Directia Noua In Poezia Si Proza Romana 

Directia noua in poezia si proza romana (1872) "Directia noua in poezia si proza romana" (1872) reprezinta, in conceptia culturala si estetica a lui Titu Maiorescu etapa constructiei, a afirmarii noilor valori, desi negativismul radical din articolul anterior, "in contra directiei de astazi in cultura romana" (1868), se aplica si literaturii, Maiorescu vorbind si aici de "lipsa de valoare a celor mai multi contimporani ai lui Alecsandri si Bolintineanu", nefiind recunoscuti in campul literelor nici Balcescu, nici Kogalniceanu, abia Costache Negruzzi fiind pretuit pentru meritele limbii sale. Cu toate acestea, aprecierile lui Titu Maiorescu sunt exacte, inca de aici el avand acea premonitie critica ce fixeaza marile valori intr-un tablou de vasta intindere al literaturii romane, in fruntea noii miscari il asaza pe Vasile Alecsandri, "cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta", care "paruse a-si fi terminat chemarea literara", dar acum se remarca printr-un nou suflu de creatie, prin "Pasteluri", considerate de Maiorescu, fara greseala, "cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romane indeobste". Al doilea poet al momentului, in 1872, este Mihai Eminescu, acesta fiind chiar asimilabil integral "noii directii", desi in cazul poetului viziunea asupra trecutului literar, in poezia "Epigonii", publicata in "Convorbiri literare" in 1870, difera sensibil de aprecierile criticului. Fraza despre Eminescu este o capodopera a stilului critic inca reticent fata de influentele romantice puternice ale poeziei sale, cu o distilare bine calculata a aprecierilor pozitive si cu o insertie subtila a rezervelor, cu ocolisuri mari de sintagme antitetice, pana la judecata finala, intarita prin repetitie, pentru a-i da greutate in fata timpului care vine: "Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu". Alaturi de previziunea critica de la moartea poetului in 1889, de acea fraza-efigie in care prevedea, pe cat e "omeneste" posibil, "ca literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui", aceasta asertiune de inceput de cariera poetica releva marea putere de premonitie axiologica a criticii maioresciene. In acest articol Titu Maiorescu ne da trasaturile directiei Junimii:

a) Prioritatea criteriului estetic asupra criteriului istoric in aprecierea operei literare, ca solutie de eliminare a falselor valori, a tendintelor de a falsifica cultura si literatura, fiindca cu o cultura falsa nu poate trai un popor" (In contra directiei de astazi in cultura romana). El da ca exemple de urmat pe Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Samson Bodnafescu, M atilda Cugler Poni si critica cu

exemple edificatoare modele de maculatura literara. EI combate prioritatea.criteriului istoric promovata de Dacia Literara , care a dus la aparitia unei maculaturi literare.

b) Deschidere catre ideile si culturile europene pentru a combate lipsa de orizont a literaturii patruzecioptiste:"Noua directie in deosebire de cea veche si cazuta se caracterizeaza prA»i simtamant natural, prin adevar, prin intelegerea ideilor, ce omenirea intreaga le datoreste civilizatiei apusene si totodata prin pastrarea si chiar accentuarea elementului national". Da exemplu cultura europeana a lui Eminescu. El il continua pe. Ion Heliade" Radulescu, care promovase aceasta deschidere la Curierul romanesc.

c) Cultivarea unei literaturi de specific national asa cum o reprezenta atunci Vasile Alecsandri. Sub acest aspect el continua directia Daciei literare.

d) Pentru o critica literara obiectiva: Critica, fie si amara, numai sa fie dreapta, este un element neaparat al sustinerii si propasirii noastre." Acelasi lucru il sustinea si Mihail Kogalniceanu in Introductie.

e) Pentru o limba literara de valoare estetica ca semn al valorii scriitorului: Cel mult mai putem constata ca pentru epoca de acum autorii cei mai buni sf mai raspanditi ai romanilor sunt Alecsandri, Bolintineanti si Odobescu si ca multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a ramanea, tocmai fiindca Alecsandri, Bolintineanu si Odobescu sunt scriitori estetici" in acest sens el combate latinismul, care falsifica limba si cultura, recomandand contemporanilor sa astepte venirea marilor scriitori, care sa fixeze limba: datoria noastra este dar de a ne impotrivi in contra orcarii monotonizari a limbei sub jugul vreunei filologii si a astepta venirea acelei poezii si proze clasice care sa fixeze limba".

În contra direcției de astăzi în cultura română ,,În contra direcției de astăzi în cultura română” este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a conștientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face și un istoric al crizei respective descriind progresul șovăitor al culturii române care, până

la începutul secolului al XX-lea, înseamnă "barbarie orientală", după care vine "trezirea" din epoca pașoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epocă în care tinerii întorși de la studii din Franța și Germania, aduc idei noi dar și forme culturale noi care înseamnă, pentru Maiorescu, numai un "lustru cultural. În propriile sale cuvinte, "În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc". Maiorescu observă de fapt acea abundență de forme culturale străine care nu se potrivește deloc fondului național. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forțată el fiind de părere că numai fondul esențial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române. [] mediocritatile trebuiesc descurajate de la viata publica a unui popor, si cu cat poporul este mai incult, cu atat mai mult, fiindca tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arata la prima sa infatisare in meritul sau si nu are trebuinta de indulgenta, caci nu este bun numai pentru noi si deocamdata, ci pentru toti si pentru totdeauna. Al doilea adevar, si cel mai insemnat, de care trebuie sa ne patrundem, este acesta: Forma fara fond nu numai ca nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricacioasa, fiindca nimiceste un mijloc puternic de cultura. Si prin urmare vom zice: este mai bine sa nu facem o scoala deloc decat sa facem o scoala rea, mai bine sa nu facem o pinacoteca deloc decat sa o facem lipsita de arta frumoasa; mai bine sa nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii si neonorati ai unei asociatiuni decat sa le facem fara ca spiritul propriu de asociare sa se fi manifestat cu siguranta in persoanele ce o compun; mai bine sa nu facem deloc academii, cu sectiunile lor, cu sedintele solemne, cu discursurile de receptiune, [] decat sa le facem toate acestea fara maturitatea stiintifica ce singura le da ratiunea de a fi." (Titu Maiorescu, in contra directiei de astazi in cultura romana, 1868)

intelegerea textului ■ Integrarea fragmentului respectiv intr-un ansamblu mai larg: intregul articol In contra directiei, articulat ca un text doctrinar si scris de Maiorescu pe un ton polemic. Polemica este insa una de idei; punctul de vedere al tanarului critic este formulat intr-o stransa succesiune argumentativa. Pornind de la raspunsul revistei "Transilvania" (dat obiectiilor critice aduse in "Convorbiri literare" literaturii zileI), Maiorescu schiteaza un tablou al evolutiei culturii noastre, pe fundal istoric, aducand exemple semnificative. El critica nu influenta culturilor occidentale (benefica, pozitivA), ci felul mimetic, aproape parodic, in care intelectualul roman preia aceste modele: copiindu-le numai in aspectele lor exterioare, insusindu-si forma, iar nu fondul lor. ■ Sesizarea disocierilor operate in cadrul textului: intre valoare si mediocritate, intre forma si fond. Spiritul critic, pentru a carui libertate si

rigoare pledeaza Maiorescu, presupune o justa perceptie a valorii (sau a absentei acesteiA). Autorilor trebuie sa li se puna in fata o oglinda care sa-i reflecte la adevarata lor statura; nici un alt criteriu in afara celui al adevarului estetic nu merita sustinut, pentru ca elogiile aduse unor scriitori slabi ii nedreptatesc pe cei ealmente valorosi si, in acelasi timp, favorizeaza confuzia. Indulgenta, "incurajarea blanda a mediocritatilor" nu fac decat sa afecteze sanatatea unui organism cultural. ■ Identificarea tezei in jurul careia este alcatuit intregul articol: ideea, devenita faimoasa, a formelor fara fond: "al doilea adevar, si cel mai insemnat, de care trebuie sa ne patrundem". Important, fundamental este fondul din care creste, organic, o cultura, iar nu evantaiul de forme pe care ea le poate imita, copia din surse straine. Fara substanta propriei originalitati creatoare, fara o constructie intelectuala facuta pe cont propriu, formele imprumutate vor ramane goale, existand riscul ca prin ele sa fie compromise eforturile si sansele reale de modernizare. Astfel ca institutiile create trebuie resuscitate din interior, ori (solutia radicala maiorescianA) pur si simplu desfiintate. ■ Observarea similaritatilor cu viziunea exprimata in unele dintre comediile lui Caragiale: O noapte furtunoasa, O scrisoare pierduta. Si la Caragiale, personajele se imbata cu termeni, sintagme si idei frumoase, pretentioase, pe care de fapt nu le inteleg, dar in care cred fara dubiu. Memorabila scena a lecturarii ziarului, din O noapte furtunoasa, este extrem de sugestiva in acest sens: dramaturgul mizeaza tocmai pe specularea efectelor pe care o publicistica bombastica le poate avea asupra unor cititori "nevinovati", neavizati, cazuti iremediabil in capcana vorbelor goale: o varianta a formelor fara fond.

Particularitati stilistice ■ Constructia retorica a textului. Faptul ca Titu Maiorescu si-a luat licenta nu numai in Litere, ci si in Drept (ambele, la PariS), fiind apoi nu doar profesor si critic literar, ci si jurist, avocat de prestigiu si om politic ajuns pana la cele mai inalte demnitati in Stat explica, pana la un punct, modalitatea in care sunt structurate o parte din textele sale. Acestea nu ingaduie confuzii ori derapaje logice, fiind foarte atent elaborate. Mesajul se articuleaza printr-o gradatie de mare efect, autorul detinand si utilizand un intreg arsenal de efecte retorice. Criticul isi anunta ideile si concluziile pe care urmeaza imediat sa le expuna CrAl doilea adevar, si cel mai insemnat, de care trebuie sa ne patrundem, este acesta"; "Si prin urmare vom zice"), obtinand un efect retoric bun, speculat de obicei in pledoariile avocatilor. De asemenea, tonul pe care Maiorescu isi expune argumentele este demonstrativ-rece, aproape fara implicarea sentimentelor. Din acest punct de vedere, mentorul Junimii se afla la antipodul lui Eminescu, cel din publicistica social-politica, inflacarat si arzand efectiv pentru ideile sale. ■ De urmarit utilizarea termenilor din "stratul" neologistic al vocabularului, textul avand totusi o mare limpezime si accesibilitate. Cand autorul intentioneaza sa dea o mai mare plasticitate frazei, astfel incat cititorul sa vizualizeze mai bine secventa demonstrativa, foloseste cuvinte din fondul vechi, detasate imediat de rest, prin contrast: "stricacioase", "nimiceste".

Concepte operationale aplicate Critica literara, mai ales cea de directie (cum o practica MaiorescU), urmareste in primul rand sa-1 convinga pe cititor: acesta reprezinta instanta careia textul i se adreseaza si pe care incearca s-o castige. Cand fraza creste in dimensiuni, apare riscul pierderii mesajului; pentru a preintampina acest lucru, autorul introduce textul intr-un anumit "corset" care-1 impiedica sa se reverse dincolo de tiparul stabilit. Principiul (obtineriI) simetriei configureaza prin urmare dispunerea propozitiilor in fraza si a cuvintelor in propozitii. Astfel atentia cititorului este castigata, fiind apoi mentinuta prin niste "stimuli" mnemotehnici: repetitia, la nivelul tiparului sintactic, respectiv enumeratia, cu scopul obtinerii unui inventar cvasi-exhaustiv. Fata de alte pagini de critica (confuze, "labartate", fara un fir conducator al demonstratieI), cele ale lui Maiorescu sunt impresionante prin simetria liniilor care le traverseaza si le sustin: o simetrie aproape geometrica.

Limba si comunicare ■ Se remarca frecventa verbului "a trebui": verb "tare", caci arata nu numai o cale de urmat (X trebuie sa, Y n-ar trebui sa, X si Y ar trebui in schimb sA), ci si forta convingerilor autorului. Sa se compare cu alte texte, in care, dimpotriva, predomina verbe dubitative. ■ Propozitiile intra intr-un anumit tipar sintactic, intarit prin repetitie si largit prin enumerare: "mai bine sa nu facem decat sa facem". De patru ori apare aceasta structura, conferind fragmentului atat coeziune, cat si un tip de gradatie. De la sfera scolii, se ajunge, in final, la aceea a Academiei, cu intregul "tipic" de organizare si activitate academica. Iar sarcasmul criticului e cu atat mai mare, cu cat aceste forme fara fond se pot intalni la un nivel mai inalt, cu o organigrama mai stufoasa. ■ Importanta negatiilor este mai mare, poate, in acest fragment decat aceea a afirmatiilor. Teza maioresciana a formelor fara fond isi gaseste o exprimare pe masura, in sensul ca polemica dusa cu literatorii zilei (In contra directiei de astazi in cultura romanA) este marcata, in text, prin numeroase negatii: "nu are trebuinta", "nu este bun", "nu numai ca nu aduce nici un folos, dar", "mai bine sa nu facem" (structura intentionat repetatA). Intre ideea conducatoare a tanarului Maiorescu si modul in care aceasta idee este expusa si argumentata in pagina exista, asadar, o perfecta corespondenta. O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 1867 (studiu de estetica si critica literara) 1. Acest studiu pune bazele esteticii literare.

2. Aici, Titu Maiorescu defineste poezia ca idee manifestata in forma sensibila. 3. Cele doua conditii ale existentei operei artistice sunt: continutul si forma. 4. Continutul trebuie sa fie alert, tensionat si uimitor. 5. Forma trebuie sa se intemeieze pe cuvinte concretizatoare si pe figuri de stil sugestive. Tema Studiul abordeaza principiile artei, pornind de la stadiul la care ajunsese literatura autohtona in 1867.

Subiectul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de analiza asupra literaturii prin care criticul aduce in prim-plan exemple valoroase. El defineste arta literara ca idee manifestata informa sensibila si face distinctia intre stiinta (care exprima adevarul) si arta (chemata sa exprime frumosul). Maiorescu stabileste doua "conditiuni" ale artei: conditiunea ideala, prin care intelege continutul, si conditiunea materiala, prin care denumeste forma artistica. Dupa parerea sa, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu deznodamant bine construit, iar forma operei ar trebui sa se intemeieze pe cuvinte simple, care exprima imagini unanim stiute, dar si pe un stil elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant, metafora, comparatia). Comentariul Considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 are in intentie formarea unui spirit critic intemeiat pe un sistem viabil de valori. De aceea, investigatia estetica se bazeaza pe exemple extrase din scrieri majore (cum ar fi cele shakespeariene), dar si din productiile de duzina ale epocii. Maiorescu critica mediocritatea prin aprecieri si judecati estetice fulgeratoare pentru ca, dupa cum remarca un exeget al operei sale, are in intentie sa compromita nulitatile literare, opace la analiza metodica. Adevarul este ca Maiorescu are inclinatie spre catalogari definitive si structurari clare, ceea ce si da studiilor sale prestanta dincolo de epoca sa. El impune pentru prima data un sistem de valori, aducand exemple din productiuni adevarat poetice apartinand unor nume de referinta din literatura universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar si unor scriitori romani deveniti modele pentru scriitorii epocii junimiste: Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu. Dar acest studiu poate fi considerat si primul tratat despre poezie din cultura noastra. Maiorescu expune mai intai deosebirile dintre arta si stiinta, explicand, in mare, ca stiinta se ocupa de adevar, in timp ce poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, respectiv prima informeaza (cuprinde idei), iar cea de-a doua sugereaza (cuprinde idei manifestate in materie sensibila). Aceasta definitie a artei poetice, formulata hegelian, lamureste esenta artei de a transmite intr-un mod subtil idei; convertirea lor intr-o materie artistica constituie proba capitala pe care trebuie s-o treaca un creator.

Si dizertatia asupra materialului brut din care ia nastere poezia este de interes. Trimiterile eseistice la celelalte arte, ca si simplitatea explicatiei readuc in memoria cititorului studiile clasice, pe care este intemeiata cultura maioresciana. Dupa ce stabileste ca materialul poeziei este cuvantul, Maiorescu se opreste asupra celor doua laturi ale creatiei: forma si continutul, numind forma conditiune materiala, iar continutul -conditiune ideala. Rostul poeziei este de a destepta prin cuvintele ei imagini sensibile infantazia auditorului. De aceea ideea artistica este in legatura cu sentimente autentice, caci,spune el, tocmai simtamintele si pasiunile sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca; ele au o nastere si o terminare pronuntata, au inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii. Cu alte cuvinte, sentimentul insusi se deruleaza pe schema generala a oricarui fenomen de la incipitul derutant, la apogeul catastrofic si apoi la starea eliberatoare, pe care o aduce orice final. Dar emotia artistica pe care o traieste fiinta sub imperiul artei isi are originea in forta cuvintelor. Maiorescu nu se limiteaza insa la afirmatii seducatoare si stabileste reguli concrete. Astfel, conditiu-nea materiala se realizeaza prin alegerea cuvintelor capabile sa concretizeze obiectul artistic. in opinia lui, cuvantul particularizeaza imaginea si o face sa prinda contur in imaginatia cititorului in masura in care cuvantul este uzual, simplu si perfect adaptat limbii, ceea ce face ca neologismele sa nu fie preferate ca material al poeziei. Pe langa aceasta, arta literaturii are nevoie de exprimari figurate, de arhitecturi elaborate retoric. intre figurile de stil, Maiorescu trece in primul rand epitetul ornant, respectiv capabil sa incoroneze cuvantul prin sugestii multiple. Epitetul simplu defineste insusirea unui obiect poetic, pe cata vreme epitetul ornant transfigureaza aceasta insusire, evocand mai multe nuante de sens. Tot astfel, folosirea metaforei, a personificarii imbogatesc si diversifica fantezia receptorului. Este interesant rolul pe care Maiorescu il atribuie comparatiei: o comparatie trebuie sa fie noua si justa. Asadar, o comparatie nu reclama un sistem de referinta pentru a dirija intelegerea, ci trebuie sa uimeasca si sa ramana totodata credibila. Prin aceste procedee, poetul trebuie sa creeze imagini plastice, conform principiului horatian {ut pictura poesis), iar sugestiile create de aceste imagini au rolul de a aduce in mintea cititorului sentimente si idei, adica un continut. In ceea ce priveste conditiunea ideala (continutul), esteticianul face precizarea ca ideea poetica este totdeauna un simtamant sau o pasiune. in viziunea lui exista trei semne caracteristice ale afectelor, iar acestea sunt totdeodata cele trei calitati ideale ale poeziei. Respectiv, atat in opera de fictiune, cat si in declansarea si derularea unui sentiment, este nevoie de exagerarea obiectului, de dinamicitatea ideilor, si de o compozitie tensionata, cu deznodamant bine construit. Dintr-o perspectiva psihologica, obiectul artistic poate fi comparat cu incipitul obsesional, caci, spune el, lucrurile gandite iau dimensiuni crescande, iar, sub impresia unei pasiuni, toate ideile momentului apar in proportiuni gigantice si sub colori neobisnuite. Dar desfasurarea sentimentului artistic are nevoie de tensiune si

dezvoltare alerta: O mai mare repejune a miscarii ideilor. Observarea aceasta o poate face oricine. Exemplul cel mai lamurit dintre toate ni-l prezinta spaima, cu prodigioasa suma de idei ce ne pot strabate mintea in momentele ei. Alunecarea spre catastrofa, spre deznodamant, intretine curiozitatea cititorului. Maiorescu are vocatie didactica si stie sa explice cu claritate, fara sa coboare nivelul informatiilor, si de aceea si este capabil sa intemeieze un sistem. Estetica sa nu da doar retete de creatie in legatura cu forma si fondul, ci impune o metoda, o atitudine riguroasa si critica intr-un moment in care literatura noastra moderna isi cladea temelia.

Eminescu si poeziile lui

Studiul critic al lui Tiru Maiorescu din 1889, memorabil prin previziunea finala asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este o prima incercare in critica literara romaneasca de a contura un portret moral si intelectual al lui Mihai Eminescu: "Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma cea mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala." Eminescu facea totul cu o seriozitate si o competenta intelectuala iesita din tiparele obisnuite: "era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind", "lipsit de orce interes egoist", toate asezate sub semnul unei seninatati abstracte. Rememorarea unor scene de la Junimea releva detasarea olimpiana cu care isi prezenta propria creatie, dupa ce lucrase in nenumarate variante la ea: "Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o

publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la «Convorbiri literare»". Remarcabil este portretul de "om al timpului modern" pe care criticul i-l face cu exacta intuitie: "Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta sub semnul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti." Versurile lui Eminescu arata "profunda lui emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului roman." Poeziile lui Eminescu sunt strabatute de un fior transcendent, pentru ca descopera, in mod obiectiv, un adevar esential asupra amorului, asupra realitatii naturii sau a simtamantului national. Eminescu valorifica "povara suferintei mute prin farmecul exprimarii". Concluzia criticului nu poate fi decat una singura, remarcabila prin adevarul ei de necontestat, confirmat peste timp: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti."

Eminescu şi poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889, anul morţii lui Eminescu, şi este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei eminesciene. Aşadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene). Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”). În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoşani, a studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a murit în 1889. Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanşată de sărăcie şi arată că ea a fost moştenită ereditar (doi fraţi ai acestuia s-au sinucis după ce

înnebuniseră!). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecinţă a acestei boli şi nu factorul care a cauzat-o. Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii inteligenţa, memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al filosofiei, al credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaştere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile ştiinţifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor şi al gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen Sylva). Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de societate. Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ ( ţine deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând şi oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-şi plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a lui Eminescu. Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei, socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa şi o face inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice şi frumuseţea limbajului, „semnul celor aleşi” (ţi-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile). Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, şi le explică prin cultura excepţională a acestuia. Evidenţiază talentul excepţional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greşit, arată că erotica eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzândui deci platonismul. Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuşi identifică trei tipurti de rime: (a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu e”). ( b) Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obişnuit cu unul prozaic, neliterar – („nalte” cu „încalte”) (c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu „Istaspe”). Observă că poetul a utilizat relativ puţine cuvinte, dar le-a

atribuit sensuri noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” şi „Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalităţii liricii poetului de la Ipoteşti o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Muşatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor şi faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o perfecţiune aproape onomatopeică. În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeţie care a fost confirmată mai târziu, arătând că „pe cât se poate omeneşte prevedea”, literatura (poezia) românescă din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciană va fi germenele din care se va naşte toată poezia secolului următor).