Urciorul De Aur

URCIORUL DE AUR

de E.T.A.Hoffmann Opera “Urciorul de aur”, scrisă de E.T.A Hoffmann, a fost publicată în anul 1814, într-unsecol definit din punct de vedere literar de apariţia romantismului. Scrierea se bazează pe unnumăr de surse, cele mai importante fiind basmele populare şi alchimia (complex de doctrinefilosofice, ştiinţifice şi metafizice, al cărui scop este transmutarea metalelor ordinare în aur şicrearea unui panaceu, menit să vindece toate bolile şi să prelungească viaţa). Date despre autorul E.T.A Hoffmann Ernst Theodor Wilhelm Hoffmann se naşte pe 24 ianuarie 1776 în Königsberg, Prusia (aziKaliningrad, Rusia). În 1813 scriitorul îşi schimbă cel de-al treilea nume în Amadeus, în onoareacompozitorului său favorit, Wolfang Amadeus Mozart. Fiu al unui jurist, Ernst Theodor crescu din1780 , de la divorţul părinţilor, alături demama sa, în casa bunicilor de linie maternă. El se bucură de la o vârstă fragedă de o bună pregătire muzicală şi se îndeletnici cu desenul, dovedind aptitudini mai ales în domeniulcaricaturii. Despărţit de fratele său, el îşi petrecu copilăria într-un mediu de oameni în vârstă, acărui austeritate deveni mai târziu o temă a prozei sale. Ajuns din 1803 la Varşovia, Hoffmann preia în1806 postul de dirijor al "Societății Muzicale". Ulterior, acesta se mută în septembrie 1807 în Bamberg. La teatrul din acel oraş el preia întâi funcţia de capelmaistru, apoi şi pe cea de compozitor de muzică de scenă şi de asistentrăspunzător cu decorurile. După închiderea teatrului, în1809 , el se vede nevoit săsupravieţuiască, dând ore de pian şi de canto. Atunci debutează şi cu recenzii în paginile ziarului"Allgemeine Musikalische Zeitung", făcând în acelaşi timp cunoştinţă cu mai mulți medici deospiciu şi purtând în anturajul lor numeroase discuţii pe teme de psihologie, psihiatrie şimagnetism. Între1813 și 1814, scriitorul este numit director muzical al ansamblului lui JosephSeconda, care susţinea spectacole laDresda şiLeipzig . După diferenţe cu Seconda el revine, înseptembrie 1814, în serviciul de stat, în care avansează prin numirea în funcţia de consilier la"Kammergericht" de la Berlin (1816 ), apoi în calitatea de membru al unei comisii de anchetare adelictelor de trădare (1819 ) şi de membru al Senatului de pe lângă Curtea Supremă de Apel(1821 ). În ianuarie1822 i se confiscă de către autorităţi manuscrisul povestirii Meşterul Purece,în care era parodiată tagma funcţionărimii prusace. Deja grav bolnav, Hoffmann mai apucă doar să conceapă o pledoarie împotriva acuzaţiilor de denigrare a funcţionarilor de stat, delezmaiestate şi de încălcare a regulilor de confidențialitate. Datorită acestei pledoarii, importantă pentru posteritate deoarece conţine principiile poetologice ale scriitorului, este permisă publicarea povestirii sub o formă cenzurată. Lui Hoffmann i se interzice însă orice activitate literară. Acestamoare pe data de 25 iulie 1822, din cauza unei boli a coloanei vertebrale.

Deşi aduce contribuţii şi în domeniul muzical, compunând balet („Arlechin”, 1811), operă(„Undine”, 1816) şi muzică de cameră, Hoffmann rămâne cunoscut mai cu seamă pentru opera saliterară, în care combină ironia şi realismul cu fantezia, confruntând permanent două lumi:realitatea banală şi plictisitoare a oraşelor germane de început de secol al XIX-lea şi o lume paralelă, populată de fiinţe bizare. Opera sa literară cuprinde povestiri fantastice şi fanteziste(adunate în volumele „Piese fantastice în maniera lui Callot” ,1814-1815, „Piese nocturne”, 1817,„Fraţii Serapion”, 1819-1821) şi romane precum „Părerile despre viaţă ale motanului Murr”(1820-1822) şi „Elixirul Diavolului”(18151816). Printre povestirile sale fantastice celebre senumără: „Urciorul de aur”,”Piticuţ, zis şi Cinabru”,”Spărgătorul de nuci”, „MeşterulPurice”,”Prinţesa Brambilla”,”Cavalerul Glück”sau „Minele din Falun”. Tema operei Fiind un basm cult, modern, opera „Urciorul de aur” concentrează în primul rând temaspecifică acestei specii literare, şi anume lupta dintre forţele binelui, reprezentate de tânărulstudent Anselmus, arhivarul Lindhorst şi cele ale răului, simbolizate în special de vrăjitoareadeghizată la început în baba precupeaţă. Totodată, opera aduce în prim plan conflictul dintrerealitatea oraşului german de la începutul secolului al XIX-lea, percepută ca restrictivă şimediocră, şi imaginaţia poetică, înzestrată cu o nelimitată capacitate creativă. Aceste teme suntdublate de tema erotică şi cea iniţiatică, personajul principal fiind supus de-a lungul operei unor încercări, în urma cărora ajunge să cunoască iubirea absolută şi atinge desăvârşirea în arta poeziei. Subiectul operei

Tânărul student Anselmus doreşte să petreacă în ziua de „Inălţarea Domnului”, dar planurile îi sunt date peste cap atunci când, răsturnând coşul cu mere şi plăcinte al unei bătrâne,este nevoit să-i dea acesteia toţi banii săi pentru a-i plăti paguba. Cu toate acestea, femeia îlameninţă pe tânăr că va cădea în curând în cristal. Trist că ghinionul nu-l părăseşte niciodată,Anselmus se retrage pe malul râului Elba, aşezându-se la umbra unui soc. Aici însă, el aude vocistranii şi din copac i se arată trei şerpoaice de aur verzui, una dintre ele vrăjindu-l cu ochii săialbaştri şi născând în sufletul studentului un dor necunoscut. Ca urmare al acestei întâmplări,tânărul este luat drept beat sau nebun şi chiar el însuşi se îndoieşte de veridicitatea celor văzute.Faptul că, traversând Elba cu barca împreună cu prietenul său, directorul-adjunct Paulmann, şi curegistratorul Heerbrand, Anselmus confundă reflexia artificiilor în apă cu şerpoaicele de aur verzui şi doreşte să se arunce, riscând să se înece, îi face pe cei prezenţi să se îngrijoreze.Ulterior,studentul pare că uită cele întâmplate şi se poartă curtenitor faţă de fata cea mare a directorului,Veronica. La recomandarea lui Heerbrand, Anselmus merge a doua zi să se angajeze copist lastraniul, dar influentul arhivar Lindhorst. Ajuns în faţa uşii arhivarului, el observă cu spaimă că pe ciocanul de bronz atârnat pe uşă se află chipul precupeţei cu mere, care-i rânjea batjocoritor.In continuare, tânărul este aproape sufocat de şarpele în care se prefăcuse cordonul de la sonerieşi este găsit inconştient de director şi de registrator.

Cautând prilejul de a-l prezenta pe student, Heerbrand îl invită pe Anselmus la cafeneauaunde obişnuia Lindhorst să vină. Aici, arhivarul povesteşte că s-a născut din iubirea dintre prinţulduhurilor Phosphorus şi o floare roşie, după ce prinţul îşi salvase iubita de un balaur negru. Deşi pare o absurditate pentru director şi registrator, povestea îl nelinişteşte pe tânăr.După aceastăseară, Anselmus devine melancolic şi, pe când stătea sub soc, i se arată din nou şerpoaica de aur verzui cu ochii albaştri iar studentul se tânguieşte din nou, chemând făptura înapoi, după ceaceasta dispare. Spre surprinderea sa, Anselmus aude o voce aspră, care se dovedeşte a fi cea aarhivarului. Tânărul se hotărăşte să-i povestească acestuia bizara întâmplare, în urma căruia,Lindhorst îi mărturiseşte la rândul său că şerpoaicele sunt fiicele sale, cea cu ochii albaştri fiindmezina, Serpentina. Pentru a-i demonstra cele spuse, bărbatul îi arată tânărului o oglindă în carese puteau distinge cele trei fete, apoi acesta îşi ia zborul în chip de şoim. Intre timp, Veronica se imaginează soţia lui Anselmus, pe care îl vede în ipostaza de consilier aulic. Pentru a i se prezice viitorul, fata se hotărăşte să meargă în secret la doamna Rauerin, pe care i-o recomandase prietena sa, Angelica. La început, înfricoşătoarea femeieîncearcă să o convingă pe Veronica să renunţe la student, căci este o persoană rea, care i-a lovitcu piciorul copilaşul întruchipat sub forma unui măr şi a turnat pe ciocanul de la uşă o licoaredată de duşmanul ei cel mai mare, arhivarul, arzându-i faţa.Văzând hotărârea fetei de a-l cuceri pe băiat, vrăjitoarea, care este aceeaşi persoana cu precupeaţa cu mere, afirmă că în realitate estefosta doică a Veronicăi, Liza, şi îi promite acesteia că o va ajuta. Intre timp, Anselmus merge sălucreze la arhivarul Lindhorst, în a cărui casă descoperă o adevărată grădină, cu flori ciudate şi păsări vorbitoare şi un secretar în persoana unui papagal cu ochelari. Pe când copiază manuscrise,el realizează că nu poate trăi fără dragostea Serpentinei. In noaptea de echinox, Veronica o însoţeşte pe babă la o răscruce de drumuri, unde, întimp ce ploua cu găleata, aceasta face vrăji şi îi dă tinerei o oglindă prin care să poată săcontroleze sentimentele lui Anselmus. Acesta din urmă însă, este din ce în ce mai îndrăgostit deSerpentina, care i se arată sub forma unei fete, spunându-i că doar prin credinţă şi iubire denestrămutat o va putea avea. De asemenea, ea povesteşte cum, mânios de pierderea iubitei, tatălei, care în realitate este o salamandră, a pârjolit grădina din Atlantida şi a fost izgonit dePhosphorus printre oameni, urmând să revină în ţinutul părăsit după ce toate cele trei fete se vor căsători. Astfel, prin faptul că Anselmus este capabil să vadă toate minunile arhivarului, acestadovedeşte un suflet pur şi, dacă nu se va îndoi de Serpentina, se va putea căsători cu ea şi va primi urciorul de aur , din care va creşte un crin roşu. In aceste condiţii, cei doi vor putea trăi înAtlantida. Totuşi, studentul o vede în minte tot mai mult pe Veronica şi începe să creadă că pe eao iubeşte, iar Serpentina nu a fost decât o halucinaţie. După o vizită acasă la director, în cadrulcăreia gazda şi registrorul par să creadă în lumea descrisă de arhivar, după ce beau un preparat curom, Anselmus se duce la lucru hotărât să nu mai creadă nimic din cele povestite şi văzute laLindhorst. Intr-adevăr, totul pare normal în casa acestuia, dar, fără credinţa de odinioară, tânărulnu mai poate fi ajutat de Serpentina la transcrierea manuscriselor şi pătează cu cernealădocumentul original. Ca urmare a greşelii comise, Anselmus este închis într-un vas de cristal,adeverindu-se astfel enigmatica prezicere a babei. Aici, el îşi recapătă încrederea în lumeasupranaturală a arhivarului şi asistă la distrugerea vrăjitoarei, venită să fure urciorul de aur, şi amotanului ei. Eliberat, Anselmus trăieşte o fericire absolută alături de Serpentina pe tărâmulAtlantidei, iar Veronica se logodeşte cu Heerbrand, devenit consilier aulic Semnificaţia titlului

Titlul face referire la un obiect fantastic, magic, ce apare în textul basmului drept o puntede legătură între realitatea umană, mediocră şi tărâmul fantastic ce ţine de imaginaţia poetică.Astfel, urciorul de aur poate simboliza absolutul către care tinde poetul, în a cărei ipostază se vaafla şi personajul principal. . De asemenea, acesta este un element esenţial al poveştii întrucâtdoar în prezenţa acestuia poate avea loc uniunea dintre Anselmus şi Serpentina, prin care eroul sedesăvârşeşte spiritual.Ca simbol alchimic, urciorul poate reprezenta piatra filosofală, o substanţă mistică având puterea de a vindeca toate bolile, de a prelungi viaţa ori de a transmuta metalele ordinare în aur.Cu alte cuvinte, titlul anticipează transformările spirituale pe care le va suferi eroul, drumul săuiniţiatic, sugerând totodată capacitatea creatorului, a poetului de a transpune realitatea, de a ometamorfoza în fantastic şi de a accede astfel la un plan superior al existenţei. Structură şi compoziţie Opera este structurată în doisprezece capitole, fiecărui capitol anticipându-i-se conţinutul prin propoziţii scurte, uneori eliptice de subiect sau predicat, de forma unor motto-uri.Ca tehnici narative se întâlnesc preponderent înlănţuirea şi alternanţa.Relaţia incipit-finalRelaţia incipit-final se caracterizează prin opoziţia dată de felul în care este conturat personajul la început, respectiv la sfârşit. Astfel, în deschiderea operei, Anselmus apare ca uninadaptat, ca o persoană urmărită de ghinion, de care semenii râd. El este doar un simplu student,fără experienţă de viaţă, sărac, neîndemânatic, al cărui unic talent este caligrafia frumoasă. Infinal însă, acesta devine din copist poet desăvârşit, dintr-un neiniţiat ajunge să cunoască tainelevieţii, să perceapă existenţa într-un mod primordial, unic. Eroul trece de la deznădejde la fericireaabsolută, pură, atinsă în urma maturizării sufleteşti, proces în care nobleţea sa spirituală joacă unrol crucial.Relaţia de opoziţie dintre incipitul de tip „ex-abrupto” şi final mai este evidenţiată şi prindescrierea spaţiului. În acest mod, opera se deschide prin prezentarea oraşului german Dresda, loccaracterizat prin banalitate, prin comun, în timp ce în final se conturează un tărâm fantastic, prielnic pentru dezvoltarea imaginaţiei poetice şi în care comuniunea om-natură poate avea loc.

Personajele AnselmusAnselmus este personajul principal al operei. Prin intermediul caracterizării directe,naratorul afirmă despre acesta că este un tânăr student cu chip armonios, „mai expresiv datorită pasiunii stârnite de mânie”, cu statură zveltă. Hainele lui însă erau” în afara oricărei mode. Fracullui verzui era, într-adevăr, astfel tăiat, ca şi cum croitorul care-l croise ar fi cunoscut tăieturamodernă numai din auzite, iar pantalonii din atlas negru, bine păstraţi, dădeau întregului costumun stil profesoral cu care însă mersul şi ţinuta nu se potriveau deloc”. Tinuta acestuia poatereflecta de asemenea inadaptarea tânărului la societatea respectivă, el însuşi caracterizându-se cafiind „născut numai pentru nenorociri”, deznădejdea sa concentrându-se în interogaţiaretorică:”Dar nu-i oare o fatalitate cumplită că, atunci când am ajuns şi eu în sfârşit student, atrebuit să fiu şi să rămân un biet pârlit?”.Cu toate acestea, registratorul Heerbrand afirmă:”ştiu căscrii foarte frumos şi în acelaşi timp desenezi foarte bine cu peniţa”, anticipând astfel talentulcreator al studentului, prin care acesta se diferenţiază de ceilalţi. Prin intermediul caracterizăriiindirecte însă se reliefează o „a doua” identitate a lui Anselmus. Astfel, el este, la

propriu, „unerou marcat”, o fiinţă specială: neîndemânarea sa în societatea cam limitată a Dresdei searticulează pe capacitatea de a percepe o altă lume, paralelă, populată de fiinţe magice, precumarhivarul Lindhorst şi fiica sa, şerpoaica verde, Serpentina. De-a lungul întâmplărilor se remarcăcapacitatea protagonistului de a vedea corect, de a intui dimensiunea ascunsă a lucrurilor şifiinţelor care-l înconjoară, ceea ce îl ajută să treacă probele la care este supus pentru a-şidemonstra dragostea faţă de fiica arhivarului. Ca un adevărat erou de basm, acesta parcurge undrum iniţiatic, de desăvârşire spirituală şi este ajutat de creaturi cu puteri supranaturale, precumSerpentina.Personaj romantic, Anselmus poate întruchipa omul de geniu, superior faţă de semeni, prin capacitatea sa creatoare de a transpune realitatea, prin imaginaţia neţărmurită care-l ajută săvadă, dar şi să creeze un alt univers cu preţul, în schimb, de a deveni neînţeles, inadaptat proprieilumi.LindhorstCa multe alte personaje din opera lui Hoffmann, arhivarul Lindhorst este înzestrat cuduble identităţi, uneori apărând ca un bătrânel excentric, iar alteori ca o salamandră fermecată de

sorginte alchimică, capabilă să se transforme într-un vultur. Caracter autoritar, el pare în acelaşitimp prietenos şi sever până la ameninţare faţă de tânărul student. La nivel simbolic, arhivarul îlreprezintă pe cel Drept care, în mijlocul necazurilor nu-şi pierde pacea sufletului şi încrederea înDumnezeu. De asemenea, este un simbol al perecepţiei directe a realităţii ultime, a spiritului, dar şi al regenerării ori al paternităţii.Alte personaje:-baba urâcioasă- este bătrâna doică a Veronicăi care se dovedeşte a fi vrăjitoare, simbolal răului-Serpentina- este şerpoaica de aur verzui, cu ochii albaştri, fiica cea mică a arhivarului;de ea se îndragosteşte Anselmus-Phosphorus-este prinţul duhurilor, tatăl arhivaruluidirectorul Paulmann-este prieten al lui Anselmus-Veronica-este fiica cea mare a directorului, care, îndrăgostită de Anselmus va căuta ca, prin intermediul vrăjitoarei, să-l facă să o iubeascăregistratorul Heerbrand-este prieten cu directorul şi cu Anselmus Concluzii In concluzie, opera „Urciorul de aur” este de fapt o alegorie a creaţiei poetice, transpusăartistic prin raportarea la estetica romantismului. Astfel, se pune în prim-plan comuniunea omuluicu natura prin schiţarea unei lumi fantastice, dar înzestrate cu o existenţă obiectivă, la care areacces doar omul de geniu, poetul, superior prin simţire, prin sensibilitate, prin spirit.