150 De Ani De Cunoastere Suprimata

150 de ani de cunoastere suprimata

“Teoria microbilor sugereaza sa folosim insecticide pentru a omori mustele; mult mai rezonabil ar fi sa curatam gunoiul care le atrage” — Bill Nelson “Daca mi-as putea trai viata din nou, as dedica-o dovedirii faptului ca microbii isi cauta habitatul lor natural, tesutul bolnav – mai degraba decit sa cauzeze aparitia acestuia” — Rudolph Virchow (1821-1902) “Bernard a avut dreptate, germenii sint nimic – le milieu (mediul interior) este totul”– Louis Pasteur, pe patul de moarte “Multe forme de diagnostic se bazeaza pe tipul de microb existent, iar existenta lui in corp de obicei arata ca acesta se afla intr-o stare grava de deteriorare. Germenii sint groparii naturii.” — Bernard Jenson, Stiinta si Practica Iridiologiei “Rife a aratat ca orice microorganism: 1. Radiaza o frecventa monocromatica, in spectrul invizibil ultraviolet, pe toata perioada vietii lor ; 2. Superimpozind o alta unda monocromatica ultra-violeta, se produce o a treia unda heterodina de lumina vizibila, bacteria fiind facuta sa straluceasca ; 3. Supunind-o unei frecvente ultra-scurta de valoare adecvata, bacteria se dezintegreaza imediat; 4. Animale inoculate cu doze letale de bacterii patogene erau invariabil salvate supunindu-le corpurile pentru citeva minute, unei unde electromagnetice de frecventa adecvata; 5. Modificind mediul ambient de cultura si hrana disponibila, bacterii prietenoase ca cele din colon puteau fi transformate in patogeni cum ar fi cunoscuta ‘cauza’ a febrei tifoide. Similar, agentul viral asociat cu cancerul putea fi transformat in inocentul bacillus coli. Rife a afirmat ca metabolismul celular dezechilibrat este cel care produce boala. Un corp sanatos nu este susceptibil la boala. Virulenta este o problema ecologica – cu alte cuvinte, o problema de curatenie interioara. ” — Krebs, Krebs & Beard, in Lumea Medicinii, iulie, 1950 150 de ani de cunoastere suprimata de Christopher Bird 1991 (Nexus Magazine, aprilie 1992) Misterul organismelor microbiale pleomorfice “Baza stiintei este descoperirea, iar ea implica o schimbare a viziunii despre lume. Descoperirea in stiinta este posibila doar in societatile care acorda cetatenilor lor libertatea de a cauta adevarul, oricare ar fi acesta si care prin urmare au respect pentru diferitele cai ce conduc la acel adevar”. — John Polanyi, canadian, laureat al premiului Nobel (chimie) In cele ce urmeaza vom incerca sa redam rezumativ descoperirile facute de un grup de cercetatori eretici intr-un cimp al cunoasterii care trateaza despre cele mai mici forme de viata existente. Desi ar putea fi greu de acceptat, aceste descoperiri, facute acum mai mult de un secol, au fost consistent ignorate, cenzurate, trecute sub tacere si suprimate de-a lungul intregului acest timp, de catre “liderii de opinie”, ginditorii ortodocsi ai microbiologiei “oficiale”. In loc sa fie intimpinate cu bratele deschise si curiozitate, aceste descoperiri, au fost primite cu o ostilitate rezervata de obicei doar impostorilor si ereticilor. A incerca sa rezumi vastitatea acestei panorame multidimensionale este ca si cum ai cauta sa redai continutul unui manuscris voluminos pe un timbru postal, sau sa reduci o drama in trei acte la un scurt-metraj de citeva minute. Nu este vorba doar de volumul impresionant de material, ci si de dificultatea de a obtine referinte din sursele bibliografice obisnuite. Pe de alta parte, protagonistii acestei saga sint de obicei complet izolati unul de altul in spatiu, timp, sau amindoua. Ei si cercetarile lor au ramas in consecinta adeseori necunoscuti potentialilor lor colegi si aliati naturali. Ei se aseamana unor aventurieri care, crezindu-se singurii exploratori ai unui teritoriu virgin, deschid in acelasi timp drumuri diferite in acelasi terra incognita.

1

Mai mult decit atit, asa cum am mentinoat deja, rapoartele descoperirilor unei intregi “Noi Lumi”, facute de acesti numerosi “Columbi” nu au fost binevenite in lumea carografilor “Lumii Vechi” care isi terminasera deja de desenat hartile, si erau satisfacuti de ele. Ca atare, din moment ce hartile acestui teritoriu sint in cazul fericit doar niste schite, iar in cazul nefericit, complet inexistente, strainii care incearca sa-l penetreze ar face bine sa-si aminteasca vechiul proveb Buddhist “Singurele carari sint acelea create prin mers”. Iar cele pe care se va intimpla sa paseasca ei, vor fi nu atit selectate intentionat cit descoperite din intimplare. Pentru aceste motive, cind am decis cum sa tratez acest subiect, am optat sa eschivez formalitatile oricarui gen de abordari academice in favoarea unei naratiuni a propriilor mele incursiuni in acest putin-cunoscut teritoriu,, asa cum au survenit ele, cronologic. [...] Sint convins ca daca unii dintre voi ati fost minati de acelasi gen de curiozitati, calea pe care ati parcurs-o este diferita de a mea. Totusi, asa cum se spune, “toate drumurile duc la Roma”. Inceputul: Wilhelm Reich si bionii Primul meu contact cu lumea organismelor pleomorfice – desi nu l-am recunosctut la vremea respectiva – a venit in 1969 cind am fost rugat de catre Peter Tompkins, un autor cunoscut, sal ajut in cercetarea lui asupra vietii si muncii unui om de stiinta “rebel”, raposatul Wilhelm Reich, doctor in medicina. Daca “a fi rebel” este o calitate atribuibila inovatorilor carora nu le este frica de idei si inventii noi, si care deseori ignora orice intruziune a educatiei formale in subiectul cercetarilor lor, atunci acest termen se potriveste de minune lui Reich. Dupa ce si-a facut debutul ca elev preferat si colaborator al lui Freud, a rupt orice contact lu lumea psihanalizei pentru a urma o cariera independenta intr-o arie denumita azi, biofizica. Atunci cind a consacrat termenul Freudian “turma” pe la mijlocul anilor 1930, majoritatea colegilor i-au devenit inamici. Exilat in Norvegia, a inceput sa lucreze cu un microscop neobisnuit echipat cu lentile ce puteau mari organismele vii de 2-3000 X, mai mult decit dublul capacitatii obisnuite a microscoapelor din acea perioada. Printre extraordinarele sale descoperiri se numara “vesiculele”, saci minusculi continind fluide, care apar in infuzii de fin si alte substante cum ar fi tesuturi animale, pamint si carbune. Dupa multiple experimente in care a notat o crestere marita a numarului de vezicule care putea fi obtinut in cultura atunci cind preparatele care le contin erau fierte, a tras concluzia ca ciudatele forme erau “tranzitionale”, la jumatate intre viu si ne-viu. Acestor stadii anterior necunoscute de viata, le-a dat numele “Bioni”. Majoritatea microbiologilor, ca sa nu mai vorbim de alti oameni de stiinta, fara indoiala au privit creaturile lui Reich ca pe niste personaje scoase din filmul lui Disney, Fantasia. Dar socurile abia incepeau. Cind Reich a turnat din fiertura sa pe medii de cultura nutritive, culturile au inceput sa genereze bacterii si amoebe, creind cum s-ar zice, forme de viata cunoscute, sau cel putin cunoscute “oficial”. Exista desigur, posibilitatea ca noile generate “animacule” – cum le-a numit Leuwenhock, inventatorul microscopului, atunci cind le-a vazut – sa fi invadat cultura, din mediul ambiant, sau sa fi aparut pentru ca mediul de cultura fusese impropriu sterilizat. Pentru a elimina aceste erori, Reich a super-incalzit cultura de bioni, si spre mirarea sa, mixtura “moarta” dadea in continuare nastere fomelor microbice. Asta l-a dus la concluzia ca bionii, stagiile preliminare ale vietii, erau intrupari ale unei forte vitale indestructibile, care sfida moartea. Aceasta energie vitala, el a numit-o “Orgon”. O atit de intriganta descoperire ca cea a unei noi “energii vitale” nu putea sa nu irite biologii care incercau de mult sa “ingroape” teoriile vitaliste ale filosofului francez Henri Bergson, care vorbeau despre “elanul vital”, sau ale biologului german Hans Driesch care imprumutase termenul “entelechie” de la Aristotel. Biologia se situa tot mai mult sub un scrutin rece al fizicii care respingea ferm orice notiune “mistica” cum ar fi cea de “creator primordial” sau “forta a vietii” si ca atare, cauta se se conformeze tot mai mult notiunilor mecaniciste. Daca descoperirile sale n-ar fi fost atit de “eretice” incit sa alarmeze stiinta ortodoxa sau “oficiala”, afirma Reich, structurile pe care le numeste bioni ar putea fi detectate si cultivate

2

inclusiv din singele uman – care, atunci ca si acum, este considerat a fi steril, o doctrina inatacabila, predata in scolile medicale. Aceasta idee, l-a dus mai departe la examinarea probelor de singe recoltate de la persoane suferind de cancer, in care a descoperit forme bacteriale extrem de mici pe care le-a asociat cu boala. Ca atare le-a numit bacili-T, T venind de la cuvintul “Tod” care in germana (limba materna a lui Reich) inseamna “moarte”. Aparent, exista un fenomen care se desfasoara in corpul persoanelor bolnave, o degenerare care face bionii datatori de viata sa se transforme in T-bacili patogeni. [...] Acesta este momentul cind trebuie sa ne punem o intrebare esentiala. Pun aceasta intrebare deoarece am descoperit ulterior ca cercetatorii din acest domeniu de nisa care au descoperit microbi asociati cu starile cancerigene – si carora fiecare le-a dat alt nume, creind un adevarat “Turn al lui Babel” – in loc sa priveasca prezenta formelor straine ca un “semnal de alarma” sau “indicator de probleme”, au asociat-o cu CAUZA bolii. Intrebarea centrala a acestei discutii, este prin urmare: “Sint oare microbii care apar in corp, rezultatul mai degraba decit cauza bolii, chiar daca nu mereu, cel putin, in majoritatea cazurilor ?” E posibil sa fie ambele. Viata lui Reich s-a sfirsit tragic. Datorita eforturilor sale, el a devenit tinta atacurilor virulente ale celor care simteau tremurindu-le sub picioare dogmele sacre ale stiintei medicale in general si are cancerologiei in special. Povestea acestui om remarcabil s-a sfirsit prin procesul si condamnarea sa la inchisoare intr-un penintenciar federal, unde, in 1964, a si murit. Guvernul republicii noastre libere Americane, a ordonat de asemeni ca toate scrierile sale pe care au putut pune labele, sa fie arse intr-un incinerator din New York. Acest ordin a fost executat la mai putin de 20 de ani dupa ce guvernul Germaniei Naziste ordonase ca toate publicatiile lui Reich sa fie arse pe un rug imens din centrul Berlinului. O descoperire nu vine niciodata singura: Royal Raymond Rife si microscopul sau “universal” [...]Ce face ca noile descoperiri sa nu fie recunoscute drept ceea ce sint ? Este oare din cauza cercetatorilor “clasici”, care se complac in gindirea ortodoxa, incapabili sa-si schimbe “viziunea despre lume” astfel incit sa includa consideratii inovatoare, sau idei de frontiera ? Cum se face ca in incitele conduse de “arbitrii cunoasterii”, dovezile despre lucruri “necunoscute”, in loc sa fie privite cu interes sint deseori alungate ca “iluzorii” sau facute tabu ca “fantezii” ? In 1965 am dat peste un articol remarcabil prin faptul ca in 1944 fusese publicat in nu doar unul, ci doua publicatii prestigioase – jurnalul Institutului Smithsoniar din Washington D.C. si cel al Institutului Franklin din Philadelphia. O treime din continut ii era dedicata unui nou microscop electronic, recent lansat pe piata de Radio Corporation of America; celelalte doua treimi – partea leului – unui “microscop universal” care fusese proiectat si dezvoltat in 1920 de un autodidact californian, Royal Raymond Rife. Microscopul electronic, desi este capabil sa mareasca de peste 500.000 X la rezolutii excelente, are totusi neajunsul ca nu poate examina lucruri vii, doarece radiatia le omoara. Dar, dupa cum reiesea clar din articol, instrumentul lui Rife era capabil sa mareasca inclusiv corpurile vii la nemaiauzita valoare de cel putin 60.000 X, de asemeni la o rezolutie excelenta. Cu acest dispozitiv extraordinar, Rife a putut fi martor prezentei unei intregi familii de microbi in singele persoanelor bolnave, care aparent se transformau dintr-unul in altul, in functie de conditii, ca o omida metamorfozindu-se succesiv in multe stadii pina la fluture – in total 16, acelasi numar confirmat ulterior de Gaston Naessens ca fiind ciclul “somatidelor”. Ca urmare, a ajuns si el in mod independent la aceeasi concluzie logica pe care au atins-o si altii de asemeni in mod independent, atit inaintea lui cit si dupa el, si anume ca microbii se formeaza spontan in interiorul corpului, si in opinia lui Rife, nu constituie cauza ci rezultatul starilor patogene. Aceasta simpla concluzie contrazice complet tot ce se invata despre bacteriologie si boli in ani de zile de facultate de medicina. Abia venindu-mi sa-mi cred ochilor, si amintindu-mi despre informatiile pe care le acumulasem

3

in timpul studiului meu despre Reich, am petrecut urmatoarele doua luni la Biblioteca Nationala de Medicina cautind urme ale muncii lui Rife si informatii despre supermicroscopul lui. Nu numai ca materialele de referinta erau extrem de rare, dar orice informatie asupra microscopului insusi, parca disparuse de pe fata pamintului. Cercetarile mele in biblioteca au aratat ca in timpul citorva decade pina in 1930, o lung sir de microbiologi acum uitati complet, sustineau ca, departe de a avea o forma stabila, bacteriile puteau fi facute, in conditii adecvate de cultura, sa se metamorfozeze in forme suficient de mici incit sa treaca prin filtre capabile de a opri orice microb mai mare decit un virus. Datorita diferendelor de opinie cu scoala ortodoxa de bacteriologie, cunoscuta ca “non-filtrationista”, rebelii purtau numele de “filtrationisti”. Interludiu: Ernst Bernhard Almquist Unul din pionierii acestei scoli a fost un suedez, Ernst Bernhard Almquist, care, datorita faptului ca era deasemeni si explorator polar, a primit onoarea de a avea niste insule numite dupa el, pe coasta de nord a Siberiei. Almquist a facut sute de observatii ale bacteriilor pleomorfice la el in laborator, la fel ca si alti cercetatori in Franta, Italia, Germania, Rusia, si SUA, si probabil si alte tari. In 1922, dupa douazeci de ani de munca, Almquist a tras concluzia ca “nimeni nu poate afirma ca stie intregul ciclu de viata si toate varietatile macar unei singure specii bacteriale. Orice afirmatie in acest sens este doar o asumptie.” Un furor a strabatut lumea microbiologiei atunci cind a inceput sa vindece cancerul si alte boli prin metode electro-magnetice, si, asemeni lui Reich, a fost dat in judecata de catre autoritatile medicale din Statele Unite. Procesul s-a dovedit traumatic pentru inventator, conducind initial la o cadere nervoasa, apoi la alcolism. Destinele opuse ale celor doua microscoape, cel electronic si cel “universal”, au continuat de atunci sa-mi intrige gindurile cu o intrebare filosofica: cum se face ca primul, capabil doar sa redea materia inerta, a fost universal adoptat in laboratoarele lumii, in timp ce al doilea, capabil sa redea functionarea pe viu a oricarui organism, a fost dat uitarii universale ? Ce are succesul triumfal al unuia si esecul celuilalt sa ne spuna despre modelul oficial al secolului 20 in stiintele biologice, care teoretic ar trebui sa studieze viata ? Daca tot am inceput seria intrebarilor, sa continuam. Ce se intimpla cu “politica stiintei” de a reusit sa plaseze doi titani ai gindirii – sau trei, daca e sa anticipam si sa-l includem si pe Gaston Naessens – oameni autodidacti si experti in microscopie si oncologie, pe banca acuzatilor ? Cum se face ca descoperirile tuturor au fost puse la “index” ca false si fara valoare ? Ce arata denuntul lor ca sarlatani si escroci, in SUA, Franta si alte tari ? E necesar un moment de tacere pentru a contempla raspunsul la toate aceste intrebari. Trei Doamne, si toti trei: Gaston Naessens si Somatidele De la Reich la Rife, urmatorul loc unde m-a condus cautarea mea a fost Rock Forest, un satuc de linga Quebec, la nordul Vermont-ului, in acea regiune numita in franceza L’Estrie si Eastern Townships in engleza. Fusesem alertat de existenta lui Gaston Naessens de catre Eva Reich, doctor in medicina, fiica lui Wilhelm Reich cu care pastrasem legatura inca de cind ne cunoscusem in timpul cercetarii mele asupra lui Reich. Prima mea vizita la Gaston Naessens a avut loc in 1979, zece ani dupa ce o cutie cu scrierile lui Reich imi fusese inminata de catre Peter Tompkins pentru studiu. In urmatorii zece ani aveam sa-mi largesc mult orizontul deschis de acesti pasi initiali. Pe masura trecerii timpului, principalul element care devenea socant de evident, era refuzul sau incapacitatea de a intelege a multor oameni de stiinta antrenati, a ceea ce se vede prin microscopul lui Naessens. In loc sa trimbiteze existenta somatidelor ca fiind ceva nou si interesant, majoritatea le ignorau ca artifacte, ceva nenatural si introdus “din greseala” in mediul de cultura. Un intreg eseu ar putea fi scris despre cum apar astfel de credinte in mintile celor presupus “competenti”, cei mai autoritari transmitind aceste credinte ca “certitudini” naivilor care-i “urmeaza”. Toti acesti observatori – si ei constituie majoritatea – au uitat, daca au macar au auzit vreodata, dictonul lui Reich privitor la munca stiintifica: “Nu crede automat in nimic, in special daca ti se spune sa faci asta. Convinge-te personal de orice, observind cu proprii tai ochi. Dupa ce ai perceput un lucru nou, nu il scapa din vedere pina nu-l explici in totalitate.” [...]Majoritatea descoperirilor lui Naessens au fost relatate in partea intai a cartii mele. In retrospectiva, voi mentiona aici doar faptul ca descoperirea sa principala pare a fi aceea de a fi trasat intregul ciclu de la originea lui – formele extrem de mici numite somatide – si de a

4

arata cum aceste forme nu doar sint indestructibile ci si actioneaza ca un fel de precursor al ADN-ului. Careu de Asi: Béchamp si microzimele Era in Franta, 1984, si ma intilneam cu un farmacist, Marie Noclerq, care dupa o viata petrecuta practicindu-si profesia, a hotarit sa scrie o dizertatie doctorala sub titlul “Antoine Bechamp, 1816-1908: omul si omul de stiinta, originalitatea si productivitatea muncii sale”. Disparitia microscopului Rife si a documentatiei sale constituie un capitol pierdut in istoria microbiologiei. Noclerq reusise sa dezgroape un intreg volum pierdut al aceleiasi stiinte. Din nou ma loveam, din intimplare parca, de o controversa implicind doi titani ai stiintei, care fusese de atit de mult timp “maturata sub covor” incit citeva generatii de oameni de stiinta nici macar nu au auzit de existenta ei. Unul din cei doi adversari era Béchamp, celalalt, faimosul Louis Pasteur, al carui nume este astazi inscris pe frontispiciul fiecarui institut de cercetare din lume. Controversa centrala implica viziunile lor opuse despre geneza bolilor infectioase. Printr-un medic din Bretonia, Noclerq a intrat in posesia unui volum gros de istorie a medicinei, in care a citit ca, pe patul lui de moarte, Pasteur a declarat “Claude Bernard a avut dreptate… microbul nu inseamna nimic, terenul este totul.” Prin negarea sa, parintele teoriei – inca intronata ca evanghelie – ca rolul primordial in multe boli este jucat de germenii care invadeaza corpul din exterior, parea sa cedeze dovezilor ca, de fapt, rolul principal este in majoritatea situatiilor jucat de mediul intern al corpului, “terenul” cum s-ar zice, care modificindu-se datorita unor cauze variate, permite aparitia germenilor din interior. Ce omitea Pasteur era faptul ca confesiunea sa nu era bazata pe o singura afirmatie relevanta a fiziologului principal al Frantei acelor zile, Bernard, ci pe Antoine Béchamp, omul cu care fusese la cutite decade intregi. Sapaturile lui Noclerq in surse incontestabile dovedesc ca batalia fusese cistigata nu pe baza probelor stiintifice, ci datorita abilitatilor lui Pasteur intr-o arta numita azi “relatii publice” si succesului sau in a-si minimaliza adversarul dezamagit si scirbit de lupta pentru atentie mediatica. Daca dreptatea cistiga, victoria lui Pasteur se va dovedi intr-o zi a fi fost pyrrhica (http://en.wikipedia.org/wiki/Pyrrhic_victory – n.t.), cel putin in termenii pirederilor incalculabile suferita de stiinta medicinii, obligata un atit de lung timp sa urmeze linia Pasteuriana. Lantul de descoperiri al lui Béchamp a inceput atunci cind, atacind problema fermentatiilor – reactii chimice care sparg compusi complecsi in substante relativ simple – a izolat din organismele vii o serie de “fermenti” pe care i-a numit zymaze. Lucrind cu o clasa de organisme numite mucegaiuri, fiinte fungoide care dezintegreaza materia organica, Béchamp a vazut ca acestea se formeaza printr-o aglomerare de granulatii. Aceste granulatii, datorita conexiunii lor cu zymazele, au fost botezate microzyme sau “mici fermenti”, precursor lexical al somatidelor lui Naessens. Foarte important pentru scopurile acestei naratiuni, el a observat de asemeni ca granulatiile din discutie, sub anumite conditii, se auto-asamblau in bacterii unicelulare, ceea ce demonstra ca celulele nu mai puteau fi considerate “unitatile de baza ale vietii”, ci fenomene compuse. Mai mult decit atit, microzymele erau aparent indestructibile, pentru ca Béchamp le-a gasit chiar si in calcare datind din perioade geologice de acum 60 de milioane de ani, momentul aparitiei primelor mamifere pe Pamint. Si a fost fascinat de faptul ca orice incercare de a le “omori” s-a dovedit un esec. Asa cum relateaza in cea de-a treia capodopera a sa, “Singele”, “Sint capabil sa afirm ca microzyma este inceputul organizarii, si din moment ce microzymele din bacteriile moarte, inca traiesc, rezulta ca ele sint deasemeni sfirsitul viu al oricarui organism, fiinte vii apartinind unei categorii speciale si fara anolog.” Deoarece microzymele apar la inceputul procesului vietii – de exemplu, intr-un ovul care devine un ou – si sint de asemeni gasite, complet active, in forme de viata aflata in descompunere, Béchamp, intr-o parafraza la legea chimica a lui Lavoisier “Nimic nu se creaza,

5

nimic nu se pierde, totul se transforma” avea sa afirme “Nimic nu cade prada mortii, totul cade prada vietii”. Pe pagina ultima a “Singelui”, Béchamp este si mai explicit: “Dupa moarte, este esentila ca materia sa fie restaurata la o conditie primitva, pentru ca a fost doar imprumutata pentru un timp organismului viu…Fiintele vii, umplute cu microzyme poarta in ele elementele esentiale vietii, bolii, distrugerii sau mortii”. Quinta Royala: Guenther Enderlain si ciclul de viata bacterian Abia in 1990, 22 de ani dupa ce incepusem sa studiez despre Reich si bioni, am avut in sfirsit acces la munca altui cercetator care facea lantul de descoperiri de pina atunci sa straluceasca si mai evident. Acest acces a fost facilitat initial de o carte, prima in limba engleza asupra subiectului, tratind despre cercetarile incepute in timpul primului razboi mondial de catre zoologul german Guenther Enderlein, ale carui descoperiri erau caracterizate de catre autorul cartii ca fiind “cele mai importante facute vreodata”. Lucrind ca bacteriolog intr-un spital militar de pe coasta Marii Baltice, Enderlein a terminat in 1917 un manuscris care revela multe faze de dezvoltare pleomorfica ale bacteriilor si arata ca boala si procesul vindecarii sint strict dependente de legi ciclice morfologice. Manuscrisul a fost publicat sub numele Bakterien Cyclogenie (Ciclul de viata Bacterian) in 1925, scurt timp dupa ce autorul sau fusese numit curator al Muzeului Zoologic din Berlin. Inspirationali in munca sa, Enderlein ii considera pe Antoine Béchamp, ca si pe citiva germani care au preluat munca lui Béchamp de acolo de unde o lasase acesta, printre care si zoologul Robert Leuckart, fondatorul stiintei parazitologiei, si Otto Schmidt, primul care a raportat paraziti in singele pacientilor de cancer, inca din 1901. Avind in vedere interesul pentru microscopia in cimp-negru (darkfield) al celor prezenti aici, merita mentionat ca doar lucrind la acest instrument a putut Enderlein sa observe cum microorganismele trec printr-un ciclu cu nenumarate variatii. El a afirmat fara echivoc ca, in timp ce diferitele tipuri de micro-organisme traiesc in mod normal in interiorul corpului intr-o relatie mutual benefica, odata cu deteriorarea severa a mediului din interior, ele se dezvolta in forme patogene, creind ceea ce el a numit dis-bioza (opusul sim-biozei). Actiunea lor nu se datoreaza vreunei intentii perverse din partea microbilor de a rani corpul, ci nevoii de a supravietui chiar si sacrificindu-l pe el. In fazele initiale de dezvoltare, ele traiesc in singele omului si indeplinesc functii benefice sanatatii; in formele patogene ele abandoneaza acest rol pentru a-si asigura autoprezervarea. De vreme ce azi, Bakterien Cyclogenie este virtual necunoscuta, e curios sa notam ca, inaintea celui de-al doilea razboi mondial, ea a adus autorului o oarecare recunoastere internationala. A fost aparent primita cu interes la un congres international tinut in Pittsburgh, Pennsylvania in 1930, si de asemeni, contributiile lui Enderlein au fost recunoscute si el, onorat, la cel de-ar treilea Congres Microbiologi tinut in New York. In ciuda atacurilor personale suferite din partea membrilor puternici ai comunitatii medicale germane ortodoxe, Enderlein a fost puternic sprijinit de citiva colegi curajosi, ca medicul si cercetatorul in microbiologie Doctor Wilhelm von Brehmer. Cartea lui Enby m-a informat de asemeni asupra aspectelor istorice despre cum doctrina ca microbii sint monomorfi (au o singura forma) – si nu pleomorfi – a cistigat acceptare, aspecte pe care le scapasem din vedere in timpul cercetarilor asupra lui Royal Raymond Rife. Aceasta intorsatura poate fi atribuita nu doar influentei lui Pasteur (1822-1895) ci si aceleia a lui Robert Koch (1843-1910), ale carui principii constituie azi una dintre “cele zece porunci” ale cercetarii microbiale; si deasemeni aceleia a compatriotului sau, naturalist si botanist, Ferdinand Julius Cohn (1828-1898), care a insistat asupra constantei tipurilor bacteriale si clasificarii lor rigide in specii bazate pe structura si forma. Stabilit ca dogma, modelul Cohn-Koch a fost viziunea asimilata de multi americani plecati la studii in Germania, care au adus modelul acasa la trecerea secolului trecut, unde el nu a intimpinat nici o opozitie. In loc de concluzie: cararea continua Ce am prezentat aici este doar o istorie a unei calatorii personale in misteriosul tarim al organismelor pleomorfice. V-am relatat-o astfel incit sa puteti participa la toate incertitudinile si surprizele pe care le-am trait de-a lungul acestei explorari. Tarimul vizitat a fost doar superficial schitat, ca rezultat al explorarilor mele, si mult ramine inca sa fie cartografiat.

6

In 1927, microbiologul Philip Hadley nota in Jurnalul Bolilor Infectioase, intr-un articol de 312 pagini numit “Disocierea Microbiala”: “Vor trece probabil multi ani inainte ca o evaluare adecvata a contributiilor lui Enderlein sa poata fi facuta. Intre timp, putem privi cu admiratie incercarea sa manifesta de a aduce un gram de ordine in starea haotica a studiului celulelor bacteriale. Enderlein a deschis un drum pe care, mai devreme sau mai tarziu, alti bacteriologi il vor urma cu siguranta.” Aceste cuvinte au fost scrise acum 64 de ani – de atunci si pina acum, putini au ridicat manusa aruncata de Hadley. _________________ http://bhairavah.blogspot.com

7