primitor este de acord, cu o notificare. b) c)

Patenta consulară are caracter intuita personae în raport cu şeful de post consular desemnat. Conţinutul patentei consulare: numele şi prenumele persoanei numite în calitatea de şef de oficiu consular; oficiul pe care această persoană îl va conduce; categoria funcţionarilor din care face parte (de carieră/onorifici); rangul; sediul oficiului consular; circumscripţia consulară. Conţinutul patentei consulare este structurat pe următoarele părţi: declaraţia solemnă referitoare la desemnarea şefului postului consular şi menţionarea scopului general al numirii; ordinul către cetăţenii statului trimiţător de a recunoaşte respectiva persoană drept consul; invitaţia către guvernul statului trimiţător de a-i permite consulului exercitarea funcţiilor.

d) Remiterea patentei consulare se realizează, de regulă, pe cale diplomatică. e) Efecte juridice: patenta consulară reprezintă o propunere adresată statului primitor de a stabili raportul juridic de consulat. Patenta nu are ca efect începutul misiunii oficiale a şefului de post consular.

 Exequaturul a) Exequaturul a fost definit ca o autorizaţie prin care şeful de oficiu consular este admis de statul de reşedinţă să exercite funcţiile sale. b) Din punct de vedere teoretic, acordarea exequaturului reprezintă un act discreţionar al statului de reşedinţă - în acest sens, art. 12 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede că: „statul care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să comunice motivele refuzului său". c) Autoritatea competentă să elibereze exequaturul nu face obiectul reglementării dreptului internaţional, fiind stabilită de legislaţia internă a fiecărui stat. In practică, aceasta emană fie de la şeful statului, fie de la guvern. d) Efectul exequaturului: exequaturul conferă consulului recunoaşterea oficială a calităţii sale din partea statului de reşedinţă, conferă efecte juridice actelor îndeplinite de acesta şi îi acordă statutul juridic al funcţionarilor consulari (privilegii şi imunităţi). e) Publicitatea exequaturului: statul de reşedinţă este obligat să aducă la cunoştinţa autorităţilor locale din circumscripţia consulară numirea şefului de post consular (art. 17 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare). f) în practică, se procedează la admiterea provizorie a şefului de post consular, până în momentul eliberării exequaturului. ◘ Numirea celorlalţi membri ai oficiului consular a) Condiţiile numirii - desemnarea membrilor oficiului consular este de competenţa exclusivă a statului trimiţător; - deţinerea cetăţeniei statului trimiţător; funcţionarii consulari nu vor putea fi cetăţeni ai statului de reşedinţă; numirea altor membri ai postului consular având cetăţenia statului primitor este supusă consimţământului expres al acestui stat; - funcţionarii consulari trebuie să deţină calitatea de persona grata în raport cu statul de reşedinţă. b) Formalitatea cerută pentru numirea funcţionarilor consulari este notificarea numirii, urmată de acordarea autorizaţiei de exercitare a funcţiilor consulare din partea statului de reşedinţă. c) în cazul angajaţilor consulari şi personalului de serviciu, se menţin condiţiile enunţate mai sus, cu precizarea că aceştia nu vor trebui să îndeplinească condiţia de persona grata, ci doar de a nu avea calitatea de indezirabil.

◘ Geranta interimară În cazul în care locul şefului de post consular rămâne vacant (fie datorită încetării funcţiilor acestuia, fie datorită unor cauze obiective care îl împiedică temporar să îndeplinească aceste funcţii), va fi numit un gerant interimar. Acesta exercită conducerea oficiului consular cu titlu temporar şi delegat, poziţia sa juridică fiind asemănătoare însărcinatului cu afaceri a.i. Gerantul interimar va fi desemnat de către statul trimiţător, în următoarea ordine de preferinţă: un agent diplomatic din cadrul misiunii diplomatice din capitala statului de reşedinţă; un funcţionar consular din cadrul oficiului respectiv; o altă persoană. Numirea gerantului interimar nu este supusă procedurii patentei consulare şi exequaturului. Este suficientă o notificare din partea misiunii diplomatice sau a şefului oficiului consular înainte de încetarea funcţiilor sale.

XII. Funcţiile consulare. Elemente referitoare la regimul consulilor onorifici

tot cursul . Consideraţii introductive 1.1.Definţie: Funcţiile consulare reprezintă totalitatea atribuţiilor pe care le au oficiile consulare şi personalul consular, având ca scop realizarea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statului trimiţător. Practic, oficiul consular sintetizează în raport cu cetăţeanul statului trimiţător, toate organele în a căror competenţă se află soluţionarea unei probleme legate de relaţia stat-cetăţean. Funcţiile consulare sunt determinate, în primul rând, de atribuţiile pe care statul trimiţător le conferă organelor consulare, în conformitate cu dreptul său intern. Este necesar însă ca atribuţiile desemnate de statul trimiţător să fie admise de statul de reşedinţă.

Cea mai uzuală formă în care se realizează această acceptare a funcţiilor consulare este încheierea de convenţii consulare. 1.2.

Trăsături ale funcţiilor consulare:

 funcţiile consulare au caracter de excepţie de la principiul exercitării jurisdicţiei exclusive de către statul de reşedinţă pe teritoriul său;  efectele juridice ale actelor realizate în îndeplinirea funcţiilor consulare se produc, în principal, pe teritoriul statului trimiţător;  exercitarea funcţiilor consulare, este, în practică, supusă condiţiei reciprocităţii. 1.3. Clasificarea funcţiilor consulare a) In raport cu obiectul lor, funcţiile consulare se împart în:        

funcţii cu caracter general politic; funcţii economice; funcţii referitoare la relaţiile culturale; funcţii de protecţie şi asistenţă a cetăţenilor proprii; funcţii de drept administrativ; funcţii de stare civilă; funcţii notariale; funcţii jurisdicţionale.

b) După izvorul de drept internaţional în care îşi găsesc originea, funcţiile pot fi de natură cutumiară (de exemplu, protecţia intereselor cetăţenilor proprii) sau de natură convenţională (acestea din urmă neputând fi exercitate în lipsa unui acord între părţi - ex.: oficierea de căsătorii). c) După locul în care îşi produc efectele, funcţiile consulare se împart în:  funcţiile care îşi produc efectele numai pe teritoriul statului trimiţător (de exemplu, eliberarea unei procuri autentice);  funcţiile care îşi produc efectul pe teritoriul statului de reşedinţă (apărarea drepturilor cetăţenilor). d) In raport cu beneficiarii funcţiilor consulare, distingem:  funcţii exercitate numai în favoarea cetăţenilor proprii (protecţia consulară);  funcţii exercitate şi faţă de cetăţeni ai unor state terţe (atribuţii notariale, spre exemplu). e) Din punctul de vedere al modalităţilor de declanşare a acestor funcţii, distingem:  funcţii îndeplinite din oficiu, (cooperarea economică, informarea generală);  funcţii îndeplinite la cererea cetăţeanului (atribuţii notariale, de stare civilă etc). I.2. Analiza funcţiilor consulare Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare a adoptat sistemul reglementării funcţiilor consulare prin enumerarea nelimitativă a acestora. 2.1. Îndeplinirea de acte diplomatice şi politice Oficiul consular poate îndeplini acte diplomatice, în conformitate cu art. 17 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare, în următoarele condiţii:

-în statul de reşedinţă să nu existe misiune diplomatică a statului trimiţător sau acesta să nu fie reprezentat printr-un stat terţ; -statul de reşedinţă să-şi fi exprimat consimţământul în acest sens; -să nu fie afectat statutul consular. Una dintre funcţiile oficiilor consulare, precizate de Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare, este „protejarea în statul de reşedinţă intereselor statului trimiţător" [art. 5 lit. a)]. în conţinutul acestei funcţii intră, în principal: - promovarea relaţiilor de prietenie şi cooperare între statul trimiţător şi cel de reşedinţă; - afirmarea punctului de vedere al statului trimiţător faţă de anumite situaţii, atunci când este cazul; - promovarea imaginii statului trimiţător etc. Tot în categoria funcţiilor de interes general, intră funcţia de observare şi informare, stipulată de art. 5 lit. c) din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare: „a se informa prin toate mijloacele licite şi a raporta guvernului său asupra condiţiilor evoluţiei vieţii economice, comerciale, culturale şi ştiinţifice din statul de reşedinţă". Se observă că, spre deosebire de funcţia de informare a misiunii diplomatice, care funcţiona în ambele sensuri, această funcţie consulară operează dinspre statul de reşedinţă spre statul trimiţător; Exercitarea acestei funcţii comportă limita folosirii mijloacelor licite. 2.2.

Funcţia de promovare a relaţiilor economice, ştiinţifice şi culturale

Promovarea şi facilitarea relaţiilor economice, recunoscută în mod tradiţional ca una dintre cele mai importante funcţii consulare, presupune: - observarea vieţii economice din statul de reşedinţă, a tendinţelor acesteia şi a schimburilor comerciale între cele două state; - consilierea organelor statului trimiţător în ceea ce priveşte politicile economice care vor fi aplicate faţă de statul de reşedinţă; - consilierea agenţilor economici din statul trimiţător şi a celor din statul de reşedinţă cu privire la posibilităţile dezvoltării afacerilor între aceştia; - participarea la negocierea unor acorduri economice între cele două state: acorduri comerciale, de liber-schimb, în domeniul transporturilor etc. Funcţiile ştiinţifice şi culturale se vor exercita în două direcţii: - în raport cu statul de reşedinţă, prin acţiuni de cunoaştere a valorilor culturale şi spirituale ale statului trimiţător: expoziţii, comitete, asociaţii de prietenie; - în raport cu cetăţenii proprii, domiciliaţi în statui de reşedinţă / în raport cu persoanele din diaspora statului trimiţător, prin organizarea de manifestări menite să păstreze legătura spirituală între stat şi aceste persoane. 2.3.

Funcţiile consulare în materie de paşapoarte

în raport cu cetăţenii proprii oficiile consulare eliberează anumite tipuri de paşapoarte: în special paşaportul consular, a cărui valabilitate operează până la sosirea cetăţeanului respectiv în statul trimiţător; în raport cu cetăţenii statului de reşedinţă sau ai altor state terţe, oficiile consulare vor elibera vize sau alte documente necesare călătoriei în statul trimiţător.

Este de reţinut că oficiile consulare nu îndeplinesc toate atribuţiile statului trimitător în materie de paşapoarte sau vize, reprezentând, de multe ori, numai o verigă a sistemului administrativ al acestui stat. I.2.4. Funcţiile consulare în materie de stare civilă Funcţiile consulare în materie de stare civilă reprezintă o totalitate de acte [funcţionarul consular are dreptul de „a acţiona în calitate de ofiţer de stare civilă... - art. 5 lit. f) din Convenţie] care asigură relaţia dintre cetăţenii statului trimitător aflaţi în străinătate şi ordinea juridică a acestui stat, în raport cu evenimente relevante pentru starea civilă a acestora (naşterea, căsătoria, moartea). Funcţiile în materie de stare civilă sunt exercitate: -

numai dacă legislaţia statului de reşedinţă nu se opune la aceasta; de regulă, numai în raport cu cetăţenii proprii. Este de notat faptul că oficierea căsătoriei de către funcţionarul consular nu reprezintă o regulă cutumiară în dreptul internaţional, drept pentru care statul de reşedinţă nu va putea fi obligat să recunoască expres efectele unei astfel de căsătorii, în lipsa unei prevederi în acest sens într-un tratat între cele două state. 2.5.

Funcţiile consulare în materie jurisdicţională

în trecut, în practica unor state (de exemplu, în sistemul capitulaţiilor), se recunoştea consulului general şi consulului dreptul de a efectua acte de jurisdicţie contencioasă între cetăţenii statului trimitător. Sistemul nu a fost reţinut de Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare, fiind preluat, în prezent, de un număr redus de state. Prin convenţii bilaterale între state se pot acorda consulilor funcţii referitoare la exercitarea jurisdicţiei graţioase. Funcţiile consulare în materie jurisdicţională mai presupun [art. 5 lit. j) din Convenţie]: - procurarea şi transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare (funcţie care operează în ambele sensuri în relaţia dintre cele două state); - efectuarea comisiei rogatorii de către funcţionarii consulari. 2.6.

Protecţia cetăţenilor statului trimitător aflaţi în străinătate

Oficiile consulare îndeplinesc funcţii referitoare la cetăţenie. în acest sens: - funcţionarii consulari au competenţa, recunoscută de dreptul cutumiar, de a îndeplini acte referitoare la pierderea şi dobândirea cetăţeniei; - oficiul consular are sarcina de a ţine evidenţa cetăţenilor statului trimitător care domiciliază în statul de reşedinţă. în acest sens, legislaţiile unor state prevăd pentru cetăţeni obligaţia de a solicita înregistrarea consulară - actul prin care cetăţeanul respectiv este luat în evidenţa oficiului consular. O sarcină a funcţionarilor consulari este de a cunoaşte şi a desfăşura activităţi în rândul cetăţenilor statului trimiţător aflaţi în circumscripţia consulară respectivă. în vederea realizării acestei funcţii, Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare a prevăzut [art. 36 alin. (1)] libertatea de comunicare între funcţionarii consulari şi cetăţenii statului trimiţător şi libertatea de a avea acces la aceştia. Este de reţinut faptul că aceste libertăţi operează în dublu sens. Cea mai reprezentativă funcţie a oficiului consular este considerată a fi protecţia consulară.

a) Protecţia consulară reprezintă totalitatea acţiunilor desfăşurate de funcţionarii consulari pe lângă autorităţile statului de reşedinţă pentru apărarea drepturilor cetăţenilor statului său, atunci când autorităţile locale încalcă regulile dreptului internaţional privind tratamentul ce trebuie acordat străinilor. b) Fundamentul juridic al protecţiei consulare este raportul de cetăţenie. c) Conţinutul acţiunilor efectuate în exercitarea protecţiei consulare este determinat de: - demersul consular; - dreptul la petiţie consulară. Asistenţa consulară a) Asistenţa consulară constă în complexul de sarcini pe care consulul le îndeplineşte în favoarea cetăţenilor săi în vederea facilitării raporturilor acestora cu autorităţile statului de reşedinţă. b) Asistenţa consulară se materializează prin: - stabilirea de contacte cu cetăţenii şi consilierea acestora; - întreprinderea de acţiuni pe lângă autorităţile statului de reşedinţă pentru facilitarea demersurilor cetăţenilor proprii. c) În situaţia în care un cetăţean al statului trimiţător suferă o măsură privativă de libertate, autorităţile statului de reşedinţă au următoarele obligaţii, în vederea facilitării asistenţei consulare: - de a informa oficiul consular cu privire la situaţia creată, dacă cetăţeanul respectiv o cere; - de a informa cetăţeanul cu privire la acest drept; - de a nu reţine şi a nu deschide corespondenţa între cetăţeanul aflat în detenţie şi oficiul consular. Reprezentarea consulară a) în temeiul acestei funcţii, consulul are dreptul de a efectua acte pentru şi în numele cetăţenilor statului trimiţător. b) Natura juridică: reprezentarea consulară este diferită de mandat, având fundamentul juridic în raportul de cetăţenie (raport de drept public). c) Caracteristicile reprezentării consulare: - operează ex officio (nu este nevoie de procură specială); . - caracter interimar, provizoriu şi conservator (actele nu tind la rezolvarea situaţiei, ci la apărarea unor drepturi existente); - caracter subsidiar: reprezentarea consulară acţionează, în principal, dacă cetăţeanul respectiv este absent, incapabil sau în imposibilitatea de a acţiona; - caracter oficial: funcţionarul consular nu apare ca mandatar ai cetăţeanului respectiv, ci ca agent al statului trimiţător. În ceea ce priveşte cetăţenii statului trimiţător care au calitatea de incapabili, funcţionarii consulari au atribuţia de a supraveghea toate aspectele legate de instituirea tutelei şi curatelei [art. 5 lit. h) din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare]. 2.7.

Funcţii notariale

Oficiul consular acţionează ca un birou notarial al cetăţeanului statului trimiţător, îndeplinind acte legate de: a) certificarea consulară, având ca obiect:

   

autentificarea de înscrisuri; legalizarea copiilor şi semnăturilor; datarea înscrisurilor; certificarea unui fapt constatat. b) depozitul consular, având ca obiect:  înscrisuri;  sume de bani, obiecte de valoare ale statului trimiţător. Limitele activităţii notariale

a) sfera actelor este redusă doar la cele compatibile cu calitatea de agent de relaţii externe a funcţionarului consular; b) sfera persoanelor este determinată de cetăţenii statului trimiţător; c) competenţa teritorială este determinată de circumscripţia consulară; d) efectele juridice se produc:  în principal pe teritoriul statului trimiţător;  în statul de reşedinţă „numai în măsura în care legile şi regulamentele acestui stat nu se opun". 2.8.

Funcţii în materie succesorală

Dreptul funcţionarului consular de a interveni pe lângă autorităţile statului în materie de succesiuni este determinat de următoarele criterii: a) criterii referitoare la defunct: decesul să se fi produs pe teritoriul statului de reşedinţă şi, în concluzie, succesiunea să se fi deschis în acest stat (nu se cere calitatea de cetăţean al de cuiusului); b) criterii referitoare la succesori: să aibă cetăţenia (pentru persoane fizice) sau naţionalitatea (pentru persoane juridice) statului trimiţător; c) criterii referitoare la sfera actelor îndeplinite: să aibă ca scop apărarea intereselor acestor persoane legate de succesiune. Limite ale acestor acţiuni: respectarea legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă. ' 2.9. Alte funcţii consulare a) în materie de navigaţie şi aviaţie civilă:    

acordarea de asistenţă; funcţii administrative; funcţii disciplinare; funcţii jurisdicţionale.

b)în materie electorală: organizarea exprimării votului de către cetăţenii statului trimiţător aflaţi în circumscripţia consulară. c) în materia serviciului militar: asigurarea comunicării sau publicităţii actelor de convocare

cu privire la efectuarea serviciului militar pentru cetăţenii statului trimiţător aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă. 3. Elemente referitoare la regimul consulilor onorifici 3.1. Definiţie. Trăsături a) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare prevede [art. 1 alin. (2)] posibilitatea înfiinţării în relaţiile dintre state a oficiilor consulare conduse de funcţionari consulari onorifici. în concepţia Convenţiei, instituţia consulilor onorifici are caracter facultativ, art. 68 al Convenţiei prevăzând că „fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcţionari consulari onorifici'. b) Deşi Convenţia nu defineşte expres funcţionarul consular onorific, anumite elemente pot fi desprinse din practica statelor în materie. c) în comparaţie cu funcţionarii consulari de carieră, consulii onorifici prezintă următoarele elemente definitorii:  este, de regulă, cetăţean al statului de reşedinţă sau cetăţean al unui stat terţ;  nu este remunerat de statul trimiţător;  poate fi o persoană privată;  poate exercita, în paralel, activităţi cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă. d) De regulă, consulii onorifici sunt persoane cunoscute pentru prestigiul şi reputaţia lor în statul de reşedinţă, care sunt alese de statul trimiţător pentru a promova interesele acestuia şi ale cetăţenilor săi. e) în ceea ce priveşte procedurile de numire şi încetare a funcţiilor, acestea sunt identice cu cele prevăzute pentru funcţionarii consulari de carieră, Convenţia de la Viena reglementând în mod unitar această materie (Cap. I al Convenţiei). Totuşi, luând în considerare faptul că, de regulă, consulul onorific este cetăţean al statului de reşedinţă, nu vor primi aplicare dispoziţiile referitoare la declararea persona non grata.

3.2.

Funcţii

a) Funcţionarii consulari onorifici exercită acele funcţii consulare (cuprinse în art. 5 al Convenţiei) pe care i le încredinţează statul trimiţător. b) Este general admis că funcţionarii consulari onorifici nu pot exercita funcţii consulare care implică exerciţiul autorităţii de stat a statului trimiţător. Astfel, aceştia nu vor exercita funcţii în materie de vize, paşapoarte, stare civilă. 3.3.

Statut juridic

a) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare reglementează (prin procedeul normelor de trimitere) un statut juridic mai restrâns pentru funcţionarii consulari onorifici, în comparaţie cu funcţionarii consulari de carieră. b) în ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie, art. 63 din Convenţie prevede că în cazul declanşării unei proceduri penale împotriva sa, funcţionarul consular onorific se va prezenta în faţa

organelor competente. Statul de reşedinţă are obligaţia de a conduce procedura „cu menajamentele ce se cuvin funcţiei sale, astfel încât exercitarea funcţiilor consulare să fie cât mai puţin stingherită". De asemenea, statul de reşedinţă este obligat să asigure consulului onorific protecţia care poate fi necesară în baza funcţiei sale oficiale; c) în acelaşi timp, consulii onorifici beneficiază, în temeiul Convenţiei, de:           

inviolabilitatea arhivelor şi documentelor; protecţia localurilor consulare; scutirea fiscală a localurilor consulare; scutirea vamală restrânsă la anumite obiecte prevăzute de Convenţie; scutire de anumite prestaţii personale, dreptul de arborare a drapelului; libertate de deplasare; libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător; înlesniri pentru desfăşurarea activităţii; facilităţi pentru obţinerea de localuri; dreptul de a percepe taxe consulare.