Aparitia Si Evolutia Stiintei Economice-economie

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT DEPARTAMENTUL DREPT

REFERAT INTRODUCERE ÎN ECONOMIE

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA ȘTIINȚEI ECONOMICE

Coordonator științific: Prof. univ. dr. Anton – Florinel BOȚA – MOISIN Student: Alina – Georgiana NEACȘU

Anul I , ZI, Grupa I PITEȘTI 2016

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA ȘTIIȚEI ECONOMICE

1.1. APARIȚIA ȘTIINȚEI ECONOMICE

Cu peste două secole în urmă, sistemul științelor se îmbogățea cu o nouă știință – cea economică. În acest orizont de timp, știința economică s-a dezvoltat puternic și sa diversificat continuu, astfel că în prezent, ea însăși formează un sistem complex de științe autonome1. Știința economică constă în ansamblul coerent de noțiuni, idei, teorii și doctrine prin care sunt reflectate în planul gândirii actele, faptele și comportamentele economice, din judecățile de valoare asupra acestora, precum și din tehnicile, metodele și procedeele de măsurare, evaluare, gestionare și de stimulare a activităților economice. De-a lungul secolelor, cunoştinţele economice au fost "integrate" în diferite alte sisteme de gândire (în filozofie, politică, drept, morală). Ştiinţa economică s-a constituit şi a primit "drept de cetate" în lumea ştiinţelor către sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci când capitalismul s-a dezvoltat şi s-a consolidat în ţările vest-europene. Constituirea ştiinţei economice a fost rezultatul efortului creator specializat, de pionierat, al fondatori lor acesteia (A. Smith, D. Ricardo, JB. Say, W. Petty, K. Marx), deveniţi ulterior clasicii acestei ştiinţe. Iniţial, noua ştiinţă a fost denumită economie politică2. Denumirea de « economie politică » a fost utilizată prima dată de economistul și prelatul francez ANTOINE DE MONTCHRESTIEN, care a utilizat această denumire în "Tratat de economie politică", apărut în anul 1615, o carte despre finanțele publice și despre normele de gospodărire a statului. 1 V. Ploae, Economie politică, Editura EX PONTO, Constanța, 1999, p. 5; 2 M. Duțu, S. Niculcea, Microeconomie, Editura "Independența Economică", Pitești, 2007, p. 16;

Acest termen, "economie politică", își are originea în gândirea lui Aristotel, provenind de la cuvântul grecesc "Oikonomia", format din: oikos (casă, gospodărie economică, gospodărire), nomos (lege, regulă) şi polis (oraşe, cetate, stat). În traducere liberă, economia politică semnifică regulile (legea) de gospodărire, de administrare a societăţii3. După o perioadă de "cădere liberă", până în deceniul opt al secolului al XVIII-lea, acest termen revine în actualitate. Interpretarea care se dădea la început economiei politice era de administrare a patrimoniului (bunurilor) cetății, statului, și nu a patrimoniului individual, privat. Regulile descoperite de economia politică sunt valabile atât pentru activitățile unui om, unui menaj particular, cât și pentru activitatea unui popor. Adjectivul de "politică" a fost preferat altor denumiri cum sunt: "națională", "civică", "clasică", "publică", "socială", "privată". Denumirea de "Economie politică" a rămas în topul preferințelor datorită unor înțelegeri mult mai profunde pe care aceasta le oferă, cu privire la administrarea patrimoniului4. Treptat, ştiinţa economică s-a diversificat, astfel încât a devenit improprie folosirea termenului de economie politică pentru a desemna ştiinţa economică în totalitatea ei. Formarea economiei politice și, în general, a științei economice a reprezentat un proces complex și îndelungat, care a avut la bază atât dezvoltarea economică și creșterea complexității proceselor și fenomenelor economice, cât și aprofundarea cunoașterii realității înconjurătoare, perfecționarea metodelor și mijloacelor de investigare. Inițial, economia politică nu se diferenția de filozofie și aborda procesele economice mai ales sub aspect calitativ. Adam Smith era încă profesor de "filozofie morală" când a început analiza economiei, iar fiziocrații erau cunoscuți ca "filozofi economiști". Cauzele acestei întrepătrunderi și nediferențieri sunt multiple, două fiind însă esențiale : a) pe primele trepte de dezvoltare, economicul nu se datașase suficient de ansamblul vieții sociale ; b) faptul că pe măsură ce ne ducem din prezent spre trecut, seriile datelor statistice devin tot mai rarefiate. 3 T. C. Avrămescu, C. F. Bâldan, E. Ungureanu, Economie, Volumul I, Editura SITECH, Craiova, 2007, p. 17. 4 D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2001, p. 20;

Pe o anumită treaptă a dezvoltării, economia politică s-a desprins într-o știință distinctă, iar apoi, pe o altă treaptă, a avut loc detașarea diferitelor științe economice, prin care s-a ajuns la formarea unui adevărat sistem al științelor economice5.

Fondatorii economiei politice sau ai teoriei economice clasice sunt6:  Adam Smith (1723-1790), care prin cunoscuta sa lucrare Wealth of Nation – Avuția Națiunilor, apărută în 1776, aduce argumente științifice prin care demonstrează că originea valorii, deci a bogăției naționale, rezidă în munca socială ;  David Ricardo (1772-1823) – Despre principiile Economiei politice și ale impunerii – 1817 ; Aceștia susțin ideea că economia politică trebuie să utilizeze aceleași metode de cercetare ca și științele naturii7.   

Thomas Robert Malthus (1766-1834) – Teoria rentei – 1810 ; Jean Baptiste Say (1767-1832) – Tratatul de economie politică – 1804. Karl Marx (1818-1883) și continuatorii gândirii sale au contribuții însemnate în dezvoltarea diferitelor teze ale teoriei economice, cum ar fi aprofundarea teoriei valoare-muncă, egalizarea ratei profitului, teoria reproducției capitalului social, a crizelor economice de suproproducție, imperialismul economic, a planificării economice. Dezvolatrea teoriei economice de către Karl Marx a urmărit scopuri ideologice și nu practica economică, a urmărit să demonstreze incompatibilitatea sistemului economic capitalist cu etica și echitarea socială, și să demonstreze inevitabilitatea pieirii sistemului datorită propriilor sale contradicții. Ca urmare, în prezent, ştiinţa economică constă într-un sistem de ştiinţe autonomizate, toate acestea având ca domeniu de cercetare economia în ansamblul ei, complexă, dinamică şi în continuă diversificare. 5 V. Ploae, Economie politică - microeconomie, Editura EX PONTO, Constanța, 1999, p. 5. 6 M. Duțu, S. Niculcea, Microeconomie, Editura "Independența economică", Pitești, 2007, p.28; 7 D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2001, p. 21.

1.2 EVOLUȚIA ȘTIINȚEI ECONOMICE

Economia a început demult să se constituie ca știință. Acest proces a evoluat gradual ca și în alte domenii ale cunoașterii științifice, cunoscând mai multe faze8. Cei mai mulți dintre specialiști apreciază că se pot distinge patru faze mai importante în evoluția gândirii economice:  faza preștiințifică, începând din antichitate și durând până în secolul al XVIII -lea;  faza constituirii propriu-zise a științei economice, între anii 1750 – 1870;  faza descoperirii și elaborării principiilor sale teoretice fundamentale (1870 – 1930);  faza contemporană, de adâncire și extindere a teoriei economice (din 1930 până în prezent). I. Prima fază, cea preștiințifică, a fost marcată de reflexia economică din Antichitate și Evul Mediu, care este strâns legată de filosofie, de gândirea economică a lui Aristotel și Platon, a stoicilor și epicurienilor, care în studiile lor politice au abordat și problemele vieții economice, din punct de vedere al unei aristocrații ce se confrunta cu o clasă de negustori în ascensiune. Gândirea economică din Evul Mediu a fost legată de concepția creștină a școlasticilor cu privire la existență și etică. Este vorba de teoria prețului just și a incriminării ratei înalte a dobânzii. Fertilizarea ideilor lăsate moștenire de Antichitate și de Evul Mediu a dus la apariția incipientă a teoriei economice9. Această primă și lungă perioadă - care se extinde de la originile ei greco-romane până la Adam Smith, deci până la sfârșitul secolului al XVIII-lea - corespunde unei dezvoltări lente a gândirii economice și a constituirii ei ca o disciplină autonomă, dotată cu tehnici și metode proprii de analiză 8 E. Ungureanu, Economie politică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004, p. 23 ; 9 N. Dobrotă, Economie politică - Economics, Editura București, 1992, p. 14;

științifică. Rădăcinile directe ale științei economice constau în fondul de idei cuprinse, în principal, în două curente de gândire10: a) gândirea filozofilor, în Evul Mediu; b) gândirea practicienilor, a oamenilor de afaceri, a ”experților” administrației. Începuturile acestei perioade au fost marcate de gândirea economică a lui Aristotel și Platon, care în studiile lor politice au abordat și problemele vieții economice. În scrierile sale, Aristotel a definit pentru prima dată enonomia ca știință a bogăției și a adus contribuții de seamă la teoria valorii, a prețului și monedei. Spre sfârșitul Evului Mediu, știința economică a început să se constituie sub denumirea de mercantilism. Denumirea de mercantilism dată acestei teorii economice dominante, reflectă politica economică de așezare a comerțului în centrul activității economice, considerându-se că banii de aur și argint (în general metale prețioase) constituie forma ideală a bogăției sociale, iar balanța comercială activă asigură afluxul crescând al unei asemenea bogății spre țările în cauză. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, se afirmă o nouă doctrină economică – doctrina fiziocrată. Cel mai de seamă reprezentant al doctrinei fiziocrate este Francois Quesnay cu al său Tablou economic, o sinteză care rămâne în istoria gândirii economice ca primă reprezentare a circuitului macroeconomic. Pe o asemenea bază teoretică, pe cunoașterea profundă a tuturor achizițiilor în acest domeniu, Adam Smith a reușit să elaboreze sinteza sa în Avuția Națiunilor, prin care demonstrează că originea valorii, deci a bogăției naționale, rezidă din munca socială. Au fost puse astfel bazele economiei politice clasice, ca știință economică de sine stătătoare. II. A doua fază, (1750 – 1870) - constituirea științei economice – a fost inaugurată de apariția unui nou curent de gândire, care a mutat analiza bogăției din sfera circulației, în cea a producției. Această nouă orientare s-a referit, mai întâi la agricultură, sub impulsul fiziocraților în frunte cu Fr. Quesnay, iar apoi și la industrie, sub influența școlii clasice engleze11. 10 V. Ploae, Economie politică - microeconomie, Editura EX PONTO, Constanța, 1999, p. 6. 11 N. Dobrotă, Economie politică - Economics, Editura București, 1992, p. 15;

Această perioadă – a istoriei științei economice care se încadrează întrun orizont de timp cuprins între sfârșitul secolului al XVIII – lea și ultima treime a secolului al XIX – lea – este denumită de Școala clasică engleză, care este reprezentată în principal de A. Smith, D. Ricardo, T. Malthus și J.S. Mill, având la bază câteva caracteristici esențiale: 1) O viziune statică asupra prețurilor. A. Smith adopta pe plan filozofic teoria valorii muncă, după care bunurile au valoarea muncii cuprinsă în ele și pe care posesiunea lor o menține. 2) Viziunea dinamică se întemeia pe: - principiul populației enunțat de Th. Malthus, după care, în absența unor frâne, populația are tendința să crească în proporție geometrică, iar mijloacele de subzistență, în progresie aritmetică; - legea randamentelor descrescânde ale terenurilor cultivabile, din ce în ce mai reduse, care determină creșterea prețurilor produselor agricole12; - principiul acumulării, care sporește capitalul comunității și permite o dezvoltare a producției ca sursă a profitului și a altor forme de venit, prin investiții. 3) Fondatorii școlii clasice engleze se conduc, după ceea ce Alfred Marshall a numit sistemul libetății economice. Ei consideră că, într-un anumit cadru instituțional, mecanismul impersonal al pieței permite armonizarea cea mai bună a intereselor individuale. Această perioadă este dominantă şi ilustrată de David Ricardo, cu lucrarea sa devenită clasică "Despre principiile economiei politice şi ale impunerii" - (1817); de Thomas Malthus "Eseu asupra principiului populaţiei" – (1798) şi ,,Principii ale economiei politice" - 1820; de John S. Mill "Despre definiţia economiei politice şi metoda ei caracteristică de investigaţie" – (1836) şi "Principiile economiei politice" – (1848). III. În cea de-a treia fază a evoluției - faza descoperirii și elaborării principiilor sale teoretice fundamentale (1870 – 1832) – știința economică este așezată pe fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei școli economice: Școala de la Viena, Școala de la Lausanne și Școala de la Cambridge13.

12 V. Ploae, Economie politică - microeconomie, Editura EX PONTO, Constanța, 1999, p. 7; 13 N. Dobrotă, Economie politică - Economics, Editura București, 1992, p. 15-16;

a) Școala de la Viena, opune teoriei valorii muncă, teoria marginalistă a valorii, potrivit căreia, valoarea unui bun este dată de satisfacția produsă de ultima cantitate consumată din bunul respectiv14. b) Școala de la Lausanne, formulează teoria echilibrului general, definind interdependența generală a pieței factorilor de producție și a pieței bunurilor de consum final. Legătura dintre cele două piețe este asigurată, pe de o parte, prin acțiunea întreprinzătorului, care cumpără factori de producție și vinde bunuri sau servicii, iar pe de altă parte, prin faptul că încasările totale provenind din toate vânzările de factori de producție trebuie, în concurență pură sau echilibru, să egaleze încasările totale obținute din vânzarea tuturor bunurilor de consum final. c) Școala de la Cambridge, formulează teoria echilibrului parțial, care se aplică asupra firmelor de dimensiuni medii ce funcționează în industrie, a căror importanță nu este atât de mare încât să influențeze restul economiei. În această perioadă, un loc aparte au ocupat următorii economişti: Leon Walras - "Elemente de economie politică pură" – (1877); Vilfredo Pareto - "Manual de economie politică" – (1906); Alfred Marshall - ,,Principii ale economiei politice" –(1890) şi ,,Banii, creditul şi comerţul" –(1923)15. IV. Cea de-a patra fază a evoluției științei economice – aceea de aprofundare și extindere în epoca contemporană – a început în 1930 și continuă și în prezent. Știința economică contemporană nu respinge contribuțiile marilor economiști de la sfârșitul secolului trecut și din secolul nostru. Totodată, ea dezvoltă și completează analiza economică cu elemente și aspecte noi16. Principalele direcții de dezvoltare a teoriei economice în condițiile contemporane sunt17:

14 V. Ploae, op. cit., p.7. 15 V. Ploae, Economie politică - microeconomie, Editura EX PONTO, Constanța, 1999, p. 7; 16 N. Dobrotă, Economie politică - Economics, Editura București, 1992, p. 16; 17 V. Ploae, op. cit., p. 8.

1) trecerea de la analiza microeconomică la cea macro și mondoeconomică. Analiza macroeconomică a primit un impuls esențial din partea lui Keynes, a cărui lucrare fundamentală, "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii banilor", apărută în 1936, vizează determinarea cât mai completă și exactă a variațiilor venitului global. 2) abordarea și aprofundarea problemei concurenței imperfecte, generată de prezența și manifestarea monopolului și oligopolului pe piață. În anul 1933, Joan Robinson a publicat lucrarea "Economic of Imperfect Competition", în care a fost dezvoltată ideea că monopolul, mai mult decât concurența, constituie ipoteza pentru studiul piețelor și prețurilor. 3) elaborarea și fundamentarea studiilor dinamice în economie, care țin seama de rolul și importanța timpului în viața economică și retrasează legăturile care se stabilesc periodic între fenomenele economice. Din 1934, Myrdal a dezvoltat în "L’équilibre monetaire" analiza anticipărilor și a introdus distincția între ex-ante și ex-post, adică definiția cantităților economice "în termeni proiectați la începutul unei perioade" și respectiv "în termeni de măsură făcuți la sfârșitul perioadei analizate"18. 4) se dezvoltă teoria optimului economic și bunăstării. Teoria bunăstării se referă în principal la problemele pe care le ridică repartizarea resurselor economice dintre diverse întrebuințări posibile și distribuirea bunurilor produse între consumatori. Ea este strâns legată de teoria echilibrului general, în virtutea interdependenței ce există între diverse activități economice privind alocarea resurselor limitate. Analiza de optimalitate constă în luarea în considerare a diverselor alternative și adoptarea deciziei ce răspunde cel mai bine obiectivelor preconizate. Ea își propune să asigure eficiența maximă a alocării și utilizării resurselor. Economia contemporană este structurată în microeconomie și macroeconomie. Microeconomia este acea ramură a științei economice care studiază agenții economici individuali, structurile și comportamentele lor (gospodării familiale, întreprinderi, administrații), precum și interrelațiile dintre aceste unități elementare în cadrul activităților de producție, distribuție și de consum ale bunurilor materiale și serviciilor. 18 N. Dobrotă, op. cit., p.17.

Macroeconomia este acea ramură a științelor economice care studiază marile agregate dintr-o economie, cum sunt indicele general al prețurilor, producția națională, venitul național, ocuparea și șomajul, inflația și masa monetară, balanța de plăți externe19.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ :

19 V. Ploae, Economie politică, Editura EX PONTO, Constanța, 1999, p. 8.

 G. Anghelache, Piețe de capital și burse de valori, Editura Economică, București, 2003 ; 

T. C. Avrămescu, C. F. Bâldan, E. Ungureanu, Economie, Volumul I, Editura SITECH, Craiova, 2007;

 F. Boța – Moisin, Apostol Luiza, Piețe financiare, Editura Universității din Pitești, 2004;  D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2001;  N. Dobrotă, Economie politică - Economics, Editura București, 1992;  N. Dobrotă, Economie politică – o tratare unitară a problemelor vitale ale oamenilor, Editura Economică, 1997;  M. Duțu, S. Niculcea, Microeconomie,

Editura

"Independența

Economică", Pitești, 2007;  Ghilic – Micu, Bursa de valori, Editura Economică, 1997;  V. Ploae, Economie politică, Editura EX PONTO, Constanța, 1999;  E. Ungureanu, Economie politică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004;  E. Ungureanu, T. C. Avrămescu, C. F. Bâldan, A. M. Hagiu, M. N. Neacșu, R. F. Popescu, Economie – Microeconomie și Macroeconomie, Ediția a treia, Editura Sitech, Craiova, 2009.