Barbara Taylor Bradford Pretul Succesului Vol.1

BARBARA TAYLOR BRADFORD

UNIVERS

UNIVERS

BARBARA TA yiO R BRADFORD PREŢUL SUCCESULUI - best seller in te rn a ţio n a l, e c ra n iz a t în tr-u n ce le b ru se ria l de te le v iz iu n e , în 1905, E m m a H a rţ e , o fată să ra c ă , de n u m ai şa isp re z e c e ani, îşi p ă ră se şte satu l n a tal din ţin u tu l Y o r k s h ir e , în c ă u ta re a no ro cu lu i, în 1968, o aflăm p rin tre cei m ai bog aţi o am en i de a fa ce ri din lu m e, p ro p rie ta ra unui a d e v ă ra t im periu de m a g a zin e , fabrici şi te re n u ri, pe care-l a d m in istre a z ă cu in te lig e n ţă şi te n a c ita te . D a r ca re e ste preţul succesului? R ă sp u n su l — în a c e st ro m a n p a sio n a n t d e sp re iu b ire, a m b iţie şi ră zb u n a re . ISBN 973-34-0242-7

V o l. I— II Le i 856

C operta de VAS1LE SO COLIU C R edactor: DEN1SA COM ÄNESCU

BAR B AR A T A Y L O R B RA D FOR D

A Woman o f Substance First published in G reat Britain by G ranada Publishing Ltd 1980 © Barbara Taylor Bradford 1979 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurii UNIVERS.

Barbara Taylor Bradford

PREŢUL SUCCESULUI i

VO LU M U L I

Traducere de SANDA ARONESCU şi IRINA NEGREA

Editura UNIVERS • Bucureşti, 1 9 9 2

„Valoarea vieţii constă nu în lungimea zilelor, ci în modul cum le folosim; un om poate să trăiască mult, şi totuşi să ob ţină pu ţin de la via ţă. “ MONTAGNE, Eseuri

„Am inimă de bărbat, nu de femeie, şi nu îmi este frică de nimic....“ ELISABETAT,Regina Angliei

PARTEA

ÎNT î I

VALEA 1968

„Scurmă pămîntul şi, mîndru de puterea lui, se aruncă asupra celor înarm aţi.” IOV

EM M A HA RŢE se aplecă în faţă şi privi pe geam. Tur­ b oreactorul particular Lear, pro p rie ta te a C orporaţiei Petroliere Am ericane Silex, urcase constant printr-o pîclă vaporoasă de nori cumulus şi acum brăzda un cer atît de al­ bastru, îneît limpezimea lui sclipitoare o deranja la ochi. A m eţită pe moment de lumina strălucitoare a zorilor, Emma întoarse capul de la geam, şi-l sprijini pe spătarul scaunului şi închise ochii. Timp de o secundă, albastrul acela intens rămase prizonier sub pleoapele ei şi, în acea clipă, o cuprinse un sentiment atît de puternic şi de n e aşteptat de nostalgic, îneît îşi ţinu, uluită, respiraţia. E cerul din tabloul lui Turner, agăţat deasupra căminului, în salonul de la etaj din Pennistone Royal, se gîndi ea, cerul din Yorkshire într-o zi de primăvară, după ce vîntul a risipit ceaţa dinspre coline. In timp ce se gîndea cu plăcere la Pennistone Royal, un zîmbet vag îi flutură pe buze, arcuindu-le linia într-o ex­ presie de blîndeţe neobişnuită. Casa aceea impunătoare, care se înălţa în peisajul golaş şi pustiu al colinelor din Yorkshire, i se înfăţişase întotdeauna Emmei ca o forţă a naturii, zămislită de un arhitect atotputernic, şi nu doar ca un simplu edificiu ridicat de un muritor. Singurul loc de pe această planetă violentă unde ea îşi găsea liniştea, o linişte 5

neîngrădită, care o alina şi o reconforta. Căminul ei. Fusese plecată prea mult timp de astă dată, aproape şase săptămîni, ceea ce pentru ea era într-adevăr o lungă absenţă. D ar săptămîna viitoare se va întoarce la L ondra şi, spre sfîrşitul lunii, va pleca spre nord, la Pennistone. Acolo îşi va regăsi liniştea şi pacea, grădinile şi nepoţii. Gîndul acesta o înveseli peste măsură şi îşi luă o poziţie relaxată. Tensiunea acumulată în ultimele zile scăzu, apoi dispăru cu totul. E ra frîntă de oboseală, după crîncenele bătălii care punctaseră ultimele zile de consiliu la sediul C orporaţiei Sitex din Odessa; se simţea extrem de uşurată că părăsea Texas-ul şi se întorcea la calmul relativ al birourilor sale de la C orporaţia din New York. Asta nu pentru că nu-i plăcea în Texas; de fapt, simţise întotdeauna o atracţie pentru acest mare stat, văzînd în forţa sa b rută care sporea tot mereu ceva înrudit, cu ţinutul său natal, Yorkshire. D ar această ultimă călătorie o epuizase. Sînt deja p re a bătrînă pentru vînzolelile astea cu avionul, se gîndi ea cu ciudă, apoi alungă acest gînd, coinsiderîndu-1 nedemn de luat în seamă. E ra necinstit, iar ea nu fusese niciodată necinstită cu ea însăşi. Asta o scutea de multă pierdere de vreme, în cele din urmă. Şi, ca să fie absolut sinceră, nu se simţea bătrînă. D oar puţin obosită cîteodată, mai ales atunci cînd o exaspera prostia unora; şi H arry M arriott, preşedintele C orporaţiei Sitex, era un om prost şi, în mod inevitabil, periculos ca toţi proştii. Ernma deschise ochii şi se înălţă în scaun n erăbdătoare, cu mintea iarăşi la afacerile ei; căci era neobosită, obsedată, se lipsea chiar şi de somn cînd era vorba de'întinsa ei re ţe a de afaceri, care rare o ri îi părăsea gîndurile. îşi în d re p tă spatele şi îşi încrucişă picioarele, luîndu-şi poziţia sa obişnuită, reţinută şi regească. Felul în care-şi ţinea capul, şi toată făptura ei degajau autoritate, iar în ochii verzi i se citea o forţă uriaşă. îşi ridică una din mîinile ei mici şi p u te r ­ nice şi îşi netezi m ecanic părul argintiu, deşi nu era nevoie, fiind ca întotdeauna impecabil. Aşa cum era de fapt ea însăşi, cu rochia gri-închis, simplă, dar elegantă, a cărei severitate era îmblînzită de albul lăptos al inegalabilelor perle de la gît şi de frum oasa broşă cu smaralde de pe umăr. îi aruncă o privire nepoatei, aşezată în faţa ei, care îşi 6

făcea sîrguincioasă însemnări pentru afacerile săptămînii urm ătoare din New York.'E cam trasă la faţă în dim ineaţa asta. se gîndi Emma, o hărţuiesc prea mult. O cuprinse un vag sentiment de vinovăţie, neobişnuit pentru ea, dar îl alungă nervoasă. E tînără, rezistă. Şi pentru ea e cea mai bună educaţie pe care o poate primi, se consolă Emma, şi zise: - Paula, te rog, spune-i stewardului acela tînăr şi drăguţ John parcă-1 cheamă - să ne facă nişte cafea. Am nevoie neapărat de o cafea în dimineaţa asta. Fata îşi ridică priyirea. Deşi nu-era frumoasă, în sensul general acceptat al cuvîntului, vitalitatea ei crea impresia de frumuseţe. Coloritul ei viu contribuia la acest efect. Părul lucios forma un coif negru ca tuşul în jurul capului, term inîndu-se într-un V pe frunte, deasupra unei feţe atît de senine şi luminoase, de parcă ar fi fost cioplită în marm oră. Faţa cam alungită, cu pom eţi proem inenţi şi o frunte lată, era vie şi expresivă, iar bărbia avea ceva din fem initatea Emmei. Ochii erau însă trăsătura cea mai spectaculoasă, mari şi inteligenţi, de culoarea albăstrelelor, de un albastru intens, aproape violet. Ii zîmbi bunicii şi spuse: ^ Desigur, bunico, aş bea şi eu o cafea. îşi părăsi locul, mişcîndu-şi graţios corpul înalt şi zvelt. E atît de slabă, comentă Eur-ma în sinea ei, prea slabă după gustul meu. D ar aşa a fost întotdeauna. Probabil că aşa e croită. în copilărie era un mînz cu picioare lungi, acum e un cal de rasă. Un amestec de dragoste şi mîndrie lumină chipul sever al bătrînei şi ochii i se um plură brusc de căldură, privind în urma fetei care era p refe ra ta ei, fiica fiicei preferate a Enimei, Daisy. M ulte din visurile şi speranţele Emmei se concentrau în jurul Paulei. încă d e cînd era o fetiţă, gravitase în jurul bunicii e’i şi o atrăgeau în mod ciudat afacerile familiei. Pentru ea, cea mai mare fericire era să se ducă cu Em m a la birou şi să-i stea alături în timp ce lucra. Cînd era încă 6 adolescentă, înţelegea cu atîta agerime nişte maşinaţiuni complexe, încît Emma fusese de-a dreptul uluită, căci nici unul din copiii ei nu. manifestase vreodată această atracţie faţă de afaceri. Em ma fusese încîntată în sinea ei, dar observase şi aşteptase cu o oarecare emoţie, 7

temîndu-se că entuziasmul tineresc se va risipi. Dar nu pălise, ci mai degrabă sporise. La şaisprezece ani, Paula respinsese cu dispreţ propunerea de a-şi term ina studiile în Elveţia şi începuse imediat să lucreze pentru bunica ei. De-a lungul anilor, Emma o hăitui pe Paula fără încetare, mai aspră şi mai pretenţioasă cu ea decît cu ceilalţi angajaţi, iniţiind-o cu asiduitate în toate dedesubturile î n t r e ­ prinderilor H arţe. Paula avea acum douăzeci şi trei de ani şi era atît de inteligentă, de capabilă şi atît de matură în comparaţie cu majoritatea fetelor de vîrsta ei, încît Emma o promovase într-un post important în adm inistraţia H arţe. O numise pe Paula asistenta ei personală, spre marea stupefacţie şi iritare a fiului ei cel mai mare, Kit, care lucra şi el în adm inistraţia H arţe. Fiind mîna drea p tă a Emmei, Paula era la curent cu m ajoritatea afacerilor firmei şi cu cele private şi, cînd Emma considera necesar, era confidenta ei în problemele de familie, situaţie pe care Kit o găsea intolerabilă. Fata se întoarse rîzînd din bucătăria avionului. în timp ce se strecura pe locul ei, spuse: - îţi făcea deja ceaiul, bunico. Ca toată lumea, crede probabil că englezii beau numai ceai. D ar i-am spus că preferăm cafea. E adevărat, nu ? Emma confirmă din- cap absentă, preocupată de problem ele ei. - Desigur, iubito. Se răsuci spre servieta de pe scaunul de lîngă ea şi îşi scoase ochelarii şi un teanc de mape. îi întinse una Paulei şi spuse: - Te rog, uită-te la cifrele pentru magazinul din New York. Mă interesează pă re re a ta. Cred că sîntem pe punctul de a face un im portant pas înainte. Beneficiile cresc. Paula o privi atentă. -... E mai curînd decît credeai, nu ? D ar şi reorganizarea dumitale a fost drastică. Ar fi timpul să se vadă rezultatele. Paula deschise m apa cu interes, concentrîndu-se asupra cifrelor. Avea talentul Emmi de a citi cu rapiditate un bilanţ şi de a detecta, aproape dintr-o privire, punctele tari şi cele slabe; perspicacitatea ei în afaceri era, ca şi a bunicii ei, formidabilă. 8

E m m a îşi puse pe nas ochelarii cu ramă de baga şi luă m apa mare, albastră, ce aparţinea lui Sitex Oii. In timp ce răsfoia hîrtiile, i se ivi în ochi o licărire de satisfacţie. Cîştigase. In sfîrşit, după trei ani de m anipulări, de luptă abjectă, cea mai abjectă din cele la care asistase, H arry M a r­ riott fusese înlăturat din funcţia de preşedinte al Sitex-ului şi fusese alungat la etaj, devenind preşedintele consiliului de adm inistraţie. Em m a descoperise cu ani în urmă defectele lui M arriott. Ştia că deşi nu era pe deplin corupt, era fără îndoială, tipicar şi ipocrit şi făţărnicia devenise a doua lui natură. De-a lun­ gul anilor, succesul repurtat şi acumularea unei mari averi contribuiseră la accentuarea acestor trăsături, într-o asem enea măsură, încît acum era imposibil să discuţi cu el. In opinia Emmei, judecata lui era strîmbă, îşi pierduse p u ţin a clarviziune pe care o avusese odinioară şi, în mod cert, nu înţelegea defel dedesubturile afacerilor in te rn a ţio ­ nale, supuse unor schimbări rapide. îşi făcea notiţe pe documente, pentru a se referi în viitor la ele, sperînd că la Sitex nu vor mai avea loc confruntări m aliţioase. Ieri fusese hipnotizată de nesăbuita îndrăzneală a acţiunilor lui Harry, urmărise, cu fascinaţie şi groază în acelaşi timp, cu cîtă abilitate se furişase acesta într-un u n ­ gher de unde Emma ştia că n-avea cum să se mai retragă. Făcuse apel la prietenia lor, care data de patruzeci de ani buni, o singură dată, şovăielnic, neputincios, pierdut; un idiot-care bălmăjea ceva în faţa adversarilor lui, dintre care ea era cel mai de temut. Emma răspunsese printr-o tăcere totală la apelurile lui, cu o privire neiertătoare în ochii ei nemilorşi. Şi cîştigase. Cu sprijinul total al consiliului, H arry fusese alungat. în locul lui, fusese acceptat ca preşedinte omul ei şi corporaţia fusese salvată. Dar n-o bucura victoria, căci p e n tru Emma, prăbuşirea unui om nu era un motiv de bucurie. M ulţum ită că hîrtiile erau în ordine, Emma îşi băgă mapa şi ochelarii în servietă, se instala din nou comod pe scaun şi sorbi..din cafea. D upă cîteva secunde, se adresă Paulei: - Acum, după ce ai asistat la cîteva întruniri, ale Sitexului, crezi că ai să poţi în. curînd să te descurci singură ? Paula îşi ridică ochii din hîrtiile cu bilanţuri şi pe chipul 9

ei se citi uimirea. - Ar fi ca şi cum ai trimite un miel la abatQr. încă nu se poate să-mi faci una ca asta. Privind-o pe bunica ei, găsi un nume p e n tru expresia aceea familiară, impenetrabilă, de pe chipul Emmei - o mască pentru a-şi ascunde dîrzenia ei nemiloasă. D um ­ nezeule, chiar asta vrea, se gîndi Paula, simţind că i se taie picioarele. - Doar nu vorbeşti serios, bunico ? - Ba sigur că vorbesc serios ! O umbră de iritare trecu pe faţa Emmei. O surprinse nervozitatea neaşteptată, dar evidentă a fetei, căci Paula eră obişnuită c u ' negocierile încordate şi îşi arătase întotdeauna curajul şi abilitatea. - Vorbesc eu vreodată altfel decît serios ? D oar ştii foarte bine asta, Paula, spuse ea sever. Paula tăcu şi în acea infimă secundă, Emma deveni conştientă de încordarea ei, de spaima de pe chipul ei. Se teme ? Emma se îndoia. în mod sigur, nu. Pînă acum nu se arătase niciodată speriată. D oar n-o s-ajungă precum ceilalţi, nu ? A ceastă posibilitate o cutrem ură şi se înfipse în mintea sclipitoare a Emmei ca o sabie; era atît de inacceptabilă, încît refuză s-o întrezărească. H o tă rî atunci că Paula fusese doar tulburată de întrunire, p oate mai mult decît arătase. Pe Em m a n-o tulburase; mai degrabă o iritase, întrucît considerase inutilă acea scenă violentă şi o pierdere de timp preţios şi de aceea cu atît mai reprobabilă. D ar ea văzuse toate astea dinainte, asistase toată viaţa la nesăţioasa luptă p e n tru p u tere şi putea să participe la ea fără efort. Avea forţa necesară pentru a-i face faţă cu calm, aşa cum va trebui şi Paula să-nveţe s-o facă, îşi spuse ea. Expresia ei severă nu se modifică, dar glasul i se îmblînzi cînd spuse: - Totuşi n-o să te trimit singură la Sitex, pînă ce nu vei şti, aşa cum eu ştiu deja, că poţi face faţă cu succes. Paula mai ţinea încă mapa în mîinile ei delicate, cu degete alungite. Puse mapa jos şi se lăsă pe speteaza scaunului. îşi re c a p ă tă stăpînirea de sine şi privind-o în faţă pe bunica ei, spuse liniştita: - Ce te face să crezi că mă vor asculta aşa cum te ascultă pe dum neata ? Ştiu ce părere au cei din consiliu despre 10

mine. Mă privesc ca pe nepoata răsfăţată, cocoloşită a unei femei bogate şi influente. Nu-mi dâu nici o atenţie, socotindu-mă un cap sec, q prostănacă frumuşică şi fără minte..Nu m-ar trata cu acelaşi respect ca. pe dum neata, şi de ce ar face-o ? Eu nu sînt dumneata. Emma strînse din buze ca să-şi ascundă un mic zîmbet amuzat, fiind cuprinsă mai degrabă de un sentim ent de mîndrie jignită, decît de teamă. ' - Da, ştiu ce cred despre tine, spuse ea pe un ton mult mai blînd, şi amîndouă ştim cît de m ult se înşală. Şi mai ştiu ce uşor ar .fi pentru tine să le schimbi părerea. Dar m ă-ntreb, Paula, dacă vrei acest lucru. O privi întrebătoare pe nepoata ei, cu o licărire şireată în ochi şi, fiindcă nu răspunse, continuă: - Una din cele mai grele cruci pe care a trebuit să le port toată viaţa a fost descorisiderearea bărbaţilor - şi asta mă enerva mai.ales Cînd eram de vîrsta ta. D ar era şi un avantaj, şi încă unul de care te asigur că am învăţat să mă folosesc. Ştii, Paula, cînd bărbaţii cred că au de-a face cu o femeie p ro astă sau nesăbuită, ră'mîn fără pavăză, devin neglijenţi şi uneori de-a dreptul necugetaţi. Fără să-şi dea seama, îţi oferă avantajele pe tavă. - Da, d a r ..... - Te rog, Paula, nici un dar ! Şi nu mă subestima. Chiar crezi că te-aş pune într-o situaţie periculoasă ? Clătină din cap şi zîmbi. Ştiu de .e e eşti în s ta re , în to td ea u n a am fost sigură de tine. Mai sigură decît de oricare din propriii mei copii, în afară de mama. ta, desigur. Nu m-ai dezamăgit niciodată. ' - Mă bucur că ai încredere în mine, bunico, răspunse ferm Paula, dar zău că mi-e greu să tratez cu nişte oameni care nu m ă iau în serios; consiliul.Sit.ex-ului asta face. O privire îndărătnică întunecă lumina din ochii ei şi gura i se strînsese, alcătuind o linie subţire, devenind, involuntar, o copie a gurii bunicii ei. - Să ştii că într^adevăr mă uluieşti. Eşti teribil de sigură pe tin e şi ai avut de-a face cu tot soiul de oameni, la toate nivelele, de cînd erai fetiţă. Şi pînă acum nu p ărea să te deranjeze. Emma oftă adînc. Şi dacă nu ţi-aş fi spus de nenum ărate ori că în afaceri nu contează ce gîndesc oamenii 11

despre, tine ! Im portant este să ştii cine eşti şi ce eşti. Şi sinceră să fiu, întotdeauna am crezut că ştii. - Dar ştiu ! strigă Paula, dar nu sînt aşa de sigură că am puterea dumitale de muncă sau experienţa dumitale. Emma se întunecă la faţă. - Ba da, o ai. Mai mult, ai toate avantajele unei educaţii pe care eu n-am avut-o niciodată, aşa că, să nu te mai aud vorbind despre, tine atît de urît ! îţi recunosc lipsa de experinţă, dar numai pînă la un punct, Şi o dobîndeşti tot mai mult, pe zi ce trece; îţi spun cu toată sinceritatea, Paula, n-aş avea nici o m ustrare de cuget dacă te-aş trimite şi mîine înapoi, la Sitex - fără mine. Pentru că ştiu că te-ai descurca minunat. La urma urmelor, eu te-am crescut, eu te-am educat. Nu crezi că.ştiu ce am creat ? Q copie a ta făcută cu indigoul, o copie în general, nu este niciodată la fel de bună ca originalul, se gîndi Paula, sec, dar spuse: - Te rog, nu te supăra, bunico. Vocea ei era blîndă. Ai făcut o treabă minunată. D ar eu nu sînt dum neata. Şi cei din consiliu sînt foarte conştienţi de asta. Nu se poate să nu le influenţeze atitudinea ! - Te rog să mă asculţi ! Em ma se aplecă în faţă şi ochii ei înguşti erau parcă tăiaţi în sticlă verde, sub pleoapele ridate. Vorbi mai rar decît îi era obiceiul, p entru a da greutate cuvintelor: - Se pare că ai uitat un lucru ! Cînd intri în locul meu la Sitex, tu intri acolo însoţită de ceva c are trebuie luat în serios de ei. P u te re a ! Indiferent de p ă re re a lor despre capacitatea ta, pu tere a este singurul lucru pe care n.u-1 pot ignora. în ziua cînd îmi vei lua locul, du p ă m oartea mea, o vei reprezenta pe mamá ta, care va fi devenit , unica deţinătoare a celor mai multe acţiuni ale Sitex-ului. Cu împuternicirea ei, vei fi stăpînă pe un procent de douăzeci şi cinci la sută din capitalul special şi cincisprezece la sută din capitalul comun al unei corporaţii multimilionare. Se opri, se uită fix la Paula, apoi continuă: Nu e o putere obişnuită, Paula. E o putere uriaşă, mai ales fiindcă se află în mîna unei singüfe^ ersoane. Şi să nu uiţi asta niciodată. Crede-m ă că ei nu vor uita cînd va sosi momentul crucial. Ieri n-au uitat. Dar în- ciuda com portam entului lor incalificabil - şi încep să 12

înţeleg eît de mult te-a tulburat - n-âu p u tu t să mă ignore pe mine şi ceea ce reprezint eu ! Em m a se lăsă din nou pe spete-âza scaunului, dar privirea îi răm ase aţin tită asupra Paulei şi faţa ei era n e ­ în d u ră to a re . Fata o ascultase atentă pe bunica ei, aşa cum făcea întotdeauna, şi încet, încet se calmă. Pentru că avea cu adevărat curaj şi minte şi nu puţin din dîrzenia Emmei. Dar, după cum bănuise Enimă, o speriase într-adevăr virulenţa bătăliei de la Sitex. în timp ce îşi privea bunica, chibzuind la vorbele ei, sfe minuna din nou, ca şi ieri, de această femeie. Emma avea şaptezeci şi opt de ani. O femeie bătrînă. Totuşi n-avea nici una din infirmităţile vîrstnicilor şi nici lipsa lor de graţie. Era plină de viaţă şi perfect stăpînă pe mintea ei. Paula urmărise dezlăţuirea bunicii ei la Sitex, cu groază şi respect, fusese uluită de forţa ei invincibilă, dar, mai presus de orice, admirase integritatea ei în faţa unei incredibile presiuni şi împotriviri. Acum Paula se întreba, cu o obiec­ tivitate rece şi calculată, dacă ea va avea vreodată acel simţ al finalităţii, acea tenacitate glacială de a-i manevra pe acei oameni cu iscusinţa cu care o făcuse bunica ei. Se îndoia. D ar cîteva dintre aceste sîcîitoare îndoieli se risipiră cînd îşi dădu seama de adevărul cuprins în vorbele bunicii ei. în cele uin urmă, propria ei ambiţie îi alungă urmele de nervozitate. Vorbi cu o încredere sporită: - Sigur că ai d re p ta te . P u te re a este arm a cea mai eficace, p o a te mai eficace decît banii. Şi sînt convinsă că este singurul lucru pe care-1 înţelege în tr-a d e v ă r consiliul Sitex-ului; Se opri şi o privi d rep t în faţă pe bunica ei. Nu mi-e frică de ei ! Să nu crezi asta, bunico. Deşi treb u ie să rec u n o sc că mă scîrbesc. Probabil c ă m i - a fost team ă să nu te dezam ăgesc. Z îm betul pe care i-1 a d re să Em m ei era plin de sig u ra n ţă de sine şi îngrijo ra re a îi pierise de pe chip. Em m a se aplecă în faţă şi o bătu uşor pe mînă ca s-o liniştească. - Să nu-ţi fie niciodată teamă că nu reuşeşti, Paula. Nici nu m a r m i- a d u c aminte pe cîţi oameni i-ă împiedicat acest lucru să-şi atingă scopul. La vîrsta ta, eu n-aveam timp să mă gîndesc că voi da greş; Trebuia să reuşesc să supravieţuiesc. 13

Şi adu-ţi aminte întotdeauna de ceea ce ai spus adineauri despre putere. Banii sînt importanţi numai cînd eşti întradevăr sărac, cînd ai nevoie de ei pentru un acoperiş d easupra capului, pentru hrană şi îmbrăcăminte. O dată ce ai asigurate aceste necesităţi şi Ie depăşeşti, banii devin un simplu element, un instrument de lucru. Şi să nu cumva să te laşi convinsă de cineva că puterea corupe. Nu în to tdeauna corupe, ci doar cînd cei ce deţin puterea fac orice ca să-şi m enţină puterea. Uneori, ea poate chiar să înnobileze. Zîmbi scurt şi adăugă cu multă siguranţă: şi tu n-ai să mă dezamăgeşti, scumpa mea. - Sper .că nu, bunico, spuse Paula, şi cînd văzu privirea provocatoare de pe chipul Emmei, adăugă iute: Ştiu că n-o să te dezamăgesc ! Dar ce fac cu Harry M arriott ? El e preşe d in te şi se pare că mă urăşte. - Nu cred . că te urăşte, Paula. Poate se teme de tine. Vocea Emmei deveni deodată seacă, dar ochii i se-ntunecară. Avea multe amintiri despre Harry M arriott şi nici una foarte plăcută, căci îşi încrucişaseră de n enum ărate ori săbiile în trecut. - D e ce să se teamă de mine ? De uimire, fata ridică, fără să vrea, glasul şi se aplecă în faţă, spre bunica ei. Gîndindu-se la M arriott, pe chipul Emmei se citea dispreţul. - Pentru că îi aminteşti prea mult de bunica ta şi asta îl irită. H arry s-a temut de bunicul tău încă de la început, cînd au înfiinţat Compania Petrolieră Sydney - Texas şi au început forajele. Bunicul tău a ştiut întotdeauna cîte parale face H a rry şi H arry simţea instinctiv că el ştie. De aici şi team a lui. Cînd bunicul tău mi-a lăsat capitalul Sitex-ului, a făcut-o cu condiţia să nu-1 v.înd cît timp voi trăi. Trebuia să-l ţin în p ă stra re pentru mama ta şi pentru copiii pe care urma să-i aibă. Vezi tu, Paula, bunicul tău avea viziune de perspectivă. El şi-a dat seama cu mulţi ani în urmă că Sitex-ul va deveni com pania im portantă care este astăzi şi voia să beneficiem toţi de p e urma ei. Şi voia ca H arry să fie ţinut în frîu. Voia să piin tot "timpul zăbala pe el. - Nu cred că mai poate face vreun rău la Sitex. Practic, a devenit neputincios, datorită dumitale. Bunicul ar fi mîndru de dum neata, spuse Paula, apoi întrebă cu b oarecare 14

curiozitate: Chiar semăn cu el ? Cu bunicul ? Emma se uită repede la Paula. Zburau în plin soare şi prin geam pătrunse un fascicol de lumină aurie, foarte puternică, care se concentrase asupra Paulei în timp ce vor­ bea. Părul ei îi părea Emmei mai strălucitor şi mai negru în această lumină aurie, cu şuviţele atîrnînd ca nişte falduri de catifea în jurul feţei palide şi liniştite, iar ochii îi erau mai albaştri şi mai vii ca niciodată. Ochii lui. Părul lui. Zîmbi cu blîndeţe, privirea i se lumină. - U neori semeni, ca în momentul acesta. D ar cred că, în primul rînd, e în firea ta ceva care-1 zgîndăre pe H arry M a r ­ riott. Şi n-ai nici un motiv să te necăjeşti din cauza lui. Nu va rămîne mult acolo. Se răsuci spre servieta de pe scaun şi se apucă să sorteze hîrtiile. D upă cîteva minute, îşi ridică privirea şi spuse: D acă ai terminat cu bilanţul magazinului din New York, îl trimit înapoi. Apropo, eşti de acord cu mine ? - Da, bunico. Au realizat o cotitură extraordinară. - Să sperăm că-/ putem m enţine ta acelaşi nivel, spuse Emma, luînd m apa din mîna Paulei. îşi puse ochelarii şi începu să studieze cifrele magazinului din Paris, calculînd deja modificările ce urmau să fie operate acolo. Em m a ştia că magazinul începea să aibă problem e şi gura i se strînse de supărare, concentrîndu-se asupra cifrelor, fatidice şi se gîndi ce m ăsuri va lua 1a întoarcerea în Anglia. Paula îşi mai turnă o ceaşcă de cafea şi în timp ce o so r­ bea, îşi privi cu atenţie bunica. Acesta este chipul pe care l-am văzut şi l-am iubit toată viaţa, m edită ea, cuprinsă de un val de tandreţe. Şi nu-şi arată deloc vîrsta, indiferent de ce gîndeşte ea. Nu-i dai mai mult de şaizeci şi ceva de ani. Paula ştia că bunica ei avusese o viaţă grea şi deseori plină de necazuri, dar, în mod surprinzător, faţa ei era incredibil de bine întreţinută. Privind-o pe Emma, Paula îşi dădu seama că aceasta se da to ra în mare măsură excelentei sale structuri osoase. Observă reţe au a de riduri ce mărginea dantelăria din jurul ochilor şi gurii bunicii ei şi cele două linii adînci care-i brăzdau faţa de la nări pînă 1a bărbie. D ar văzu totodată că obrajii erau încă tari deasupra acestor linii şi că ochii ei verzi, care scăpărau 1a mînie, nu erau ochii urduroşi, tre m u ră to ri ai unei bătrîne. E ra u vioi şi lucizi. Şi totuşi, pe faţa ei se reflecta într-adevăr ceva din viaţa ei zbuciumată, 15

se gîndi ea, rem arcînd expresia neîmblânzită a gurii Emmei şi înclinaţia bătăioasă a bărbiei. Paula recunoscu în sinea ei că bunica era într-adevăr severă, cu o privire cam aspră, un fel de balaur pentru mulţi oameni. Şi totuşi, era în acelaşi timp conştientă că această fire autoritară era deseori îndulcită de un farmec cuceritor, de simţul umorului şi de o n a tu raleţe înnăscută. Acum, cînd îşi dăduse jos masca, era o faţă vulnerabilă, deschisă, frumoasă şi plină de înţelepciune. Paula nu se temuse niciodată de bunica ei, dar recunoscu că m ajoritatea familiei se temea, îndeosebi unchiul Kit. Paula îşi aminti acum ce încântată fusese cînd unchiul Kit o asem ănase cu Emma. „Eşti la fel de rea ca bu n ică -ta “, spusese el cînd ea avea vreo şase său şapte ani. Nu înţelesese prea bine ce voise el să spună, sau de ce o spusese, dar bănuise după privirea lui că era o mustrare. Fusese, măgulită că o socotise „la fel de rea ca biinică-sa“, pentru că asta însemna desigur că era şi ea probabil tot atît de deosebită ca bunica şi toţi se vor teme de ea, aşa cum se tem eau de bunica ei. Em ma îşi ridică privirea din hîrtii. - Paula, n-ai vrea să te duci la magazinul din Paris după ce plecăm din New York ? Cred că trebuie să fac ne a p ăra t nişte schimbări în administraţie, din cîte văd eu din acest bilanţ. - D acă vrei, mă duc la Paris, dar ca să-ţi spun drept, mă gândisem să-mi p e tre c cîtva timp în Yorkshire, bunico. Voiam să-ţi sugerez să dau o raită prin magazinele din nord, declară Paula, cu aceeaşi voce degajată şi delicată. Emma.se simţi ca lovită de trăsnet şi nu se căzni deloc să ascundă asta. îşi scoase ochelarii şi o privi pe nepoata ei cu un interes sporit. Fata roşi sub această privire fixă şi faţa ei deveni roz. îşi feri privirea, coborî ochii şi murmură: - Bine, ştii că mă duc oriunde crezi că e nevoie de mine. Evident, asta înseam nă la Paris. Stătea nemişcată, simţind stupefacţia bunicii ei. - De unde acest interes brusc faţă de Yorkshire ? întrebă Emma. Mi se pare mie că te atrage acolo un fel de fascinaţie fatală ! Jim Fairley, presupun, adăugă ea. Paula se foi pe scaun, ocolind privirea fermă a bunicii ei. Zîmbi şovăielnic şi roşi şi mai tare cînd spuse, apărîndu-se: 16

- N u fi caraghioasă ! M-am gîndit doar să fac un inventar la magazinele din nord. - Inventar pe naiba şi pe dracu ’gol ! exclamă Emma, şi gîndi în sinea ei: citesc în Paula ca într-o carte. Bineînţeles că e vorba de Fairley. Spuse cu voce tare: Ştiu că te vezi cu el, Paula. - Nu ne mai vedem, strigă Paula, cu fulgere în priviri. Am încetat să-l văd de mai multe luni ! în timp ce vorbea, îşi dădu seama pe loc de greşeală. Bunică-sa o ademenise să recunoască singurul lucru pe care jurase că nu-1 va recunoaşte niciodată în faţa ei. Emma rîse încet, dar privirea ei era dură ca oţelul. - Nu te necăji. Nu mă deranjează. De fapt, nu m-a deran­ jat niciodată. M-am mirat doar că nu mLai spus nimic. De obicei îmi spui totul. - La început nu ţi-am spus pentru că ştiu Ce sentimente ai faţă de familia Fairley. V'endetta aia a ta ! Şi nu voiam să te necăjesc. Dumnezeu ştie că nu-i nevoie să-ţi mai fac şi eu necazuri, că ai avut destule în viaţă. D upă ce am încetat să-l văd, m-am gîndit că n-are rost să mai aduc în discuţie un lucru care se terminase. N-am vrut să te mai necăjesc inutil, asta-i tot. - Familia Fairley nu-mi produce nici o tulburare, replică Emma tăios. Şi în caz că ai uitat, Jim Fairley e angajatul meu, draga mea. Nu l-aş fi pus în fruntea Companiei de Presă Yorkshire Consolidated dacă n-aveam încredere în el. Emma îi aruncă Paulei o privire iscoditoare şi întrebă repede, curioasă: De ce ai încetat să-l mai vezi? - Pentru că eu ... noi ... el... p e n tru că, începu Paula şi ezită, întrebîndu-şe dacă trebuie să continue. Nu voia s-o necăjească pe bunica ei. Dar şireată cum e, a ştiut tot timpul de legătura noastră, se gîndi Paula. Fata trase aer în piept şi, sim ţindu-se în capcană, spuse: Am încetat să-l mai văd pe Jim pentru că am simţit că mă implic prea tare. Ştiam că dacă voi continua să-l văd, asta îmi va aduce în cele din urmă numai suferinţă, şi lui la fel, iar dumneata te vei necăji. Se opri şi îşi feri privirea, apoi continuă cît se poate de calmă: Ştii că n-ai accepta un Fairley în familie, bunico. - Eu nu sînt aşa de sigură, spuse Emma cu un glas abia perceptibil. Deci s-a ajuns pînă aici, se gîndi ea. Se simţea 17

groaznic de ostenită. O dureau pom eţii şi ochii îi erau tul­ buri de oboseală. îşi dorea să închidă ochii, să term ine cu discuţia asta inutilă şi prostească. Em ma încercă să-i zîmbească Paulei, dar avea gura uscată şi buzele refuzau să se mişte. I se strînse inima şi se simţi cuprinsă de o tristeţe dureroasă, o tristeţe pe care o crezuse dispărută cu ani în urmă. Deci amintirea lui mai exista încă atît de limpede, încît îi sfredelea creierul c a 'u n acid. Şi Em m a îl văzu pe Edwin Fairley atît de clar, de parcă ar fi stat în faţa ei. Şi în umbra lui era Jim Fairley, copia lui fidelă. Edwin Fairley, de obicei atît de şters în memoria ei, e ra acum prins şi ţintuit acolo şi toată suferinţa pe care i-o pricinuise era încă acolo, vie. O cuprinse un sentiment atît de apăsător, încît nu putu să vorbească. Paula îşi privi cu atenţie bunica şi se tem u p entru ea, cînd văzu expresia aceea tristă pe faţa ei severă. Ochii Emmei aveau o expresie răvăşită; priveau în gol, iar gura i se strînse, alcătuind o linie aspră şi amară. Să-i ia naiba pe toţi cei din familia Fairley, blestem ă Paula. Se aplecă în faţă şi apucă îngrijorată mîna bunicii. - S-a terminat, bunico. N-a fost ceva im portant. Pe cuvînt. Nu sînt supărată. Şi vreau să mă duc la Paris, bunico! Bunicuţo, iubita mea, te rog, nu te uita aşa. Nu pot să suport. Paula zîrnbi timid, îngrijorată, speriată, împăciuitoare. Toate aceste emoţii o copleşiră, fiind accentuate şi de o furie greţoasă pe ea însăşi, pentru că îi îngăduise bunicii s-o atragă în această conversaţie ridicolă, pe 'c are o evitase luni de zile. După cîtva timp, de pe chipul Emmei dispăru expresia aceea chinuită. îşi înghiţi nodul din gît şi îşi stăpîni firea, exercitîndu-şi acea extraordinară voinţă de fier care era sursa puterii şi a forţei ei. - Jim Fairley e un om bun. Se deosebeşte de ceilalţi, începu ea. Se opri, ţinîndu-şi respiraţia. Voia să continuie, să-i spună Paulei că putea relua prietenia cu Jim Faifley. Dar nu putea. Ieri este acum. Trecutul este im uabil. ' - Hai să nu mai vorbim despre familia Fairley. Am spus că mă duc la Paris, strigă Paula, agăţîndu-se de mîna bunicii. Dumneata ştii cel mai bine ce trebuie făcut şi oricum ar trebui să văd ce e cu magazinul. 18

- Cred că trebuie să te duci acolo, Paula, să vezi-ce se petrece. - Am să mă duc imediat după ce ne-ntoarcem la Londra, spuse iute Paula. - Da, e o idee bună, consimţi Emma cam brusc, la fel de bucuroasă ca şi Paula să schimbe subiectul, dar şi instinctiv presată de timp, aşa clim fusese toată viaţa. Timpul era o marfă preţioasă pentru Emma. Timpul fusese întotdeauna evaluat în bani şi nu era dispusă să-l irosească acum, ocupîndu-se de trecut, dezgropînd evenimente dureroase, petrecute în urm ă cu vreo şaizeci de ani. Em m a s-puse: - Cred că trebuie să mă duc direct la birou cînd ajungem la New York. Charles poate duce bagajele acasă, după ce ne lasă pe noi. Sînt îngrijorată p entru Gaye. Ai rem arcat ceva deosebit cînd ai vorbit cu ea la telefon ? Paula şedea sprijinită de spătar, din nou calmă şi relaxată, uşurată că fusese abandonat subiectul Jim Fairley. - Nu, n-am rem arcat. Ce vrei să spui ? - Nu pot spune ce anume este, continuă Emma gînditoare, dar simt instinctiv că se petrece ceva îngrozitor. De cîte ori am vorbit cu ea era nervoasă. Am observat asta în ziua cînd a venit de la L ondra şi m-a sunat la Sitex. N-ai observat nimic în vocea ei ? - Nu, dar de fapt a vorbit mai mult cu dum neata, bunico. Crezi cumva, că sînt problem e cu afacerile din L o n d ra ? întrebă Paula alarmată. ‘ - Sper din tot sufletul că nu, spuse Emma. Asta-mi mai lipseşte, după situaţia de la Sitex. Bătu d a ra b a n a pe masă cîteva clipe, apoi se uită pe geam; vroia să uite, pentru o clipă, şi de afaceri, şi secretara ei, Gaye Sloane. Enum eră, în maniera ei categorică şi calculată, toate lucrurile care ar fi putut merge prost ,1a Londra, apoi renunţă. S-ar fi putut întîmpla orice şi era inutil să faci speculaţii şi să te hazardezi în presupuneri exagerate. Şi asta era tot o p ierd e re de vreme. Se întoarse spre Paula şi-i zîmbi cam crispată: O să aflăm în curînd, draga mea. Peste puţin timp vom ateriza.

19

2

ÎN ANII, ’50, birourile filialei am ericane a în tr e p rin d e ­ rilor Harţe ocupau şase etaje într-un bloc m odern de pe Park Avenue. Dacă reţeaua de magazine universale din Anglia, pe care Emma Harţe o înfiinţase cu ani în urmă, era simbolul vizibil al succesului ei, în tre p rin d erile H a rţe erau chiar inima şi trupul său. O organizaţie asem ănătoare unei uriaşe caracatiţe, cu tentaculele întinse pe jum ătate de glob, care avea în stăpînire fabrici de confecţii, filaturi de lînă, imo­ bile, o firmă de comerţ cu amănuntul şi ziare în Anglia, plus pachete mari de acţiuni la alte firme englezeşti importante. în calitate de fondatoare a acestui trust cu capital privat, Emma mai deţinea încă sută la sută din acţiunile întreprinderilor H arţe, care funcţionau numai sub egida ei, ca şi reţeaua de magazine universale care-i p u rta u numele, cu filiale în nordul Angliei, la Londra, Paris şi New York. Magazinele H arţe erau o societate publică şi negocia prin bursa din Londra, deşi Emma deţinea m ajoritatea acţiunilor şi era preşedinta consiliului de. adm inistraţie. în tre p rin d e ­ rile H arţe aveau în A m erica diverse p ro p rietăţi, incluzînd imobile, o firmă de confecţii pe Seventh Avenue şi alte investiţii pe acţiuni în industria americană. Deşi Magazinele şi în tre p rin d erile H a rţe erau evaluate la milioane de lire, ele reprezentau doar o p a rte din averea ei. în afară de procentul de patruzeci la sută din acţiunile C orporaţiei Petroliere A m ericane Sitex, ea deţinea vaste proprietăţi în Australia, incluzînd imobile, instalaţii mini­ ere, mine de cărbuni şi una dintre cele mai mari baze de ovine funcţionînd integral, în New South Wales, La Londra, o firmă mică, dar bogată, denumită E .H .Incorporated, supraveghea investiţiile şi imobilele ei personale. Emma aveâ obiceiul să călătorească de mai multe ori pe an la New York. Se implica activ în toate zonele imperiului ei de afaceri şi deşi nu era tocmai neîncrezătoare în cei cărora le acordase puteri executive extraordinare, fiind convinsă că făcuse bine . aceste alegeri cu j u d e c a t a . ei abilă, avea prudenţa vicleană a oamenilor din Yorkshire. Simţea nevoia de a nu lăsa nimic la voia întîmplării şi era încredinţată că era esenţial să-şi facă simţită din cînd. în cînd prez e n ţa la 20

New York. s Acum, în timp ce Cadillac-ul care le adusese de la aeroportul Kennedy trăgea în faţa impozantului zgîrie-nori ce găzduia birourile trustului, gîndurile Emmei reveniră la Gaye Sloane. Emma simţise imediat nervozitatea lui Gaye în timpul primei lor conversaţii telefonice, după sosirea ei de la Londra. Iniţial, Em ma crezuse că se datora oboselii după lungul zbor transatlantic, dar în urm ătoarele zile n e r ­ vozitatea secretarei crescuse, în loc. să scadă. Em m a obser­ vase tremurul din glasul lui Gaye, întreruperile, do rin ţa ei evidentă de a încheia discuţiile cît mai repede. Nu numai că o uimea această atitudine, dar o şi neliniştea, pentru că Gaye se comporta contrar firii ei. Se gîndi şi la posibilitatea că ar fi frămîntată de problem e personale, dar înclina să ren u n ţe la această idee, cunoscînd-o prea.bine pe Gaye. Em m a intuia că pe Gaye o frănrînta' o problemă de afaceri, destul de importantă, care o afecta şi pe ea în cele din urmă. Se hotărî să acorde prioritate discuţiei cu Gaye pe agenda'ei din ziua aceea. Cînd coborî din maşină, Emma dîrdîia. E ra o zi aspră, de ianuarie şi deşi soarele strălucea pe cerul senin, vînful era tăios din cauza gerului şi a ploii ce venea dinspre Atlantic. A p roape că nu-şi am intea să fi existat vreo clipă în care să nu-şi fi simţit tot trupul îngheţat şi uneori i se p ă re a că oasele ei se prefăceau în sloiuri de gheaţă, de parcă gerul se strecurase în întreaga fiinţă şi-i pietrificase şi sîngele. Frigul acela chinuitor, paralizant, care-i pătrunsese în tru p în Copilărie, n-o mai părăsise decît rareori, nici m ăcar sub arşiţa soarelui tropical, nici în faţa unui foc zdravăn, nici la căldura caloriferelor din New York, care ei i se p ă re a de obicei sufocantă. în timp ce se grăbea spre clădire îm preună cu Paula, începu să tuşească. Răcise cînd plecaseră spre Texas şi răceala coborîse în piept, provocîndu-i tuşea asta seacă, necontenită. Intrînd în clădire prin uşile batante, Em m a se gîndi din nou cu recunoştinţă la căldura de cuptor din birourile ei. Luară liftul pînă la etajul al treizecelea, unde se aflau birourile. - Ar fi bine să mă duc să vorbesc imediat cu Gaye între p atru ochi, spuse Em m a la ieşirea din lift. U ită-te împreună 21

cu Johnstone pe bilanţurile magazinului din New York şi ne vedem mai tîrziu, propuse ea. Paula confirmă din cap. - Bine. Sună-mă dacă ai nevoie de mine, bunico. Şi sper într-adevăr ca totul să fie în regulă. Paula o luă la dreapta, în timp ce Emma îşi continuă drumul spre biroul ei, mişcîndu-se iute şi sprintenă prin zona recepţiei. Emma îi zîmbi recepţionerei şi schimbă cu ea saluturi cordiale, în timp ce trecu în viteză prin uşile duble care duceau spre domeniul ei privat. închise uşa ferm în urma ei, căci îi displăcea obiceiul american de a ţine uşile deschise spre birourile conducerii. I se părea ciudat şi. ar fi distras-o, împătimită cum era după izolare totală. îşi aruncă neglijent haina de tweed şi poşeta pe una din canapele şi, ţinînd încă ser­ vieta în mină, traversă încăperea spre birou. Acesta consta dintr-o placă gargantuelică din sticlă groasă, aşezată pe o bază simplă de oţel lustruit, un punct de atracţie teatral într-o încăpere extrem de teatrală. Era aşezat în unghi, într-un colţ, dînd spre camera aceea vastă şi frumoasă, şi avînd în faţă o fereastră din sticlă turnată. Aceasta acoperea, un perete întreg şi se înălţa pînă în tavan, o suprafaţă lucitoare care oferea o vedere panoramică asupra orizontului oraşului, la care Emma se gîndea întotdeauna Ca la un tablou viu de o uriaşă forţă şi bogăţie - inima vie a industriei americane. îi plăcea biroul din New York, în contrast cu suita ei de birouri din magazinul londonez, care erau ticsite cu delicatele obiecte de artă georgiene,.pasiunea ei. Aici totul era modern şi lustruit, căci Emma avea un extraordinar simţ al stilului şi stabilise că oricît i-ar fi plăcut mobila stil, nu s-ar fi potrivit în d eco ru l arhitectural sclivisit al acestei impu­ nătoare structuri din sticlă şi oţel care se înălţa pînă la cer. Şi astfel, adunase tot ce era mai bun. în m aterie de design de mobilă m odernă. Scaune Mies van der Rohe la un loc cu canapele italiene, lupgi şi zvelte, toate tap iţa te cu piele de culoare închisă, moale şi suplă ca m ătasea. Mai erau etajere înalte din sticlă şi oţel, pline de cărţi, scrinuri din lemn de trandafir lustruit şi m ăsuţe din plăci de m arm oră italiană aşezate pe cadre din crom lustruit. Totuşi, în ciuda atm os­ ferei moderne, biroul nu era nicidecum auster sau rece, ci avea o eleganţă clasică, fiind o întruchipare a bunului gust. 22

Avea, de fapt, o frumuseţe senină, o anumită blîndeţe, fiţnd dominat de îmbinarea estompată de nuanţe de albastru şi de gri care se întretăiau, de tonurile şterse ce scăldau pe re ţii şi podeaua, înviorate pe ici, pe colo de bogăţia de culori vii de pe pernele canapelelor şi din n epreţuitele tablouri ale impresioniştilor francezi care înnobilau pereţii. D ragostea de artă a Emmei se manifesta de asem enea prin sculpturile lui Henry Moore şi Brâncuşi şi prin frontoanele tem plului din Angkor Wat, expuse pe piedestale de m arm oră neagră d e ' jur împrejurul încăperii. Imensa fereastră ce se înălţa pînă în tavan era acoperită cu perdele simple, gri-albăstrui, care cădeau ca o pîclă grea, iar cînd erau date la o parte, ca acum, încăperea părea o parte a cerului, agăţată parcă în spaţiu, deasupra monoliţilor semeţi de beton din M anhattan. Aşezîndu-se la birou, Emma zîmbi, căci se vedea mîna lui Gaye. Lunga suprafaţă din sticlă era î n p e rfectă ordine, debarasată de obiecte, aşa cum îi plăcea ei, neaflîndu-se pe ea decît telefoanele, cana de argint cu pixuri, blocul de foi galbene pe care îşi făcea însemnări şi lampa extensibilă atît de funcţională, care scălda biroul în lumină. C o re sp o n d en ţa şi un mare număr de telexuri erau aranjate în dosare, iar mesajele telefonice erau prinse la un loc, chiar lîngă telefoane. îşi scoase ochelarii şi citi mesajele telefonice şi telexurile, notmu cile ceva, apoi sună după Gaye. In clipa cînd intră în cameră, Emma îşi dădu seama că tem erile ei fuseseră întemeiate. Gaye era răvăşită, avea cearcăne negre sub ochi şi parcă vibra toată din cauza tensiunii acumulate. Gaye Sloane, o femeie de circa treizeci şi opt de ani, era secretara ei principală de şase ani, deşi lucra efectiv pentru' ea de doisprezece ani. Era un model de conştiinciozitate şi eficienţă şi, pe deasupra, îi era devotată Emmei, pe care nu numai că o admira, dar o şi iubea.. Era o femeie înaltă, bine făcută, cu o înfăţişare atrăgătoare, dar întotdeauna reţin u tă şi stăpînă.pe sine. Dar îh timp ce traversa încăperea, Em ma simţi că abia îşi ţinea în frîu nervii încordaţi. Schimbară cîteva am abilităţi şi Gaye se aşeză pe scaunul din faţa biroului Emmei, cu c a r­ netul de notiţe în mînă. Emma se lăsă pe spătarul scaunului, adoptînd în mod conştient o atitudine relaxată, în strădania de a o face pe 23

Gaye să se simtă cît m.ai la largul ei. Privi spre secretară cu blîndeţe şi întrebă calmă: - Ce s-a întîmplat, Gaye ? Gaye şovăi pe moment, apoi spuse destul de iute, simulînd mirarea: - Nimic, doamnă H arţe. Serios, sînt doar obosită. Cred că din cauza zborului. - Lasă zborul, Gaye. Eu te-am văzut foarte supărată de cînd ai venit la New York. Hai, draga mea, spune-mi ce te frămîntă. S-a întîmplat ceva aici sau e vreo problem ă referitoare la afacerile din L ondra ? - Nu, nici gînd! exclamă Gaye, dar păli uşor şi îşi feri privirea, ocolind căutătura stăruitoare a Emmei. Emma se aplecă în faţă, cu b raţele pe birou şi ochii îi scînteiară sub ochelari. E ra din ce în ce mai conştientă de emoţia înnăbuşită a femeii şi simţi că pe Gaye o frăm întă ceva deosebit de grav. Continuînd s-o studieze, îşi dădu seama că Gaye părea a fi în pragul unei prăbuşiri totale. - Eşti bolnavă, Gaye ? - N u, doamnă H arţe. Sînt sănătoasă, mulţumesc. - Te necăjeşte ceva în viaţa ta personală? întrebă Em m a cît se poate de răbdătoare, hotărîtă să ajungă la miezul problemei. - Nu, doamnă Piartc, spuse ca, m şoaptă. Em m a îşi scoase ochelarii şi îi aruncă lui Gaye o privire lungă, pătrunzătoare şi spuse încurajatoare: - Hai, lasă chestiile astea, draga mea. Te cunosc prea bine. Te apasă ceva pe suflet şi nu-nţeleg de ce nu vrei să-mi spui despre ce e vorba. Ai făcut vreo greşeală şi ţi-e team ă să te explici? După atîţia ani... Toţi sîntem supuşi greşelii şi eu nu sînt un monstru, cum cred unii. Tu, în mod special, ar trebui să ştii asta. . - Ştiu, doamnă H arţe. Fata izbucni. îi trem ura glasul şi era gata să-i dea lacrimile. Femeia care şedea în faţa lui Gaye era calmă şi perfect stăpînă pe sine. Nu era un om slab. Gaye ştia asta prea bine. Era tare şi plină de energie, o femeie imposibil de îmblînzit, a cărei reuşită fenomenală se datora firii ei form idabile şi tăriei de caracter, la care se adăugau inventivitatea şi pric e p ere a în afaceri. Pentru Gaye, Emma era indes24

tructibilă, ca o lamă de oţel care nu poate fi încovoiată sau Irîntă. Iar eu sînt acum gata s-o frîng, se gîndi ea, cuprinzînd-o din nou panica. Emma văzuse cu o nelinişte crescîndă cum îi zvîcnesc muşchii şi cum i se strecoară teama în ochi. Se ridică hotărîtă şi traversă camera pînă la barul din lemn de trandafir, clătinînd din cap, derutată. Deschise barul, turnă o înghiţitură de coniac într-un pahar mic şi se înapoi cu el la Gaye. - Bea-1, draga mea. O să-şi facă bine, spuse ea, mîngîind afectuos braţul femeii. Lui Gaye îi dădură lacrimile şi simţi o durere în gît. C o­ niacul era aspru şi îi irită gîtul, dar, deodată, îi plăcu gustul lui. II sorbi încet şi îşi aminti cît de bună fusese Emma cu ea de-a lungul anilor. Şi în clipa aceea, îşi dori din tot sufletul să nu fie ea aceea care să-i dea vestea. Gaye îşi dădea seama că existau oameni care o tratau pe Emma ca pe un adversar de temut, care o considerau cinică, lacomă, vicleană şi nemiloasă. Pe de altă parte, Gaye ştia că ea era generoasă cu timpul ei, cu banii şi cu inima ei înţelegătoare. Şi acum era înţelegătoare. Poate că Emma era într-adevăr încăpăţînată, autoritară şi chiar dornică de putere. Dar, în mod cert, viaţa o făcuse să fie aşa. Gaye le spusese întotdeauna celor care o criticau pe Emma, cu tot respectul pentru adevăr, că Emma H arţe era mai presus de ceilalţi magnaţi de calibrul ei, fiindcă era capabilă de compasiune, era dreaptă, miloasă şi nespus.de bună. Gaye deveni treptat conştientă de tăcerea prelungită dintre ele, de privirea fixă a Emmei. Puse paharul jos, pe marginea biroului şi-i zîmbi vag Emmei. - Mulţumesc, doamnă Elarte. Mi-a făcut bine, întradevăr. - Mă bucur. Acum, ia spune, Gaye, de.ce nu-mi destăinui tot? Nu poate fi ceva atît de îngrozitor. Gaye era paralizată, nu era în stare să vorbească. Emma se agită în scaun şi se aplecă în faţă, insistînd: - Ascultă, e ceva în legătură cu mine, Gaye? Vocea îi era calmă şi puternică. Gaye păru să capete o oarecare încredere. D ădu din cap şi era pe punctul de a vorbi, dar cînd văzu privirea 25

îngrijorată a Emmei, curajul o părăsi din nou. îşi ridică mîinile la faţă şi strigă involuntar: - Of. Doamne! Cum să vă spun? - Hai să scoatem totul la iveaiă, Gaye. D acă nu ştii cu ce să începi,. începe de la mijloc. Tu dă-i drumul. Este deseori cea mai bună m etodă de a vorbi despre ceva neplăcut, cum presupun că este cazul acum. Gaye dădu din cap şi începu şovăitoare, înghiţindu-şi lacrimile, frîngîndu-şi nervoasă mîinile, cu ochii larg deschişi. Vorbi repede, în rafale,.dorind să spună totul dintr-o suflare, ca să term ine cît mai iute. Era o uşurare pentru ea, căci ceea ce aflase îi apăsa gîndurile de multe zile. - Uşa aceea... Mi-am adus aminte... M-am întors... I-am auzit .vorbind. Ba nu, strigau... erau furioşi... se certau... spuneau că... - O clipă, Gaye. Emma ridică mîna ca să oprească to re n ­ tul incoerent de vorbe. Nu vreau să te întrerup, dar te rog, încearcă să vorbeşti mai limpede. Ştiu că eşti tulburată, dar linişteşte-te şi ia-o mai rar. Despre ce uşă e vorba ? - Iertaţi-m ă. Gaye trase aer în piept. Uşa căm ăruţei cu dosare, care dă în sala de consiliu de la Londra. Am uitat s-o încui vineri seara. Tocmai ieşeam din birou, cînd mi-am amintit că uitasem să opresc magnetofonul şi asta mi-a am in­ tit de uşă. M-am întors în birou pentru că sîmbătă seara urma să plec la New York. Am descuiat uşa de lingă mine şi a ia jţr e c u t prin căm ăruţa cu dosare, ca să încui uşa din celălaîUcapăt. în timp ce Gaye vorbea, Emma avea în minte imaginea căm ăruţei cu dosare din şirul de birouri ale magazinului de la Londra. E ra o încăpere îngustă, cu etajere cu dosare ce căptuşeau pereţii de fiecare parte, pînă în tavan. Cu un ah în urmă, Em ma comandase o spărtură în peretele din fund al căm ăruţei care dădea în sala de consiliu, aflată alături, şi adăugase o uşă. Luase această măsură pentru a facilita a c ­ cesul la docum entele ce ar fi putut fi necesare la întrunirile consiliului, dar căm ăruţa se dovedise a fi şi o mică arteră folositoare, care făcea legătura dintre sala de consiliu şi birourile şefilor, economisindu-se astfel o groază de timp. Emmei îi tre c u ră prin minte nenumărate întrebări, dar le pă stră pentru mai tîrziu. îi făcu secretarei semn din-cap să 26

continue. - Ştiu cît de mult ţineţi ca uşa aceea să fie închisă, doamnă Harţe. Trecînd dinspre biroul meu prin căm ăruţa cu dosare, am observat că uşa nu era doar descuiată, ci chiar deschisă... întredeschisă. Atunci i-am auzit... prin crăpătura din uşă. Nu ştiam ce să fac. Mi-era team ă că mă vor auzi cînd voi închide şi voi încuia uşa. Nu voiam să-şi închipuie cineva că trag cu urechea. De aceea m-am oprit o clipă şi pe urmă am stins lumina, ca să nu-şi dea seama că mă aflu în căm ăru­ ţă. Doamnă Harţe, eu... Gaye se opri şi înghiţi, incapabilă pentru moment Să mai continue. - Hai Gaye, continuă, nu-i nimic. - N-am tras cu urechea, zău că nu, doam nă H arţe. Ştiţi că nu-mi stă în fire. A fost doar o întîmplare... că i-am auzit, vreau să spun. I-am auzit spunînd... spunînd că... Gaye se opri din nou, trem urînd toată. Se uită la Emma, care şedea absolut ţeapănă în scaun, şi chipul ei era o mască indescifrabilă. - I-am auzit spunînd, ba nu, unul din ei a spus că sînteţi prea bătrînă ca să mai conduceţi afacerile. Că va fi greu de dovedit că sînteţi senilă şi incom petentă, dar că veţi accepta să vă daţi la o parte p entru a evita un scandal, p entru a preveni o catastrofă a acţiunilor H a rţe la Bursă. S-au certat asupra acestei chestiuni. Apoi el, adică cel. care vorbise cel mai mult, a spus că magazinele trebuie vîndute unui concern şi că asta va fi simplu, întrucît mai multe companii vor fi in­ teresate să le preia. A spus apoi că în tre p rin d e rile H a rţe ar putea fi vîndute separat... Gaye ezită şi o privi cu atenţie pe Emma, încercînd să-i ghicească rea c ţiile . D ar chipul Emmei era Ia fel de impenetrabil. Soarele ieşi din spatele unei aglom erări de nori cenuşii şi razele lui pătrunseră în încăpere, ca o minunată cascadă de lumină aspră şi neîndurătoare, inundînd spaţiul acela vast cu o strălucire albă care-i dădu Em mei senzaţia că se află într-o cameră străină, ireală şi înfricoşătoare. Clipi şi îşi apără ochii de lumina prea puternică. • - Te rog, trage perdelele, Gaye, şopti ea cu glasul răguşit. Gaye traversă repede încăperea şi apăsă pe butonul autom at care acţiona perdelele. A cestea m ăturară suprafaţa imenselor ferestre cu un uşor fîşîit şi strălucirea p ă tru n ­ 27

zătoare din cameră se mai domoli. Se întoarse la scaunul ei, în faţa biroului şi uitîndu-se la Emma, o întrebă cu oarecare îngrijorare: - Nu vă simţiţi bine, doam nă H a rţe ? Emma se uita la hîrtiile de pe birou. îşi ridică încet capul şi o privi pe Gaye cu ochii goi. - Ba da. Continuă, te rog. Vreau să ştiu tot. Şi sînt ab­ solut sigură că mai e ceva. - Da, mai este. Celălalt a spus că este inutil să se lupte cu dumneavoastră, fie personal, fie pe cale juridică şi că nu mai aveţi mult de trăit, că sînteţi bătrînă, foarte bâtrînă, că aveţi aproape optzeci de ani. Şi celălalt a spus că sînteţi atît de dură, încît pînă la urmă vor fi nevoiţi să vă împuşte. Gaye îşi puse mîna la gură ca să-şi înăbuşe un hohot de plîns şi o podidiră lacrimile. îmi pare atît de rău, doamnă Harţe! Emma stătea nemişcată, ca o stană de piatră. Ochii ei deveniseră deodată reci şi calculaţi. . - Ai de gînd să-mi spui cine erau aceşti doi domni, Gaye? Ţine seama că îi denum esc astfel fără nici un temei, spuse ea cu un sarcasm muşcător. înainte ca Gaye să poată răspunde, Emma ştia deja în adîncul inimii, sim ţea pînă în măduva oaselor împotriva cui va rosti Gaye sentinţa, cînd va des­ chide gura. Şi totuşi, o p a rte din ea’ tot nu credea, tot mai spera şi trebuia să audă numele chiar din gura iui Gaye, ca să creadă cu adevărat. Ca să accepte propriile ei bănuieli acuzatoare drept realitate. - Of, Doamne, doamnă Harţe! Tare aş fi vrut să nu fi fost eu cea care să vă spună asta! Respiră adînc. Erau domnul Ainsley şi domnul Lowther. Au început să se certe din nou şi domnul Lowther a spus că au nevoie ca fetele să fie de partea lor. Domnul Ainsley a spus că fetele sînt de p artea lor, că a şi vorbit cu ele. D ar că nu a vorbit cu doam na Amory, pentru că ea n-ar accepta niciodată. A spus că ei nu trebuie să i se spună nimic, sub nici un chip, pentru că ar veni imediat să vă spună. Domnul Lowther a spus atunci din nou că nu pot să facă nimic ca să preia afacerile cît timp sînteţi în viaţă. I-a spus domnului Ainsley că nu vor reuşi niciodată, pentru că n-au destulă p u tere şi nici n-au îm preună destule acţiuni pentru a prelua controlul. A spus că vor trebui să aştepte pînă veţi muri. A fost foarte categoric în privinţa asta. I-a 28

mai spus domnului Ainsley că el personal are drep tu l la acţiunile de control ale Magazinelor H arţe şi că esté sigur că îi veţi lăsa lui aceste acţiuni. L-a informat, apoi pe dom nul Ainsley că dînsul intenţionează să conducă magazinele şi că n-o să accepte niciodată să le vîndă unui concern. Dom nul Ainsley s-a înfuriat, a devenit aproape isteric şi a început să ţipe la domnul Lowther, spunîndu-i nişte lucruri îngrozitoare. Dar treptat, domnul Lowther l-a potolit şi a spus că va fi de acord cu vînzarea în treprinderilor H a rţe şi că asta îi va aduce domnului Ainsley toate milioanele pe care şi le doreşte. Atunci domnul Ainsley a întrebat dacă domnul Lowther ştie ce conţine testamentul dumneavoastră. D o m ­ nul Lowther i-a spus că n u ,ştie, dar că el crede că veţi fi drea p tă cu ei toţi. Şi-a exprimat o oarecare îngrijorare în privinţa.domnişoarei Paula, pentru că este atît de .a p ro p iată de dumneavoastră. A spus că nu ştie cum de a reuşit să vă intre sub piele. Asta l-a supărat pe domnul Ainsley şi iarăşi s-a enervat foarte tare şi a spus că acum trebuie să form uleze un plan de acţiune, pe care să-l poată pune în aplicare după m oartea dumneavoastră, în cazul în care testam entul dumneavoastră nu-i favorizează. Emma era acum atît de zguduită, încît nu putea nici să vorbească, să se mişte sau să gîndească. Chibzuind la vorbele lui G aye, sîngelc i se urcă la cap şi o cuprinse un fel de ameţeală. îşi simţea toate oasele din corp îngrozitor de grele, era cuprinsă de o oboseală cumplită,, o oboseală ca de plumb,, buimăcitoare. îşi simţi inima zbătîndu-se în piept şi i se păru în clipa aceea că se usucă şi se preface într-o pietricică dură şi rece. O durere cumplită îi cuprinse întreaga făptură. E ra d u rere a disperării. D urerea trădării. Cei doi fii ai ei unelteau împotriva ei. Robin şi Kit. Doi fraţi vitregi, care nu ■se înţeleseseră niciodată, se potriveau acum unul cu celălalt ca mîna în mănuşă, asociaţi întru trădare. Nu-i venea să creadă, gîndindu-se: Doam ne Dumnezeule! Nu e posibil. Nu se poate. Nu poate fi Kit aşa. Nici Robin. Nu pot fi atît de co­ rupţi. Niciodată. Nu pot fi băieţii mei aşa! Şi totuşi, undeva în străfundurile minţii ei, adînc, în sufletul ei, ştia că este adevărat. Şi durerea din inima, din sufletul, din trupul ei fu înlocuită de o furie cumplită, glacială, care îi limpezi m intea 29

şi o făcu să se ridice brusc în picioare. Auzi vag, de departe, glasul lui Gayc. - Doam nă Harţe! Doamnă Harţe! Vă simţiţi rău? Em m a se aplecă în faţă peste birou, se apucă strîns de el cu mîinile, ca să-şi revină cu faţa trasă, încordată. Glasul îi era stins cînd spuse: - Eşti sigură de toate astea, Gaye? Nu mă-doiesc de tine, dar eşti sigură că ai auzit lotul corect? îţi dai scama de gravitatea celor auzite, sînt sigură, deci gîndeşte-te foarte bine. - Doam nă H arţe, sînt absolut sigură de tot ce-am spus, răspunse Gaye calmă. Mai mult de atît, n-am adăugat şi n-am omis nimic şi nici n-am exagerat. - Asta-i tot ? - Nu, mai e ceva. Gaye se aplecă şi îşi luă de jos poşeta. O deschise şi scoase din ea o bandă pe care o puse pe birou în faţa Emrnci. • Emma privi banda, micşorînd ochii. - Ce-i asta? - Este înregistrarea cu tot ce s-a spus, doamnă H arţe. în afară de ceea ce s-a întîmplat înainte de a intra eu în cămăruţa cu dosare. Şi de cele cîteva propoziţii pe care le-am auzit la început. Acelea lipsesc. Ehima se uită la ea fără să înţeleagă, cu sprîncenele ridi­ cate. D ar înainte de a pune vreo întrebare, Gaye începu să-i explice mai amănunţit. - Doam nă H arţe, magnetofonul era în priză. Acesta fusese primul motiv pentru care mă întorsesem în birou. Cînd am intrat în camera cu dosare şi i-am auzit slrigînd, o clipă m-am zăpăcit. Am stins lumina din cameră ca să nu intre şi să nu mă observe. Atunci am văzut pîlpîind luminiţa roşie de la magnetofon şi m-am dus să închid şi mag­ netofonul. Dar brusc, mi-a venit ideca să le înregistrez conversaţia, deoarece prinsesem deja despre ce era vorba şi mi-am dat scama de im portanţa ci. Am apăsat deci pe butonul de înregistrare. Aici este tot ce au spus ci înccpînd din acel moment, chiar şi ceea ce au spus după ce eu am închis uşa şi n-am putut să-i mai aud clar. Em ma era cuprinsă de o dorinţă irezistibilă de a izbucni în rîs, într-un rîs amar, găunos. Rezistă impulsului, ca să n-o 30

creadă Gaye nebună de legat sau cam într-o ureche sau, în cel mai bun caz, isterică. Proştii! Proşti fără pereche! se gîndi ea. Şi culmea ironiei! Tocmai în p ro p ria ei sală de con­ siliu îşi găsiseră să uneltească împotriva ei! Asta fusese prima şi cea mai gravă greşeală a lor. O greşeală irevocabilă. Kit şi Robin erau directori ai în tre p rin d e rilo r H arţe, dar nu făceau parte din consiliul de adm inistraţie al magazinelor. Ei nu participau la şedinţele de consiliu de la magazin şi deci nu ştiau că ea instalase recent o a p a ra tu ră sofisticată pentru a înregistra discuţiile - încă o m etodă de economisire a tim ­ pului, care o degreva pe Gaye, perm iţîndu-i să se ocupe de alte treburi, ea neavînd altceva de făcut decît să dac­ tilografieze după bandă cînd era nevoie. M icrofoanele erau plasate sub masa din sala de consiliu, ascunse nu de dragul secretului, ci mai degrabă din raţiuni estetice, -în acea elegantă încăpere în stil georgian cu rafinatele ei obiecte de artă şi tablouri de mare valoare. Em m a privi în jos, spre banda pusă pe cristalul de pe birou şi banda era acum pentru ea un obiect malefic, zăcînd acolo, încolăcită ca un şarpe veninos. - Presupun că ai ascultat-o, Gaye - Da, doamnă H arţe. Am aşteptat pînă au plecat, apoi am derulat-o, am luat-o cu mine. acasă vineri şi de atunci, am păzit-o ca pe ochii din cap. - E mult mai mult pe ea? Mai mult decît mi-ai spus deja? - încă vreo zece minute. Discutau despre... Emma ridică mîna, total epuizată, nernaifiind în stare să asculte. - Lasă, Gave. O s-o pun mai tî.rziu. Ştiu deja destul. Se ridică şi traversă încăperea spre fereastră, cu spatele drept şi stăpînă pe sine, deşi îşi tîra încet picioarele, ostenită, pe covorul gros. Trase uşor perdelele. începuse să ningă. Fulgii de cristal cădeau în rafale albe, sclipitoare, învîrtindu-se şi rotindu-se în bătaia vîntului, lipindu-se de geam şi înveşmîntîndu-1 cu o pojghiţă uşoară, delicată şi frumoasă ca o dantelă albă. Dar fulgii se topeau re p e d e sub razele strălucitoare ale soarelui, lăsînd dîre de apă pe geam şi transformîndu-se în lapoviţă înainte de a atinge pămîntul. Emma se uită în jos. Departe, sub ea, maşinile se deplasau încet pe Park Avenue, în şiruri nesfîrşite, în ambele direcţii 31

şi tot acest peisaj părea ciudat de îndepărtat. Şi în încăpere era atîta linişte, de parcă întreaga lume încetase să existe şi tăcea, amuţită pentru totdeauna. îşi lipi de fere a stră capul greu, am eţit de d u rere, închise ochii şi se gîndi la cei doi fii ai ei, la toţi copiii ei, dar mai ales Ia’scumpul de R obin, fiul ei p re fe ra t. Robin, care îi devenise adversar d u p ă ce in tra se ră în conflict, cu cîţiva ani în urmă, asupra unei oferte de p re lu a re a reţe le i de magazine. O ofertă care se ivise din senin şi pe care ea nu voise nici măcar s-o discute, şi nici nu se gîndise s-o ia în seamă. Cînd ea refuzase să ia legătura .cu concernul respectiv, el o învinuise cu m ultă vehem enţă, exclamînd furios că nu voia să vîndă p e n tru că nu voia să re n u n ţe la p u tere . R esentim entele lui fuse se ră atît de virulente, încît la început nu-i venise să c re a d ă , p e n tru ca apoi să se înfurie cu adevărat. Ce tu p eu , cîtâ n eruşinare, se gîndise ea atunci, să îndră z n ea sc ă să-i dicteze şi cum să-şi conducă afacerile! A faceri p e n tru c a re el nu m anifesta nici cel mai mic interes, cu excepţia banilor pe care-i încasa de pe urma lor. Frumosul, elegantul Robin, sclipitorul m embru al p a rlam entului! Robin cu nevasta lui, suferindă de atîta timp, cu am a n tele lui, cu prietenii lui destul de dubioşi şi cu p re d ile c ţia lui p e n tru o viaţă dusă pe picior m are. Da, Robin e ra in iţia to ru l acestui mic com ­ plot cumplit, de asta era absolut sigură. Kit, fiul ei cel mare, n-avea imaginaţia şi nici curajul de a executa un plan atît de mîrşav. D ar lipsa lui de imaginaţie era compensată de tenaticitate, de o sîrguinţă de elev tocilar şi de o răbdare neobişnuită. Kit era în stare să aştepte ani de zile un lucru pe care şi-l do rea cu adevărat şi ea ştiuse dintotdeauna că îşi dorea magazinele. Dar n-avusese niciodată talent negustoresc şi cu mult timp în urmă, cînd era încă tînăr, ea îl convinsese să intre în întreprinderile Harţe, îndreptîndu-1 spre filatura de lînă din Yorkshire, pe care o conducea cu o oarecare eficienţă. Da, Kit putea fi oricînd manipulat şi fără îndoială că exact asta făcea Robin cu el, se gîndi ea cu dispreţ. Le luă apoi la rînd pe cele trei fiice ale ei şi gura i se schimonosi într-un zîmbet sinistru cînd se gîndi la Edwina, cea mai mare, primul ei născut. Trudise ca o sclavă şi se lup­

tase ca o tigroaică pentru Edwina, cînd era încă doar o fetiţă, căci o iubea din tot sufletul pe Edwina. Şi totuşi, simţise întotdeauna că Edwina n-a avut aceleaşi sentimente faţă de ea, fiind ciudat de distantă cînd era mică şi rece în tinereţe; iar în anii următori, această răceală se transfor­ mase într-o adevărată indiferenţă. Edwina se aliase cu Robin în perioada acelei oferte de p relu a re a afacerilor, susţinîndu-1 întru totul. Fără îndoială că acum era prin­ cipalul lui aliat în acest plan perfid. îi venea greu să creadă că Elizabeth, sora geamănă a lui Robin, ar fi de partea lor şi totuşi poate că ar fi în stare. Frumoasa, sălbatica, neîmblînzita Elizabeth, cu trăsăturile ei perfecte, cu far­ mecul ei ispititor şi cu înclinaţia spre soţi costisitori, îmbrăcăminte şi călătorii costisitoare. Nici o sumă de bani, oricînd de mare, nu era de ajuns ca s-o satisfacă şi, asemenea lui Robin, avea perm anent o teribilă nevoie de bani. Daisy era singura de care era sigură, pentru că ştia că dintre toţi copii ei, Daisy o iubea cu adevărat. Daisy nu era amestecată în aceste uneltiri p entru că ea n-ar fi niciodată părtaşă la un complot pus la cale de fraţii şi surorile ei cu scopul de a îm bucătăţi averea familiei H arţe. Pe lîngă dragoste şi devotament, Daisy îi purta un respect deosebit şi avea încredere în ju d ec a ta ei, p entru că îşi dădea seama că izvora dintr-un sentim ent d c fa ir play şi că avea întotdeauna la bază un plan bine gîndit. Daisy era cel mai mic copil al ei şi la fel de deosebită la înfăţişare şi caracter de Eînma ca şi ceilalţi, dar era foarte legată de mama ei, de fapt, ţineau una la alta cu o dragoste puternică şi profundă care se învecina cu adoraţia. Daisy era toată numai blîndeţe şi drăgălăşenie, pură, cinstită şi bună. Uneori, în trecut, Emma m editase asupra curăţeniei şi cinstei ei sufleteşti şi o îngrijoraseră, considerînd că Daisy era prea sinceră şi prea blîndă ca să fie ferită de primejdii. Emma socotea că bu nătatea nu putea decît s-o facă periculos de vulnerabilă. Dar, cu timpul, începuse să îpţeleagă că exis­ ta în Daisy un nucleu profund şi puternic, care era foarte tenace. Putea fi în felul ei la fel de neîndurătoare ca Emma şi era de neclintit în credinţele ei, vitează şi curajoasă în acţiuni şi constantă în devotament. Em m a îşi dădu seama, în cele din urmă, că pe Daisy tocmai această bunătate o

ocrotea. O învelea ca o arm ură strălucitoare şi im pene­ trabilă, făcînd-o cu neputinţă de corupt. Şi ceilalţi ştiau asta, se gîndi Emma, continuând să privească afară, spre linia orizontului marcată de M anhat­ tan, cu inima cuprinsă de disperare. Era încă zguduită; cu toate acestea, senzaţia de am orţeală care-i paralizase capul şi corpul începuse să se risipească încetul cu încetul. D es­ coperi, de asemenea că, deşi iniţial fusese ca lovită de trăsnet, această reacţie era şi ea trecătoare. Acum nu se mai simţea deloc şocată de povestirea lui Gaye. Nu pentru că an­ ticipase întotdeauna asemenea gesturi din partea copiilor ei, căci, dacă era să recunoască, nu le anticipase. Dar puţine lucruri mai constituiau o surpriză pentru Emma şi, cu înţelepciunea, cu capacitatea de înţelegere şi cu experienţa ei de viaţă, n-o surprindea deloc trădarea din partea familiei. Emma se convinsese de mult că legăturile de sînge nu garantează fidelitatea sau dragostea. Nu este adevărat că „sîngele apă nu- se face“, se gîndi ea, exceptînd cazul lui Daisy. Ea este într-adevăr o parte din mine. îşi aminti conversaţia pe care o avusese odată cu bancherul ei, Henry Rossiter. Trecuseră mulţi ani de'atunci, dar îi reveni în minte cu atîta tărie, cu fiecare n uanţă atît de limpede, de parcă ar fi avut loc ieri. El spusese cu amărăciune că Daisy era ca o porumbiţă azvîrlită într-uu cuib de vipere. Emma se cutremurase de repulsie auzind această crudă analogie. Pentru a risipi hidoasa imagine pe care el o ţesuse în faţa ochilor ei, ea îi spusese că e m elodram atic şi că arc o imaginaţie prea bogată, şi izbucnise în rîs pentru ca el să nu remarce adevărata ei reacţie. Acum, în această zi de ianuarie, la vîrsta de şaptezeci şi nouă de ani, Emma îşi aminti vorbele rău prevestitoare ale lui Henry, gîndindu-se la primii ei patru copii, pe care-i purtase în pîntec şi îi cres­ cuse şi care se ridicaseră împotriva ei. într-adevăr, un cuib de vipere, se gîndi ea. Plecă b ru sc ^ le la fereastră şi se întoarse la birou. Se aşeză şi privirea îi căzu p entru o clipă pe odioasa bandă, apoi îşi ridică de jos servieta, o puse pe birou, o deschise şi dădu drumul benzii în ea fără vreun alt comentariu. Gaye o urm ărise cu o oarecare consternare, cu o faţă 34

gravă. O tulbură înfăţişarea Emmei. Trăsăturile ei erau acum întunecate de un soi de înverşunare, era răvăşită şi trasă la faţă. M inunaţii ei pomeţi, întotdeauna foarte proem inenţi, erau atît de scofîlciţi şi de lipiţi de suprafaţa pielii, încît păreau aproape descărnaţi. Faţa ei, de obicei palidă, era acum cenuşie, Fardul de pe obraji îi ieşea în relief ca o mînjeală grosolană şi buzele îi deveniseră livide sub luciul rujului roşu. Ochii ei verzi şi îndepărtaţi unul de celălalt erau acum înnouraţi de o durere adîncă, de dezam ăgire şi de suferinţa produsă de dezvăluirea totală a trădării. Faţa ei căpătase în ochii lui Gaye trăsăturile unei măşti m ortuare. Emma avea în ea, în clipa aceea, ceva fragil şi vulnerabil şi p ărea atît de bătrînă, încît Gaye era cuprinsă de d orinţa de a alerga la ea s-o îmbrăţişeze. Dar se stăpîni, temîndu-se că Emma ar socoti gestul ca un amestec în intimitatea ei, căci ştia că firea îi era m arcată de o perm anentă încredere în sine şi de o puternică mîndrie, care te ţineau la distanţă şi că avea un simţ înnăscut al păstrării secretului asupra afacerilor personale. în tre b ă încet, cu o oarecare tandreţe: - Vă simţiţi rău, doamnă Flarte? Să vă aduc ceva? - O să-mi revin în cîteva minute, Gaye. Em ma încercă să zîmbească. înclină capul şi simţi în fundul ochilor usturim ea lacrimilor. In cele din urmă orivi în sus şi spuse: - Cred că aş vrea să rămîn un pic singură, Gaye. Ca să mă gîndesc. Fă-mi, te rog, o ceaşcă de ceai şi adu-o repede, te rog, în vreo zece minute. - Desigur, doam nă Harţe. Dacă sînteţi sigură că vă veţi simţi bine singură. Se ridică şi se duse spre uşă, avînd o scurtă ezitare. Emma zîmbi. - Da, o să mă.simt bine, Gaye. Nu-ţi face griji. Gaye părăsi încăperea şi Emma se lăsă pe speteaza scaunului şi închise ochii, relaxîndu-şi muşchii rigizi. Mai întîi povestea cu Sitex-ul, acum asta, se gîndi ea istovită, apoi mai e şi Paula, pe care încă o interesează persoana lui Jim Fairley. Trecutul revine mereu şi mă urmăreşte, reflectă ea cu tristeţe, deşi ştia în adîncul sufletului că nimeni nu scapă de trecut vreodată. El este povara prezentului şi a viitorului, pe care o porţi tot timpul cu tine.

Cu ani în urmă, îivtincreţe, cînd văzuse dczvoltîndu-sc în copiii ci anumile trăsături dc caracter care o alarmau, Emma se gîndisc: e vina m ea , Eu i-am făcut aşa cum sînt. Pe unii i-am neglijat, pe alţii i-am iubit prea mult şi cu prea multă pasiune, cu toţi am fost mai tot timpul prea îngăduitoare şi i-am răsfăţat. Dar pe măsură ce îmbătrînise şi devenise mai înţeleaptă, sentimentul dc vină se diminuă, ajungînd la con­ cluzia că fiecare om era responsabil dc propriul său carac­ ter. In cele din urmă, reuşise să recunoască faţă de ea însăşi că, dacă, într-adevăr, caracterul determ ină destinul unui om, atunci fiecare bărbat şi fiecare femeie îşi creează propriul său r a i ’ sau propriul său iad. Abia atunci înţelesese cu adevărat ce vrusese să spună Paul McGill cînd afirmase odată: „Fiecare din noi sîntem autorii propriilor noastre vieţi, Emma. Trăim în lumea pe care noi am creat-o. Nu putem da vina pe alţii şi nici nu poate altcineva să primească onorurile ce ni se cuvin". Incepînd din acel moment, reuşise să-şi domine sentimentele ei am estecate şi deseori violente faţă de copiii ei. Se abţinuse să se mai frămînte din cauza lor şi încetase să se mai învinuiască/pentru slăbiciunile şi defec­ tele lor. Ei singuri erau responsabili de ceea ce făcuseră cu viaţa lor şi, astfel, reuşise să se debaraseze de sentimentul culpabilităţii. Toate acestea îi veneau în minte acum, cînd îşi amintea cuvintele lui Paul şi se gîndi: Nu, nu sînt vinovată. Sînt îm pinşi de propria lor lăcomie, de propria lor fanfaronadă şi de am biţiile lor prosteşti. Se ridică din nou şi se duse la fereastră, mersul ci recăpătîndu-şi oarecum ferm itatea şi chipul ci redobîndindu-şi expresia hotărîtă. Privi absentă afară. Ninsoarea încetase şi soarele strălucea pe cerul senin. D upă ce admiră cîtcva clipe peisajul, se întoarse la birou. Ştia cum trebuie să acţioneze. O sună .pe Gayc, care reacţiona prompt şi intră cu tava cu ceai. O puse pe birou în faţa Emmci, care îi mulţumi, apoi se duse şi se aşeză pe scaunul din fa.ţa biroului. Este înlr-adevăr vitează, îşi spuse Gayc privind-o pe Emma şi observînd expresia calmă a ochilor şi mîna fermă cu care turnă ceaiul. D upă o clipă, Emma îi zîmbi. - Mă simt mai bine, Gaye. Cred că ar trebui să rezervi trei locuri la primul avion care pleacă în seara asta la 36

Londra. Ştiu că mai multe companii aeriene au program ate zboruri seara devreme. Indiferent care; fă rost de Jocuri la un avion. - Da, doamnă H arţe. Sun imediat. Se ridică să plece. - Apropo, draga mea Gaye, sînt absolut sigură că Paula se va întreba de ce ne întoarcem la L ondra mai curînd decît s-ar fi aşteptat, O să-i spun că am. o treabă urgentă care necesită intervenţia mea. Aş prefera să nu afle nimic despre acest... Se opri, căutînd cuvîntul potrivit şi rîse cu amărăciune. Cred că trebuie să-l numim complot,,,, --r Nici nu mă gîndesc şă-i pomenes.c ceva domnişoarei Paula sau oricui altcuiva, exclamă Gaye cu vehemenţă. - Şi... G a y e ,.,; - Da, doamnă Harţe... . , , , ... 0 -i.. - Iţi .mulţumesc,. Ai procedat bine, îţi, sînt foarte rec u ­ noscătoare, - O, doamnă H arţe, vă rog... ce altceva puteam să fac? Numai că mi-era teamă să vă spun, fiindcă ştiam cît de mult o, să vă afecteze. Emma zîmbi. - Ştiu. Acum vezi dacă poţi să faci rost de locuri la avion. Gaye dădu din cap şi părăsi încăperea. Emma sorbi din ceai, cu mintea împînzită de gînduri. Gînduri despre afaceri, despre copiii şi nepoţii ei. Despre familia pe care o crescuse, despic dinastia pe care o întcmeias.c. Ştia ce trebuie făcut pentru a lc păstra pe toate. Dar era în stare să facă ce trebuia? Inima începu să-i bată tare, închipuindu-şi zilele ce vor urma. Dar ştia că va găsi cumva în ca forţa s-o facă. Se gîndi atunci la ironia vieţii. Fiii ei făcuseră o greşeală ireparabilă uneltind în propria ci sală de consiliu. E adevărat că aleseseră ceea cc ci consideraseră a Ii momentul propice, vineri seara, devreme, după ce toată lumea plecase. Chiar şi aşa fiind, era uimită de prostia lor fără margini. Complotul lor mai avea un cusur şi era un. cusur fatal. O subestimaseră. Şi, în sfîrşit, printr-o întorsătură a soartci, fusese prevenită de trădarea lor..Acum fiind pregătită, putea face faţă situaţiei cît se poale de eficient, putea să le an­ ticipeze urm ătoarele mişcări şi să lc anuleze. Zîmbi cu amărăciune în sinea ei. în to tdeauna riscase în afaceri şi, în general, în viaţă şi reuşise chiar să.adune în mină un careu de 37

aşi. Norocul era încă de partea ei. Se rugă să mai fie încă, îndeajuns de mult timp, de p artea ei. 3 HENRY ROSSITER îşi apăsă receptorul mai aproape de ureche, ca şi cum voia s-audă mai bine vocea femeii, concentrîndu-se asupra vorbelor ei, atent şi încordat, căci, deşi vocea Emmei H arţe era ca întotdeauna bine modulată, vorbea mai încet ca de obicei. - Deci, Henry, ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai veni la magazin pe la unsprezece şi jum ătate. M-am gîndit că am putea trăncăni cam o oră, apoi luăm o gustare aici, în sala de consiliu. Bineînţeles, dacă eşti liber. El ezită şi ezitarea lui era aproape/im perceptibilă, dar îşi dădu seama că Emma o observase şi s'puse repede: - E-n regulă, draga mea, vin cu plăcere. - Mai ai o altă întîlnire de afaceri, Henry? N-aş vrea să te încurc. Avea, într-adevăr, o întîlnire im portantă la dejun care fusese fixată de mult, dar n-avea de gînd să-şi jignească cea mai importantă clientă, care se întîmpla să fie şi una din cele mai bogate femei din Anglia, poate chiar din lume, de vreme ce era greu de calculat exact cît preţuia cu adevărat. Ştia că e destul de perspicace p entru a-şi da seama că avea o întîlnire deja fixată, aşa că se abţinu să spună o mică minciună cusută cu aţă albă şi, dregîndu-şi glasul, zise: - Ba da, am, dar ml-e uşor s-o amîn, dacă vrei, draga mea. - E-n regulă. A preciez gestul tău, Henry. Deci ne vedem la unsprezece şi jum ătate. La revedere, Henry. - La revedere, Emma, îngînă el, dar ea închisese deja telefonul. Henry o cunoştea pe Em ma H arţe de aproape patruzeci de ani; ceea ce.era de ajuns pentru a înţelege perfect că în spatele rugăm inţilor rostite cu blîndeţe se ascundea întotdeauna o d orinţă fermă, că rugăminţile ei erau de fapt ordine rostite cu tonul cel mai dulce şi într-o manieră cît se poate de ferm ecătoare. Acest farmec înnăscut o ajutase să ajungă departe şi Henry era primul care recunoştea asta. 38

Emm-a nu spusese nimic neobişnuit şi el nu detectase nici o nuanţă de nelinişte sau de supărare în vocea ci şi totuşi, în timp ce vorbeau, îl cuprinsese o presim ţire ciudată. Hcnry nu era lipsit de perspicacitate -şi fiind bancher prin excelentă, se adapta întotdeauna cu multă grijă la modul de a fi al clienţilor lui, pe deplin conştient de trăsăturile lor esenţiale, de capriciile şi slăbiciunile personalităţilor lor. Trebuia s-o facă întrucît le administra banii şi, de obicei, şi o mare parte din afaceri; cu ani în urm ă,'ajunsese să-şi dea scama că oamnii foarte bogaţi poL fi şi foarte dificili, mai ales în privinţa.banilor. Brusc înţelese că ceea ce îl derutase era neaşteptata invitaţie a Emiliei la dejun. Aşa ceva nu se mai întîmplasc şi de aceea pentru el era oarecum alarmant. Ştia prea bine că Ennna era o fiinţă care se ţinea de nişte reguli fixe. Rareori avea întruniri la dejun şi cînd le avea, şi le program a cu grijă, cu cîteva zile înainte. A ceastă abatere de la rutina ci obişnuită era cu siguranţă bizară şi cu cît chibzuia mai mult Ia acest lucru, cu atît se convingea că ceva nu era în regulă. Şi totuşi, vorbise cu ca de trei ori de cînd se întorsese de Ia New York, în urmă cu o săptămînă, şi Emma fusese ca de obicei, energică şi gata să trateze afaceri, aparent netulburată de nimic. îşi scoase ochelarii, se lăsă pc speteaza scaunului şi se întrebă dacă nu cumva era nemulţum ită de modul în care banca îi adm inistra afacerile. Henry avusese întotdeauna tendinţa de a-şi face tot felul de griji, în special în privinţa băncii şi, în ultimul timp, această tendinţă devenise o stare cronică. „Probabil.că există o explicaţie foarte simplă pentru această invitaţie. E doar o impresie că ceva e în neregulă“,mormăi el cu glas tare, oarecum enervat; totuşi, apăsă pe butonul de intercom unicaţic şi-i spuse secretarei să.-l roage pe O sborne să vină imediat la el. Tony O sborne şi alţi doi funcţionari ai băncii particulare verificau mersul afacerilor Emmei în Anglia, atît cele ale trustului, cît şi,cele personale. Toţi erau răspunzători în faţa Iui şi el făcea de două sau de trei ori pe săptăm înă o trecere în revistă a afacerilor Emmei. Osborne îl muştruluia de multe ori fiindcă îşi irosea atîta energic şi insista încontinuu să utilizeze com putere pentru a se ocupa de averea familiei 39

H arţe. Dar Henry n-avea încredere în computere, fiind un ins cu vederi conservatoare, chiar învechite. Mai mult de atît, el considera că pentru supervizarea unei averi evaluate la vreo sută de milioane de lire, plus sau minus cîteva milioane, merita ca banca să consume un procent oricît de mare de energie omenească. Emrna era pretenţioasă şi abilă, probabil mai abilă, de fapt, decît toţi bancherii pe care-i cunoştea el, inclusiv decît el însuşi. Henry trebuia să fie ab­ solut sigur că puteau răspunde oricînd la orice întrebare şi de aceea conturile erau supravegheate zilnic. Henry voia să aibă la îndcmînă toate aceste informaţii/ preţioase, zi şi noapte, dacă era necesar. j O sborne îi întrerupse şirul gîndurilor cînd bătu Ia uşă şi se strecură în cameră. Un căţeluş înfumurat, m ult, prea egoist şi ambiţios şi prea dichisit, se gîndi Henry privindu-1 pe tînărul din faţa lui, îmbrăcat într-un costum impecabil. Dar la ce te poţi aştepta din partea unui bursier la Eton? - Bună dim ineaţa, Henry. • - Bună, Osborne. - Frumoasă zi, nu? Cred că primăvara va veni devreme anul acesta. Nu eşti de acord cu mine,.Henry? - Nu sînt giruetă, mormăi Henry. O sborne nu-nţelese poanta sau preferă s-o ignore. Totuşi îşi luă un ton mai rece, de om care tratează afaceri. - Vreau să discutăm despre contul Rov/e, începu Tony. H enry ridică mina şi clătină din cap. - Nu. acum,. Osborne. Te-am chemat fiindcă am vorbit adineauri cu doam na H arţe. M-a rugat să trec mai tîrziU pe lâ magazin. Totul e în ordine? Nu e nici o problemă? - Absolut mici una! Osborne îşi manifestă ostentativ surpriza; Totul e s te sub control. - Presupun că ai urmărit investiţiile ei în străinătate. Te-ai uitat ieri priu ele? H enry învîrtise între degete stiloul de pe birou, încă oarecum tulburat şi îngrijorat. - în to td e a u n a facem acest lucru lunea. Am verificat investiţiile din A m erica şi Australia şi toate sînt sigure. Sitex merge bine. S-a înregistrat chiar o ridicare a preţului, de cînd s-a instalat noul preşedinte. Ascultă, Henry, e ceva în neregulă? Ce se-ntîm plă? H enry clătină din cap. 40

- Din cîte ştiu, nimic, Osborne. D ar doresc n e a părat să fiu absolut la curent cu toate şi bine informat, înainte de a mă vedea cu ca. Am să mă uit împreună cu tine pe conturile ei. Hai în biroul tău. După o oră şi jum jătate de concentrare asupra celor mai importante conturi ale familiei Harţe, Henry se declară pe deplin satisfăcut de precizia şi conştiinciozitatea cu care lucraseră Osborne şi asistenţii lui. Toate cifrele din Anglia erau la zi, iar cifrele pentru investiţiile în străinătate ale trustului H a rţe erau cît se putea de actuale, ţinînd seama de fluctuaţiile pieţelor mondiale, de fusele orare diferite şi de creşterea sau scăderea preţurilor la bursă. Fiind foarte punctual, la unsprezece fix, Henry îşi puse paltonul său negru, îşi luă melonul şi umbrela şi părăsi biroul. Se opri puţin pe scara băncii, adulmecînd o clipă aerul. E ra frig, dar era soare şi frigul era plăcut, Osborne avusese drep ta te , era o zi frumoasă pentru luna ianuarie, ca o zi senină de primăvară. Porni cu pas iute pe stradă, balansîndu-şi umbrela cu dezinvoltură, un bărbat bine, înalt, de şaizeci şi ceva de ani, sub a cărui ţinută serioasă şi demnă se ascundea un ascuţit simţ al umorului şi o fire de crai. Henry Rossiter avea o minte calculată, dar în acelaşi timp sclipitoare. Era un om cultivat, fin cunoscător al operelor de artă, colecţionar de prime ediţii rare, pasionat după teatru şi muzică. îi plăcea să călătorească şi să vîneze, ca un gentleman ce era, şi era maestru de vînătoare în ţinutul unde se afla casa lui părintească. Odraslă a unei vechi şi bogate familii englezeşti autentice, de nobili de ţară, el con­ stituia acum un bizar amalgam de principii conservatoare caracteristice înaltei societăţi şi de sofisticare in te rn a ­ ţională. Fusese căsătorit de două ori şi actualm ente era divorţat, ceea ce îl făcea să fie una dintre cele mai căutate partide din Londra, foarte solicitat la toate petrecerile elegante, căci era amuzant, ferm ecător, versat în toate subtilităţile m ondene şi, într-un fel, un „bon vivant“. Pe scurt, era un bărbat atrăgător şi fatal, care avea succes atît în afaceri, cît şi în societate. La colţul străzii, Henry făcu semn unui taxi şi se urcă în el. Aplecîndu-se în faţă, spuse: „La Magazinele H arţe, le rog“, şi se lăsă din nou pe spetează, relaxat şi plin de 41

speranţe că Emma n-avea de ce să se plîngă în privinţa băncii. N-avea absolut nici un motiv. încă nu putea d e s­ co p e ri raţiunea acestei invitaţii neaşteptate, dar nu mai era îngrijorat. Aste.a-s femeile, se gîndi el cu o exasperare tandră, nişte făpturi imprevizibile, în cel mai bun caz. Credea cu adevărat că femeile sînt absolut imposibile, după ce îl derutaseră, îl zăpăciseră şi îl vrăjiseră toată viaţa. Dar acum simţea nevoia să-şi revizuiască părerile în ceea ce o privea pe Emma. Pur şi simplu nu putea, în ciuda oricărui efort, s-o categorisească drept imprevizibilă sau phiar imposibilă. Căpăţînoasă, da; şi uneori chiar neînduplecată pînă la intransigenţă. Dar în primul rînd o ştia pe Em ma ca pe o femeie .prudentă şi echilibrată, iar precauţia era, fără îndoială, calitatea ei esenţială. Nu, imprevizibilă nu era cuvîntul prin care ar caracteriza-o vreodată pe Emma. în timp ce taxiul îşi croia drum prin traficul aglom erat în direcţia.K nightsbridge, Henry era cu gîndul tot la Emma H arţe. Erau prieteni şi parteneri de afaceri de mulţi ani şi relaţiile dintre ei fuseseră.întotdeauna plăcute şi reciproc avantajoase. întotdeauna îi fusese uşor să lucreze cu Emma, căci avea o minte logică şi clară. Nu gîndea complicat, cum gîndesc în general femeile şi nici n-avea mintea îmbîcsită cu toate aiurelile muiereşti. Zîmbi în sinea lui. O dată îi spusese că n-avea deloc o minte de femeie, că gîndea mai degrabă ca un bărbat.„O , dar e vreo deosebire?“ îi replicase ea cu o arecare asprime, dar pe faţa ei apăruse un zîmbet amuzat. Pe atunci se simţise un pic jignit, căci el voise să-i facă un compliment, avînd. în vedere proasta lui părere despre femei sau, mai degrabă, despre capacităţile lor intelectuale. Emma îl fermecase din prima zi cînd se cunoscuseră. Atunci o socotise cea mai fascinantă femeie pe care o întîlnise şi încă o mai socotea astfel. Odată, de mult, crezuse chiar că e îndrăgostit de ea, deşi ea nu fusese niciodată conştientă de sentimentele lui. El avea douăzeci şi p a tru de ani, iar ea treizeci şi nouă, cea mai dorită dintre toate făpturile, femeia mai în vîrstă, femeia cu experienţă. Avea o înfăţişare teribil de şocantă, cu părul ei bogat care se t e r ­ mina dram atic într-un V deasupra frunţii late şi a imenşilor ochi de un verde intens, strălucitori şi plini de viaţă. Clocotea de energie, o energie uriaşă şi o vitalitate robustă 42

care era contagioasă şi cl se simţea întotdeauna îmbărbătat de vivacitatea şi de incredibilul ei optimism. Era o apariţie plină de prospeţime, care contrasta cu femeile insipide şi încorsetate de care fusese înconjurat toată viaţa. Emma avea un umor sardonic, o capacitate de a rîde atît de ca însăşi cîl şi de necazurile ei, o veselie înnăscută şi o sete de viaţă pe care Henry le găsea extraordinare. De atunci şi pînă în ziua de azi, el fusese perm anent uluit de inteligenţa ei, de spiritul ei de previziune şi de ferm itatea ei de neclintit. Şi fusese întotdeauna sensibil la acel farmec natural al ei, , farmec despre care Henry ştia că fusese în mod conştient distribuit treptat de-a lungul anilor şi pe care ea învăţase să-l utilizeze cu o artă desăvîrşită, exploătîndu-i cu grijă efectele pînă la capăt, pentru a obţine rezultatele cele mai favorabile. Era de aproape treizeci de ani consilierul ei financiar. Intodeauna îl asculta cu atenţie, îi aprecia sugestiile şi nu se certaseră niciodată în acest răstimp. Animat de un ciudat simţ al proprietăţii, el era extrem de'm îndru de Emma şi de ceea ce ajunsese ea. O mare doamnă. O reuşită fără egal în afaceri. Era o realitate de necontestat faptul că magazinul din Londra al Emmei H arte era mai presus decît oricare altul din lume, nu numai ca dimensiuni, dar şi din punctul de vedere al calităţii şi varietăţii m ărfurilor. Nu degeaba era ea cunoscută drept una din marile regine ale negustoriei, deşi puţini ştiau, aşa cum ştia Henry, uriaşul şi mutilantul p reţ pe care-1 plătise pentru reuşita ei. El simţise întotdeauna că temeliile imensului ei imperiu, răspîndit în toată lumea, fuseseră ridicate prin jertfă de sine şi o voinţă de fier, graţie geniului ei negustoresc, instinctului de a percepe capriciile publicului, simţului ci infailibil de a detecta direcţiile de dezvoltare şi curajului de a risca la nevoie. O dată îi spusese lui Tony Osborne că m ortarul şi cărămizile din care era alcătuit magazinul erau rodul viziunii ci grandioase, uluitoarei ei uşurinţe de a manipula banii şi tulburătoarei ei capacităţi de a ieşi victorioasă din cele mai imposibile situaţii. Şi era convins de asta. D upă părerea lui Henry, ea realizase totul singură şi magazinul din Londra, mai mult decît toate magazinele pe care le deţinea, era dovada supremă a forţei ei de neînvins. - Am ajuns, spuse vesel şoferul. 43

Henry coborî, plăti şi porni repede pe o străduţă laterală, spre intrarea personalului şi apoi spre liftul care-1. ducea pînă la ultimul etaj, unde se aflau birourile Emmei. Cînd intră Henry, Gayé Sloane vorbea cu una din secretare, în biroul de primire. îl salută cu căldură. - Doamna H arte vă aşteaptă, spuse ea,, deschizîndu-i uşa de la biroul Emmei şi introducîndu-1. _ Emma .şedea la biroul acoperit cu hîrtii. H enry se gîndi că părea ciudat de fragilă acolo, în spatele biroului. îşi ridică privirea cînd intră-el, îşi scoase ochelarii şi se sculă în picioare., îşi dădu seama că fragilitatea ei fusese doar o iluzie greaţă de birpul masiv, căci veni spre el cu .pasul iute-, uşor, plină, de,..vitalitate şi cu. faţa , numai .zîmbet. Era îm b ră ca tă elegant,, cir un taior de catifea .verde „b.outeille“, cú o garnitură.albă şi mătăsoasă la gît, prinsă într-un,: ac. cu smaralde, iar în urechi îi sclipeau cerceii cu smaralde. - Henry, iubitule, ce plăcere să te văd, spuse ea, luînduH de braţ cu tandreţe. El zîmbi şi se aplecă s-o sărute pe obraz, gîndindu-se: Pare că se simte bine. Dar descoperi că are ochii traşi şi că era mai palidă ca de obicei. - Ia să mă uit la tine, dragă Emma, spuse el, îndepărtîndu-o de el ca s-o poată privi în întregime. Rîse şi clătină-din cap, prefăcîndu-se uluit. Va trebui să-mi spui secretul tău, iubito. Nu ştiu cum faci, dar arăţi absolut înfloritoare. Em ma zîmbi. - Formula este: muncă multă, o viaţă pură şi o conştiinţă curată. N-ai nici tu motive să te plîngi. Şi tu arăţi minunat. Hai, scumpule, să bem un sherry şi să trăncănim puţin. îl conduse spre aranjam entul compus din scaune şi o canapea, clin faţa căminului, în care duduia un foc zdravăn. Se aşezară unul în faţa celuilalt şi Emma turnă sherry în două pahare de cristal. ' - Să bem pentru marele om care se numeşte Emma, spuse el, ridicînd paharul p entru a ciocni, înainte de a sorbi din el. Emma îi aruncă, surprinsă, o privire scurtă şi rîse veselă: - Vai, Henry! Rîse din nou, apoi spuse puţin amuzată: Cu tot respectul cuvenit, eu nu sînt E c aterin a Cea M are şi tu nu eşti Voltaire. Dar, oricum, îţi m ulţumesc. Presupun că a vrut să fie un compliment. 44

Henry avu un zîmbet larg. - Există ceva ce să nu ştii tu, draga mea? Da, bineînţeles că a vrut să fie tin compliment. Emma încă rîdea. - Nu ştiu multe, Henry dragă. D ar unul din galanţii mei nepoţi a ajuns aici înaintea ta. Mi-a spus exact acelaşi lucru ieri. Şi cînd l-ani complimentat pentru complimentul lui, a avut amabilitatea de a-mi indica şi sursa. Eşti în întîrziere cu o zi, scumpule. ' ~ Henry chicoti şi el. - Atunci se pare că şi eu şi el gîndim la fel. Care dintre nepoţi era? întrebă el, întotdeauna curios să afle ceva despre numeroasa şi neconvenţional? familie a Emmei. - Am cam mulţi, nu? spuse Em m a cu un zîmbet drăgăstos. Cred că .zăpăcesc oamenii. E ra Alexander, nepotul lui Elizabeth. A fost aici ieri după-am iază. Venea din Yorkshire şi era furios foc pe unchiul lui, Kit, care se încăpăţîncază să nu instaleze utilaje noi într-una din filaturi. Este o acţiune costisitoare, dar cu timpul se vor economisi mulţi bani şi producţia va creşte. A lexander avea perfectă d reptate şi pînă la urmă am intervenit ca să împiedic o adevărată „baie de sînge“ . - E un băiat inteligent şi ţi-e foarte devotat, Emma dragă. Apropo, vorbind despre Christopher... Se opri şi zîmbi. Scuză-mă, Emma, dar n-am putut niciodată să-r spun Kit. Deci să continui: m-am întîlnit întîm plător cu C hris­ topher acum cîteva săptărnîni şi am fost oarecum surprins văzîndu-1 împreună cu Edwina şi Robin. Luau masa la Savoy. Emma se relaxase privindu-1 pe H enry cu afecţiune, amuzată de purtarea lui curtenitoare. Acum se încorda, dar faţa îi rămase deschisă şi lipsită de orice expresie. - Zău? Mă bucur să aud că în sfîrşit copiii mei se împacă bine, spuse ea degajat, în timp ce înmagazina cu grijă această informaţie în memorie. Henry îşi aprinse o ţigară şi continuă: - Am fost surprins rem arcînd cît de prietenos era Chris­ topher cu ceilalţi doi. Şi sincer să fiu, nu ştiam că Robin este încă în termeni buni cu Edwina. Am crezut că a fost o situaţie temporară, cu agitaţia aceea de acum cîţiva ani în jurul ofertei de preluare a trustului. De fapt, n-am înţeles 45

niciodată această legătură, dragă Emma. înainte de a deveni amici la toartă, am crezut întotdeauna că ei doi se detestă. Dar se pare că legătura se menţine. Emma zîmbi vag. - Spui că riu înţelegi legătura lor, Henry, dar eu am des­ coperit cu mult timp în urmă că uneltirile sumbre şi dis­ perate creează tovarăşi de pat foarte ciudaţi. Ai dreptate. Sigur că s-au detestat profund, dar nu s-au slăbit unul pe celălalt din ochi nici o clipă, de cînd cu încurcătura aceea cu trustul. - Mmm, a fost o treabă ciudată, nu? Dar slavă Domnului că a căzut toată afacerea. Deci, cum spuneam, mi s-a părut destul de ciudat să-i văd pe toţi trei împreună, încheie el şi sorbi din. shcrry, ne’o ănuind deloc ce gînduri tulburătoare stîrnise în Emma. Ea îl privi cu atenţie, apoi spuse foarte degajată. - A, mie nu mi se pare chiar atît de ciudat, Henry. Ca să-ţi spun adevărul, am aflat prin reţeaua clandestină a familiei că trei din ei plănuiesc o întrunire a clanului de ziua mea de naştere, minţi ea cu neruşinare. Probabil că s-au întîlnit ca să discute detaliile. - Parcă ziua ta era la sfîrşitul lui aprilie. - Aşa e, scumpule. Dar nu mai sînt decît două luni pînă atunci. - Sper să primesc o invitaţie, spuse el. La urma urmelor, o să ai nevoie de o escortă şi eu sînt cel mai constant a d ­ mirator al tău, de aproape patruzeci de ani. - Vei primi, scumpule, răspunse Emma, fericită că momentul dificil fusese depăşit cu atîta uşurinţă. Dar nu te-am chemat aici ca să discutăm despre progeniturile mele. Voiam să discutăm cîteva lucruri... Sună telefonul şi Emma se ridică brusc. - Scuză-mă, Henry. Cred că sună Paula de la Paris. E sin­ gura legătură pe care i-am spus lui Gaye să mi-o dea. - Desigur, draga mea, spuse Henry, ridicîndu-se şi el. Ea traversă încăperea spre birou şi el se aşeză din nou, relaxîndu-se în faţa focului, savurîndu-şi sherry-ul şi ţigara, cu sufletul împăcat. Emma arăta obosită, dar nu descoperise la ea nici un semn exterior de tulburare. De fapt, i se părea că e chiar destul de veselă. Se uită în jur, prin încăpere, în 46

timp ce ea îşi continua conversaţia telefonică. O invidia pe Emma pentru acest birou, care semăna mai mult cu o bibliotecă dintr-o casă impunătoare, decît cu un loc în care se tratează afaceri. Pereţii îm brăcaţi în lambriuri, rafturile încărcate cu cărţi, superbele tablouri englezeşti şi frumoasele obiecte georgiene îl făceau să arate ca un loc de refugiu elegant, pe care şi l-ar fi dorit ca birou. Emma termină convorbirea, se ridică şi reveni alături de el, lingă cămin. Avea în mînă un dosar cu hîrtii, care nu scăpă privirii lui Henry. Puse dosarul pe o măsuţă de lîngă scaunul ei şi se aşeză. Henry se lăsă pe speteaza scaunului şi îşi mai aprinse o ţigară. - Paula îţi transmite sărutări, Henry. E la Paris, se ocupă de cîteva treburi la-magazin, în numele meu. - Delicioasă fată, reacţionă Henry imediat cu o notă de admiraţie în glas. Seamănă atît de bine cu Daisy, dulce, deschisă şi necomplicată ca ea. Cînd se întoarce ? Emma nu credea deloc.că Paula nu e complicată, dar se abţinu de la orice comentariu despre nepoata ei. - Se întoarce joi. Mai doreşti un sherry? întrebă ea începînd deja să i-1 toarne în pahar. - Da, mulţumesc, iubito. înainte de a vorbi cu Paula, ai spus că vrei să discuţi cu mine cîteva lucruri. Trase cu ochiul, curios, spre dosar. E ceva grav? - Nu, deloc. Aş vrea să lichidez cîteva din bunurile p e r­ sonale şi m-am gîndit că te-ai putea ocupa tu de asta, răspunse Emma. cu un ton degajat şi cu trăsăturile feţii relaxate. Sorbi încet din pahar şi aşteptă, privindu-1 insistent pe Henry, ştiind prea bine cum va reacţiona. In ciuda neliniştii care-1 cuprinsese mai devreme, Plenry fu luat prin surprindere. Nu se aşteptase deloc la aşa ceva. Puse jos paharul şi se aplecă în faţă, în timp ce pe frunte îi apăru o cută de îngrijorare. - Ai probleme, Emma? întrebă el calm. Emma îi înfruntă direct privirea. - Nu, Henry. Ţi-arn spus că vreau să lichidez cîteva din datorii. Din motive personale. Nu sjnt probleme. O ştii foarte bine, scumpule. La urma urmelor, tu te 'ocupi de majoritatea afacerilor mele'bancare. Plenry chibzui o clipă, adunînd din nou în minte toate 47

cifrele pc care Ie examinase în dimineaţa aceea. Omisesc cumva din neglijenţă ceva de importanţă vitală? Nu. Asta nu era posibil. Respiră ceva mai uşurat şi îşi drese glasul. - Da, aşa este, spuse el cu precauţie. Adevărul este că m-am uitat prin toate conturile tale înainte de a veni aici. Totul e în ordine. Absolut în ordine. Ca să-ţi spun drept, situaţia e mai bună ca oricînd, încheie el cu toată sinceritatea. - Am nevoie de ceva bani lichizi, Henry. Bani în mînă. Din motive personale, după cum ţi-am spus. Aşa că, decît să vînd acţiuni, am gîndit să mă debarasez de o parte din averea imobiliară, de nişte bijuterii şi de o parte din colecţia mea de artă. H enry era atît de uluit, îneît pe moment îi pieri glasul, înainte de a-şi reveni îndeajuns pentru a putea comenta ceva, ea îi întinse dosarul. El îşi scoase ochelarii, şi-i puse pe nas şi se uită la listele dinăuntru, şocar şi temător. în timp ce parcurgea cu privirea lista cu bunuri, îşi aminti de presim ţirea lui de dimineaţă. Poate că instinctul lui nu se înşelase. - Emma, dar toate asetea nu reprezintă doar ceva bani lichizi, după cum îi denumeşti tu cu atîta nonşalanţă. Bunurile astea reprezintă milioane de lire! - Ştiu. M-am gîndit la vreo şapte, opt milioane de lire. Tu ce părere ai, Henry dragă? întrebă ea calmă. - Doamne Dumnezeule, Emma! Pentru ce ai brusc nevoie de şapte, opt milioane de lire? Şi mă întrebi pe mine ce părere am! Părerea mea este că ceva nu e în regulă şi că tu nu-mi spui ce anume. înseam nă că ai probleme pe care eu n-am cum să le ştiu. Ochii lui cenuşii, transparenţi aruncau seîntei în timp ce se căznea Să-şi stăpînească furia. E ra sigur că ea îi ascunde ceva şi asta îl enerva. - Linişteşte-te, Henry, zise Emma. Nu te înfierbînta aşa. Nu s-a întîmplat nimic. De fapt, am nevoie doar de şase milioane pentru... hai să-i zicem proiectul meu personal. Prefer să vînd aceste obiecte, de vreme ce oricum n-am nevoie de ele. Bijuteriile nu le port niciodată. Ştii că nu prea mă omor după diamante. Şi chiar după ce le voi vinde pe astea, îmi rămîn mai multe dccît se cuvine să deţină o femeie la vîrsta mea. Proprietăţile imobiliare mă stînjenesc. N-am nevoie nici de ele şi simt că este exact momentul potrivit 48

pentru a vinde şi a realiza un profit. In fond, fac un lucru foarte inteligent, încheie ea auLofelicitîndu-sc şi adrcsîndu-i lui Hcnry un zîmbet graţios. El o privi încremenit. Em ma avea talentul de a face în aşa fel îneît toate acţiunile ei să pară extrem de pragm atice şi, în general, asta îl înnebunea. - Dar colecţia ta de artă, Eînma? Scumpa mea, ai investit atîta dragoste, atîta timp şi grijă ca să aduni aceste... aceste capodopere. Eşti sigură că vrei să renunţi la ele? Glasul lui căpătase un ton trist, melancolic. A runcă o privire pe lista din mîna lui. Uite ce ai trecut pe listă! Tablouri semnate: Sisley, Chagall, M onet, Manet, Dali, Renoir, Pissarro, Degas. Cîte două din fiecare. Este o colecţie fabuloasă. - Pe care tu m-ai ajutat cu multă generozitate s-o achiziţionez de-a lungul anilor, prin intermediul relaţiilor tale din lumea artei. îţi sînt recunoscătoare pentru asta, Henry. Mai mult decît vei şti vreodată. D ar vreau să lichidez. D upă cum spui, este o colecţie fabuloasă, deci voi obţine un preţ fabulos, spuse eă vioaie. - Da, bineînţeles că vei obţine, confirmă Henry, redevenind brusc bancher. D acă eşti absolut sigură că vrei să-ţi vînd colecţia, eu pot face asta foarte uşor. Glasul lui deveni entuziast. Chiar am un client la New York căruia i-ar surîde să pună mîna pe aceste tablouri. Şi va plăti şi preţul care se cuvine, draga mea. Dar, Emma, zău că nu ştiu ce să spun. Mi se p a re că e păcat... începu să coboare tonul, dîndu-şi seama deodată că ea îl manipulase destul de in­ teligent, abătîndu-i atenţia de la motivele p entru care voia să vîndă. - E-n regulă, spuse Emma în grabă, profitînd de prilej ca să împingă şi mai departe entuziasmul lui Henry, instinctele lui de bancher. D ar proprietăţile imobiliare din Leeds şi Londra? Cred că blocul de locuinţe din H am pstead şi fabricile din East E nd se vor vinde pe un preţ bun. - Adevărat. Ca şi blocul de birouri din West End. Ai dreptate, desigur, este un moment bun p entru vînzări. Se concentră asupra diverselor liste pe care i le dăduse ea, făcînd repede nişte calcule în minte. Trase concluzia că ea subestimase valoarea generală. Tablourile, p roprietăţile imobiliare şi bijuteriile îi vor aduce un cîştig de circa nouă 49

milioane de lire. Puse jos dosarul şi îşi aprinse ţigara, în timp ce neliniştea lui creştea. - Emma dragă, trebuie să-mi spus dacă ai probleme. Cine altcineva să te ajute în afară de mine? îi zîmbi, întinse mîna şi o mîngîie drăgăstos pe braţ. Niciodată nu reuşise să ţină mult timp su părarea cu ea. - Hcnry, dragul meu Hcnry! Nu am probleme, răspunse Emma în maniera ei cît se poate de conciliantă şi de liniştitoare. Ştii prea bine că n-am. Ai spus chiar tu că situaţia n-a fost nicicînd mai bună ca acum. Se.duse şi se aşeză lîrtgă el pe canapea şi-i luă mîna. Ascultă, Henry, am nevoie de aceşti bani, dintr-un motiv personal. N-are legătură cu nici o problemă. îţi jur. Te rog să mă crezi, Henry, ţi-aş spune dacă ar fi vreo problemă. Sîntem prieteni de atîţia ani şi am avut întotdeauna încredere în tine. îi zîmbi, ridicînd capul spre el, folosindu-şi toată forţa de atracţie, strîngînd din ochi în semn de afecţiune. El îi întoarse zîmbetul şi-i strîhse mai tare mîna. - Da. De fapt întotdeauna am av.ut încredere unul în celălalt. Ca bancher al tău, ştiu că nu ai problem e de afaceri sau de bani, ca atare, Emma. D ar pur şi simplu nu pot să înţeleg de ce ai nevoie de şase milioane de lire şi de ce nu-mi spui-pentru ce. Nu poţi să-mi spui, draga mea? Faţa ei deveni enigmatică. Clătină din cap. - Nu, nu pot să-ţi spun. Vrei, te rog, să te ocupi, de dragul meu, de lichidarea acestor bunuri? întrebă ea cu cel mai firesc ton de om de afaceri. Henry oftă. - Desigur, Emma. Niciodată n-a fost nici o îndoială în privinţa asta, nu? Ea zîmbi. - îţi mulţumesc, Henry. Cît va dura lichidarea? El dădu din umeri. - Nu ştiu precis. Probabil cîtcva săptămîni. Sînt sigur că o să pot vinde colecţia de artă chiar săptămîna viitoare. Şi cred că am un client care ar cumpăra pentru el bijuteriile, şi astfel vom evita o vînzarc publică. Cu p roprietăţile imo­ biliare vom rezolva, de asemenea, foarte uşor. Da, cred că va dura o lună, cel mult. - Excelent! exclamă Emma. Sări în picioare, se duse spre 50

cămin şi se instala cu spatele spre el. - Nu mai fi atît de amărît, scumpule! Ştii bine că din asta va avea şi banca de cîştigat. Şi guvernul la fel, cu toate taxele pe care va trebui să le plătesc. El rîse. - Uneori cred că eşti absolut incorigibilă, Emma Harţe. - Sînt! Sînt cea rnai incorigibilă femeie pe care o cunosc. Acum, hai să mergem în sala de consiliu să luăm masa şi poţi să-mi povesteşti despre ultimele tale prietene şi despre petrecerile minunate la care ai fost la New York. - Splendidă idee, spuse el, deşi, traversînd biroul în urma ei, era încă tulburat de acele temeri ciudate. A doua zi, Emma începu să se simtă rău. încă o deranja tuşea pe care o căpătase la New York şi simţea o apăsare în piept. Dar abia peste o săptămînă clacă, şi toată săptămîna aceea refuză cu îndîrjire să recunoască vreun pic că e ceva în neregulă cu sănătatea ei, de obicei robustă. Respinse cu autoritate forfota pe care o stîrneau în jurul ei Gaye Sloane şi fiica ei, Daisy. Refuză să se abată de la programul ei obişnuit de lucru şi se ducea cu religiozitate la birou în fiecare dimineaţă, la ora şapte şi jum ătate, întorcîndu-se acasă, în Belgrave Square, la şapte seara. Întrucît era obişnuită să lucreze în birourile ei de la magazin pînă la opt Şi jiiiiiăîâîc şi uneori pm ă la nouă scara, considera faptul că pleca acum mai devreme ca pe o concesie din partea ei. Dar era singura. U neori, la sfîrşitul cîte unei zile, cufundată în muntele de bilanţuri, rapoarte de bursă, foi cu dividende şi docu­ mente juridice, era sfîşiată de o tuse istovitoare, care o lăsa după cîtva timp fără putere şi apatică. Pentru Emma, această tuse sîcîitoare era un semn rău; cu toate acestea continua, presată de sentimentul unei maxime urgenţe. N-o frămîntau chestiunile de rutină, căci pe acestea le rezolva repede şi cu precizie, cu abilitatea ei caracteristică. Preocuparea ei cea mai serioasă era concentrată asupra teancului de documente juridice, pregătite de avocaţi la rugămintea ei. Stînd cu ele întinse în faţă, pe uriaşul birou luminat doar de o veioză, se revolta uneori în faţa imensei cantităţi de muncă pe care o mai avea de făcut. Se gîndea mereu: N-o să termin! Nu mai am timp. Şi, pe moment, mintea îi era paralizată de panică. 51

Dar această amorţeală mentală era o emoţie trecătoare şi de obicei îşi relua munca, citind şi făcînd'note pentru avocaţii ei. In timp ce lucra, un singur gînd o urmărea: aceste docu­ mente trebuie să fie ireversibile, irevocabile! Trebuie să fie inatacabile. Trebuie să fiu sigură, absolut sigură, că nu pot fi contestate niciodată într-o curte de justiţie. D urerile din piept şi din cutia toracică deveneau deseori acute, aproape insuportabile. Atunci era silită să se oprească un timp din lucru. Se ridica şi traversa luxosul ei birou, atît de sfîşiată de durere, încît nu mai percepea pe moment frum useţea plină de graţie, atem porală a încăperii, o frum useţe pe care ea o crease cu răbdare şi care îi dădea de obicei o mare satisfacţie. Deschidea micul bar şi îşi turna cu mîinile trem urînde un coniac, apoi se odihnea cîteva clipe pe canapeaua din faţa căminului. Nu-i plăcea în mod deosebit gustul de coniac, dar, fiindcă o încălzea şi părea sa-i ia pe moment durerea, îl considera un rău mai mic dintre două rele. Şi mai important era că îi dădea putere să se întoarcă la masa de lucru ca să continue munca la actele juridice. In timp ce trăgea de ea, dincolo de limita fizică suportabilă, fierbea pe dinăuntru şi îşi blestema trupul că o trăda în aceste momente cruciale pentru ea. Intr-o noapte, spre sfîrşitul săptămînii, lucra cu febrilitate la biroul ei, cînd simţi brusc un imbold absolut irezistibil de a coborî în magazin. La început, alungă ideea, socotind-o o toană stupidă a unei femei bătrîne care se simte vulnerabilă, dar gîndul persistă într-atît, încît nu mai putu să-l , ignore. Era literalmente copleşită de o dorinţă inexplicabilă, de nevoia de a străbate acele spaţii vaste de dedesubt, pentru a se asigura parcă de însăşi existenţa lor. Se ridică încet. Simţi fiori reci în oase iar durerea din piept n-o părăsea. D upă ce coborî cu liftul şi vorbi cu paznicul de serviciu, trecu prin holul care ducea la raioanele de la parter. Ezită pe pragul raionului de galanterie bărbătească, privind decorul spectral, cufundat în tăcere, care se desfăşura în faţa ei. în timpul zilei, licărea sub strălucirea uriaşelor candelabre care aruncau raze de lumină prismatică din globurile şi lamelele lor de cristal. Acum, în umbrele şi tăcerea nopţii, zona aceasta i se părea o pădure pietrificată, s u s p e n d a tă în timp şi spaţiu, neînsufleţită, îngheţată, lipsită 52

de viaţă. Tavanul boltit, cu dimensiuni de catedrală, era acoperit de o dantelărie albăstruie, stranie şi misterioasă, iar pereţii îmbrăcaţi în lambriuri căpătaseră un luciu p u r ­ puriu întunecat, în luminescenţa difuză a aplicelof de pe pereţi. Se deplasă fără zgomot pe podeaua acoperită din abundenţă cu covoare şi ajunse la spaţiile afectate alimen­ telor, o serie de încăperi imense, dreptunghiulare, care dădeau una într-alta prin nişte arcade cu deschidere largă, care. aminteau vag de arhitectura monastică medievală. Pentru Emraa, raioanele alimentare, reprezentaseră întotdeauna nucleul magazinului, căci iniţial, ..ele constiuiiscră începutul a .tot ce era aici, micuţa sâmînţă din care prinsese viaţă reţeaua de Magazine H arţe şi se dezvol­ tase, pînă ce devenise puternicul imperiu de afaceri care era astăzi. în contrast cu celelalte zone. ale magazinului, a ic i,' noaptea, ca şi ziua, întreaga garnitură de candelabre sclipea grandioasă şi rece, picurînd lumină din tavanele boltite ca nişte stalactite gigantice care răspîndeau în spaţiile alăturate o luminozitate pură şi strălucitoare. Lumina era reflectată' înapoi de pereţii îmbrăcaţi în ceramică albastră şi albă, de tejghelele acoperite cu marmoră, de etajerele de sticlă, de frigiderele din oţel strălucitor, de pardoseala acoperită cu gresie albă. Emma se gîndi că erau la fel de curate, dc frumoase şi dc pure ca nişte vaste şi tăcute peisaje de iarnă, strălucind sub un soare puternic şi a-Spru. Umblă din sală în sală, trecînd în revistă nenumăratele rafturi a ra n ­ jate cu multă fantezie, pline cu alimente, cu produse pentru gurmanzi, cu delicatese importate din toată lumea, cu bunele şi sănătoasele mărfuri englezeşti şi o uluitoare varietate de vinuri şi băuturi alcoolice. Emma era peste măsură de rnîndră de tot ceea ce vedea. Ea ştia că nu existau asemenea raioane cu alimente în nici un magazin din lume şi zîmbi pentru sine c u o totală şi profundă satisfacţie. Fiecare sală era expresia bunului ei gust instinctiv, a programării ei inspirate şi a achiziţiilor ei perseverente; în întreaga iera r­ hie a în treprinderilor Harţe, nimeni în afară de ea nu putea revendica crearea lor. într-adevăr, era atît de copleşită de acest sentiment de satisfacţie şi de bunăstare, îneît, efectiv, o lăsă şi durerea din piept. Cînd ajunse la raionul de mezeluri, îi apăru brusc în faţa 53

ochilor imaginea primului ei magazin din Leeds, o* imagine limpede şi realistă pînă la cel mai mic amănunt, atît de captivantă, incit o ţintui pe loc. Acel mic magazin, din care izvorîse tot ce era aici; cit de lipsit de pretenţii şi de insig­ nifiant era, în comparţie cu acest edificiu elegant Care respira numai bogăţie şi rafinament! Stătea absolut nemişcată, atentă, încordată, ascultînd parcă, în liniştea acelei nopţi, sunete de demult. Amintiri uitate, nostalgice şi pregnante o năpădeau din nou, cu multă forţă şi claritate. Ieşind din ceaţă şi uitare, imaginile căpătau forme vii. Trecîndu-şi mîinile peste tejgheaua de stejar lustruit, i se păru , că degetele ei atingeau suprafaţa de scîndură bine frecată a tejghelei din vechiul magazin. Simţea mirosul înţepător de săpun cu formol pe care-1 folosea zilnic ca să spele în magazin; auzea clinchetul discret cu care se des­ chidea zăngănind casa de bani demodată, cum părată la mîna a doua, prin care îşi anunţa m odestele ei vînzări. Ah, cît iubise acel mic magazin, sărac, înghesuit, plin ochi cu geamuri şi conserve făcute de ea, cu sticle cu mentă şi borcane de piatră cu m urături şi condimente. „Cine ar fi crezut că va deveni ceea ce este acum?“ spuse Emma cu glas tare şi îşi auzi ecoul vocii întorcîndu-se la ea, în liniştea sălii pustii.. „Unde am găsit atîta energie?“ Pentru moment, rămase absolut uluită. Nu se gândise de mulţi ani la realizările ei,-întotdeauna prea preocupată de afaceri, ca să-şi irosească vremea cugetînd la succesul ei. Lăsase de mult toate acestea pe seama concurenţilor şi duşmanilor ei. Din cauza duplicităţii şi cruzimii lor, nu vor fi niciodată în stare să înţeleagă că reţeaua de magazine H arţe fusese clădită pe nişte elemente fundamentale cum erau cinstea, curajul însufleţit, răbdarea şi sacrificiul. Sacrificiul. Cuvântul acesta era captiv în creierul ei ca o muscă prinsă într-un chihlimbar. Căci făcuse într-adevăr sacrificii uriaşe pentru a realiza acest succes fără egal, uriaşa ei avere şi puterea ei incontestabilă în lumea afacerilor internaţionale. Renun (ase la tinereţe, la fam ilie, la viaţa de fam ilie, la o mare parte din fericirea ei personală, la tot tim pul ei liber şi la alte nenumărate mici, frivole, dar necesare plăceri de care se bucura majoritatea femeilor. îşi dădu seama, cu o imensă înţelegere, de amploarea 54

neîmplinirilor ei ca femeie, soţie şi mamă. Em ma lăsă şuvoiul de lacrimi să curgă nestăvilit şi o parte din suferinţa ei se scurse o dată cu el. încet, încet, lacrimile se opriră. în timp cc-şi revenea, încercînd să se liniştească, Emiliei nu-i trecu prin minte că renunţase de bună voie la toate lucrurile pentru care suferea acum, minată de ambiţia ci fără ele margini şi de o dorinţă copleşitoare de a se simţi în siguranţă, un sentiment care-i părea mereu inabordabil, oricît de bogată devenea. Era în caracterul ei o dicotomie căreia nu reuş'ise niciodată să-i facă faţă. Dar în noaptea aceasta o ocoleau asemenea gînduri, fiindcă se lupta cu senzaţia neobişnuită de irosire, cu sentimentul singurătăţii şi al disperării în care se împleteau şi remuşcările. în scurt timp, îşi recăpătă total stăpînirea de sine şi se îngrozi la gîndul că se lăsase în asem enea hal p radă unor sen­ timente negative şi autocompasiunii; dispreţuia slăbiciunea la alţii şi era un sentiment care nu-i era familiar în ceea ce o privea. Se gîndi furioasă: Trăiesc aşa cum eu singură mi-am aşternut. Nu pot schimba nimic acum. Trebuie pur şi simplu să merg aşa pînă Ia capăt. îşi reveni, îndreptîndu-şi spatele şi, luîndu-şi o ţinută demnă. Se gîndi: Am investit prea mult din mine în toate astea. N-am să le las pe mîini nepricepute,nedem ne de ele, nepăsătoare, care să distrugă totul. Sînt în d re p tăţită să ur­ z e s c . comploturi, să folosesc tot felul de stratagem e şi de manevre. O fac nu numai în numele trecutului şi în numele a tot ceea ce in-a costat pe m ine, dar şi în numele viitorului şi al tuturor celor care muncesc aici şi se mîndresc ca şi mine cu acest magazin. Evenimentele din ultimele săptămîni îi dovediseră că în familia ei se vor ivi mari disensiuni asupra modului în care vor fi conduse afacerile şi în care va fi îm părţită averea după m oartea ei, dacă, înainte de a muri, nu-i neutraliza pe membrii dizidenţi ai familiei. Va finaliza ultimele documente juridice care vor împiedica dezm em brarea acestui magazin şi a vastului ei imperiu de afaceri; documente întocmite cu grijă, care vor garanta păstrarea n e a lterată a tot ce era aici, a imensei sale averi personale precum şi tre c ere a ei în mîinile celor ce li se cuvine, aleşi de ea. 55

în dimineaţa următoarei zi de luni, durerea din piept devenise atît de puternică şi respiraţia atît de grea, încît Emma n-a mai fost în stare să se scoale din pat. Abia atunci o lăsă pe Paula să-l cheme pe doctorul Rogers, medicul ei din Londra. în week-end-ul trecut, cele mai multe docu­ mente fuseseră semnate cu martori şi sigilate; acum Emma simţea că îşi putea perm ite luxul de a fi bolnavă. După ce o consultă, doctorul Rogers se retrase într-un capăt al d o r­ mitorului împreună cu Paula şi glasurile lor şoptite abia se auzeau. Emma reuşi să audă cîteva cuvinte, dar nu era nevoie să tragă cu urechea; bănuia de cîteva zile că făcuse din nou pneumonie şi ceea ce reuşi să audă contribuia la confirmarea propriului ei diagnostic. în aceeaşi dimineaţă, mai tîrziu, o duseră cu ambulanţa la Clinica Londoneză, dar nu înainte ca ea să-i smulgă Paulei promisiunea că îl va aduce pe Henry Rossiter s-o vadă chiar în ziua aceea. Henry ajunse după-amiază tîrziu şi se îngrozi găsind-o cu un tub de Oxigen, înconjurată de tot felul de aparate şi de infirmiere antiseptice şi scrobite şi de medici care se agitau preocupaţi în jurul ei. Ea zîmbi în sinea ei văzîndu-i paloarea feţei şi privirea îngrijorată, care-1 trăda aşa de uşor, fiindcă ştia cît de dependent era Henry de ea sau, mai exact, de afacerile ei. El îi strinse mîna şi-i spuse că se va însănătoşi repede. Ea încercă să-i răspundă la strîngerea lui de mînă, dar se simţea atît de slăbită, încît mîna ei abia de se mişcă într-a lui. Făcu un imens efort ca să-l întrebe în şoaptă dacă totul va fi în regulă. D ar el o înţelese greşit, crezînd că se referă la ea însăşi, cînd, de fapt, ea întrebase de lichidarea bunurilor ei, de care se ocupa Henry. El continua să-i spună vorbe liniştitoare, asigurînd-o iarăşi şi iarăşi că se va întoarce în curînd acasă, pînă ce ea se indignă, clocotind de o furie neputincioasă. Atunci îşi dădu ea seama că era absolut singură, aşa cum fusese întotdeauna, cînd se iviseră problem e însemnate. In toate vicisitudinile vieţii, ori de cîte ori se confruntase cu cele mai grave probleme ce se pot imagina, fusese total abandonată şi silită astfel să depindă numai de propriile ei resurse. Iar acum ştia că nu se putea bizui decît pe ea însăşi 56

pentru a duce la bun sfîrşit puţinele sarcini care-i mai rămăseseră pentru, a garanta menţinerea imperiului şi a dinastiei ei. Pentru a reuşi, trebuia să trăiască şi se hotărî atunci să nu se lase doborîtă de această boală absurdă, care-i atacase trupul slăbit de femeie bătrînă; va trăi şi va respira chiar dacă asta i-ar irosi toată puterea. îşi va sili fiecare dram de voinţă să îndure. Va fi, fără îndoială, cel mai mare efort de voinţă pe care-1 făcuse vreodată, dar se va. fo rţa să trăiască. Totuşi acum era obosită, atît de obosită... Auzi undeva, vag, de departe, cum infirmierele îl rugau pe Henry Rossiter să plece. I Se dădură nişte medicamente şi-i puseră din nou tubul cu oxigen. închise ochii. O cuprinse somnul şi a d o r­ mind, se simţea tot mai tînără. Era din nou tînără, avea doar şaisprezece ani, era din nou în Yorkshire, alergînd pe colinele ei dragi, care se înălţau deasupra satului Fairley, pînă la Acoperişul Lumii. Iarba neagră şi ferigile i se frecau de picioare, vîntul se rătăcea în fustele ei lungi şi i le înfoia, iar părul ei era un şuvoi de panglici de mătase care zburau în urma ei în timp ce alerga. Cerul era albastru ca florile de cicoare, iar ciocîrliile se roteau şi se întorceau spre chipul soarelui. îl vedea pe Edwin Fairley în picioare, lîngă stîncile uriaşe, la umbra steiurilor de deasupra văii Ramsden. Cînd o văzu, el îi făcu cu mîna şi continuă să se caţere spre marginea de stîncă unde şedeau ei întotdeauna, protejaţi de vînt, cercetând cu privirea lumea care se întindea sub ei, pînă departe: „Edwin! Edwin! Aşteaptă-niă!“ strigă ea, dar glasul ei se pierdu în bătaia vîntului şi el n-o auzi. Cînd ajunse pe vîrful Ramsden, răsufla din greu şi faţa ei palidă se înroşise de efort. „Am alergat atît de tare, că am crezait că o să m or“, spuse ea gîfîind, în timp ce el o ajută să se urce pe marginea stîncii şi îi zîmbi. „Tu n-ai să mori niciodată, Emma. Noi o să trăim veşnic, aici pe Acoperişul Lumii“. Visul se frăgmetă în sute de bucăţele minuscule şi încet, încet, dispăru, în timp ce ea se cufundă într-un somn adînc.

57

4

EMMA SCĂPA CU VIAŢĂ. Toată lumea spuse că era un miracol că o femeie de şaptezeci şi opt de ani a putut supravieţui unui al doilea atac de bronho-pneumonie şi diverselor complicaţii care o însoţiseră de data aceasta. De asemenea, toţi şi-au exprimat uimirea faţă de incredibila ei capacitate de recuperare, care îi îngăduise să părăsească după trei săptămîni Clinica Londoneză. Emîna nu spuse .nimic Cînd i se relatară aceste comentarii. Zîmbi doar enig­ matic şi se gîndi în sinea ei: Nu-şi dau seama că voinţa de a trăi este cea mai puternică forţă din lume: După două zile de odihnă cu de-a sila în casa ei din Belgravia, părăsi nerăbdătoare patul şi încălcând sfaturile medicilor, se duse la magazin. Nu era deloc un gest nebunesc de sfidare, cum părea la prima vedere, căci, deşi voluntară din fire, nu era nesăbuită, dar îşi cunoştea foarte bine o r­ ganismul şi' ştia să-şi drămuiască forţele cu multă precizie. Iar acum ştia că e pe deplin restabilită. Toţi angajaţii ei o primiră cu multă căldură, majoritatea ţinîncl la ea. Revenirea ei bruscă li se p ăru firească. Doar Paula se învîrtea nervoasă în jurul ei p e rp e lindu -seîngrijorată şi preocupată. - Aş dori foarte mult să nu te mai agiţi atît, scumpo, spuse Emma vioaie, în timp ce Paula o urmă în birou, bombănind că îşi pune sănătatea în pericol. Emma îşi scoase de pe ea paltonul din tweed cu garnitură de blană. Rămase cîteva clipe în picioare lîngă cămin, încălzindu-şi mîinile, apoi traversă încăperea cu mersul ei energic dintotdeauna, cu paşi sprinteni, cu o ţinută dreaptă şi autoritară. Şocul şi neagra disperare care o doborîseră după ce Gaye îi dezvăluise uneltirile copiilor ei se domoliseră, întradevăr treptat şi dureros, dar se domoliseră. Cumplitele învinuiri ce puteau fi deduse din acea blestemată conversaţie înregistrată pe bandă şi faptul că ea acceptase trădarea lor îi căliseră şi mai mult sufletul. Acum vedea lucrurile cu o obiectivitate rece şi clară, exact aşa cum erau, necamuflate de emoţii inutile. Cît timp zăcuse, trăgînd de voinţa ei de fier şi luptîndu-se cu străşnicie să trăiască, se împăcase cu ea însăşi. Şi într-o bună zi, o pace adîncă pogorî 58

asupra ei, ca un torent de lumină caldă şi strălucitoare, care o alina şi-i reda forţa lăuntrică. Era ca şi cum încleştarea ei cu moartea i-ar fi întărit sufletul şi curajul ei neînfricat. îşi recăpătase vitalitatea, la care se adăuga acum o linişte senină care o învăluia ca o carapace protectoare. îşi reluă poziţia în spatele masivului birou georgian sculptat, din nou stăpînă pe domeniul ei. îi zîmbi afectuos Paulei. - Sînt total restabilită, să ştii, spuse ea vioaie, ca s-o liniştească. Şi întrmdevăr aşa şi arăta, deşi aceasta se datora în parte unui artificiu de care se folosise destul de inteligent în dimineaţa aceea. Observînd paloarea feţei şi ridurile de oboseală din jurul ochilor şi a gurii, cînd îşi alesese îmbrăcămintea evitase culorile sobre pentru care avea în general slăbiciune şi îşi luase din şifonier'o rochie coraille aprins. E ra din lînă fină, avînd o croială simplă, cu un guler drapat în formă de glugă, care cădea în falduri feminine în jurul gîtului. Era pe deplin conştientă că îndulcind linia gîtului şi folosind culoarea aceea caldă crease un contrast avantajos cu faţa, completînd efectul cu cîteva farduri apli­ cate cu grijă. Degaja un aer de sănătate robustă care nu-i scăpă Paulei. Paula îşi dădu seama că impresia aceasta era creată oarecum artificial, sesizînd întotdeauna num eroasele şi variatele stratageme folosite de bunica ei cînd voia să amăgească. Zîmbi în sinea ei. Bunica ei era atît de vicleană uneori! Şi totuşi, Paula simţea în Emma şi o vibraţie autentică, o nouă energie, o nouă determinare. Cercetînd-o cu atenţie, trebui să recunoască totuşi că Emma părea a fi din nou ea însăşi. Ba chiar mai mult de atît, se gîndi ea, parcă întinerise cu totul.,îi zîmbi bunicii şi spuse cu blîndeţe, deşi cu un ton mustrător: - Te cunosc eu pe dumneata, bunico. O să faci mult prea multe. Nu trebuie să te oboseşti prea mult din prim a zi. Emma se lăsă pe speteaza scaunului, recunoscătoare că trăieşte şi că^e din nou pe picioare, capabilă-să se întoarcă la treburile ei. în clipa aceea era dispusă să încuviinţeze orice. - A, nu, scumpo, spuse ea repede. Am doar de dat cîteva telefoane, să-i dictez ceva lui Gaye şi cam asta-i tot. O să fiu indulgentă cu mine însămi. îţi promit. 59

- E-n regulă, spuse Paula rar, întrebîndu-sc dacă întradcvăr vorbea serios. Bunica ci era în stare să se lase prinsă, Fără să-şi dea seama, în iureşul activităţilor zilnice de la magazin. Sper că o să-ţi ţii promisiunea, adăugă Paula, cu o expresie sobră pe faţă. Acum trebuie să mă duc la o întrunire cu achiziţionerul de modă pentru raionul de confecţii de lux. Mai trec să te văd mai tîrziu. - A propo, Paula, m-am gîndit să mă duc lă Pennistone Royal în week-end-ul următor. Sper să p o ţi veni cu mine, îi strigă Emma de-a curmezişul încăperii. Paula se opri în uşă şi o privi peşte umăr. - Bineînţeles! Mi-,a,r face plăcere, strigă ea, luminîndu-i-se privirea, Cînd ai de gînd $ă pleci ? - De mîine într-o săptăm înă. Vineri, în zori. Dar discu­ tăm mai tîrziu. v; - Minunat. D upă întrunire, îmi fac ordine pe birou şi amîn toate întrevederile de azi. N-am nimic p rea im portant pe agendă, aşa că pot să merg cu dum neata cu maşina. - E-n regulă. Vino să bei ceaiul cu mine după-am iază la patru şi ne putem face planurile. Paula dădu din cap şi ieşi din birou, cu un zîmbet radios pe faţă, gîndindu-se la perspectivele unui week-end în Yorkshirc. Simţea, de asemenea, o imensă uşurare la gîndul că bunica ei era îndeajuns, de înţeleaptă ca să-şi prelungească puţin convalescenţa dueîndu-se la casa ei de la ţară, din nord. Emilia se ţinu de cuvînt. Se ocupă de o parte din corespondenţa urgentă şi avu o scurtă întrevedere cu Gaye şi una cu David Amory, soţul lui Daisy şi'tatăl Paulei, care era şi director adjunct al reţelei de magazine H arţe. Emma îl a d ­ mira pe David şi avea o încredere oarbă în el, căci el era cel care purta greaua povară a administrării zilnice a magazinelor. Tocmai dădea ultimul telefon din după-am iaza aceea, cînd Paula intră în birou cu o tavă eu ceai. Rămase lîngă uşă şi îi aruncă Emmei o privire întrebătoare, spunînd încet: - Pot să intru ? Emma dădu din cap, făcîndu-i semn să intre, cu o mişcare nerăbdătoare a mîinii, în timp ce continua să vorbească. . 60

- Foarte bine, deci aşa rămîne. Soseşti sîmbătă. La revedere. închise telefonul şi traversă camera spre cămin, unde Paula şedea în faţa măsuţei joase şi turna ceai; Emrna se aplecă în faţă să-şi încălzească mîinile şi spuse: - E cea mai bolşevică dintre ei şi nu eram sigură că va ac­ cepta. Dar a acceptat. Ochii ei verzi sticliră în lumina focului şi zîmbetul vag de pe faţa ei era dispreţuitor. Practic n-a avut încotro, îngînă ea ca pentru sine în timp ce se aşeză. - Cine, bunico? Cu cine vorbeai? întrebă Paula întinzîndu-i o ceaşcă cu ceai. - Mulţumesc, drăguţo. Mătuşa ta. Edwina. La început a spus că nu ştie dacă îşi poate modifica programul. Emma rîse cu cinism. Totuşi a mai chibzuit şi s-a decis pînă la urmă să vină la Pennistone Royal. Va fi o adevărată reuniune de familie. Vin toţi. Paula ţinea capul aplecat deasupra tăvii cu ceai. - Cine, bunico? La cine te referi? întrebă ea, derutată pe moment. - Vin toţi. Mătuşile, unchii şi verii tăi. O umbră trecu pe faţa Paulei. - De ce? strigă ea mirată. De ce trebuie să vină to ţi0. Doar ştii că o să iasă scandal. întotdeauna iese. Făcu ochii mari şi pe faţa ei se citea o groază autentică. Pe Emma o surprinse reacţia Paulei. O privi calmă, dar spuse cu un ton tăios: - Mă îndoiesc! Sînt chiar foarte sigură că toţi se vor com­ porta cît se poate de bine. Gura Emmei căpătă pe moment o expresie ce semăna cu un zîmbet satisfăcut. Se lăsă pe speteaza scaunului, îşi încrucişă botărîtă picioarele şi sorbi din ceai, cu un aer nonşalant şi lipsit de griji. O, da, sînt ab­ solut sigură de asta, Paula, încheie ea ferm, zîmbetul ei satisfăcut prefăcîndu-se într-un surîs larg - ce degaja siguranţă de sine. - Ah, bunico, cum de-ai putut face aşa ceva? strigă Paula şi-i aruncă Emmei o privire mustrătoare. Am crezut că o să ne putem bucura de un week-end plăcut şi odihnitor. Tăcu şi îşi muşcă buza. Acum totul este ratat, continuă ea cu un tot acuzator. N-am nimic cu verii, dar ceilalţi... Of! Kit şi Robin şi ceilalţi nu pot fi su portaţi toţi la un loc. Se strîmbă, gîndindu-se la perspectiva de a petrece un week-end cu 61

mătuşile şi unchii ei. - Te rog, ai încredere în mine, scumpo, spuse Emma cu o voce blîndă, şi atît de convingătoare, încît neliniştea Paulei începu să se risipească. - Bine, e-n regulă, dacă dumitale îţi face plăcere. Dar e atît de curînd după boala dumitale. Crezi că poţi suporta o casă plină cu... oameni? Abia mai putea vorbi, glasul i se poticnea, nefericită şi brusc neajutorată. - Dar nu sînt nişte simpli oameni, scumpo! Sigur că nu! Nu putem să-i dispreţuim în halul ăsta! In fond, ei sînt familia mea. Paula fixa cu privirea ceainicul, uşor tulburată. O săgetă pe Emma cu o privire scurtă căci detectase în glasul ei tonul acela cinic. Dar chipul Emmei era lipsit de orice expresie, nu dezvăluia nimic. Pune ceva la cale, se gîndi Paula puţin alarmată. D ar alungă repede ideea, mustrîndu-se că era atît de bănuitoare. îşi compuse un zîmbet senin şi spuse: - De fapt, mă bucur că vin mama şi tata. Cred că nu i-am văzut de un secol, dacă am fost tot timpul pe drumuri. Ezită, se uită la Emma iscoditoare, apoi întrebă precipitată: De ce ai invitat toată familia, bunico? - M-am gîndit că va fi plăcut să-mi văd toţi copiii şi nepoţii după boală. Nu mă văd îndeajuns cu ei, scumpo, sugeră ea cu blm dcţe, apoi o întrebă: Nu crezi ? Întorcîndu-i privirea ei fermă, Paula îşi dădu brusc seama, şocată, că în ciuda glasului ei blînd, ochii bunicii erau reci şi duri ca marele smarald McGill care sclipea pe degetul ei. Paula îşi simţi inima străpunsă de un fior de spaimă adevărată căci recunoscu acea privire. Era inflexibilă şi în acelaşi timp periculoasă. - Nu, nu cred că te vezi îndeajuns cu ei, bunico, spuse Paula, atît de încet, încît era aproape o şoaptă, neîndrăznind să sondeze mai adînc şi totodată nedorind să i se confirme bănuielile. Şi aici se încheie conversaţia. După o săptămînă, în zorii zilei de vineri, plecară din Londra spre Yorkshire, părăsind capitala pe o burniţă rece. Dar cînd Rolls Royce-ul pătrunse pe autostrada modernă, care înlocuise marea şosea nordică, intrară într-o zonă mai senină. Ploaia încetase şi razele soarelui începeau să se cearnă prin norii cenuşii. Smithers, şoferul Emmei de vreo 62

cincisprezece ani, cunoştea drumul ca pe dosul palmei, anticipînd porţiunile rele, curbele şi denivelările, încetinind cînd era nevoie, accelerînd cînd şoseaua se aşternea lină şi liberă în faţa lor. Emma şi Paula sporovoiră despre tot felul de fleacuri o bucată de drum, dar în cea mai mare pa rte a timpului Emma moţăi, iar Paula se gîndea îngrijorată la week-end-ul viitor pe care, în ciuda faptului că bunica ei o asigurase de contrariu, îl întrezărea ca pe un coşmar. Se uita posomorîtă pe geam, frămîntată de gîndul la mătuşile şi un­ chii ei. Kit, înfumurat, condescendent şi, în ochii Paulei, un tip viclean şi ambiţios, a cărui ură faţă de ea, neexprimată în cuvinte, era străveziu deghizată sub o pojghiţă de amabilitate forţată. Şi va fi însoţit de June, soţia lui rece şi frigidă, pe care ea şi vărul ei, Alexander, o porecliseră în joacă, „D ecem brie“ în copilăria lor. Era o femeie care te îngheţa, total lipsită de umor, care devenise de-a lungul anilor oglinda insipidă a lui Kit. Apoi mai era unchiul Robin, cu totul altă mîncare de peşte. Frumos, caustic, cu vorba lină şi de o stranie decadenţă. Paula îl considerase întotdeauna o reptilă periculoasă şi, în ciuda farmecului şi rafinamentului său, îi p roducea repulsie. Nu-1 înghiţea mai ales pentru că o trata pe soţia lui, Valerie, o fiinţă destul de drăguţă, cu un dispreţ glacial, purtîndu-se cu ea aproape cu cruzime-. M ătuşa Edv/ina era pentru ea o persoană a proape necu­ noscută, căci Edwina îşi petrecea aproape tot timpul cufundată în apă pînă la genunchi, cu caii ei, în smîrcurile Ir ­ landei. Paula şi-o amintea ca pe o femeie respingătoare, snoabă, plicticoasă şi acră. Mătuşa Elizabeth era frum oasă şi amuzantă şi plină de energie, dar era uneori imprevizibilă şi toanele ei o călcau pe nervi pe Paula. Paula pftă. Desluşi cu ochii minţii imaginea minunatei case bătrîneşti de la Pennistone Royal, atît de plină de căldură şi de frumuseţe, pe care o iubea la fel de mult ca Emma. Se închipui călărind pe calul ei, urcînd spre coline, în aerul proaspăt şi curat; apoi, văzu pe neaşteptate chipul lui Jim Fairley. închise ochii şi i se strînse inima. N-ar trebui să se gîndească }a el. Nu trebuie să se.gîndească la el. Se apără de emoţiile răscolitoare, deprimante, care o sfîrşeau ori de cîte ori o năpădea amintirea lui. 63

Paula deschise ochii şi se uită pe geam. alungîndu-I hotărîtă din minte pe Jim Fairley. Dragostea ei. Singura ei dragoste. Şi îi era interzisă din cauza trecutului bunicii. Ceva mai tîrziu se uită la ceas. Trecuseră de mult de Grantham şi se îndreptau spre Doncaster, realizînd un timp excelent. Circulaţia era destul de degajată, fiind foarte devreme. Se instală iarăşi confortabil pe locul ei şi închise ochii. O jumătate de oră mai tîrziu, Emnia tresări şi îşi îndreptă spatele, complet trează şi vioaie. Se deplasă puţin ca să se uite pe geam, zîmbind liniştită în sinea ei. întotdeauna ştia cînd intra în Yorkshire. Aici erau rădăcinile ei; oasele ei reacţionau dintr-un instinct atavic şi un simţ al locului. Locul ei. Singurul loc care era cu adevărat al ei. Parcurseră în viteză autostrada, depăşind toate orăşele binecunoscute: Doncaster, Wakefield şi Pontefract. Şi, în sfîrşit, ajunseră în Leeds. Cenuşiul, tristul şi totuşi p u te r­ nicul şi bogatul Leeds, pulsînd de o energie trepidantă, unul din marile centre industriale ale Angliei, cu fabricile sale de confecţii, filaturile de lînă, turnătoriile sale, uzinele de ci­ ment şi marile sale tipografii. Oraşul ei. Sediul puterii ei, temelia reuşitei şi a marii ei averi. Trecură pe lîngă clădiri şi fabrici aflate în posesia ei şi pe lîngă imensul magazin universal care purta numele ei, încetinind apoi, pentru a-şi croi drum prin traficul matinal aglomerat din centrul oraşului, apoi ieşiră din nou la drum deschis, îndreptîndu-se spre sate. Peste o oră, trăgeau în curtea pavată cu pietre de la Pennistone Royal. Emma sări efectiv din maşină. E ra un frig aprig şi un vînt pătrunzător bătea dinspre coline. Şi totuşi, pe cerul albastru ca de cobalt, se zărea sfera aurie a soarelui şi narcisele de martie se legănau în bătaia vîntului ca nişte plute galbene strălucitoare pe fundul peluzelor .verzi, bine tunse, care se întindeau pînă jos, departe, la iazul cu nuferi, sub nivelul terasei pavate cu dale. Emma trase în piept o gură de aer. Era îmbibat cu mirosul pătrunzător de ferigă şi de turbă de pe coline, de pămînt umed şi verd e a ţa care dădea să iasă, vestind primăvara după o iarnă grea. Plouase cu o noapte înainte şi deşi era la amiază, rouă încă mai stătea pe copaci şi pe tufişuri, dîndu-le o nuanţă irizată în lumina aceea rece a nordului. 64

Ca de obicei, Emma privi în sus, spre casă, în timp ce se îndrepta spre ea împreună cu Paula. Şi din nou o impresipnă profund frumuseţea ei impunătoare, o frumuseţe tipic englezească, căci nicăieri altundeva nu s-ar fi putut înălţa atît de semeţ o asem enea casă, atît de bine armonizată cu peisajul înconjurător. începuturile sale îşi aveau rădăcinile în secolul al şaptesprezecelea; avea o demnitate maiestoasă, izvorîtă din îmbinarea arhitecturii renascentiste cu arhitec­ t u r a iacobină, idestructibilă şi eternă, cu străvechile sale tur­ nuri crenelate şi cu ferestrele sale cu sprosuri de plumb, care licăreau sumbru pe fondul pietrelor cenuşii mîncate de vreme. Dar această grandoare avea în ea o anumită moliciune şi-chiar şi chipurile garguilor ieşite în afară, roase de trecerea secolelor, nu mai erau înfricoşătoare. Nu întîrziară mult pe terasă. Deşi strălucea atît de frumos, soarele nu dădea căldură şi vîntul care sufla peste văi dinspre M area Nordului avea în el o anumită asprime. Cu toate că era o zi minunată, în care se simţea prospeţim ea primăverii, vremea era' înşelătoare. Emma şi Paula urcară repede scara, trecînd pe lîngă gardul viu, tuns cu grijă, care se profila pe fondul peluzelor catifelate ca nişte semeţe sen­ tinele din vremuri demult apuse. înainte de a ajunge la impunătoarea uşă de stejar, aceast 2 ss deschiss hîildc. u p u T u p C SC piatră, cu faţa numai zîmbet. - Vai, doamnă! strigă ea-emoţionată, repezindu-se să strîngă mîna întinsă a Emmei. Am fost atît de îngrijoraţi pentru dumneavoastră! Slavă Domnului că v-aţi făcut bine. Ce bucurie să vă avem iar printre noi! Şi pe dumneavoastră, domnişoară Paula. Se umplu iarăşi toată de zîmbete şi le zori să intre în casă. Intraţi, intraţi, nu mai staţi în frig. - Nu pot să-ţi spun cît de bucuroasă sînt că am venit acasă, spuse Emma, în timp ce intrară în casă. Tu ce mai faci, Hilda? - Foarte bine,doamnă. Eram doar îngrijată pentru dumneavoastră. Toţi am fost îngrijaţi. Aici toate merg binişor. Sînt pregătită să primesc toată familia. Aduce Smithers bagajele, doamnă? Dacă dumneavoastră credeţi că are nevoie de ajutor, pot să-l trimit pe Joe jos, la maşină. De emoţie, vorbele i se rostogoleau una după alta din gură. 65

- Nu; mulţumesc, Hilda. Sînt sigură că Smithers se descurcă singur, răspunse Emma. Păşi în mijlocul măreţului hol de piatră de la intrare şi privi în ju r, zîmbind încîntată în sinea ei. Privirea i se opri asupra frumoaselor mobile din stejar vechi, asupra tapiseriilor care acopereau pereţii, asupra imensului vas de alamă plin cu narcise şi asupra mîţişorilor de pe masa din sufragerie. - Casa arată bine, Hilda, spuse ea cu un zîmbet cald. Ai făcut, ca întotdeauna, o treabă bună. Hilda radia.. - Am cafea pregătită, doamnă, sau pot să fac un ceai. Dar poate doriţi un sherry înainte de masă, se oferi ea. Vi l-am adus pe cel preferat de dumneavoastră în salonul de sus. - Bună idee, Hilda. Ne ducem sus. Luăm masa pe la unu. E bine aşa? întrebă Emma, după ce pusese deja piciorul pe prima treaptă. - Desigur, doamnă. Se întoarse repede la treburile e.i în bucătărie, fredonînd încetişor. Paula o urmă pe Emma pe scara abruptă, minunîndu-se încă o dată de vitalitatea bunicii ei. - Vin şi eu imediat, bunico, spuse Paula, în timp ce p a r­ curgeau culoarul ce ducea spre dormitoare şi spre salonul de la etaj. Aş vrea să mă spăl puţin înainte de masă. Emma dădu din cap. - Şi eu, scumpo. Ne vedem în curînd. Intră în camera ei, iar Paula merse mai departe pe culoar pînă la camera ei. Mai tîrziu, după ce îşi schimbă taiorul de călătorie cu o rochie uşoară de lînă şi îşi aranja faţa şi părul, Emma trecu dincolo, în salonul alăturat dormitorului. Aceasta era: camera- ei preferată la Pennistone Royal. în cămin ardea un foc zdravăn; Hilda aprinsese cîteva din veiozele cu abajur din mătase şi camera era scăldată într-o lumină blîndă. Privirea rapidă pe care o aruncă Emma ducîndu-se spre cămin ca să se încălzească; după cunirîi era obiceiul, aprobă ceea ce văzu. Salonul de la etaj al acestei case străvechi se distingea printr-o frumuseţe caldă, prin rafinament şi bun gust. Era discret şi lipsit de pretenţii, dar această simplitate era înşelătoare pentru orice persoană care. n-avea un ochi ex­ perimentat. Era un gen de discreţie ce nu se poate realiza 66

decît cheltuind mari sume de bani şi achiziţionînd, cu multă răbdare şi pricepere, cu adevărat cele mai bune mobile şi podoabe. Podeaua lustruită, închisă la culoare, strălucea în jurul rafinatului covor de Savonnerie care-şi etala culorile şterse, pastelate, în mijlocul camerei. Galbenul cel mai pal înnobila pereţii, dînd întregii camere un aspect însorit şi aerisit. Pretutindeni, obiecte lucitoare din argint şi cristal străluceau puternic, în contrast cu patina molatecă a distin­ selor mese, console şi vitrine georgiene şi a masivului şi_ elegantului birou. în faţa căminului, despărţite de o măsură de servit, erau două canapele lungi, învăluitoare şi comode ca nişte paturi cu saltele groase de puf. Erau acoperite cu un creton roman-, tic presă rat cu flori clar desenate şi viu colorate, în roz, gal-, ben, albastru şi roşu, îm pletite printre vrejuri verzi de viţă care se tîrau pe un fond alb. Pe toate măsuţele extensibile şi pe micile console se aflau boluri din porţelan fin şi vaze pline cu zambile proaspete de primăvară, cu narcise albe şi galbene, cu lalele şi cu mimoze importate. Se deschiseseră la căldura focului, îmbălsămînd aerul cu diversele lo r miresme. O vitrină C hippendale, deosebit de frumoasă şi elegantă, era plină cu p o rţelanuri Rose Medallion, iar m ăsuţele de la perete aveau pe ele veioze nepreţuite din cristal şi din jad sculptat, cu abajururi crem din cea mai fină mătase. în faţa uneia dintre ferestrele înalte, pe o comodă, se afla o selecţie din ultimele cărţi publicate, iar în spatele uneia din canapele era o masă de bibliotecă pe care se aflau teancuri înalte cu toate ziarele şi revistele curente. Căminul din stejar înălbir, în apropierea căruia stătea Emma studiind încăperea, era sculptat cu multă artă şi pe-el erau aşezate sfeşnice de argint frumoase şi vechi, cu luminări albe, iar în mijloc se afla un ceas în formă de caleaşcă, din secolul al şaptesprezecelea. Peretele de deasupra căminului era dominat de un peisaj de Turner. Pic­ tat în tonuri de verde estompat şi de albastru clar, decorul său bucolic, deosebit de plastic şi de sugestiv pentru Emma, niciodată nu încetase să-i trezească în suflet un dor nostal­ gic, aşa cum i-1 trezi şi acum, cînd se întoarse să-l admire. Portretele unui tînăr nobil şi al soţiei sale pictate de Reynolds flancau vitrina Chippendale, iar pe peretele din 67

spatele biroului era grupată o colecţie de miniaturi lucrate cu fineţe. Peste tot se vedea ochiul infailibil al Emmei pentru form e şi culori-şi arta ei de a plasa şi de a aranja mobilele. Şi totuşi nu era o cameră excesiv de feminină, fiind lipsită de m ărunţişuri inutile şi de obiecte îngrămădite. E r a un salon elegant şi graţios în care şi un bărbat se p htea simţi la largul lui, înconjurat de confort şi de acea frum useţe delicat distribuită. „Cînd simţi că şi-a încălzit tot corpul, Emma se duse spre consola pe care se afla o tavă cu băuturi şi pahare de cristal. Turnă sherry în două pahare şi le duse înapoi în faţa căminului. A şteptînd-o pe Paula, răsfoi ziarele de dimineaţă. Propriul ei ziar, „Yorkshire Morning G azette“, arătă mult măi bine de cînd îl adusese pe Jim Fairley ca director. Făcuse o mulţime de schimbări care îm bunătăţiseră ziarul, Refăcuse formatul, iar paginaţia părea mai inţeligentă şi mai modernă, ca lă ziarul ei de seară,- „Yorkshire Evening Standard“, care se afla tot sub direcţia lui Jim. Profiturile scoase din publicitate crescuseră, ca şi tirajul ambelor ziare. Făcuse o treabă excelentă şi Emma era mai mult decît mulţumită. Jim Fair­ ley... Paula... Nu se mai putea gîndi-la el fără să se gîndească şi la Paula. în mintea Emmei, fata se afla în mod fatal în umbra lui. Oftă. Uşa se deschise şi Emma se trezi din cugetările ei. Se uită cu drag la Paula, în timp ce ea traversă camera. - Am un sherry pentru tine, draga mea, spuse ea, arătînd spre masă. Paula zîmbea veselă, după ce, stînd puţin singură în camera ei, se hotărîse să fie, în acest' week-end, aşa cum era ea din fire, cît se poate de fermecătoare cu toate rudele ei dezagreabile. E ra singurul lucru pe care-1 putea face şi în condiţiile de faţă, bunica e i avea nevoie der cît mai, mult sprijin, înconjurată cum era de toate lipitorile alea, cum le spunea Paula, deşi spunea asta mai mult în sinea ei sau verilor ei, Alexander şi Emiîy, care îi îm părtăşeau părerile. - M -am gîndit să mă duc să-călăresc după-am iază,,dacă nu ai nimic împotrivă, bunico, spuse ea, venind spre Emma, lîngă foc. E o zi tare frumoasă, deşi e frig. ; Emma dădu din cap, îricîntată. Voia să fie singură după

dejun şi şe gîndise chiar să născocească o treabă la Leeds pentru Paula ca s-o expedieze de acasă. Acum nu mai era nevoie. - Da, foarte bine faci, iubito. O să-ţi facă bine. Dar îmbracă-te gros. N-am de gînd să mă agit prea mult. Trebuie să mă gîndesc cum să aranjez toată familia mîine seară la masă şi pe urmă o să mă odihnesc. - Cînd sosesc ceilalţi? întrebă Paula, vorbind dinadins pe un ton lejer şi degajat. - Unii din ei vor veni probabil astă-seară. Ceilalţi mîine. Tonul Emmei era la fel de blînd ca al Paulei, căci simţise cît de neplăcut va fi week-end-ul pentru ea şi nu voia s-o facă şi mai nefericită decît era deja. - O să fie casa plină, bunico. Nu ne-am mai adunat aici de ani de zile. - Asta-i adevărat. - M ătuşa Elizabeth îl aduce şi pe soţul ei? - Dar are unul în acest moment? întrebă Emma, nu lipsită de răutate. - Ah, eşti groaznică, bunico! Paula rîse. Ştii foarte bine că are. Contele italian, Gianni. - Ei, na! E conte cum sînt eu papa, îi replică Emma dispreţuitoare. Seamănă mai degrabă cu un chelner italian, după p ărerea mea. Sorbi din shcrry. Ochii ei verzi sticliră pe deasupra paharului. - Bunico, dar e foarte drăguţ! Mult prea drăguţ, ca să-i ţină piept măttişii Elizabeth. - Ai dreptate. Ăsta a rezistat mai mult decît ceilalţi, dacă stai să te gîndeşti. Mă şi miră că ea nu i-a făcut încă nici o porcărie pînă acum. Nu crezi că ar fi timpul? Paula rîse din nou. - Ştiu eu? Cine poate să ştie cu ea? Oricum, poate că această căsnicie va merge mai bine decît ultima. - Şi decît toate celelalte dinainte, comentă Emma sec. Paula se amuza. - Şi dum neata ai avut mai mulţi soţi, bunico. - Nu atît de mulţi ca Elizabeth şi, în plus, eu n-am divorţat de ei unul după celălalt. Şi nici' nu mi-am luat bărbaţi din ce în ce mai tineri, pe măsură ce am îmbătrînit, sublinie Emma. D ar avu drăgălăşenia să rîdă. Biata 69

Elizabeth! Are o atitudine atît de idealistă faţă de dragoste şi de căsătorie! E la fel de romantică şi acum ca la şaisprezece ani. Ar fi timpul să se liniştească. - Şi să se maturizeze, bunico. In orice caz, cred că o să-i aducă şi pe Gianni şi pe gemeni cu ea. Emily a fost săptămîna trecută la magazinul din Bradford, aşa că probabil că va sosi astă-seară cu maşina. - Da, aşa va face. Am vorbit ieri cu ea şi... Hilda bătu la uşă şi dădu buzna în cameră. - Masa e gata, doamnă, anunţă ea şi adăugă cu mîndrie: Bucătarul a pregătit toate mîncărurile dumneavoastră preferate, doamnă. Emma zîmbi. - Coborîm îndată, Hilda. Ţinea la menajera ei, care o slujea de treizeci de ani şi cu care. nu schimbase în toată această perioadă nici o vorbă urîtă. Aproape toată viaţa Hildei fusese închinată casei din Pennistone Royal, pe care o îngrijise discret şi cu multă eficienţă, cu mîndrie şi dragoste. - Ce spuneai, bunico, despre Emily? întrebă Paula, în timp ce ieşiră din cameră după Hilda. - A, da, am vorbit ieri cu ea şi a spus că va ajunge cu maşina la ora cinci şi că probabil va veni şi Alexander cu ea. Dacă nu, el va veni mai tîrziu cu maşina. Plilda le aştepta în hol, lîngă uşa de la sufragerie. O ţinu deschisă ca să treacă ele şi le urmă în încăpere. - Bucătarul a p reparat supă de legume p roaspete, cum vă place dumneavoastră şi o plătică prăjită minunată. Se agită pe lîngă bufet ca să le servească, adăugînd: şi cartofi prăjiţi. Ştiu că aţi zis că nu mai vreţi să mîncaţi prăjeală fiindcă ţineţi regim, dar o singură dată n-o să vă facă rău, doamnă, spuse ea, turnînd supa cu polonicul în castroanele Royal Worcester. - D acă spui tu, aşa o fi, Hilda. Emma rîse şi îi făcu cu ochiul Paulei, pe care o şocă atît de tare această neaşteptată mişcare facială din partea bunicii ei, încît era cît pe-aci să scape paharul pe care-1 ţinea în mînă. După-amiază, în timp ce Paula se duse să călărească pe dealuri, Emma stătu sus în salonul unde lucra întotdeauna şi parcurse toate documentele juridice, pregătite de avocaţi înainte ca ea să se fi îmbolnăvit. îşi petrecu cîtva timp

70

studiindu-le şi chibzuind asupra lor şi după- ce termină, îl sună pe Henry Rossiter la Londra. Se descotorosi repede de cordialităţile preliminare, ca de obicei, şi spuse vioaie: - Henry, cum stăm în acest moment cu lichidarea acelor bunuri personale ale mele? - Am în faţa mea toate hîrtiile, Emma. Tocmai mă uitam prin ele, răspunse el, dregîndu-şi glasul. Emmei i se păru că glasul lui suna deodată şovăielnic şi obosit. Scumpul şi vechiul meu prieten'îmbătrîneşte, se gîndi ea cu tristeţe. O să-mi lipsească după ce se va retrage. Cît despre ea, ea n-avea de gînd să se retragă. Ea o să moară aşezată la biroul ei, cu spatele drept. - A, da. Uite, acum Ie am pe toate, Emma. S-a vîndut totul şi am căpătat p reţu ri foarte bune. Chiar excelente. Am realizat ceva mai puţin de nouă milioane de lire. Nu-i rău, nu? - E splendid, Henry! Unde sînt banii? - Păi, chiar aici, în bancă. Dar unde credeai, draga mea? Părea şocat, chiar un pic jignit şi Emma zîmbi în sinea ei. - Ştiu, Henry, că sînt în bancă, dar în ce cont sînt depuşi? întrebă ea răbdătoare. - I-am plasat în contul tău personal de afaceri, E.H. In ­ corporated. - Te rog, Henry, să-i transferi chiar azi în contul meu curent. In contul meu curent personal. Pentru Emma era limpede că Henry era surprins. Cîteva secunde se lăsă tăcerea şi Emma îi auzi doar respiraţia. Cînd îşi recăpătă, în cele din urmă, glasul, spuse: - Emma, dar e ridicol! Nimeni nu-şi depune aproape nouă milioane de lire într-un cont personal curent. Ai oricum în acel cont circa două sute de mii de lire. Ascultă, ştiu că ai spus că ai nevoie de aproximativ şase milioane de lire pentru un proiect personal, dar restul banilor care rămîn din vînzări îţi pot aduce profit. - Nu vreau să-mi aducă nici un profit, Henry. Ii vreau în contul meu curent. Rîse şi nu rezistă tentaţiei de a-1 tachina un pic. Poate că vreau să fac nişte cumpărături, Henry. - Cumpărături! se miră el. Hai, zău, Emma! Nici chiar tu nu poţi cheltui atîţia bani pe cumpărături! E lucrul cel mai 71

ridicol pe care te-am auzit spunîndu-1 de atîţia ani de cînd te cunosc. Era furios. - Ba pot precis să cheltuiesc atîţia bani pe cumpărături, Henry, dar depinde, desigur, de ce anume vreau să cumpăr, spuse Emma tăios, gîndindu-se în sinea ei că acel minunat simţ al umorului, care-1 caracteriza pe Henry, parcă se topea întotdeauna în văzduh cînd era vorba de bani. Te rog, Henry, Să nu mai discutăm. Extrage onorariul băncii pentru mij­ locirea vînzărilor şi toate taxele care trebuie plătite şi depune restul în contul meu curent. EI oftă exasperat. - Foarte bine, sper că ştii ce faci. La urma urmelor, sînt banii tăi, Emma. Cred şi eu că sînt ai mei, se gîndi Emma. Alcătui un plan de amplasare a familiei la masa de sîmbătă seara şi pregăti un proiect de menu pentru Hilda. Apoi, după ce îşi încuie în servietă documentele juridice, se duse în dormitor să se odihnească. Va fi un week-'end extrem de dificil, era absolut sigură de asta. Şi totuşi, nu simţea nici un fel de temeri şi nici cea mai vagă urmă de nelinişte, ci doar p detaşare rece şi o aversiune firească, imaginîndu-şi scenele care vor izbucni precis după masa de familie de sîmbătă seara. Avea oroare de scene} îi repugnau şi o iritau în acelaşi timp, prin inerenta lor violenţă şi inutilitate şi încerca să le evite cu orice preţ, îndeosebi scenele cu copiii ei. în ciuda asigurărilor pe care i le dăduse Paulei, ştia că în mod ine­ vitabil se vor produce cîteva altercaţii în urm ătoarele zile. A cceptă resem nată această realitate şi se pregăti să fie tare. Se îndoia că vreunul din copiii ei, în afară de Daisy, căpătase între timp destulă forţă lăuntrică care să-l ajute să suporte cu o oarecare demnitate o criză survenită brusc. Dacă o căpătaseră, va fi pentru ea o surpriză, dar va saluta această evoluţie, pentru că ea ar putea totuşi să îndulcească puţin neplăcerea momentului. în acelaşi timp, nu trebuia să facă nici un pronostic în legătură cu prima lor reacţie la vestea pe care le-o va da. Emma îi înţelegea pe toţi îndeajuns.de bine ca să poată prevedea şi evalua reacţiile lor. Cu excepţia lui Daisy, care nu era implicată, fiecare din ei va fi, pe rînd, şocat şi furios, 72

la aflarea veştii pe care le-o va împărtăşi. îşi dădea seama că va da o lovitură rapidă şi cumplită, care le va afecta tuturor viaţa. Dar nu simţea nici un fel de nelinişte sau de milă, pentru că va fi o lovitură dată cu sabia pe care ei o forţaseră s-o ridice şi s-o mînuiască pentru a se apăra, prin propria lor neghiobie, prin egoismul şi avariţia lor. Nici n-avea vreun sentim ent de vinovăţie p entru n e n um ăratele planuri de viitor pe care le făcuse. Şi, în mod cert, nu sim ţea nici un dram de compasiune p entru cei care vor fi cel mai rău afectaţi. Sim ţea doar în străfu n d u rile fiinţei ei o triste ţe sfîşietoare, care o apăsa de p arcă pieptul îi era strîns, într-un cerc de oţel. E ra tris te ţe a izvorîtă din durerea şi dezam ăgirea p ro d u să de copiii ei şi de o spaimă care o îngheţa, ştiind că ei uneltiseră cu sînge rece împotriva ei. Em ma în cetase cu ani în urmă să mai aştepte dragoste din p a rte a lor şi nu mai căuta să obţină acordul lor, dar, în ciuda acestui fapt, nu-şi închipuise niciodată că va avea motive .să se îndoiască vreodată de loialitatea lor. Im plicaţiile c atastrofale ale intrigilor lor o loviseră la început ca un trăsnet, dar rea c ţia iniţială fusese repede înlocuită de o furie paralizantă şi, în cele din urmă, simţise p u r şi simplu d isp re ţ. Zîmbi sumbru, reflectînd asupra d u p lic ită ţii lor, o duplicitate alîi de prost c oncepută şi de lipsită de p ric e p e re şi de imaginaţie, încît aflase d,e ea chiar de la debutul ei. Ar fi putut să aibă măcar o doză de respect pentru ei dacă ar fi fost mai puţin transparenţi şi ceva mai abili în uneltirile lor. Emma avusese întotdeauna capacitatea de a se da înapoi ca să admire un adversar puternic şi viclean, oricîtă pică ar fi ascuns această admiraţie. D ar în privinţa copiilor ei, era îngrozită de lipsa lor de ju decată şi de naivitatea lor, care le precipitaseră acţiunile nechibzuite şi fatale şi care se pare că-i făcuseră s-o subestimeze. Se încruntă şi îi alungă din gîndurile ei pe membrii disidenţi ai familiei, concentrîndu-se cu toată dragostea asupra lui Daisy, a Paulei şi a tuturor celorlalţi nepoţi. Trep­ tat, calmul se restabili şi o cuprinse somnul, un somn adînc, netulburat. Ceaiul de după-amiază era de ani de zile un ritual la Pen73

nistone Royal. Era un ritual careţi făcea plăcere Emmei, dar chiar dacă nu i-ar fi făcut, Hilda n-ar fi îngăduit să fie aban­ donat. „Peste cadavrul meu, doamnă!“, strigase ea în urmă cu cîţiva ani, cînd Emma sugerase să se renunţe la el. Emma dăduse din umeri şi rîsese neputincioasă. Hilda era de prin părţile locului şi venise să lucreze la Emma imediat după ce ea cumpărase şi restaurase casa de la Pennistone Royal, fiind mai degrabă un membru al familiei decît o slujnică plătită. îi era devotată Emmei, pe care o zugrăvea oricui stătea s-o as­ culte drept „o femeie simplă şi bună, fără gărgăuni în cap“, adăugind înţepată, cum era de obicei, „şi o adevărată doamnă, chiar dacă a pornit de unde a pornit. E mai doamnă decît multe care s-au născut doamne, vă spun eu!“ Emma ajun­ sese deja o legendă în ţinut, nu numai datorită puterii şi averii ei, dar şi datorită numeroaselor acte de binefacere pe care le făcuse, liniştit, fără vîlvă şi fără a dori să pescuiască laude, aşa cum le făcea pe toate. Dar ori de cîte ori avea ocazia, Hilda enumera iarăşi cu mîndrie toate faptele bune ale Emmei, ca pe o litanie, neuitînd să menţioneze qă doamna ei îl băgase la universitate pe propriul ei fiu, Peter şi crease o serie de burse pentru copiii dotaţi din Pennistone şi Fairley. „Ca să nu mai vorbim de'Fundaţie“, continua ea, pufnind din nas, arcuindu-şi gîtul şi îngustîndu-şi viclean ochii. „Fundaţia, ce să mai zic, împarte a.tîta bănet, că nici nu mă mai obosesc să pomenesc cît. Milioane! Da, da; milioane. Emma H arţe nu e niciodată mînă strînsă, ăsta-i adevărul. Ceea ce nu se poate spune despre unii dintre bogătaşii de pe-aici. Ăştia n-ar face lumină pentru un orb într-o noapte ploioasă, darămite să se-ndure să dea un bănuţ unui om nevoiaş.“ Şi cînd nu o ridica în slăvi pe Emma, proclama virtuţile Paulei, pe care o crescuse şi pe care o iubea ca pe o fiică. Deci, fix la ora patru, Hilda intră în salon clătinîndii-se sub greutatea unei imense tăvi de argint pentru servit ceaiul, împodobită cu un frumos serviciu georgian de ceai, cu un model sofisticat şi dintr-un porţelan atît de fin, încît ţinut în lumină, era transparent. Imediat după ea apăru una din cele două tinere slujnice care veneau zilnic să facă treabă în casă şi care ducea o altă tavă gargantuelică, încărcată cu mîncăruri preparate cu multă trudă de bucătăreasă. - Pune-o o clipă pe birou, Brenda, îi dădu Hilda 74

indicaţii, şi adu una din măsuţele de acolo aici, lîngă cămin, ca să pui tava pe ea. Ea îşi aşeză tava pg masa pentru servit şi, bufnind şi pufăind de atîta efort, se opri să-şi tragă răsuflarea, făcîndu-i semn Brendei unde să plaseze cea de a doua măsuţă c a s ă fie la îndemînă. Cele două fem ei'aranjară cu grijă tăvile în faţa căminului, apoi Brenda se strecură afară din încăpere, lăsînd-o pe Hilda să facă ultimele ajustări. Aruncă o privire critică asupra operei bucătăresei, după care pe faţa ei rumenă şi durdulie înflori încet un zîmbet de satisfacţie. Erau acolo cornuri fierbinţi cu unt, felii de pîine cu unt, gem de căpşuni făcut în casă, iaurt, sandviciuri subţiri ca nişte biscuiţi, cu castraveţi, roşii şi somon afumat, biscuiţi dulci şi 6 prăjitură cu fructe, ornată pe deasupra cu migdale. Era un adevărat ceai de Yorkshire, ca pe vremuri. Hilda împături cu grijă şerveţele din batist fin, puse cîte unul pe fiecare far­ furie, împreună cu un mic cuţit şi o furculiţă de argint cu minerul încrustat cu perle, băgă cîţiva buşteni pe foc, înfoie pernele, apoi aruncă o privire în jur. D upă ce se asigură că totul era pe gustul ei,' bătu la. uşa dormitorului Emmei. - Sînteţi trează, doamnă ? - Da, Hilda, intră, strigă Emma. Hilda descliise*uşa, iscodind zîmbitoare. - E gata ceaiul! anunţă ea. Şi domnişoara Paula s-a întors de la călărit. A zis să vă spun că vine în cîteva minute. S-a dus să-şi schimbe costumul de călărie. , - îţi mulţumesc, Hilda. Vin îndată. - Sunaţi dacă vă trebuie ceva, doamnă, adăugă Hilda, apoi se duse la bucătărie să bea şi ea un ceai şi să-i spună cîteva cuvinte de laudă bucătăresei. •> Puţin mai tîrziu cînd intră, Paula rămase în uşă, ţinîridu-şi răsuflarea, brusc impresionată de frumuseţea salonului. Era linişte şi pace, de parcă timpul îl uitase. Singurul sunet care se auzea era trosnetul buştenilor care ardeau în uriaşa vatră a căminului. Razele soarelui se cerneau prin ferestrele înalte, plumbuite, aurii în amurg, scăldînd mobila şi tablourile într-o lumină discretă, iar aerul, încărcat de p a r­ fumul zambilelor şi al florilor de primăvară-, plutea în jurul ei; învăluind-o în mireasma lui îmbătătoare. încăperea aceasta veche şi grandioasă avea ceva emoţionant. în ea se 75

trezeau amintiri nostalgice, gata să se destrame. Păşi uşor pe podea, alunecînd parcă, aproape temîndu-se să se mişte în liniştea aceea, ca nu cumva foşnetul rochiei să nu tulbure şi să. distrugă acea pace blîndă. Se cufundă într-una din canapele şi îşi lăsă privirea să rătăcească prin cameră. Aici era uşor să uiţi că exista lumea dinafară, o lume plină de suferinţă, de urîciune şi disperare. Gîndurile ei pluteau uşor, la marginea memoriei: îşi aminti de copilăria trăită în această casă străveche, de vremurile fericite pe care le petrecuse aici cu părinţii, cu verii şi tinerii ei prieteni. Şi bunica. întotdeauna bunica. Bunica ei nu era niciodată departe, întotdeauna era acolo ca să-i şteargă lacrimile, să rîdă de poznele, ei copilăreşti, să-i admire micile realizări, s-o certe, s-o răsfeţe şi s-o iubească. Bunica făcuse din ea ceea ce era azi. Bunica îi spusese că e deşteaptă, frumoasă şi deosebită de toţi ceilalţi. Unică, spusese ea. Bunica îi dăduse siguranţă lăuntrică, încredere şi putere, ea o învăţase să înfrunte adevărul fără teamă, plină de curaj.... N-o auzi pe Emma intrînd, atît de uşor îi era pasul. Şi Emma se opri să admire, dar atenţia ei era concentrată asupra Paulei. Ce minunat arată, se gîndi-Emma, e ca un p e r ­ sonaj dintr-un tablou vechi, inaccesibilă şi melancolică, fecioara cu unicornul. - Ai sosit, iubito! exclamă Emma. A răţi frumoasă şi proaspătă după ce ai călărit. Paula îşi ridică repede privirea, speriată pe moment. - Ah, bunico, m-ai speriat! Eram cu gîndurile departe. Aşezîndu-se în faţa Paulei, Emma se concentră asupra tăvii de ceai. - Dumnezeule, uite ce de mîncare e aici. Hilda exagerează, bombăni.ea, clătinînd din cap, uşor exasperată. Cum o să putem mînca atît? Peste cîteva ore cinăm. Paula izbucni în rîs. - Ştiu. Poate s-a gîndit că trebuie să te refaci. Ştii cît de mult îţi poartă de grijă. Azi s-a dus şi în oraş. Aşa făcea ea ceaiul pentru copii cînd eram mică. - Nu mi-e foame deloc, şopti Emmaj şi se va simţi jignită dacă nu mîncăm nimic. - Eu sînt m oartă de foame, aşa că nu-ţi face griji, zise Paula, luîndu-şi un sandvici. E ra frig pe deal şi am călărit 76

kilometri întregi. Mi-a făcut o poftă de mîncare nebună. Muşcă din sandvici sub privirea aprobatoare a Emmei. - Mă bucur că te văd şi pe tine. o dată mfneînd. întotdeauna p a rc ă ciuguleşti. Nu mă mir că eşti aşa de slabă... Telefonul de pe biroul Emmei sună. Paula sări de pe canapea. - Nu te deranja, iubito, spuse ea, traversînd camera în fugă. Probabil că e cineva din familie. Ridică receptorul. - Da, H ilda. Vorbesc eu. Alo? Paula la telefon. Vrei să vorbeşti cu bunica? Ascultă puţin, apoi spuse: Bine. Da. E-n regulă. La revedere. Paula se întoarse la locul ei, pe canapea. - E ra mătuşa Elizabeth. Vine mîine dimineaţă şi-i aduce şi pe gemeni... şi,pe soţul ei! - Deci.acum am aflat, remarcă Enima chicotind. Telefonul sună din nou. - Of, Doamne, sper că n-or să sune toţi să ne spună cînd vor sosi. Asta poate dura tot restul zilei, exclamă Emma enervată. Paula traversă iute camera şi ridică receptorul care, ca de obicei, fusese ridicat mai întîi de Hilda. - Emily! Ce faci? strigă ea, auzind glasul verişoarei ei. Erau prietene bune. Da, sigur că se poate. E chiar aici. Paula puse receptorul pe birou şi-i făcu semn Enîmei. E Emily, bunico, vrea să-ţi vorbească. - D upă cum o ştiu eu pe Emily, va fi probabil o conversaţie foarte încîlcită, spuse Emma zîmbind, apoi îşi luă ceaşa de ceai şi o duse cu ea la,birou. După ce se aşeză, luă receptorul în mînă şi spuse vioi: Bună, scumpo. Ce mai ... - Sînt bine, bunico, o întrerupse Emily cu glasul ei tînăr,, gîfîind, teribil de zorită ca întotdeauna. Nu pot să vorbesc mult. Mă grăbesc îngrozitor. Voiam doar să-ţi spun că Sar ah vine după-am iază cu avionul de la Londra. O iau de la aeroportul din Yeadon la şase şi jumătate, aşa că vom ajunge precis la masă. A! Alexander a zis să-ţi spun că s-ar putea să întîrzie. Unchiul Kit e foarte sever cu maşinăria aia. L -a pus pe A lexander să verifice din nou toate cifrele. Alexander turbeaZăT Oricum, c re d e 'c ă o s-ajungă la Pennistone pe la 77

'

opt, dacă nu cumva e prea tîrziu. A, Jonathan vine la Leeds cu trenul de la Londra. Dar a spus să nu-1 trimiţi pe Smithers. O să ia un taxi. Toate acestea fuseseră rostite într-un torent constant, neîntrerupt, în maniera tipică a lui Emily, cu care Emma era foarte obişnuită. Se lăsă comod pe speteaza scaunului, cu o licărire amuzată în ochi, ascultînd atentă şi sorbind din cînd în cînd din ceai. Emily era întotdeauna presată de timp, chiar mai mult decît ea şi Emma se gîndea deseori că tînăra ei nepoată, volubilă, şi fluşturatică, parcă vorbea numai cu semne de exclamare. Acum o tachină: - Dragă Emily, pentru o persoană grăbită, aceasta pare a fi o conversaţie foarte lungă. - Bunico, nu fi fea! Nu-s eu de vină că toţi idioţii tăi de nepoţi mă pun pe mine să le transmit mesajele. Of! Mai am unul. Philip va.încerca să vină cu mine; dacă nu reuşeşte, o să vină cu maşina cu Alexander. Bunico dragă... Emily se opri o clipă şi coborî glasul, care deveni brusc blînd şi melodios, plin de farmec. Pot să-ţi cer o favoare? - Desigur, iubito, răspunse Emma, înăbuşindu-şi un zîmbet amuzat, dar afectuos. Cunoştea prea bine acest ton răsfăţat, pe care Emily îl adopta ori de cîte ori voia ceva. - Ai putea să-mi împrumuţi, te rog, una din rochiile tale de seară? Nu mi-am luat cu mine decît cîteva lucruri cînd am venit săptăm îna trecută la Bradford. Nu ştiam că o să dai o mare pe tre ce re de familie. N-am cu ce să mă îmbrac. M-am uitat azi prin magazinele de aici, dar totul e de prost gust\ Şi pur şi simplu n-.am timp să mă reped pînă la magazinul din Leeds. Emma izbucni în rîs. - D acă tu consideri că îmbrăcămintea de la magazin este de prost gust, nu ştiu dacă ai să găseşti ceva aici, draga mea, rem arcă ea, întrebîndu-se ce Dumnezeu putea să-i placă din garderoba ei unei zgîtii de numai douăzeci şi unu de ani, frumuşică şi blondă. - Rochia roşie de şifon. Aceea de la Paris! Mi se potriveşte. îmi vin şi pantofii roşii de mătase, continuă_Emily zorită şi agitată. Ştiam că n-o să te superi dacă le probez şi le-am probat săptămîna trecută cînd am fost la Pennistone. îmi şade nemaipomenit, bunico. Te rog, bunico, mi-o 78

împrumuţi? O să am grijă. - Uitasem de rochia aceea, Emily. Sigur că p oţi s-o porţi, dacă tu doreşti. Nici nu ştiu ce mi-a venit s-'o cumpăr. Poate vrei s-o păstrezi, îi sugeră Emma generoasă. Emma îşi ţinu respiraţia, amuţită de atîta fericire, dar spuse:- Vai, bunico, iubita mea, dar nu se poate! Se lăsă din nou o clipă de tăcere. Dumneata nu mai vrei s-o porţi? - Nu prea, Emily. E prea ţipătoare pentru mine. Ţi-o fac cadou. - Vai, bunico! Dumnezeule! îţi mulţumesc, iubito! Eşti un înger. Bunico... - Da, Emily. Ce mai e? - Crezi că aş fi foarte obraznică dacă te-aş ruga să-mi împrumuţi şi cerceii aceia, vechi ai tăi, cu diam ante? La rochia aceea s-ar cere o mică... aşa... un mic fleac... nu crezi? Emily strigă plină de entuziasm. Cere o bijuterie ca lumea, nu crezi? Emma izbucni în rîs. - Zău, Emily, eşti aşa de caraghioasă! Nu ştiu ce vrei să spui prin cerceii vechi cu diamante. Am eu aşa ceva? - Da. Cerceluşii aceia ca două lacrimi. Nu-i porţi niciodată. Poate ai uitat de ei, se oferi Emily, ridicînd glasul, plină de speranţă. - A, aceia! Da. Poţi să-i porţi. Şi orice altceva mai vrei. Dar, spune-mi, cum mai merg lucrurile la magazinul din Bradford? r îţi mulţumesc, bunico. Pentru cercei, vreau să spun. Lucrurile merg bine aici. Cînd ne vedem, o să-ţi povestesc ce schimbări am mai făcut. Altminteri, e linişte şi mare plictiseală. - Oricum, săptămîna viitoare vii la Leeds, ceea-ce nu-i chiar aşa de rău, sublinie Emma. Şi vorbim diseară despre schimbările făcute de tine. Apropo, nu-i nimic dacă, băieţii întîrzie. Hilda pregăteşte întotdeauna o masă rece vinerea, explică Emma şi continuă: A sunat maică-ta adineauri. Vine mîine cu... - Ah, Doamne, bunico! E ra să uit! o întrerupse Emily. Voiam să te previn despre oeva îngrozitor. Mami s-a certat groaznic cu gemenii! Ceva în legătură cu statuia pe care au 79

făcuţ-o ei pentru tine. Ei insistă s-o aducă, iar mami zice că e de-a dreptul oribilă şi nici nu intră în maşină. Dar nici nu-i de mirare cu atîtea boarfe pe care le cară după ea. In orice caz, s-a iscat mare tărăboi şi gemenii sînt furioşi şi vor să se mute şi să vină să stea cu tine. M-am gîndit că ar trebui să ştii exact ce te, paşte. Emily oftă dramatic. Ce familie! - Mulţumesc că mi-ai spus, spuse Emma, căzînd pe gînduri. Dar hai să nu ne facem astfel de griji acum. Sînt sigură că pînă va sosi Elizabeth aici,, gemenii se vor calma. N-au decît să stea cu mine un timp, dacă doresc. Asta-i tot, Emily? întrebă Emma răbdătoare. - Da. Dumnezeule, trebuie să mă grăbesc! Sînt în mare întîrziere. La revedere. Ne vedem diseară. - La revedere... Emma rămase cu privirea pironită pe telefon, apoi rîse. Emily închisese deja. Se lăsă pe spetează şi clătină din cap, rîzînd în continuare. - Nu mă miră deloc că directorii magazinului tremură cînd îşi face Emily apariţia. E ca un vîrtej. Paula îi zîmbi Emmei, dînd din cap, în semn de confir­ mare. - Ştiu. Dar e teribil'de pricepută în munca ei, bunico. Cred că ar trebui să te gîndeşti s-o trimiţi un timp la magazinul de la Paris. Ar face o treabă nemaipomenită. Emma ridică dintr-o sprinceană, surprinsă. - Dar nu vorbeşte franţuzeşte, spuse ea. Altminteri m-aş gîndi s-.o trimit. - Ba vorbeşte, bunico. Paula se îndreptă de spate. A luat lecţii, explică Paula, tatpnînd, prudentă, terenul. I-ar plăpea să se ducă şi cred că ea ar putea fi soluţia pe care o cauţi. - Bine, o să mă mai gîndesc, remarcă Emma, destul de mulţumită de informaţia dată de Paula. Emily era harnică, ştia asta. Poate că asta era într-adevăr soluţia. Emily, asemeni tuturor celorlalţi nepoţi ai săi, care aveau vîrsta necesară, lucra în cadrul firmelor H arţe şi se dovedise neobosită şi tenace în munca ei. O să chibzuiască mai tîrziu la asta. Acum se întoarse cu gîndul la chestiunile mai ur­ gente. Am făcut planul de distribuire a locurilor la masă, începu Emma şi îşi mai turnă o ceaşcă de ceai. " Paula o privi cu interes. 80

- Da, mi-ai spus că aveai de gînd să faci asta, bunico,. Paula aşteptă să vadă ce urmează. Emma îşi drese glasul. - Cred că i-am plasat bine pe toţi. Am încercat să-i. despart pe cei care nu se înţeleg, deşi, după cum am spus, sînt sigură că toţi se vor comporta cît se poate de bine. Băgă mîna în buzunar şi degetele ei se îudoiră în jurul hîrtiei. încă ezita s-o scoată şi să i-o arate Paulei. - Sper, bunico. E atîta lume şi ştii cît de dificili pot fi unii dintre ei. Rîse sarcastic. Chiar imposibili, nu crezi? - O, da, într-adevăr, răspunse Emma. Se lăsă iarăşi pe spetează canapelei şi o privi ţintă, întrebătoare. - Probabil că toţi şi-au închipuit că în aceste ultime săptămîni am fost pe punctul de a-mi da duhul, nu? Această întrebare neaşteptată o surprinse pe Paula. - Nu ştiu, începu ea, gînditoare. Poate că... Ezită*, apoi se lăsă cuprinsă de exasperare faţă de mătuşile şi unchii ei. Of, sînt aşa nişte lipitori, bunico! exclamă ea furioasă. Nici nu ştiu de ce-ţi mai baţi capul cu ei. Iartă-mă. Ştiu că sînt copiii tăi, dar nu pot să nu mă înfurii de fiecare dată cînd mă gîndesc la ei. - Nu trebuie să-mi ceri scuze, draga mea. Ştiu prea bine cu cine am de-a face. Emma schiţă un zîmbet. Nu mă amăgesc că vin să mă vadă fiindcă-mi poartă de grijă. Au ac­ ceptat invitaţia mea din curiozitate. Vulturii se reped să-mi contempleze leşul. D ar încă n-am murit şi nici n-am de gînd în viitorul apropiat, încheie ea cu o notă triumfătoare în glas. Paula se aplecă r e p e d e în faţă, ţintuind-o pe Emma cu privirea. - Atunci de ce i-ai mai invitat, bunico, dacă ştiai cu cine ai de-a face? întrebă ea răspicat. Emma zîmbi misterios şi privirea ei deveni rece. - Voiam să-i văd pe toţi împreună pentru ultima oară. - Nu vorbi aşa, bunico! Te-ai făcut bine şi de data asta o s-avem grijă de tine ca lumea. Să le'ia naiba de magazine şi de afaceri, strigă Paula înfierbîntată. - Cînd am spus „ultima oară“, am vrut să spun ultima oară cînd îi mai invit aici pentru acest gen de week-end, declară Emma. Am de reglementat o mică afacere de familie şr întrucît sînt şi ei implicaţi, trebuie să fie de faţă. Toţi. La un loc. 81

Gura ei se strînse, alcătuind acea linie fermă atît de cunoscută şi ochii îi sticliră sumbru. Ochii Paulei se întunecară, îngrijoraţi. - Trebuie să-mi prom iţi că n-o să-i laşi să te necăjească, spuse ea, observînd expresia de pe faţa Emmei. Şi n-ar trebui să te preocupe în acest week-end afacerile familiei. E ceva atît de im portant că nu mai suferă amînare? întrebă ea furioasă. - A, nu e ceva atît de vital, spuse Emma cu un ton detaşat, dînd din umeri. D oar cîteva detalii privitoare la fon­ durile trustului. Nu va dura mult şi bineînţeles că n-o să-i las să mă enerveze. O um bră de zîmbet îi flutură pe faţă. De fapt, abia aştept această întrunire. - Eu nu sînt prea încîntată, spuse Paula precaută. Pot să văd planul de amplasare a locurilor? - Desigur, iubito. Em ma îşi schimbă uşor poziţia şi băgă mîna în buzunar. Pipăi hîrtia şi ezită, apoi trăgînd aer în piept, o scoase afară. Poftim. Ii întinse Paulei hîrtia şi aşteptă nerăbdătoare, ţinîndu-se perfect nemişcată, abia mai îndrăznind sa respire. Paula parcurse rep e d e hîrtia cu privirea. Emma o urmărea concentrată. Privirea Paulei se opri. Făcu- ochii mari. Continuă. Reveni la pasajul dinainte. Pe faţa ei se instala o expresie de stupefacţie. - De ce, bunico? De ce? Ridică glasul furioasă şi hîrtia zbură spre podea. Emma tăcea, aşteptînd să se risipească şocul iniţial şi Paula să se liniştească. " - De c e l întrebă Paula sărind în picioare, albă la faţă, cu buzele tremurîn'd. N-ai dreptul să-l inviţi pe Jim Fairley mîine seară! Nu face parte din familie. Nu vreau să vină aici! N-am chef să vină aici! Nu vreau! Nu vreau! Cum de-aiputut, bunico? Fugi la fereastră şi Emma îşi dădu seama că se lupta să se stăpînească. Umerii ei firavi se încovoiară, îşi lipi fruntea de geam, şi om oplaţii ei înguşti şi ascuţiţi îi ieşiră prin rochia de mătase. Pe Emma o durea sufletul de atîta dragoste pentru ea şi simţi atît de profund suferinţa ei, de parcă ar fi fost a ei, proprie. - Hai, vino şi şezi aici. Vreau să stau de vorbă cu tine, 82

iubito, spuse Emma cu blîndeţe. Paula se răsuci repede şi ochii ei erau acum atît de întunecaţi, încît păreau bleumarin. - Nu vreau să discut cu dumneata, bunico. In orice caz, nu despre Jim Fairley. Stătea demnă la fereastră, sfidătoare, plină de reproşuri, furioasă. Tremura, încleştîndu-şi şi descleştîndu-şi, agitată, mîinile. Cum de-a putut bunica ei să procedeze atît de necugetat? E ra un lucru crud şi necinstit să-l invite pe Jim Fairley la masă; n-o crezuse niciodată pe bunica ei în stare de aşa ceva. îi întoarse spatele E-mmei şi îşi lipi din nou capul de geam, privind afară vîrfurile verzi ale copacilor, fără să le; vadă, stăpînindu-şi lacrimile care stăteau gata să ţîşnească. E-mmei i se p ă ru deodată că e sfîşietor de tînără, de vulnerabilă şi d e lovită. E singurul lucru de p reţ pe care-1 îndrăgesc, se gîndi Emma, strîngîndu-i-se inima de atîta dragoste. D intre toji nepoţii mei, pe ea o iubesc cel mai mult. A m eritat să trăiesc viaţa grea şi îngrozitoare pe care am trăit-o, numai pentru bucuria de a o avea p e ea. Fata aceasta. Fata aceasta puternică, neînfricată, curajoasă, devotată, care e în stare să p u n ă dorinţele mele înaintea fericirii ei. - Vino aici, iubito. Am să-ţi spun ceva. Paula o fixă pe Emma cu o privire goală, de parcă era într-o stare de şoc. S e în to a rse în silă la cămin, mişcîndu-se ea o somnambulă, cu faţa lipsită de orice expresie. încă mai fierbea de furie, dar nu mai tremura. Ochii ei erau posomoriţi şi întunecaţi, ca două pietre dure de lapis lazuli, pe faţa ca de cenuşă. Se aşeză, dreaptă de spate şi ţeapănă, pe canapea. Avea în ea un fel de împotrivire, de revoltă, care o înspăimînta pe Emma şi ştia că trebuie să-i explice repede, pentru ca privirea aceea să dispară definitiv de pe faţa nepoatei ei. Emma alesese o cale ocolită de a o anunţa pe Paula că îl invitase pe Jim Fairley la masă, pentru că nu se credea în stare s-o facă prin viu grai. Dar acum trebuia să vorbească. Să explice.- Să pună capăt groaznicei suferinţe a fetei. - Paula, l-am invitat mîine pe Jim Fairley pentru că este indirect implicat în acele afaceri ale familiei de care ţi-am 83

pomenit mai devreme. Tăcu o clipă, inspiră adînc, apoi continuă mai ferm, privind-o pe Paula cu atenţie. D ar acesta nu e singurul motiv. L-am invitat şi pentru tine. Şi aş putea adăuga că a acceptat cu multă bucurie. Paula încremenise, nu-i venea să creadă. O roşeaţă intensă i se ridică dinspre gît, colorîndu-i puternic faţa, iar buzele începură din nou ,%ă-i tremure. ' - Nu înţeleg... l-ai invitat pentru mine... E ra tulburată şi fîstîcită. In agitaţia ei, părul i se desprinsese, nu se ştie cum, din agrafe şi îl dădu la o parte de pe faţă, enervată. Clătină din cap, uluită. - Ce tot spui, bunico? întotdeauna ai urît familia Fairley. Nu pricep. Emma se ridică brusc în picioare şi veni să se aşeze pe canapea. Luă unu din mîinile frumos modelate ale Paulei în mîinile ei mici şi ferme. O privi fix pe Paula şi inima i se strînse cînd se uită în ochii ei, două grote imense, pe chipul palid, cuprins de suferinţă. Emma atinse chipul acela ca de ceară, zîmbi cu b îîndeţe şi rosti într-o şoaptă răguşită: - Sînt o femeie bătrînă, Paula. O femeie bătrînă şi dură, care s-a luptat centimetru cu centimetru ca să cîştige tot ce are acum. Sînt puternică, da, dar şi istovită. Poate că am fost aspră. D ar am dobîndit o oarecare înţelepciune în bătălia mea cu viaţa, în lupta mea de a supravieţui şi zilele trecute m-am întrebat ce rost a re n ă mîndria prostească a unei femei bătrîne şi aspre să stea în calea singurei fiinţe pe care o iubeşte mai mult decît orice pe lumea asta. Mi-am dat seamă brusc că am fost egoistă şi neroadă să-mi las acum raţiunea întunecată de nişte incidente care s-au petrecut în urmă cu şaizeci de ani. - Tot nu înţeleg, murnfură Paula, cu o privire buimăcită.. - încerc să-ţi spun că nu mai am nimic împotrivă să te vezi cu Jim Fairley. Am avut ieri o lungă conversaţie Cu el, din care am dedus că încă mai aré aceleaşi sentimente faţă de tine. Că a avut întotdeauna intenţii foarte serioase. Azi dupâ-ămiază i-am spus că dacă doreşte să se însoare cu tine, îi acord, nu numai permisiunea, dar şi binecuvîntarea mea. Vă binecuvîntez pe amîndoi, cu toată dragostea. . Paulei îi pierise graiul.’ Mintea ei refuza să recepţioneze vorbele bunicii ei. Luni dé zi'le.sé abţinuse să sé gîridească la 84

Jim şi acceptase în cele din urmă că nu se putea ca ei doi să aibă vreun viitor. Fusese severă cu ea însăşi, înlăturînd fără milă orice emoţie, orice sentiment, consumîndu-şi în muncă toată energia, ca să-şi uite jalnica suferinţă. Prin perdeaua de lacrimi văzu chipul Emmei, acel chip pe care-1 văzuse şi îl iubise toată viaţa. Avea încredere în acel chip. Emma zîmbea drăgăstos, aşteptând, şi în ochii ei se citea înţelepciune, înţelegere şi dragoste. Lacrimile se prelingeau în tăcere pe obrajii Paulei şi ea clătină din cap. - Nu pot să cred că te-ai răzgîndit, spuse ea, sufocată de emoţie. - M-am răzgîndit. Aceste două cuvinte simple, rostite cu fermitate şi con­ vingere, pătrunseră în sfârşit în mintea ei îndurerată, în inima ei zdrobită. începu să plîngă în hohote, de i se zguduia tot corpul, şi îşi descărcă aşa emoţiile închise în ea şi înăbuşite de luni de zile. Se trase orbeşte spre Emmaj lipindu-se de ea şi Emma o legănă în braţe ca pe un copil, mîngîind-o pe păr şi murmurînd încetişor, aşa cum făcea cînd Paula era mică: - Gata, nu-i nimic. Linişteşte-te, scumpo. Totul e bine. îţi promit că va fi bine. încet, încet, hohotele de plîns se potoliră şi Paula îşi ridică ochii spre Emma, cu un zîmbet sfios pe faţă. Em ma îi şterse lacrimile cu mîna, o privi fix şi-i spuse: - Cît timp trăiesc, nu vreau să te mai văd niciodată nefericită. Am avut amîndouă p arte de destulă nefericire. - Nu ştiu ce să spun. Am amuţit. Nu-mi vine să cred, răspunse Paula liniştită. Jim. Jiml Emma dădu din cap. - Ştiu ce simţi, spuse ea şi ochii ei osteniţi se luminară. Ce-ar fi să-mi faci un serviciu? Du-te şi sună-1 pe Jim. E încă la ziar. De fapt, te aşteaptă pe tine. D acă vrei, invită-1 astă seară la masă. Sau, şi mai bine, dă o fugă cu maşina pînă la Leeds şi luaţi masa împreună, numai voi doi. Mie o să-mi ţină de urît Emily şi Sarah şi poate că Alexander şi cu ceilalţi vor pica la cină. Rîse şi privirea ei era luminoasă. Mai am şi alţi nepoţi, ştii? Paula o îmbrăţişă şi o sărută, apoi ieşi valvîrtej din cameră, fără să mai spună o vorbă. A prins aripi la picioare, se gîndi Emma, se duce la 85

iqbitul ei. Rămase un timp pe canapea, gîndindu-se la Paula şi Jim şi la multe alte lucruri. Apoi, deodată, se ridică brusc, se duse la fereastră, îşi întinse membrele amorţite, îşi netezi rochia cu mîinile şi îşi aranjă părul argintiu. Deschise una din ferestre şi privi afară. Sub ea, în grădină, copacii licăreau în aerul răcoros ai serii şi totul era verde-închis, şi totul era într-o neclintire absolută. Nu se mişca nici un fir de iarbă, nici o frunză, pînă şi păsările tăceau. Vedea cum narcisele îşi modificau repede culoarea lor strălucitoare, pălind, pînă ce deveniră albe, acum, după ce soarele apusese, iar gardurile vii, ornamentale băteau, treptat, în n e g ru .. Stătu acolo mult timp, în lumina asfinţitului, urmărind cum se lasă amurgul, în timp ce lumina aceea nordică, ca de cristal, dispărea în spatele cocoaşei joase a dealurilor de la orizont. Ceaţa pătrundea în grădini, acoperind totul cu un văl vaporos,.cu nuanţe de opal, ridicîndu-se brusc şi întunecînd copacii, tufişurile şi vechea terasă pavată cu dale, pînă ce toate aceste imagini se uniră. Emma începu să tremure şi închise fereastra, întorcîndu-se în căldura şi confortul camerei. Păşi peste covorul pastel de Savonnerie, încă tremurînd uşor din cauza aerului umed care pătrunsese prin fereastră. Luă vătraiul şi împrăştie energic buştenii care ardeau în cămin şi mai băgă cîţiva pentru a face un foc uriaş care să trosnească, aşa cum îi plăcea. Se aşeză lîngă cămin, privind flăcările, mulţumită şi împăcată, iar în mintea ei năvăliră amintiri uitate din tinereţe, în timp ce-i aştepta pe ceilalţi nepoţi şă sosească. Se gîndi la familia Fairley. Toţi muriseră, în afară de Jim Arthur Fairley, ultimul descendent al familiei. „De ce să sufere el şi Paula pentru greşelile unei generaţii care nu mai e ? “ se întrebă ea cu glas tare, apoi se gîndi: Am făcut bine ce-am făcut. Este darul pe care i-1 fac ei. Amîndurora. . Afară se întuneca tot mai mult şi în camera slab luminată focul îşi arunca umbrele ciudate şi misterioase pe pereţi şi pe tavan şi, printre ele, Emma vedea atît de multe chipuri vechi şi cunoscute... Prietenii ei. Duşmanii ei. Toţi, morţi de mult. Fan­ tome... fantome, care n-o mai puteau atinge pe ea şi pe ăi ei. Viaţa e ca un cerc, cugetă ea. Viaţa mea a început cu fam ilia Fairley şi se va sftrşi cu ea. Cele două puncte s-au unit acum pentru a închide cercul. 86

PARTEA

A

DOUA

ABISUL 1904

-

1905 " Lungă şi grea E calea, care din iad Ne duce spre lumină." JOHN M-ILTON, Paradisul pierdut

5 - MĂMICO... MĂMICO... Eşti trează? strigă Em ma încet din uşă. Nu primi nici un răspuns. Rămase şovăitoare lingă uşă, cu urechile pîndind cel mai mic sunet, dar în cameră era o tăcere de mormînt. îşi strînse nervoasă şalul în jurul umerilor firavi, trem urînd în cămaşa de noapte subţire, în frigul aspru de dinaintea zorilor. Faţa ei era ca o licărire fantomatică în întunericul acela mohorît. - Mămico! Mămico! strigă ea într-o şoaptă stăruitoare şi înaintă tiptil în cameră, mişeîndu-se precaut, tatonîndu-şi drumul pe lîngă cele cîteva mobile sărăcăcioase, ochii ei nefiind încă acomodaţi cu întunericul. Abia putea să respire în atmosfera aceea rău mirositoare, care duhnea a jilav şi a rînced. Se cutremură, dezgustată pe moment de izul de ziduri umede, aşternuturi m urdare şi sudoare greţoasă: îşi ţinu respiraţia şi porni mai departe. Ajungînd la patul de fier, inima i se opri o clipă, cînd aruncă o privire în jos, spre femeia bolnavă care zăcea inertă sub cearceafurile aruncate pe pat în dezordine. M ama ei era pe moarte. Poate că era deja moartă. Trupul ci mic şi firav se înfioră, cuprins de panică şi de spaimă. Fără să vrea începu să tremure. Se aplecă înainte şi îşi lipi faţa de trupul mamei ei, strîngîndu-se lîngă forma aceea fragilă pentru a-i insufla 87

parcă torţe noi. pentru a-i da viaţă. închise ochii şi-i strînse tare. rostind în gînd o rugăciune, im plorînd cu patimă, concentrîndu-şi toată fiinţa în acea rugă. Te r.og, Doamne, să nu moară mămica mea: O să fiu cum inte toata viaţa. O să fac tot ce doreşti, Doamne. Aşa o să fac, D oam ne, aşa o să fac! Numai să nu moară mămica mea! Em m a credea că Dum­ nezeu e bun. Mama ei îi spusese că D um nezeu înseamnă Bunătate. Că El e înţelegător şi ie rtă to r. Emma nu credea într-un Dumnezeu plin de mînie, în ace! D um nezeu care răsplăteşte şi pedepseşte şi despre care vorbea am eninţător pastorul metodist în predicile sale de duminică. Mama ei spusese că Dumnezeu este Iubirea De Neînchipuit şi mămica ei ştia cel mai bine. D um nezeul Em m ei era milos. îi va răspunde la rugăciune. Deschise ochii şi începu să mîngîie- uşor fruntea, înfierbîntată a femeii. - Mămico! Mămico! Mă auzi? Te simţi bine? întrebă ea, cu un glas ce trem ura de spaim ă. Tot nu observă nici o reacţie. Faţa femeii se vedea clar în lumina pîlpîitoare a unei luminări minuscule. De obicei palidă, devenise acum cenuşie şi broboanele de sudoare o â c o p e ris e ră cu o peliculă lucitoare care părea sinistră în lum ina aceea firavă. Părul ei şaten, atît de bogat odinioară, zăcea în tr-o claie încîlcită pe perna slinoasă de sub cap, iar pe fru n te a umedă, i se lăsaseră cîteva şuviţe moi, inerte. Faţa avea o drăgălăşenie pe care durerea şi suferinţa n-o şte rs e s e ră cu totul, dar urmele blîndei frumuseţi din tin e re ţe fuseseră înlăturate de ravagiile făcute de o sărăcie lucie, de anii de. luptă is­ tovitoare pentru supravieţuire şi, în final, de această boală virulentă şi fatală. Elizabeth H a r ţe e ra înconjurată de aureola morţii şi ea nu va mai apuca Să vadă cum lunile de iarnă vor face loc . primăverii. Suferea de - o boală distrugătoare, care o măcinase p u ţin cîte puţin, zi de zi, prefăcînd-o în cele din urm ă în tr-o bă trîn ă veştejită, o apariţie spectrală. încăperea era o cam eră sum bră de bol.nav, conţinînd -prea puţine elem ente de confort sau de frum useţe, şi nimic care să amintească de plăcerile vieţii. Patul era mobila dominantă şi ocupa aproape tot s p a ţiu l de sub şarpantă. în 88

a fa ră d e pat, mai erau cîteva mobile disparate. Masa şubredă din lemn de bambus era înghesuită într-un colţ, între pat şi fereastra micuţă şi pe ea se afla o biblie neagră, jerpelită, o cană de lut şi m edicam entul prescris de doctorul Malcolm. Lîngă uşă, era un scrin din lemn grosolan, iar lavoarul, îmbrăcat în m ahon şi acoperit cu o placă crăpată din marmoră albă, era p ro p tit de p erete de cealaltă parte a ferestrei. Căsuţa era construită chiar în coasta dealului şi din cauza asta era îngrozitor de um edă şi nesănătoasă pe tot parcursul anului şi, cu atît mai mult, într-o iarnă nordică aprigă ca aceasta, cînd rafalele de ploaie şi viscolele bateau cumplit peste colinele golaşe. Şi totuşi, în ciuda umezelii, a modestiei spartane şi a atm osferei mohorîte, camera era de o curăţenie impecabilă. La ferestre atîrnau perdele de bum ­ bac, proaspăt spălate şi apretate, iar cele cîteva mobile ru s­ tice străluceau, fiind p e rm anent îngrijite şi daţe cu ceară de Emnia. Nu se zărea un fir de p raf pe podeaua uzată din lemn, parţial acoperită cu preşuri făcute în casă din fîşii de cîrpe vesel colorate, prinse cu croşeta pe pînză de sac. Numai patul era neîngrijit şi neglijat, deoarece Emma nu putea schimba aşternutul decît o dată pe săptămînă, cînd venea acasă de la conacul Fairley, unde era slujnică. Eiizabeth se mişcă neliniştită, puţin agitată. - E Emma noastră? Giasui.ii era atît de istovit, îneît abia se auzea. - Da, mămico, eu sînt, strigă fata, apueîndu-i mîna. - Cit e ceasul, Emma? - Tocmai a bă tu t de patru. Moş Willy ne-a trezit devreme azi. Iartă-m ă că te-am trezit, mămico, dar înainte de a pleca la conac, voiam să fiu sigură că te simţi bine. Eiizabeth oftă. - 'Nu mă simt p re a prost, fetiţo. Nu-ţi mai face atîta sînge rău. O să mă scol mai tîrziu şi... începu să tuşească violent şi îşi apăsă mîinile pe piept, încercînd să dom olească frigurile care o scuturau. Emma turnă m edicam entul în cana de lut de pe masă şi cuprinzînd-o pe mama ei cu b raţe le , o p ro p ti mai sus pe pernă, ca să poată bea din cană. d - încearcă şă bei, mămico. Ţ i-a adus-o domnul doctor Mac şi se pare că-ţi face bine, exclamă ea cu toată voioşia pe 89

care şi-o putu aduna în glas. Elizabeth încercă să soarbă din cană între accesele persistente de tuse care-i sfîşiau trupul, încet, încet, hîrîiala din piept se potoli şi, în cele din urmă, reuşi să înghită o gură bună de medicament. Deşi abia mai respira şi era epuizată, izbuti să vorbească. - Mai bine du-te pînă jos şi vezi de taică-tău şi de băieţi, drăguţă. Eu mă odihnesc un pic şi poate că înainte să pleci la lucru îmi aduci şi mié nişte ceai. Licărirea febrilă din ochi începu să-i dispară şi acum părea mai conştientă de ceea ce se afla în jurul ei, de prezenţa fetei lingă pat. Émma se aplecă şi sărută cu tandreţe obrazul brăzdat al femeii şi trase cuverturile în sus, acoperindu-i ocrotitor umerii istoviţi. - Da, da, aşa voi face. Se strecură afară din cameră şi închise încet uşa. în timp ce cobora în fugă scara îngustă de piatră, neluînd în seamă, în graba ei, înclinaţia abruptă şi periculoasă a scării, un val de glasuri răstite venind de jos îi învălui auzul la jum ătatea drumului. Emma se opri încremenită şi trase brusc aer în piept, simţind un gol în stomac. O cuprinse o senzaţie de greaţă imaginîndu-şi scena urîtă care o aştepta. Winston, fratele ei şi tatăl ei se certau din nou şi violenţa confruntării reieşea cît se poate de clar din tonul glasurilor ridicate, furioase. Em ma îngheţă la gîndul că o vor deranja pe mama ei şi asta o făcu să scoată un ţipăt involuntar. îşi înăbuşi la jum ătate ţipătul de spaimă, apăsîndu-şi gura cu mîinilc aspre şi se aşeză greoi pe treptele reci de piatră, întrebîndu-se neputincioasă cum i-ar putea opri să se bată. Dacă i-ar auzi mămica ei, s-ar da jos tîrîş din pat ca să-i împace, chiar dacă din cauza asta şi-ar consuma ultimul strop de' energie. Elizabeth H a rte fusese întotdeauna tamponul dintre fiul ci, Winston şi soţul ei. în ultimele săptămîni fusese prea slăbită ca să-şi părăsească patul, fiind efectiv prizonieră în căm ăruţa jalnică de sub şarpantă. D ar cînd auzea certurile lor violente, plîngea mult, febra îi creştea şi tuşea pînă ce o lăsau puterile. - Proştilor! strigă tare Emma. Oameni mari şi se poartă ca nişte copii, atît de egoişti, că nu se gîndesc la biata mea mămică! Gîndul acesta o 90

clectriză. Sări iute în picioare şi scîrba care o cuprinsese fu înlocuită cu o furie rece, care creştea în intensitate, pe măsură ce Erama continua să coboare scara. Dădu uşa de la bucătărie de perete şi rămase nemişcată şi încordată în prag, ţinîndu-se strîns cu mîna de tocul uşii. Privind scena din faţa ei, ochii ei verzi căpătară o expresie extrem de dură. Spre deosebire de camera umedă şi tristă de sus, aici era un loc plăcut, care-ţi încălzea sufletul. în cămin ardea focul şi pe plită şuiera un ibric de fier. Trandafirii uriaşi, cit nişte verze, de pe tapet, îşi pierduseră de mult splendoarea lor văratccă, dar ceea ce mai rămăsese din ei, o măzgăleală rozulie, dădea pereţilor o tentă delicată, plăcută. în jurul căminului străluceau ornam ente din alamă lustruită, licărind în lumina aceea blîudă ca nişte monezi de aur abia scoase din inonetărie. De fiecare parte a căminului erau două scaune de lemn confortabile, cu spătar înalt, iar în faţa lor era un bufet velş de bucătărie, plin.de farfurii cu sălcii pictate în alb şi al­ bastru. D rept în mijloc, trona o masă marc de lemn, bine spălată, mîndria camerei, care era înconjurată de şase scau­ ne cu fund de trestie. Ferestrele erau înnobilate de perdele albe.de dantelă, iar pardoseala, din cărămidă roşie, lucea. Camera era scăldată într-o lumină trandafirie, puternică, intensificată de focul care trosnea, înălţîndu-şi flăcările pe coş şi de pîlpîitul trem urător al lămpii cu parafină de pe policioara căminului. E ra un decor pe care Emma îl purta în suflet, mai ales cînd se afla la conacul Fairlcy, p entru că trezea în ea o senzaţie de bunăstare şi o alina cînd era singură. Acum, această imagine îndrăgită era tulburată. Totul era la locul lui, nimic nu fusese clintit,, dar atm osfera era încărcată şi vorbele urîte, mînioase reverberau, fiind azvîrlite înapoi de pereţi. Cei doi bărbaţi, tatăl şi fratele ei, se înfruntau ca nişte animale, ignorîndu-i prezenţa, ignorînd totul, în afară de această ură îngrozitoare dintre ci. John H arţe, M arele Jack, era un bărbat masiv, după cum arăta şi porecla lui. Stătea bine înfipt pe picioare, desfăşurat pe toată înălţimea lui de un metru nouăzeci, fără cizme, numai în ciorapi. Luptase în Africa în 1900 împotriva burilor, fusese sergent în detaşam entele scoţiene de Ja Seaforlh şi se spunea despre el că putea păli un om dintr-o 91

singură lovitură, cu pumnul lui uriaş. Avea o constituţie puternic clădită, o faţă frumoasă, cu trăsături grosolane, un ten îmbujorat şi un cap superb, cu păr ondulat, lucios şi negru ca tăciunele. II domina am eninţător pe fiul său, Winston, cuprins de furie, cu pumnul ridicat, gata să-l. abată asupra băiatului. Faţa îi era lividă de mînie, iar ochii îi sticleau periculos. - Nu-ţi îngădui să intri în marină! Şi să nu mai aud vorbindu-se de aşa ceva în casa asta, băiete! Eşti minor şi de la mine n-ai să capeţi încuviinţare! încetează odată pentru to t­ deauna, Winston, băiete, că dacă nu o să-mi simţi gîrbaciul pe spinare. Nu uita, băiete, că nu eşti încă prea mare pentru o cafteală zdravănă. Winston îl săgetă, la rîndul lui, pe taică-său, cu privirea; faţa lui, de obicei frumoasă, se congestionase şi se schimonosise de furie şi neputinţă, iar ochii lui albaştri erau ca de gheaţă. - Dacă vreau să mă duc, o să mă duc, strigă el cu patimă. Nu poţi să mă opreşti dacă am să fug. Şi să ştii că o să fug din vizuina asta uitată de Dumnezeu, unde nu-i decît suferinţă, sărăcie şi moarte... - Maimuţoiule! Cutezi să mă înfrunţi? O să vedem noi! O fracţiune de secundă băiatul nu se clinti, apoi,, cînd clocotul mîniei îi ajunse la cap, făcu un pas înainte şi ridică braţul, ca şi cum ar fi vrut să dea în taică-său. D ar prin ceaţa am eţitoare a furiei lui oarbe, văzu în ochii aceia ceva am eninţător, păli şi se dădu înapoi, şovăind, înfricoşat de moarte de forţa tatălui său. Deşi nu era la fel de înalt şi de musculos ca taică-său, Winston era puternic şi bine făcut, dar era alcătuit dintr-o stofă mai delicată, semănînd mai degrabă cu maică-sa. Şi ştia că nu se putea m ăsura cu Marele Jack H arţe. Winston avea un puternic instinct de autoconser­ vare, mai ales cînd era vorba de persoana lui, căci băiatul acela de cincisprezece ani era din ce în ce mai conştient de înfăţişarea lui atrăgătoare şi ştia că acesta era atuul lui cel mai puternic. - Să nu crezi că n-am văzut, Winston, băiete! Te-nvăţ eu minte să ridici mîna la mine, măi băiete! Te-nvăţ eu minte! O să-ţi dau o mamă de bătaie de n-ai s-o uiţi cît oi trăi! Şi ţi-o datorez de mult! în timp ce vorbea, începu să-şi scoată 92

cureaua neagră de piele de la pantaloni, trăgînd nervos de ca. O ..înfăşură în jurul mîinii drepte, începînd cu catarama, îndreptîndu-se spre W instoa am eninţător. * Nu mă sperii, ţipă Winston ascuţit, retrăgîridu-se totuşi spre bufetul velş de bucătărie şi punînd, ca* măsură de siguranţă, masa între ei. N-ai să-ndrăzneşti să dai în m inei Mama n-o să te ierte niciodată dacă pui cureaua pe mine! îl preveni el. Marele Jack H arţe păru să nu-1 audă. Inaintă iute şi agil, cureaua neagră de piele bălăbănindu-se am eninţător în pum ­ nul lui strîns. In clipa cînd ridică braţul, gata să coboare cureaua şi să-l lovească pe băiat peste cap, Em m a se repezi în cameră şj sări în faţa tatălui ei. Ii înşfăcă b raţu l şi-l ţinu cu amîndouă mîinile, folosindu-şi toată puterea. Faţa ei era cruntă în lumina focului şi trem ura de furie. Stătea neclintită în faţa tatălui ei. E ra singura care cuteza să-l înfrunte, care avea- curajul să-i ţină piept. Şi, de obicei, putea să-i domolească mînia, să-l silească să devină docil. Deşi cînd vorbi glasul ei era calm, vorbele îi erau vehe­ mente. - Taci din gură, tată! Ce te-a apucat? Strigi şi te iei la h a rţă la ora asta, iar mămica noastră zace sus, bolnavă. N-ai minte, tată. Şi ar trebui să-ţi fie ruşine! Hai, stai jos şi bea-ţi ceaiul, că altminteri o să fug eu de acasă şi să vă văd atunci ce-o să faceţi toţi. Continua să-l ţină strîns de braţul ridicat, pe care nu-1 putea clinti. Hai, tata, îl ademeni ea cu un ton mai blînd, nu fi încăpăţînat; Winston al nostru n-o să fugă la marină. Face numai pe grozavul. - Aşa crezi tu, băgăcioaso? strigă Winston furios, din celălalt colţ al camerei, unde se adăpostise. Dragă Emma, pentru prima oară în scurta ta viaţă, te înşeli. O s-o fac! Zău că o s-o fac! Emma se răsuci, privindu-1 în faţă pe fratele ei. Se străduia să se stăpînească. _ - Potoleşte-tc, Winston, şuieră ea. O s-o faci pe inămica să coboare acum, în halul în care e, săraca. Şi termină cu prostia asta cu înrolatul în m arina regală! Tata are dreptate, eşti prea tînăr. Şi dacă fugi, o să-i zdrobeşti inima mamei. Aşa,că potoleşte-te. în clipă ăsta! In ochii luî'W inston apăru o gcînteiere de Ură şi de os93

lililate, sentimente ncobişnuilc pentru el. - Stăpîn cu fustă, asta eşti, domnişoară, strigă el b a t­ jocoritor. Vezi-ţi de treaba ta, domnişoară stăpîn cu fustă! Te bagi întotdeauna! Mi-e silă. O zvîrlugă de fată, care habar n-are de nimic, asta eşti tu, Emma Harţe. In glasul lui se simţea un pic de venin, dar se dădu îndărăt sub privirea ei pătrunzătoare, plină de răceală. Intorcîndu-i hotărîtă spatele, pe faţa ei se aşternu indiferenţa. Winston simţea vag că se teme de sora lui. Nu-i era teamă aşa cum îi era frică de forţa brută a tatălui său, ci în alt. mod, cu totul diferit, pe care nu-1 înţelegea pe deplin. Pentru a-şi amăgi parcă sentimentele, trase aer în piept şi strigă: - Te-ntinzi mai mult decît ţi-e plapuma, Emma Harţe! Ăsta-i cusurul tău! Emma nu băgă în seamă această ultimă ieşire şi stjînse din buze, impunîndu-şi să nu reacţioneze. Jack fusese vag conştient de acest schimb înfierbîntat de replici d intre primii lui născuţi şi folosise cele cîteva secunde pentru a-şi domoli furia. Acum îşi întoarse încet capul leonin şi-i aruncă fiului său o privire pătrunzătoare: - Ajunge, Winston, spuse el cu un glas încă înăsprit de urmele mîniei, acum stăpînite. Las-o-n*pace pe soră-ta! Ai făcut destul rău pentru o singură zi şi n-o să uit răul ăsta mult timp. r - în to td e a u n a 'îşi vîră nasul în treburile mele, replică Winston, dar se opri brusc, văzînd licărirea mînioasă din ochii tatălui Iui şi roşeaţa i se urcă dinspre gît, cuprinzîndu-i toată faţa. Jack se mişcă puţin şi Emma îşi slăbi strînsoarea, iar Winston îşi dădu seama că nu era bine să-l mai stîrnească iar pe taică-său. Se strecură cu o graţie felină spre celălalt capăt al bucătăriei, unde se afla fratele lor mai mic, Frank, care, în timpul scandalului, se ghemuise, sprijinit de cuptor, trem urînd de frică şi scîncind. Emma clocotea de furie văzînd cît de prost e, cum nu e în stare să domolească ac­ cesele tatălui lor şi cum nu ştie să-şi ţină gura. Uitîndu-se la el cum îi şuşotea ceva lui Frank ca să-l liniştească, îşi dori cu adevărat să fugă odată de acasă, că poate aşa vor avea şi ei parte de linişte. Acest gînd 'neloial o paraliză atît de tare, în cît dădu drumul braţului tatălui ei. Avusese întotdeauna 94

nevoie de prezenţa lui Winston şi ei doi erau nedespărţiţi. El era aliatul ci, singurul ei prieten şi, în această calitate, era pentru ea indispensabil. Acum încremeni la ideea că poate nu era aşa. Se întoarse repede spre tatăl ei, îi luă braţul şi, puţin tulburată, îi spuse încet: - Hai, tăticule, stai jos. Pentru o clipă, Jack H arţe nu voi să se supună apăsării uşoare, dar hotărîte a mîinilor ei pe trupul lui musculos. Se uită în jos, la faţă şi îşi dădu scama cît de slăbuţă era şi ce uşor i-ar fi să se elibereze din strînsoarea ei. Dintr-o răsucitură de mînă ar fi putut să proiecteze trupul ei fragil pînă în celălalt capăt al camerei. Dar n-o lovise niciodată pe Emma şi n-o va lovi niciodată. Se relaxă şi o lăsă să-l aşeze pe scaun. îi privi faţa palidă, dc obicei atît de serioasă şi de gînditoare, care încă mai zvîcnea de supărare şi s,e simţi înduioşat: dintre toţi copiii lui, numai ea îl putea înduioşa aşa. Şi în timp ce o studia pe fiica lui, singura care îndrăznea să-l înfrunte, M arele Jack fu străfulgerat de o bruscă şi singulară relevaţie. îşi dădu seama cu o deosebită claritate că era confruntat cu o voinţă de neînduplecat. O voinţă de fier, înfricoşătoare şi uluitoare la o făptură atît de tînără. Feţişoara aceea neîndurătoare îi umplea sufletul de un amestec de m îndrie şi teamă, emoţii noi pentru el. Era mîndru de forţa Emmei, dar îi era teamă pentru ea, din cauza acestei forţe. O s-o bage în bucluc într-o bună zi, de asta era sigur. Avea o fire independentă şi în lumea lor nu era loc pentru firi independente. Clasa din care făceau parte era în mod inevitabil pămîntul pe care călcau stăpînii. Apriga voinţă a Emmei v afi frîntă şi se temea de ziua aceea. Se rugă deci să nu fie atunci de faţă, căci ştia precis că i se va rupe inima, aşa cum i se va rupe şi ei inima. Continuînd să se uite la ea, o văzu limpede pe fată pentru prima oară, după atîţia ani. Văzu în acel trup copilăresc, nedczvoltat, mugurii frumuseţii. Dar vor ajunge vreodată să înflorească? Inima i se strînse, i se zbătu a proape im percep­ tibil în piept, provocîndu-i o durere insuportabilă şi îl cuprinse o furie şi o mîhnirc adîncă, gîndindu-se Ia viaţa de roabă care o aştepta. E ra deja o roabă aici şi la conacul Fairley. Şi era atît de tînără! Glasul ei delicat îl trezi din visare: 95

- Tăticule, lăliculc, nu le simli bine? Stătea aplecată deasupra lui. - N-am păţit nimic, fetiţa mea. Te-ai dus s-o vezi pe maică-,ta? Cum se simte? - Se simţea cam prost înainte de a coborî cu, dar acum se odihneşte liniştită'. Am să-i duc îndată nişte ceai. Plecă, dcsprinzîndu-sc de el şi el îi zîmbi, arătîndu-şi dinţii albi, strălucitori şi privind-o cu dragoste. D ar ea nu-i răspunse cu tandreţe, aşa cum îi răspundea de obicei şi cum se aşteptase el. ÎI mîngîic doar pe braţ şi-i aruncă o privire lungă şi precaută, iar tatăl se simţi ciudat de ruşinat şi de acoperit de reproşuri de propriul său copil, de parcă el ar fi fost copilul şi ea părintele. Şi îl deranja enorm, p entru că Emma era preferata lui, o înţelegea şi-i purta o dragoste adîncă- Nu voia să scadă în ochii ci. Stima ei îi era foarte necesară. Se aplecă mecanic să-şi ia cizmele de pe vatră. Era tîrziu şi în eurînd va trebui să plece la cărăm idăria Fairtey, unde lucra împreună cu Winston. E ra pe drumul spre Pudsey şi făceau pînă acolo un ceas întreg. Emilia traversă încăperea, plină de elan şi foarte hotărîtă. Voia să risipească m ohoreala, să readucă lucrurile la normal, căci, deşi nesocotinţa lor încă o rodea, nu era genul care să păstreze mult timp supărarea. Trase cu coada ochiului spre Frank, care şedea lîngă cuptor. Acesta se liniştise şi pregătea foarte absorbit sandviciurile pentru pauzele de prînz şi de ceai, pe care le luau cu ci la lucru, în nişte cutii speciale. Se repezi să-l ajute, sufleeîndu-şi mînecilc în acest scop, făcînd acrul să vibreze de vitalitatea ei. - Frank, băiete, ce faci tu acolo? strigă ea cînd ajunse lîngă băiat,- făcînd ochii mari de uimire şi scuturînd din cap agita" ă. - Ce întinzi pe pîine atîta untură, de parcă n-ar mai exista şi ziua de mîine? Smulse cuţitul din mîna băiatului speriat şi, bombănind uşor enervată, începu să mai răzuie din untura de pe pîine. Resturile de untură le băgă chibzuită înapoi, în b o r­ canul maron de piatră, aşezat pe seîndura butucănoasă care acoperea deschizătura cuptorului. - încă n-am ajuns boieri, Frank, băiete, continuă ca şi term ină ca însăşi cu îndem înarc sandviciurile, punînd feliile 96

de pîine una peste alta, apoi tăindu-lc în două, hotărîţă şi cu o oarecare emfază. Frank se trase de lîngă Emma, buza de jos începu să-i tremure, în ochii lui migdalaţi mijiră lacrimi fierbinţi şi faţa lui mică se încreţi de frică. Frank avea doisprezece ani şi era mărunt pentru vîrsta.lui. Avea capul acoperit cu un păr blond, moale, ca tîrtiţa unei raţe, o piele lăptoasă şi o faţă biîndă, frumuşică, de fetiţă. Se simţea foarte umilit fiindcă, datorită înfăţişării lui drăgălaşe,' căpătase porecla de „fătălău“ la filatura Fairley, unde lucra ca bobinator. Sub îndrum area expertă a lui Winston, învăţase să răspundă cu pumnii la bătăi, dar prefera să meargă cu capul sus cînd era luat peste picior sau batjocorit, făcîndu-se că nu aude in­ juriile celorlalţi. Şi aşa va fi toată viaţa, întotdeauna sensibil, cu obrazul subţire, dar capabil să întoarcă şi celălalt obraz, mîndru şi dispreţuitor. Părul blond îi cădea peste ochi şi el îl dădu nervos la o parte, întorcîndu-sc patetic spre Winston, apărătorul lui, care tocmai termjnase să se spele la chiuvetă. - N-am vrut să fac nimic rău, spuse el şi pe obrajii lui pistruiaţi i se scurgeau lacrimile. Winston asistase la scenă, la început uimit, apoi amuzat, conştient că Emma se repezea aşa la ei fiindcă acesta era modul prin care îşi exercita autoritatea de soră mai m arc şi îi readucea la obişnuita lor rutină de fiecare dimineaţă. Ştia că toată bom băneala şi cicăleala ei în legătură cu untura era inofensivă. Puse jos prosopul pc care-1 folosise şi-l trase p e mezin lîngă el, cuprinzîndu-1 cu braţul, ca să-l aline. - O să mă duc pînă-n iad şi o să mă-ntorc! exclamă cl, prcfăcîndu-se îngrozit, către tatăl său. N-am crezut niciodată că o să apuc ziua cînd Emma noastră o s-ajungă o zgîrie-brînză. Cred că tc-ai molipsit dc năravurile bătrînului Fairley, fetiţo. Vorbea cu blîndeţe şi din ochii lui dispăruse orice os­ tilitate. Emma;se repezi ca un vîrtej la ci, cu faţa roşie, în lumina focului care sc înălţa pe coş şi-.i răspîndca în. păr luminiţe aurii..Flutură cuţitul prin faţa lor. - Asta nu-i drept! Nu sînt o zgîrie-brînză! Nu-i aşa, tăticule? îl întrebă şi .continuă repede, cu.sufletul la gură, 97

înainte ca el să poată răspunde: In orice caz, bătrînul Fairley e aşa de bogat, că umblă crăcănat de atîta bănet cît a adunat! Şi ştiţi de cei1Fiindcă n-ar tăia o stafidă în două ca să-i dea şi altuia jumătate. Asta e! Vorbea înfierbîntată, dar nu furioasă, şi pe faţa ei purpurie se ivi o expresie de stinghereală. Winston ştia că nimerise drept . la. ţintă, necăjind-o astfel, fiindcă Emma detesta zgîrcenia şi asta era cea mai dură acuzaţie pe care i-o putea azvîrli cineva, fie chiar în glumă. Ridicînd nasul şi dîndu-şi capul pe spate, spuse arţăgoasă: - U ntura era groasă de jum ătate de centimetru. N-aţi fi putut mînca sandviciurile aşa. V-ar fi făcut rău, precis. Winston începu să rîdă, nemaiputînd să ascundă că îl dis­ tra scena. Jack îi aruncă o privire speriată, împreunîndu-şi sprîncenele groase şi negre, care alcătuiră o linie frîntă pe fruntea lui şi privindu-1 d e ru ta t pe băiat. Dar văzu imediat că rîsul lui Winston nu era răutăcios şi mai văzu că Emma era tot mai încurcată şi umilită. Tot uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, veselia băiatului îl molipsi. Chicoti şi se bătu cu p a l­ mele peste genunchi. Emma îi străpunse cu privirea şi încet, încet, pe faţa ei se ivi un zîmbet sfios. în c e p u şi ea să rîdă. - A tîta tămbălău p e n tru un strop de untură! bombăni ca printre hohotele de rîs, clătinînd din cap, în timp ce puse cuţitul jos. Frank se uita uluit la' ei toţi, la început neînţelegînd, apoi, cînd îşi dădu seama că veselia lor era autentică, rîse şi el, ştergîndu-şi lacrimile cu rnîneca de la cămaşa lui gri. Emma îl strînse la piept. - N-o lua chiar aşa,. Frank, iubitule. N-am vrut să-ţi fac nici un rău, răţoi p ro stu ţ ce eşti. Şi nu-ţi mai şterge nasul cu mîneca, îl m ustră ea cu asprime, mîngîindu.-l pe păr şi sărutîndu-1 cu ta n d re ţe pe creştet. Se reinstaiiră în mod miraculos o atmosferă de prietenie şi afecţiune familială. Em ma oftă uşurată şi începu iarăşi să se agite ca o stăpînă. - Trebuie, să ne zorim toţi şi să ne urnim odată, căci altminteri o să întîrziem la lucru, strigă ea, zărind ceasul de pe poliţa căminului. Tocmai bătuse cinci fără un sfert şi Winston trebuia să plece la cinci, ca să ajungă la cărăm idărie 98

la şase, cînd trebuiau să ponteze. Pipăi ceainicul sub învclitoarca lui. E ra încă fierbinte. - Frank, hai, du-i tu mamei ceaiul ăsta sus, în locul meu, spuse ea, turnînd ceai într-o cană şi adăugîndu-i porţii generoase de lapte $i zahăr. Şi, tăticule, te rog, vezi du m ­ neata de foc, în locul meu. Aranjează butucii, ca să ţină focul pînă vine mătuşa Lily. Winston, spală tu vasele pînă termin să vă fac pachetele cu mîncare. Şi, tăticule, nu uita grilajul de la cămin. Ii întinse cana de ceai lui Frank. - Intreab-o pe mămica dacă vrea pîine cu gem şi hai, mai iute, băiete, că mai sînt o groază de treburi de făcut pînă plec la conac. Frank luă ceaiul cu grijă, cu ambele mînuţe, şi traversă zorit camera, îndreptîndu-se spre scară şi cizmele lui răsunară a gol pe pardoseala de cărămidă. Fluierînd încetişor, Winston adună cănile şi farfuriile m urdare de pe masă şi le duse la chiuvetă, în timp ce Jack se întoarse la cămin şi începu să stivuiască butucii. Emma zîmbi în sinea ei. Se făcuse iar linişte. Se duse la cuptor şi începu să înfăşoare sandviciurile în şervetele de bumbac, ţesute cu atîta grijă de mama ei, mai întîi umezindu-le, pentru ca sandviciurile să rămînă proaspete. Jack îşi concentră atenţia asupra focului, prcsărînd printre butuci bucăţi preţioase de cărbune şi adunînd apoi praful de cărbune, pentru ca focul să ţină pînă Ce venea, mai tîrziu, sora lui, Lily, ca să aibă grijă de Elizabeth. In timp ce îşi răsucea trupul ca să ajungă la grătar, aruncă pe furiş o privire spre Winston, care spăla mecanic vasele în chiuvetă. Regretă ieşirea de furie de mai înainte. Intre ei nu exista o ură cu rădăcini adînci, doar arţagul ăsta, care era tot mai greu de înăbuşit la amîndoi. Nici măcar nu-1 condam na pe băiat pentru că voia să plece de la familia Fairley; cu toate acestea, nu-i putea îngădui să plece. Doctorul Malcolm nu spusese nimic deosebit despre sănătatea lui Elizabeth, dar Jack n-avea nevoie de o părere avizată ca să-i confirme ceea ce el bănuia deja. Elizabeth era pe moarte. Plecarea lui Winston în acest moment ar fi fost ul­ timul cui bătut în sicriul ci. E ra copilul ei preferat. îşi iubea toţi copiii, dar cu Winston era altceva, fiind cel mai mare şi semănînd atît de bine cu ea. Jack nu îndrăznea să-l lase să 99

plece, deşi nu-i putea spune băiatului motivele. - întotdeauna îşi alege momentul nepotrivit ca să discute despre asta, mormăi Jack pentru sine, în timp ce punea grilajul la cămin. Se rezemă o clipă de grilaj, privind focul, orbit de o amărăciune sfîşietoare şi de o disperare cople­ şitoare. Am ărăciune pentru Elizabeth pe care viaţa o u r ­ gisise atît, disperare pentru copiii lui, atît de fragezi, care vor deveni orfani înainte de topirea ultimei zăpezi şi de venirea primăverii,, Simţi o atingere uşoară pe braţ şi ştiu că era Emma. înghiţi în sec, tuşi răguşit şi se ridică, .încercînd să zîmbească. - Da, iubito, ce este ? - O să întîrzii, tăticule. M ai'bine du-te acum s-o vezi pe mămica, înainte de a pleca. - Da, fetiţo. Să-mi spăl întîi praful ăsta de cărbune de pe mîini. Jack se duse la chiuvetă, unde Winston ştergea vasele. D u-te sus s-o vezi pe maică-ta, băiete, şi urc şi eu îndată. Ştii că se îngrijorează dacă nu ne vede pe toţi înainte să plecăm. Winston dădu din cap, şterse repede ultima cană şi ieşi din bucătărie, fluierînd încă nervos printre dinţi. Jack se uită spre Emma, care stătea lingă cuptor, ţinînd cutia de ceai în mînă. îm p ă rţe a porţiile lor de ceai şi de zahăr în bucăţele mici de hîrtie, strîngînd bine capetele la un loc, ca să nu se împrăştie. - O să te-mbolnăveşti de moarte dacă mai umbli în cămaşa aia de noapte, Emma! Şalul ăla nu ţine de cald. Mai bine du-te de te-mbracă, acum, că totul e-n ordine aici, jos. - O să mă duc, tăticule. Am term inat de împărţit ceaiul, spuse ea cu un zîmbet însorit, care-i lumină brusc faţa serioasă. Ochii neobişnuit de adînci şi de verzi îi seînteiau luminoşi, şi Jack înţelese că afecţiunea ei pentru el era neatinsă. Em ma traversă în fugă bucătăria, spre tatăl ei. El o privi de sus, zîmbind. Emma se ridică în vîrful picioarelor, îi înconjură gîtul cu braţele ei subţiri şi-i trase faţa în jos, spre a ei . îl sărută pe obraz şi spuse: - Ne vedem sîmbăta viitoare, tăticule. Jack o mai ţinu o clipă la pieptul lui, strîngînd-o ocrotitor cu b raţele lui musculoase, cuprins de un val de tan d re ţe . 100

- Da, iubito, şi ai grijă dc tine, acolo, la conac, m urm ură el cu glasul emoţionat. E a plecă înainte ca el să-şi poată trage răsuflarea, dezlipindu-se din braţele lui şi traversînd camera ca un fulger. Jack rămase singur în bucătărie. Oftă şi întinse mîna după paltonul atîrnat în cuierul din dosul uşii. Scotoci în buzunare după cureluşele de piele pe care şi le lega în jurul p a n ­ talonilor de catifea reiată, ca să nu i se urce pe picioare p r a ­ ful de cărămidă. Se aşeză la masă şi le prinse cu cataram ele, întrebîndu-se dacă să-i spună lui Elizabeth că îşi.înaintase demisia la cărăm idărie. Se încruntă, în timp ce mîinile lui mari sţrîngeau cu îndemânate cureluşele, pînă obţinu presiunea pe care o dorea. Lui Jack îi fusese greu să ia această hotărîre, întrucît erau puţine locuri de muncă şi mulţi o am eni, nu aveau slujbă; şi-n plus, îi plăcea să muncească în aer liber, chiar dacă să ridici lut ud pînă la rampă, timp de zece ore pe zi, era o muncă ucigătoare pentru orice bărbat. Nu-1 deranja munca grea, dar îl deranja plata pe care o primea pentru ea şi i-o spusese lui Stan, şeful de e.chipă, vinerea trecută. - O ptsprezece şilingi şi zece penny... ăştia-s bani pe care să-i duci acasă la sfîrşitul săptămînii, Stan? Sînt om însurat şi am trei copii. Nu-i de vină nimeni că am copii, fii atent, dar poţi muri de foame cu salariile pe care ni Ie dă moşul ăsta afurisit de Fairley. Aşa c, S ta n ’ şi ştii şi tu asta, spuse el, calm, dar categoric. Stan clătinase din- cap şi, deşi vorbise cu oarecare înţelegere, nu fusese în stare să înfrunte privirea fixă a lui Jack. - Da, Jack, e ceva în ce spui tu. E o crimă, fir-ar să fie, asta e. Dar sînt şefi.de echipă care supraveghează şi au doar. douăzeci de şilingi pe săptămînă. Nici eu nu iau mai mult. D ar nu pot să fac nimic. Iţi convine, bine, dacă nu, poţi să pleci, băiete. Ii spuse lui Stan că o să plece, cu un ton destul de hotărît şi se dusese, cam fără voia lui, sîmbătă dim ineaţă la filatura Fairley, cu şapca în mînă, călcîndu-şi pe mîndrie. Discutase cu ţ d d i e , supraveghetorul, prietenul lui din copilărie, care-1 angajase să-nceapă munca peste o săptămînă, cu douăzeci dc şilingi pe săptămînă, ceea ce era ceva mai bine, deşi nu 101

însemna mare lucru. Chibzui dacă să-i spună lui Elizabeth şi se hotărî brusc să nu-i spună. Ea ştia că detesta munca la filatură şi n-ar face decît s-o necăjească şi să-i agraveze boala. Nu, n-o să-i spună decît săptămîna viitoare, după ce o să înceapă deja munca. Avea o singură consolare, deşi destul de mică. Filatura era în josul satului, în valea ce se întindea dc-a lungul rîului Aire, la numai zece minute de casă. Putea să se repeadă imediat dacă Elizabeth avea nevoie de el sau dacă intervenea ceva neprevăzut şi gîndul acesta îl îm bărbăta atît de mult, îneît munca la filatură i se păru mai puţin neplăcută. Ceasul de Ia biserica satului bătu de cinci şi el sări în picioare, parcurgînd cu paşi mari şi iuţi camera, cu acea graţie lină, pe care o au, involuntar, mulţi b ă rb a ţi înalţi. U rcă treptele cîte două o dată, ghetele sale ţintuite bocănind pe scara de piatră cu o rezonanţă metalică, aspră, care produse un ecou m acabru în liniştea casei. Emma era îm brăcată şi stătea cu Winston şi Frank lîngă pat. A rătau ca un mic trio, copleşiţi de tristeţe, cu hainele lor posomorite şi ponosite, ba chiar cîrpite şi peticite, dar extrem de curate şi îngrijite, aşa cum erau şi ei, cu feţele bine spălate'şi cu părul bine pieptănat. Toţi copiii, deşi atît de deosebiţi ca înfăţişare, aveau un fel de rafinam ent al lor, care ieşea atît de clar în evidenţă, îneît straiele acelea, sărăcăcioase şi zdrenţăroase p ăreau nesemnificative. Aveau 0 dem nitate ciudată, aşa cum stăteau acolo tăcuţi, cu feţele lor solemne. Copiii se dădură la o parte, ca să-i facă loc lui Jack, cînd acesta dădu buzna în cameră, clocotind de ener­ gie, cu' un zîmbet vesel pregătit pe faţă. Elizabeth zăcea sprijinită de maldărul de perne, palidă şi extrem de epuizată, dar obrajii nu-i mai dogoreau de febră şi părea mai liniştită. Emma o spălase pe faţă şi îi periase părul; şalul albastru în care îi învelise umerii îi scotea şi mai mult în evidenţă albastrul ochilor, neobişnuit de frumoşi; părul îi era răsfirat pe perne, ca nişte ju ru b iţe de fire moi de mătase. Pe faţa albă tiu era nici o pată de culoare şi lui Jack 1 se păru că seamănă, în lumina luminării, cu fildeşurile sculptate pe care le văzuse în Africa, cu contururi şi suprafeţe cizelate cu fineţe şi exactitate, cu forme lipsite de orice asperitate. Părea o figurină mică şi foarte delicată. 102

Cînd îl văzu pe Jack, i se lumină faţa. îşi întinse, vlăguită, braţele subţiri înspre cl şi cînd ajunse la pat, Jack o trase, aproape cu brutalitate, la piept, lipindu-i trupul firav de trupul lui puternic şi viril, de parcă n-ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată. - A răţi mult mai bine, Elizabeth, iubito, spuse el cu un glas atît de blînd, de parcă mîngîia delicat aerul din jur. Şi parcă nici nu era glasul lui. - E adevărat, John, confirmă ea, curajoasă. O să mă dau jos din pat diseară, iubitule, cînd ai să vii acasă şi o să-ţi fac o ciorbă Bună din cap de oaie, cu găluşte, şi prăjituri cu aluat proaspăt. îi dădu drumul încet, cu tandreţe, şi o aşeză înapoi pe perne. în timp ce privea chipul acela istovit, vrednic de milă, nu-1 vedea defel aşa cum era cu adevărat. O vedea doar pe fata aceea frumoasă pe care o ştia de o viaţă. Ea se uita la el cu atîta încredere şi adoraţie, îneît lui i se strînse inima de amărăciune, căci nu putea face nimic ca s-o salveze. Şi din nou îl cuprinse acel impuls ciudat, tot mai frecvent şi de o persistenţă irezistibilă, care-1 îndemna parcă s-o ia în braţe şi s-o-scoată din camera asta mizeră şi să fugă cu ea sus, pe colinele după care eă tînjea mereu. Sus, în vîrf, aerul era pur şi înviorător, cerul se reflecta imens în ochii ei şi el simţea într-un mod misterios şi inexplicabil că acolo, pe înălţimi, boala va fi alungată şi Elizabeth îşi va reveni şi va fi din nou plină de viaţă. D ar mirosul de levănţică şi palidele ceţuri vaporoase ale lungilor zile de vară erau acum risipite de vînturile dinspre nord. D acă ar fi vară, Doamne, ar duce-o într-adevăr acolo, sus, pe Acoperişul Lumii, cum îi spunea ea, şi ar pune-o jos, sprijinită de o movilă acoperită cu iarbă, printre ferigi verzi şi frunze tinere şi fragede de afin şi ar sta împreună, fericiţi, la adăpostul Stîncilor Ramsden; soarele i-ar încălzi şi ar fi numai ei doi şi cîneparii şi ciocîrliile zburînd în lumina difuză, aurie. Era cu neputinţă. Pămîntul era tare, pe gerul aprig de februarie, iar întinsele şiruri de coline erau sălbatice şi pustii sub cerul mohorît şi încărcat de ploaie. - John, iubitule, ai auziţ ce-am spus! D iseară mă scol din pat şi o să putem mînca toţi împreună la cină, în faţa focului, aşa cum făceam înainte de a mă îmbolnăvi. 103

Glasul lui Elizabeth era mai însufleţit, mai agitat, fără îndoială datorită prezenţei lui Jack. - Nu trebuie să te dai jos din pat, iubito, o preveni el, cu glasul răguşit. Doctorul spune că ai nevoie de odihnă totală, Elizabeth. O să vină Lily a noastră mai tîrziu, să aibă grijă de tine şi să ne pregătească masa de seară. Trebuie să-mi promiţi că n-ai să faci vreo prostie, fetiţo. Hai,*promite-mi. - Of, a tîta te agiţi, John Hai te. D ar îţi promit, dacă asta îţi face plăcere. O să stau în pat. El se aplecă în faţă ca să-l poată auzi. - Te iubesc, Elizabeth, zău că te iubesc, şopti el. Ea îl privi adînc în ochi, văzu reflectîndu-se limpede îri ei dragostea lui statornică şi spuse: - Şi eu te iubesc, John, te voi iubi pînă în ziua cînd voi muri; chiar şi după aceea. El o sărută repede, aproape neîndrăznind s-o mai privească, şi cînd se ridică de pe pat, mişcările lui erau smucite şi dezarticulate, de parcă trupul lui masiv i-ar fi scăpat de sub control; Traversă cam era în trei paşi mari, rapizi. - Hai, Winston, sărut-o pe maică-ta şi s-o întindem. Intîrziem, băiete, strigă el răstit. Winston şi Frank o sărutară fiecare pe mama lor şi.se îndepărtară de pat, pornind sp/e uşă, într-o tăcere deplină. Winston nu-i adresase Emmei nici o vorbă, de cînd o necăjise mai înainte în bucătărie şi acum îi dărui unul dintre cele mai ferm ecătoare şi senine zîmbete ale lui, spunînd din capul scării: - Ne vedem sîmbătă, Emma. Pa, iubito. Ea îşi flutură mîna şi-i zîmbi. - Pa, Winston, zise, adăugind după ce se mai gîndi puţin: Frank, pregăteştc-tc să fii gata de plecare la lucru. Eu cobor imediat şi putem pleca împreună. Frank confirmă că a înţeles, clătinîndu-şi în sus şi-n jos căpşorul, cu faţa palidă, foarte serioasă. - Da, Emma, strigă el şi coborî, tropăind zgomotos pe scară, în urma lui Winston. Emma se aşeză pe marginea patului. - A fost bun ceaiul, iubito. Nu-mi trebuie altceva pînă vine mătuşa Lily. Nu ini-e foame. 104

Niciodată nu-i e foame. Cum o să-i fie vreodată foame dacă niciodată nu mănîncă? se întrebă Emma şi spuse cu o veselie, pe care n-o simţea: - Bine, mărnico, dar trebuie să mănînci ce-o să-ţi aducă mătuşa Lilv cînd o să,vină! Trebuie să te întremezi. Elizabeth zîmbi istovită. - O să mănînc, iubito. - Să sting luminarea? întrebă Emma, pregătindu-se să plece. Elizabeth se uită cu dragoste la fată. - Da, poţi s-o stingi dacă pleci. O să mă odihnesc puţin. Eşti o fetiţă tare cuminte, Emma. Nu ştiu ce m-aş face fără tine. Acum, hai, du-te la conac?. Nu vreau să întîrzii, după ce că doamna Turner te lasă să vii acasă să mă vezi la mijlocul săptămînii. Şi să te porţi frumos. Doamna Fairley e o cucoană adevărată, să ştii. - Da,' iuămico, şopti Emma, clipind ca să-şi alunge lacrimile. O sărută pe mama ei cu multă tandreţe şi mai aranja puţin patul bătînd uşor pernele şi îndreptînd cearşaful şi cuvertura cu eficienţa ei din totdeauna., în timp ce trăgea aşternuturile în sus, ca s-o înveselească pe Elizabeth, spuse: - Sîmbătă o să încerc să găsesc o rămurică înfrunzită în r> r% rv n a t e* n drum sub steiuri n-s pătruns gerul m

o r> %i

6 JACK şi W INSTON plec a seră la cărăm idărie, iar Frank aştepta în buc ă tă ria care .acum era slab luminată, căci Jack stinsese lam pa cu parafină, aşa cum făcea de obicei cînd pleca la lucru: Mai era aprinsă doar lum inarea de pc masa de lîngă cămin, a cărei flacără se ridica din cînd în cînd, răspîndind în în că p e re o lumină bruscă, jucăuşă. La extrem ităţile bucătăriei p îndeau straniu umbre în tu n e ­ coase şi în aer plutea o linişte deplină, în tre ru p tă doar de trosnetul in term itent al butucilor, care fîsîiau şi ţîşneau uneori în sus. Frank şedea într-unul din scaunele cu spătar înalt de lîngă foc: părea pitic în scaunul acela uriaş, mult mai rnic şi 105

mai fragil decît era cu adevărat. Deşi avea oasele mici şi o constituţie delicată, băiatul era surprinzător de vînos şi de robust, ca un mie terrier. In dim ineaţa aceea arăta ca o fiinţă abandonată, cu cămaşa lui gri de lucru şi pantalonii boţiţi, moşteniţi de la Winston, iar picioarele încălţate cu şosete gri, cîrpite cu grijă, atîrnau patetice peste marginea scaunului, părînd mult prea firave ca să poată ridica ghetele uriaşe, prea mari şi urîte, care aparţinuseră şi ele lui Winston. Dar, în realitate, în ciuda înfăţişării lui, Frank H a rţe nu era nicidecum o fiinţă năpăstuită, căci el trăia într-o lume interioară, atît de bogată în imagini frumoase, visuri şi speranţe înălţătoare, îneît existenţa lui de zi cu zi i se părea total lipsită de im portanţă. Şi această lume perfectă îl ocrotea de asprim ea vieţii lor mizere, era hrana îndestulătoare, care-1 făcea să uite cu totul, în cea mai mare parte a timpului, de toate privaţiunile şi de condiţiile spartane în care trăiau. în fond, Frank era un băieţel fericit, mulţumit că se putea retrage în imaginaţia lui, o imaginaţie vie şi bogată. O singură dată fusese cu adevărat dezamăgit şi întristat, cînd părăsise şcoala bisericii din sat, vara trecută. A cceptase cu stoicism şi cu o oarecare resem nare faptul că trebuia să muncească împreună cu ceilalţi băieţi în filatură, adunînd bobinele goale. Tatăl său îi spusese cu pă re re de rău, dar ferm, că aveau nevoie de cei cîţiva şilingi pe care-i va aduce săptămînal,- aşa că părăsise şcoala cînd împlinise doispre­ zece ani. Fusese un elev uimitor de iute la minte şi avid de învăţătură, acumulînd cunoştinţe cu o rapiditate şi o p rofun­ zime care o uluiseră total pe învăţătoare. îl considera un caz unic şi fusese distrusă cînd aflase că era sortit filaturii. Ştia că dacă i s-ar oferi.o şansă, copilul ar fi capabil de mult mai mult de atît; dar mai ştia că era condamnat, prin condiţia sa, încă de Ia naştere. Deşi nu se mai ducea la şcoală, Frank continua să înveţe cum putea mai bine, după capul lui. Citea şi recitea cele cîteva cărţi jerpelite ale mamei lui şi orice carte pe care putea pune mîna. Cuvintele îi inspirau un fel de teamă amestecată cu respect, dar totodată îl vrăjeau şi le iubea cu o patimă adîncă, învecinată cu veneraţia. Alcătuia şi realcătuia propoziţii în minte şi scria tot timpul mici frag­ 106

mente de proză pe preţioasele bucăţele de hîrtie pe care i le aducea Emma de la conac. E ra perm anent absorbit de idei abstracte şi deşi nu înţelegea deocam dată că erau idei abstracte, ele îl puneau pe gînduri şi-l incitau. Căci Frank H arţe era înzestrat cu o inteligenţă veritabilă, care se va dez­ volta cu multă strălucire, mai tîrziu, în viaţă. # Acum şedea cu privirea aţintită asupra focului, cu o cană de ceai în mîinile lui mici, cu o expresie rătăcită pe faţă, iar ochii lui visători se uitau undeva, departe, văzînd printre flăcările pîlpîitoare imagini nesfîrşite şi incredibile. Uşa scîrţîi, făcîndu-1 să tresară; îşi ridică repede capul şi privi în jur. Emma intră în cameră, tăcută şi preocupată. Frank începu să-şi soarbă ceaiul, urmărindu-i mişcările prin cameră cu ochii lui migdalaţi, iţiţi pe deasupra cănii. Emma se opri la fereastră, trase perdeaua şi, privind afară, spuse, fără a se întoarce spre el; - E încă întuneric afară, dar nu-i nevoie să plecăm chiar acum. Putem să mai aşteptăm pînă se face puţină lumină şi eu o să alerg o bucată din drumul pînă la conac, aşa că n-o să întîrzii. Frank pus.e cana jos, pe cuptor şi spuse: - Tata a umplut ceainicul cu apă fierbinte şi mi-a spus să-ţi fac un sandvici. E acolo, pe cuptor. Emma aruncă o privire duşmănoasă spre sandvici; observînd expresia de pe faţa ei, Frank exclamă, ca să se apere: - Nu I-am înecat în untură. Am pus-o pe pîine şi pe urmă am răzuit-o, aşa cum ai spus tu, Emma dragă. In timp ce îşi turnă şi ea ceai într-o cană şi îşi puse sandviciul pe farfurie, pe faţa Emmei se furişă un surîs şi ochii îi licăriră amuzaţi. îşi duse cana şi farfuria lîngă cămin şi se aşeză în faţă lui Frank. îşi m estecă sandviciul absentă, preocupată încă de sănătatea mamei ei. Frăţiorul o privea . îngîndurat şi cu o oarecare curiozitate, căci era extrem de sensibil faţă de Emma, pe care o adora. îi căuta perm anent aprobarea, dar în nerăbdarea lui de a-i fi pe plac, făcea de obicei o prostie ridicolă care o enerva pe Emma, atrăgîndu-şi astfel dizgraţia ei. Dar, de obicei, asta nu dura mult. Ochii lui deschişi la culoare erau plini de adm iraţie, cînd se aplecă în faţă şi 107

spuse cu convingere şi foarte ceremonios: - Mă bucur că i-ai oprit să se mai certe. Mă sperii cînd îi aud ţipînd. Zău, Emma. Ea îi privi absentă, cufundată în gîndurile ei, punîndu-şi farfuria pe cuptor. - Ştiu. D ar întotdeauna se ceartă pentru nişte fleacuri, băiete. ^ - Da eu tot mă sperii, continuă el repede. De aceea am pus mai înainte prea multă untură pe pîine, să ştii. Eram ner­ vos, încheie el, încercînd să iasă basma curată în faţa ei. Emma rîse. - O, ce minciună gogonată, Frankie dragă! îl mustră ea. Băiatul se zbîrli. Trupul lui firav se Încordă şi ochii lui blînzi deveniră deodată crunţi, strigînd cu o înverşunare neobişnuită. - Mămica a zis să nu-mi mai spui Frankie, Em ma dragă! Emma îşi dădu seama cît de serios vorbea şi spuse zîmbind: - Iartă-mă, iubitule. Ai dreptate, mămica nu poate să sufere alintăturile. . Frank se îndreptă.în scaun, luîndu-şi un aer demn şi im­ portant: - Mămica spune că sînt băiat mare şi Frankie e nume de' ţînc, exclamă el cu glasul lui piţigăiat de băieţandru, dar surprinzător de ferm. - Aşa este, răspunse Emma, adresîndu-i un surîs drăgăstos. Hai, mai bine, să ne pregătim. Duse vasele pe care le folosiseră la chiuvetă, le spălă şi le şterse repede, apoi se întoarse la cămin. îşi luă ghetele de pe vatră, unde le aşezase tatăl ei ca să se încălzească, apoi şi le trase hotărîtă în picioare. în timp ce îşi lega şireturile, Emma se uită pe furiş la Frank şi se gîndi, enervată: Uite-1, iar visează cu ochii deschişi! Ce să zic, ce pustiu de bine or să-i facă visele astea! Ea avea rareori timp să se lase pradă închipuirilor şi atunci cînd se lăsa pradă lor, acestea erau total lipsite de romantism, concrete şi practice. Ea visa haine groase pentru ei toţi. Mormane de cărbuni negri şi frumoşi în pivniţă. O cămară tixită cu şunci afumate şi roţi de caşcaval, hălci de carne de vită şi rafturi peste rafturi pline de fructe şi legume la sticlă, exact cum era cămara de la 108

conac. Şi lire de aur zornăind în punga ei, îndeajuns de multe ca să poată cumpăra toate aceste bunuri de caic aveau nevoie, lucruri deosebite pentru mama ei şi ghete nor pentru tatăl ei. Oftă. Frank visa cărţi, visa să viziteze Londra, să călătorească în căleşti frumoase şi să se ducă la teatru, visuri inspirate de revistele ilustrate pe care i le aducea ea uneori de la conac. Iar Winston visa să se înroleze la marină, să navigheze în jurul lumii şi să trăiască o viaţă aventuroasă în locuri exotice. Frank şi Winston visau plăceri şi glorie. Emma, cînd avea timp să viseze, visa să supravieţuiască. Oftă din nou. S-ar mulţumi bucuroasă şi cu cîţiva şilingi în plus pe săptămînă, care să-i mai scoată la liman, ar renunţa la lirele de aur. Se ridică hotărîtă şi se duse să-şi pună paltonul, strigînd către Frank: - Nu mai sta acolo cu gura căscată ca un răţoi care măcăie băiete. Pune-ţi haina pe tine. E şase fără douăzeci şi o să-ntîrzii, dacă nu mă zoresc. îi întinse lui Frank haina şi fularul, pe care acesta şi-l lega la gît. Em ma i-1 desfăcu imediat, bombănind şi clătinînd din cap şi i-1 înfăşură în jurul căpşorului lui blond, legîndu-1 strîns sub bărbie. îi luă de pe cap şapca turtită şi i-o înfundă bine peste fular, neluînd în seamă smucelile şi p rotestele lui. - Emma, nu-mi place să-mi pui fularul aşa, strigă el sfidător. Ceilalţi băieţi rid de mine şi spun că sînt un fătălău. - Dacă-1 pui la gît, nu-ţi ţine cald la urechi! Şi ţi-am mai spus, Frank, că nu-mi pasă ce spun alţii. Acum hai odată, mai iute!A îşi legă şi ea fularul, îi dădu lui Jack cutia cu mîncare, mai aruncă o privire prin cameră, apoi suflă în luminare. îl înşfăcă pe Frank cu amîndouă mîinile şi-l trase afară din casă. Ieşiră în bezna zorilor şi frigul îi întîmpină cu o rafală glacială, încărcată de umezeală şi de brumă. Cei doi copii trecură zoriţi pe cărarea pietruită, pe lîngă pilcurile de soc şi de liliac, chircite şi îngheţate, din mica grădină sărăcăcioasă al cărei pămînt sterp şi neprim itor era tare şi dur ca fierul. Nu se auzea decît tinguiala vîntului şi tropăitul strident al ghetelor lor pe pietrele reci, în timp ce o luară în jos pe uliţă. Mica fundătură în care se afla căsuţa lor era situată în partea de sus a satului Fairley. în spatele ei, se 109

înălţau colinele; era un loc izolat, pustiu şi neîmbietor, şi doar luminiţele firave care licăreau la cîteva ferestre te lăsau să bănuieşti că fundătura era locuită. Cînd ajunseră, în sfîrşit, în capătul de sus al uliţei, Frank îşi ridică feţişoara lui rece şi spuse: - Deci să mă opresc pe la mătuşa Lily? -Da, iubitule. Spune-i să se ducă s-o vadă pe mămica acum, de dimineaţă devreme. Spune-i că s-a agitat .un pic, dar că stătea liniştită în pat cînd am plecat noi. Şi nu zăbovi la trăncăneală cu mătuşa Lily. Ştii că şeful de echipăînchide porţile filaturii la şase fix. Dacă rămîi pe afară, va trebui să aştepţi pînă la-opt şi-ţi taie din salariu. Şi fii băiat cuminte! II sărută pe faţă şi-i îndesă mai bine şapca pe cap. - A ştepţi pînă mă vezi că am ajuns la mătuşa Lily? întrebă Frank, străduindu-se să nu arate că-îi era frică la ora aceea. Emma dădu din cap: - Da,' iubitule. Hai, du-te. Frank fugi, pierzîndu-se în ceaţă, alunecînd din cînd în cînd pe pietrele lucitoare, lustruite de bruma albicioasă. Urmări cu privirea mica lui siluetă, străbătînd uliţa, pînă ce deveni doar un contur estompat în lumina mohorîtă. D ar îi auzea ghetele bocănind şi cînd se opriră, îşi dădu seama că ajunsese la casa mătuşii, o căsuţă mică de pe uliţa principală care cobora pieziş spre sat şi spre rîul Aire. Auzindu-1 cum izbeşte cutia de tablă pentru mîncare de uşă, ştiu sigUr că ajunsese la destinaţie. O să trezească şi morţii, nu numai pe mătuşa Lily, se gîndi ea indignată, apoi îi păru rău că se gîndise la morţi. începu să trem ure cînd se întoarse în direcţia opusă, pornind spre dealuri. Era o siluetă singuratică şi totuşi elegantă, cu fusta ei lungă, neagră şi paltonul ponosit, mult prea mic pentru ea, tîrîndu-şi cu tenacitate şi curaj picioarele spre conacul Fairley şi ridicîndu-şi uneori ochii ca să scruteze cerul plum­ buriu şi colinele întunecate şi pustii, care se desfăşurau înaintea ei într-o linie fără de sfîrşit.

110

7

CO LIN ELE, care se înaltă ca un val ondulat deasupra satului Fairlcy şi valea Aire, ce se întinde dedesubt, sînt întotdeauna întunecate şi sumbre, chiar şi pe vremea cea mai blînd,ă. Dar cînd iarna se instalează aici ca un lung şi cumplit asediu, peisajul este pictat parcă de o pensulă nevăzută numai cu tonuri de gri, sub norii cenuşii; întinderile acestea devin pustii şi sălbatice, colinele golaşe şi povîrnîşurile despuiate sînt lipsite de orice culoare şi secătuite de viaţă. Ploaia şi zăpada cad neîncetat şi vîntul care bate dinspre M area Nordului este aspru şi violent. D ealurile de gresie, in­ finit mai triste decît dealurile verzi din ţinutul învecinat cu văi calcaroase, se desfăşoară într-o imensă tăcere, întreruptă doar de tînguiala jalnică a vîntului, căci pînă şi num eroasele pîrîiaşe, acele şuvoaie ce se rostogolesc pestriţe, primăvara şi vara, înviorînd monotonia, sînt îngheţate şi încremenite. Acest mare podiş de ţinuturi golaşe se întinde pe o porţiune nelocuită de cîţiva kilometri, pînă spre Shipley şi spre puternicul oraş industrial Leeds, de dincolo de dealuri. Este un ţinut d e o uluitoare monotonie, între ru p tă doar de steiurile care se înalţă din loc în loc, de cîţiva copaci înnegriţi, de mărăcinii chirciţi şi de căsuţele dărăpănate şi părăsite, care abia reuşesc să puncteze spaţiile sale reci şi pustii. Ceţuri veşnice, dese şi pătrunzătoare, plutesc deasupra peisajului colţuros, acoperind vîrfurile cele mai înalte şi făcînd să dispară colinele de la poalele lor, astfel că pămînt şi cer se unesc într-o nesfîrşită masă cenuşie, jilavă şi învăluitoare, totul este difuz, încremenit într-o izolare nepămînteană. Aici există prea puţine m ărturii ale prezenţei omului, aproape nimic nu îm b ie , omul pe acest pămînt neprimitor, în acest anotimp şi rari sînt _cei care se aventurează pe meleagurile sale sterpe şi singuratice. Tocmai spr-c aceste ţinuturi aspre mărşăluia Emma cu stoicism în acea dimineaţă îngheţată de februarie a anului 1904. Drumul îngust, întortocheat, ce şerpuia de-a curmezişul dealurilor, era calea cea mai scurtă spre conacul Fairlcy şi Emma trebuia să-l înfrunte în orice anotimp şi la orice oră din zi. 111

în timp ce mergea zorită, începu să trem ure şi se ghemui mai tare în paltonul primit de pomană de la conac, care o ocrotea ca o foiţă de hîrtie, atît de jerpelit şi de peticit era. Era deja o zdreanţă jalnică şi ponosită cînd i-1 dăduse bucătăreasa astă-vară, dar Emmâ îl primise cu recunoştinţă şi cîrpise cu răbdare găurile, îi lungise tivul şi-i cosese nas­ turi noi. Crescuse repede şi acum îi era mic, strîngînd-o la spate. Mînecile erau prea scurte şi braţele ei firave ieşeau pate,tic în afară, ca la o sperietoare de ciori, lăsînd încheieturile mâinilor ei de copil pradă urgiei naturii. Vîntul muşca perfid prin haina ei prăpădită şi umezeala din aer îi pătrundea în oase şi picioarele îi erau amorţite, fără vlagă, îşi înfăşură fularul mai strîns în jurul capului şi îşi vîrî,repede mîinile crăpate la loc în buzunare. îi clănţăneau dinţii şi ochii îi lăcrimau din cauza rafalelor îngheţate şi îşi dorea din tot sufletul să fi ajuns dejaJa conac, oricît de nesuferit îi era acel loc. în momentul cînd ajunse pe cîmpul împrejmuit cu ziduri de piatră care ducea spre coline, Emrna abia mai răsufla. Se propti o clipă de un gard să se odihnească, răsuflînd încă din greu, cu inima bătîndu-i tare în piept. Privi în jos spre drumul abrupt pe care tocmai îl parcursese. D e d e su b t, ceaţa se dispersase pe alocuri, rămînînd doar cîteva petice şi, în depărtare, vedeau pilpnnd luminiţe strălucitoare în toate căsuţele, în tirnp ce saţul se trezea. Dincolo de el, în vale, se zărea o lumină slabă, roşiatică, semnalînd că filatuTa Fairley se pregătea pentru activitatea zilnică. în curând, sirena stridentă a fabricii va începe să urle, tulburînd liniştea cu sunetu-i ascuţit, pentru a anunţa deschiderea porţilor. Peste puţin timp, bărbaţii şi femeile din Fairley se vor zori să vină să ponteze şi să înceapă o nouă zi de trudă, de dărăcit lînă brută, de ţesut tricotajele fine şi stofele, expediate apoi cu vapoarele în toată lumea. Privirea Emmei mai întârzie asupra satului în care zăcea marna ei şi care era ultimul semn de viaţă pînă la conac, apoi se răsuci, brusc. Se odihnise destul; acum trebuia să se grăbească, dacă vroia să ajungă la conac la şase, ora la care o aştepta bucătăreasa. Emrna îşi ridică fustele, se caţără peste gard şi sări sprintenă pe cîmp. Pământul de sub picioarele ei era îngheţat bocnă şi pîcla plutea şi se vălătucea în faţa ei, 112

camuflînd tufişurile moarte şi cei cîţiva copaci scheletici şi degeraţi, planînd pc deasupra peisajului. Din loc în loc, ieşeau la iveală troiene de zăpadă, formele lor stranii strălucind ireal în aerul vaporos; pentru Emma, colinele aveau în ele ceva înfricoşător, am eninţător la ora aceea. Se cutremură, dar se zori curajoasă mai de p a rte. Abia zărea cărarea, dar lucra de doi ani la conac şi, cunoscînd-o bine, călca pe ea cu destulă siguranţă. Scîrţîitul paşilor ei pe pămîntul îngheţat era singurul sunet al zorilor. Mergînd mai departe, gîndurile i se întoarseră la tatăl ei. Emma îşi iubea tatăl şi-i înţelegea firea, dar o necăjise des­ tul în ultimele luni. Tăticul ei nu mai era acelaşi de cînd se întorsese din războiul cu burii. Emmei i se părea că nu mai avea vlagă în el şi că era cuprins de o dorinţă de linişte şi de izolare, deşi, uneori, izbucnea în accese de furie neaşteptate şi aproape incontrolabile, cînd Winston sau oricine altcineva, cu excepţia ei sau a mamei ei, îl exaspera. Aceste inconsecvenţe în comportam entul tatălui şi toanele lui atît de violent contrastante o năuceau pe Emma, dar cînd se uita la ea cu o privire goală, p ărea un copil rătăcit. Uneori îi venea să-l înşface şi să-l scuture cu putere, în dorinţa de a-1 trezi din' nou Ia viaţă. Era prea mică şi fragilă pentru asta, aşa că încerca măcar să-l scoată^din apatie cu tot felul de întrebări, sîcîindu-1 cu banii sau amintindu-i de boala mamei ei. Ţaţa lui rămînea întotdeauna imobilă şi închisă, dar ochii erau cuprinşi de suferinţă. Supărarea produsă de boala soţiei sale fusese cea care îl schimbase pe J tck H arţe şi-i împietrise sufletul, făcînd din el, practic, un om inutil; nu războiul fusese cel care d e te r­ minase această răsturnare violentă în firea lui. Dar Emma, în naivitatea ei tinerească, nu înţelegea pe deplin acest lucru. Devotîndu-se cu pasiune unui ţel unic, acela de a schimba condiţiile mizere în care trăiau, ea era preocupată exclusiv de supravieţuirea lor şi asta,o făcea să devină oarbă la orice altceva. Tot ce ştia era că tăticul ei nu-i ofenia liici un răspuns, nici o soluţie la problemele lor. In strădania lui de a o alina, el recurgea la aceeaşi frază veche, pe care o folosea atît de des în ultimul timp: „Lucrurile.vor merge mai bine în curînd, iubito“, spunea el. Fratele ei, Winston, se lăsa întotdeauna amăgit de acest 113

acces de încredere şi optimism al tatălui lor; ochii începeau imediat să-i lucească, în speranţa unor.zile mai bune, şi îl întreba emoţionat: - Cînd, tăticule? Cînd? Mintea pragmatică a Emmei o îndemna să strige: Cum, tăticule? Cum? - deşi nu rostea niciodată nici o vorbă. Se temea să dea glas acestei provocări cînd tatăl ei încerca să-l liniştească pe Winston; şi ea mai ştia, în mod sigur, din experienţă, că nu vor primi un răspuns ca lumea şi că nu va fi emisă nici o idee practică. Realistă cum era, Emma înţelesese cu luni în urmă această inevitabilitate şi ajunsese s-o accepte cu resemnare, întrucît nu ştia cum să combată inerţia şi neputinţa tatălui ei, lîncezeala şi lipsa Iui de iniţiativă. - Nimic nu poate schimba soarta noastră pentru că tăticu’ nu face nimic ca s-o schimbe: spuse Emma cu glas tare şi răspicat, în timp ce se căţăra peste zidul scund şi păşi pe cărarea dintre coline, dincolo de cîmp. Emma nu ajunsese încă să înţeleagă că atunci cînd unui om i se ia speranţa, nu-i mai rămîne nimic, nici măcar voinţa de a trăi. Şi lui Jack H arţe i se răpise de mult orice speranţă. Suflă în mîinile îngheţate, apoi Ie vîrî din nou în buzunare, în timp ce începea să urce panta inferioară care o ducea la văgăuna Ramsden şi apoi mai sus, spre vîrful dealurilor, spre drumul către conacul Fairley. Emma nu-i mai pomenise tatălui ei de bani în ultimul timp, dar nu înceta să se gîndească la ei. Trebuie să aibă mai mulţi bani dacă vor să supravieţuiască, pentru ca mama lor să-şi recapete puterile şi sănătatea. Emma ştia că fără bani nu era nimic, era doar o victimă neputincioasă şi oprimată a clasei conducătoare, un animal de povară cu jugul pe grumaz şi cu picioarele priponite, condamnat la o viaţă de corvezi stupide şi la o existenţă atît de mizerabilă şi de lipsită de speranţă, încît nici nu mai merita să te gîndeşti la ea şi cu atît mai puţin s-o trăieşti. Fără bani erai supus tuturor capriciilor, tuturor toanelor şi fanteziilor unor bogătaşi nepăsători şi nemiloşi, tuturor vicisitudinilor vieţii. Fără' bani erai vul­ nerabil în faţa lumii. De cînd lucra la conacul Fairley, E m m a . ajunsese să înţeleagă multe lucruri. D otată cu un ascuţit simţ de 114

observaţie, era în acelaşi timp isteaţă din născare şi uimitor de perspicace penţru vîrsta ei. Văzuse şi rem arcase şocantele şi monstruoasele discrepanţe dintre viaţa de la conacul Fairley şi viaţa din sat. Familia Fairley trăia înconjurată de lux; chiar de fast, răsfăţată şi izolată de realitatea crudă a vieţii muncitorilor, din a căror nemiloasă şi nesfîrşită trudă se îmbogăţea lumea lor, lăfăindu-se în huzur şi bucurîndu-se doar de privilegii. * Cu cît îi observa mai mult pe cei din familia Fairley şi modul lor de trai, Emma începuse să înţeleagă că banii nu te ajută doar să-ţi procuri cele necesare, ci şi multe altele. Ajunsese să-şi dea seama că persoana care deţine bani deţine şi putere, un bun de preţ, pe care Emma şi-î dorea cel mai mult, pentru că acum ştia că pu tere a te- face invul­ nerabil. E a te pune la adăpost. Prin aceleaşi semnale, Em m a ajunsese să înţeleagă cu amărăciune că pentru săraci nu există nici dreptate, nici libertate. Dar bănuia cu un început de cinism că amîndouă puteau fi foarte uşor cumpărate. La fel de uşor cum puteau cumpăra m edicam entele şi alim en­ tele hrănitoare de care avea nevoie mama lor, cu condiţia'să ai destui şilingi pe care să-i pui pe tejghea. Da, se gîndi ea, banii sînt răspunsul la toate. Trebuie să găsesc o cale de a cîştiga mai mulţi bani,-se hotărî ea în timp ce urca pe cărare. Existau pe lume oameni săraci şi oameni bogaţi şi dacă unii oameni puteau fi bogaţi, atunci e limpede că şi alţii ar putea fi, chibzui ea. Tatăl îi spuiiea întotdeauna că e o chestie de obîr.şie şi de noroc. Emma dispreţuia asemenea răspunsuri de-a gata şi, îndoindu-se de veridicitatea lor, refuza să le accepte. D acă o persoană născocea un plan deosebit de inteligent şi muncea mult, mai mult decît oricine, atunci precis că persoana aceea va putea cîştiga bani. Mulţi bani. Poate chiar o avere. Emma se concentra de cîtva timp asupra acestui ţel, fără a şovăi, fără a se descuraja vreodată cu adevărat, căci experienţa de viaţă care-i lipsea era compensată de nişte trăsături poate mai valoroase - intuiţie, imaginaţie şi ambiţie. Emma înţelegea multe lucruri instinctiv şi unul din acestea era o realitate seacă şi dură; şi anume, că banii nu erau întotdeauna neapărat m oşteniţi sau dobîndiţi printr-un noroc. Ea ştia, în ciuda celor spuse de tatăl ei, că existau şi 115

alte căi de a aduna avere. Oftă. în timp ce se zorea mai d e p a rte, în g h e ţa tă tun şi d isp e ra tă p e n tru viaţa mamei ei, Emmei i se p ă re a că era com plet singură şi lipsită de prieteni, înfruntînd lumea fără vreun ajutor sau vreun cuvînt de în curajare din p a rte a cuiva! D ar se hotărîse cu m ulte luni în urmă că nu se va lăsa învinsă. Va găsi o cale să facă bani, o groază de bani, p e n tru că numai atunci vor fi în siguranţă. Picioarele ei urmau cărarea îngustă şi, deşi ceaţa era foarte deasă, ştia că se apropie de vîrful p a n te iin fe rio a re , căci gîfîia şi o dureau picioarele de atîta urcuş. Dîrdîia, căci vîntul se înteţise şi şuiera dinspre dealurile de deasupra, şi îşi ridică gulerul de la palton. Mîinile îi erau îngheţate bocnă, dar picioarele îi erau calde. Tatăl ei îi reparase ghetele chiar cu o săptămînă înainte, după ce cumpărase piele rezistentă de la tăbăcărie şi pîslă pentru tocuri. Stătuse lîngă el, urmărindu-1 cum taie tocurile şi le bate zdravăn în cuie peste căputele uzate, m eşterind la ghete pe vechiul calapod de fier din bucătărie. Se mai gîndea la supa aburindă, fierbinte, pe care i-o va da bucătăreasa şi la căldura din bucătăria imensă de la conac, şi toate acestea o îmboldiră să se zorească mai tare. Cîţiva copaci scheletici se profilau în faţa ei în peisajul acela neîndurător, golaş şi spectral pe fondul cerului verde, sticlos. Inima începu să-i bată repede, în parte de efort, dar şi de spaimă, căci dincolo de aceşti copaci singuratici, cărarea se prăvălea înspre Văgăuna Ramsden, care se căsca între dealuri. Văgăuna Ram sden era locul pe care Emmma îl ura cel mai mult din tot drumul ei spre conac, fiindcă era un loc straniu, plin de formaţiuni de roci groteşti şi de cioturi de copaci doborîţi. Ceaţa, prinsă aici captivă, între vîrfurile îngemănate care se înălţau deasupra văii, se îngrăm ădea şi se coagula într-o beznă densă, cenuşie, aproape impenetrabilă. Pe Emma o neliniştea acest loc; cu toate acestea, merse iute mai departe, dominîndu-şi neliniştea, în timp ce se avînta în jos pe cărare, spre Văgăuna Ramsden. Se temea de fiarele, de spiriduşii şi de duhurile colinelor, care păreau că plutesc ca un abur şi totuşi, atît de am eninţător, printre stîncile grandioase, alcătuite din prundiş de piatră de 116

moară. Sc temea şi de sufletele rătăcite care bîntuiau Văgăuna, după c redinţa sătenilor. C asă-şi şteargă din minte imaginea spiriduşilor, a monştrilor şi a sufletelor rătăcite, Emma începu să cînte în gînd. Nu cînta niciodată cu glas tare la ora asta pe dealuri, de frică să nu trezească morţii. Nu ştia multe cîntece, doar cele cîteva pe care le învăţaseră toţi la şcoală, şi acestea i se păreau insipide şi copilăreşti. De aceea, începu să cînte înainte, solda (i creştini, rostind cuvin­ tele în gînd şi bătînd curajoasă pasul după ritmul care-i suna în cap. Se afla la jum ătatea drumului care străbătea valea, cînd, deodată, cuvintele se volatirizară. Emma se opri din tropăit şi încremeni. Răm ase pironită locului, ciulind urechile. D in­ colo de şuieratul vîntului, auzi un fel de uruit, de parcă, dinspre cealaltă pa rte a Văgăunii, s-ar fi prăvălit pe cărare ceva imens şi puternic, propulsat de o forţă uriaşă. Se feri, proptindu-se de o form aţiune de roci şi îşi ţinu respiraţia, în timp ce spaima se prelingea prin ea, ca o apă rece ca gheaţa. Şi deodată el apăru în faţa ei, nu sub chipul unui monstru rudim entar, o stîncă' sau un copac, ci a unui m onstru pe deplin format, a unui om extraordinar de înalt, câre se iţea în jos spre ea, privind-o fix prin ceaţa învăluitoare. Emma îşi ţinu respiraţia şi îşi încleştă pumnii în buzunare. Se întrebă nebuneşte dacă n-ar trebui să ţîşnească prin faţa lui şi s-o ia la fugă înapoi, pe cărare, dar era paralizată de spaimă şi nu se putea mişca. Şi atunci monstrul vorbi şi o înspăimîntă şi mai tare. - Zău, dacă n-am eu parte de noroc, să mor că am, să întîlnesc o fetişcană aşa vioaie pe blestematele astea de dealuri la ceasul ăsta afurisit. E u zic că e chiar sălaşul diavolului aici. Nu-i un loc pe unde să umbli într-o dimineaţă friguroasă ca asta. Emma rămăsese fără grai. îşi ridică privirea spre omul care se înălţa deasupra ei, dar nu era în stare să-i distingă trăsăturile în lumina aceea mohorîtă. Se trase şi mai tare în crăpătura dintre stînci, dorindu-şi să se poată topi în ea, cu ochii m ăriţi de spaimă. Omul vorbi din nou şi glasul lui ajungea ia ea prin ceaţă ca un glas de fantomă. - Sărmana fetişcană e speriată şi nu-i de mirare că am 117

băgat-o în sperieţi. D ar nu-s decît un prostănac şi m-am rătăcit pe ceaţa asta afurisită, în drum spre conacul Fairley. Ai putea să-mi arăţi încotro s-o iau? Şi o să-mi văd de drum. Inima nu-i mai bătea atît de nebuneşte, dar Emma tot mai trem ura de frică, fiindcă în pustietatea asta, un străin -şi era, într-adevăr, un străin- putea fi la fel de periculos ca orice monstru. Tatăl ei o prevenise să nu intre niciodată în vorbă cu oameni necunoscuţi, care nu erau din vale şi erau deci „străini“ de aceste locuri şi dădeau de bănuit. Se lipi de stînci, strîngîndu-şi tare buzele şi dorindu-şi ca el să plece. Poate că dacă nu-i răspundea la întrebare,-o să dispară la fel de brusc cum apăruse. - Zău că eu aş zice că fata asta are limbă. E sigur că are, continuă omul, ca şi cum s-ar fi adresat unei a treia p e r ­ soane. Em m a îşi muşcă buza şi privi-în jur neliniştită. Părea să nu mai fie nimeni prim prejur, deşi era greu să-ţi dai seama în lumina aceea cenuşie. - Nu-ţi fac nimic, fătuco, continuă glasul acela străin. A rată-m i numai drumul spre conacul Fairley şi-mi văd de drum. Em m a tot nu putea să-i vadă faţa, căci se p ierdea în ceaţa care-i învăluia pe amîndoi. Privi în jos. Reuşi să distingă tălpile lui mari, introduse în ghete cu ţinte şi p a rte a de jos a pantalonilor. Nu se clintise nici un milimetru din locul unde se oprise prim a oară, ci rămăsesb ţintuit locului, de parcă simţise că dacă făcea o mişcare bruscă, ea ar fugi îndată din ascunzătoare şi ar dispărea în ceaţă, îngrozită. El îşi drese glasul şi spuse din nou, mai blînd: - N u-ţi fac nimic, mititico. Nu te tem e de mine. E ra ceva în tonul vocii lui, care o determină pe Em ma să-şi relaxeze muşchii încordaţi. încet, încet, trem urul din m em brele ei începu să se domolească. E r a un glas ciudat, dar frumos, muzical, melodios, diferit de oricare alt glas pe care-1 auzise. Şi atunci, Emma, ciulind bine urechile şi cu toate sim ţurile la pîndă, îşi dădu seama cît de blînd era glasul lui, recunoscu, cuprinsă brusc de o revelaţie că era un glas plin de b u n ătate şi de căldură. Totuşi era un străin. Şi atunci, spre groaza ei şi oarecum surprinsă, Em m a se pom eni întrebînd fără-să vrea: 118

- D a’ dc cc vrei s-ajungi la conac? E ra atît de furioasă pe ea însăşi, că îi venea să-şi muşte limba de ciudă. . - Mă duc să rep a r hornurile şi burlanele. Chiar dum­ nealui a venit la mine săptămîna trecută. Conaşul Fairley.' Da, da, a venit chiar dumnealui să mă viziteze la Leeds şi a fost foarte bun, ba chiar generos aş putea spune, şi mi-a dat de lucru. Em ma îl cercetă bănuitoare, ridieîndu-şi faţa udă ca să se uite la el prin ceaţă. E ra cel mai înalt om pe care-1 văzuse vreodată; era îm brăcat modest, cu haine de muncitor şi avea un sac atîrnat peste umăr. - Deci eşti m arinar? întrebă ea cu o oarecare precauţie, căci tocmai îşi amintise că,bucătăreasa îi spusese că fusese angajat un marinar ca să facă rep a ra ţii şi să pună cîteva cărămizi la conac. Omul izbucni în rîs, un rîs profund, care pornea din burtă şi-i zdruncina tot trupul lui masiv. - Chiar că asta sînt, zău aşa. Mă numesc Shane O ’Neill, dar toată lumea îmi zice Blackie. 'E m m a îşi ridică iarăşi pe furiş privirea spre el, încercînd să-i studieze faţa în întunericul acela ceţos. - Nu eşti negru, nu? întrebă ea cu glas trem urător, apoi îşi reproşă prostia pe care o făcuse. O ’ Neill era un nume ir­ landez şi astfel se explica vorbirea lui melodioasă, atît de nefamiliară pentru ea. D ar auzise de accentul irlandez şi precis c.ă aşa suna. întrebarea ci păru Să-l a m u z e şi mai tare pe uriaş şi începu din n o u să rîdă, spunînd:

- Nu sînt negru. Sînt doar un irlandez negru. Şi pe tine cum ziceai că te cheamă? Emma ezită din nog. Credea că dacă oamenii ştiau cît mai puţin despre ea era mai bine şi mai singur, căci dacă nu ştiau nimic nu puteau să-i facă nici un rău. Dar, spre surprinderea ei, se trezi spunîndu-i: - Emma. Emma H a rţe mă cheamă. - Mă bucur de cunoştinţă, Emma H arţe. Ei,, atunci, dacă am făcut cunoştinţă, ca să zic aşa, vrei să fii drăguţă să mă îndrepţi pe drumul spre conacul Fairley? - E în direcţia de unde ai venit, înapoi, pe acolo, spuse 119

Enima, trcm urînd, de data asta fiindcă îngheţase bocnă stînd atîta pe loc în văgăuna aceea rece şi umedă. Apoi din nou, spre enervarea ei, dar neputîndu-sc opri, explică: - Eu mă duc la conac. Dacă vrei, poţi merge cu mine. - Vai, îţi mulţumesc, Emma! Atunci hai s-o luăm din loc! E al naibii de frig şi de umed aici. E mai rău dccît în mlaştinile noastre iarna! declară omul şi încercă să-şi încălzească picioarele, bălînd cu ele pe păinîntul îngheţat. Emma se strecură afară din ascunzătoarea dintre stînci şi o luă înainte pe drumul care o lua în sus, ieşind din Văgăuna Ramsden şi-i scotea pe podişul plat din vîrful dealurilor ce se întindea pînă la conacul Fairlcy. E ra un drum îngust şi destul de periculos, care urca brusc şi trebuiau să meargă unul în spatele celuilalt. Emma păşea repede în faţa irlan­ dezului, căţărîndu-şe şi alunecînd din cînd în cînd, în graba ci de a ieşi din Văgăună. Nu vorbeau, căci panta era abruptă şi urcuşul era obositor. Chiar poteca în sine era accidentată, fiind p resărată cu bolovani şi cioturi îngropate în pămîntul îngheţat, extrem de înşelătoare şi de primejdioasă iarna. Cînd ieşiră din Văgăună şi ajunseră pe platou, c eaţa se risipise, dusă departe de rafalele de vînt, care şuierau dinspre colinele ce se înălţau spre cer. Aerul dimineţii avea nuanţa opalului şi pe cerul vineţiu se răspîndea o lumină incandescentă, em anată parcă de o sursă ascunsă sub linia orizontului, o lumină limpede şi strălucitoare, caracteristică acelei clime nordice. E â scălda cocoaşa dealurilor într-o puternică baie de lumină şi acestea păreau lustruite şi lucitoare ca alama bătută. Emma se opri, trăgîndu-şi răsuflarea şi se întoarse să privească spre Stîncile Ramsden din depărtare, aşa cum făcea întotdeauna. - Uite Caii, spuse ea, arâtînd spre imensele stînci ce se înălţau grandioase şi solitare la orizont. Blackic O ’Ncill îi urmări privirea şi îşi ţinu răsuflarea. Fata avea dreptate. Stîncile păreau într-adevăr nişte cai uriaşi, cabrîndu-se la linia orizontului şi siluetele lor abia schiţate prinseră deodată viaţă, înfăţişîndu-se ca nişte armăsari legendari ce galopau dc-a curmezişul cerului şi sclipeau ca aurul în lumina aceea strălucitoare. - D a ’ chiar că e o privelişte frumoasă! Cum se cheamă 120

locul acela? întrebă Blackie. . Stîncile Ramsdcn, dar sătenii îi spun uneori Caii Zburători. Mămica îi spune Acoperişul Lumii, îi destăinui Emma. - Chiar că asta pare să fie, zău că da, m urm ură Blackie, lăsîndu-şi sacul jos şi trăgînd adînc în piept aerul curat, acum după ce ieşiseră din valea ceţoasă. Emma încă nu se uitase bine la Blackie O ’Neill. Acesta mersese în urma ei, pe cărarea care ducea afară din vale şi acum stătea în spatele ei la marginea Văgăunii. M ama ei sădise în ea bunele m aniere şi îi spusese că era nepoliticos să privească fix pe cineva, dar acum curiozitatea Emmei învinse şi îşi îngădui să se întoarcă încetişor. îşi ridică ochii spre omul care o înspăimîntase atît de tare la început şi fu uimită să. constate că era tînăr, neavînd probabil mai mult de optsprezece ani. Şi era absolut cel mai nemaipomenit bărbat pe care-1 Văzuseră vreodată ochii ci. Blackie îi întoarse privirea, cu un zîmbet larg, iar fata, străfulgerată de o intuiţie, îşi dădu seama de ce îi pierise în mod atît de inexplicabil teama de el, acolo, în Văgăună. în ciuda dimensiunilor lui, omul acesta avea o blîndeţe şi o frum useţe de nespus, atît în expresia fetei, cît şi în toată com portarea lui. Avea o fată deschisă, prietenoasă, total nevinovată şi un zîmbet larg, plin de căldură, senin şi puţin ştrengăresc, iar ochii lui căprui erau buni şi înţelegători. Emma se pomeni că-i zîmbeşte fără nici o urmă de stinghereală, deschizîndu-se faţă de el, gest fără precedent pentru ea, care.era veşnic prudentă şi bănuitoare cu străinii. - De aici nu se vede conacul, explică Emma, dar nu mai e mult, e chiar după creasta dealului de acolo. Hai, vino să-ţi arăt drumul, Blackie! strigă ea cu entuziasm, captivată de noul ei prieten. Blackie dădu din cap, îşi ridică de jos sacul lui mare şi îl aruncă peste umăr cu atîta uşurinţă, îneît în mîinile lui mari şi puternice părea o bocceluţă amărîtă. O ajunse din urmă pe Emma, care păşea deja vioi pe poteca de pe vîrf şi începu să fluiere degajat, cu capul dat spre spate, cu buclele trem urătoare, fluturînd în bătaia vîntului. Din cînd în cînd, Emma se iii ta la el pe furiş. Nu întîl.nise niciodată un om ca el şi fiinţa lui o fascina. Blackie la rîndul 121

lui, nu ignora privirea ei iscoditoare; era chiar foarte conştient de ea şi îl amuza. O cîntări pe fată într-o secundă, căci era isteţ la minte şi'avea ochi.buni. Bănuia că trebuie să aibă vreo paisprezece ani, sau cam aşa ceva, că era de prin partea locului şi era trimisă cu o treabă la conac. E ra o fătucă atît de mică! Nici nu era de m irare că o speriase atît de tare în ceaţă. In timp ce parcurgeau drumul împreună, el zîmbi, admirînd-o cum păşea voiniceşte, străduindu-sa să se ţină după paşii lui mari. îşi încetini considerabil mersul cînd văzu că abia mai răsufla. Shane Patrick Desmond O ’Neill, cunoscut îndeobşte sub numele de Blackie, avea o înălţim e de aproximativ doi metri, dar părea mult mai mare de statura, din cauza trupului masiv, a spatelui lat şi a um erilor puternici. E ra vînjos şi bine făcut, dar n-avea pe el carne în plus. E ra tot numai muşchi şi fibră. Emana virilitate, .o să nătate pro sp e ră şi o forţă de neîmblînzit. Avea picioare lungi şi o talie surprinzător de subţire şi de bine definită, sub un torace masiv. Se vedea lesne de ce lumea îi spunea Blackie (Negriciosul). Părul des şi greu, care cădea pe spate de pe o frunte senină, era negru şi lucios ca abanosul iar ochii căprui a proape negri, semănau cu două bucăţi mari de cărbune lucitor. Aşezaţi departe unul de celălalt, sub nişte sprîncene groase şi arcuite, ochii erau mari şi blînzi şi de foarte multe ori spirituali, deşi, cînd Blackie îşi ieşea din fire, sticleau şi fulgerau de furie. La'fel de uşor puteau deveni trişti sau tragici, cînd sufletul său cel­ tic era tulburat de gînduri m elancolice. Dar, cel mai adesea, erau plini de veselie. Avea pielea închisă la culoare, dar nu măslinie; era mai degrabă maron ca nuca, rum enă pe pom eţii ieşiţi înafară, o n u a n ţă deschisă de mahon, care provenea fără îndoială dintr-o îndelungată expunere la soare şi vînt. Nasul era drept şi destul de subţire, deşi se lăţe a uşor spre vîrf, iar nările erau proeminente. Gura lată şi buza su p e rio a ră lungă, de ir ­ landez, trădau originea lui celtică. Avea o de.spicătură .în bărbia bine modelată şi cînd rîdea, ceea ce se întîmpla mai m ereu, făcea gropiţe în obraji şi fchipul lui căpăta o vitalitate uluitoare. Blackie O ’Neill era, de fapt, un tînăr extraordinar de chipeş. Dar ceea ce şoca la el era felul de a fi şi com portarea 122

deosebită de a altor bărbaţi. E ra vesel şi plin de viaţă. Faţa lui era vioaie, foarte mobilă şi nu lipsită de haz. Com por­ tarea lui firească, degajată şi plină de farmec era pentru el o a doua natură, avea o fire optimistă, acceptînd viaţa aşa cum e şi amuzîndu-se perm anent de ea. Avea o încredere în sine şi o seninătate înnăscute şi, observîndu-1, Emmei i se păru că pe el nu-1 putea cuprinde oboseala, teama şi deznădejdea care-i chinuia pe bărbaţii din sat, încovoindu-i şi îmbătrînindu-i înainte de vreme. Emma întîlnise pentru prim a oară în viaţă un. om cu o vitalitate nestăvilită, cu un suflet vesel şi lipsit de răutate, un bărbat care iubea viaţa şi o trăia din plin; întrezărea vag toate aceste calităţi care o intrigau, o derutau şi o im­ presionau. M ergînd grăbită pe lîngă acest tînăr uriaş chipeş, îşi întorcea mereu privirea spre el şi îşi dădu seama că era stăpînită de o curiozitate puternică şi lacomă faţă de p e r­ soana Iui. Era un însoţitor.ferm ecător, care, în cel mai ciudat şi mai inexplicabil mod, o făcea să se simtă în siguranţă, mergînd alături de ea, vorbind puţin, zîmbind cu zîmbetul lui plin de viaţă, uneori fluierînd vesel, în timp ce ochii lui strălucitori cercetau creasta de deasupra, aşteptînd, anticipînd apariţia turnurilor conacului Fairley. Şi o parte din buna lui dispoziţie, din veselia şi seninătatea lui păru să se transfere, în mod misterios, asupra Emmei; iar faţa ei, de obicei prea aspră şi serioasă pentru vîrsta ei, se îndulci cu un strop de veselie ascunsă. Blackie. o luă prin surprindere cînd deschise gura şi începu să cînte, glasul lui profund, de bariton, umplînd tăcerea din jur cu cele mai melodioase şi mai dulci sunete, atît de frumoase, încît îi răscoleau sufletul. M icuţul trubadur se duse la război... A cum el doarme som n fără de vise. Pe um ăr i-dtîrna o harfă, la şold o sabie de soi Pe care tatăl lui i-o dăruise. Ascultîndu-1 pe Blackie cîntînd, pe Emma o săgetă o durere pătru n z ăto a re şi o podidiră lacrimile, înduioşată cum nu mai fusese niciodată. Cuvintele şi melodia aceea sfîşietoare aveau în ele o tristeţe copleşitoare, lăsîndu-i un gust dulce-amar. O durea pieptul din cauza lacrimilor ce

t

123

stăteau să izbucnească atît de brusc şi de neaşteptat, lacrimi pe care încerca să le înăbuşe, de teamă să nu pară copilăroasă şi chiar cam prostuţă în faţa acestui b.ărbat, după ce el termină de cîntat Balada m icului trubadur. Blackie o privi şi, observînd lacrimile strălucitoare care-i trem urau pe gene, întrebă încetişor: - Deci ţi-a plăcut cîntecul meu, mititico ? Em m a îşi înghiţi nodul din gît şi îşi drese glasul de mai miilte ori. In sfîrşit, reuşi să vorbească. - O da, mi-a plăcut, Blackie. Mi-a plăcut tare mult. D ar e atît de trist. îşi trecu m îna-peste ochi, ştergîndu-şi repede lacrimile şi, observînd că îngrijorarea i-a întunecat privirea lui Blackie, adăugă repede: - D a r ai un glas frumos, să ştii. Zîmbi, sperînd că lacrimile ei nu-1 jigniseră. Blackie fusese surprins de sensibila reacţie em oţională a fetei faţă de felul cum cîntase şi-i întoarse zîmbetul, spunîndu-i cu multă blîndeţe: - Da, e un cîntec trist, de bună seamă, dar é frumos, Emma. La urma urm elor, e dbar o baladă veche. Nu trebuie să te întristezi. Şi dacă ai fost aşa de bună să-mi spui că-ţi place glasul meu, aşa cum e el, acum o să-ţi cînt un cîntec care, zic eu că o să te facă precis să rîzi. Şi cîntă. Glasul lui plin, splendid, emitea acum sunetele vesele şi cuvintele sp rin ţare alé unui cîntec irlandez, care se rostogoleau cu u şurinţă de pe limba lui agilă. Alesese dinadins o mică prostioară amuzantă, cu multe nume de clanuri irlandeze, care-ţi stîlcesc limba şi în curînd, Emma începu să rîdă cu poftă, uitînd pentru moment tristeţea baladei, în veselia care o cuprinsese. D upă ce termină, Emma strigă veselă: - Chiar că e caraghios. Va trebui să i-1 cînţi şi doamnei Turner, bucătăreasa de la conac. O să-i placă, pun rămăşag că o să-i placă şi o s-o facă să rîdă. - Sigur că o să i-1 cînt şi chiar cu multă plăcere, Emma, răspunse Blackie amabil, apoi întrebă, curios: Şi aş putea să te-ntreb, de ce-ai pornit-o tu cu noaptea-n cap la conac? - Acolo muncesc, răspunse Emma serioasă, răspunzînd privirii lui prietenoase cu o privire fermă, fără să clipească. 124

-

- Chiar aşa, nu mai spune! Şi ce face acolo o mînă de om ca tine, ca să cîştige bani? întrebă el. - Ajut la bucătărie. Văzînd că îşi fereşte ochii, că lasă tristă buza în jos şi că pe faţă i se aşterne un val de resem nare, Blackie înţelese că n-o încînta munca de la conac. Emma nu se mai oferi să-i dea vreo informaţie.şi se retrase în spatele măştii care se aşezase pe feţişoara ei. Simţindu-i stinghereala, Blackie nu-i mai puse nici o întrebare şi m erseră mai de p a rte în tăcere, căci o parte din veselia pe care o îm părtăşiseră pînă atunci se risipi, dispoziţia ei modificîndu-se brusc. Fetişcana asta de pe dealuri, peste care el nimerise din senin, era pentru Blackie o mică fiinţă ciudată, o făptură înfom etată şi zdrenţăroasă, toată numai piele şi os. Această Emma H arţe părea să aibă nevoie de o masă bună, de măi multe mese bune, multe luni de-acum încolo. Şi într-adevăr, aşa era. Era o copilă tare sărm ană, care ar fi trebuit să fie acum acasă, în pat, nu să hoinărească p e coclaurile astea lip­ site de viaţă şi uitate de Dum nezeu, la revărsatul zorilor, în 'miezul unei ierni aspre. Deşi ponosite, hainele de pe ea erau îngrijite şi cîrpite frumos şi se vedea că faţa ei era bine spălată şi strălucea de curăţenie. E adevărat că nu se observa mare lucru din faţă, înfofolită cum era, în fularul gros de lînă neagră. D ar ochii ei, ori de cîte ori şi-i întorcea spre el, erau de o neasemuită frum useţe. Erau mari, luminoşi şi de un verde jn te n s, cei mai verzi ochi pe care-i văzuse vreodată. Em ma îi întrerupse gîndurile, întrebînd: - Ai spus înainte că eşti irlandez negru. Ce-nseamnă asta? Blackie se întoarse spre Em ma şi văzu că de pe faţa ei dispăruse privirea aceea încordată. Ochii lui c ă pătară o licărire răutăcioasă.cînd spuse: - Ei, mavourneen, nu un negru din Africa, după cum ai bănuit tu. Noi, ăştia cu păr negru şi ochi negri, cică am moştenit culorile astea de la spanioli. Tocmai voia să-l întrebe ce-nseam nă mavourneen, dar ul­ tima lui afirmaţie o ului într-atît, încît îi pieri din minte întrebarea. - Spanioli! Dar nu sînt spanioli în Irlanda. Ştiu eu foarte bine! îi spuse Emma cu dispreţ şi cu o oarecare răutate, 125

săgetîndu-1 cu privirea. Să ştii că am fost la şcoală, îl informă ea pe Blackie, mîndră, ca după o lungă chibzuinţă, întrebîndu-se dacă nu cumva el o credea o proastă. Blackie era amuzat de reacţia ei, dar îşi păstră o faţă serioasă. - Atunci, dacă eşti o fetişcană atît de învăţată, oi fi ştiind că regele Filip al Spaniei a trimis marea A rm ada să invadeze Anglia pe vremea reginei Elisabeta. Se zice că s-au scufun­ dat cîteva galere lîngă coasta Irlandei şi că supravieţuitorii, to ţi spanioli, s-au stabilit pe insula Emerald. P i n ei, se spune că se trag irlandezii negri şi eu mă gîndesc că ăsta o fi adevărul adevărat. - Ştiu de Spania şi de Arm ada, dar n-am ştiut că în Irlan­ da trăiesc spanioli, spuse Emma, ridicîndu-şi prudentă privirea.spre el. E ra atîta scepticism în ochii ei, că Blackie se bătu cu palma pe picior şi izbucni într-un hohot de rîs. - Ia uite cum se-ndoieşte de vorbele mele! D ar zău că-ţi spun adevărul, Emma! Jur pe capetele preafericiţilor sfinţi că spun adevărul, mavourneen. Emma întrebă provocator: - Ce-nseam nă m avourneen? îmi spui tot m ereu aşa, Blackie. Nram mai auzit pînă acum cuvîntul ăsta. Nu cumva e un cuvînt urît? ~ Blackie clătină din cap, şi buclele lui jucăuşe se unduiră şi dansară. Veşnicul lui rîs i se ivi în ochi şi pe gura lui lată. - E cuvîntul irlandez p e n tru „dragă, d răg u ţo “ . Ca şi cuvîntul luv, folosit de cei din Yorkshire. Nu-i un cuvînt urît, fătuca mea. Aş p u te a spune că e un cuvînt drăgăstos. Şi apoi, cine ar putea folosi vorbe urîte cu o dom nişoară isteaţă şi învăţată ca tine? încheie el, adoptînd un glas cît se poate de serios şi o m anieră cît se poate de galantă. - A, da? spuse Em ma cu o urmă de scepticism dur, carac­ teristic celor din Yorkshire. Urm ă o clipă,de tăcere, apoi, întorcîndu-se pe jum ătate şi atingî'ndu-i impulsiv braţul, Emma întrebă: - Deci locuieşti în Leeds, Blackie? Faţa ei se însufleţi brusc şi deveni curioasă, iar el simţi că e din nou em oţionată. - Da, acolo locuiesc. De bună seamă. Şi e un oraş 126

nemaipomenit. Ai fost vreodată în Leeds, Emma? Emma se bosumflă. - Nu. Dar o să mă duc într-o zi. Tăticu’ mi-a promis că mă duce într-o excursie de o zi şi ştiu eu că o să ne ducem cînd o să-şi găsească timp. Şi cînd o avea bani de drum, se gîndi Blackie. Dar detectînd lipsa de convingere din vocea ei şi simţindu-i mîhnirea, spuse cu ferm itate şi cu o oarecare siguranţă: - Sigur Că o să te ducă, Emma! Zău că da! Şi o să ţi se pară cel mai captivant loc. Zău că e teribil de captivant. Şi aglomerat! E o adevărată metropolă, aş zice. Are arcade m ăreţe cu magazine minunate, pline cu haine luxoase pentru doamne, dar şi p e n tru domni. Da, toalete de regină, Emma, rochii de mătase şi de satin, de nici nu se pot zugrăvi. Pălării frumoase cu pene pufoase şi voaluri, ciorapi eleganţi şi ghetuţe moi, de piele, cu nasturi şi um breluţe şi poşetuţe. Tot ce ţi-ar dori inimioara. Şi cravate de mătase pentru dom ­ nii care şi le pot îngădui. Şi ace cu diamante şi bastoane de abanos cu mînere de argint şi jobene lucioase. Aş zice că n-ai văzut în viaţa ta asem enea minunăţii, Emma. Blackie se opri, dar văzînd uimirea din ochii ei şi emoţia care-i lumina chipul şi simţind acut n e ră b d a rea ei de a auzi mai mult, continuă descrierea Leeds-ului. - Sînt restaurante elegante, care servesc cele mai in­ credibile delicatesuri ca să-ţi stîrnească pofta, Emma. Săli de dans şi o sală de concerte numită City Varieties şi teatre în pluş, unde se pun piese care vin tocmai de la Londra. Le-am văzut şi eu pe scenă pe Vesta Tilley şi pe M ărie Lloyd, le-am văzut cu ochii mei, drăguţo. Apoi mai sînt şi tramvaiele recent apărute. N em aipom enite vehicule, zău aşa, merg pe şine şi nu mai au nevoie de cai să le tragă. Merg de la Corn Exchange spre toate părţile oraşului. Am mers şi eu cu unul, zău aşa. Am stat pe platform a de sus, de unde vezi oamenii şi vremea de afară şi priveşti tot oraşul ca un adevărat domn. Zău aşa, sînt multe minuni de văzut în Leeds, aşa să ştii. Emmei îi sticleau ochii, toată oboseala şi am ărăciunea de mai înainte se risipiseră ca prin minune, imaginaţia i se înfierbîntase şi em oţiile ei fuseseră vizibil stîrnite de poves­ tirea lui Blackie. Ca de obicei, încercă să se domine, dar în nerăbdarea ei de a mai căpăta informaţii despre acel loc 127

nemaipomenit, ridică glasul şi Se piţigăi:

- Cum ai ajuns să stai în Leeds, Blackie? Hai, mai povesteşte-mi! - Am plecat la L eeds p entru că nu găseam de lucru în Ir­ landa mea natală. Coborî glasul, vorbind încet şi cu tristeţe, dar fără supărare sau ranchiună, doar cu o vagă resemnare. - Unchiul meu Pat, care se stabilise de mai mulţi ani în Leeds, m-a îndem nat să vin să muncesc cu el în marină. E mult de lucru în Leeds, că e o m etropolă care se tot întinde, după cum ţi-am zis, Em m a. Cînd am văzut eu atîtea fabrici, filaturi şi turnătorii şi a tîte a căleşti frumoase şi casele alea elegante ale boierilor, m-am gîndit în sinea mea: Ăsta-i locul nimerit pentru un b ăiat ca tine, Blackie O ’Neill, o puşlama care nu se teme de muncă, puternic şi vînjos, care se poate măsura cu orice bă rb a t. A sta-i locul unde să stai, zău aşa, căci străzile sînt de bună seam ă pavate cu aur! Poţi să faci avere în Leeds, îmi ziceam eu, şi am rămas acolo. A sta era acum cinci ani. Acum unchiul meu Pat şi cu mine am pus pe roate afacerea asta a noastră. Facem reparaţii şi construcţii pentru patronii de filaturi şi p entru boieri. Ne merge bine, să ştii, fătuco. Acum e mică afacerea, dar ştiu că o să se extindă. înţelegi tu? A m de gînd s-ajung bogat într-o bună zi. O să adun un m orm an de bani şi o să fiu milionar. D ădu din cap fudul şi rîse, cu o expresie de optimism tineresc pe faţă. îi înconjură umerii cu braţul şi-i spuse confidenţial şi cît se p oate de sigur pe el: - Mi-am pus în cap să-mi iau un ac de cravată cu diamante şi să fiu un dom n elegant, un adevărat filfizon... asta vreau, drăguţo! J u r pe capetele preafericiţilor sfinţi că asta vreau! Em ma ascultase cu atenţie. Povestirea Iui Blackie fusese captivantă şi o vrăjise, trezind în ea tot felul de dorinţe. Dar cea mai adîncă im presie o produsese asupra ei cuvîntul magic a v e r e . Elim ină din socotelile ei hainele elegante- şi teatrele. Erau neînsem nate în com paraţie cu dezvăluirile lui Blackie despre' ocaziile pe care le aveai în Leeds pentru a face avere, iată o pe rso a n ă după gustul ei, care ştia că banii pot fi şi cîştigaţi, nu numai m oşteniţi. Inima dădea să-i spargă pieptul, de ta re ce batea şi de data asta, recurse la 128

toată puterea ei de stăpînire ca să nu i se citească nimic pe faţă. Simţea că nu poate vorbi. Apoi, într-un tîrziu, spuse: - O fată ca mine poate să facă avere în Leeds? în tre b ă cu răsuflarea tăiată, în nerăbdarea ei de a auzi răspunsul. Era ultimul lucru la care se aşteptase Blackie. încrem eni. Se uită în jos la Emma şi văzu fetiţa înfometată care-i ajun­ gea abia pînă la piept, atît de fragilă, de palidă şi de prost hrănită, şi i se strînse inima de milă şi,de nevoia de a o ocroti. Biata fătucă, se gîndi el, trebuia să-mi fi ţinut gura. Neghiob ce sînt, să-i impui capul cu visuri despre o viaţă mai bună, despre o viaţă pe care n-o va vedea niciodată. Era cît pe-aci să-i dea un răspuns negativ, cînd înţelese extraordinar de limpede licărirea din ochii ei drept ceea ce era cu adevărat ambiţie pură, de neînduplecat. îi cercetă chipul, devenit brusc sever în încrem enirea lui, cu ochii aceia ca două flăcări verzi. E ra cel mai neiertător chip pe care-1 văzuse vreodată şi rămase şocat de ceea ce văzu. Blackie simţi un fior rece pe ceafă şi intuiţia lui celtică îi spuse că fata vorbea al naibii de serios. Nu putea s-o încurajeze în ideea absurdă de a fugi la Leeds. Totuşi, trebuie să-ncerce s-o împace. Aşa că Blackie îşi înghiţi acel „nu“ pe care era gata, gata să-l rostească, trase aer în piept, zîmbi şi spuse cu toată galanteria de care era în stare: - Da, sigur că ai putea, zău aşa. Dar nu acum, Emma. Eşti doar o fetişcană. Eu cred că nu poţi să pleci la L eeds decît cînd o să fii mai m are. E un oraş frumos, sigur că e, plin de perspective, dar e înfricoşător şi primejdios to to d a tă pentru un drăcuşor ca tine. Emma p ă re a că nu aude vorbele lui. Sau, cel puţin, nu le luă în seamă. - U nde aş p utea munci ca să fac averea asta? continuă ea zorită, fără nici un pic de teamă. Ce pot să fac? Blackie îşi d ă d u seama că nu va fi uşor s-o domolească. Se prefăcu puţin că se gîndeşte serios la această întrebare, căci nu voia decît să-i facă pe plac, contrar reacţiei lui iniţiale. Fata a ră ta de parcă abia putea s-ajungă pînă la co­ nacul Fairley, darăm ite pînă la Leeds. Poate că îşi închipuise doar că văzuse acea expresie neînduplecată de pe faţa ei. Orice era posibil pe coclaurile astea bîntuite de duhuri, la ceasul ăsta de miez de iarnă. 129

- Ei, .ia să chibzuiesc eu la asta, spuse.el precaut. Poate că ai putea să lucrezi într-una din fabricile care fac rochiile acelea frumoase sau poate într-unul din magazinele acelea elegante, care vînd podoabe la doamne. Multe lucruri ai putea face, dar după cum ţi-am spus, trebuie să chibzuiesc bine la asta. E foarte im portant, zău aşa. Trebuie să-ţi găsim o ocupaţie'potrivită. Să ştii, Emma, că asta e taina reuşitei. Cel puţin, aşa am auzit că se spune. Ea dădu din cap, p e rcepînd adevărul spuselor lui şi se gîndi dacă să se mai destăinuie mai departe lui Blackie, dar şiretenia ei, p re c a u ţia ei înnăscută o făcu să-şi ţină gura. H o tă rî că spusese destul deocam dată. Dar m ai avea de pus o întrebare, de o im p o rta n ţă crucială pentru ea. - D acă o să vin într-o bună zi la Leeds, cînd o să fiu mare, cum spui tu că se cuvine, o să mă ajuţi arătîndu-m icum merg treburile.pe acolo? Se uita în sus, iar el văzu că faţa ei era din nou o faţă de copil şi răsuflă uşurat, deşi nu ştia precis de ce. - Z ău că aşa o să fac, Emma. Va fi o plăcere pentru mine. Eu stau la pensiunea doamnei Riley pe „costiţa de cal“ , dar mă găseşti întotdeauna la R ăţoiul Jegos. - Ce-nseam nă asta, „costiţa de cal“ ? se încruntă nedum e­ rită. El rîse, amuzat de m irarea ei. - Ce rimează cu „costiţa de c a l“? - O mulţime de lucruri, exclamă ea cu înţeles şi-i aruncă o privire sarcastică. - Mal, asta e costiţă de cal. Mal. înţelegi? Rimează. In Leeds, asta se num eşte vorbire rimată. E vorba de malul de la calea ferată de lîngă Leylands, nu de malul rîului. D a ’ nu-i un cartier p re a grozav, mişună de tîlhari şbde bandiţi, zău aşa. Nu-i un loc unde să umble singură o fetişcană, zic eu. Aşa că dacă vrei să mă găseşti, te duci la Răţoiul Jegos, pe drumul York-ului şi întrebi de Roşie. E fata de la bar şi o să ştie unde sînt, dacă nu sînt în circiumă. înţelegi, s-ar putea să fiu la Păduchii de Aur, în Briggate. Poţi să-i laşi vorbă lui Roşie, pe cinstea mea că poţi, şi ea o să mă anunţe pe mine său pe unchiul Pat în aceeaşi zi. - Iţi m ulţumesc, Blackie, din toată inima, spuse Emma, rep e tîn d în minte cu cea mai mare grijă numele pe care i le 130

înşirase el. ca să le ţină minte. Fiindcă avea într-adevăr de gînd să se ducă la Leeds să facă avere. Nu mai scoase nici un cuvînt. M erseră unul lîngă celălalt fără să-şi vorbească, amîndoi cufundaţi în gînduri, dar eră o tăcere armonioasă, lipsită de jenă sau dé stinghereală. E rau străini unul faţă de celălalt, dar se plăcuseră şi, deşi se cunoşteau de puţin timp, între ei se înfiripase un fel de înţelegere. Blackie privi în jurul lui, gîndindu-se ce minunat este să trăieşti, să ai un loc de muncă, cîţiva şilingi care să-ţi încălzească buzunarul şi cel mai im portant, perspectiva de a căpăta mult mai mulţi. Chiar şi dealurile astea aveau o ciudată frum useţe, irezistibilă, acum, cînd le putea vedea ca lumea. C eaţa se ridicase de mult şi aerul nu mai era jilav şi încărcat de umezeală. E r a o zi plină de prospeţim e, cu o adiere uşoară ce unduia copacii desfrunziţi, rigizi şi lipsiţi de viaţă în acest anotim p, dar căpătînd, în bătaia vîntului, o mobilitate graţioasă. Nici cerul nu mai era plumburiu, ci reflecta în jur.un albastru puternic, metalic. A junseseră acum a proape de capătul platoului neted de deasupra dealurilor şi Blackie începea să se întrebe cînd vor ajunge la conacul Fairley, în clipa cînd Emma anunţă, de parcă i-ar fi citit gîndurile: - Acolo e conacul, Blackie. A rătă d rep t înainte. Privi în dire c ţia b raţului ei întins. Nu văzu nimic altceva decît dealuri pustii. - U nde? C red că sînt orb, Emma. Nu văd nici turnurile, nici hórnurile pe care mi le-a zugrăvit chiar dumnealui, săptăm îna trecută. - O să le vezi cînd ajungem în vîrful de acolo, afirmă ea, apoi e numai coborîş. în cîteva clipe ajungem pe Cîmpul Baptist, care e chiar lîngă conac.

8 E M M A şi BLACKIE stăteau acum pe creasta spre care arătase ea. în spatele lor, se înălţau spre cerul fără nori dealurile înalte unde ultima zăpadă licărea ici şi colo, ca nişte petice neregulate de satin alb unduindu-se în lumina apoasă a soarelui. Sub ei era o mică vale, tipică pentru West 131

Riding, cuibărită între colinele care se întindeau pînă la linia orizontului. Şi în această vale sumbră, în care totul era pămîntiu sau cenuşiu-închis, de culoarea cărbunelui prăfuit, se afla co­ nacul Fairley. Din locul unde stăteau, nu se înfăţişau privirii decît vîrfurile turnurilor şi hornurile, căci casa în sine era ascunsă de un pîlc de copaci. Spre deosebire de copacii piperniciţi care întrerupeau din loc în loc goliciunea dealurilor, aceşti copaci erau nişte stejari înalţi şi semeţi, şi ramurile lor răsfirate se împleteau, alcătuind un model com­ plicat. In spatele copacilor şerpuiau limbi de fum ieşite din coşuri, brăzdînd cerul albastru şi rece, :ca nişte sfericele alcătuind semne de întrebare cenuşii. D eodată, un stol de ciori se ridică în zbor din crîng, răsucindu-se în sus într-o linie şerpuitoare, ca un Colac de funie neagră, azvîrlită la întîmplare în văzduh. Nu exista alt semn de viaţă în această mică vale cochetă care dorm ita netulburată la acel ceas al dimineţii, senină şi liniştită în tăcerea infinită. In mod surprinzător, sub creasta pe care stăteau Emma şi Blackie, coborîşul nu era brusc după cum anticipase Blackie. Panta era scurtă dar blîndă, rostogolindu-se spre marginea unui mic cîmp. Acest cîmp şi altele din d e părtare erau înconjurate cu ziduri din piatră, ridicate cu mult timp în urmă de arendaşi şi alcătuind pe fundul văii un covor de petice cu un m odel care i se păru lui Blackie extrem de regulat şi de îngrijit, profilat pe fundalul dealurilor sălbatice din jur. Parcă o mînă de uriaş modelase frumos şi cu precizie pămîntul şi apoi închisese fiecare bucăţică între ziduri vechi şi crenelate. Em ma fugi înainte, strigînd spre Blackie în timp ce fugea: - Hai să vedem cine ajunge primul la poartă! O zbughi în jos, pe pantă, cu o asemenea viteză, îneît Blackie răm ase surprins pe moment, atît de iuţeala ei incredibilă, cît şi de izbucnirea ei neaşteptată de energie. E ra vînjoasă, fata asta. A pucînd bine sacul cu o mînă, Blackie săltă după ea, la început într-un ritm alert. Cu ex­ traordinara lui fo rţă fizică şi cu picioarele lui lungi ar fi putut s-o depăşească uşor, dar cînd aproape că ajunsese în dreptul ei, răm ase în urmă, încetinind pasul ca s-o lase pe ea să cîştige cursa. 132

Emma stătea victorioasă la poartă. - Va trebui să fii mai iute şi să te mişti ca lumea, dacă vrei să mă întreci, se lăudă. Să ştii că sînt o bună alergătoare, adăugă ea, gîfîind. Blackie zîmbi pe sub m ustaţă la auzul acestei mici manifestări de vanitate, apoi îşi luă un aer admirativ. - Da, zău aşa, codano, am văzut. Eşti iute ca un ogar de curse, zic eu. O să pun rămăşag pe tine într-o bună zi, zău aşa. ' Em m a îi acordă un zîmbet recunoscător şi pe faţa ei se ivi o licrărie de satisfacţie. Apoi se întoarse iute, trase zăvorul de la poartă, o împinse uşor şi sări pe prima stinghie, lipindu-se bine de ea, în timp ce poarta se balansa înspre cîmp, legănînd-o. Aruncîndu-i lui Blackie o privire peste umăr, strigă: - în to tdeauna mă legăn un pic pe poartă, deşi n-ar trebui. Cînd poarta se opri scîrţîind, Em m a coborî sprintenă şi o trase înapoi, părînd că vrea să re p e te operaţiunea, roşie la faţă şi cu ochii veseli. ' Blackie îşi azvîrli sacul jos. - Hai să te împing, Emma. A p robînd din cap fericită, se c ă ţă ră din nou, pe prima stinghie, se apucă strîns de p o a rtă cu mînuţele ei crăpate, în timp ce Blackie împinse p o a rta spre cîmp, făcînd-o să se balanseze mult mai repede ca înainte. Paltonul ponosit i se umfla la spate şi toată faţă ei era numai rîset. Blackie o privea, bucurîndu-se de fericirea pe care i-o aducea fetei această plăcere simplă. E un copil, în fond, se gîndi el, şi-l cuprinse un val de tandreţe. Cum am putut să-mi închipui altceva? Neghiob ce sînt. E m m a se dădu jos de pe p o a rtă şi-i făcu semn cu mîna. - Hai să mergem. Am întîrziat îngrozitor şi o să mă m uştruluiască doamna Turner. Blackie îşi luă sacul de jos şi veni lîngă ea. O luă de după um eri ca un frate şi îşi potrivi pasul după al ei, pornind spre capătul cîmpului. . - Trebuie să-ţi mărturisesc că sînt grozav de curios să-i văd pe cei de la conac. Cum sînt, fătuco dragă? Se lăsă o clipă de tăcere. - O să vezi îndată. Emma avu un zîmbet ciudat. A proape 133

că am ajuns. Dezlipindu-se de el, o luă la fugă înainte, fără să mai spună vreo vorbă. Blackie privi în urma ei, derutat de acel zîmbet ciudat. Era o siluetă atît de micuţă pe p oteca din faţa lui, ţopăind de parcă n-avea nici o grijă. Trebui totuşi să recunoască că îl zăpăcise. O clipă era un copil, cu o faţă blândă şi surîzătoare, în clipa următoare părea o femeie bătrînă, cu chipul turnat în bronz. Dar toţi oamenii ăştia din Yorkshire erau ciudaţi, cu accentul lor aspru şi plat, cu siguranţa lor de sine, cu firea lor dură şi voluntară, cu suspiciunea lor turbată faţă de străini, cu şiretenia şi cu intuiţia lor faţă de firea oamenilor. Cu veneraţia pe care o purtau banilor. Descoperise totuşi că puteau fi generoşi şi ospitalieri şi nu erau lipsiţi de simţul umorului, chiar dacă uneori era cam grosolan şi greoi. Intr-ade­ văr, erau oameni ciudaţi, şi poate că înseşi ciudăţeniile pe care le descoperise la Em ma erau d o a r vestigii ale c a ra c ­ teristicilor oamenilor din Yorkshire. Da, asta trebuie să fie, se gîndi el şi îşi iuţi paşii ca s-o ajungă din urmă. Emma îl aştepta la pilcul de copaci care mărginea capătul câmpului. - Uite conacul, Blackie, spuse ea, cu un glas lipsit de orice emoţie: Blackie se opri brusc pe potecă şi scoase un fluierat lung şi grav, încremenit de uimire. Conacul Fairley se afla chiar în raza lor vizuală şi nu semăna deloc cu imaginea pe care şi-o alcătuise el în minte, după ceea ce-i spusese recent conaşul Fairley la Leedş. - Sfîntă Fecioară Maria! strigă el, făcând ochii mari, căci nu-i venea să creadă. E cu neputinţă, fătuco dragă! Nimeni n-ar fi putut construi o asem enea casă. închise strîns ochii şi cînd îi deschise din nou, descoperi că nu era doar dezamăgit de ceea ce vedea, dar şi îngrozit de-a binelea. - Conacul ăsta e cea mai mîndră casă din tot ţinutul. Nu mai există una la fel de mare pe aici, sublinie Emma cu acelaşi glas neutru. l a t i c u ’ îi zice N ebunia lui Fairley. El nu observă uşorul zîmbet amar de pe buzele ei. - în ţeleg de ce îi zice aşa, m urm ură Blackie, gîndindu-se că era casa cea mai grotescă pe care o văzuse vreodată. în timp ce o privea, îi căzu falca şi răm ase cu gura căscată, 134

dîndu-şi seama consternat că n-avea nimic nobil în ea. Căci Blackie O ’Neill poseda un simţ extrem de acut al liniei şi al perspectivei, singurul lui vis în viaţă fiind să studieze a r ­ hitectura. Nu fusese posibil, dar, în copilărie, încurajat de preotul parohiei, părintele O ’Donovan, se instruise singur, după puterile lui, din cîteva cărţi şi, graţie setei lui de învăţătură şi talentului său înnăscut, ajunsese să aibă cunoştinţe temeinice de arhitectură şi construcţii. Acum studie casa cu o privire critică, p ă tru n z ă to a re . Cu cît se apro p ia u mai mult de ea, cu atît vedea mai bine că era o m onstruozitate. S tă te a acolo cuibărit.ă, cu zidurile sale din p ia tră înnegrită, sum bre şi n e îm b ie to a re , ca un m onstru nemilos, între grădinile frum os am enajate, dar ciudat de nepotrivite. Turnurile în stil gotic se în ă lţa u în cele p atru c olţuri ale clădirii c entrale, c a r e e ra p ă tr a tă şi dom ina totul în jur, în cununată de o cupolă bizară. îşi dăd u seama că acea stă c lădire c e n trală era p a rte a cea mai veche, datînd p robabil de la sfîrşitul secolului al o p tsp re z ec e le a şi dacă ar fi fost lăsată num ai ea, ar fi avut o o a re c a re d e m nitate, p o a te chiar un aer de g ran d o a re . D a r era clar că de-a lungul anilor mai fu se se ră a dăugate alte aripi, pa re -se fără p re a mult d isc e rn ăm în t şi ele se desfăşurau pe am bele laturi fără a r e s p e c ta vreun plan sau o anum ită formă. Acum vedea că r e p re z e n ta u o i n t e r ­ p r e ta re vulgară a stilului R egenţei şi a celui victorian şi îm binarea lor p ro d u c e a un efect haotic. în esenţă, conacul Fairley era un talmeş-balmeş de arhitectură din diverse perioade care se întreceau între ele pentru a alcătui o faţadă lipsită de orice proporţie, simetrie sau frumuseţe. Casa era mare, solidă şi bogată, un conac autentic, de fapt, dar inconsecvenţele arhitectonice o făceau hidoasă. Blackie suspină. îi plăcea sim plitatea şi se gîndea cu nostalgie la frumoasele case vechi în stil georgian din I r ­ landa, cu linii fluide şi pro p o rţii clasice, perfect echilibrate. Nu se aşteptase să găsească o asemenea casă în ţinutul aspru din Yorkshire, dar fiind conştient de poziţia şi de im portanţa familiei Fairley şi de imensa lor avere, anticipase o construcţie cu mai mult gust şi rafinament decît aceasta. A proape ajunseseră în faţa casei, cînd Emma îi întrerupse gîndurile, spunînd: 135

- Cum ţi se pare? Se uită în sus la el, curioasă, trăgîndu-1 de braţ. - Nu-i prea grozavă. E o Nebunie, asta-i sigur, cum spune tăticul tău. O fi ea cea mai m îndră casă de prin părţile astea, dar nu-i pe gustul meu. - Deci n-o să vrei un conac ca ăsta cînd o să fii un mare bogătaş milionar, cum ziceai că o să fii într-o bună zi? îl încercă ea, cercetîndu-1 cu şiretenie. Eu credeam că toţi milionarii locuiesc în case m îndre cum e conacul Fairley. - Adevărat, adevărat! spuse el repede. Trăiesc, într-adevăr, în case mîndre dar nu întotdeauna în case atît de urîte ca acest conac, dragă Emma. Nu mi-ar plăcea o asemeneai casă pentru mine. Mă supără la ochi, zău aşa, fiindcă e lipsită de frumuseţe, de armonie şi de un stil anume. Blackie aruncă o privire în faţa lui şi se strîmbă gîndiadu-se că at putea locui într-un asemenea mausoleu grotesc. Emmei îi flutură din nou în ju ru l gurii acel zîmbet amar şi în ochi îi apăru o mică licărire de satisfacţie răutăcioasă. Deşi nu scosese nasul dincolo de dealuri şi deci n-avea nici un termen de com paraţie, îşi dăduse întotdeauna seama, in­ stinctiv, că acest conac era oribil, lipsit de graţie şi de frumuseţe. Tatăl ei şi sătenii, chiar dacă îi spuneau sarcastici Nebunia lui Fairley, erau totuşi impresionaţi. Rîse în sinea ei, puţin d ispreţuitor. Blackie îi confirmase propriile ei păreri despre conacul Fairley şi asta o încînta. Se întoarse spre Blackie, care crescuse şi mai mult în ochii ei şi întrebă curioasă: - Atunci în ce fel de casă vei locui cînd vei ajunge milionar, după cum spui? Lui Blackie îi dispăru de pe faţă acea expresie morocănoasă, fiind înlocuită pe loc de una ce denotă o puternică vibraţie interioară. Ochii lui negri sclipiră cînd exclamă: - Va fi o casă.în stil georgian, clădită din piatră absolut albă, cu un portic elegant şi splendide coloane înalte şi cu o scară lată la intrare. Va avea multe ferestre înalte, strălucitoare, care vor da înspre nişte peluze şi grădini frumoase, înverzite. Va avea o mulţime de încăperi spaţioase cu tavane înalte, luminoase şi aerisite. Pardoseala va fi făcută din stejar lustruit şi căminele vor fi în stil Robert Adam. In holul de la intrare, care va fi imens, o să am o 136

pardoseală din marmoră albă şi o scară mare, şerpuitoare, va duce la' etajele superioare. Voi folosi în fiecare încăpere culori pastel, tonuri de bleu şi de verde pal, care sînt moi şi odihnitoare pentru ochi şi am de gînd să cumpăr p entru toate încăperile mobile de cea mai bună calitate. Da, aşa o să fac! O să aleg cele mai rafinate mobile în stil Sheraton şi Hepplewhite şi poate cîteva în stil C hippendale. O să am tablouri şi multe alte obiecte fine şi frumoase, fătuco dragă, va fi o casă de o să ţi se taie răsuflarea cînd ai s-o vezi, zău aşa. îţi promit eu. Âm de gînd s-o construiesc eu însumi, după planurile mele, zău aşa. - S-o construieşti tu, după planurile tale? repetă ea, în şoaptă, pe faţa ei citindu-se uimirea. Ştii tu să faci planuri de case, Blackie? - Păi sigur că ştiu, răspunse el m îndru. Mă duc la şcoala serală din Leeds să-nvăţ desenul tehnic, care e cel mai bun lucru după arhitectură. Ai să vezi, Emma, că o să construiesc casa asta într-o bună zi şi tu o să vii să mă vizitezi cînd o să fii o mare doamnă. Em ma îl privi pe Blackie cu o team ă respectoasă. - Poate oricine să meargă la şcoala asta serală ca să-nveţe tot felul de lucruri? întrebă ea, gîndindu-se la fratele ei, Frank. Blackie se uită în jos spre faţa ei plină de aşteptări şi de spe ra n ţe şi-i spuse cu multă siguranţă: - Bineînţeles. La şcoala serală te-nvaţă tot ce-ţi doreşti să-nveţi. Răspunsul lui o bucură pe Emma şi reţinu inform aţia un­ deva, în mintea ei, ca să-i spună lui Frank mai tîrziu şi întrebă cu obişnuita ei curiozitate lacomă: - Atunci cine-i acest Robert Adam şi ceilalţi pe care i-ai pomenit? Ştii tu, Sheraton, Hepplew hite şi Chippendale... Blackie se lumină la faţă, căci se angajau într-un subiect drag inimii lui. - R obert Adam a fost marele arhitect al secolului al optsprezecelea, Emma. A clădit multe case mari şi frumoase pentru nobilii de ţară. Sînt nişte minunăţii, dacă le vezi. Dar Adam a fost mai mult de atît, cred eu, fiindcă le-a şi mobilat cu gust şi eleganţă. Nimeni nu l-a întrecut, fătuco dragă. Ceilalţi de care ţi-am vorbit, continuă el cu entuziasm, au fost cei mai mari creatori de mobile din p erioada georgiană, 137

zău aşa. Maiştri meşteşugari care au făcut mobile pentru oameni de seamă. Zîmbi şi-i făcu cu ochiul. Vezi tu, eu am de gînd să am numai tot ce e mai bun, cînd o să fiu un mahăr bogat. Găci deseori îmi spun în sinea mea: Ce rost are să ai bani, Blackie O ’Neill, dacă nu-ţi faci plăceriie cu ei? Aşa că am de gînd să-i cheltuiesc. Pentru asta-s făcuţi banii, zinc eu. Nu eşti de acord cu mine? Em ma îl privi cu seriozitate. De obicei, cînd se gîndea la bani, se gîndea Ia strictul necesar vieţii. Blackie îi prezenta posibilităţi noi: - Da, cred că da, spuse ea cu prudenţă. De vreme ce ai destui bani în plus, ca şă-ţi cumperi toate lucrurile astea frumoase... Blackie izbucni în rîs. Rîdea atît dc tare, încît îi ţişniră lacrimi dc veselie în colţurile ochilor. - Văd eu că eşti o fătucă şmecheră din Yorkshire, spuse el printre; hohotele de rîs, Dar ce-nseamnă destui, Emma? Am auzit că există oameni care n-au niciodată atîţia bani cît să-i mulţumească. Precum conaşul Fairley, se gîndi ea cu amărăciune, dar spuse: .- Şi unde o să-ţi construieşti casa ta cea frumoasă, Biackie? O să ţi-o faci în Leedş? Blackie îşi şterse ochii cu dosul mînecii, căci veselia i se risipise şi clătină din cap. - Nu, nu cred. Mă gîndesc s-o construiesc în H arrogate, acolo unde locuiesc toţi mahării, spuse el cu im portanţă. Da, eu zic că acolo-i locul potrivit, continuă el, cu o siguranţă şi mai pro n u n ţa tă în glas. E un oraş frumos. O staţiune. Este exact locul potrivit p entru o puşlama ca mine. Ai auzit de cl, Emma? - Da, mămica a fost la H arrogate, de mult de tot, cînd se ducea s-o vadă pe vara ei, Freda, la Ripon. Mi-a povestit odată despre el. Zicea că e, într-adevăr, o staţiune şic. Blackie rîse. - Aşa este. Ia spune-mi, Emma, îţi place cum o s-arate casa pe care o să mi-o construiesc într-o bună zi? - O, da, Blackie! Va fi minunată casa ta. Ştiu cu că aşa va fi. Nu ca asta. S-o vezi noaptea! Mă sperii mai tare decît atunci cînd trebuie să trec pe lingă cimitir, mărturisi ea. 138

Blackic sc încruntă şi aruncă repede o privire spre feţişoara ci de copil, plină de încredere şi zîmbi încurajator: - E doar o casă, fătuca mea. O casă nu-ţi poate face nici un rău.. E a nu răspunse la acest comentariu, ci strînse buzele şi iuţi pasul, în timp ce erau brusc învăluiţi de uriaşele umbre albastrc-cenuşii aruncate de conacul Fairley. Acum că erau aproape de el, Blackic deveni conştient de un alt aspect al casei, un aspect care-1 deranjă pe loc. în timp ce-1 privea, lui Blackie i sc păru că imensul conac era c iudat de sumbru şi de ostil, de pârcă n-ar fi cunoscut niciodată viaţa, rîsul sau veselia. Avea sentimentul cît se poate de bizar că toţi cei care îi treceau pragul erau ţinuţi ostateci pentru totdeauna. Privi în sus. Nişte ferestre imense priveau în jos spre ei, izolate de lume, cu draperii grele, care pentru Blackie erau ca ochii unor orbi, cu privirea goală, pustie, moartă. U n fas­ cicol de raze de soare atinse zidurile înnegrite. Şi parcă ferestrele acelea întunecate şi misterioase, împreună cu lumina aceea dură şi limpede accentuau inaccesibilitatca şi pustietatea conacului Fairley. Blackie îşi spuse că era ridicol şi avea prea multă imaginaţie, dar aceste emoţii nu se diminuară cînd Emina îl conduse după colţul casei şi ieşiră din umbrele proiectate de ea. Străbătură curtea grajdurilor, pietruită, însorită, din care se vedea cerul senin şi se-nd rep ta ră spre intrarea slujitorilor. El îi înconjură mecanic umerii cu braţul, apoi zîmbi gîndindu-sc la a bsurditatea ges­ tului lui. E a venea aici de mai mult timp dccît el şi n-avea desigur nevoie de protecţia lui. Şi de ce s-o protejeze? şe întrebă el, derutat de el însuşi. Emnia se uită în sus la el şi zîmbi, de parCă i-ar fi citit din nou gîndurilc. Dar în timp cc urcară scara, zîmbetul deveni şovăitor şi lumina din ochii ci sc întunecă. Pe faţa ei apăru o expresie încordată în clipa cînd răsuci minerul de fier de la uşă şi intră în bucătărie.

139

9 - CIT C R EZI că e ceasul de te plimbi aşa, de parcă n-ar mai exista şi ziua de mîine? Şi parcă n-ai avea nici o grijă pe lume! Ei, fato, mai bine m-aş lipsi de line. Ar fi mai bine. Glasul tăios care răsuna în toată bucătăria aparţinea unei femei ce semăna cu o găluşcă, mai mult lată decît lungă. Ochii ei căprui, ca de pasăre, ¡fiţi deasupra unor obraji rumeni ca merele, aruncau săgeţi de indignare şi boneta ei albă scrobită, cocoţată ca o coroană pe vîrful capului acoperit cu un păr roşcat încărunţit, se clătina încoace şi-n colo, în timp ce dădea din cap. - Şi nu sta cu gura căscată la mine ca un răţoi care măcăne! continuă ea supărată, fluturînd polonicul spre Emma. Acum mişcă-te, fato, dacă ai venit! Azi n-avem timp de pierdut. - Vă rog mult să mă ierfati, doamnă Turner, strigă Emma în timp ce alerga prin încăpere, scotîndu-şi fularul şi luptîndu-se să-şi lepede paltonul. Făcu o- boccea din ele şi continuă repede, cerîndu-şi scuze: - Am plecat la timp, zău, doamnă Turner. D ar era atîta ceaţă pe dealuri şi în Văgăună şi... - Da,da, şi precis că tc-ăi oprit ca de obicei ca să te hîţîni pe poartă, o întrerupse bucătăreasa nerăbdătoare. O s-o rupi într-o bună zi, îfi spun cu! Emma dispăruse într-un dulap de. sub scara care ducea la apartam entele de locuit ale familiei şi vocea ei se auzi înnăbuşită, cînd strigă: - O să fac repede toate treburile, doamnă Turner. Ştiti bine că o să le fac. - Va trebui să le faci, asta-i sigur, îi replică bucătăreasa cu asprime. înţeleg că o s-avem mare tămbălău azi. Doamna Hardcastle e la Brcdford, vin musafiri de la L ondra şi Polly se simte rău... Clătină din cap, oftă adînc, gîndindu-se cîte are pe cap, îşi potrivi boneta şi trînti polonicul pe masă. Apoi se întoarse şi îşi pironi privirea asupra lui Blackie, pe care nu-1 băgase în seamă' pînă atunci. îşi puse mîinilc în şolduri, îl măsură cu privirea, în ochii ei ca două mărgele citindu-sc suspiciunea. 140

- Cc nc-a mai adus pisica în bot?! spuse ea acră. Blackic făcu un pas înainte şi căscă gura, dar înainte de a rosti ceva, se auzi vocea Emmei dinspre dulap. - E de Ia marină, doamnă Turner. Cel pe care-1 aşteptaţi ca să vă repare hornurile şi ce mai e de reparat. Se numeşte Shane O ’Neill, dar toată lumea îi spune Blackie. Vă doresc o dimineaţă pe cinste! strigă Blackie, adrcsîndu-i un zîmbet vesel şi făcînd o plecăciune sofisticată. Bucătăreasa ignoră acest salut prietenos şi spuse: - Eşti irlandez, nu? Nu pot să zic că mă dera n jea z ă asta. Văd că eşti un flăcău solid. în casa asta n-avem nevoie de slăbănogi! Tăcu şi privirea îi căzu pe sacul vechi şi răpciugos, pe care Blackie îl aşezase lîngă el, pe pardoseală. - Ce e în drăcia asta jegoasă? - Sculele mele şi cîteva... obiecte, personale, spuse Blackie tîrşîind picioarele, stingherit. - Nu-1 tîrîi pe pardoseala mea curată! îl m ustră ea. Pune-1 acolo, în colţ, ca să nu stea în drum. Apoi se duse spre sobă, spunînd cu un ton mai blînd: Mai bine ai veni lîngă foc să te-ncălzcşti, flăcăule. Doamna Turner se agită în jurul sobei, trîntind capacele de la crătiţi, ccrcetînd conţinutul oalelor care clocoteau pe foc, bombănind în barbă. îi trecuse furia. Era mai mult enervată dccît supărată cu adevărat şi fusese stîrnită, mai degrabă de teamă pentru Emma, care trecuse singură dealurile, şi mai puţin de înlîrzicrca fetei, care nu era atît de importantă. La urma urmelor, ce era o jum ătate de ceas? Zîmbi în sinea ci. Emma era o fată bună, ceea cc nu se putea spune despre cele mai multe fete din vremurile acelea îngrozitoare. Blackie îşi lăsă sacul în colţul încăperii şi se duse în pas săltat spre uriaşul cămin care acoperea aproape un perete întreg. în timp ce îşi încălzea mîinilc în faţa focului, deveni conştient de două lucruri-. E ra îngheţat tun şi îi era foame. Aceste senzaţii i le declanşaseră atît căldura şi aburul din încăpere, cît şi mirosurile adem enitoare care pluteau în jur. Adulmecă şi-i lăsă gura apă cînd inhala mirosul pătrunzător de slănină afumată de ţară, pusă la prăjit, aroma dulce a 141

piinii proaspăt coapte şi, pe deasupra acestor miresme îmbătătoare, dctcctă mirosul puternic al unei supe de legume în clocot. Ii ghiorţăiră m aţele şi îşi linse buzele, înfometat. încet, încet, începu să se dezm orţească şi se întinse voluptuos ca o felină, rotindu-şi repede privirea prin încăpere şi ceea ce văzu îl înveseli grozav pe Blackie, co n ­ tribuind la risipirea presim ţirilor de rău augur de mai înainte. Căci nu era nimic sumbru sau am eninţător în bucătărie. E ra un Ioc minunat, cald, vesel.şi curat lună. Pe pereţii spoiţi cu var străluceau tot felul de oale şi cratiţe de aramă bine lustruite, iar pardoseala din iespezi albe de piatră lucea în lumina puternică, produsă de arzătoarele cu gaz şi de focul ce trosnea, înălţîndu-şi flăcările pe hornul imens. în lumina trandafirie licăreau molatec mobile solide de stejar, bine ceruite. Blackie auzi închizîndu-sc o uşă şi, privind în sus, o văzu pe Emma ieşind din dulap. Se schimbase, avînd pe ea o rochie din serj albastru, croită evident din acelaşi material ca rochia bucătăresei şi acum îşi lega un şorţ de bumbac cu dungi albe şi albastre. - Aţi spus că Polly se simte iarăşi rău, doamnă Turner? întrebă ea, îndreptîndu-se grăbită spre sobă. - Da, fetiţo. Tuşeşte rău. E îngrozitor. Am obligat-o să stea în pat toată dim ineaţa. Poţi să te duci pe la ea mai tîrziu, să vezi dacă n-are nevoie de ceva. Glasul bucătăresei era realm ente plin de căldură şi chipul ci se îmblînzi cînd se uită la fată. Blackie o privi şi îşi dădu seama că, de fapt, nu-i purta pică fetei. Se vedea după expresia de tan d re ţe care-i învăluia chipul acum că doamna Turner ţinea foarte mult la Emma. - Da, o să trec după ce se serveşte micul dejun, să-i duc nişte supă, consimţi Emma, încercînd să nu se arate îngrijorată pentru Polly. Emma era convinsă că avea aceeaşi boală ca mama ei, căci Em ma descoperise toate simptomele semnificative: slăbiciune, febră şi o tuse cumplită. Doamna Turner dădu din cap. - Aşa, eşti fată cuminte. Apoi se încruntă şi o privi pc Eînnia prin aburi. Va trebui să faci azi treaba lui Polly, pe lîngă treaba ta, ştii asta, drăguţo. N-ai încotro. Murgatroyd 142

mi-a spus că dom nişoara Wainright soseşte în vizită azi după-amiază şi*doamna H ardcastle fiind încă plecată, chiar că nu prea are cine să muncească. Scoase un oftat puternic de exasperare şi trînti furioasă lingura de marginea oalei. Tare aş dori să fiu m enajeră aici, zău aşa. Nellic Hardcastle are o treabă uşoară, fără îndoială. Şi face numai prostii. Emma îşi înăbuşi un zîinbet. Era un vechi măr al discor­ diei. - Aveţi dreptate, doamnă Turner, dar o să ne descurcăm noi cumva, spuse ea încurajator. Ţinea la bucătăreasă, căci era singura care se arăta bună cu ea la-conac şi de aceea încerca întotdeauna să-i fie pe plac. Emma alergă înapoi la dulapul de sub scară şi scoase un coş mare conţinînd perii, cîrpe, ceară şi p raf de c u ră ţa t“şi- se-ndreptă spre scară. Mă apuc de treabă, strigă ea, înccpînd să urce scara, făcîndu-i, între timp, cu m îna lui Blackie. Doam na Turner smuci iute din cap. - Nu, fetiţo, nu-s chiar atît de lipsită de inimă. Pari istovită. Du-te la foc şi încălzeşte-tc şi bea o ceaşcă de supă înainte de a te porni. Luă capacul de pe oala mare de fier, o agită viguros, plescăi satisfăcută şi începu să-toarne supă cu polonicul într-o cană mare. Vrei o cană, flăcăule? îi strigă ea lui Blackie, umplînd deja o a doua cană. - De bună seamă că vreau şi vă şi mulţumesc, strigă Blackie, - Hai, fetiţo, dăi lui Blackie cana asta şi ia-o şi pe a ta, spuse bucătăreasa, apoi continuă vioaie: Dar cc-ai zice de o bucată de slăninuţă, băiete? Merge bine cu s u p a m e a , - Mulţumesc. N-am nimic împotrivă, că sînt tare înfometat. - Mănînci şi tu o bucăţică, Emma dragă ? - Nu, mulţumesc, doamnă Turner, răspunse Emma, luînd cănile din mîna bucătăresei. Nu mi-e foame. Bucătăreasa îi aruncă o privire tăioasă. - Fetiţo dragă, niciodată nu mănînci ca lumea. N-o să te îngraşi niciodată cu supă şi ceai. Emma duse cănile cu grijă pînă la cămin şi-i întinse una lui Blackie fără să scoată o vorbă, dar cînd se aşeză pe celălalt scaun şi îşi ridică privirea spre el, un zîmbet dulce îi flutură pe faţă, uitînd de orice precauţie. 143

- Mulţumesc, spuse el, întorcîndu-i zîmbetul, apoi micşoră ochii, devenind conştient de prezenţa ci pentru prima oară, după ce se întîlniseră pe dealuri. In timp ce îşi sorbeau supa în tăcere, Blackic o privi pe Emma pe furiş, străduindu-se să-şi ascundă uimirea care-1 cuprinse. Efectiv încremenise. Acum, după ce-şi scosese fularul care-i ascundea faţa şi îşi aruncase de pe ea paltonul vechi şi strîml, o putea vedea mai clar şi observă că fata nu era chiar aşa de costelivă cum i se păruse la început. N-ar fi putut spune că e frumoasă, dacă era s-o măsoare după stan­ dardele de pe cărţile poştale ilustrate ale vremii. Nu era o frum useţe tipică epocii edwardiene, toată numai moliciune roz, de nalbă şi feminitate leşinată; nu era nici o drăgălaşă nostimă şi înfiptă. Dar era atrăgătoare şi avea în ea ceva nedefinit, care-i capta imaginaţia, îi m enţinea atenţia asupra ei şi-l făcea să i se taie respiraţia, în timp ce o studia. Avea o faţă perfect ovală, cu pom eţi înalţi, destul de proem inenţi, un nas drept şi fin şi o gură delicat arcuită, care făcea gropiţe la colţuri, cînd zîmbea. Dinţii se iveau mici, regulaţi şi foarte albi între buzele roz-pal care, observă el, erau pline de farm ec şi-i trădau vulnerabilitatea, cînd era luată pe nepregătite. Deşi fruntea ei lină era un pic prea lată, nu era nicidecum neatrăgătoare şi era echilibrată de acel V pe carc-1 alcătuia părul ei, despineîndu-i pielea curată, şi de sprînccnelc fin desenate, ca două arcade maron-ăurii deasupra ochilor distanţaţi. Aceşti ochi, care-1 impresionaseră atît de puternic mai devreme, erau întradevăr sclipitori şi verzi ca nişte smaralde, sub nişte gene maron-aurii, groase şi întoarse, care aruncau umbre blînde, întunecate, pe piele. Aceasta era ca o mătase crem-dcschis, moale şi imaculată. Părul şaten-roşcat foarte bogat, era pieptănat simplu, întins bine spre spate, lăsîndu-i faţa descoperită şi producînd un efect şocant. Părul ei strălucitor era strîns şi apoi răsucit într-un coc cuibărit în curbura cefii, care, în lumina flăcărilor ce dansau, părea o bonetă bogată de catifea, avînd împletite în ea fire aurii. E subţire şi încă mică, se gîndi el. Dar ştia to todată că o să mai crească în următorii ani. Blackie îşi p utea da seama, după felul cum era făcută, că va fi înaltă şi zveltă cînd se va maturiza şi se va transforma într-o femeie tînără. începea 144

deja să înflorească: vedea cum i se profilează sînii tineri şi fragezi, cuin i se conturează sub şortul voluminos, şoldurile şi picioarele lungi, care contribuiau mult la grafia ei firească. Blackie avea un simţ înnăscut al frumuseţii şi al fineţii, care nu se limita doar la arhitectură, artă şi obiecte de artă, ci se extindea şi la femei şi cai. A tracţia lui faţă de femei era aproape, dar nu pe deplin întrecută de pasiunea pentru cai şi curse, şi se m îndrea în mod deosebit cu ştiinţa lui de a aprecia trupul unui cal şi de a recunoaşte un pur sînge. Acum, privind-o pe Emilia mai atent, se gîndi: Asta e! Are înfăţişarea unui pur-sînge! Ştia că era o fată săracă, de m un­ citori, dar avea o faţă aristocrată, care degaja rasă şi rafina­ ment. Tocmai aceste aspecte, îmbinîndu-se, creau acea trăsătură imposibil de definit, pe care o detectase mai d e ­ vreme. Era nobilă, avea o dem nitate înnăscută, unică. Un singur amănunt şi trăda poziţia socială - mîinile. Erau mici şi vînjoase, dar în acelaşi timp aspre şi înroşite, iar unghiile erau rupte şi zgrunţuroase. Ştia prea bine că arătau în halul ăsta din cauza muncilor grele pe care le făcea. Se întrebă ce se va alege de Em ma şi îl cuprinse o tristeţe străină firii lui, cîrid se gîndi la viitorul ci. Ce putea s-o aştepte în casa asta şi în acest sat sumbru de ţesători, pe coclaurile astea pustii? Poate că avea drep ta te cînd dorea să-şi încerce norocul la Leeds. Poate că acolo va avea şansa să trăiască, nu numai să supravieţuiască. Doamna Turner îi întrerupse .meditaţiile, dînd buzna lîngă cămin şi îmboldindu-l cu o farfurie cu sandviciuri, în maniera ci agitată. - Ia, băiete, cîtcva bucăţi de slăninuţă. M ănîncă-lc acum, pînă nu coboară Murgatroyd. E un adevărat zgîrie-brînză şi-i place să ne ţină pe toţi la un regim de înfometaţi. Un boşorog zgîrcit şi... îşi înghiţi ultimul cuvînt şi se uită cu spaimă spre uşa din capătul scării. Continuă, întoreîndu-se spre Emma: Nu-i nevoie să cureţi grătarul în dim ineaţa asta. Poate să stea aşa pînă mîine. D ar aprinde focul în salonul de dimineaţă, şterge praful de pe mobile, dă cu m ătura pe preş şi pune masa pentru micul dejun aşa cum ţi-a arătat Polly. Apoi vino înapoi să m-ajuţi cu masa. Mai tîrziu, poţi să faci curat în sufragerie, în salon şi în bibliotecă - ah! şi ai grijă 145

cînd ştergi praful de pe lambriurile din bibliotecă, fetiţo, să dai cu cîrpa drept peste ele şi apoi în jos,.în aşa fel ca praful să cadă pe la marginea încrustaţiilor - şi să m ături toate covoarele. Apoi p să trebuiască să faci curat în salonul doamnei Fairley, de la etaj. Cînd ai să termini, va fi taman timpul să-i duci sus micul dejun. înainte de prînz, poţi să faci paturile şi să ştergi praful în camera copiilor. După-am iază poţi să te apuci de lucrurile care au mai rămas de călcat. Mai e de lustruit argintăria şi de spălat serviciul bun de porţelan. D oam na Turner se opri, cu răsuflarea aproape tăiată şi scoase o b u căţică m ototolită de hîrtie din buzunar. O netezi şi îşi ţuguie buzele.de atîta concentrare, în timp ce o citi. - Da, doam nă Turner, murmură încet Emma şi se sculă de pe scaun. îşi trase. în jos şorţul ei mare şi aşteptă alte instrucţiuni, întrebîndu-se cum o să facă faţă la droaia de îndatoriri. Blackie o privi atent pe Emma şi simţi cum, de furie, i se răsuceşte un ghem în stomac. Ascultase pomelnicul bucătăresei, la început amuzat, dar acum era indignat. Nimeni nu putea face atîta tre a b ă într-o zi, şi cu atît mai p uţin Emma, care era doar un copil. Totuşi, Em m a părea nepăsătoare, aşa cum stătea răbd ă to are lîngă doamna Turner. Privind-o mai cu atenţie, Blackie îşi dădu seama că b lîn d e ţe a fetei ascundea neliniştea din ochii ei întunecaţi şi că strînsese involuntar buzele. A runcă iute o privire spre bucătăreasă. Ştia că nu încerca s-o exploateze pe Emma, căci era, în fond, o femeie bună la suflet, dar tot era îngrozit. O folosea pe Emma în chip de cal de povară şi asta îl mîhnea profund. Nu se putu abţine să nu spună: - Eu cred că e o corvoadă cam grea pentru o fătucă atît de mică. D oam na Turner îl fixă surprinsă cu privirea şi roşi. - Da, băiete, aşa este. Dar Polly e tare bolnavă şi n-am încotro, că mai vin şi oaspeţi. Şi e atîta treabă! Bine că mi-am adus aminte, Emma, continuă ea zorită şi părînd oarecum stingherită, va trebui să pregăteşti cam era de oaspeţi pentru doam na Wainright. E m m a se întoarse spre doam na Turner, care studia cu a te n ţie bucăţica de hîrtie. - Atunci să mă duc sus? întrebă ea. 146

Emma nu era o proastă şi deşi o ascultase pe bucătăreasă înşiruindu-i treburile pe care le avea de făcut, fără să se plîngă, era totuşi îngrozită. Dacă era să term ine pînă la ora cinci, n-o să aibă timp nici să răsufle şi era ne ră b d ă to a re săşi înceapă treburile. - Da, într-o clipită, fetiţo, spuse bucătăreasa neatentă. Stai să citesc meniurile astea. Poate că reuşesc pînă la urmă să fac singură micul dejun. îşi roti ochii şi se uită pe hîrtie. Ia să vedem. Ouă jumări şi costiţă pentru conaşul Edwîn. Rinichi, costiţă, cîrnaţi şi cartofi prăjiţi pentru conaşul Gerald. Scrumbie afumată pentru domnul. Ceai, pîine prăjită, pîine proaspătă, unt, gem de portocale. Asta-i tot şi e destul! Capul i se mişcă violent, pe gîtul ei scurt şi d u r­ duliu, şi bombăni: Nu pricep de ce în familia asta nu pot mînca toţi acelaşi lucru! D upă un scurt răgaz, doam na Turner declară: Bine, cred că mă pot descurca cu micul dejun, drăguţo. Iar gustarea de la doisprezece e simplă. Doar şuncă rece, sos de M adeira, piure şi plăcintă de mere cu cremă de ou. întoarse hîrtia pe cealaltă parte şi plescăi din buze. Totuşi, cred că va trebui să-mi dai o mînă de ajutor la masa de seară, fetiţo. M urgatroyd a propus un meniu! Mmmm! Da, într-adevăr. Supă de pui strecurată, pulpă de oaie cu sos de capere, cartofi la cuptor şi conopidă cu sos de brînză. Un fleac! Brînză de Wensleydale şi biscuiţi. Şi frigănele velşe, din pîine, cu brînză topită în bere, pentru conaşul Gerald. Se opri, clipi şi se uită mai bine pe hîrtie. Frigănele din pîine, cu brînză topită în bere, pentru conaşul Gerald, chiar aşa! repetă ea, nevenindu-i să creadă. De parcă n-ar mînca destul cît e ziua de lungă. O s-ajungă cît un purcel conaşul nostru Gerald. Dacă e ceva ce nu pot suferi, apoi e lăcomia, se adresă ea întregii încăperi. îşi vîrî, agitată, hîrtia înapoi în buzunar. Poţi să te duci sus, drăguţo, şi ai grijă cînd ştergi praful, o avertiză ea. - Da, doamnă Turner, spuse .Emma pe un ton neutru, cu faţa lipsită de orice expresie. Sper să ne vedem mai tîrziu, Blackie, strigă ea şi-i aruncă un mic zîmbet. . - Sigur că o să ne vedem, codano. C red că o să stau aici cîteva zile. - Da, asta-i adevărat, interveni doamna Turner. Dom nul a cam lăsat lucrurile de izbelişte pe aici în ultimul timp, ba că 147

a fost conaşul Edwin bolnav după Crăciun, ba că doamna s-a simţit slăbită zilele astea - mă bucur că vine doamna Wainright, dumneaei înveseleşte întotdeauna atmosfera - da, doamna nu s-a simţit în apele dumneaei... Doamna Turner se opri la jum ătatea propoziţiei şi închise gura. Blackie şi Emma îi urm ăriră privirea, îndreptată spre uşa din capătul scării. Intrase un bărbat care cobora greoi scara. Blackie presupuse că era majordomul. Murgatroyd era u n : b ă rb a t înalt şi uscăţiv. Avea o faţă cadaverică, brăzdată de cute adînci care-i dădeau o expresie am eninţătoare. Ochii mici, atît de şterşi,'încît aproape că naveau culoare, erau aşezaţi unul aproape de celălalt, în or­ bitele adînci. Ochii aceştia porcini păreau şi mai mici decît erau cu adevărat, fiindcă erau parţial camuflaţi de nişte sprîncene negre, stufoase, ieşind în afară ca nişte ţepi şi alcătuind o linie groasă, neîntreruptă, de-a curmezişul frunţii. E ra îm brăcat cu pantaloni negri, o cămaşă albă cu dungi negre şi guler înalt şi cu un şorţ de majordom din pos­ tav verde. Mînecile erau suflecate, dînd la iveală nişte braţe lungi, butucănoase, vărgate cu vene albăstrii. Faţa lui avea o expresie posacă, iar ochii, o privire ostilă. - Ce-nseamnă asta? C e-nseam nă asta? se răsti el cînd se opri la capătul de jos al scării. Nu-i de m irare că sîntem în întîrziere. Trăncăniţi ca nişte gaiţe. Văd că îţi neglijezi îndatoririle, bucătăreaso, continuă el cu emfază. Fetişcana asta leneşă nu-i bună de nimic! Trebuia să fie sus de o jum ătate de ceas! Stăpînul nu face opere de caritate, ştiţi asta. Pentru cît e plătită, face şi aşa prea puţină treabă. Stăpînul e prea generos. Auzi! Trei şilingi pe săptămînă! O sumă princiară pentru ca să nu facă nimic. Se repezi la Emma, care aştepta lîngă dulap, sub scară: Ce-aştepţi? Du-te sus imediat! mîrîi el. Em ma dădu din cap fără să scoată o vorbă şi luă găleata, făraşul şi m ătura şi se în d re p tă spre scară. Cînd trecu pe lîngă Murgatroyd, din coş căzură cîteva ustensile, printre care şi praful de curăţat. Cutia de tablă se rostogoli pe podea şi capacul se desprinse, praful negru împrăştiindu-se la picioarele lui M urgatroyd. Em ma căscă gura îngrozită şi se aplecă să-l adune. în tim p ce făcea asta, Murgatroyd îşi roti b raţul şi o pocni tare peste cap cu dosul palmei. 148

- Neghioabă mică ce eşti! zbieră el. Nu eşti în stare de nimic! Uite ce porcărie ai făcut pe pardoseala curată! Emma se răsuci în urma loviturii neaşteptate şi brutale, şi se dădu înapoi, clătinîndu-se şi scăpînd din mînă m ătura şi făraşul. Blackie sări îngrozit de pe scaun. Clocotea de furie, îşi încleştă pumnii şi făcu un pas spre m ajordom. îl omor! îşi zise el în gînd. îl omor pe nenorocitul ăsta! Bucătăreasa traversase jum ătate din bucătărie şi cînd trecu pe lîngă Blackie, îl împinse înapoi şi clătină din cap, prevenindu-1 printre dinţi: - Nu te băga, băiete. Lasă-1 în seama mea. Doamna Turner se propti în faţa lui M urgatroyd, ca un cocoş bătăios. Faţa îi era vînătă de furie şi avea în ochi o privire ucigaşă. îşi ridică pumnul ei mic şi-l am eninţă cu el, plină de bărbăţie. - Bestie ticăloasă! strigă ea cu patimă. A fost un accident. Fata n-a făcut-o dinadins. îl săgetă pe M urgatroyd cu privirea. Dacă te mai prind vreodată că loveşti fata, o să-ţi pară rău că mai trăieşti. îţi promit. N-o să mă duc la stăpînul! N-o să mă duc, zău că nu! O să-i spun lui taică-său, să fiu a naibii! Şi ştii ce te aşteaptă dacă pune mîna pe tine marele Jack H arţe. O să facă terci din tine, fir-ai al naibii! Murgatroyd o fulgeră din ochi, dar se abţinu să răspundă. Blackie, care-1 ţintuia pe M urgatroyd cu privirea, ca un şoim, detectă în el o spaimă bruscă. A, e laş, se gîndi Blackie. E un mişel, un fricos, plin numai de aere! Bucătăreasa se îndepărtă scîrbită de M urgatroyd şi se întoarse spre Emma, care îngenunchease pe podea şi punea la loc, cu grijă, toate obiectele care căzuseră din coş. - Eşti teafără, iubito? întrebă ea îngrijorată. . Emma ridică capul şi dădu încet din el. Chipul ei p ărea cioplit în marmoră. Doar ochii aveau viaţă în ei, clocotind de o ură adîncă faţă de Murgatroyd. - Mă duc să iau o cîrpă udă să şterg praful de c u ră ţat de pe jos, spuse ea încet, înăbuşindu-şi mînia. Murgatroyd îşi îndreptă apoi atenţia spre Blackie. Inaintă încet prin cameră, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. - Eşti O ’Neill, nu-i aşa? M arinarul din Leeds. Ne-a spus stăpînul că o să vii în dimineaţa asta. îl cîntări pe Blackie cu 149

privirea lui rece şi . dădu din cap aprobator. Da, pari un flăcău zdravăn. Sper că nu te sperie munca, băiete. Pentru Blackie era un efort imens să-i vorbească civilizat majordomului, dar ştia că n-are alternativă. înghiţi cu greutate şi spuse cu cel mai degajat ton pe care reuşi să-l adopte: - Da, eu sînt, desigur. Dacă-mi spuneţi exact ce trebuie să fac, o să mă apuc de treabă. M urgatroyd scoase o bucată de hîrtie din buzunar şi i-o întinse lui Blackie: - Scrie totul aici. Presupun că ştii să citeşti. - Ştiu. - E-n regulă. Cît despre plată, capeţi cincisprezece şilingi p entru o săptăm înă de lucru, plus casă şi masă, cît timp stai aici. Aşa a poruncit stăpînul, spuse el cu o privire vicleană. Blackie îşi înăbuşi un zîmbet avizat. Diavolul ăsta viclean încearcă să mă şantajeze, se gîndi el, dar spuse: - Nu, domnule! Stăpînul a aranjat cu mine la Leeds la p reţul de o guinee. Şi aşa rămîne, domnule M urgatroyd. M ajordom ul făcu ochii mari, surprins. - D oar n-o să mă faci să cred că stăpînul a venit personal să te vadă, măi băiete. De fleacuri de-astea se ocupă agentul dumnealui din Leeds, declară el. Privindu-1 pe M urgatroyd cu multă atenţie, Blackie îşi dădu seama imediat că uim irea lui era autentică. Faţa lui frumoasă de irlandez se deschise într-un zîmbet larg. - Zău aşa!; Chiar dumnealui, în persoană, a venit să ne vadă pe mine şi pe unchiul Pat. Noi avem o mică în tre p rin d ere de construcţii, înţelegeţi. Pe mine m-a angajat să fac r ep araţiile aici, iar pe unchiul Pat să lucreze la filatură şi la birourile ziarului din Leeds. Şi de preţ sînt sigur, zău aşa, „Poate ar trebui să vă duceţi să-l mai întrebaţi pe stăpînul. C red că e vorba de o greşeală. Blackie jubilă în sinea lui, căci majordomul era nu numai enervat, dar şi indignat de întorsătura lucrurilor. - De bună seamă că o să vorbesc cu stăpînul, spuse M ur­ gatroyd tăios. Probabil că a uitat aranjam entele făcute cu dum neata. A re preocupări mai importante. Acum, du-te, băiete. îngrijitorul e-la grajduri. O să-ţi arate el pe unde sînt 150

toate, inclusiv cam era de deasupra grajdurilor, unde ai să dormi. M urgatroyd dădu scurt din cap, concediindu-1 pe Blackie şi se aşeză la masa din bucătărie. O să-mi beau ceaiul şi o să mănînc nişte costiţă, strigă el către bucătăreasă, care-i aruncă o privire uricioasă, luă cuţitul şi începu să atace o pîine cu multă ferocitate. D upă expresia de pe faţa ei, era evident că ar fi dorit să fie M urgatroyd cel pe care-1 măcelărea. Blackie se duse să-şi ia sacul şi-l ridică pe umăr. Emma îşi aduna ustensilele de făcut curat, la picioarele scării. - Ne vedem diseară, fătuco dragă, spuse el încetişor şi zîmbi. - Da, dacă term in treaba pînă atunci, răspunse ea m orocănoasă, dar apoi zîmbi, văzînd privirea necăjită de pe chipul lui. O să term in, nu-mi p urta de grijă. Cu bine, Blackie. El se uită du p ă ea cum dispare sus, pe scară, apoi des­ chise uşa de la bucătărie şi ieşi în aerul rece al dimineţii, cu mintea plină de gînduri tulburătoare despre locuitorii co­ nacului Fairley şi, mai ales, despre Emma, atît de lipsită de apărare în casa aceea stranie. Em ma se opri pe micul coridor de la etaj, de lîngă scara dinspre bucătărie şi puse jos ustensilele pe care le căra. îşi aşeză mai bine coşul pe b ra ţ şi se rezemă de perete. Era trasă la faţă şi o durea capul, după lovitura aceea neaşteptată, d a r şi clocotea de ură. M urgatroyd nu pierdea nici un prilej ca să se p o a rte urît cu ea. Parcă îi făcea plăcere s-o bată şi, deşi o bruftuluia m ereu pe Polly, cu ea nu era aşa de brutal. Oribila lui dezlănţuire de furie de adineaori nu fusese ceva neobişnuit şi ea ştia că ar mai fi pocnit-o încă o dată dacă n-ar fi intervenit bucătăreasa. O să mă satur de bătaia lui, se gîndi ea înverşunată, şi atunci o să-i arăt eu lui. îşi potrivi coşul greu pe braţ, ridică celelalte obiecte şi porni încet pe coridor, cu simţurile la pîndă, trăgînd atentă cu urechea la to ate zgomotele care veneau din casă. Dar nu se auzea nimic, căci toată familia dormea încă. Pe coridor era o lumină m ohorîtă şi m irosea vag a ceară şi a praf uscat şi se simţea o um ezeală specifică încăperilor neaerisite, cu ferestre bine b a ric a d a te de obloane lungi. îşi dorea să fi rămas în b ucătărie, singurul loc plăcut din conacul Fairley. 151

în ciuda m ăreţiei sale şi a mobilierului bogat, casa aceas­ ta îi trezea Emmei o spaimă nedefinită, de simţea întotdeauna nevoia să fugă. Era ceva înfricoşător şi apăsător în încăperile acestea reci şi întunecoase, cu tavanele lor înalte şi mobilele lor grele, în holurile imense şi coridoarele care şerpuiau la nesfîrşit prin toată casa. E ra un loc al tăcerilor încremenite, al izolării, al unor taine ascunse, o casă misterioasă care sugera nefericire şi decădere. Şi totuşi, în pofida acestei linişti, pretutindeni se simţea o furtună ascunsă, ţinută în frîu, dar rău prevestitoare şi pîndind pe furiş să se dezlănţuie. Emma tre m u ra cînd păşi peste bogatul covor turcesc din vastul hol de la in tra re a din faţă şi împinse uşile duble ale salonului de dim ineaţă. Rămase în prag şi privi nervoasă în jur. Frînturi firave de raze transparente de soare îşi croiau drum în încăpere prin ferestrele înalte, acoperite bine cu perdele de mătase albă şi cu draperii groase de catifea albastră. De pe p e re ţii îm brăcaţi în catifea încreţită, de culoare albastru-închis, priveau în jos p o rtrete întunecate şi Emma îşi închipui în mod absurd că ochii strămoşilor o urm ăreau în timp ce ea se strecura spre cămin, făcîndu-şi Ioc printre num eroasele mobile victoriene greoaie, confecţionate dintr-un mahon atît de întunecat, încît păreau negre în lumina aceea m ohorîtă. Singurul sunet care se auzea era ticăitul plîngăreţ al ceasului, de pe placa de marmoră neagră, sculptată, de pe cămin. Emma îşi depuse pe podea ustensilele de făcut curat'şi îngenunche în faţa căminului. Şterse cu cîrpa cenuşa de pe jos şi o turnă p este bucăţelele de hîrtie şi surcelele pe care M urgatroyd le îngrămădise pe vatră, împreună cu chibriturile. A prinse hîrtia şi cînd flacăra cuprinse sur­ celele, Emma deschise portiţa de alamă şi scoase cîteva bucăţele de cărbune, pe care le aşeză uşor peste lemnele care ardeau. Cărbunii nu se aprinseră imediat şi atunci îşi ridică şorţul şi făcu vînt spre foc pînă ce acesta începu să ardă cu vîlvătăi. Ticăitul m onoton al ceasului îi aminti Emmei că n-avea timp de pierdut. C u ră ţă camera rep e d e şi eficient, în ciuda mobilelor îngrăm ădite care încurcau locul. După ce termină, 152

scoase din sertarul de la bufet o minunată faţă de masă irlandeză din olandă albă şi o puse pe masa mare, rotundă. Puse patru tacîmuri de argint şi se întoarse la bufet să ia far­ furiile. In timp ce scotea patru farfurii întinse, Crown Derby, albe cu albastru, se încordă deodată şi răm ase nemişcată. I se făcu pielea de găină pe gît şi pe braţe, căci îşi dădu seama că nu mai era singură. Simţi, mai degrabă decît auzi, încă o prezenţă în cameră. Se răsuci încet din coapse. Stăpînul stătea în deschizătura uşii şi o privea cu atenţie. Se ridică iute în picioare şi făcu o mică plecăciune. - Bună dim ineaţa, stăpîne, m urm ură ea înfricoşată, strîngînd tare farfuriile la piept, ca să nu zdrăngăne în mîinile ei trem urătoare. I se înmuiaseră picioarele, mai mult de surpriză, decît de teamă. - Bună dimineaţa. U n d e e Polly? - Se simte rău, stăpîne. - înţeleg, spuse el laconic. Ochii lui o sfredeleau, privind-o cu o deosebită con­ centrare. Se încruntă şi pe chipul lui apăru o expresie de uimire. După o tăcere prelungită, în timpul căreia Emma rămase ca hipnotizată, cu privirea pironită asupra lui, el dădu scurt din cap, se răsuci elegant pe călcîie şi ieşi. Emma tresări surprinsă cînd el trînti violent uşa de la bibliotecă. Abia după aceea răsuflă şi term ină de pus masa p entru micul dejun al familiei. 10 ADAM FAIRLEY stătea în picioare în mijlocul bibliotecii şi îşi apăsă mîinile pe faţă. Era obosit, chiar epuizat, căci iarăşi dormise prost. Insomnia nu era ceva nou pentru el. A cesta p ărea a fi blestemul lui în ultimele zile sau, mai degrabă, în aceste ultime nopţi interminabile. Chiar şi cînd recurgea la cinci-şase pahare mari cu vin de Porto după masa de seară, şi încă un Porto de calitate, vinul nu acţiona ca sedativ. D orm ea cîteva ceasuri, cuprins de o letargie apăsătoare, dar pe urmă se trezea brusc în zori, transpirat sau trem urînd, în funcţie de coşmarurile pe care le avea, cu mintea tulburată de vechi amintiri dureros dezgropate şi de evaluări analitice ale vieţii lui, care nu-i 153

făceau plăcere. De mult timp nu-i mai făceau plăcere. Se plimbă încoace şi încolo, încet, prin cameră, cufundat în gînduri. Era un bărbat robust, bine făcut, de circa un metru nouăzeci înălţime, cu o faţă atrăgătoare, inteligentă, bine conturată şi sensibilă, o faţă care în ziua aceea, era trasă şi palidă, marcată de oboseală. Avea ochi frumoşi, albaştri-cenuşii şi extrem de strălucitori, aproape incan­ descenţi şi deosebit de lucizi, ascunzînd profunzime şi sugerînd spiritualitate. D ar azi erau înroşiţi şi lumina din ei era întunecată. Trăsătura cea mai uluitoare de pe faţa lui cam ascetică era gura, peste măsură de senzuală, deşi sen­ zualitatea era în general înăbuşită şi camuflată de expresia austeră care-i juca perm anent în jurul buzelor. Părul şatendeschis avea în el nuanţe de blond, cu fire d rep te şi fine. Era dat neglijent spre spate pe capiii bine modelat, fiind ceva mai lung decîLse purta. Avea o aversiune faţă de frizurile pom ădate pe care le arborau domnii eleganţi, la curent cu moda. D rept urmare, o şuviţă îi cădea m ereu pe fruntea lui lată şi îşi făcuse un tic nervos să şi-o dea repede înapoi. Acum făcu acest gest în timp ce păşea prin cameră. Era destul de ciudat că acest gest nervos nu p ărea să-i răvăşească înfăţişarea, căci Adam Fairley făcea p a rte din acea categorie de bărbaţi care a rată veşnic îngrijiţi, în orice îm prejurare şi indiferent de activitatea în care sînt angrenaţi. Avea o ţinută impecabilă. E ra întotdeauna splen­ did îmbrăcat, potrivit ocaziei, cu acel fler atribuit în general unui dandy, dar fără a bătea deloc Ia ochi. Costumele com an­ date la Savile Row erau perfect croite, atît de frumos finisate, confecţionate cu atîta precizie şi cu un simţ in­ failibil al croielii, încît trezeau invidia tuturor cunoscuţilor săi din L ondra şi a colegilor din com erţul cu lînă, din Leeds şi Bradford. M ajoritatea era u din stofe fine, ţesute în propriile lui fabrici sau în cele ale prietenilor săi - stofe din lînă pieptănată, ieşite din marile războaie de ţesut din Yorkshire, centrul de necontestat al afacerilor cu lînă din toată lumea, al căror rege de necontestat era Adam Fairley. Luat în ansamblu, Adam Fairley era chintesenţa eleganţei vestimentare. D etesta orice lucru grosolan sau de proastă calitate şi slăbiciunea lui p entru îmbrăcăm inte fină era sin­ gurul răsfăţ pe care şi-l îngăduia. în schimb, nu-i trecuse 154

niciodată prin cap că această casă, în care locuia, era, în mod straniu, lipsită de orice frumuseţe. Nici nu prea o băga în seamă. D upă cîteva minute, încetă să se mai plimbe prin cameră şi se îndreptă spre imensul birou din abanb.s sculptat. Se aşeză pe scaunul vişiniu-închis şi se uită posac în agenda de afaceri. II mîncau ochii şi îi a rdeau din cauza lipsei ,de somn, îl durea corpul, iar capul îi zvîcnea, nu numai de oboseală, dar şi fiindcă îl asaltau tot felul de gînduri sîcîitoare. Simţea că în viaţa lui nu există nimic vrednic de preţuit. Nici bucurie, nici dragoste, nici căldură, nici prieteni, nici măcar preocupări în care să-şi canalizeze energia. Nimic... nimic, numai zile nesfîrşite de singurătate, care se înşiruiau încet şi implacabil, devenind nopţi şi mai singuratice, zi de zi, an de an. Chipul lui pierduse orice urmă de însufleţire şi se scofîlcise. Sub ochi, obrajii i se învineţiseră, apărîndu-i fli'şte pete violete, mărturii grăitoare ale ravagiilor nopţii trecute, cînd se plimbase încoace şi-ncolo ore în şir prin dormitor, răscolit de o suferinţă care i se părea insuportabilă. Şi totuşi, faţa aceasta tristă şi ostenită era o faţâ de băietan. Adam Fairley arăta mult mai tînăr, deşi avea patruzeci şi patru de ani. Viaţa mea e o teribilă harababură, se gîndi el nemulţumit. Ce rost are să m ai trăiesc? N-am pentru ce trăi:-Aş dori să ăm curajul să-m i trag iui glonte în cap şi să sfîrşesc pentru tot­ deauna. Gîndul acesta îl şocă atît de tare, încît îşi îndreptă spatele şi se încleşta de b raţele scaunului. îşi privi mîinile. Ii trem urau. Nici în cele mai negre clipe ale vieţii lui, care în ultimul timp nu fuseseră deloc rare, nu se gîndise vreodată să-şi ia viaţa. în trecut, socotise întotdeauna sinuciderea o laşitate, dar acum recunoscu în sinea lui că, poate, într-Un mod indirect, acest gest îţi cerea un oarecare curaj. îşi dădu seama că numai proştilor nu le trece niciodată prin cap să se sinucidă. Desigur că majoritatea oam enilor inteligenţi s-au gîndit ia asta la un m om ent dat, îşi spuse el. Căci înţelese deodată, cu un acut simţ al inutilităţii, că oricine cunoaşte viaţa şi condiţia umană ajunge inevitabil la deziluzie şi dis­ perare. Lui, personal, îi provocase şi un sentiment de 155

neputinţă, care i se părea din ce în ce mai intolerabil. In ciuda averii şi situaţiei lui, Adam Fairley era un om frămîntat, profund dezamăgit de viaţă. Nu se mai aştepta să aibă parte de fericire, dar tînjea după p uţină mulţumire şi un strop de linişte sufletească. Şi totuşi, nu reuşea să-şi găsească o clipă de alinare în cumplita Iui singurătate şi în disperarea din inimă lui, cu atît mai insuportabilă, cu cît era, în mare măsură, propria lui zămislire. Insatisfacţia lui Adam şi sfîşietdarea lui dezamăgire izvorau din faptul că se trădase pe. el însuşi, îşi trădase ambiţiile, visurile, idealurile. E ra un eşec al intelectului şi al convingerilor morale. Adam îşi ridică istovit capul ^şi privi încet, de jur împrejurul bibliotecii, de parcă ar fi văzut-o după o lungă călătorie. Era o încăpere princiară, impresionantă, cu imen­ sul tavan plasat foarte sus şi de p ro p o rţii grandioase, cu pereţii din lambriuri de stejar înălbit, cu colecţia de cărţi erudite şi cu minunatele antichităţi. Frumoasele carpete p e r­ sane alcătuiau fîşii de culori sclipitoare, roşu aprins şi albastru-închis, pe pardoseala din lemn lustruit, iar pereţii, în porţiunile unde nu erau acoperiţi de num eroasele rafturi cu cărţi, erau înnobilaţi cu preţioase trofee de vînătoare. Lîngă căminul îmbrăcat în lemn de stejar, sculptat migălos, se afla o canapea confortabilă de Chesterfield, îm brăcată în piele de culoarea vinului rubiniu, iar alături de ea, erau mai multe scaune adînci, cu braţe, tap iţa te cu catifea de culoarea vinului negru. Lîngă ele, se afla o m ăsuţă de bibliotecă, din abanos, acoperită de teancuri de ziare şi reviste ilustrate, iar într-un colţ, pe o c om odă din lemn negru de nuc, se înşiruiau clondire de cristal cu vin de Porto, brandy, sherry, whisky şi gin, şi pahare de cristal, care licăreau în lumina slabă, cenuşie: Biblioteca n-avusese niciodată p onderea celorlalte încăperi din conacul Fairley şi A dam se împotrivise întotdeauna dorinţei soţiei lui de a o supraaglom era cu tot felul de obiecte şi de “flecuşteţe“, cum numea el cu dispreţ toate nimicurile ei decorative. D rept urm are, încăperea avea o, anumită graţie şi demnitate, deşi era o demnitate masculină. Ca şi dorm itorul lui, care era ceva mai auster, biblioteca reflecta caracterul şi gusturile lui. Adam îşi petrecea m ajoritatea timpului în bibliotecă, în afară de 156

I cazurile cînd aveau oaspeţi, ceea ce se întîmpla rar în ul­ timul timp şi ea devenise adăpostul în care se retrăgea fericit, ca să citească şi să mediteze, netulburat în solitudinea lui. îşi scoase ceasul de buzunar şi se uită să vadă cît arată. Era aproape şapte şi jum ătate şi nu zărise nici o slujnică, în afară de fiinţa rătăcită care făcea curat în salonul de dimineaţă. Ocărind absenţa m enajerei, trase de cordonul clopoţelului şi aruncă o privire enervată înspre grătarul gol şi rece al căminului. în timp ce a ştep ta să a p a ră Murgatroyd, îi atrase privirea o fotogravură ce îl înfăţişa în uniforma de gală a Regimentului patru de husari. Se întoarse şi se aplecă pentru a o vedea mai bine, strîngîndu-şi buzele în timp ce o studia cu atenţie. Zîmbi cu tristeţe. Ce faţă! Atît de plină de anticipare, de aşteptare şi da, chiar de fericire. A proape ,că nu se recunoştea. Murgatroyd bătu la uşă şi intră în cameră, întrerupîndu-i gîndurile. - Bună dimineaţa, M urgatroyd, spuse Adam cu un glas rece. Majordomul înaintă netulburat spre el, aranjîndu-şi haina neagră. - Bună dimineaţa, domnule. Sper că aţi dormit bine. E o zi frumoasă p e n tru călătoria dum neavoastră la Leeds. E .soare şi,e uscat, a proape că nu bate vîntul. Bucătăreasa va fi gata de îndată cu micul dejun. Vă pregăteşte o scrumbie afumată, domnule. Spusese asta cu atîta slugărnicie, încît Adam clipi şi îşi întoarse faţa, ca să nu vadă M urgatroyd privirea dezgustată din ochii lui. Întrucît Adam nu rea c ţio n ă în nici un fel, majordomul continuă: - Mai doriţi altceva în afară de scrumbie afumată, dom­ nule? Neghiob linguşitor, se gîndi Adam , privindu-1 acum in faţă pe Murgatroyd. - Ar fi de dorit să aprinzi focul. - Iertaţi-m ă, ce-aţi spus, dom nule ? Murgatroyd p ă re a tulburat. A runcă repede o privire spre grătarul gol al căminului şi o ocărî pe Emma în sinea lui. - Focul, Murgatroyd! re p e tă Adam. E atît de frig, că dacă 157

ar fi aici un maimuţoi din bronz, i-ar îngheţa testicolele şi i-ar cădea - Adam se opri şi tuşi cu mîna la gură, iar în ochi îi licări o privire amuzată, observînd stînjeneala lui M u r­ gatroyd. Hm! Să mă exprim altfel. Atm osfera din această cameră nu se poate com para în dim ineaţa aceasta decît cu aceea de la Polul Nord. Cred că în tre ţin destui servitori ca să slujească pe un vas de război şi totuşi, se pare că nu pot beneficia de cîteva com odităţi simple. Deşi era enervat, Adam rosti aceste vorbe în obişnuita lui m anieră rezervată, căci rareori îşi ieşea din fire în faţa cuiva şi cu atît mai puţin în faţa servitorilor. Fir-ar să fie! In ce dispoziţie e în dim ineaţa asta, se gîndi M urgatroyd şi spuse cu o voce mieroasă: - Regret din tot sufletul, domnule. Polly se simte rău şi cealaltă fată a întîrziat. Nu ştiu ce să mă fac. D acă nu stau tot timpul pe capul lor, fetele astea nu fac nimic. I-am spus fetei să aprindă focul aici de nu ştiu cînd, i-am spus doar... - Ce-i cu tine, omule? Ai ologit? exclamă Adam încet, dar cu o privire glacială.. Pe chipul îndurerat al lui M urgatroyd se aşternu o ex­ presie speriată. - Nu, desigur că nu, domnule. M ă voi ocupa îndată de asta, domnule, spuse el grăbit, făcînd umil mai multe plecăciuni smucite. - Te rog! - îndată, stăpîne. Făcu din nou o plecăciune şi ieşi cu spatele din cameră. - A! Murgatroyd! - Da, domnule. - A sosit m arinarul din Leeds? Tînărul O’Neill... - Da, domnule. A sosit chiar în zori. I-am dat lista cu reparaţiile. - E-n regulă. Ai grijă să aibă tot ce are nevoie ca să facă treaba ca lumea. Şi să prim ească de toate la bucătărie, mîncare şi tot ce mai trebuie. M urgatroyd încuviinţă din cap, surprins de grija stăpînului faţă de un simplu salahor. îl uimea şi-i stîrnea curiozitatea. - Da, domnule. Vă puteţi bizui pe mine, ca întotdeauna. Mă voi ocupa personal. A propo, cu cît să-l plătesc pentru 158

munca pe o săptămînă ? Privirea lui vicleană nu se desprinse de faţa lui Adam. Adam se încruntă: - Ţi-am spus aseară că urmează să primească o guinee pentru munca lui. Te lasă memoria, omule? - Nu, domnule. Probabil că mi-a ieşit din minte, atîta tot. - înţeleg. Bine, nu-i nimic. între timp, ţi-aş fi recunoscător dacă te-ai ocupa imediat de ap rin d e re a focului. Simt că mă prefac rapid într-un sloi de gheaţă. Şi aş dori o ceaşcă de ceai fierbinte, dacă nu e prea complicat. Majordomului nu-i scăpă nota tăioasă din glasul lui Adam. , - îndată, domnule, spuse el, înclinîndu-se. Se întoarse şi ieşi grăbit, plin de venin contra bucătăresei şi a slujnicelor şi cu sentimente nu tocmai plăcute nici faţă de stăpîn. „Toată beţiveala asta în miez. de noapte îl face irascibil“ , bom băni el în barbă, închizînd încetişor uşa în urma lui. Adam rămase cu privirea pironită pe uşă. ;Murgatroyd căpăta tendinţa ciudată de a uita discuţiile despre bani, mai ales cînd era vorba de plata unor muncitori din afară, care veneau din cînd în cînd la conac. M ajordomul era mult prea zgîrcit şi asta îl enerva. Şi pe lîngă asta, Adam, care-1 socotea pe Murgatroyd un ignorant, bănuia că majordomul era un tiran pe domeniul lui p ropriu de la parter. Clătină din cap şi se întoarse din nou la portre tu ld u i din tinereţe. N-avea nevoie să vadă chipul acela ca să-şi amintească de ca riere a lui militară abandonată. A sta îl preocupase mult în ultimul timp. Ajunsese să creadă că viaţa lui ar fi fost cu totul alta dacă şi-ar fi urmat steaua, în loc să-i întoarcă spatele, din loialitate faţă de tatăl său. E r a prea tîrziu pentru regrete, cu toate acestea le resimţea. Stînd în camera aceea rece şi întunecată, îi ap ă ru în minte imaginea lui din tinereţe. Se văzu sub chipul acelui băiat slăbuţ, pătimaş, venind acasă de la Eton în vacanţă şi anunţîndu-1 pe tatăl său, cu un entuziasm vecin cu fanatis­ mul, de intenţia de a se înrola în armată. Tatăl său, nu numai că rămăsese încremenit, dar se împotrivise vehement acestei idei, refuzînd s-o accepte. Adam îşi aminti cît de neclintită fusese hotărîrea lui şi cum reuşise în cele din urmă, cu o perseverenţă înverşunată 159

şi printr-o întreagă strategie persuasivă, să-I convingă de sinceritatea lui. Pînă la urmă, bătrînul lord cedă şi consimţi în silă să-l lase să dea examen la Sandhurst, examen pe care-1 luă fără nici o problemă. Bătrînul se comportase într-adevăr foarte civilizat, se gîndi acum Adam, cu o oarecare tandreţe, amintindu-şi de tatăl său. Bătrînul lord, R ichard Fairley, fusese un bărbat inimos şi aprig, ca toţi oamenii din Yorkshire, unul din cei mai p u te r­ nici şi mai bogaţi industriaşi din nordul Angliei, dotat cu in­ stinctul jucătorului p entru şansa cea mare, cu o mare şiretenie în afaceri şi o minte brici. îndată .ce Adam s-a dovedit a fi un cadet model la Academia Militară, el îşi pusese în joc toată influenţa şi toţi banii de care dispunea pentru fiul lui. Cînd Adam şi-a exprimat dorinţa de a se înrola într-un regim ent de cavalerie, fiind un călăreţ fără pereche, R ichard Fairley n-a p recupeţit nimic pentru atingerea acestui ţel. Cu averea şi cu relaţiile lui politice a obţinut pentru Adam un loc în Regimentul al patrulea de husari. îşi putea perm ite cu uşurinţă cele două sute de lire pe an, cît costa înrolarea în cavalerie, plus achiziţionarea şi întreţinerea a doi cai şi a mai multor ponei de polo, pe care-i cumpărase pentru fiul lui cel mic. Fiind un fin observator al firii omeneşti, bătrînul lord ajunsese să-şi dea seama că Adam avea toate trăsăturile fireşti de caracter necesare unui soldat. Viaţa de militar i se potrivea perfect, căci avea o minte ascuţită, un profund simţ al disciplinei, simţul orioarei şi curaj. Fire rom antică, Adam tînjea după aventuri în ţări străine şi, fiind un imperialist devotat ţelurilor şi ambiţiilor reginei Victoria, a rdea de n erăbdare să-şi slujească ţara şi regina, în imperiul care se extindea rapid. Adam tocmai obţinuse înrolarea în Regimentul al p atrulea de husari, cînd fratele lui mai mare, Edward, se înecă în mod tragic într-un accident cu barca. Bătrînul lord rămase cu inima z drobită. în afară de asta, el era încredinţat că piatra de temelie a caracterului unui om este împlinirea datoriei. în term eni cît se p oate de categorici şi în ciuda fap­ tului că înţelegea prea bine firea lui Adam, îl anunţă pe fiul săli cel mic că era de d a to ria lui să se întoarcă în Yorkshire şi să-i ia locul lui E dw ard în uriaşele afaceri ale familiei. în dim ineaţa aceasta, Adam îşi aminti glasul tatălui său: 160

,,S-a term inat cu uniformele înzorzonate şi cavalcadele prin care băgaţi spaima în băştinaşii de pe meleaguri străine, uitate de Dumnezeu“, izbucnise el, luptîndu-se vitejeşte să-şi înăbuşe şi să-şi ascundă cumplita suferinţă provocată de m oartea lui Edward. Era o suferinţă pe care Adam o întrezărise cu tristeţe, căci fusese nevoit să demisioneze din armată, împotriva voinţei lui. Era profund dezamăgit, dar se com portase în singurul mod pe care-1 cunoştea, ca ofiţer şi gentleman ataşat codului onoarei şi obligaţiilor familiale. îşi acceptase cu eleganţă datoria filială, fără să-şi dea seama atunci că împlinirea atît de prom ptă a poruncii tatălui său era o greşeală irevocabilă. Acum era conştient de asta şi-l obseda. în timp ce se întorcea la birou, Murgatroyd bătu la uşă şi intră grăbit cu o găleată cu cărbuni. - Ceaiul dumneavoastră va veni într-o clipă, domnule, spuse el. - Mulţumesc, Murgatroyd. Ţi-aş fi îndatorat dacă ai aprinde lămpile din celălalt capăt al camerei. în timp ce vorbea, Adam scăpără un chibrit şi aprinse lam pa de pe birou,, apoi trase agenda spre el. Se uită plictisit peste îmtîlnirile program ate. Avea şedinţă de consiliu la „Yorkshire M orning G azette“ , compania de presă în care era acţionarul principal. Mai tîrziu, trebuia să ia masa cu un cum părător de stofe din Londra, unul dintre cei mai im portanţi clienţi ai săi. De fapt, nu era o zi prea grea. Va avea timp să se oprească pe la filatura din Fairley în drum spre Leeds, ca să discute cu Wilson, directorul, despre evoluţia fiului său, Gerald. îşi înăbuşi un oftat. Afacerile începeau să-l plictisească. Nu mai simţea nici o chem are p e n tru ele. Gîndindu-se mai bine, nici n-o simţise vreodată cu adevărat. Nu-1 interesa să cîştige bani; de fapt, nu nutrise niciodată am biţia de a face avere mare şi de a dobîndi putere. Reuşita lui era reuşita tatălui şi a bunicului lui; el doar culesese roadele. Desigur că Adam Fairley sporise averea pe care o moştenise, dar el considera că acest lucru era urm area unor întîmplări fericite, şi nu se datora inteligenţei lui. în privinţa asta, se n e d re p tă ţe a singur, căci nu-i lipsea un anumit simţ al afacerilor, care, deşi era mai puţin evident decît cel al 161

tatălui său; era, totuşi, la fel de tranşant. Era cunoscut drept un negociator dur, în ciuda felului său blînd de a vorbi, şi unii din asociaţii săi îl socoteau chiar la fel de calculat şi de oportunist ca tatăl său. D ădu la o parte agenda. Focul ardea acum zdravăn şi, deşi căldura lui nu se răspîndise încă în încăperea aceea imensă, vederea flăcărilor care se înălţau pe coşul căminului îl înveseli, iar senzaţia de frig care-I cuprinsese mai devreme începu să se risipească. Din bibliotecă dispărură umbrele m ohorîte. Deşi încăp erea avea, în general, un stil sever şi conţinea prea puţine obiecte, atmosfera ei era plăcută, sugerînd bărbăţie, seriozitate, o descendenţă nobilă.şi avere moştenită, nu recent agonisită. . Murgatroyd îşi făcuse de lucru la cămin, apoi se opri lîngă biroul lui Adam. îşi drese glasul. Adam îşi ridică privirea din bilanţul anual al ziarului, pe care tocmai îl studia. - Da, M urgatroyd, ce este ? - M ă întrebam, domnule, dacă să-i spun fetei să pregătească aceeaşi cameră p entru doamna Wainright? Cam era gri din aripa principală. Ştiu că îi place câmera aceea, domnule. Şi eu vreau întotdeauna ca doamna Wain­ right să se simtă într-adevăr bine. De data aceasta, pe Adam nu reuşi să-l enerveze atitudinea linguşitoare a m ajordomului. E ra atît de surprins, încît nici n-o observă. Apoi îşi aduse aminte: Preocupat de propriile lui problem e, uitase complet că în după-amiaza aceea sosea cum nata lui. - Da, da, foarte bine, M urgatroyd, confirmă Adam, adăugind repede: Şi, te rog, du-te şi vezi ce s-a întîmplat cu ceaiul meu şi a n u nţă-m ă cînd coboară copiii la micul dejun, în dim ineaţa asta îi aştept. Adam îl concedie pe majordom, dînd scurt din cap. - De bună seamă, domnule. Pe faţa lui Murgatroyd se ivi o privire răzbunătoare în clipa cînd ieşi din bibliotecă şi se grăbi spre bucătărie spre a-i da Emmei o lecţie şi un dos de palmă. îl sabota, întîrziind atîta cu ceaiul. Adas* deschise sertarul jiia mijloc a l biroului şi cotrobăi nervos ¿&pă scrisoarea Oliviei către Adele, dîadn^şi seama că meditaţiile sale îl făceau să fie extrem de uituc. Trebuia să 162

se smulgă din lîncezeala asta mentală, care începea să devină o stare permanentă, căci altminteri o să ajungă nebun. L a fe l de nebun ca fem eia de sus* In general, Adam rezista ispitei de a face speculaţii asupra stării mentale a soţiei lui, ignorînd com p o rtare a ei ciudată din ultimii ani, întrucît o considera o com binaţie de depresiune nervoasă, ipohondrie şi detaşare de realitate, caracteristică dintotdeauna firii ei. E ra copleşită de tem eri şi iluzii ciudate, dar şi pe acestea el le socotea tot închipuiri muiereşti. Acum se întreba, cu oarecare rem uşcare, dacă atitudinea lui nu izvora dintr-un sentiment de a u to c o n se r­ vare, dar niciodată nu voia să recunoască faţă He el însuşi că s-ar putea ca Adele să înnebunească. Atîta vreme cît nu se gîndea la asta, nu trebuia să privească în faţă acest adevăr. Acum îl privi, recunoscînd că uneori se com portase ca o Ofelie nebună, bîntuind năucă şi buimacă pe c o ridoarele de la etaj cu ochii împăienjeniţi, cu părul despletit, cu halatul favorit, din şifon, fîlfîind în jurul ei şi învăluind-o ca un nimb. In urmă cu cîteva luni, aflîndu-se într-o călătorie de afaceri la Londra, Adam îi descrisese c o m p o rtare a ei prietenului său, Andrew Melton, un medic cu un oarecare renum e, care îl ascultase cu atenţie şi-i sugerase s-o ducă pe A dele la un medic din Leeds sau, şi mai bine, s-o consulte chiar el. Adam se pregătise s-o ducă imediat pe A dele la L ondra. Dar întorcîndu-se la Fairley, fusese surprins şi încîntat să constate că nu se mai com porta deloc ciudat, şi de atunci îi păruse perfect normală. E ra tot firavă, d a r nu mai avea închipuiri. Dar el ştia instinctiv şi îl apuca groaza cînd se gîndea că fragila carapace de sănătate m entală care o o crotea s-ar fi putut sfărîma în orice clipă. Acum alungă cu încăpăţînare acest gînd neliniştitor şi se uită prin scrisoarea Oliviei. Urma să sosească în gara din L eeds cu trenul de 15,30 de la Londra. Putea să se ducă s-o întîmpine, imediat după gustarea de la ora douăsprezece. îşi în d reptă atenţia spre foaia cu socoteli şi făcu nişte notiţe pe margine, apoi răsfoi alte documente de afaceri, pe care le neglijase şi care cereau atenţia lui imediată. în timp ce lucra la hîrtii, Adam nu-şi dădu seam a că ex­ presia feţei i se schimbase în mod vizibil. Privirea aceea răvăşită dispăruse ca prin minune şi ochii i se luminaseră. 163

Lucrînd, Adam înţelese că pe nea şte p ta te şi fără motiv îi revenise buna dispoziţie. Se auzi o bătaie timidă în uşă. Adam ridică capul şi strigă: „Intră!“ răsucindu-se uşor în scaun ca să vadă uşa. A ceasta se deschise încet şi Emma intră. Ducea o ceaşcă de ceai pe o tăviţă de argint şi rămase şovăitoare în uşă. - Ceaiul dumneavoastră, domnule, îngînă ea. De-abia i se auzea glasul. Făcu o jum ătate de plecăciune, în timp ce vorbi şi era să verse ceaiul. Ochii ei verzi, gravi, îl priveau fix, dar nu se apropie să-i.aducă lui Adam ceaiul şi acesta crezu că se temea să vină pînă la birou. Ii zîmbi uşor. - Pune-1 acolo, pe masa de lîngă cămin, spuse el repede. Ea făcu întocmai, lăsă tava şi se întoarse grăbită spre uşă. Făcu din nou o plecăciune şi dădu să iasă. - Cine ţi-a spus să faci o plecăciune de cîte ori mă vezi ? Emma îl privi peste umăr, şi pe chip i se aşternu uimirea, iar ochii ei, mărindu-se, trădau ceea ce lui i se păru a fi spaimă curată. Emma înghiţi şi spuse tem ătoare: - Murgatroyd mi-a spus, domnule. Tăcu, uitîndu-se la el cu multă francheţe şi îl întrebă cu un glas mai puternic: Nu fac bine plecăciunea ? El îşi înăbuşi un zîmbet. - Ba da. Dar mă enervează îngrozitor să te văd săltînd tot timpul în sus şi-n jos. Nu-i nevoie să-mi faci plecăciuni. Să ştii că eu nu sînt Regele E dw ard. I-am spus lui Polly să se abţină să mai facă asta şi am presupus că l-a informat pe Murgatroyd asupra dorinţelor mele. E limpede că n-a făcut-o. Poţi să-i spui lui M urgatroyd ce-am spus şi să nu mai faci. - Da, domnule. - Cum te cheamă, fetiţo ? - Emma, domnule. Adam dădu din cap, cufundat în gînduri. - Poţi pleca, Emma, şi m ulţum esc încă o dată pentru ceai. Emma dădu să se încline autom at, dar se corectă repede şi ieşi iute din cameră, în tim p ce cobora scara spre bucătărie, rîse încetişor, ca p e n tru sine şi rîsul ei era sumbru. O credea o prostănacă de încerca s-o linguşească aşa? Auzi, să-i spună că nu-i nevoie să facă plecăciuni! Oricum, ei nu-i cădea rangul şi orice-ar fi făcut el, n-o să-şi schimbe p ărerea 164

despre el. Niciodată. Cît timp va trăi. Adam traversă încăperea spre cămin; chipul Emmei îi rămase în minte. Ii răscolea o amintire, aşa cum se întîmplase şi cînd o zărise mai devreme în dim ineaţa aceea, dar era o imagine vagă şi n-o putea fixa. Trebuie că e din sat, dar nu semăna cu nici unul din săteni şi cunoscuse toate familiile de-a lungul vieţii. Pe faţa lui frum oasă reapăru încruntătura aceea mirată, în timp ce îşi storcea creierii, încercînd să-şi reînvie memoria, p entru a deveni perfect lucidă. Dar imaginea continua să zboare şi să-i scape. Era atîtă puritate, inocenţă şi nobleţe pe chipul tînăr al fetei! Iar ochii aceia, de un verde intens şi strălucitor ca verdele regiunilor polare, erau cei mai uluitori ochi pe care-i văzuse vreodată. Ii amintea de cineva, dar nu-şi dădea seama deloc de cine anume. Ridică farfurioara şi ceaşca de ceai şi bău repede ceaiul ca să nu se răcească. Se încălzea în faţa focului, cînd se auzi din nou o bătaie în uşă, tot aşa de încet, dar de data asta mult mai ferm. La îndemnul lui, uşa se deschise şi în faţa lui apăru din nou,Em ma. Părea mai puţin şovăitoare şi Adam o privi cu atenţie: imaginea din minte căpăta în mod straniu viaţă, din nou, dar era tot neconturată. P reţ de o secundă, privirile li se întîlniră şi se încrucişară, dar nici unul din ei nu p ărea a fi în stare să evite privirea celuilalt; şi Adam se gîndi, uimit şi brusc luminat: Fata asta nu se teme de mine! M ă urăşte! Ii ocoli privirea. Em ma se gîndi: E un om zgîrcit şi rău, trăieşte din truda al­ tora, şi inimă ei tînără şi tem ătoare se înverşună c.u şi mai multă tărie împotrivă lui. Glasul ei era puternic şi rece cînd spuse: - M urgatroyd a zis să vă spun că vă aşte a p tă copiii în salonul de dimineaţă, domnule. Se apucă strîas de uşă, ca să se echilibreze, căci era ameţită după cea de a doua lovitură pe care tocmai o încasase ca p e d e ap să din mîna nemilioasă a lui Murgatroyd. A dam dădu din cap, conştient că avea un duşman in­ flexibil în această fată ciudată, dar atră g ăto a re , deşi nu înţelegea de ce. Em ma se retrase tăcută, fără să-i mai arunce vreo privire. A dam observă că nu fusese nevoie să se abţină de a mai face plecăciuni. 165

11 PESTE CÎTEVA M INUTE, Adam intră în salonul de dim ineaţă, plin de energie şi cu o mină relaxată. Cînd pătrunse în încăpere, se ciocni de una din măsuţele fragile. O prinse o dată cu păstoriţa de Meissen care se înclinase pe su p ra fa ţa ei, cu o clipă înainte ca ambele să se prăbuşească şi, în timp ce Ie punea la locul lor, înjură în barbă, cu o senzaţie de enervare şi de frustrare. Privind spre majordom, care stătea în picioare lîngă bufet, aşteptînd să le servească micul dejun, Adam spuse cu un glas calm: - Te rog să iei mai tîrziu masa asta de aici, Murgatroyd. Găseşte-i alt loc. Oriunde, numai să nu mai stea în drum. în to td ea u n a mă împiedic de ea. - Da, domnule, spuse Murgatroyd, aranjînd capacele pe num eroasele platouri de argint încălzite. Adam se aşeză şi îşi îndreptă privirea spre cei doi copii ai lui, care se aşezaseră deja: - Bună dimineaţa, spuse el cu un glas plăcut. G e ra ld mormăi ceva în chip de răspuns, Edwin îşi împinse însă scaunul în spate, se ridică repede şi veni lîngă scaunul lui Adam. îl sărută uşor pe obraz şi spuse cu cel mai însorit zîmbet: - Bună dimineaţa, tată. Adam întoarse .zîmbetul mezinului şi-l bătu tandru pe umăr. D ezamăgirea faţă de viaţa şi căsnicia lui nu era egalată decît de dezam ăgirea produsă de propriii lui copii, deşi ţinea cu adevărat la Edwin, cel mai drăguţ dintre cei doi şi care semăna uimitor de mult cu tatăl său. - Ce mai faci, bătrîne? întrebă Adam cu blîndeţe. Sper că te simţi mai bine. Observînd cît de palid era Edwin, continuă repede: D ar trebuie să-ţi mai.colorezi obrajii, Edwin. Ţ i-a r face bine să călăreşti puţin după-amiază sau măcar să faci o plim bare pe dealuri. Să te mai dezm orţeşti puţin. Da? - Da, tată, spuse Edwin, aşezîndu-se şi scuturîndu-şi cu grijă şervetul de pînză. Am vrut să ies ieri, dar mama a spus că e p rea frig. Chipul lui, uimitor de matur pentru un băiat de cincisprezece ani, se lumină, plin de speranţe: Să-i spun mamei că ai spus tu că azi pot ieşi? 166

- Nu-ţi face griji în privinţa asta, Edwin, o să-i spun chiar eu mamei, răspunse Adam pe un ton tranşant, gîngindu-se că Adele va face din băiat un ipohondru cum era ea însăşi, dacă el n-o supraveghea. Adam îşi dădu seam a acum că în ultimul timp fusese cam indolent, neglijîndu-1 pe Edwin. Se h otărî să-l ţină mai strîns în frîu şi să-l scoată pe băiat de sub influenţa maladivă şi contagioasă a mamei sale. Intre timp, Murgatroyd adusese unul din platourile de ar­ gint pe masă. Veni lîngă Adam şi îi prezentă scrum bia afumată cu un gest ostentativ. - Pare de-a dreptul delicioasă, domnule. Sînt sigur că o să vă placă. O servesc acum, domnule ? Adam îşi dădu consimţămîntul şi îşi înăbuşi senzaţia de greaţă care-1 cuprinse privind platoul. Mirosul pă tru n z ăto r al peştelui afumat îi întorcea stomacul pe dos şi regreta vinul de Porto pe care-1 băuse cu atîta sîrg noaptea trecută. în timp ce M urgatroyd servea peştele, ridică încet capacul de pe ceainicul de argint şi-şi turnă o ceaşcă de ceai, adăugind distrat zahăr şi lapte, cu sp e ra n ţa că acest ceai îi va domoli irascibilitatea. Se întoarse spre Murgatroyd: - Mulţumesc. D acă n-ai ajutoare, băieţii se pot servi sin­ guri în dim ineaţa aceasta. Poţi să-ţi vezi de alte îndatoriri, Murgatroyd. - Vă mulţumesc, domnule. M ajordomul duse platoul înapoi pe bufet şi ieşi din încăpere cu spatele. G erald îşi trase neceremonios scaunul lui victorian plin de ornam ente şi se repezi spre bufet, urmat, cu pas mai rar şi mai măsurat, de Edwin. Cînd se în to arseră Ia masă, Adam privi cu imensă scîrbă porţiile mari de m încare îngrăm ădite pe farfuria lui G erald şi din nou îl cuprinse un val de greaţă, simţind o uşoară slăbiciune şi am eţeală. Băiatul ăsta devenise un adevărat mîncău! Se hotărî să discute mai tîrziu cu G erald între p a tru ochi. Băiatul lui de şaptesprezece ani era mult prea gras şi atît înfăţişarea, cît şi com portarea lui grosolană şi aspră îl deranjau pe Adam ori de cîte ori dădea cu ochii de el. Trupul lui G erald era o masă flască, total lipsită de contraste tranşante sau de unghiuri ascuţite, un trup dolofan acoperit cu straturi groase de grăsime, ca o balenă. Un calup de slănină, se gîndi Adam cu tristeţe. Se corectă: un m unte de 167

slănină. Clipi din ochi. - Cum merge treaba la filatură, Gerald? Tot aşa de bine? Adam aşteptă răbdător în timp ce fiul lui cel mai mare se trudea să-şi mestece dumicaţii, răzbindu-i în cele din urmă dintr-o înghiţitură, după cîteva clipe care lui Adam i se părură o veşnicie. G erald îşi şterse de şervet, fără grabă, gura Iui efeminată şi, în cele din urmă, spuse: - Da, tată, m e rg e 'b in e . Wilson e foarte mulţumit de progresele mele. Zice că am o reală înclinaţie pentru afacerile cu lînă şi mie îmi place. Zice că n-are rost să mă mai ţină în fabrică pentru a învăţa diversele proceduri. Socoteşte că ştiu destul şi azi mă mută în biroul lui. Faţa rotundă şi rumenă a lui G erald era destul de prietenoasă, dar ochii lui căprui-închis trădau o viclenie periculoasă. - Asta-i o veste bună, G erald. Sînt încîntat, spuse Adam, deşi nu era prea surprins. G erald fusese întotdeauna predispus spre afaceri şi p o s e d a . o imensă energie şi capacitate de muncă, în ciuda m onstruoaselor kilograme pe care le căra după el. Era, de asemenea, peste măsură de avar, ceea ce lui Adam i se părea lamentabil. De fapt, în ul­ timul timp ajunsese să cre a d ă că banii erau pentru G erald pasiunea cea mai arzătoare, luînd-o chiar înaintea mîncării. Pe amîndouă le considera regretabile. Adam îşi drese glasul şi continuă, precaut: - O să vorbesc chiar eu cu Wilson mai tîrziu. Am de gînd să mă opresc pe la fabrică în drum spre Leeds. Am cîteva întîlniri acolo, apoi mă duc s-o iau pe mătuşa Olivia de la gară. Ştii că vine să stea cîteva luni la noi, nu? - Da, tată, spuse Gerald, evident neinteresat de sosirea mătuşii. Atacă ce mai răm ăsese din micul dejun, cu o vigoare reînnoită şi nestăpînită. în schimb, de pe faţa lui Edw ard dispăru privirea aceea pierdută care se ivise nu cu mult timp în urmă. - Mă bucur că m ătuşa Olivia o să stea la noi, tată, nuanţă el emoţionat. E nem aipom enită. Adam zîmbi. Luă de pe masă ziarul „The Times“, împăturit lîngă farfuria lui, îl deschise şi paginile foşniră' cînd începu să citească ştirile zilei. în încăpere se lăsă tăc e re a . Nu se auzea decît trosnetul 168

buturugilor, sîsîitul slab al jeturilor de gaz şi clinchetul a r­ gintului atins de porţelan, în timp ce băieţii îşi luau micul dejun. Ştiau că n-aveau voie să sporovăiască în timp ce tatăl lor era cufundat în lectura ziarului. Nici nu era o problem ă, întrucît G erald nu prea avea nimic în comun cu Edwin, care se înstrăinase de mult de el. - Ce porcărie îngrozitoare! E o porcărie! explodă brusc Adam de sub ziar şi vocea lui răsună în încăpere, întrerupînd tăcerea. Nefiind obişnuiţi să-l vadă pe tatăl lor furios sau să-l auda ridicînd glasul, fiii lui îl priviră uimiţi şi speriaţi. In cele din urmă, Edwin riscă o întrebare: - Ce s-a întîmplat, tată? Te-a supărat ceva în ziar ? - Chestiunea comerţului liber! De-abia s-a redeschis sesiunea parlam entară şi s-au şi repezit să-nceapă cu asta. O să iasă o porcărie îngrozitoare, ascultaţi-mă pe mine. Din cauza asta o să cadă Balfour. Şi guvernul lui. Poate nu acum, dar în mod sigur într-un viitor nu prea îndepărtat, dacă va continua absurditatea asta ridicolă... Edwin îşi drese glasul. Ochii lui albaştri-cenuşii, ca ai tatălui său, sclipeau inteligenţi pe chipul lui blînd. Spuse: - Da, cred că ai dreptate, tată. Am citit în ziarul de ieri că Winston Churchill se opune categoric Legii c om erţului liber şi doar ştii cît de abil e. Se luptă din toate puterile împotriva ei şi sînt sigur că va fi o perioadă tulbure pentru guvern, cum spui şi dum neata. E ra evident că Adam era surprins. - Nu ştiam că te interesează politica, Edwin. E o nouă pasiune, nu? Edwin deschise gura să vorbească, iar G erald chicoti şi exclamă dispreţuitor: - Churchill! Cui îi pasă de ce crede el? Oricum, nu e decît deputat de Oldham. Un oraş industrial din Lancashire. Dacă merge pe urmele tatălui său, cariera lui politică va fi la fel de scurtă ca a lordului Randolph. Churchill e un lăudăros, un balon de săpun. Adam tuşi cu mîna la gură. Cînd vorbi, glasul lui era rece şi calm. ' - Nu sînt de acord cu tine, Gerald. Şi cred că Edwin are mare dreptate. Winston Churchill este un tînăr politician foarte abil, care cunoaşte bine toate chestiunile. Vezi tu, el 169

şi-a creat un renum e în războiul din Africa de Sud, cînd a reuşit să evadeze de Ia buri. A devenit practic un erou în ochii opiniei publice şi, cînd a intrat în politică, primul Iui discurs a fost foarte bine primit. De atunci îi merge extraor­ dinar, şi am o bănuială ascunsă că vom mai auzi de tînărul Winston. Cred că într-o bună zi va fi un om important în ţara asta. Dar zău că toate astea n-au nici un rost. L-ai atacat pe Churchill într-un mod cît se poate de neloial, în schimb, ai ocolit problema ridicată de fapt de Edwin, şi anume, că guvernul va avea dificultăţi serioase cu Legea comerţului liber. Edwin a dat glas propriilor mele sentimente. Gerald, care ascultase cu atenţie, părea a fi pe punctul de a da un răspuns caustic. Dar chibzui mai bine, se ridică şi se duse cu farfuria la bufet să-şi mai pună mîncare. In ochii Iui căprui se ivi o licărire răutăcioasă şi îşi luă un aer arogant în timp ce se deplasa greoi de la un platou la altul. Chipul lui Edwin radia cînd îşi întoarse privirea spre tatăl său şi zîmbi. Fusese şi el o dată răzbunat şi descoperise în tatăl său un aliat neaşteptat. Adam îi zîmbi cu blîndeţe mezinului. - înţelegi care e chestiunea comerţului liber, Edwin? întrebă Adam. - Cred că da, tată. E vorba să se pună impozite pe ali­ mente şi pe alte mărfuri, nu? - Da, dar e ceva mai complicat de atît. Uite cum e. Protecţioniştii, conduşi de Chamberlain, încearcă şă d é te r ­ mine guvernul să abandoneze sistemul comerţului liber şi al alimentelor ieftine, d a to rită căruia ţara aceasta prosperă de atîta timp. Ei vor să impună anumite tarife şi impozite asupra tuturor m ărfurilor, pentru a proteja fabricanţii englezi de aşa-zisa concurenţă străină. Adam tăcu o clipă, apoi continuă: A sta ar avea sens dacă am fi la ananghie, dar industriile noastre merg excelent în acest moment. De aceea, legea lui Cham berlain este absurdă, după cum ne dăm cei mai mulţi seama. A r fi o lege dezastruoasă pentru ţară. în primul rînd, toată lumea se teme că alimentele se vor scumpi. Asta nu ne-ar afecta pe noi, bineînţeles, sau pe cei cu acelaşi statut ca noi. D ar p e n tru gospodinele clasei muncitoare con­ stituie o teamă reală, căci vor vedea cum vor creşte preţurile la carne şi la pîine. în afară de asta, există.o convingere 170

generală, mai ales printre liberali, că singura cale de m enţinere a păcii şi înţelegerii internaţionale este com erţul liber. îmi vine în minte o veche zicătoare, Edwin. „Cînd mărfurile nu trec graniţele, le trec arm atele.“ Churchill înţelege aceste probleme esenţiale. A spus-o în rep e tate rînduri: protecţioniştii au concepţii greşite în economie, în politică şi cel mai groaznic lucru este că apreciază' greşit opinia publică. Şi Churchill are dreptate, băiete. - Şi ce se va întîmpla, tată? întrebă Edwin. - C red că vom asista la o bătălie crîncenă între Liga de reform are a tarifelor, care-I sprijină pe Joe C ham berlain şi Liga sindicaliştilor care vor alimente nescum pite, ligă înfiinţată de Sindicatul comercianţilor liberi, car.e i se opune. Preşedintele acestui din urmă grup este ducele de Devonshire şi el a adunat în jurul lui mulţi conservatori distinşi, printre care şi Churchill. - Crezi că vor cîştiga? Mă refer la grupul lui Churchill. - Bineînţeles că asta sper, Edwin, pentru binele ţării. - D ar în parlament părerile sînt îm părţite, nu, tată? - într-adevăr. La fel .şi în partidul conservator. De aceea am spus că simt că se coace ceva. A rthur Balfour încearcă să se ţină de-o parte, dar asta n-o să-l ajute prea mult. S-ar p utea trezi că e alungat din Downing Street 10, mai curînd decît se aşteaptă. G erald se întoarse zgomotos la masă şi se aşeză atît de brusc şi de greoi, încît masa se clătină, vesela de p o rţe la n şi argintăria zăngăniră şi ceaiul se vărsă din ceaşcă, făcînd o p ată neagră şi urîtă pe faţa albă de masă. Adam îl observă pe G erald cu o deosebită răceală şi-l săgetă cu privirea, fierbînd de enervare: - Ce Dumnezeu, Gerald, încearcă să fii puţin mai civilizat la masă! Şi nu crezi că ar trebui să te mai abţii? Ghiftuiala asta nestăpînită nu-i deloc sănătoasă. Şi e absolut dezgustătoare! Băiatul preferă să nu ia în seamă această blîndă m uştruluială, întinse mîna după borcanul cu piper şi îşi condim entă din belşug mîncarea. - M ama spune că am o poftă de mîncare norm ală p entru un băiat în creştere, remarcă el cu îngîmfare. A dam se abţinu de la o rem arcă severă şi îşi sorbi ceaiul. 171

în timp ce mînca, G erald îl privi pieziş pe tatăl său. - Revenind la discuţia noastră, tată, sînt sigur că vei fi de acord că, fiind gentlemani, putem avea păreri deosebite fără să ajungem la ceartă. Adam se strîm bă auzind această frază bombastică, în timp ce G e ra ld continuă: Voiam doar să spun că tot n-am o părere prea bună de sp re Churchill, în ciuda comentariilor tale în sens contrar. La urm a urmelor, pe cine reprezintă el? Pe ţesătorii în că lţa ţi cu saboţi şi cu şaluri pe e i? , - Nu e chiar aşa, Gerald. Nu te grăbi să ignori clasa mun­ citoare. Se schimbă vremurile. - Vorbeşti ca noii socialişti, tată. Vrei căzi de baie pentru muncitori? Ştii prea bine că ar ţine cărbunii în ele. - Asta-i o poveste falsă şi ridicolă, care tot circulă în ul­ timul timp, lansată de conservatorii ăia dem odaţi care se tem de schimbări în ţara asta, spuse Adam tăios. Dar nu e decît o poveste şi mă deranjează că îi acorzi credit repetînd-o. Aveam alte p rete n ţii de la tine, G erald. G erald rînji prosteşte, dar îşi micşoră ochii, care deveniră ostili. - Să nu-mi spui că ai de gînd să le oferi căzi de baie mun­ citorilor din Fairley, tată. Adam îi aruncă fiului său o privire glacială. - Nu, dar, după cum ştii, am încercat întotdeauna să îmbunătăţesc condiţiile de la filatură şi fii sigur că voi con­ tinua s-o fac. - Nu te mai osteni, exclamă G e ra ld înfierbîntat. Oamenii sînt şi aşa destul de neliniştiţi.^ Ţ ine-i cu capul plecat, trudind din greu şi înfom etaţi. In felul acesta nu intră-n bucluc şi rămîn sub controlul nostru. - Nu este o deviză prea lăudabilă, G erald şi nici o politică de perspectivă, i-o reteză Adam. D a r vom discuta mai tîrziu despre filatură. Pînă atunci aş vrea, băiete, să-ţi atrag atenţia că ai multe de învăţat despre firea om enească şi despre m un­ citori. Au fost tra ta ţi într-un m od detestabil în trecut. Mai sînt multe reform e de făcut şi sper să se facă acest lucru fără prea multă vărsare de sînge. - Ar fi bine, dom nule, să nu te audă prietenii dumitale din industria lînii vorbind aşa, căci altm interi te vor alunga ca pe un trădător al clasei dumitale, replică Gerald. 172

- Nu fi impertinent! exclamă tatăl lui, fulgerîndu-1 cu o privire rece. Adam, care îşi ieşea rareori din fire, era acum în pericol s-o facă. Dar se stăpîni şi îşi mai turnă o ceaşcă de ceai.,Din cauza oboselii şi a uzurii psihice, răbdarea îi ajun­ sese la capăt şi, spre nem ulţum irea lui, era cît pe aci să răbufnească. Gerald rînji şi-i făcu cu ochiul lui Edwin, care-1 privea uluit după această neobişnuită manifestare de insolenţă. Era oripilat de obrăznicia lui G erald şi se uită eînd la tatăl lui, cînd la G erald, apoi plecă ochii. Furios, dar ţinîndu-şi firea, Adam deschise ziarul şi toc­ mai avea de gînd să se ascundă după el, cînd, Edwin, conştient de tulburarea tatălui său şi încercînd să-l distragă, spuse: - Tată, l-ai cunoscut pe Kitchener cînd ai fost în arm ată ? - Nu, Edwin, De ce m ă-ntrebi? Lăsă ziarul jos, privindu-1 întrebător pe Edwin. - Am citit,ieri o poveste despre conflictul lui cu lordul Curzon în India. Ai citit, articolul din „Times“ , tată? M-am întrebat de ce oare sînt tot timpul î.a cuţite? Dum neata ştii? - Da, am văzut articolul, Edwin şi principalul motiv pentru care cei doi se ce artă tot timpul este că atunci cînd Kitchener s-a dus în India în calitate de comandant şef al a r­ matei britanice, şi-a asum at redistribuirea trupelor. A cîştigat rapid un control adm inistrativ mai puternic asupra arm atei şi vice-regele s-a opus şi cred că se opune şi-acum. Mă tem că în privinţa asta, Curzon şi-a găsit naşul. Kitchener nu-i un om care p oate fi înduplecat-. Poate să vină şi potopul, că el face tot ce vrea. - Nu-ţi place Kitchener, nu-i aşa, tată? sugeră Edwin. - N-aş spune asta, băiete. D ar de ce faci o asemenea presupunere ? - Mi-ai spus odată, cînd eram mic, că din vina lui Kitchener a fost ucis G ordon la Khartoum. Adam îl străpunse pe Edwin cu privirea. - Ai o memorie prodigioasă. D a r n-am spus chiar aşa. Dacă-mi amintesc corect, am spus că expediţia de salvare a lui Kitchener a sosit p re a tîrziu ca să-l mai salveze pe generalul Gordon. Khartoum -ul fusese deja devastat de către mahdiştii care-1 uciseseră în mod'brutal pe Gordon. N-a fost chiar vina lui K itchener. în realitate, a fost vina Iui 173

Gladstone, pentru că el a tărăgănat trimiterea de ajutoare către Gordon. La epoca respectivă, a stîrnit mare scandal. De fapt, indignarea opiniei publice faţă de abandonarea lui G ordon a fost cea care a contribuit efectiv la căderea guver­ nului Gladstone. D ar ca să-ţi răspund la întrebare, nu, nu-1 învinovăţesc pe Kitchener pentru m oartea lui Gordon, Kitchener e un bun soldat, băiete, credincios datoriei sale. - înţeleg, spuse Edwin prevenitor şi extrem de uşurat, fiindcă tatăl lui se calmase. - Te interesează armata, sau vrei să intri în politică, Edwin? Văd că te interesează amîndouă, .spuse Adam. Nefiind în firea lui să răm înă mult timp enervat, începea să-i treacă su părarea provocată de Gerald. - A, nu! Cred că aş vrea să mă fac avocat, anunţă Edwin cu entuziasm. D ar se întunecă la faţă cînd observă încruntătura de pe chipul lui Adam. Nu eşti de acord, tată? Adam zîmbi scurt, sim ţind dezamăgirea bruscă a fiului său. - Bineînţeles că sînt de acord. Faci ce vrei, bătrîne. Dar m-ai cam luat prin surprindere. Nu m-am gîndit că te-ar putea interesa justiţia. D ar am ştiut întotdeauna că nu eşti făcut pentru afaceri. Şi oricum, G erald pare că s-a familiarizat cu filatura. A runcă iute o privire spre fiul său cel mare şi glasul i se înăspri în timp ce continuă: Am dreptate, Gerald? G erald confirmă din cap şi spuse: - Categoric. Sînt sigur că Wilson o să-ţi prezinte un raport bun despre mine. Tăcu o clipă şi-l privi cu viclenie pe fratele său. Oricum , lui Edwin nu i-ar plăcea să lucreze la filatură şi are o sănătate mult prea delicată pentru condiţiile grele de acolo. Am crezut într-un timp că l-ar putea interesa ziarul, dar nefiind cazul, îl susţin din toată inima în ambiţia lui de a studia dreptul. Şi de ce nu? E o idee foarte bună să avem în familie un creier juridic. G erald rosti toate acestea cu un ton cît se poate de suav, vorbele fiind abil înveşmîntate pentru a-i ascunde viclenia. Era extrem de gelos pe fratele lui mai mic şi ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost ca Edwin să intervină în afaceri. De drept, afacerile i se cuveneau lui, în calitate de fiul cel mai mare şi de m oştenitor şi avea de gînd să le păstreze ex­ 174

clusiv pentru el. A dam nu se lăsă păcălit. Viclenia lui G erald era mult prea vizibilă, şi în aceste condiţii era probabil o întîmplare că Edwin nu nutrea nici o ambiţie să intre în afacerile familiei. Adam bănuia că dacă s-ar ivi ocazia, G e ra ld putea fi un adversar nemilos. - Deci rămîne stabilit, Edwin, spuse el rar, bătînd uşor darabana cu degetele pe masă. Se pare că te bucuri şi de asentimentul lui Gerald. Edwin îi zîmbi mai întîi lui Gerald, apoi tatălui său. - Mă bucur mult că eşti de acord şi că am consim ţăm întul dumitale, tată, strigă el victorios. Am crezut că ai să te împotriveşti. - Bineînţeles că nu mă împotrivesc. Adam luă de pe masă „The M orning Yorkshire G azette“ şi îşi concentră atenţia asupra pieţii de lînă din Bradford. Se uită rep e d e peste rubrica respectivă, apoi îi spuse lui Gerald: Preţurile la lînă sînt relativ constante şi exportul este în creştere. Dominăm încă piaţa mondială. Exporturile de stofă alé Angliei se ridică, în medie, la circa douăzeci şi şapte de milioane de metri pe an, la fel ca anul trecut şi ca acum doi ani. Nu-i rău deloc. Lui G erald îi sticliră ochii de avar pe faţa lui flască. - Wilson mi-a spus ieri că şi noi vom avea un an excelent. A facerile prosperă. Apropo, te vezi în dim ineaţa asta cu tipul din Australia, cel care face afaceri cu lînă... Bruce McGill?... Ştii că vine la filatură. - Fir-ar să fie! Uitasem, exclamă Adam, enervat. îm i pare rău, dur nu pot să-l văd. Va trebui să trateze Wilson cu el. - Bine, tată. Eu mă duc la filatură. G erald se ridică şi ieşi trîntind uşa. A dam se încruntă spre silueta care se retrăgea, apoi se întoarse spre Edwin. - O să discut despre tine cu avocatul meu, săptăm îna viitoare, cînd mă voi vedea cu el. Poate că are vreo idee în legătură cu instruirea ta ulterioară, după liceu. Va trebui să hotărîm la ce universitate te vei duce, Edwin. - p a , tată . îţi mulţumesc muk. 4 p rp p i« z c ă te -ocspi de mine, apreciez cu adevărat, tată. Edwia îşi iubea şi îşi admira tatăl. 175

în acel moment. Emma bătu la uşă şi intră în cameră* purtînd o tavă mare. îl privi cu răceală pe Adam, apoi îşi mută privirea asupra ceainicului de argint. - Murgatroyd m-a trimis să-ncep să strîng, dacă aţi te r ­ minat, domnule, spuse ea cu o voce dură, ţinînd strîns tava şi stînd nemişcată. - Da, am terminat. Mulţumesc, Emma. Poţi să strîngi tot. Lasă numai ceainicul. Poate mai beau o ceaşcă de ceai înainte de a pleca. Adam avea o privire blîndă şi îi zîmbi cu bunătate. Emma, care se întorsese pe jum ătate ca să-l asculte, îşi răsucise din nou capul şi nu văzu bunătatea şi compasiunea care-i luminaju chipul sensibil. - Bine, domnule, spuse ea cu un ton glacial şi se duse la bufet. Puse tava pe el şi se-iitoarse la masă să strîngă far­ furiile m urdare. Adam oftă şi îşi continuă conversaţia cu Edwin. Em ma se deplasa în tăcere' în jurul mesei circulare, adunînd argintăria şi farfuriile folosite, cît mai discret şi făcînd cît mai puţin zgomot posibil. O făcea pur şi simplu ca să se apere, fiind convinsă că se descurcă mai uşor dacă trece cît mai neobservată. Din păcate, şi spre perm anenta ei disperare, conaşul G erald o observa întotdeauna şi-i făcea mare plăcere să se ia de ea, aşa cum făcuse şi adineauri pe hol. O înghiontise şi o ciupise atît de tare de coapsă, încît Emma fusese cît pe-aci să scape tava pe jos. Amintindu-şi scena, Em m a se simţi cuprinsă de furie şi de umilinţă. Duse farfuriile la bufet şi începu să le stivuiască pe tavă, întrebîndu-se cît timp va mai suporta traiul în casa asta şi oamenii îngrozitori care locuiau în ea. îşi dorea să poată fugi cu Winston, dar ştia că nu era cu putinţă. Nu primeau fete în Marina Regală şi ştia precis că n-avea unde să se ducă în altă parte. Şi oricum, aveau nevoie de ea mămica, tăticul şi micuţul Frankie. O cuprinse panica şi pe frunte îi ap ă ru ră broboane de sudoare, care-i picurară între sîni. Trebuia să plece din casa asta. Să scape de Fairley. înainte de a se întîmpla ceva îngrozitor. E ra neputincioasă în casa asta şi îşi dădu seama, tot.mai îngrozită, că bogaţii pot face tot soiul de răutăţi împotriva săracilor. Bani. Trebuie să facă rost de bani. Nu doar de cei cîţiva şilingi, pe care putea să-i cîştige 176

cosînd şi cîrpind haine în sat, ci grămezi întregi de bani. Da, acesta era răspunsul. Ştiuse asta dintotdeauna. Trebuie să găsească o metodă de făcut avere. Dar cum? Unde? Şi atunci îşi aminti de'Blackie O ’Neill şi de poveştile lui despre Leeds, oraşul ale cărui străzi erau pavate cu aur. A ceasta era cheia şi acolo va găsi ea taina facerii banilor, bani mulţi, ca să nu mai fie niciodată înspăimîntată sau neputincioasă. Şi atunci, se va întoarce roata şi pentru cei din neamul Fairley! Treptat, începu să-i dispară frica. Tava era plină ochi şi Emma o ridică, a proape clătinînduse sub greutatea ei. Scrîşni din dinţi şi se strecură afară din cameră în tăcere, cu capul sus, cu o privire m îndră şi o hotărîre de nezdruncinat, vizibilă în felul cum îşi ţinea umerii. Şi în ciuda tinereţii şi a lipsei de experienţă, ţinuta ei avea o oarecare nobleţe. Edwin începuse să se foiască pe scaun. în cele din urmă, spuse: - Pot să plec, tată? Trebuie să mă pun la punct cu lecţiile, altminteri o să rămîn în urmă cînd o să m ă-ntorc la Worksop. Adam îl ap ro b ă din privire. - Mă bucur că eşti silitor. Du-te, bătrîne. D ar să ieşi puţin la aer după-am iază. - Da, tată. Edwin se ridică şi se îndreptă spre uşă, cu graţia lui obişnuită. - A, Edwin. - Da, tată. Băiatul se opri cu mîna pe clanţa uşii. - Mi-ar face plăcere să iei masa cu mătuşa Olivia şi cu mine diseară. - Grozav! îţi mulţumesc tată. îmi face mare plăcere! E m oţionat de această invitaţie neaşteptată, Edwin se zăpăci şi trînti extrem de tare uşa în urma lui, îneît lămpile cu gaz de pe p e re te zdrăngăniră şi se clătinară. Tatăl său zîmbi. Edwin creştea şi va fi un băiat drăguţ. Adam era îneîntat că începea să manifeste o oarecare in d e ­ p e n d e n ţă de spirit. Poate că influenţa bolnăvicioasă a mamei lui nu fusese pînă la urmă chiar atît de dăunătoare. Adele. Trebuia să urce s-o vadă. Avea multe de discutat cu ea, ches­ tiuni pe care, ca de obicei, le tot evitase săptămîni de-a rîndul. D acă era cinstit cu sine însuşi, trebuia să recunoască 177

că şi acum evita discuţia. Se gîndi la soţia lui. Adele cea fragilă, frumuşică, frivolă, delicată. Zîmbind cu zîmbetul ei dulce. Acest zîmbet perm anent, care începuse să-l îngrozească. Adele cu frum useţea ei de blondă strălucitoare, care îl vrăjise atît de mult cu ani în urmă. Cît de repede d e s­ coperise că era o frum useţe glacială care ascundea un egoism crunt şi o inimă rece ca marmora! Mai ascundea, se pare, şi o instabilitate mentală. De ani de zile, nu mai aveau contact unul cu celălalt, nu mai comunicau cu adevărat. De zece ani, mai exact, de cînd Adele se retrăsese, recu­ noscătoare, înţr-o carapace de vagă semi-invaliditate. Zîmbind dulce, inocentă ca întotdeauna, îşi închisese fermă uşa de la dormitor, încuind-o ostentativ pentru el. Atunci, Adam constatase cu surprindere că acceptase ca ea să nu-şi mai facă datoria conjugală cu o resem nare care exprima şi din partea lui o mare uşurare. Cu mult timp în urmă, Adam Fairley ajunsese să-şi dea seama că mariajul Iui lipsit de viaţă şi. de dragoste nu era nicidecum un caz unic. Mulţi dintre prietenii lui erau legaţi prin astfel de căsătorii sterpe, deşi se îndoia că aceştia se confruntau şi cu tulburări m en­ tale. Fără a sta p rea mult pe gînduri, prietenii lui îşi găsiseră cu dezinvoltură consolarea în b raţe le altor femei. Pretenţiile lui Adam şi bunul lui gust înnăscut îl împiedicau să aibă legături ocazionale cu femei uşoare. Căci, în pofida firii lui sensibile, Adam Fairley nu e ra în esenţă un senzual, nu-1 atrăgeau plăcerile trupeşti şi pretin d ea de la o femeie şi alte calităţi în afara unui chip plăcut şi a unui trup frumos. Şi astfel, de-a lungul anilor, se deprinsese să accepte celibatul ca o condiţie perm anentă care se învecina acum cu ascetis­ mul. Nu înţelegea că era un statut care atrăgea femeile cu care avea contacte sociale şi care-1 considerau irezistibil. Copleşit de nefericirea vieţii Iui, nu observa vîlva pe care.o crea şi, dacă ar fi observat-o, nu s-ar fi sinchisit. Adam se duse la fereastră, dădu la o parte perdelele şi privi afară. Norii negri de ploaie se risipiseră, dînd la iveală un cer de un albastru intens, atît de viu şi de strălucitor, de parcă era interiorul unui vas emailat întors în jos, iar soarele palid şi totuşi luminos sporea tra n sp a re n ţa rece a laminii nordice. D ealurile negre erau golaşe şi pustii ca întotdeauna, dar ele aveau p entru Adam- o frunâUseţe 178

copleşitoare şi enigmatică. Erau acolo de o veşnicie, înainte de a se naşte el şi vor mai fi acolo mult timp după ce el va muri. Pămîntul răm înea întotdeauna neschimbat şi veşnic, iz­ vorul puterii şi forţei familiei Fairley. In rînduirea lumii, el era doar o picătură din imensul univers; dintr-o dată, problem ele lui îi p ă ru ră neînsemnate, chiar meschine, căci el nu era decît o fiinţă trecătoare pe acest pămînt splendid şi bogat, şi fiind m uritor ca toţi oamenii, va muri într-o bună zi. Şi atunci, ce va mai conta? Ce-a fost totul? Şi de ce să-ţi mai pese? D ispoziţia lui meditativă fu risipită de zgomotul p o t­ coavelor de cal, căci G erald trecu repede la trap prin curte, pornind spre filatură. Gîndurile lui Adam se îndreptară spre G e ra ld şi Edwin. Devenise conştient de multe lucruri în dim ineaţa aceea, nu numai în privinţa lui, dar şi a fiilor lui. Intrucît era prim ul născut, G erald va moşteni pămîntul, cor nacul, filatura şi toate celelalte proprietăţi ale familiei, cu condiţia să aibă grijă de fratele lui cît timp va trăi. D ar Edw in nu va primi nimic cu adevărat valoros şi va trebui să se bizuie d o a r pe generozitatea lui Gerald. Nu era o perspectivă p re a plăcută, se gîndi Adam. îşi dădu seama acum că era absolut necesar să dea dispoziţiile cuvenite în testam ent p e n tru fiul cel mic. Se hotărî să-şi consulte avocatul cu prima ocazie. N-avea încredere în Gerald. Nu, n-avea deloc încredere în Gerald.

12 A V E R E A FA M ILIEI FAIRLEY, aflată acum în mîinile lui Adam Fairley, fusese întemeiată pe două principii sănătoase - achiziţionarea de pămînt şi fabricarea stofei. Păm întul avusese întîietate. A dam Fairley î$i putea urmări descendenţa pînă în secolul al doisprezecelea, pînă la un anume H ubert Fairley. U n docum ent întocmit în 1155, existent încă în pivniţele c o ­ nacului Fairley, atesta că Hubert primise din p a rte a C oroanei păm înturile de la Arkwith şi Ramsden din West Riding, Yorkshire. Docum entul fusese întocmit în prez e n ţa lui H e n ric al II-lea şi semnat de patrusprezece m artori la castelul Pontefract, unde regele îşi avea reşedinţa cînd se 179

afla în vizită în Yorkshire. Întrucît prosperitatea lui Hubert şi reputaţia lui de „om al regelui“ sporiseră continuu, Arkwith ajunse treptat să fie cunoscut sub numele de Fairley. H ubert construise iniţial conacul Fairley pe locul unde se afla acum actualul conac. Generaţiile următoare, primiseră noi pămînturi şi noi privilegii de la suveranii lor recunoscători. Regalişti înfocaţi, mulţi dintre ei se ridicaseră la luptă în apărarea Coroanei şi a ţării lor şi fuseseră admirabil răsplătiţi. Henric al V lII-lea îi dăruise lui John Fairley pămîntul învecinat, de pe colinele din Ramsden, în perioada desfiinţării mînăstirilor, pentru serviciile aduse în timpul reformelor ecleziastice ale regelui. M a i’tîrziu, fiica lui Henric, Elisabeta Tudor îi vînduse „valea Kirkton de pe malurile rîului Aire lui Wiliiam Fairley, nobil de ţară cu reşedinţa la conacul Fairley şi H am let“ . Elisabeta, străduindu-se tot mereu, cu dis­ perare, să refacă visteria' regală, recursese de mult la vînzarea pămînturilor Coroanei. Wiliiam Fairley se bucura de oarecare trecere în ochii ei, căci, fiul lui, Robert, era căpitan de vas şi navigase cu Drake spre Indii. Ulterior, corabia lui făcuse parte din marea flotă engleză, condusă de neînfricatul D rake, care pătrunsese în portul Cadiz şi înfrînsese A rm ada în 1588. D rept urmare, regina îi vînduse moşia Kirkton la un preţ convenabil. Achiziţionarea acestei bucăţi de pămînt, aflată pe malurile rîului Aire, constituie factorul decisiv în sporirea averii familiei Fairley, căci rîul va fi sursa de energie pentru prima filatură. Fiul lui Robert, Francis, botezat astfel după numele lui Drake, nu avea ambiţii m arinăreşti sau militare şi, de fapt, de atunci încolo nu mai existaseră militari în familie, pînă ce Adam a devenit, pentru o scurtă perioadă, ofiţer de cavalerie în Regimentul al patrulea de husari. Francis, care era tocilar, silitor, dar neînzestrat cu prea multă imaginaţie, avusese totuşi destul instinct negustoresc ca să prevadă im portanţa tot mai mare pe care o va căpăta un produs atît de esenţial şi de elem entar ca stofa. EI întemeiase, la sfîrşitul secolului al şaisprezecelea, o mică industrie casnică pentru ţesutul lînii. Sătenii continuau să toarcă lîna şi s-o ţeasă în casele lor, dar ceea ce ţesuseră înainte pentru uzul personal, acum ţeseau pentru vînzare. Pornind de la acest 180

început modest, în tre p rin d erile Fairley înfloriseră şi dato­ rită lui Francis, urmaşii lui nu numai că se îmbogăţiseră, dar deveniseră puternicii magnaţi ai lînii din ţinutul West Riding. La începutul secolului al şaptesprezecelea, Fairley era deja un sat înfloritor, producător de lînă, cu un magazin ti-xit cu marfă, cu o filatură aşezată pe rîu şi un rezervor de apă. Francis Fairley adăugase pământului, stofa. D ar fără pămînt n-ar fi putut exista stofa. Instalarea familiei Fairley în West Riding, geologia acestui ţinut şi clima lui contribuiseră mult la succesul fabricilor de lînă ale familiei. Satul Fairley este situat pe colinele de la poalele Peninilor, acel mare lanţ d e dealuri ce se întretaie şi se întind, scăzînd în înălţime, pînă la mijlocul Angliei, de la munţii Cheviot, de .la graniţa scoţiană, pînă la Peak, în Derbyshire şi care este numit „coloana vertebrală a Angliei“, de către cei care locuiesc în aceste regiuni. Geologia lanţului penin variază. în nordul ţinutului Yorkshire, dealurile sînt alcătuite din rocă de calcar pe care creşte iarbă. Ţinutul are puţine izvoare şi ele sînt extrem de calcaroase, iar apa calcaroasă este prea dură p entru fibrele textile. Mai în josul lanţului, există o crevasă adîncă, numită Prăpastia Aire, prin care curge rîul Aire spre Leeds. West Riding începe chiar la sud de Skipton şi de P răpastia Aire. Aici, dealurile penine sînt alcătuite din prundiş dur, din p ia tră de moară, ames­ tecat cu puţin cărbune, acoperit cu turbă sau lut. Pe prundişul din piatră de m oară nu creşte mai nimic. Nu se poate cultiva decît ovăz şi iarbă aspră. D ar cu ele se hrănesc şi prosperă oile cu blană cu fir scurt. Totodată, ţinutul acesta alcătuit din cărbune şi prundiş este stră b ă tu t de numeroase rîuri care rareori seacă, întrucît vînturile umede care suflă peste dealuri dinspre A tlantic aduc tot anul ploaie din belşug. Apele izvorîte dintre stînci nu c o n ţin calcar. Sînt moi şi plăcute pentru fibre. Lîna de oaie şi o apă moale sînt cele două condiţii necesare fabricării stofei şi ambele se găsesc din belşug în West Riding. Şi astfel, avînd de p a rte a lor aceste elemente naturale, afacerile cu lînă ale familiei Fairley au căpătat amploare, mai ales în secolul al optsprezecelea. D a r această uluitoare expansiune s-a datorat şi spiritului întreprinzător şi progresist a trei membri ai familiei Fairley, tată, fiu şi nepot 181

- Joshua, Percival şi David. Toţi au fost pionieri în industria lînii şi fiind isteţi, au înţeles im portanţa invenţiilor recent apărute, care puteau contribui cît se poate de eficient la creşterea producţiei. în timp ,ce alţi fabricanţi rivali din West Riding se opuseseră iniţial introducerii acestor inovaţii tehnice care au modificat stru c tu ra socială şi economică a Angliei, familia Fairley a adoptat-o imediat. Ei au achiziţionat plini de entuziasm, aceste „maşinării la m odă“, cum erau ele denumite cu dispreţ de către negustorii de stofă mai puţin progresişti, şi le-au utilizat imediat în m od avantajos. Gerald, moştenitorul prezumtiv al imensei averi, aflată actualm ente în mîinile lui Adam Fairley, avea o singură trăsătură de la strămoşii lui, o trăsătură care-i lipsea cu desăvârşire lui Adam: dragostea lor p e n tru industria lînii. Lui Gerald îi trezea aceeaşi patim ă înfocată pe care i-o stîrneau banii şi mîncarea. Cînd G erald se afla în hala filaturii, printre maşinile acelea uruitoare, se simţea în elementul lui. Se simţea plin de viaţă, sim ţea cum pulsează p uterea în el. Zgomotul strident al maşinilor zumzăitoare, care-1 asurzea pe Adam, nu suna deloc discordant pentru G erald, căruia i se părea că p ro d u c cea mai frumoasă muzică pe care o auzise vreodată. Iar duhoarea exalată de lîna îmbibată cu ulei, atît de nocivă pentru tatăl lui, era pentru G e ra ld un parfum îm bătător. Cînd G erald vedea imensele stive de baloturi cu stofă, era cuprins de o em oţie ce nu se p utea compara cu nici un alt sentiment trăit de el în cei şaptesprezece ani ai tinerei sale vieţi. în dimineaţa aceea, în timp ce cobora călare drumul care traversa valea dinspre conac, G erald se gîndea la filatură; sau, mai exact, legat de filatură, la tatăl lui şi la Edwin. Nu vedea peisajul, nici nu băga de seamă vremea, nu simţea frigul pătrunzător, era pierd u t în labirintul gîndurilor lui întortocheate. Scăpase onorabil de Edwin la micul dejun. Chiar foarte onorabil. Şi chiar mai repede decît îşi imaginase vreodată că ar fi posibil în visurile sale cele mai îndrăzneţe şi mai pretenţioase. Deşi Edwin nu rep rezenta cu adevărat o am eninţare. La urma urmelor, el, Gerald, era moştenitorul familiei şi, conform legii,-totul i se cuvenea, în calitate de 182

prim născut. Totuşi, se gîndise deseori în ultimul timp că Edwin s-af putea să dorească să intre în afacerile cu lînă şi el nu putea împiedica acest lucru. Ar fi fost o bătaie de cap inutilă. Acum nu mai era nevoie să-şi facă griji în privinţa lui Edwin. Fratele lui devenise inofensiv şi încă din propria lui voinţă. Cît despre tatăl lui... Era ceva putred în Gerald, căci era sfîşiat de o imensă ură faţă de tatăl său. Aşa insensibil cum era, Gerald simţea vag că acest sentiment izvora dintr-o cumplită şi mistuitoare invidie. Permanent încerca să-şi denigreze tatăl în mintea lui. îşi alegea cîteva din trăsăturile lui Adam, care în realitate erau neînsemnate şi negrăitoare, şi le umfla peste măsură pînă ce deveneau nişte cusururi con­ damnabile, de neiertat. Econom pînă la avariţie, cu vederi înguste şi meschine, G erald fierbea pe dinăuntru văzînd cîţi bani dădea taică-său pe haine, pe călătorii la L ondra şi în străinătate şi devenea furios şi chiar violent cînd se gîndea la bănetul pe care taică-său îl băga în ziar. G erald medita la toate acestea în timp ce călărea spre filatură. D eodată izbucni în rîs, dîndu-şi seama că lipsa de interes a tatălui său faţă de afaceri şi, în general, toată atitudinea lui îi netezeau calea, chiar mai curînd decît prevăzuse. Gîndindu-se acum la asta,, socoti că n-avea, de fapt-, altă alternativă decît să ia totul în mîinile lui, avînd în vedere m -o u l în care se com porta tatăl lui. Se hotărî să discute el cu ir 1 istriaşul australian în dimineaţa aceea. Wilson îi spusese ieri că Bruce McGill voia să le vîndă lînă australiană. După felul cumi îi asaltau cu comenzi de lînă, probabil că aveau nevoie de ea şi, în orice caz, merita precis să se îm prietenească cu McGill, unul dintre cei mai puternici şi mai bogaţi crescători de oi din Australia. H otărî, de asemenea, că era o idee bună să încurajeze tendinţa tatălui său de a lipsi mult timp, în loc să se opună acestor absenţe. Dispariţiile lui vor sluji acum scopurilor lui. Nu putea să aştepte ziua cînd tatăl său se va retrage. Nu era îndeajuns de repede pentru el.

183

13 SA LON UL de la etaj al Adelei Fairlev conţinea multe obiecte frumoase, fiecare în parte, şi totuşi camera nu era frumoasă. Era fără viaţă şi ciudat de lipsită de sentimente, senzaţie ce izvora dintr-o atmosferă copleşitoare de pus­ tietate, absolut .dezolantă. Desigur, această senzaţie nu provenea din lipsa mobilierului, căci, dimpotrivă, era tixită cu obiecte. Salonul era mare, spaţios, de formă pătrată, cu un tava« boltit care plutea parcă deasupra, pierzîndu-se în infinit. Acesta era din belşug împodobit cu cornişe şi m odelaje din ghips, cu panouri de lambriu, în care erau încastrate plăci ovale şi îngeraşi, ghirlande de flori şi acante, totul vopsit într-un alb imaculat, iar din centrul lui atîrna un uriaş şi su­ perb candelabru din cristal strălucitor. Pereţii erau intersectaţi de multe ferestre, înalte şi maiestoase, iar căminul gotic din secolul al optsprezecelea, din m arm oră albă glacială, alcătuia un contrast impunător cu uriaşa poliţă şi m ăreţele coloane sculptate. Aproape totul era albastru în cameră: pereţii erau tapetaţi cu damasc bleu, acelaşi damasc bleu se unduia în faţa ferestfelor şi acoperea cu luciul său canapelele şi scaunele aurite, fragile; pînă şi covorul clasic alcătuia o întindere de al­ bastru strălucitor pe pardoseala de stejar maro. Oglinzile cu ornamente de cristal, clopotele de sticlă ce acopereau flori us^ cate şi fructe de ceară, piesele de argint minuţios încrustate şi nepreţuitele porţelanuri străluceau, scăldate toate în lumina rece, reflectată, care accentua şi mai mult sterilitatea glacială a camerei. In cămin ardea permanent focul, lămpi scumpe din jad şi porţelan răspîndeau raze blînde de lumină, mobila veche lucea, formînd pete de culoare mai închisă, dar acestea nu diminuau cu nimic atmosfera glacială şi în aer plutea un senti­ ment de abandonare. Modul în care era încărcată încăperea cu obiecte trăda eforturile patetice ale unei femei singure şi cu mintea tul­ bure de ă-şi afla alinare în posesiunile m ateriale, strădania ei de a-şi regăsi echilibrul, înconjurîndu-se mai mult de 184

obiecte decît de oameni, ca şi cum acestea i-ar fi putut da iluzia vieţii. Puţini din cei care intrau în această cameră se simţeau vreodată cu adevărat la largul lor şi chiar şi Adele, unica autoare a acestui monument de un gust îndoielnic părea acum rătăcită, debusolată, o p rez e n ţă spectrală umblînd fără rost prin algom erarea aceea de obiecte inutile, pe care le acumulase cu atîta lăcomie, cu atîta stăruinţă şi pe care acum părea că nici nu le mai bagă în seamă. In dimineaţa aceea, intră în cam eră cu un fel de timiditate, oprindu-se p ru dentă în pragul dormitorului ei, aflat alături. Ochii ei mari şi frumoşi erau străpunşi acum de licăriri de teamă, aruncînd priviri grăbite prin cameră, iar degetele ei aristocratice se încleştau nervoase de halatul de mătase albă cu dungi argintii, pe care-1 purta. îşi trase mai aproape de corp ţesătura aceea străvezie, ca s-o ocrotească, aruncă iute o privire î n ju r pentru a se asigura că este absolut singură, că nu se ascundea nici un slujitor în vreun ungher întunecat, ştergînd praful sau făcînd curat şi pătrunzînd în intimitatea ei. Adele Fairley era înaltă şi graţioasă, dar cu mişcări atît de domoale, încît uneori parcă făcea totul cu încetinitorul. Aceasta era şi impresia pe care o p roducea acum, ieşind din deschizătura uşii, aflată în umbră, la loc sigur, şi strecurîndu-se în cam eră. Părul ei blond-deschis avea o nuanţă aproape argintie şi îi cădea în jurul feţei în valuri on­ dulate, ce se îm pleteau în m ătasea ca o zăpadă argintată în care era înfăşurată în aşa fel, îflcît părul şi m ătasea aproape că nu se mai distingeau. Se opri la una din ferestre şi se întoarse să se uite dincolo de vale, cu o privire absentă-, care nu vedea nimic. Peisajul se schimbase în ultimele săptămîni. Cenuşiul prafului şi nuanţele de negru sumbru cedaseră locul prim elor semne de ve rd e a ţă ale primăverii. D ar Adele le vedea vag, ca printr-un voal, fiind absorbită de propriile ei gînduri şi preocupări. Femeia aceasta cufundată în sine, izolată în ea însăşi, trăia total separată şi de p a rte de viaţa din jur şi era ciudat de detaşată, de neinteresată de lumea exterioară. Viaţa ei lăuntrică devenise pentru ea unica realitate. Stînd nemişcată la fereastră, lumina soarelui îi venea pe faţă, luminîndu-i trăsăturile fine. în ciuda celor treizeci şi 185

şapte de ani ai ei, Adele Fairley avea ceva din puritatea unei fetiţe, dar era puritatea unei statui de marmoră perfect sculptate, închisă de ani de zile în spatele unor pereţi de sticlă, care nu cunoscuse căldura dragostei, durerea sufe­ rinţei sau compasiunea faţă. de suferinţa altora. Pe neaşteptate, cu o bruscheţe aproape nefirească pentru ea, Adele se întoarse şi se îndepărtă de fereastră, ştiind deodată ce are de făcut. Se îndreptă iute spre o vitrină lipită de peretele din celălalt capăt, cu ochii sticlind. Vitrina franţuzească conţinea multe obiecte rafinate pe care Adele le adunase în călătoriile ei cu Adam de-a lungul anilor. Ele fuseseră odinioară mîndria Adelei; se bucurase tot timpul de ele, dar acum n-o mai interesau. Rămase în faţa vitrinei privind neliniştită în jur, apoi scoase o cheiţă din buzunar. în timp ce descuia vitrina, ochii ei frumoşi se micşorară şi pe chip i se ivi o expresie vicleană şi tăinuitoare care îl schimonosi şi îl transform ă într-o mască, estompînd uluitoarea ei frumuseţe. Băgă mîna în vitrină şi ridică încet un clondir din sticlă veneţiană roşu-închis, foarte vechi şi valoros, cu încrustaţii sofisticate din argint. Sclipea în soare, răspîndind nenum ărate spectre luminoase, dar Adele nu se opri să-l admire, aşa cum făcea odinioară, ci scoase dopul în grabă şi cu mîinile trem urătoare ridică clon­ d ir u l la buzele ei palide şi reci. Bău repede, cu lăcomie, ca un om care moare de sete, dînd pe gît mai multe înghiţituri rapide, ţinînd clondirul cu o mînă expertă, apoi, îmbrăţişîndu-1 posesiv, închise ochii recunoscătoare, respirînd adînc. î n timp ce lichidul se prelingea încet prin ea, îricălzind-o, cumplita groază care o sfîşia perm anent începu să se risipească şi neliniştea aceea fundamentală, veşnic prezentă, cînd se trezea zilnic din somn, începu, tre p ­ tat, să se retragă. în timp ce alcoolul se răspîndea în organis­ mul ei, se simţi cuprinsă de o senzaţie de confort, de euforie. Se uită în jurul ei, prin cameră. Acum i se părea mai puţin ostilă şi înfricoşătoare şi pe rc e p u lumina blîndă a soarelui care pătrundea năvalnic înăuntru, focul zdravăn din cămin, florile de primăvară din vase. Zîmbi în sinea ei şi ridică din nou clondirul la buze. Pe limba ei ajunse doar un strop de lichid; îndepărtă clondirul, scuturîndu-1 nervoasă şi aruncînd spre el priviri furioase şi 186

neîncrezătoare. Era gol. - Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! strigă ea indignată, cu glasul clocotind de furie. Se uită din nou la clondir. Mîinile începură să-i trem ure şi corpul ei fu deodată cuprins de friguri. Am băut aşa de mult aseară? se întrebă ea. Se îngrozi cînd îşi dădu seama că nu-şi am inteşte. Apoi o cuprinse cu adevărat o panică din ce în ce mai mare, înţelegînd, înspăimîntată, că era condam nată. Ahi m ai exista alcool în apartamentul ei. Acest gînd a proape că o paraliză. Chiar dacă nu ceda tentaţiei de a mai bea ceva în timpul zilei, avea întotdeauna nevoie să ştie că se afla alcool pe un­ deva, ca să se simtă în siguranţă. D ar acum nu mai era nici o picătură. Pe jum ătate clătinîndu-se, se împletici o rb eşte pînă la un scaun şi se prăbuşi pe el, cu m intea pustiită. Ţ inînd încă strîns la piept clondirul, îşi cuprinse corpul cu b ra ţe le şi se legănă încoace şi-n colo, scîncind şi gemînd, p ra d ă unei suferinţe insuportabile. Doamne! Doamne! Ce mă fac? Ce mă fac? O trecură frigurile şi închise ochii, fugind ca întotdeauna, de realitate. Faţa ei pălise, devenind albă-cenuşie, şi nem işcată cum era, ţinîndu-şi capul sprijinit pieziş de speteaza scaunului şi cu părul revărsîndu-se neglijent peste umeri, a ră ta ca un copil rătăcit. In cele din urmă, deschise ochii. - Copilaşul meu scump, spuse ea, privind în jos spre obiectul din b raţele ei. Copilaşul meu iubit. Scumpul meu G erald. Tăcu şi privi din nou în jos spre b ra ţe le ei, cu o ex­ presie de derută pe faţă. Sau Edwin? D ădu încet din cap. Sigur că nu e Gerald. E Edwin, precis. în ce p u să gungurească şi să îngîne pentru sine cuvinte neinteligibile, legănîndu-se frenetic în scaun. După vreo oră, Adele Fairley suferi o metamorfoză. Agitaţia care o răscolise se domoli şi îşi recăpătă stăpînirea de sine. Se uită pe fereastră şi observă că plouă. Nu era ploaia aceea uşoară, tipică pentru Yorkshire în această perioadă a anului, ci o aversă puternică. Şiroaie de apă, izbite în fereastră de vîntul puternic care se pornise, biciuiau cu furie geamurile care trepidau şi zdrăngăneau sub acest asalt. Copacii şfichiuiau aerul, iar grădinile parcă vibrau sub forţa vijeliei. Doar dealurile nu erau afectate de acest tumult, implacabile şi 187

sumbre, ca un şir de monoliţi negri, înălţîndu-se sfidător pe cerul înălbit. Adele se cutremură privindu-le. 'întotdeauna păruseră sinistre ochilor ei de sudică, obişnuiţi cu verdele blînd, bucolic, al ţinutului ei natal, Sussex, şi în mintea ei, îi asemui cu un zid de închisoare care înconjura casa şi satul, izolînd-o de lume. Era străină pe acel pămînt străin. O trecură fiorii. îi era frig. Mîinile şi picioarele ei erau ca nişte sloiuri de gheaţă. Văzu cu disperare că focul se. micşorase şi nu-mai răm ăseseră decît două, trei bucăţi de jar. Cînd se ridică şi porni prin cameră, lovi cu piciorul clon­ dirul care căzuse neobservat pe podea. îl ridică mirată, întrebîndu-se ce căuta acolo. De ce era pe podea? îl studie cu atenţie, să vadă dacă nu s-a crăpat. Apoi îşi aduse aminte. Căutase mai devreme ceva de băut şi luase clondirul din vitrină. Cînd s-a întîmplat asta? în urm ă cu un ceas, cu două? Nu-şi mai amintea. Dar îşi am intea cum se comportase. Rîse încetişor. Ce proastă fusese să se lase cuprinsă .de panică: Era stăpîna casei şi era de-ajuns să sune după Murgatroyd şi să-i poruncească să-i aducă pe ascuns o sticlă de whisky şi una de coniac, aşa cum făcea întotdeauna, ca să nu afle Adam. Zornăitul de p o rţe la n de pe culoarul de lîngă salon o avertiză că se apropia slujnica aducînd micul dejun. Adele puse la repezeală clondirul înapoi în vitrină, o încuie şi se strecură afară din cam eră cu o iuţeală neobişnuită, halatul alb cu dungi argintii fîlfîind în urm a ei ca nişte aripi irizate, cu părul curgîndu-i pe spate, ca nişte pîrîiaşe argintii. închise încet uşa de la do rm ito r şi se propti cu spatele de ea, cu un zîmbet satisfăcut pe faţă. Trebuia să-şi aleagă o rochie de dim ineaţă care să-i şadă bine, iar după micul dejun o să se ocupe de p ă r şi de faţă. Apoi o să-l cheme pe M u r­ gatroyd. Ducîndu-se spre şifonier, îşi spuse că nu trebuie să uite că ea.este stăpîna conacului Fairley şi nimeni altcineva. Trebuie să se impună. C hiar astăzi. Sora ei, Olivia, avusese amabilitatea să preia multe îndatoriri administrative, de cînd sosise la ei în februarie, d a r acum va trebui să renunţe la ele. - Mă simt destul de bine ca să mi le asum, spuse Adele cu glas tare, crezînd cu adevărat în cuvintele, ei. Şi asta o să-i facă plăcere lui Adam. A poi, i se puse un nod în gît, 188

gîndindu-se Ia soţul ei. Se încruntă. Chiar o să-i facă plăcere? O socotea o proastă, spre-deosebire de sora ei, pe care o considera o încununare a tuturor virtuţilor de pe pămînt. In ultimul timp, ajunsese să-l privească pe Adam ca pe un om înconjurat de un zid de imensă răceală. O trecură fiori. In săptămînile din urmă, în privirile lui, simţise îngrozită ceva ca o am eninţare. Şi pe lîngă asta, o urm ărea tot timpul cu ochii lui şterşi. Şi. Olivia o urmărea. Ei nu ştiau, dar ea îi observa cum o urmăresc cu lăcomie şi cum şuşotesc prin colţuri. Erau aliaţi. U nelteau împotriva ei. Dar atîta timp cît era pe deplin conştientă de uneltirile lor, nu puteau să-i facă nici un rău. Trebuie să se păzească de ei mereu. Ada-rn. Olivia. Duşmanii ei. Scoase rochie după rochie, cu o energie supraom enească, azvîrlindu-le nepăsătoare pe jos. Căuta o rochie anumită. Era o rochie specială, cu puteri speciale. îndată ce o va pune pe ea, va redeveni automat stăpîna casei, era foarte sigură de asta. Ştia că rochia era acolo... numai dacăl.. n-o furase Olivia... aşa cum îi răpise şi rolul ei de stăpînă a conacului Fairley. C ontinua să scoată cu frenezie rochii şi alte haine, îm prăştiindu-le pe podea, pînă ce goli complet şifonierul. Se uită la ele un timp, apoi privi în jos, spre grămezile de mătăsuri, satinuri, pînze georgette şi şifon, catifele şi lîneturi, care se încolăceau într-o masă viu colorată, la picioarele ei. De ce zăceau pe podea halatele şi rochiile ei de dim ineaţă, taioarele ei de zi cu rochiile de seară? Ce căutase? Nu-şi mai amintea. Păşi peste ele, - traversînd cam era spre oglinda cu ram ă de lîngă fereastră. Rămase în faţa ei, jucîndu-se absentă cu părul, ridicîndu-1 deasupra capului şi apoi lăsîndu-1 să cadă încet, ca să pătrundă lumina prin el, repetînd acest gest de nenum ărate ori. Faţa ei era lipsită de expresie şi de orice sentiment, dar ochii îi ardeau. Delira.

V

189

14 EM M A intră în salonaşul Adelei Fairley atît de grăbită, că aproape alerga. Picioarele, încălţate cu cizme noi negre, cu bumbi, lustruite ca nişte oglinzi sclipitoare, abia atingeau parcă podeaua, iar juponul alb şi scrobit de sub rochia lungă de lînă albastră pîrîia şi foşnea în liniştea din jur. Apucă strîns tava grea de argint, cu mîinile înăsprite de muncă, ţinînd-o în sus şi la distanţă de ea, pentru a evita să se lovească de mobilă şi pentru a preveni orice accident. Faţa, care de-abia i se vedea deasupra- tăvii uriaşe, sclipea de curăţenie şi strălucea de sănătate tinerească, la fel ca şi ochii verzi, care scînteiau de inteligenţă sub genele dese. Părul roşcat, periat şi lucios, era strîns la spate sobru, într-un. coc gros pe ceafă, iar astăzi, V-ul de pe frunte era mai pro n u n ţa t decît oricînd, fiind scos în evidenţă de boneta de cameristă care îi încadra chipul ca o mică aureolă. Boneta era sclipitor de albă şi scrobită ţeapăn ca şi şorţul mare, gulerul şi m anşetele de la rochie, pe care i le cumpărase recent, la Leeds, Olivia Wainright. Şi rochia era nouă, dar pe aceasta Em m a şi-o făcuse singură, dintr-o bucată de stofă de la fabrica Fairley, pe care i-o dăduse tot doamna Wainright. Incîntarea Em mei pentru rochie nu era întrecută decît de mîndria pe care o resim ţea pentru zîmbetul de aprobare al Oliviei Wainright la adresa dibăciei ei de a mînui foarfecele şi a priceperii de a folosi acul şi aţa. Aceste haine noi, deşi erau modeste, făceau nu numai să dispară în făţişarea famelică care îi dăduse Emmei aerul obidit ce îl înspăimîntase atît de mult pe Blackie, ci îi sporeau deopotrivă, în m od considerabil, frum useţea care atrăgea de la sine toate privirile. Combinaţia de albastru şi alb era p ro a s p ă tă şi neprihănită, iar croiala uniformei şi boneţica cochetă îi scoteau în relief trăsăturile fin articu­ late, făcînd-o să pară inai în vîrstă decît era. Dar, mai im portantă decît hainele, era schimbarea subtilă a atitudinii ei, care se p e trecu se de-a lungul ultimelor două luni. Deşi mai resim ţea încă o teamă lăuntrică provocată de apropierea atît de m are de unii dintre membrii familiei Fairley şi, în fond, chiar de faptul că lucra la conacul Fairley, această 190

temere era mai reţinută decît fusese vreodată în timpul celor doi ani de serviciu acolo. De asemenea, şi timiditatea iniţială, datorată trecerii ei bruşte la încăperile de la etaj, se atenuase. Sfiala ei era deghizată acum sub o înfrînare interioară rigidă, care se manifesta sub forma unui calm ex­ terior, atît de auster şi de demn, încît aducea a îngîmfare, şi care, ia oricine altcineva de vîrsta ei, ar fi p ărut ridicol, dar la Emma părea într-un fel foarte natural. în ce p e a să capete o anumită. încredere în ea însăşi şi, cu toate că nu era vorba deocam dată decît de o tatonare, lucrul acesta îi dădea totuşi un fel de siguranţă naivă. Această schimbare a felului de a fi al Emmei a fost determ inată de o serie de îm prejurări, iar cele mai evidente, deşi în realitate cu o im p o rta n ţă mai mică în ordinea generală a lucrurilor, erau evoluţiile radicale ale vieţii de familie la conacul Fairley, p rec ip ita te de sosirea Oliviei Wainright. Olivia Wainright era o femeie cu un caracter im­ pecabil, cu principii înalte şi cu un bun simţ practic şi realist. Deşi din naştere era fină şi bună, cu toate că avea un simţ al dreptăţii bine dezvoltat şi se mînia sau se înduioşa în perm anenţă de evidenta lipsă de omenie a acestei ere edwardiene, Olivia nu era în nici un caz o pe rso a n ă excesiv de caritabilă. D upă cum nici nu se lăsa uşor convinsă sau manipulată de apelurile plictisitoare sau sentim entale la mila, generozitatea sau am abilitatea ei intrinsecă. De fapt, putea fi excesiv de severă cu aceia pe care îi considera b o l­ navi prefăcuţi sau cerşetori de profesie şi dezaproba cu asprime orice aşa-numită organizaţie de caritate care, socotea ea, făcea mai mult rău decît bine şi care, adeseori, risipea prosteşte donaţiile băneşti pe care le primea. Cu toate acestea, nutrea o Ură sălbatică împotriva nedreptăţii, a cruzimii nesăbuite şi a brutalităţii, în special cînd acestea îi vizau pe cei care nu aveau posibilitatea de a-şi lua revanşa. Dacă raporturile ei cu personalul erau exigente, stricte şi ferme, acestea erau totuşi tem perate de o simpatie calmă şi de o bunăvoinţă cuviincioasă, întrucît ea recunoştea dem­ nitatea muncii trudnice şi cinstite şi o respecta. E ra o doamnă în cel mai adevărat sens al cuvîntului, cultă, respectabilă, distinsă, bine creseiită, demnă şi amabilă cu toată lumea. însăşi prez e n ţa Oliviei în casă, interesul ei viu faţă de 191

toate aspectele gospodăririi acesteia, implicarea zilnică în treburile servitorilor precum şi caracterul ei redutabil toate la un loc avuseseră cel mai profund efect cu putinţă. Atmosfera la conac, în general şi, în special la parter, se îmbunătăţise considerabil. E ra mai puţin încărcată de an­ tipatie şi intrigă. Olivia devenise, aproape automat, un tam­ pon firesc între M urgatroyd şi ceilalţi servitori, în special Emma. Din prim ul moment în care şi-a dat seama de existenţa fetei. Olivia a îndrăgit-o extraordinar de mult şi i-a arătat deopotrivă bunătate şi consideraţie. Şi chiar dacă Emma mai muncea încă din greu, era totuşi tratată mai puţin abuziv şi într-o m anieră mai omenoasă. Majordomul con­ tinua să o p edepsească uneori cu vorba, dar n-o mai bătuse niciodată de la venirea Oliviei, iar Emma ştia că nici nu ar fi îndrăznit să o facă. A m eninţările bucătăresei că va dezvălui tatălui Emmei p u rta re a urîtă a m ajordomului faţă de aceasta s-ar fi putut să nu-1 intimideze pentru prea multă vreme, dar cu siguranţă Olivia Wainright îl speria, şi de acest lucru Emma era absolut sigură. Emma îi p urta o anumită recunoştinţă Oliviei Wainright, dar, în ciuda acestui lucru, sentim entele ei faţă de femeia aceasta mai în • vîrstă erau ciudat de ambivalenţe. Suspicioasă, p ru d e n tă şi p rec a u tă cum era faţă de toată lumea, se trezea totuşi uneori adm irînd-o pe Olivia, aproape fără să vrea. A cest sentim ent nu înceta s-o surprindă pe Emma şi, de asem enea, o contraria, deoarece neîncrederea ei fundam entală în oamenii înstăriţi şi, în special, în familia Fairley nu slăbise cîtuşi de puţin. Astfel, se străduia întotdeauna să-şi înăbuşe p ornirea de căldură reţinută şi de prietenie care ieşeau la su p ra fa ţă ori de cîte ori venea în contact cu d o a m n a Wainright. Şi totuşi, datorită interesului ciudat şi deosebit de evident pe care Olivia Wainright i-1 arăta, Em ma c ă p ă ta un nou sentim ent de mîndrie faţă de munca ei şi, în cea mai mare p a rte a timpului, era mai puţin speriată şi duşm ănoasă decît fusese în trecut. în afară de aceasta, cînd Polly s-a îmbolnăvit, Emma a primit şi sarcina de a o servi pe A dela Fairley. Acest contact apropiat şi mai fam iliar cu stăpîna ei avusese, prin el însuşi, o influenţă a su p ra Em mei şi contribuise, de, asemenea, la schim barea vieţii ei la conac într-o oarecare măsură, evident, 192

în bine. Cît despre Adele, Emma o găsea răsfăţată, autoindulgentă, cerîndu-i extrem de mult din timpul .şi atenţia ei, dar amabilitatea nedezm inţită şi profundă a aces­ teia faţa de fată c ontrabalansa celelalte trăsături amintite. Şi o dată mai mult, starea cronică de rătăcire a Adelei şi' nepăsarea ei capricioasă faţă de regulile casnice stringente, absolut normale îiitr-o casă atît de mare, îi dădeau Emmei autonom ia de a avea grijă de doamna Fairley aşa cum amîndouă considerau potrivit, şi fără prea mult amestec din partea altcuiva din familie. Această nouă independenţă, deşi limitată cum era de fapt, a generat în Emma un sentiment de libertate şi chiar o anumită autoritate pe care nu o cunos­ cuse înainte la conac, scoţînd-o, categoric, pentru cea mai mare parte a timpului, de sub jurisdicţia şi toanele respingătoare ale lui Murgatroyd. D acă Emma o stima pe Olivia Wainright, o considera o femeie cu adevărat superioară şi, împotriva voinţei ei, o adora în taină, nu se p utea totuşi împiedica să nu o placă şi pe A dele Fairley, în ciuda felului ei de a fi. Ii era mai ales milă de ea. Din punctul de vedere al Emmei, Adelei îi puteau fi iertate neglijenţa şi scăpările ciudate, din moment ce o considera neprefăcută şi, cu totul ciudat, ca avînd nevoie de p rotecţie în acest cămin straniu. Uneori, spre m irarea ei, Emma se pom enea scuzîndu-i cu adevărat doamnei Fairley uitarea evidentă faţă de suferinţele celor mai puţin favorizaţi de soartă, căci Em ma ştia instinctiv că această atitudine nu era cauzată de o răutate conştientă sau de cruzime, ci emana pur şi simplu dintr-o totală nepăsare şi din lipsa de legătură cu viaţa clasei muncitoare. A titudinea ei faţă de doamna Fairley era în mare măsură aceeaşi pe care o a dopta şi acasă. Lua totul asupra ei. E ra chiar un pic a utoritară uneori. D a r Adele nu părea să observe acest lucru, iar dacă o făcea, ap a re n t nu-i păsa. Acum, Em ma avea singură grijă de eă şi se ocupa de toate nevoile şi plăcerile ei zilnice. Adele ajunsese să depindă de ea şi o considera pe Emma indispensabilă aproape în acelaşi fel în care şi M u r­ gatroyd era indispensabil, 4 a to rd ă proviziilor secrete de băutură pe Care i le procura. In ceea ce le privea, cele două surori îi arătaseră Emmei, fiecare în felul ei, o oarecare blîndeţe şi înţelegere. Şi chiar 193

ţ|aeă acest lucru nu-i alina cu totul durerea pe c are .o resim ţea din2cauza umilinţelor pe care i le pricinuiau alţi membri ai familiei, îi făcea totuşi viaţa la conac cu mult.mai suportabilă. B a r mai e ra un alt clement, fundam ental, in co n ­ testabil şi, prin urmare, de o rmportanţă cruciaiăv c a re co n ­ tase cel mai mult în această transformare a 'p e rs o n a lită ţ ii Emmei. Iar acesta era consolidarea cîtorva tră să tu ri naturale, pe cale.de a deveni factorii determ inan ţi din viaţa ei - ambiţia crîncenă şi voinţa formidabilă. A m bele se în d reptaseră în aceeaşi direcţie şi se oţeliseră, transformîndu-se într-un simţ fanatic al finalităţii, care e ra forţa motrice din spatele a tot ceea ce făcea. Primele povestiri ale lui Blackie despre Leeds îi înflăcăraseră de la bun început imaginaţia, iar cu ocazia următoarelor lui vizite la conac îl descususe cu asiduitate şi de-a fir a păr în legătură cu perspectivele de lucru acolo. Reţinut, circum spect şi răspunzînd chiar negativ, cum i se întîmpla uneori, Blackie îi stimulase fără voia lui visele tinereşti de glorie, bani, o viaţă mai bună şi, inevitabil, de evadare din sat. Şi astfel, Emma ajunsese în cele din urmă la concluzia că viaţa la conacul Fairley nu era decît o scurtă şe d ere ce trebuia îndurată cu răbdare, de vreme ce într-o bună zi avea să se sfîrşească. C redea acum, cu o clarviziune sigură şi avîntată, că urma să plece la momentul potrivit, fiind convinsă că acesta nu va fi într-un viitor p re a în d ep ă rta t. Pînă atunci, Emma nu aştepta doar să tre a că tim pul, ci de p rin d e a tot ceea ce putea, pregătindu-se p e n tru lum ea de afară, care nu o speria cîtuşi de puţin. Em ma avea şi un secret pe care nu-1 îm părtăşise nimănui, nici măcar lui Blackie. Era de fapt un plan. D ar un plan atît de m ăreţ, îneît nu lăsa nici un loc de îndoială şi îi um plea zilele cu cel mai minunat dintre toate sentim entele um ane - speranţa. Era o speranţă care prefigura toate celelalte lucruri din tînăra ei viaţă lipsită de bucurii. D ăd e a sens zilelor ei şi făcea total irelevantă fiecare oră de tru d ă is­ tovitoare. A ceastă credinţă oarbă, această încre d ere absolută în ea însăşi şi în viitşrul ei era ceea ce îi dăd e a adesea sprinteneală paşilor, îi aducea un zîmbet întîm plător pe faţa tînără, de obicei solemnă şi o susţinea în orice m o­ ment, 194

în această dim ineaţă anunţe,>, plină de toată acea speranţă, îmbrăcată în,, noua ei uniformă intactă, cu faţa strălucind de voioşie,, p ă re a la fel de sclipitoare : şi de scînteietoare ca o m onedă nou-nouţă de un penny. Traversînd cu hoţărîre covorul luxos, Emma parcă era o adiere de aer proaspăt prim ăvăratic în încăperea, aceea închisă şi supraîncărcată. Strecurîndu-se cu băgare de seamă printre o etajeră şi o consolă înţesate de cele mai absurde vechituri, Emma clătină din cap, dezgustată, Ge de mărunţişuri sclipitoare! se gîndi ea, uşor iritată, adueîndu-şi aminte cît de mult timp îi lua de fiecare dată să şteargă totul de praf. Deşi munca istovitoare nu o speria, nu putea să sufere ştersul prafului, mai ales în această încăpere. „Şi jum ătate din ele dacă le-ai da la gunoi, că tot nu i-ar păsa cuiva!“, exclamă ea cu voce tare, iar apoi tăcu, încleştîndu-şi strîns gura, jenată, şi aruncă o privire în faţă, aşteptîndu-se s-o vadă pe doam na Fairley aşezată în fotoliul ei preferat de lîngă şemineu, fiindcă aerul era îmbibat de mirosul parfumului acesteia. D ar în cameră nu era nimeni şi Emma răsuflă uşurată. Strîm bă din nas şi strănută de cîteva ori, destul de încîntată. Ajunsese să se obişnuiască cu aroma pătrunzătoare de flori, răspîndită în toate aceste camere, care începuse chiar să-i placă. De fapt, oarecum spre surprinderea ei, căci nu era o persoană care să se dedea frivolităţilor, Em ma îşi descoperise o deosebită slăbiciune pentru mirosul parfum urilor scumpe, pentru tuşeul plăcut al lenjeriei bune şi al m ătăsurilor moi, pentru scînteierea bijuteriilor cu briliante. Zîmbi ascuns în sinea ei, Cînd o să. ajungă ea mare doamnă, aşa cum. i-a spus Blackie- că se va întîmpla într-o bună zi, şi cînd îşi va fi adunat toată averea pe care. vroia s-o sţrîngă, îşi va cum păra şi ea un parfum din acesta. D e iasomie. Citise ce scria pe eticheta flaconului de pe toaleta doamnei Fairley. E ra adus tocmai de la Londra, de la un magazin numit Floris, de unde doam na Fairley îşi cumpăra toate parfum urile, săpunurile, amestecul de aromate pentru vaze şi săculeţele cu levănţică pentru scrinurile în care se păstra lenjeria ei fină, de batist şi de mătase. Ei bine, îşi va lua o sticluţă din aceea cu miros de iasomie, şi o bucată de săpun Fern franţuzesc* şi chiar şi cîteva săculeţe cu levănţică, p e n tru rufăria de corp. Şi dacă 195

va avea destui bani de cheltuit, lenjeria va fi la fel de mătăsoasă'şi de moale ca şi hainele fine ale doamnei Fairley. D ar nu avea acum timp de pierdut ,cu tot felul de gînduri despre lucruri fistichii şi de aceea şi le scoase hotărîtă din cap, grăbindu-se spre şemineu cu tava. Erau prea multe de făcut în această dim ineaţă şi era în întîrziere. Bucătăreasa îi dăduse pe cap tot felul de treburi în plus la bucătărie, care o întîrziaseră simţitor, şi drept urmare era supărată. Nu atît de mult p entru treburile în plus, ci pentru întîrzierea pe care acestea o provocaseră. Punctualitatea căpătase o semnificaţie- nouă şi specială pentru Emma, devenind în ochii ei de o im portanţă majoră, în ultimele cîteva luni. Nu putea să sufere să fie în întîrziere cu micul dejun al doamnei Fairley sau cu orice altceva legat de aceas­ ta, întrucît, de cînd fusese ridicată la poziţia de jupîneasă, îşi lua noile responsabilităţi foarte în serios. Aşeză cu grijă tava cu micul dejun pe măsuţa pentru ceai, stil Regina Ana, de lîngă fotoliu, lăsînd-o pregătită pentru doam na Fairley, căreia îi plăcea să servească micul dejun în faţa focului. Se mai uită o dată la tavă pentru a se convinge că totul era perfect, rearanjă mai atractiv cîteva bibelouri, umflă pernele de pe fotoliu şi îşi întoarse atenţia spre focul a proape stins. Ingenunche în faţa căminului şi se chinui să reaprindă focul, cu hîrtiuţe răsucite, aşchii de lemn şi bucăţele mici de cărbuni, mînuindu-le atentă cu vătraiul, străduindu-se să nu se m urdărească pe mîini. Bodogănea nervoasă. Doamna Turner asta, cu treburile ei suplimentare, era o adevărată pacoste uneori! Dacă ar fi urcat în salonaş la timp, nu ar mai fi fost nevoită să facă focul din nou. Lucrul acesta o agasa, căci îi mînca din timpul ei preţios, iar Emma, atît de strictă şi de neînduplecată cu ea însăşi, ura orice deviere de la rutina ei normală. O întorcea pe dos fiindcă îi strica orarul p entru întreaga zi. O rarul acesta, o invenţie recentă a Emmei, era Biblia ei şi trăia după el. Ştia că fără el ar fi pierdută de tot. Luă foalele de jos şi începu să le mişte în faţa focului care pîlpia încet. Sub tăria rafalelor mici, dar puternice de aer, din surcelele de lemn, care a rd e a u mocnit, începură să ţîşnească flăcări, iar în cele din urmă focul se aprinse, arzînd rapid. Faţa i se ilumină de la brusca văpaie a flăcărilor. O 196

uşoară încruntare îi încreţea acum fruntea, iar expresia veselă se ştergea, căci Emma îşi amintea limpede şi cu amărăciune de ceea ce fusese viaţa ei fără acel orar. . In acea zi, de la începutul lui februarie, cînd Polly fusese lovită de boală şi nevoită să stea în pat, Emma acceptase cu resem nare faptul că trebuia să facă şi treaba lui Polly pe lîngă â ei. Ştia că nu avea altă soluţie. Avînd o constituţie puternică şi o fire în esenţă optimistă, a alergat de colo-colo prin conac ca un diavol, cu o energie imensă, spunîndu-şi în sinea ei că Polly se va însănătoşi chiar de a doua zi şi că se va simţi destul "de bine să-şi vadă din nou de treaba ei. D ar nu se întîmplase aşa. Emma a fost dintr-o dată împovărată cu toată greutatea muncii din gospodărie, aparent pe o perioadă nelimitată. în scurtă vreme, ajunse să fie copleşită de nenum ăratele ei îndatoriri şi puternic preocupată de a le îndeplini cum trebuie. în cele cîteva zile de început, fusese frîntă de oboseală la sfîrşitul fiecărei zi, fiindcă începea să muncească de la şase dim ineaţa şi de-abia dacă se oprea să-şi mai tragă sufletul, ca să nu mai vorbim de vreo pauză, pînă ce term ina la şapte seara. La ora aceea, era aproape întotdeauna prea istovită ca să mai mănînce de seară şi, de fapt, cu un efort suprem de voinţă şi cu ultimul dram de putere se tîra sus, pe scările de la pod, pînă în camera ei. Palidă, trem urînd şi buimăcită de epuizare, abia avea putere să se mai dezbrace, prăbuşinduse întotdeauna pe patul mic şi neconfortabil, într-o stare de letargie confuză şi fără gînduri. Cădea imediat într-un somn greu şi adînc, şi totuşi nu se sim ţea niciodată odihnită cînd se trezea a doua zi. Tot o mai dureau spatele şi umerii, avea ochii roşii de oboseală, braţele şi picioarele şi le simţea ca nişte greutăţi de plumb, iar mîinile îi erau inflamate şi aspre. în timp ce se îmbrăca dîrdîind în camera friguroasă din m ansardă şi se spăla cu apa din lighean, rece ca gheaţa, sim ţea cum clocoteşte de o mînie fulgerătoare pe care nu reuşea, să şi-o înăbuşe. Cu toate acestea, nu îndrăznea să se plîngă, de teama represaliilor din pa rte a lui M urgatroyd sau, chiar mai rău, de teama concedierii. Zilnic, îşi tîra trupul is­ tovit prin casa aceea mare, ca un mausoleu, urcînd şi coborînd multe scări, de-a lungul coridoarelor întortocheate, prin salonul ' imens şi prin încăperile 197

spaţioase, ştergînd praful, lustruind, măturînd, înnegrind g ră ta re le 'd e la şeminee, zgîndărind focul, făcînd paturile, curăţind argintăria, călcînd rufăria şi purtîndu-i de grijă to todată şi Adelei Fairley. Şi în timp ce făcea toate astea, se întreba adesea cît timp va putea contipua aşa fără să se prăbuşească, Gîndul acesta o înspăimînta şi mai mult şi o făcea să scrîşnească din dinţi şi să-şi concentreze forţele slăbite, fiindcă banii pe care ea îi cîştiga erau a şte p taţi cu disperare acasă. Nu îşi putea permite să se prăbuşească, de dragul familiei ei, şi astfel trăgea de ea aproape pînă dincolo de orice rezistenţă, împinsă înainte doar de tăria şi puterea voinţei şi susţinută de teroarea glacială de a nu-şi pierde slujba. Intr-o dimineaţă, după ce se spetise aproape o săptăm înă trudind astfel, Em m a curăţa covorul din sufragerie, avîntîndu-se în toate părţile peste întinderea imensă de mo­ tive florale încărcate şi arabescuri încolăcite în spirale orientale, iar mătura, mînuită cu putere şi cu un fel de uitare de sine, părea ca o armă primejdioasă în mîinile ei. Pe cînd se mişca cu repeziciune încoace şi încolo, un gînd şovăielnic îi încolţi în minte, uluind-o într-atît de mult, încît o făcu să se oprească în mijlocul unui mănunchi de rozete purpurii. Se sprijini pe mătură, cufundată adînc în gînduri şi, încet, o ex­ presie de totală înţelegere îi străbătu faţa. Emma tocmai îşi dăduse seama că era dificil să te ocupi de cu ră ţen ia şi de îngrijirea conacului Fairley, fiindcă nu numai că era ceva prost plănuit, ci şi cu desăvîrşire dezorganizat. în acea clipă, îi veni , de asemenea, în gînd că aceasta se da to ra proastei organizări a lui M urgatroyd şi modului haotic în care el îm părţea munca. O sumedenie de treburi m ărunte erau rep e tate zilnic, şi asta fără să fie nevoie, pierzîndu-se prea mult timp cu ele, din cauza lui Murgatroyd, care, greu de mulţumit, se agita fără rost pentru toate fleacurile. Şi de aceea, treburi im portante, ca frecatul argintăriei, călcatul m aldărelor de rufe spălate şi ştersul prafului de pe lambriurile din bibliotecă se aglomerau toate în aceeaşi zi. E ra cu neputinţă ca o singură persoană să ducă la capăt ca lumea toată această muncă şi să se mai ocupe şi de treburile generale care erau de făcut în ziua respectivă. Dar, există o soluţie şi aceasta îi venise în minte Emmei ca o străfulgerare, 198

în timp ce rămăsese cu mătura în mînă, la mijlocul podelei din sufragerie. Era o soluţie atît de simplă, încît o su rp rin ­ dea faptul că nimeni altcineva nu se gîndise la ea. Soluţia era întocmirea unui plan. Şi înţelese, dintr-o dată că, dacă munca ar fi planificată cum trebuie şi sistematic, într-un mod raţional, şi distribuită mai inteligent, ar fi mai uşor de făcut. Emma era absolut sigură că aşa stăteau lucrurile şi, cu cît se gîndea mai mult, cu atît se convingea mai tare că avea dreptate. Străduindu-se să dea un rost acestei rutine zilnice încîlcite, Emma începu să-şi cronom etreze fiecare activitate, iar apoi să mîzgălească pe o bucată de hîrtie, culeasă din coşul din bibliotecă, perioada de timp respectivă. Pe urmă, făcu o listă cu toate treburile zilnice, plus îndatoririle im por­ tante pentru întreaga săptămînă. Timp de cîteva nopţi după aceea, deşi era frîntă de oboseală, Emma se chinuise să stea trează, căci se m uncea cu această problem ă. îşi cercetase asiduu bucata de hîrtie, chibzuise asupra fiecărei activităţi casnice şi a timpului necesar acesteia, iar apoi se apucase să-şi întocmească propriul ei plan special de lucru. Mai întîi, îm părţi mai uniform munca mai grea, eşalonînd pe întreaga săptăm înă treburile complicate sau care luau mai mult timp, astfel încît să-i fie mai uşor să le facă, îm preună cu celelalte, ce ţineau de rutina zilnică. Repartiză, de asem enea, o anumită perioadă de timp fiecărei activităţi în parte, scurtînd fără milă du rata celor mai p uţin im portante, pentru a fi mai expeditivă. M ulţum ită, în cele din urmă, că limpezise cît de cît ceva din hara b a b u ra fără ieşire dinainte, îşi copiase planul pe o bucată de hîrtie mai puţin mîzgălită şi se grăbise em oţionată să i-1 arate bucătăresei, foarte încîntată de ea şi, d e asemenea, enorm de uşurată. Dacă noua rutină avea să fie urm ată întocmai, treaba putea fi îndeplinită într-un mod mai o rdonat şi mai practic, spre binele tuturor. Spre stupoarea Emmei, bucătăreasa nu numai că rămăsese înmărmurită, ci îşi ieşise şi din fire, mai rău ca altă dată, şi continuase să o prevină, în cei mai înfricoşători te r ­ meni, împotriva furiei neîndoielnice şi cumplite a lui Murgatroyd faţă de o asem enea neobrăzare de neconceput şi de neîngăduit, faţa ei durdulie şi roşie înnegurîndu-se de îngrijorare şi de panică. Doar atunci şi-a dat Em m a seama 199

de anvergura planului pe care şi-l propunea şi s-a cutremurat gîndindu-se la supărarea agresivă a lui Murgatroyd, Ia înjurăturile lui stridente şi la loviturile lui. Dar doamna Turner nu luase în considerare încăpăţînarea Emmei şi voinţa ei implacabilă. Aproape ime­ diat, aceste două trăsături biruiră temerile iniţiale ale fetei şi ea se hotărî ferm, în felul ei tenace şi îndărătnic, să nu se lase nici înfrîntă, nici abătută de la eforturile de a aduce puţină uşurare şi rînduială în munca ei. In timp ce asculta cu nerăbdare interminabila tiradă sforăitoare şi peste măsură de am eninţătoare a doamnei Turner, Emmei îi trecu prin gînd, chibzuind acum la rece, că nu îşi putea permite să se lase descurajată de bucătăreasă, despre care tocmai se con­ vinsese că era o proastă. H o tă rî chiar în acea clipă că sin­ gurul mod de a-şi atinge scopul era să-l încolţească pe Murgatroyd. - Mă duc sus să-i arăt planul ăsta al meu doamnei Wainright, anunţă. Em ma, cu voce tare şi hotărîtă, afişînd o mină neînduplecată. O să vedem noi ce are de spus despre toate astea. Deja de cînd a venit aici, ea a făcut toate meniurile şi pun pariu că în scurtă vreme o să înceapă să conducă toată casa asta. Şi era de altfel timpul ca cineva s-o facă! a încheiat ea sfidătoare şi, du p ă cum s-a dovedit mai tîrziu, de-a d re p ­ tul profetică. Fără să-i m ai-spună o vorbă bucătăresei, s-a întors şi a pornit în sus, pe scările de la bucătărie, înainte săşi piardă curajul, lăsînd-o pe bucătăreasă cu gura căscată în faţa unei asem enea cutezanţe. Pentru o fracţiune de secundă, doamna Turner, de obicei guralivă, amuţi, uluită de această n e a şte p ta tă dem onstraţie de împotrivire zgomotoasă din p a rte a Emmei. In cele din urmă, îşi r e c ă p ă tă glasul. - N-o să cîştigi nimic dacă te duci sus Ia doamna, fato, a strigat ea cu v e h e m e n ţi, în timp ce Emma continua să urce scările fără să se uite înapoi. Nu-ţi vezi lungul nasului, fata mea, şi n-ai să te alegi cu nimic decît că ai să fii dată afară! continuă ea, în tim p ce uşa se trînti zgomotos în spatele Emmei, care tăc e a neclintită. Emma nu-i spusese mai mult de două vorbe Oliviei Wainright în scurta săptăm înă de cînd aceasta venise la Fairley şi se simţea sfioasă şi stîngace cînd bătu la uşa bibliotecii. La 200

invitaţia Oliviei, Emma a intrat în cameră, răm înînd speriată în pragul uşii, ezitînd, cu pumnii strîns încleştaţi de o parte şi de alta a corpului, paralizată de o spaimă neaşteptată. Olivia Wainright stătea aşezată la biroul lui Adam, ocupîndu-se de socotelile gospodăriei, jalnic de neglijate, pe care el îi ceruse să le examineze şi de care se ocupase înainte Murgatroyd. îm brăcată cu o fustă elegantă din serj închis la culoare şi cu o bluză de dantelă albă, cu guler înalt şi mîneci triunghiulare, era prototipul eleganţei aristocratice. O broşă dintr-o camee mare şi încîntătoare îndulcea severitatea decolteului înalt, iar un şirag lung de perle rozalii lucea scînteietor pe corsajul din dantelă cu ochiuri mari, asortîndu-se cu perlele cerceilor din urechi. Părul negru îi era strîns în sus şi pieptănat în bucle complicate, dîndu-i feţei un aspect delicat, ca o floare frumoasă pe o tulpină lungă şi zveltă. Timorată şi trem urînd, Emma stătea ţintuită locului. Se uita fix la Olivia, fascinată de frum useţea ei, de farmecul şi de eleganţa ei rafinată, şi, în timp ce continua să privească încrem enită de veneraţie, deveni dureros de conştientă de propria ei rochie albastră, veche şi peticită, şi de şorţuleţul în dungi, pătat şi învechit. îşi plimbă repede mîinile în josul fustei m ototolite şi peste şorţul şifonat, încercînd să le în d repte cutele, dar efortul ei era zadarnic. Se uită în jos la cizmele ei vechi, cu feţele crăpate şi uzate şi apoi roşi de jenă, fiind cuprinsă de ruşine pentru prima oară în viaţă. O ruşine care îi strîngea inima, într-un fel pe care nu-1 mai cunoscuse înainte, şi care o umplea de cele mai puternice sentim ente de inferioritate şi de nimicnicie, sim ţăm inte pe care avea să nu le mai uite cît timp va trăi. Emma ştia că sărăcia nu este o crimă, chiar dacă lumea o considera astfel, dar cu toate acestea se simţea vinovată în timp ce şovăia, copleşită de ruşine, neliniştită şi amuţită, la marginea covorului luxos, p e deplin conştientă de figura pe care o făcea. D e ce ar fi trebuit doamna aceasta bogată şi elegantă să ia în serios ceea ce avea ea de spus? se întrebă ea. D ar Emma, cu toată inteligenţa şi înţelegerea ei precoce, nu avea cum şti că Olivia Wainright era o femeie excepţională, miloasă şi cu suflet mărinimos, care punea mare p re ţ pe d re p ta te , corectitudine şi compasiune, fiind 201

gata oricînd să-i ajute pe cei merituoşi să devină mai buni, dacă aceasta le era dorinţa. Şi tot la fel, Emma nu şi-a dat seama că Olivia nu o privea cu un ochi critic şi batjocoritor sau cu acea milă ce nu slujeşte decît binefăcătorului conde­ scendent, ci cu o curiozitate enormă şi cu un interes real. Întrucît fusese p reo c u p a tă de sănătatea şubredă a surorii ei şi de starea depresivă a lui Adam, nu avusese încă timp să cerceteze problem ele casnice de la conac. Şi, deşi o rem a r­ case pe micuţa servitoare zburînd. de colo-colo prin casă, acum avea prima ocazie de a o studia mai îndeaproape. Din clipa în care Em ma intrase în bibliotecă, Olivia a fost frapată de înfăţişarea ei plăcută şi delicată, care nu era nicidecum diminuată sau eclipsată de uniforma urîtă şi de boneta m urdară care o oripilau de-a dreptul pe Olivia, ai cărei ser­ vitori de acasă erau îm brăcaţi atractiv şi curat, deşi cu haine modeste şi adecvate activităţii. Întorcîndu-i Emmei privirea atentă şi fixă, ea observă că faţa şi părul fetei erau scrupulos de curate şi că p ă re a îngrijită şi curată, în ciuda hainelor îngrozitoare pe care le purta, iar p entru Olivia lucrul acesta era lăudabil. Intre timp, E m m a făcuse un pas şovăielnic înainte. Ciz­ mele îi scîrţiau îngrozitor în liniştea camerei, ceea ce o umilea şi mai mult, şi se opri, fîstîcită şi complexată, cu o ex­ presie de zăpăceală pe faţă. Olivia nu a d a t nici o atenţie scîrţîitului, chiar dacă întradevăr l-a auzit şi, zîmbind cu blîndeţe, spuse cu o voce binevoitoare: - Ce s-a întîm plat? Ai vreo problem ă pe care vrei s-o discuţi cu mine? în c ă din copilărie, Olivia Wainright fusese binecuvântată cu o extraordinară capacitate de a face pe oricine, şi în special pe servitori, să se simtă bine în prezenţa ei. Este lim pede că această calitate inerentă s-a transmis Emmei, care se ap ro p ie acum de birou cu mai multă încredere, rugîndu-se ca cizmele să nu-i scîrţîie din nou. Au scîrţîit. Emma tre s ă ri şi îşi drese glasul zgomotos, sperînd să contracareze sunetul. Răm ase în picioare în faţa Oliviei, înghiţi cu greu, îşi aminti să facă o reverenţă şi spuse cu un fel de ferm itate plină de tremur: - Da, am o problem ă, ca să zic aşa, doamnă. - Mai întîi, spune-m i cum te cheamă, fetiţo, zise Olivia, 202

zîmbindăar, - Emma, doamnă, spuse Emma, tulburată. - Ei bine, Emma, ce problem ă ai? Singurul mod prin care o vom rezolva este vorbind despre ea. Nu-i aşa? întrebă Olivia. Emma a încuviinţat, şi cu vocea ap ro a p e şoptită, i-a ex­ plicat care era rutina casnică, principalele dificultăţi ale acesteia, cît şi propriile ei probleme legate de felul în care p u tea să le facă faţă din cauza proastei organizări. Olivia a ascultat răbdătoare, cu un zîmbet cald a şternut pe faţa ei calmă şi frumoasă şi cu o expresie gînditoare în ochii albaştri şi luminoşi. Dar, pe măsură ce Emma îşi continua povestirea plină de necazuri, Olivia începuse să se înfurie pe tăcute, iar sîngele îi fierbea cînd se gîndea la n e d re p ta te a situaţiei şi la felul execrabil în care era gospodărită casa cumnatului ei, o familie cu o anumită poziţie socială şi cu avere enorm ă, unde nu era permis ca lucrurile să se în ră u tăţească într-un mod atît de scandalos, după cum părea clar că se întîmplase, şi asta aproape fără speranţă de îndreptare, după cum auzea acum. Cînd Emma termină de vorbit, Olivia o studie cu atenţie, surprinsă oarecum de vocea dulce şi m elodioasă a fetei şi de explicaţia ei concisă. A ceasta fusese absolut limpede, în ciuda vocabularului ei limitat şi a limbajului idiomatic care, din fericire, nu era atît de dialectal pe cît se aşteptase. Olivia şi-a dat seama din instinct că fata nu exagera şi nici nu înflorea lucrurile, înţelegînd că ascultase un m artor veridic al îm prejurărilor care predom inau la conac, şi era şocată. - Emma, adică vrei să-mi spui că în m om entul de faţă tu eşti singura servitoare angajată în casa asta? a întrebat Olivia. - Ah, nu, nu chiar, doamnă, a răspuns Em m a repede. Mai este o fată care o ajută uneori pe bucătăreasă. Şi Polly. Dar ea se simte încă rău, cum am zis mai înainte. Ea este, de fapt, jupîneasa. - Şi de cînd Polly s-a îmbolnăvit, tu ai făcut singură şi tre a b a lui Polly şi pe"a ta? Ai făcut curăţenie în toată casa şi ai avut grijă şi de doamna Airley? E adevărat, Emma? - Da, doamnă, spuse Emma, frecîndu-şi picioarele nervoasă. 203

- Am înţeles, ripostă Olivia calm, simţindu-se şi mai indignată. Olivia Wainright era obişnuită cu ordinea şi liniştea din propriile ei case, şi fiind un administrator capabil şi competent al casei ei de la Londra, al domeniului de la ţară şi al propriilor ei afaceri, nu era anormal că rămăsese uluită de absurditatea situaţiei de la Fairley. - De neiertat şi din cale afară de ridicol, m urm ură Olivia, ca pentru ea însăşi, îndreptîndu-se în scaun. Inţelegînd greşit aceste cuvinte şi descoperind nuanţa de supărare strecurată în tonul Oliviei Wainright, Emma se alarmă. - Nu încerc să scap de ceea ce am de făcut, doamnă, spuse Emma, fiindu-i teamă că ar putea fi concediată pentru îndrăzneala şi im pertinenţa ei, care în mod clar ar fi putut fi luate drept eschivare. Pe mine nu mă sperie munca grea, eu nu sînt aşa! Este doar faptul că Murgatroyd a gîndit... a gîndit totul prost* doamnă. - Aşa s-ar părea, din ceea ce-mi spui,'E m m a, răspunse Olivia, stăruindu-i în priviri aceeaşi expresie gînditoare. Emma o privi cu precauţie şi, încurajată de înfăţişarea în a p a re n ţă calmă a femeii, scoase în cele din urmă bucata m ototolită de hîrtie şi o netezi. - Am făcut aici planul ăsta, doamnă. Să vedeţi, oricum, cred că îmi va fi mai uşor să-mi fac treburile aşa. L-am aran­ jat cum e mai bine. Emma păşi mai aproape de birou şi îi înmînă Oliviei hîrtia. în acest timp, Olivia rem arcă mîinile fetei, cumplit de crăpate şi de inflamate, şi se înspăimîntă. Se uită cu atenţie la figura gravă care aştepta în faţa ei şi văzu petele întunecate de sub ochii enormi, observă cum îi atîrnau de oboseală umerii d u rero s de subţiri şi fu atît de neaşteptat de înduioşată, încît inima i se frînse de cea mai sinceră mîhnire. Olivia fu cuprinsă de un sentiment brusc de ruşine pentru Adam, chiar dacă era pe deplin sigură că el nu avea cunoştinţă de aceste fapte. Oftă şi se uită în jos la bucata de hîrtie mîzgălită. Olivia o cercetă cu atenţie şi fu iar uimită şi impresionată. Fata era indiscutabil peste inteligenţa medie şi nu încăpea nici o 'd isc u ţie că avea un mod de a gîndi eficace şi practic. Treburile uzuale ale gospodăriei fuseseră aranjate cu precizie, iar pentru Olivia fu limpede că nici ea nu ar fi putut să le aducă vreo 204

îmbunătăţire. , - Ei bine, Emma, înţeleg exact ce vrei. D upă cum se vede, te-ai gîndit mult la acest orar şi trebuie să te felicit. Trebuie, într-adevăr, - V reţi să spuneţi că sînteţi de părere că este mai.,, mai bine cum zic eu? întrebă Emma, uşurată şi destul de îmbărbătată. ' - Cred că vrei să spui „mai eficient“ , Em m a,. răspunse Olivia, ascunzîndu-şi un zîmbet. Cred că ar trebui să aplicăm imediat orarul tău, Emma. Eu îl aprob fără discuţie şi sînt convinsă că şi Murgatroyd îşi va da seama de rostul orarului, spuse ea, pronunţînd cu răceală numele majordomului. Observînd expresia de îngrijorare ce pîlpîia în ochii Emmei, mai adăugă într-un fel liniştitor: - Chiar eu am să vorbesc cu el despre asta. O să-i dau instrucţiuni, de asemenea, să mai angajeze o fată din sat să te ajute la treaba mai grea. în ciuda orarului tău atît de p r a c ­ tic, tot îţi va fi greu să faci faţă de una singură. - Da, doamnă. Vă mulţumesc, doamnă, spuse Emma, făcînd o mică reverenţă şi zîmbind pentru prima dată de atîtea zile. - Bine, atunci dă-i drumul, Emma. Şi te rog spune-i lui Murgatroyd că vreau să-l văd. Imediat, spuse Olivia. - Da, doamnă. Vă rog, doam nă, îmi daţi planul înapoi? Vreau să zic, orarul meu. Ca să ştiu ce am de făcut. Olivia îşi ascunse un alt zîmbet. - Desigur. Ia-1. Bine că mi-am adus aminte, Emma, asta-i singurja uniformă pe care o ai? întrebă Olivia. Emma se înroşi şi îşi muşcă buza, uitîndu-se înspăimîntată şi foarte jen a tă la rochia boţită şi la şorţuleţ. - Da, doamnă. Adică, pentru iarnă. Am una de bumbac pentru vară, îngăimă Emma, stingherită. - Trebuie să în d re p tă m de în d a tă situ a ţia . D acă îmi spui ce m ărim e p o rţi, o să mă ocup eu de asta, cînd mă duc la L e e d s, mai încolo, să p tă m în a asta, d e c la ră Olivia, şi a adăugat: O să-ţi cu m p ă r cîteva uniform e, de iarnă şi de vară, Em m a. U n a din fiecare, pu r şi simplu, nu este de ajuns. - Ooo! M ulţumesc, doamnă, m ulţumesc din tot sufletul! strigă Emma. Un gînd îi veni în minte şi spuse plină de 205

respect: Y^ rog să mă.iertaţi* doamnă^Wşiiiţţight, coni,ţă-, dsa r; aş putea ,să'mi le fac singur^,, dacă aş avea imaterial. Mămică; mfa învăţat iă cos, eum.uUise poate mai bine. - Dă? Mxcelent. Am să-i cer stăpînului cîteva bucăţi de stofă de Ia fabrică şi am să cumpăr bumbacul pentru unifor­ mele de vară de la Leeds. Du-te acum, Emma, şi apropo, să, ştii că sînt bucuroasă că ai,venit la mine cu.problemele tale. întotdeauna trebuie să faci aşa, atîta vreme cît am să stau la Fairley. - Da, doamnă. Vă mulţumesc, doamnă. Şi o să vin la dumneavoastră, dacă altceva mă mai necăjeşte, promise Emma. Făcu o mică reverenţă şi ieşi în grabă din bibliotecă, ţinîndu-şi strîns orarul în mînă, de parcă ar fi fost bijuteriile coroanei. Nu văzu expresia de compasiune amestecată cu adm iraţie de pe faţa Oliviei Wainright; nici nu şi-a dat seama că pusese în mişcare un lanţ de evenimente care aveau să schimbe viaţa tuturor în conacul Fairley. Nu a fost nici un tărăboi urît sau vreo ceartă la bucătărie legată de nemaiîntîlnita manifestare de independenţă a Emmei. Murgatroyd a ignorat-o cu abilitate, fiindcă se potrivea de minune propriului său scop. De fapt, el dădea prea puţină atenţie activităţilor Emmei, iar Emma ştia că acest lucru se datora faptului că el era prea preocupat de a-şi păstra propria poziţie în gospodărie pentru a-i mai păsa şi de ea. Acum, cînd intrase sub privirea vulturească a doamnei Wainright, Murgatroyd trebuia să-şi supravegheze mişcările şi nu încăpea îndoială că tot ceea ce aceasta îi spusese fusese eficace. Observîndu-1 cu coada ochiului, în timp ce acesta o zbughea de colo-colo, se apleca şi freca, şi îşi făcea de astă dată partea lui de treabă. în gospodărie, Em ma zîmbea adesea în sinea ei, iar în surîsul care îi lumina o clipă faţa tînără era atîta ironie cît ş io d ic ă r ir e de mulţumire de sine. Emma începuse şă priceapă că M urgatroyd îşi găsise egalul în perşoaua,,6liviei Wainright. în ciuda aerului binevoitor al acesteia,. Emma ştia că sub atitudinea ei amabilă se ascunde o.voinţă;puternică şi o fire exigentă, dar dreaptă. . Totuşi, pe măsură ce treceau săptămînile, orarul şi felul rigid în care Emma îl respecta începuseră să o amuze pe bucătăreasă, care dăduse de multă vrem e,uitării obiecţiile avute. Niciodată nu mai văzuse aşa ceva î d toţi anii ei de ser­ 206

viciu. Lucrul acesta o făcea să izbucnească în hphote d e rîs zgomotoase, dar pline de bunătate. Se bătea cu palmele peste coapsele care se legănau, clătina din cap şi spunea printre hohote explozive d e voie bună: - Da, fetit o-, eşti în tr -o u r e c h e .a s ta 'e .G in e -a mai pom enit un orar la sînge, altundeva decît Ia gară. Iar tu ai Juat-o în serios, a s t a ai făcut, Emma, iubito. Şi alergi prin casa asta ca şi cum diavolul te-ar fugări, şi te speteşti .muncind. Cu ce^ai să te alegi, cînd totul o să fie gata? Să-ţi spun ceva<şi să ţii minte vorbele mele, drăguţă. Cu cit faci mai mult în viaţă, cu atît mai puţin se ţine cont de tine. Da, da, ştiu eu asta bine. La aceste izbucniri aspre, dar joviale, Emma se uita cu ochii mari la bucătăreasă, dar nu spunea nimic. Nu avea timp să-i explice motivele ei. Pentru Emma, timpul însemna acum bani şi nu vroia să-şi irosească timpul preţios stînd la taclale. Şi, oricum, Em ma era convinsă că bucătăreasa nu ar înţelege. Cum ar putea aceasta să-şi dea seama că orarul era, într-un anumit sens, un fel de protecţie pentru ea? Ii dădea posibilitatea să muncească mai eficient şi mai ordonat. Putea să uşureze povara muncii, îm părţind-o pe mai multe zile, şi să-şi păstreze astfel puterile. Şi apoi, datorită acestui lucru, Emma putea să fure puţin timp pentru ea iar acest timp furat îi era de o im portanţă vitală. în cîteva după-amieze pe săptăm înă şi ap ro a p e în fiecare seară, se retrăgea în camera ei din m ansardă şi lucra la rochiile şi la celelalte haine pe care le transform a şi le recondiţiona pentru doamna Wainright şi doam na Fairley. Pentru munca aceasta era plătită separat, la insistenţele doamnei Wainright, şi cutiuţa ei de tutun, în care ţinea şilingii şi mărunţişul, se umplea încetul cu încetul. Nimic nu va p utea s-o împiedice să strîngă aceşti bani, averea ei secretă, chiar dacă trebuia uneori să dea peste cap cîteva din treburile casnice, pentru a-şi face timp de cusut. Cu o h o tărîre neabătută, cosea sîrguincios în plină noapte, la lumina a trei luminări, şi o înţepau ochii, i se in­ flamau vîrfurile degetelor şi o dureau umerii, stînd aplecată peste toaletele lucrate cu migală, bluzele, fustele, rochiile şi lenjeria fină şi făcînd cu acul cusături alese. Căci banii pe care îi cîştiga din cusut erau adunaţi, deosebit de metodic şi cu sfinţenie, p e n tru a finanţa Planul Emmei, care în mintea ei era scris în to td eau n a cu P mare. 207

Bucătăreasa ştia că Emma cosea, dar nu avea habar şi de orele tîrzii, iar dacă ar fi aflat, s-ar fi necăjit, pentru că ţinea la fată şi îi vroia binele. Astfel că Emma nu a pus-o la curent nici cu acest lucru, preferind să păstreze tăcerea. Deşi doamna Turner era o femeie înzestrată cu o anumită perspicacitate nativă, nu era dotată totuşi cu prea multă inteligenţă ori percepere şi nu înţelegea cîtuşi de puţin firea Emmei. Nu avea nici clarviziunea necesară de a-şi da seama că fata îşi manifestă prim a licărire tinerească a unei uimitoare capacităţi de organizare, care avea să se dovedească formidabilă; sau că punctualitatea, hărnicia şi implacabila ei eficacitate e ra u primele semne exterioare ale unei imense auto-discipline cît şi ale ambiţiei, care avea să ia proporţii colosale, dovedindu-se a fi însăşi temelia suc­ cesului ei de mai tîrziu. In acest moment de viaţă, cu siguranţă că nici Emma nu înţelegea lucrul acesta, iar viitorul ei se părea ceva îndepărtat în timp ce îşi amintea de întîmplările ultimelor cîteva luni, ocupîndu-se de foc. Oftă uşor. Au fost zile proaste, atunci, dar acum au trecut. Faţa i se lumină vizibil. Lucrurile s-au îm bunătăţit. O rarul funcţiona de minune, iar viaţa ei era cu mult mai uşoară. Doamna Wainright se ţinuse de cuvînt şi angajase o altă fată, Annie Stead, din sat, pe care Emma o pregătea cu răbdare, şi uneori în gura mare, pentru a deveni o servitoare care să-i fie de ajutor. Treburile zilnice din gospodărie m ergeau strună, ca un ceasornic, atît de bine încît totul părea o minune pentru care Emma se ruga să nu se sfîrşească. D ar în afară de asta şi de o mare im portanţă era faptul că doamna Wainright îi mărise Emmei salariul cu doi şilingi pe săptămînă, ceea ce însemna o completare binevenită la venitul familiei. Emma ridică un buştean mare, cu cleştele, şi îi dădu drumul pe focul care ardea acum iute, dogorind atît de tare, încît Emma se îmbujorase la faţă de căldură. Se ridică, îşi netezi şorţuleţul, îşi aranjă boneta cochetă, îşi îndreptă manşetele, fiindcă se m îndrea nemaipomenit de mult cu înfăţişarea ei, de cînd -Blackie îi spusese că arăta „ a trăgătoare“ şi că era cea mai frumuşică fetişcană din tot ţinutul Yorkshire. A runcă o privire de jur împrejurul salonaşului şi se încruntă. Furtuna încetase la fel de brusc 208

cum începuse, dar cerul mai era încă înnorat şi umplea camera de umbre lugubre. M ereu e atît de întunecos aici, îşi spuse ea; şi aprinse lămpile de pe mesele negre lăcuite, în stil chinezesc, care flancau şemineul. Camera fu imediat inundată de o lumină mai puternică, caldă şi strălucitoare, care contracara atm osfera mohorîtă şi răceala produse de prep o n d e re n ţa ornam entelor albastre. Em ma păşi înapoi şi âe uită la cămin, cu capul aplecat într-o parte şi cu ochii gînditori, evaluînd obiectele aliniate de-a lungul poliţei de marm ură. O pereche de sfeşnice de a r ­ gint, o splendoare de piese din perioada georgiană, în care erau puse luminări albe, un ceas de porţelan; cu lucrătură fină, ţinut în labe de doi lei aşezaţi de o parte şi de alta şi ridicaţi pe picioarele din spate, şi care răsuna armonios, ca un clopoţel de argint, la fiecare jum ătate de oră, şi nişte statuete de D resda, înfăţişînd o doamnă şi un gentleman, îmbrăcaţi după m oda veche. De una sigură, Em ma rearanjase toate aceste obiecte mai armonios, aşa cum făcuse cu multe alte piese în celelalte părţi ale încăperii. Cîteodată, era grozav de ten ta tă să ascundă jum ătate din vechituri în diferite dulapuri şi sertare, de vreme ce le considera de prisos, dar nu îndrăznea să meargă atît de departe. Din cînd în cînd, se mira de unde îi venise curajul de a regrupa cea mai m are parte d intre ele, fără să i se mai dea perm isiunea, nu fiindcă doamna Fairley părea să fi observat ceva, sau oricine altcineva, în această privinţă. încă mai contem pla căminul, felicitîndu-se p entru efectul atractiv pe care îl crease, cînd un foşnet uşor îi atrase atenţia. Întorcîndu-se rapid, o văzu pe A dele Fairley stînd în pragul uşii de la d o r­ mitorul alăturat. - Oh, doam na Fairley! Bună dimineaţa, coniţă, spuse Emma, făcînd o reverenţă. Deşi stăpînul îi spusese cu mai multe săptăm îni în urmă să nu facă reverenţe în faţa lui, fiindcă lucrul acesta îl deranja, Emma se simţea obligată să le facă în p rez e n ţa stăpînei şi a doamnei Wainright. - Adele înclină capul şi zîmbi fără putere, iar apoi păru că se leagănă şi se clatină, de parcă ar fi fost bolnavă, şi se prinse cu mîinile de tocul uşii, sprijinindu-se şi închizînd ochii. Em m a se năpusti prin cameră lîngă ea. 209

- Doamnă Fairley, vă simţiţi bine? Vă este rău? se interesă Emraa cu solicitudine, luînd-o de braţ. A dele deschise ochii. - Am simţit o sfîrşeală,-pentru o secundă. D ar nuri nimic. N-am dormit p re a bine. -■ Em ma o privi cu atenţie, îngustîndu^şi puţin ochii. Doam na Fairley era mai palidă decît oricînd, iar păruj ei, de pbicei atît de frumos aranjat; era nepieptănat şi despletit, ceea ce era un lucru neobişnuit. Emma observă că Adele avea ochii roşii şi umflaţi. - Veniţi lingă foc şi încălziţi-vă, doamnă, şi beţi un pic de ceai fierbinte, spuse Emma, înţelegătoare, şi o conduse cu ferm itate prin cameră. Clătinîndu-se şi sprijinindu-se cu toată greutatea pe Emma, Adele se lăsă tîrîtă prin cameră, într-un nor de parfum de iasomie ce fu pentru o clipă copleşitor, halatul argintiu atîrnîndu-i moale, la spate. Emma o instală în fotoliu, o privi cu nelinişte şi spuse cu vervă: - V-am făcut ouă jumări, în dim ineaţa asta, doamnă Fair­ ley. Ştiu că vă plac, şi-am observat că n-aţi prea mîncat aseară. în timp ce vorbea, luă capacul de pe farfuria de a r­ gint şi o împinse în faţă, atrăgîndu-i stăpînei atenţia asupra ei. A dele Fairley îşi luă privirea fixă şi pierdută de la foc.şi se uită fără interes la ouă, cu o expresie absentă pe faţa palidă ca de moarte. - Mulţumesc, Polly, spuse ea, iar vocea îi era apatică şi lipsită de orice em oţie. îşi ridică încet capul şi făcu ochii mari la Emma cu o expresie de nedum erire pe faţă. Clipi din ochi zăpăcită şi clătină din cap. - Vai, tu erai, Em m a. Am uitat, bineînţeles, că Polly e bolnavă. Se simte cumva mai bine? Cînd se întoarce la lucru? Em m a rămase atît de descum pănită de aceste vorbe, încît fără să vrea făcu un pas înapoi şi se holbă la Adele, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, cu mîna încrem enită în aer, ţinînd capacul de argint. Încercînd să-şi ascundă tulburarea, trînti capacul la loc pe farfurie, cu un zăngănit zgomotos şi îşi drese nervos glasul. Şi apoi spuse cu un trem ur în voce: - Dar, doamnă Fairley, nu vă aduceţi aminte? Se opri, sim ţind un nod în gît, şi continuă, trem urînd: 210

. - Polly.. a... Pollv a... Şe opri di^i iipu şi appllăsgişărjcscape cu repeziciune: Polly a murit, doam nă Fairley, ŞTa p r ă p ă d i t : săptămîna trecută- şi au îngropat-o joi... Vocs&ei;;. a tît de joasă acum, încît e ra a proape o şoaptă, se pierdu,;în timp ce Emma se uita ţintă la Adele, cu o nelinişte tot mai mare. Adele Fairley îşi- trecu mina- peste frunte, cu un aer obosit, şi îşi acoperi ochii, iar apoi, după o clipă, se strădui să se uite drept la Emma: - Da, Emma, îmi amintesc. lartă-m ă. Ştii, durerile astea de cap. Sînt de-a dreptul înfiorătoare şi mă istovesc din cale afară. Mă tem că uneori mi se întîmplă să cam uit. Oh, Doamne! Da, biata Polly. E ra atît de tînără. Chipul Adelei, doar pentru scurt timp lucid, deveni opac, iar ea se întoarse în transă spre foc. Emma, care se obişnuise cu neatenţia cronică a Adelei, fu totuşi îngrozită de acest gol de memorie, care i se părea şocant şi de neiertat. Cum a ptitut doamna Fairley să uite de m oartea cuiva, atît de re p e d e şi, după cît se părea, cu atîta uşurinţă? se întrebă Emma, înspăimîntâtă. Mai ales fiind vorba de Polly, care trudise ca o roabă pentru ea, timp de cinci ani, şi care îi fusese devotată. Pînă în acea clipă, Emma reuşise în cele mai multe cazuri, să găsească scuze indiferenţei nechibzuite a Adelei faţă de vieţile necăjite ale celorlalţi, punînd aceasta pe seama traiului ei răsfăţat şi a concepţiei sale nerealiste şi chiar copilăreşti despre lume. Dar îi venea greu să treacă cu vederea acest incident. Emma nu încercă să-şi ascundă expresia dispreţuitoare ce i se strecură pe faţă,, iar buzele i se strînseră, formînd o linie aspră şi neînduplecată. Păi atunci, nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi, gîndi ea dezaprobator^ Bogaţii sînt toţi la fel, Emma se uită la Adele care privea încrem enită şi cu atîta nepăsare Ia foc şi se simţi indignată şi totodată dezgustată, vepindu-i în minte gîndul că A dele nu era doar superficială şi egoistă, ci şi fără inimă. D u p ă p ă re re a Emmei, nici măcar blîndeţea A d e le i nu mai p ă re a o tră să tu ră salvatoare. Dar după cîteva clipe, Emma îşi înfrînse mînia, stăpînind-o cu o hotărîre de fier pînă ce o - aduse în cele din urmă la o supunere parţială, fiindcă ştia că-şi făcea nervi degeaba. Emma mai înţelese şi că era ridicol să-ţi pierzi prea mult timp gîndindu-te la firea oam enilor avuţi. La ce i-ar putea 211

duce pînă la urmă lucrul acesta pe cei de teapa ei? Ce-ar realiza? Nimic! Şi nici nu-şi putea permite să-şi piardă tim ­ pul preţios, încercînd să-i înţeleagă pe cei bogaţi, ale căror obiceiuri i se păreau atît de misterioase,.Timpul şi energia îi trebuiau pentru a le uşura situaţia mămicăi şi tăticului ei, şi lui Frankie, care abia scăpase de tuşea convulsivă. Emma începu să-şi facă de lucru în jurul mesei de ceai în stil Regina Ana, ascunzîndu-ş'i sentimentele sub o aparenţă de eficacitate şi, recăpătîndu-şi obişnuita ştăpînire de sine, chipul îi rămase atît de impenetrabil de parcă ar fi fost de piatră. Dar, în timp’ ce turna ceaiul, ungea cu unt pîinea prăjită şi servea ouăle, Emmei îi stăruia în mînte chipul lui Polly, sfîşietor de ofilit, cu ochii negri, arzînd de febră în o r­ bitele adîncite, şi inima i se strînse de o tristeţe cumplită, iar mila pe care o simţise faţă de Adele, cu puţin timp înainte, dispăru. - Mîncaţi asta pînă nu se răceşte, doamnă Fairley, spuse Emma cu asprime. Adele privi în sus spre Emma, cu ochii ei argintii, şi zîmbi pierdută, cu surîsul acela duios care îi lumina faţa, ca şi cum conversaţia despre Polly nici nu avusese loc. Pe faţă i se aşternuse calmul, iar ochii îi erau senini şi pătrunzători. - Mulţumesc, Emma. Mi-e puţin foame. Şi trebuie să recunosc că ai multă g-rijă de mine. Sorbi din ceai şi continuă să sporovăiască: Cum se mai simte mama ta, Emma? Continuă să se însănătoşească? Transform area Adelei fusese atît de bruscă şi de incredibilă, încît Emma căscă ochii de mirare, privind-o. Iar apoi, spuse grăbită: - Da, coniţă, mulţumesc. Nu se mai simte nici pe jum ătate atît de rău ca înainte, cu atît mai mult cu cît vremea s-a mai îm buntăţit iar pentru tăticu’ este mai uşor acum, de cînd lucrează aici, la fabrica dumneavoastră. Adele înclină capul. - Ouăle sînt bune, Emma, spuse ea, luînd o înghiţitură cu furculiţa. Em ma pricepu că scurtul interval de conversaţie prietenoasă se sfîrşise şi băgă mîna în buzunar să caute meniul pentru prînz, pe care i-1 dăduse bucătăreasa. Deşi Adele renunţase de multă vreme să mai conducă treburile 212

gospodăriei, lăsîndu-le în seama lui M urgatroyd, iar mai nou în sarcina surorii ei, bucătăreasa continua cu perseverenţă să-i trimită zilnic meniurile sus să le aprobe. Doam na Turner fusese în slujba Adelei d e c în d aceasta venise la FairIey, ca mireasă a lui Adam, şi continua să rămînă respectuoasă faţă de Adele, neadm îţînd nici un amestec în acest ritual al meniurilor, netemîndti-se să afirme că după mintea ei, tot doamna Fairley era stăpîna conacului Fairley, şi nimeni altcineva. Şi astfel, o tra ta ca atare, cu cea mai profundă consideraţie şi cel mai adînc respect. Nu-i trecuse nicicînd prin minte credincioasei doamne Turner că Adele acorda prea puţină atenţie meniurilor, şi nu părea să o deranjeze nici faptul că nu prim ea niciodată vreun comen^ tariu la acestea, favorabil sau altcumva. Emma scoase meniul din buzunar şi i-1 întinse Adelei. - Bucătăreasa zice că vă roagă şă vă uitaţi peste meniul ăsta pentru prînz, doamnă Fairley, zise ea. Adele se strîmbă puţin şi rîse uşor. - Nu-mi pot bate capul cu aşa ceva în dim ineaţa aceasta, Emma. Ştii prea bine că am toată încrederea în capacitatea doamnei Hardcastle de a întocmi meniuri potrivite, ceea ce izbuteşte întotdeauna. Sînt sigură că ziua de azi nu este o excepţie. Emma se foi neliniştită de pe un picior pe altul, cu hîrtia tremurîndu-i în mînă. îi aruncă Adelei o privire curioasă. Ce se întîmplă cu doamna Fairley? se întrebă ea,-bătîndu-i inima exagerat de tare. în dim ineaţa aceasta se simte mai rău decît oricînd. Emma îşi muşcă buza, venindu-i în minte un gînd cumplit de tulburător. Dacă doamna Fairley are ceva lă cap? Nu-i trecuse prin minte înainte că oamnii bogaţi s-ar putea scrînti. întotdeauna îşi închipui că această afecţiune cumplită era prerogativa celor săraci, dar probabil că se înşela. Iar doamna Fairley se purta atît de ciudat, că era de ajuns ca oricine să se îndoiască. Mai întîi, uitase că Polly a murit, iar acum vorbea despre doamna H ardcastle ca şi cum nu ar fi ştiut că fusese schimbată din funcţia de menajeră, cu cîteva săptămîni în urmă. Emma şovăia, neştiind cum să-i răspundă. S-ar fi putut ca doamna Fairley să se simtă ofensată dacă Emma ar fi con­ tinuat să facă aluzie la lipsa ei de memorie. Aşa că spuse 213

încetişor, alegîndu-şi cu grijă cuvintele: - Nu v-am spus mai înainte, doam nă Fairley, că doamna Hardcastle a plecat? Trebuie că mi-a scăpat din vedere. S-a întîmplat cînd vă sim ţeaţi rău în pat. Doam na Wainright â dat-o afară. A spus că doamna H ardcastle avea prostul obicei de a-şi lua liber cînd nu era zi de odihnă. Adele privea ţintă în jos la tava cu micul dejun. Bineînţeles! Olivia o trimisese pe H ardcastle la plimbare într-o criză de nemulţum ire. Olivia stătuse aici, exact în camera asta şi îi spusese că o concediase pe H ardcastle. O scosese din fire îndrăzneala surorii ei, dar nu fusese în stare să-i contramandeze ordinele. Era prea bolnavă, iar Aaam oricum o susţine cu totul pe Olivia, şi ar fi fost inutil să li se opună. Acum trebuie să se supravegheze. Să fie mai atentă la lucrurile pe care le spune, chiar şi Emmei, altfel s-ar putea ca fata să intre la bănuieli în ceea ce o priveşte, aşa cum s-a întîmplat cu Olivia şi Adam. Da, trebuie să fie mai atentă. Ridicîndu-şi capul, zîmbi prietenoasă, chipul ei fiind însăşi întruchiparea nevinovăţiei. Adele avea o şiretenie abilă şi neobişnuită. Avea strania capacitate de a disimula şi de a-şi ascunde slăbiciunile bizare atunci cînd vroia, strecurîndu-se cu uşurinţă în spatele unei faţade ce simula raţiunea, iar com portarea ei putea părea uneori foarte normală, aşa cum se întîmpla şi acum. - Poate că mi-ai spus, Emma. Ştiu că doamna Wainright mi-a vorbit despre asta. D ar pe atunci eram foarte bolnavă şi atît de îngrijorată de conaşul Edwin, şi după cum se vede mi mi-a rămas în minte. Ei bine, să nu ne mai facem griji despre asta acum. Ia dă-mi să văd meniul. întinse mîna şi luă hîrtia. Aruncă în fugă o privire peste ea, ca de obicei, şi i-o dădu Emmei înapoi. - Excelent! Un ospăţ regesc, aş putea spune, declară Adele zîmbind. Şi, de astă dată, adăugă: Transmite-i bucătăresei complimentele mele şi spune-i că s-a întrecut pe sine, Emma. - Da, doamnă, spuse Emma, punînd la loc meniul în buzunar şi, plină de tact, nu-şi mai bătu capul să sublinieze că nu bucătăreasa întocmise lista de bucate, ci Olivia Wain­ right. Poftiţi ziarul, doamnă Fairley, continuă Emma, dîndu-i-1 214

stăpînei. Acum, mă duc să fac ordine în dorm itor, încheie ea, făcînd o mică reverenţă. - Mulţumesc, Emma. Şi cînd termini, poţi să-mi pregăteşti baia, să mă pot spăla şi îmbrăca du p ă micul dejun. - Da, doamnă, zise Emma, şi pătrunse grăbită în do r­ mitor. Emma îşi înăbuşi un strigăt de uimire cînd intră în cameră şi văzu toate hainele pe care Adele le scosese din dulap împrăştiate alandala pe jos, în m orm ane dezordonate, îşi încleştă mîna peste gură, înspăimîntată, şi rămase ţintuită locului, holbîndu-se la rochiile, mantiile şi costumele de gală şi la celelalte haine elegante aruncate talmeş-b'almeş. Ce-o fi apucat-o? bolborosi ea în şoaptă, căscînd gura neîn­ crezătoare la haine, iar apoi mai adăugă în gînd: Se prea poate să nu aibă nimic, dar se poartă de p arcă ar fi scrîntită de-a binelea, zău aşa! în timp ce păşea cu grijă în jurul hainelor, din cauza unui sentiment de furie am estecată cu o puternică frustrare, simţi un ghem în stomac. îşi dădu seama furioasă că îi va lua ceva timp să pună hainele în ordine şi să le aşeze înapoi în dulap, Ia fel de îngrijit ca înainte. O rarul ei va fi acum cu adevărat distrus! Metodic, începu să le ridice de pe jos, punînd fiecare haină pe un um eraş şi aşezînd-o în dulap, lucrînd cu spor şi cu repeziciunea ei obişnuită, străduindu-se din răsputeri să economisească cît mai mult posibil din timpul ei preţios. în acest timp, Adele continuă să ciugulească delicat din micul dejun şi, după cîteva îmbucături, împinse farfuria mai încolo, scîrbită de mîncare. Scutură din cap cu putere, într-o parte şi în alta, ca şi cum ar fi vrut să-l curăţe de păienjenişuri. Şi pe cînd făcea asta, îşi spuse că trebuie să încerce să fie mai prudentă şi să înceteze să tot viseze veşnic cu ochii deschişi; altfel nu se va mai rep u n e niciodată în drepturile ei de stăpînă a casei. O să sune mai tîrziu să-l cheme pe Murgatroyd, care cel puţin îi recunoştea autoritatea, şi o să-i ceară să-i aducă whisky-ul. Se auzi o bătaie puternică în uşă şi.aceasta se deschise brusc, oarecum cu brutalitate. Absorbită în m editaţiile ei despre majordom, Adele aproape că se aşte p ta să-l vadă pe M urgatroyd stînd acolo şi, deschizînd ochii, se aşeză frumos, se întoarse spre uşă şi zîmbi duios, gata să-l salute. A fost 215

aşadar uimită să dea de privirea rece şi gînditoare a soţului ei. Surîsul îi îngheţă, iar ea înţepeni pe scaun. Adam venea arareori la ea în cameră. Acesta observă reacţia ei speriată şi, deşi lucrul acesta îl îngrozea, înţelept, îl trecu totuşi cu vederea. - Bună dimineaţa, Adele. Sper că ai dormit bine, spuse el. Adele îl privi cu atenţie, plină de duşmănie şi de un resentim ent virulent. în actuala ei stare de spirit tulburată, o dominau sentimentele de teamă şi de îndoială şi privea tot ceea ce el spunea sau făcea cu o neîncredere nejustificată. Prin urmare, deveni rezervată faţă de el. în cele din urmă, Adele vorbi. - Nu, n-am dormit prea bine, spuse ea cu răceală. - îmi pare rău de ce aud, draga mea. Poate ai să te poţi odihni după-amiază, îi sugeră el cu blîndeţe. - Poate, rosti Adele, privindu-1 stupefiată şi cu o anumită panică, întrebîndu-se care fusese motivul care îi grăbise această vizită neaşteptată. Adam stătea în continuare în cadrul uşii, rezemîndu-se de ea cu obişnuita lui eleganţă înnăscută. Nu trecuse pragul acestei încăperi de zece ani buni şi nu avea nici o intenţie să o mai facă vreodată. Cam era l-a înspăimîntat întotdeauna şi l-a deranjat, cu harababura din ea, cu albastrul glacial, rafinam entul şi feminitatea ei covîrşitoare. Acum îl scîrbea. De cîteva timp, Adam suporta greu conversaţiile cu Adele. în to td ea u n a pornea cu cele mai bune intenţii, d a r ea reuşea invariabil să-l împingă pe calea greşită, iar el se trezea supărîndu-se pe ea, şi tot mai irascibil. A şadar, era neră b d ă to r să încheie ceea ce venise să-i spună, cît mai paşnic şi mai iute posibil, şi de aceea zise repede: - Adele, vreau să vorbesc cu tine despre Edwin. Se uită la ea cu precauţie, fiindcă era pe deplin conştient că se lansa într-o problem ă delicată. S tătea ţea p ă n ă şi d reaptă pe scaun, cu braţele adunate. - Ce-i cu el? ţipă ea, căscînd ochii de teamă. Edwin era preferatul ei şi îl adora. - Văzînd că o cuprindea paniga, îi spuse cu blîndeţe: - A r fi timpul să se ducă înapoi la internat, nu crezi? Deşi trim estrul a ajuns aproape la jum ătate, cred că trebuie să se întoarcă imediat. Aş vrea ca în urm ătoarele săptămîni să se 216

pună la punct cu învăţătura. Ştii că are multă m aterie de recuperat. In fond, stă acasă de la Crăciun. Mult prea mult, după părerea mea. - Este de-a dreptul ridicol să-l trimiţi înapoi acum, nu are nici un rost! Poate să se întoarcă după Paşti! strigă Adele, tot mai tulburată. Se opri şi respiră adînc de cîteva ori ca să se liniştească. In orice caz, sănătatea lui e încă şubredă. Adam, adăugă ea, adoptînd un ton mai dulce şi oferindu-i privilegiul celui mai dulce zîmbet, care nu mai avea însă nici un efect asupra lui. - Prostii! îi întoarse el vorba cu fermitate. Se simte foarte bine. Este un băiat robust şi s-a înzdrăvenit după pneumonie. II răsfeţi pe Edwin, Adele. Nu e bine pentru el. Şi oricît de bine intenţionate ar fi motivele tale, îl sufoci. Ar trebui să stea cu băieţi de vîrsta lui, într-o am bianţă mai disciplinată şi măi severă. Te porţi cu el de parcă ar fi copil mic. - Nu-i adevărat! exclamă Adele defensiv, ridicînd glasul strident, iar resentimentul ascuns pe care îl avea împotriva soţului ei se transformă pe dată în ură. - Adele, nu am nici o intenţie să mă cert cu tine în legătură cu acest lucru, spuse Adam glacial. Am luat o hotărîre şi nimic nu mă va convinge să mi-o schimb, cu atît mai puţin dorinţa ta anormală de a te agăţa de băiat. Am vorbit şi cu Edwin şi vrea să se întoarcă la şcoală cît mai curînd posibil. Adam se uită critic la Adele. - El măcar înţelege ce rost are asta. Şi trebuie să recunosc, a fost foarte sîrguincios în aceste condiţii, încercînd să-şi continue studiile de unul singur. D ar p entru mine nu-i suficient, Adele. Adam îşi drese glasul, îmblînzindu-şi tonul. Trebuie să te gîndeşti la Edwin, draga mea. Ii e dor de şcoală şi de prietenii lui, ceea ce nu e decît firesc. Şi astfel - Adam şovăi iar apoi continuă, mai liniştit şi astfel, am venit să-ţi comunic că intenţionez să-l conduc eu însumi la Worksop. Mîine. Adele îşi înăbuşi un ţipăt. Atît de repede, se gîndi ea şi ochii i se umplură de lacrimi. îşi întoarse capul să n-o vadă Adam. îi trem ura mîna cînd îşi şterse lacrimile pe furiş. Adam făcea asta ca să se pună de-a curmezişul dorinţelor ei. 217

Nici vorbă că de dracul lui Edwin. Era gelos că Edwin prefera să stea acasă cu ea. Ii veni deodată să sară în sus şi să se repeadă cu mîinile lă el, să-l lovească, să-i spună că, fără pic de milă, o lipsea de singura persoană care o iubea şi pe care ea o îndrăgea. Dar se uită din nou la Adam şi văzu imediat intransigenţa pecetluită pe chipul lui de o frumuseţe severă şi înţelese atunci, cu o senzaţie de sfîrşeală, că nu putea realiza nimic dacă i se împotrivea. Era de neînduplecat. - Prea bine, Adam, fie cum spui tu, zise Adele, cu vocea încă trem urată şi încărcată de lacrimi. Şi, adunîndu-şi puţin puterile, continuă: Dar ţin să ştii că nu sînt de acord cu această... această... hotărîre ridicolă, pe care ai luat-o, decît fiindcă spui că şi Edwin şi-a exprimat dorinţa de a se reîntoarce la şcoală. Deşi nu sînt atît de sigură că el poate să judece cum se cuvine dacă este apt să se întoarcă atît de repede. In ceea ce mă priveşte, cred că este absurd, cînd se apropie jum ătatea trimestrului. Nici n-o să ajungă bine acolo că se va face vremea să vină acasă. Plimbarea aceasta încoace şi încolo este epuizantă, în special pentru un băieţel care a fost atît de bolnav. Cred că eşti foarte aspru cu Edwin. Efectiv asta cred, Adam. Adam nu putu rezista impulsului de a riposta caustic: - Edwin nu mai este un băieţel. Afară de asta, nu vreau să ajungă un fătălău, Adele, şi aşa se va întîmpla dacă va rămîne agăţat de fusta mamei. Ai avut întotdeauna tendinţa de a-1 răsfăţa şi alinta, şi e un-miracol că a evoluat atît de frumos. Pînă acum. Adele simţi că se sufocă, iar chipul palid i se congestiona puternic. - Eşti deosebit de nedrept, Adam. Edwin nu s-a ţinut niciodată de fusta mea, cum te-ai exprimat atît de grosolan. Cum ar fi putut s-o facă? L-ai trimis la şcoală cînd avea doar... Avea vocea atît de em oţionată că nu mai putea con­ tinua, dar după o clipă reluă înlăcrimată: Doar doisprezece ani. Iar dacă l-am răsfăţat puţin, a fost pur şi simplu fiindcă e-sensibil, iar G erald l-a luat întotdeauna peste picior. Adam o privi încremenit, luat prin surprindere, iar apoi zîmbi sardonic: - Ei poftim, draga mea, ai mai mult spirit de observaţie 218

decît mi-aş fi putut închipui. îmi pare bine să aflu că îţi dai seama că Gerald îl necăjeşte continuu şi că se poartă cît se poate de urîcios cu bietul Edwin. Iată un alt motiv pentru care vreau să plece din casa asta - să-l îndepărtez de sarcas­ mul fratelui său. Va fi mult mai fericit la şcoală, pînă o să se facă destul de mare să-i poată ţine piept luî Gerald. Deşi, în ceea ce mă priveşte, sper că se va ridica peste nivelul aces­ tuia. Fiul nostru cel mare nu-i o odraslă prea minunată, încheie el mai încet, dar cu un dispreţ suveran. Remarca aceasta trecu pe lîngă Adele. O expresie de oboseală i se aşternu pe faţă. Oftă adînc şi îşi trecu mîna peste frunte. I se învîrtea capul de la o senzaţie tot mai puternică de g re a ţă şi dorea din tot sufletul ca Adam să plece şi s-o lase în pace. Efortul acesta de a-şi păstra cumpătul şi de a p ă re a coerentă îi măcina şi bruma devitalitate ce-i mai răm ăsese. Se simţea vlăguită. - Atunci, totul e-n ordine, Adam, spuse Adele liniştită, împotrivindu-se nevoii imperioase de a se retrage în lumea ei interioară, unde nimic nu o mai putea atinge. Mă doare capul îngrozitor, se văită ea, şi sînt sigură că mai ai şi alte chestiuni urgente de care trebuie să te ocupi. - Da, într-adevăr. O scrută gînditor şi îl cuprinse o tristeţe ciudată. Cu simpatie în glas, spuse: Sper să te simţi mai bine, dragă. îm i pare rău că această discuţie ţi-a făcut rău, dar-ştii prea bine că nu mă gîndesc decît la Edwin. Considerînd conversaţia încheiată, Adam înclină capul politicos şi se întoarse să plece. Ceva îl făcu să se oprească şi să privească înapoi spre ea, încruntîndu-se şi dîndu-şi seama dintr-o dată de expresia întunecată din ochii ei şi de luciul sticlos care îi a c o p e re a chipul. - Presupun că te vei simţi destul de bine încît să ne onorezi cu p re z e n ţa ta în seara asta la dineu, nu-i aşa? Ştii că aşteptăm musafiri, spuse Adam. Se îndreptă în scaun, speriată. - Diseară! - Da, diseară. Să nu-mi spui că ai uitat de dineul pe care Olivia l-a pregătit p e n tru Bruce McGill, fermierul australian crescător de oi. Ţ i-a vorbit despre asta la începutul săptămînii, spuse A dam tăios, stăpînindu-şi nervii. - Dar era vorba d e sîmbătă, Adam. Olivia mi-a spus de 219

sîmbătă. Ştiu perfect. N-aş putea să fac o asemenea greşeală, strigă ea arţăgoasă. Ei, ba bine că nu, se gîndi Adăm, şi o privi fix, cu răceală. - Azi este sîmbătă, Adele. Tulburată, Adele îşi duse iritată mîna la frunte. - Bineînţeles. Ce proastă sînt, murmură ea în grabă. Da, sînt convinsă că o să mă simt destul de bine să pot coborî la masă. - Bine. Adam schiţă un zîmbet. Te rog să mă scuzi, Adele. Trebuie să mă întîlnesc cu Wilson la fabrică, iar după aceea mă duc la Leeds. Aştept cu nerăbdare să te văd diseară, draga mea. - Da, Adam, spuse Adele, şi se rezemă din nou de speteaza scaunului, simţindu-se sleită şi teribil de speriată la gîndul de a da ochii cu alţi oameni, mai ales cu un străin. Adam închise uşa încetişor în urma lui. Era deosebit de surprins. O bţinuse o realizare majoră, reuşind să-l smulgă pe Edwin din b raţe le ei lipicioase, cu atît de puţină împotrivire. Intr-un anumit fel, scurta ei ieşire de nervi fusese o uşurare p entru el. De obicei, implorările ei de a-I păstra pe Edwin lîngă ea se însoţeau de şiroaie de lacrimi, leşinuri nevricoase şi manifestări de isterie cum nu se poate mai absurde, că ro ra Adam se simţea întotdeauna incapabil să le facă faţă. Scenele din trecut i se păruseră insuportabile şi umilitoare. Emma, care făcea treabă în dormitor, fusese m artoră, fără să vrea, la conversaţia aceasta,, deşi nu obişnuia niciodată să tragă cu urechea intenţionat, cum făceau adesea alţi servitori. Termină de făcut patul şi, ţuguindu-şi buzele, se gîndi: Biata femeie. E atît de tiran şi atît de rău cu ea. Aşa cum este cu toată lumea. Deşi ura Emmei faţă de Adam Fairley era exagerată şi fără nici un temei, sentimentul rămîneă cu totul real. Ca şi imensa ei aversiune faţă de Gerald, care nu scăpa niciodată ocazia de a o chinui. Dar nu resimţea nici un fel de ranchiună faţă de Edwin, care se purta întotdeauna drăguţ cu ea, iar pe Olivia Wainright, Emma o respecta cu adevărat. Acum se întreba dacă mai devreme fusese rea cu doamna Fairley şi se opri, strîngînd la piept o pernă de mătase, gîndindu-se intens la lucrul acesta. Poate că el o face să se 220

poarte ciudat, îşi spuse Emma. în to td ea u n a o 'necăjeşte şi o indispune. Poate ăsta-i motivul pentru care doamna Fairley uită mereu ba una, ba alta, şi se plimbă de colo-colo buimăcită. Emma puse la loc perna de mătase, o netezi cu grijă şi trase în sus cuvertura vernil din satin greu, cu gîndul încă la purtarea ciudată a Adelei Fairley. O cuprinse un val de compasiune faţă de Adele, înăbuşindu-i sentimentul de mînie combinată cu animozitate pe care îl nutrise şi, dintr-un motiv anume, cu totul necunoscut ei, se simţi vădit mai fericită ‘de această schim bare de dispoziţie. Emma ştergea praful de pe masa de toaletă cu oglinzi veneţiene din faţa ferestrei de la bovindou, fredonînd încetişor, cînd Adele intră în cameră. Avea faţa încordată de îngrijorare, pomeţii îi ieşeau puternic în afară, iar sub ochii întunecaţi de suferinţă se vedeau cute adînci. Frăm întarea legată de. dineul apropiat o făcuse să dea deoparte do rin ţa deznădăjduită de a se retrage în ea însăşi şi pofta pentru whisky-ul liniştitor. Adam băgase spaima în ea, cu atitudinea lui implacabilă de acum, şi simţea că era obligatoriu să-şi facă apariţia în acea seară şi să se comporte cu decenţă şi demnitate. Oricîte eforturi ar fi trebuit să facă, era necesar să fie stăpînită, dezinvoltă şi ferm ecătoare, pentru ca nimeni să nu aibă nici cea mai mică bănuială asupra tulburării ei sufleteşti. Apoi, şiretenia din ea ieşi la suprafaţă şi Adele zîmbi în sinea ei. Avea ea un as în mînecă, întotdeauna cîştigător. Frumuseţea. Adele ştia că înfăţişarea ei incredibil de atrăgătoare izbutea întotdeauna să-i uluiască pe toţi. Şi aceasta în aşa măsură, încît atenţia le era abătută de la slăbiciunile firii ei, care altfel ar fi putut fi repede d e s ­ coperite. Luă hotărîrea că trebuia să arate absolut răpitoare la dineu. Se va ascunde sub faţada frumuseţii ei. Se duse în grabă la dulap, unde Emma tocmai făcuse or­ dine, şi deschise cu neră b d a re uşile mari duble. Emmei i se făcu inima cît un purice. Pentru o clipă avu imaginea Adelei împrăştiind din nou. hainele peste tot prin cameră, dar îşi reveni şi spuse repede: - V-am aranjat toate hainele frumos, doamnă Fairley. Căutaţi ceva? Ceva anume? Tresărind, Adele se întoarse brusc. Uitase că Em m a era în dormitor. 221

- Ah. Emma. Da. Mă întrebam cu ce să mă îmbrand.U-; dineul de,astă-şeară. Ştii, a.u fost invitate persoane deosebit de importanţe, foşni cu mîinile printre toalete şi continuă pe: un ton.plîngăreţ: Ai să-fii aici să mă ajuţi să mă îmbrac, nu-i aşa, Emma? Ştii bine că n-am cum să mă descurc fără tine. - Dă, doamnă. Doamna Wainright mi-a cerut să lucrez şi la sfîrşit de «săptămînă, în loc să-mi iau liber ca de obicei, fiindcă e dineul, spuse Emma pe un ton liniştit. - Slavăi Domnului! strigă Adele uşurată şi continuă să caute toaleta potrivită. Faptul că Emma fusese nevoită să renunţe să-şi mai petreacă sfîrşitul dea săptăm înă acasă împreună cu familia trecu neobservat, neimpresionînd-o deloc pe Adele. Nu se gîndea decît la ea. în cele din urmă, mîinile i se opriră pe o rochie şi o trase afară, ţinînd-o în sus, să i-o arate Emmei. în ultima vreme, Adelei îi venise greu să ia hotărîri fără să se consulte cu Emma, iar acum vroia să-i afle părerea despre rochia pe care o avea în mînă. - Crezi că e destul de frumoasă? întrebă ea, lipindu-şi rochia de corp. Trebuie să arăt cît mai bine diseără, de fapt superb. Emma se în depărtă de toaletă şi rămase în picioare în faţa Adelei. înclină capul într-o parte şi făcu ochii mici, uitîndu-se . atentă la rochie, cu spirit critic. Ştia că era scumpă şi că fusese luată de la Worth. .Aşa îi spusese doamna Fairley înainte. Şi era frumoasă, toată din satin alb încreţit şi din dantelă: fină,. Şi totuşi Emmei nu-i plăcea prea mult. I se părea C ă este prea împopo.ţonată şi că nu-i vine deloc bine doamnei Fairley. D upă cîteva momente de chibzuire adîncă, Em ma spuse.: , - Păi, e frumoasă, doamnă. Dar cred că-i puţin... puţin cam spălăcită p e n tru dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi că vă zic ,aşa. Da, zău aşa, doam nă Fairley. Vă face să arătaţi tare ştearsă, cum s-ar zice,, cu.pielea dum neavoastră albţfL ş-i părul blond. Expresia de m ulţumire de pe faţa Adelei se risipi,şi o privi aspru pe Emma. - Dar cu ce să mă îmbrac? Rochia asta e nouă, Emma. N-am nimic altceva care să meargă. E m m a ’ zîmbi uşor. E rau probabil cel puţin o sută de toalete: d in care Adele ar fi putut să aleagă, şi toate foarte 222

Inimoase. Ce vă trebuie este ceva mai...¿nai... Emma se opri, scormonindu-şi mintea după cuvîntul potrivit. Se gîndi la revis­ tele ilustrate pe care le .citise, în care erau fotografii cu toalete la modă, iar cuvîntul pe care-1 căuta îl veni fulgerător în minte. Vă trebuie ceva mai elegant, care să-i facă pe toţi să-şi-întoarcă privirile după dum neavoastră. D ădu fuga la dulap şi scoase afară o rochie; âin catifea neagră. Era culoarea ideală pentru a scoate în evidenţă tenul frumos, ca de fildeş, al Adelei şi părul ei auriu şi lucios, cu reflexe a r­ gintii. Apoi, uitîndu-se din nou la rochie, Emma se încruntă. Era împodobită cu trandafiri de un roşu sîngeriu, care se infăşurau pe un umăr şi atîrnau lateral, pînă jos, într-un şir lung. - Asta-i rochia, exclamă ea cu deplină siguranţă, şi adăugă: Dacă dau jos trandafirii ăştia. Adele se uită la ea, căscînd ochii de groază şi neîncredere: - Să-i scoţi trandafirii! Să nu faci una ca asta! Ai să strici rochia. Şi oricum, fără trandafiri o să arate prea mohorîtă. - Nu, nu-i adevărat, doamnă Fairley. Zău că n-o s-arate aşa. O să fie mai elegantă. Da, da. Ştiu eu c-aşa o să fie. Şi vă puteţi pune colierul minunat, ăla sclipitor, cu cerceii asortaţi. Şi o să yă prind părul în sus, după pieptănătura aceea pe care am luat-o pentru dum neavoastră din fotografia care era în revista pe care m i-aţi arătat-o săptămîna trecută. Oh, o să fiţi splendidă în rochia asta, doamnă Fairley, credeţi-mă. Adele avea parcă îndoieli şi se lăsă cu toată greutatea pe scaunul verde satinat, încruntîndu-şi sprîncenele şi muşcîndu-şi buzele. Emma zbură la toaletă, luă o forfecuţă de unghii şi, nedescurajată de ţipătul de protest al Adelei, desfăcu pricepută cusătura care ţinea, trandafirii. - Ia* uitaţi-vă, doamnă Fairley, acum e într-adevăr elegantă, exclamă Emma em oţionată, scoţînd fără je n ă tran­ dafirii. Şi ridică rochia cu un gest triumfător. Adele era furioasă. - Ai stricat-o spuse ea sufocîndu-se, cu vocea piţigăiată. Şi este mohorîtă, exact cum ţi-am spus că va arăta! De data aceasta se supărase pe Emma şi ochii îi scăpărau de mînie. 223

- N-o să mai fie mohorîtă cînd o s-o îm brăcaţi şi o să vă puneţi bijuteriile alea frumoase, sp'use Em m a cu fermitate, neluîndu-i în seamă scurta izbucnire de furie. Şi dacă vreţi neapărat, o să cos la loc mai tîrziu nenorociţii ăştia de tra n ­ dafiri. Dar, mai întîi, o să încercăm aşa, doamnă Fairley. Vă rog eu frumos, stărui ea. Adele tăcea înnegurată la faţă şi, răsucindu-şi nervos mîinile în poală, se uita arţăgoasă la Emma. - Pot să prind trandafirii la Ioc, cît ai zice peşte, cînd vă ajut să vă îmbrăcaţi. Aşa că nu vă mai faceţi griji, doamnă Fairley, spuse Emma liniştind-o. - Păi... bine, zise Adele fără tragere de inimă, cît de cît împăcată, dar încă îmbufnată. Emma zîmbi cu convingere. - A cu’ o s-o vîr la loc în dulap. Nu fiţi îngrijorată, doamnă Fairley, o să arătaţi minunat diseară, vă spun eu. Vă promit. Acum mă duc să vă pregătesc baia, coniţă. Iţi mulţumesc, Emma, spuse Adele, greoi, gîndindu-se în con­ tinuare cu'îngrijorare la dineu. Emma puse rochia înapoi în dulap şi intră grăbită în baie. Adele se duse la m ăsuţa de toaletă şi scoase caseta de catifea roşie în care îşi ţinea colierul cu diam ante, brăţările şi cerceii asortaţi. Luă colierul şi şi-l puse în dreptul gîtului. Văzînd strălucirea diam antelor, i se tăie respiraţia de m irare. Uitase cît de magnific era colierul şi, gîndindu-se acum la el, îşi imagină contrastul perfect pe care l-ar face cu rochia neagră de catifea. La urma urmei, poate că Emma a avut dreptate alegînd-o. Adele zîmbi încîntată. O să fie atît de ferm ecătoare diseară, că pînă şi Adam o să amuţească. 15 M a I T ÎR Z IU în acea zi, cînd şi-a term inat treburile obişnuite, Emma s-a reîntors în salonaşul de la etaj, cu ceaiul de după-am iază pentru doam na Fairley. Adele refuzase să coboare la masa de prînz, susţinînd că avea o migrenă şi că era extenuată, şi de aceea Emma a dat mare atenţie ceaiului, fiind hotărîtă s-o facă pe doamna Fairley să mănînce ceva spre a-şi păstra puterile pentru seara im portantă ce o aştepta. Auzind fără să vrea discuţia dintre

224

Adele şi Adam şi fiind m artora, mai tîrziu, a îngrijorării Adelei pentru toaleta ei, Em m a a simţit intuitiv teama aces­ teia faţă de dineul festiv. Avea un sentiment de protecţie faţă de Adele, acum cînd îi revenise simpatia, şi voia să-i aline nervozitatea cum p utea ea mai bine. Răsfăţînd-o puţin era singurul fel în care Em m a se pricepea s-o facă: Din aceste motive, deşi din cauza dineului era mai surmenată decît de obicei, Emma şi-a dat osteneala să pregătească cîte ceva din m încărurile care îi plăceau Adelei la ceai, sperînd să-i stîrneaşcă apetitul slăbit. A făcut sandviciuri micuţe cu castraveţi, altele umplute cu ouă, biscuiţi cu caimac unşi cu pastă de creveţi, plăcinţele calde unse cu unt, gem de cireşe făcut în casă, fursecuri fragede şi delicioase şi prăjiturele cu crem ă. Pregătise, de asemenea, un ceainic uriaş din ceaiul p refe ra t al doamnei Fairley, deşi Emma nu-şi dădea seama cum de-1 putea bea. I se părea că are un gust ciudat, de apă clocotită şi nu de ceai adevărat, chiar dacă era scump şi com andat special la „Fortnum and M ason“, la Londra. D ar gusturile oamenilor bogaţi nu se discută, hotărî Emma, în timp ce se chinuia să urce scările cu tava de ceai. M încau şi beau cele mai ciudate lucruri, după p ărerea ei. Ei îi plăcea hran a simplă şi p roaspătă şi nu putea suferi m încărurile com plicate, sosurile concentrate şi delicatesele fine, care n-o atrăgeau deloc. I se părea dezgustător felul în care se ghiftuiau cu lăcomie, ca nişte porci nesăţioşi. Nici o m irare că făceau indigestie şi că erau irascibili şi ţîfnoşi. Totul venea din cauza mîncării şi băuturu ăsteia. Şi cînd o să am avere, o să mănînc tot ca acum, mîncăruri simple, îşi zise în sinea ei, în timp ce intra în camerele doamnei Fairley. Adele se odihnise toată după-am iaza. Mai stătea încă întinsă în patul mare cu p a tru stîlpi, rezem ată pe un morman de perne verzui şi citea „Yorkshire Morning G azette“, cînd Em ma intră în cameră şi se în d re p tă cu tava spre pat. Adele ridică ochii din ziar şi zîmbi drăgălaş. - Mă bucur că mi-ai sugerat să mă odihnesc, spuse Adele, rezemîndu-se mai bine pe pe rn e . Am dormit destul de mult şi mă simt într-adevăr mai odihnită şi mai refăcută pentru diseară, exact cum mi-ai spus tu că o să fie, Emma. Zîmbi din nou, cu o urmă de rec u n o ştin ţă în privire. Emma se uită cu 225

atenţie la Adele. îi dispăruseră ridurile încordate care, de dimineaţă, i se întipăriseră de îngrijorare în jurul gurii. Era relaxată şi calmă la faţă, iar ochii îi erau atît de limpezi şi de strălucitori, încît păreau aproape veseli. Pînă şi pleoapele rău umflate, nu mai erau roşii şi puhave, iar palorii de m oarte îi.luase locul o roşeaţă uşoară, în care se reflecta de minune rozul pal al cămăşii de noapte din satin cu care era îmbrăcată. Ce frumoasă e, se gîndi Emma şi spuse: - V-am adus ceva de mîncare, doamnă Fairley. Cred că sînteţi lihnită de foame, fiindcă n-aţi pus nimic în gură de azi-dimineaţă. în ce rca ţi şi înghiţiţi ceva, fie şi numai cîteva îmbucături. Aşeză tava pe pat lîngă Adele şi continuă: V-am făcut pînă şi ceaiul ăla ciudat care vă place. A dele rîse şi de data asta avea vocea veselă. - Vrei să spui ceai Lapsang Souchong, Emma. M ulţumesc. - Da, din ăsta. Lapsang Souchong, repetă Emma rar şi şovăi. Apoi spuse, întrebătoare: Am spus bine, coniţă? - Foarte bine, încuviinţă Adele, oarecum amuzată, şi îşi turnă o ceaşcă de ceai. Em m a zîmbi uşor. îi plăcea să înveţe tot felul de lucruri, p e n tru mai tîrziu. Va trebui să ştie multe cînd se va duce la Leeds, să facă avere. Acum, îşi drese glasul şi spuse: - Vă rog să mă iertaţi, doamnă Fairley, dar aş vrea să mă mai uit la rochia dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi. Vreau să fiu sigură că totul e în regulă. Că nu trebuie să-i mai fac nimic. V reau să fiţi fără cusur la dineu. Vă deranjează? - Sigur că nu, Emma. Şi dacă mai trebuie să-i faci ceva, poţi să stai aici să lucrezi. Nu trebuie să te duci sus, la tine în cam eră. D ar sînt convinsă că nu-i uzată. N-am purtat-o a p ro a p e deloc, spuse Adele. în timp de A dele îşi bea ceaiul, Emma scoase rochia de catifea neagră şi o examină de-a fir-a-păr, căutîndu-i defec­ tele. E ra în stare excelentă, cu excepţia unei copci slăbite şi a cîtorva cusături la tivul trenei, unde era limpede că doam ­ na Fairley îşi prinsese tocul. Emma remarcă, de asemenea, o m ulţim e de capete de aţă pe partea laterală a rochiei, de unde scosese trandafirii. îşi dădu seama că trebuie să tragă aţele cu grijă, să nu strice catifeaua neagră luxoasă.

226

Luă rochia cu ea pînă Ia scaun şi începu să lucreze cu* mare grijă, căci era o perfecţionistă şi acorda toată atenţia oricărui lucru pe care îl făcea. Era bucuroasă să stea jos puţin. îşi rupsese picioarele alergînd toată ziua şi o aştepta o seară lungă şi obositoare, fiindcă trebuia să-l ajute pe Murgatroyd să servească dineul. Se relaxa în timp ce lucra, iar is­ tovirea pe care o resimţise mai înainte începea tre p tat să dispară. In ultimele cîteva luni, între Emma şi doamna Fairley se crease o anumită compatibilitate. Deşi nepotrivite ca origine şi vîrstă, se simţeau ciudat de bine una cu cealaltă şi, cu toate că această înţelegere era nemărturisită, nu însemna că era totuşi mai puţin solidă. Fata înţelegea intuitiv chinul cumplit al femeii .mai vîrstnice şi, în ciuda tinereţii şi a lipsei ei de experienţă, îşi dădea seama de tragedia din viaţa Adelei. Cu totul automat şi fără prea multă prem editare, Em ma ştia să se p o a rte cum trebuie cu ea, fără a-i alimenta în vreun fel tul­ b u rare a excesivă. în ceea ce o privea, Adele ajunsese să o placă pe Emma, pe care o găsea răbdătoare, blîndă şi discretă cînd făcea treabă în camere. Adele credea, de asem enea, că Emma era drăguţă şi lucrul acesta îi făcea plăcere, căci nu putea suferi urîţenia. Şi astfel, un suflu de pace le învăluia în timp ce şedeau amîndouă în cameră, fata cosînd răbdătoare, iar femeia luîndu-şi ceaiul de dupăamiază. Camera era scăldată în cea măi suavă lumină, care pătru n d e a prin ferestrele înalte, iar focul pîrîia şi a rdea cu flacără vie în cămin, împrăştiind o lumină jucăuşă, caldă şi mîngîietoare. M ătasea ştearsă, de un verde pal, care acoperea pereţii, înveselea ferestrele şi cădea în cascade de încreţituri din cele patru colţuri ale patului de stejar sculptat, crea un efect răcoritor şi odihnitor, dîndu-i Emmei o senzaţie de tihnă, şi cum dormitorul nu era atît de înţesat de vechituri ca salonaşul alăturat, i se părea mai puţin apăsător şi iritant. Şi desigur era mult mai liniştit decît bucătăria, de unde tocmai plecase, care era plină de un freamăt arzător, nervi dezlănţuiţi şi. tot felul de manifestări violente. A nnie, s e r ­ vitoarea, o ajuta pe bucătăreasă să pregătească mîncărurile p entru dineu, care-era o masă atît de complicată, încît pînă şi

227

tflama lui Annie fusese chem ată să dea o mînă de ajutor în acea seară. Doam na Wainright plănuise un meniu minunat, lucru cu care toţi erau de acord, deşi bucătăreasa bombănea într-una, că, după gustul ei, lucrurile deveneau puţin cam prea fanteziste. Em ma bănuia că micile crize de furie ale doamnei Turner, izbucnirile ei de mînie şi văicărerile proveneaii dintr-o nervozitate excesivă. Deşi doamna Turner susţinea întotdeauna că marea ei specialitate erau bucatele bune şi sănătoase ca în Yorkshire, Emma înţelesese de multă vreme că acestea era u de fapt singurul ei repertoriu. In timp ce scotea aţele de la rochie, Emma se gîndeâ la meniul acela şi rîdeâ în sinea ei încetişor, amintindu-şi ce m utră făcuse doam na Turner .cînd îl citise de dimineaţă. Ii ieşiseră odhii din cap şi pufnise timp de b oră bună. îi venea uşor să-şi imagineze cum dădea acum din gură enervată şi furioasă, jos în bucătărie. Biata bucătăreasă nu pregătise niciodată o masă ca asta în toţi anii Cît stătuse la Fairley. Musafirilor urma să li se servească mai întîi caviar de la gheaţă, garnisit cu ouă fierte tari tăiate, ceapă crudă tocată şi pîine prăjită. D upă aceea, venea sufleul de homar cu sos de homar, urmat de supă de broască ţestoasă asezonată cu sherry. „Nu prea mult sh e rry “, avertizase doamna Wainright, „doar exact cît trebuie p entru a-i da un pic de gust picant“ . Apoi, urm a calcan de Dover gătit cu un sos de vin alb cu smîntînă, cu feliuţe de ciuperci şi şalote înăuntru. Felul p rin ­ cipal consta din carne de vacă prăjită, cu sos de hrean, c a r­ tofi prăjiţi în c ra tiţă îm preună cu carnea, morcovi şi mazăre, şi un sos gros făcut din zeama de la carne. Mai era vorba de un platou de brînzeturi, alcătuit din brînză de Stilton, Cheshire şi Wensleydale, cu mai multe feluri de uscăţele şi biscuiţi buni p e n tru digestie. La sfîrşit, aveau să se servească trei deserturi p entru a încheia masa, pe care bucătăreasa o numea întruna un „banchet afurisit“. Acestea constau dintrun compot din melanj, de fructe făcut din rezervele din cămară ale bucătăresei, puse la sticle vara trecută, de obicei bine îmbibat de vişinată, o prăjitură de lămîie, cu frişcă groasă şi o crem ă de ciocolată , despre care doamna Wain­ right spusese că pentru a fi într-adevăr reuşită trebuia să fie uşoară şi pufoasă. Emma ştia că unele dintre felurile acestea de mîncare

228

depăşeau categoric aptitudinile bucătăresei, care nu fusese niciodată pusă la o asemenea încercare şi, de fapt, Emma însăşi fusese nevoită să dea repede o mînă de ajutor mai înainte. A făcut supa şi sosurile pentru felurile de peşte şi de carne, a pregătit crema şi a turnat lichiorul peste compotul de fructe, urmînd cu scrupulozitate instrucţiunile doamnei Wainright. Hotărît lucru, Emma era fericită că scăpase şi ea puţin. Gălăgia sporise cu mare viteză în ultima oră, iar bucătăreasa era atît de istovită, încît începea să devină brutală cu sluj­ nicele, ba chiar şi cu mama lui Annie. Emma zîmbi din nou. Ştia doar prea bine ce uşor începea bucătăreasa să dea din gură cînd se pe tre ce a orice fel de schimbare în rutina bucătăriei. Şi nu numai atît, d a r acesta era primul mare dineu pe care stăpînul îl dădea în ultimii cîţiva ani, zăpăcindu-i pe toţi, cu excepţia doam nei Wainright. Şi a mea, se gîndea Em m a atunci, felicitîndu-se puţin în sinea ei şi aducîndu-şi aminte de complimentele pe care doamna Wainright i . le făcuse pentru stăpînirea ei de sine, îndem înarea şi iuţeala de mînă la sosuri şi creme. Deşi felurile de mîncare bogate şi sofisticate nu erau delooc pe gustul Emmei, îi plăcea totuşi să gătească şi începuse să simtă p lăcerea de a pregăti mîncăruri inte­ resante. O dată cu sosirea Oliviei, meniurile deveniseră în general puţin mai complicate decît se obişnuia la Fairley, iar Emma o ajutase în ultima vreme pe bucătăreasă la gătit, învăţa de asem enea foarte multe de la doamna Wainright, care scria pe hîrtie sfaturi clare p e n tru fiecare nou fel de mîncare şi cobora de obicei jos la b ucătărie să supravegheze. Emma păstra m eniurile şi reţetele, lipindu-le într-Un caiet vechi de şcoală. Intuiţia îi spusese autom at că îi vor fi de folos într-o bună zi. îşi aminti cum să noteze pe hîrtie numele ceaiului acela ciudat, Lapsang Souchong şi d e ­ numirea vinurilor pe care doamna Wainright le alesese din pivniţă îm preună cu M urgatroyd, fiecare pentru un alt fel de mîncare. în acea dim ineaţă, Emma a ascultat-o cu atenţie pe doamna Wainright şi a aflat, pentru prim a oară, că vinul roşu se serveşte în to tdeauna la carne, vinul alb la peşte şi şampania la desert. Denum irile d e pe sticle erau caraghioase. „Nume franţuzeşti“, îi spusese doamna Turner, 229

cu o grimasă arţăgoasă. Murgatroyd îi aruncase o privire severă. „Dar cele mai bune, femeie neştiutoare ce eşti“, s-a răstit el, sec. „Vinuri de calitate superioară, pe care stăpînul cel bătrîn le-a pus în pivniţă cu ani în urmă. Nici că există mai bune prin împrejurimi, şi nici măcar în minunăţia aia de L o n d ra “, a încheiat el, pompos. Da. Trebuie să nu uit să scriu ca lumea numele vinurilor şi să-i cer doamnei Turner meniul de la dineu şi toate reţetele alea, îşi spuse Emma în sinea ei. D epăna o bucată de aţă neagră de bumbac de pe mosorel, o umezi Ia capăt, o trecu prin urechea acului şi începu să coasă tivul de la rochie, cu gîndul la caietul ei. Tot ceea ce ar putea avea vreo însemnătate intra acolo. Nu ştia de ce informaţii s-ar putea să aibă nevoie la Leeds, cînd îşi va pune în aplicare Planul cu P mare, şi trebuia să fie absolut pregătită în toate privinţele. Caietul ei vechi şi jerpelit conţinea meniuri pentru tot felul de mese, nenum ărate reţete, sfaturi pentru gospodărie, instrucţiuni de cusut, schiţe mici pentru rochii şi pălării, pe care Emma le desenase singură, precum şi cîteva din sfaturile de frumuseţe, speciale şi deosebit de secrete, ale doamnei Fairley. Acum va avea şi o listă de vinuri, se gîndi Emma îneîntată. Cosea cu răbdare, cu mintea dusă la planurile ei ambiţioase, aruneînd din cînd în cînd cite o privire în sus pentru a o observa pe doamna Fairley. Trebuia s-o urm ărească îndeaproape, să fie sigură că n-o să se e n e r­ veze sau să se supere înainte de dineu, pînă la care mai era încă destul timp. Musafirii veneau la opt şi un sfert, iar masa urma să fie servită fix la ora opt şi jum ătate, i-a spus M u r­ gatroyd, atrăgîndu-i atenţia, cu o voce arogantă, să fie gata îm brăcată cu o uniformă spilcuită- Ca şi cum ea n-ar fi ştiut atîta lucru. Adele Fairley, neobişnuit de calmă în timp ce îşi ter­ mina ceaiul, luă ziarul şi continuă să-l citească. Teama totală de mînia lui Adam, dacă s-ar fi întîmplat cumva ca ea să pară în vreun fel stranie în acea seară, o făcuse să-şi stăpînească impulsul, ba chiar nevoia de a trimite după M urgatroyd şi de a-i cere băutură, singurul lucru ce ar fi putut să-i înmoaie suferinţa cruntă în aceste zile. Recursese la alcool ca la un calmant pentru nenorocirile oi doar în ultimul an şi se mai putea încă abţine, cînd îm prejurările o sileau. Ca atare, nu

230

era încă abrutizată de băutură şi nici nu ajunsese o beţivă înrăită. In această după-amiază şi-a alungat cu asiduitate tentaţia de a bea, aşezîndu-se în pat. Deşi plin de laşitate, acest tertip şi-a atins scopul.'De asemenea, Adele nu şi-a dat seama cît era de istovită şi s-a cufundat imediat într-un somn profund. Cînd s-a trezit, a descoperit că se sim ţea mai bine şi, ceea ce era mai important şi spre marea ei mirare, era mai puţin chinuită de nelinişte. Se concentra asupra ziarului, un alt şiretlic de a-şi ţine mintea ocupată şi de a evita să zăbovească asupra nevoii de a bea sau asupra serii apropiate ce se profila am eninţătoare la orizont. întoarse pagina şi îşi aruncă ochii la Cronica Curţii, care dădea ştiri de la Buckingham Palace. Citind rînd cu rînd coloana de litere negre frumoase, Adele află că am basadorul rus şi am basadorul francez fuseseră prim iţi ieri de către* Regele Edward; Marchiza de L ondonderry avusese o audienţă la M ajestatea Sa după Consiliu; Regina şi Prinţesa Victoria vizitaseră o expoziţie de desene. Plictisită, răsfoi ziarul pînă la ultimele pagini. Reţinu din ochi cuvintele B radford M arket. Trecu repede peste ele. Asta-i mai lipsea! Iar despre lînă. Ştia destul despre asta cît să-i ajungă toată viaţa. în timp ce i se aprinseră ochii văzînd reclama la b e re a John Smith and Ţadcaster, Adele se gîndi cu poftă la whisky şi simţi brusc că i se usucă gura. îşi umezi buzele şi ochii îi zburară nervos spre cealaltă pagină. îm pături ziarul în două şi se apucă să citească cu perseverenţă un articol lung despre vînătoarea Lordului Fitzwilliam la Clifton, lîngă Doncaster. îşi concentra toată atenţia asupra Iui, încercînd să înlăture imaginea stăruitoare a paharului cu lichid de chih­ limbar, care-i plutea în faţa ochilor, instalîndu-se ispititor pe mijlocul paginii. Un zgomot de tropăit de copite, nechezat de cai şi o larmă de voci ridicate se răspîndiră de afară, punînd capăt atm osferei tihnite şi tăcerii din dormitor. - Ce D um nezeu e cu tevatura asta? Ce-nseam nă ţipetele astea? strigă Adele, făcînd ochii mari de mirare, pe măsură ce glasurile deveneau tot mai guralive şi mai furioase. Em ma clătină din cap, la fel de dezorientată. Lăsă din mînă rochia la care*Ţncă mai lucra şi alergă la fereastră. Desfăcu perdelele şi privi în curtea de dedesubt.

231

- Sînt copiii, doamnă, spuse ea liniştit, muşcîndu-şi buza şi întorcîndu-se cu faţa spre doamna Fairley. E conaşul Gerald. Ţipă şi zbiară îngrozitor la conaşul Edwin. Emma şovăi, temîndu-se aproape să continue. Adele o privea, aşteptînd. Emma simţi un nod în gît. Doamnă Fairley, cred că plînge, bietul conaş Edwin. - Edwin! ţipă Adele ascuţit şi împinse tava deoparte cu atîta putere încît Emma crezu că o să se întîmple vreun acci­ dent. Adele sări din pat şi se năpusti prin cameră ca o valkirie dezlănţuită, cu părul fluturîndu-i pe spate. Se mişca cu o rapiditate atît de neobişnuită, încît Emma păşi în grabă într-o parte cînd Adele ajunse la fereastră şi smuci cu violenţă de perdelele albe de dantelă, dîndu-le la o parte să se uite pe geam. Văzînd scena ce se desfăşura jos, Adele sim ţi o gheară în gît şi se făcu albă ca varul la faţă. Cei doi băieţi mai stăteau încă în şa, după călărit, iar Gerald, cu faţa umflată şi roşie de supărare, îl muştruluia pe Edwin. Acesta, în ciuda lacrimilor, încerca să se apere vitejeşte împotriva cruntului atac verbal. Adele deschise fereastra cu putere, gata să intervină. Exact în acel moment, G erald îşi împinse calul mai aproape de cel al lui Edwin, iar Adele se făcu mică de frică, abia îndrăznind să mai respire. II văzu pe G erald lovind intenţionat, cu cizma în coastele din spate ale lui Russet Dawn, arm ăsarul murg al lui Edwin. Cînd cizma îl izbi, calul speriat se ridică pe picioarele din spate, înnebunit şi înspăimîntat, cu nările larg deschise', în timp ce sărea violent înainte. Edwin ar fi fost trîntit jos pe pietre, dacă nu era un călăreţ excelent, la fel ca tatăl lui. îşi păstră sîngele rece şi drept urmare şi locul în şa şi, cu o superbă artă a călăriei, reuşi să-l stăpînească pe Russet Dawn. Adele era atît de îngrozită, de scîrbită şi de supărată de acest gest de răutate, încît începu să trem ure din tot corpul, iar pentru o clipă, i se tăie respiraţia. Cu mult timp în urmă, Adele recunoscuse în sinea ei că de fapt îi era teamă de G erald. Era un om brutal. D ar acum, furia ei cumplită şi grija pentru Edwin o făceau capabilă să-şi depăşească frica inerentă şi adesea paralizantă. In curte se lăsă brusc o linişte morm^ptală. G erald rînjea. Edwin îşi ştergea lacrimile de pe obraji cu dosul mîinii.

232

Adele profită de moment. Se aplecă peste fere a stră şi strigă pe un ton neobişnuit de aspru: - Ce înseamnă toată gălăgia asta, G erald? De ce vă c e rtaţi atît de îngrozitor? Te porţi înfiorător de urît, ceea ce nu voi tolera. G erald privi în sus şi clipi din ochi, luat prin surprindere de apariţia neaşteptată a mamei sale la fere a stră cît şi de d u ritatea tonului ei. îşi dispreţuise întotdeauna mama, chiar şi cînd era mic. C redea despre ea că e p ro astă şi fără minte şi i se strîmba pe la spate. Se foi nervos în şa şi îşi drese glasul. - Nu s-a întîmplat mai nimic, mamă. Iubiţelul tău scump p oate foarte bine să-şi poarte şi singur de grijă, deşi e un copil mare, mulţumită răsfăţurilor tale, spuse el pe un ton grosolan. Du-te înapoi, în pat, mamă. Nu vrem să te amesteci între noi sau să faci pe arbitrul în această chestiune. - Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti cu atîta obrăznicie? exclamă Adele, cu o răceală enormă, şocată de îndrăzneala lui Gerald. Vreau, ba nu, îţi cer o explicaţie în această problem ă sau o să ai de-a face cu tatăl tău. Vino imediat în bibliotecă. Şi înainte de asta, scoateţi cizmele alea m urdare din picioare! G erald fu atît de uluit de această extraordinară răsturnare a modului de comportare a mamei lui, care de obicei era moale şi absentă, că o privi cu gura căscată, fără să mai dea drumul obişnuitelor lui replici batjocoritoare. Edwin nu era deloc surprins, dar se tem ea p e n tru mama lui şi o expresie de îngrijorare îi trecu fulgerător peste chipul lui sensibil. - D ar nu s-a întîmplat nim... începu Gerald. - Am spüs imediat! se răsti Adele şi îi închise fereastra în nas, trîntind-o zgomotos, cu o expresie de încrâncenare în ju ru l gurii. Apoi începu să tremure, ap ro a p e convulsiv, deşi mai mult din cauza furiei decît din pricina altui sentiment. Se prinse cu mîna de draperiile de m ătase verzi p entru a-şi rec ă p ă ta calmul. E m m a se apropie de ea şi o luă de braţ. - Ah, doam nă Fairley, nu vă necăjiţi aşa. Vă rog, Am intiţi-vă de dineu. Trebuie să rămâneţi calm ă pentru diseară. Nu daţi nici o atenţie conaşului G erald, doamnă

233

Fairley. Ştiţi cum sînt băieţii, tot timpul se iau la harţă şi se dondănesc între ei. Intr-adevăr, ştiu prea bine cum sînt băieţii, mai cu seamă monstrul ăsta mic şi scîrbos, se gîndi Adele, dar spuse, des­ tul de tulburată: - Da, Emma, ai şi tu dreptate într-o oarecare măsură. Dar, din cînd în cînd copiii trebuie p e d e p siţi cînd se poartă necuviincios şi învăţaţi care este d ife ren ţa dintre bine şi rău. Dar unde mi-e capotul? - E aici, doamnă, spuse Emma, luînd de pe scaunul din faţa mesei de toaletă halatul de catifea roşie, tivit şi garnisit cu satin roz, în aceeaşi nuanţă cu cămaşa de noapte. Iar papucii sînt aici, continuă ea, întinzînd mîna după papucii roşii de catifea, îm podobiţi cu pene roz de egretă. Ii duse Adelei. - Mulţumesc. U nde e stăpînul? întrebă Adele, în timp ce se chinuia să-şi îmbrace grăbită rochia de casă şi să-şi pună papucii în picioare. - S-a dus la Leeds, doamnă Fairley. Şi ştiu că n-o să se întoarcă pînă la şase. L-am auzit cînd îi spunea lui Murgatrovd, zise Emma. - înţeleg. U nde este doamna Wainright? Poate o poţi găsi, Emma şi s-o rogi să vină şi ea în bibliotecă, spuse Adele. - Nici ea nu-i aici, doamnă. S-a dus pînă în sat să-l întîlnească pe abatele M artin pentru ceva legat de biserică, îi explică Emma, întrebîndu-se cum se va descurca doamna Fairley singură cu G erald. Cînd vroia, putea fi un drac împieliţat şi nemernic. Emma ştia asta prea bine. Adele oftă din greu şi se uită la Em ma, dar nu făcu nici un comentariu, o expresie gînditoare stăruindu-i în ochii argin­ tii. Cu fermitate, îşi înlătură panica care începea s-o domine. Pentru prima dată în viaţă, se p ărea că va trebui să se des­ curce singură într-o situaţie neplăcută. Se hotărîse mai de­ vreme să-şi facă sim ţită prezenţa în casă, iar acum se părea că ocazia se ivise. Oricît de dificil s-ar dovedi a fi, trebuia să rezolve situaţia cu orice preţ. Diavolul acesta mîrşav n-o să scape atît de uşor cum îşi închipuise el, se hotărî ea. Respiră adînc, de mai multe ori şi apoi se privi în oglinda veneţiană, bogat ornam entată, de pe masa de toaletă. îşi răsuci părul

234

într-un coc şi îl prinse cu mai mulţi piepteni de baga. M ulţumită de felul în care arăta, îşi îndreptă umerii spre spate şi traversă camera plină de siguranţă, cu o ţinută impunătoare, ca o stană de piatră. Dar se poticni la uşă şi se uită înapoi la Emma care amuţise, uimită de această dem onstraţie de putere de-a dreptul fenomenală. - Poate că ai face mai bine să mă însoţeşti în bibliotecă, Emma, spuse Adele, încetişor. Deşi inima îi batea cu mare repeziciune şi se simţea slăbită fizic, hotărîrea ei de fier de a da piept cu Gerald rămînea neschimbată. Cu toate acestea, credea că prez e n ţa liniştitoare a Emmei avea să-i susţină şi mai mult curajul. - Da, doamnă Fairley, coniţă, sigur că o să vin cu dumneavoastră, spuse Emma, profund uşurată că fusese rugată. Dacă se întîmpla ceva rău, putea să dea fuga imediat după Murgatroyd. Deşi era tiran jos, în bucătărie, îi era devotat doamnei Fairley. 16

AU PO R N IT amîndouă pe coridorul lung şi mohorît şi au coborît încet primul şir de trepte al scării principale, acoperită somptuos cu un covor roşu. A dele se sprijinea cu o mînă de balustrada de stejar lustruit, iar Emma o susţinea, ţinînd-o de celălalt braţ. Cînd au ajuns pe palierul central, unde şirurile de trepte ce veneau de sus, din stînga şi din dreapta, se uneau cu scara principală, Adele se opri să-şi tragă răsuflarea, ţinîndu-se strîns de stîlpul cu sculpturi întortocheate de la balustrada scării. Sus, deasupra palierului şi a scării, se înălţa o fereastră imensă cu vitralii, strălucind ca apele unui giuvaer sclipitor şi împrăştiind din belşug o lumină mirifică şi vie care scălda pereţii albi, revărsîndu-se în holul adînc de dedesubt. Emma îşi aruncă privirea în jos şi se înfioră dintr-o dată. Holul pustiu arăta groaznic, chiar înspăimîntător, sub strălucirea lugubră, roşiatică-albăstruie; mobila sumbră de lemn şi palmierii uriaşi din jard in ie re păreau nişte figuri groteşti de animale ghemuite Ia pîndă. Din nou spaima i se prelinse în sînge şi vru, ca întotdeauna, să fugă din casa aceea apăsătoare, plină

235

de secrete şi de violenţă ascunsă. Nu fi neghioabă,;îşi zise ea cu fermitate, dar o ţinu mai strîns de b raţ pe doamna Fairley, atît pe n tru 'a -şi potoli propriile ei temeri, cît şi pentru a o susţine pe Adele. Cînd ajunseră în cele din urmă în hol, Adele se uită rapid de ju r împrejur şi, trecînd-o şi pe ea fiorii, îşi strînse halatul în jurul corpului. Parcă s-ar fi făcut ecoul sentimentelor Emmei, cînd spuse: - Este îngrozitor de sumbru şi de neprimitor aici, Emma. Te rog, aprinde lămpile cu gaz. Emma făcu ce i se ceruse şi porni în grabă după Adele, care intra deja repede şi maiestuos în bibliotecă, cu spatele ţeapăn, cu capul sus şi mîndru pe umerii încordaţi, cu faţa impasibilă ca un onix alb. M urgatroyd se ocupa de lustruitul p aharelor de cristal de pe bufetul negru din lemn de nuc, pregătindu-le p entru seară, cînd Adele intră, urm ată imediat de Emma. Se în d re p tă repede din spate şi se uită oarecum uimit la doamna Fairley, care îşi făcea arareori apariţia jos în timpul zilei sau aproape niciodată. - Ei, doamnă, ce bine-mi pare să vă văd arătînd atît de bine. Pot să vă fiu de folos, doamnă Fairley? întrebă el, cu d eferenţă. - Nu, M urgatroyd, mulţumesc, spuse Adele, încercînd să zîmbească. - Nu s-a întîmplat nimic rău, nu-i aşa, doamnă Fairley? întrebă el, uitîndu-se la ea cu băgare de' seamă. Traversînd camera, cu Em m a în urma ei, Adele spuse repede: - Nu, nu, desigur că nu, M urgatroyd. Vreau să vorbesc cu copiii despre o anumită problemă, asta-i tot. Dar îţi m ulţum esc p e n tru grija pe care mi-o porţi. - Pentru puţin, doamnă, spuse Murgatroyd. Curiozitatea fiindu-i stîrnitâ, majordomul se învîrtea plin de solicitudine în jurul Adelei, care refuză scaunul pe care i-1 oferi, răm înînd în picioare în faţa căminului. Em m a se retrase mai în spate, îngrijorată şi atentă. Adele se întoarse spre el. . - D acă am nevoie de ceva, o să te sun, Murgatroyd, spuse ea, dîndu-i drumul printr-un semn din cap. - Bineînţeles, doamnă, spuse majordomul, înclinîndu-se servil. îşi luă cîrpele şi ieşi din cameră, mergînd cu spatele.

236

Plecînd, îi aruncă o privire răutăcioasă Emmei. „Felul în care fetişcana asta s-a băgat Sub pielea Coniţei şi a doamnei Wainrighţ te lasă pur şi simplu cu gura căscată'"’, mormăi i'ndividios. închise uşa iute după el. Adele răm'ase în picioare, cu o mină ţinîndu-se strîns de marginea căminului’, iar cu cealaltă în buzunarul de la halat, cu pumnul atît de încleştat, încît unghiile îi intrau în carne, îi venea să fugă sus şi să se retragă în spatele uşilor închise. Doar grija pentru Edwin o ţinea neclintită în loc, pregătită să dea ochii cu Gerald, despre care ştia prea bine cît de rău este. Uşa se deschise şi G erald intră, urmat imediat de Edwin, care se instală lîngă biroul tatălui său. Tremura, iar pe chipul lui se citea spaima. G erald înainta greoi prin cameră, rostogolindu-şi parcă trupul obez ce ieşea proem inent prin jacheta strimtă de călărie şi prin pantaloni. Vicleanul de G erald tocmai luase hotărîrea că era infinit mai bine să aibă de-a face cu maicăsa, decît cu taică-său. D upă părerea lui, femeia aceasta vanitoasă şi rătăcită putea fi mai uşor m anipulată. Cu tatăl lui era altceva. Femeie proastă şi rea ce eşti, se gîndi el, în timp ce îi zîmbea afectuos Adelei. Se opri, aşezîndu-se exact în faţa ei. îşi luă o mină amabilă şi spuse cu o gentileţe puţin cunoscută: - Mamă, te rog să mă ierţi că am fost atît de lipsit de bună-cuviinţă faţă de tine. Ştiu că este de neiertat. Dar cred că eram cam agitaţi. Totuşi, să ştii că n-am vrut să fiu im per­ tinent sau să te mîhnesc în vreun fel. Sper că mă poţi ierta, mamă scumpă. Cum Adele se aşteptase din partea lui la o manifestare furioasă şi jignitoare sau, cel mult, la noi obrăznicii, pe mo­ ment fu uimită, O cuprinse o senzaţie' de uşurare şi era pe punctul de a-şi relaxa muşchii întinşi. Din instinct, se opri brusc. în ciuda proastei păreri pe care G erald o avea despre ea, Adele era mult mai perspicace decît bănuia el şi ştia prea bine cu cine are de-a face, neavînd încredere în el. îşi dădea seama, de asemenea, că, aidoma tuturor tiranilor, Gerald era laş. Rămase aşadar cu desăvîrşire calmă şi severă. Şi era de

237

neînduplecat. Adele ştia că dacă se înmuia, însemna nu numai să-şi piardă din prestigiu, dar şi să-l expună pe Edwin unor noi grosolănii din partea lui Gerald. - Ai fost de o mojicie îngrozitoare, Gerald, rosti Adele. De data asta o să-ţi trec cu vederea ce-ai făcut, dar pe viitor îţi cer să te porţi mai respectuos şi mai manierat. Vorbea cu voce sigură. II privi, impasibilă, drept în ochi şi continuă: Iar acum, ai să-mi explici de ce te-ai com portat atît de dezgustător în curte. Vreau să ştiu doar motivul pentru care... Adele făcu o pauză şi se uită cu răceală la fiul ei. Motivul pentru care te-ai purtat atît de detestabil cu Edwin. Cred că felul în care îi cauţi ceartă în perm anenţă este de-a dreptul condamnabil. E doar fratele tău. Nu voi mai tolera aşa ceva, Gerald. Foindu-se nervos, G erald înţelese că lucrurile nu aveau să decurgă atît de simplu cum îşi închipuise. în plus, stăpînirea de sine a mamei lui îl lăsa perplex. Înţelegînd, aşadar, că o simplă scuză nu era de ajuns, aşa cum greşit îşi imaginase, trase âdînc aer în piept şi începu să explice, pe un ton împăciuitor: - M amă scumpă, n-a-fost decît o furtună într-un pahar cu apă. Crede-mă, te rog, este purul adevăr. A fost regretabil că... că mi-am.ieşit aşa din fire. Se opri şi îi adresă un zîmbet afectuos, dar prefăcut: După cum ştii, am fost la călărit pe coline. Pe drumul de întoarcere, am dat peste un cîine, p ro ­ babil dih sat, prins îritr-una din capcanele puse de tata pentru şoareci şi alte animale dăunătoare. Pe Edwin, această scenă l-a indispus, mult prea mult, aş zice, şi a vrut să elibereze cîinele. Nu l-am lăsat. Ne-am certat p entru asta, mamă, mai ales fiindcă nu vroiam ca Edwin să se rănească. Ştii că aceste capcane sînt extrem de periculoase. L -am con­ vins pe Edwin să călărim mai d eparte şi, dintr-un motiv oarecare, pe care pur şi simplu nu-1 cunosc, cînd am ajuns acasă, aproape plîngea. Asta-i tot, mamă dragă. - Am înţeles, spuse Adele gînditoare. îi aruncă lui G erald o privire pătrunzătoare, iar acesta tresări uşor sim ţindu-se astfel examinat, dar zise suficient de politicos: - Ţi-am spus adevărul, mamă. Întreabă-l şi pe Edwin. - O! chiar aşa am să şi fac, spuse Adele am eninţător. Simţea că i se taie picioarele, iar tîmplele începeau să-i

238

zvîcncască. Adele se sili să continue şi se întoarse să-l privească pe Edwin: Dragul meu, acum aş vrea să-mi spui şi tu versiunea ta a acestei... acestei întîmplări oribile. - Da, mamă, zise Edwin, venind a proape de ea, lîngă cămin. încă mai era alb ca varul la faţă, tulburarea fiindu-i mai mult decît evidentă, deşi era provocată mai degrabă de panica pe care i-o trezea sta re a sănătăţii mamei lui, decît de frica de fratele lui. în ciuda firii lui sensibile, Edwin reuşea să-i ţină piept aproape întotdeauna. Tuşi, ducînd mîna la gură, iar apoi începu încetişor: G erald ţi-a spus adevărul. Cel puţin, cea mai mare pa rte din el. Pur şi simplu a omis faptul că acel cîine încă mai trăia şi că se zbătea în cele mai cumplite dureri. Cînd G erald nu a vrut să mă lase să încerc să-i dau drumul, i-am sugerat să trimitem paznicul să-l scoată de acolo. Sau dacă lucrul acesta nu era posibil, să-l împuşte şi să-l scape de suferinţă. Mi se p ărea singurul gest de milostivenie ce s-ar fi putut face. Edwin se opri şi se uită incriminator la Gerald, c are îşi întoarse repede privirea. Edwin ridică vocea mînios. D ar, a rîs de mine. Efectiv a rîs şi a spus că sînt copilăros şi isteric. G e ra ld a mers atît de departe, încît a insinuat că ar fi o risipă de timp şi de gloanţe. De aceea m-am înfierbîntat atît de tare. îşi trecu mîna, agitat, prin părul blond. Cruzimea lui m-a înnebunit. Iar cînd i-am spus că o să-i povestesc tatei despre cîine, Gerald a început să mă insulte teribil. Adele înghiţi, încercînd să-şi potolească senzaţia de dez­ gust ce o copleşea. - Ce îngrozitor eşti! Să laşi un biet animal să sufere aşa şi să nu încerci să-l scapi de chinuri. Păi, nu eşti nici măcar... Furioasă, îl străpunse cu privirea pe G erald, care nici nu se clintea, ci doar susţinea privirea d e zaprobatoare a mamei lui. - Mamă, te rog, nu te mai îngrijora aşa. Ai să te îmbol­ năveşti din nou, spuse G e ra ld cu o voce blîndă sub care îşi ascundea perfidia. Cîinele trăgea să m oară. Probabil că a şi murit acum. Ridică din um eri. G erald ştia că trebuie să scape de problema asta înainte ca tatăl lui să se întoarcă de la Leeds, altfel ar fi urmat un tărăboi de pomină. Aşa că spuse, din nou cu o blîndeţe înşelătoare: Mamă, ce-ai vrea să fac ca să îndrept lucrurile? îm i pare nespus de rău să te văd

239

atîl dc tulburată. Adela privea ţintă, drept prin umflatul dc Gcrald, cu o expresie de nepătruns pe faţă. - Aş vrea să mi-1 aduci imediat pe paznic, Gerald, rosti Adele. G crald clipi din ochi şi rămase prostit, cu gura căscată. - Vrei să spui să-l aduc aici* în casă? în biblioteca tatii? zise el, împotrivindu-sc acestei idei. - Da, Gcrald, în casă. N-am nici cea mai mică intenţie să mă duc la grajduri. - Dar, mamă, poate... - Lasă vorba, Gerald. - Da, mamă. Cum vrei tu, spuse el, în silă. Adele o căută din ochi pe Emina, care stătea în picioare într-un ungher întunecos, pămîntie şi răvăşită la faţă ca şi Edwin. - Emma, te rog, dă fuga la bucătărie şi adu-mi un pahar cu apă. Mi s-a făcut greaţă dc la întîmplarea asta îngrozitoare. - Da, doamnă, spuse Emma, făcînd o mică reverenţă. - Iar tu, Edwin, continuă Adele, mi-ai face un marc ser­ viciu dacă ai fi atît dc bun să-mi aduci sărurile din dormitor. Sînt pe masa dc toaletă, dragul meu. Edwin încuviinţă din cap şi se strecură afară după Emma. Acum, Adele îşi concentra privirea arzătoare şi întreaga atenţie asupra fiului ei mai mare. Acesta se îndreptă pieziş spre uşă. - Gerald, înainte să te duci după paznic, vreau să vorbesc cu tine. Adele avea glasul dulce şi zîmbea luminos. Această schimbare radicală îl zăpăci imediat pe Gcrald. - D espre ce? spuse el, grosolan. - D espre ceva destul de important. Vino înapoi aici, G c­ rald. Adele îi făcu semn. G erald înainta fără tragere de inimă şi îşi dădu scama prea lîrziu că vocea mamei lui nu fusese deloc dulce. Glasul ei era plin dc acreală, iar zîinbetul periculos. Şovăi şi, picrzîndu-se cu firea, se opri. Adele păşi brusc înainte şi cu o mişcare fulgerătoare îl prinse pe băiat de încheietura mîinii. Erau foarte aproape unul de celălalt şi Adele îşi ridică cealaltă mînă şi îl plesni

240

feroce pe obraz. Gerald se trase înapoi de spaimă, încercînd să scape din strînsbarea mîinii ei. Adele îl ţinea bine ca într-o menghină, cu o forţă surprinzătoare, înclinîndu-se în faţă cu îndărătnicie, II privi adînc în ochi, plină de ură. - Dacă te mai văd vreodată prim ejduindu-i viaţa lui Edwin sau dacă aflu că ai făcut aşa ceva, nu ştiu ce se va întîmpla! Obişnuit să mintă, lui Gerald îi veni im ediat pe limbă s-o contrazică, dar văzîndu-i licărirea ageră din ochi, se răzgîndi. Pentru prima dată în viaţă, era speriat de această femeie care, în furia ei nestăpînită, p ărea mai frum oasă decît oricînd şi stîrnea admiraţie. - Te-am văzui dînd cu piciorul în Russet Dawn, continuă Adele, cu acelaşi şuierat veninos. Şi nu oriunde, ci în coaste. Ştii la fel de bine ca şi mine că atunci cînd un cal de vînătoare extrem de încordat este lovit pe nea şte p ta te şi cu p utere, mai mult ca sigur că va sări într-o parte. Şi de-a c e ea ai făcut-o, bineînţeles! Edwin âr fi putut fi om orît cu uşurinţă. Ştii ce păţesc criminalii în Anglia, nu-i aşa, G erald? Sînt spînzuraţi! Mai e nevoie să mai spun ceva? M-ai înţeles? G erald se îngălbeni. Unghiile lungi ale mamei lui îi intrau în carne, iar pe faţa umflată îi apăreau pete roşii. - Da, te-am înţeles, mormăi el. - Bine. Ai noroc că m-am hotărît să nu-i dezvălui tatălui tău ticăloşenia de care ai dat dovadă. D ar te previn acum, o voi face dacă ceva asem ănător se întîmplă cumva în viitor. Adele îl privi cîteva clipe pe Gerald, apoi îi dăd u drumul din strînsoare, aruncîndu-i mîna cu violenţă, ca şi cum ar fi fost contaminată. - Pleacă din ochii mei! Acum! în ainte să te plesnesc iar! ţipă ea ascuţit. G erald fugi. Uşa se trînti cu '’. gomot şi Adele îşi acoperi cu mîinile buzele care îi tresăreau involuntar. Tremura. E r a pentru prim a dată cînd îşi bătuse vreunul dintre copii sau pe oricine altcineva, iar propria ei violenţă o înspăimînta. Se rezem ă cu spatele de sofa şi închise ochii. D upă scurtă vreme, auzi vocea Emmei. - Vă este puţin rău, doamnă Fairley? U itaţi apa. Deschizînd ochii, Adele îi văzu pe Emma şi pe Edwin în picioare în

241

faţa ei. Bău apa cu recunoştinţă şi îi d ă d u paharul gol înapoi Emmei. - Mulţumesc. Edwin îngenunche la picioarele mamei lui şi îi mişcă de cîteva ori sărurile sub nas. Adele se strîmbă şi se trase înapoi zicînd: Iţi mulţumesc, dragul meu. Dar îmi e de ajuns. Mi-am revenit de minune. în ciuda acestei asigurări, Edwin continua să stea încruntat de îngrijorare. - Eşti sigură? A răţi groaznic de palidă. - Da, Edwin, îi zîmbi Adele, mîngîindu-1 pe cap. Eşti un băiat bun. îi aruncă o privire Emmei. Dar, aş mai vrea un pahar cu apă, te rog. - Da, doamnă. Am adus o carafă sus. Emma alergă la ser­ vanta din lemn de nuc unde lăsase apa şi turnă al doilea pahar. - Poate un coniac ţi-ar face bine, mamă. Ţi-ar mai da puţină putere. - Nu! ţipă Adele. Vorba aceasta a fost rostită cu atîta înverşunare, încît Edwin dădu înapoi. - îmi pare rău, mamă. M ă gîndeam doar că te-ar înviora. - Ştiu, dragă, şi în oricare altă ocazie aş fi băut un păhă­ rel, spre binele sănătăţii, desigur. D ar trebuie să fiu eu min­ tea limpede diseară, la dineu, Edwin. Va fi o seară lungă şi se vor servi vinuri variate. Nu vreau să încep să beau prea devreme azi. De fapt, A dele sim ţea cu disperare nevoia de a bea, dar se lupta împotriva acestei do rin ţe . Se uită tandru spre el. N-am vrut să fiu atît de tăioasă. Iartă-mă, te rog, scumpul meu. - Nu am de ce să te iert, spuse Edwin, privind-o la fel de afectuos. Ştiu cît de obositor a fost totul pentru tine. îmi pare rău că a trebuit să te implici în to ată această problemă. Uşa se deschise p entru a perm ite accesul lui Gerald, însoţit de paznic. - în timpul drumului de la grajduri pînă aici,, am profitat de ocazie pentru a-1 lămuri despre bietul cîine prins în capcană şi despre preo c u p a rea ta adîncă faţă de acest lucru, mamă dragă, spuse G erald cu o nuanţă de sarcasm, revenindu-i complet felul înţepat de a fi. Adele se ridică şi îi privi pe amîndoi cu răceală.

242

- înţeleg'. îl măsură cu privirea pe paznic. Presupun că te pricepi să umbli cu aceste capcane şi că-ţi este uşor să dai drumul cîinelui. Vreau să te duci şi să faci asta imediat. - Da, nu ştiu ce să zic de asta, bolborosi omul. Stăpînului n-o să-i prea placă treaba asta. Femeia să-şi vîre nasul în treburile bărbatului. Nu vă supăraţi, întotdeauna i-am spus că toate capcanele alea sînt tare periculoase. Ştiam eu că o să fie cu bucluc. I-am spus stăpînului că o să se întîmple ceva rău. Păi, sînt nişte prostii de modă nouă, capcanele alea ale dumneavoastră. - Ai dreptate. Dar, din moment ce se pare că eşti singura persoană de aici care ştie să umble cu ele, te rog, du-te şi fă cum îţi spun, îmi asum toată responsabilitatea faţă de stăpîn, spuse Adele. Nu putem fi siguri că acel cîine a murit. De fapt, probabil că trăieşte şi se chinuie. Du-te şi ocupă-te de problema asta imediat. D acă a murit, îngroapă-1. Dacă e în viaţă şi are vreo şansă de a supravieţui, adu-1 înapoi aici şi ai grijă de el. Dimpotrivă, dacă bietul animal este dincolo de orice speranţă, împuşcă-I şi îngroapă-1 mai departe, pe dealuri. Se uită sever la omul care îşi tîrşîia tălpile în cadrul uşii. Ce mai aştepţi? Pleacă imediat. Conaşul Gerald o să te însoţească, ca să-mi poată spune la întoarcere ce-aţi făcut, se răsti ea, dîndu-şi drumul la nervi. - Dar, mamă! spuse G erald, arţăgos. N-am de ce să mă duc şi eu. E îri stare să se descurce foarte bine şi singur. - Nu te mai eschiva! Fă cum am spus, porunci Adele. Văzînd neînduplecarea din privirea mamei lui, G erald ridică din umeri şi spuse: - Hai s-o facem şi pe asta, omule. Plecară împreună, Gerald supărat foc. Adele se aşeză, privind ţintă Ia foc. Deşi era ciudat de neatentă la suferinţele oamenilor, cu totul paradoxal, ideea unui animal rănit, care se chinuie, o impresiona întotdeauna. Emma îi aduse apa. - Or să facă după cum le-aţi spus, zise ea. Nu vă mai necăjiţi aşa, doam nă Fairley. , - Să te ajut să urci scările, mamă? îi sugeră Edwin. Ar trebui să te odihneşti puţin, înainte să te îmbraci pentru dineu. - Da, Edwin, e o idee bună, spuse Adele cu recunoştinţă.

243

Eră sleită. înfruntarea cu Gerald îşi luase tributul şi o vlăguise de puteri. Seâra care o aştepta avea să-i ceară, uri nou efort şi vroia să se pregătească pentru ce va urmă şi să-şi adune puterile sfîrşite. In acel moment, ar fi vrut cu ard o a re să poată să se retragă cu o sticlă în patul ei confortabil şi primitor şi să se piardă în lumea ei interioară. Se ridică brusc, iar Edwin o luă de braţ şi o conduse afară din bibliotecă. U r c a ră scările încet, cu Emma venind ascultătoare du p ă ei. în timp ce Edwin o îndruma pe mama lui în dorm itor, cu măre blîndeţe, Emma îi atrase atenţia şi îi făcu semn să vină după ea. Se scuză faţă de mama lui, grăbindu-se să o ajungă din urmă pe Emma, care îl aştepta în salonaş. * Ge s-a întîmplat, Emma? întrebă el, presim ţind ceva rău, conştient de expresia ei plină de îngrijorare. - N-o lăsa pe mama dumitale singură, conaşule Edwin, îl preveni Emma blajin. Poţi să stai puţin şi să-i citeşti, sau să discuţi cu ea, pînă îmi schimb eu uniforma şi vin înapoi s-o ajut să se aranjeze? - Ei, sigur că pot, Emma. D ar n-ar fi oare mai înţelept dacă ar dormi puţin? întrebă el. De ce să nu răm înă singură? - Fiiridcă se frămîntă pentru toate cele şi este atît de agitată la gîndul afurisitului ăsta de dineu. Şi ştiu eu că n-o să doarmă, că s-a odihnit mult după-amiază. Stai numai cu ea şi ţine-i de urît. Ajut-o să nu se mai gîndească la dineu. Mă întorc numaidecît, să mă apuc s-o pieptăn, spuse Emma. Edwin încuviinţă din cap. - Da, Emma, ai într-adevăr dreptate. îşi face atîtea griji şi se tulbură atît de uşor. întinse mîna spontan şi atinse uşurel braţul Emmei. î ţi mulţumesc nespus de mult, Emma, pentru bunătatea cu care îi porţi de grijă mamei. î ţi sînt cu adevărat recunoscător, crede-m ă pe cuvînt, zise el, cu sm ceritate totală şi cu o expresie blîndă şi prietenoasă în ochi. Emma privi în sus spre Edwin, care era înalt p entru vîrsta lui, surprinsă dar şi încîntată de m anifestarea lui de gratitudine. . - Ce drăguţ din p a rte a dumitale să-mi spui asta, conaşule Edwin. Ştii, fac şi eu cît pot de bine, răspunse ea încetişor, îmbujorată de plăcere. Iar apoi surîse. U n zîmbet de-a d r e p ­ tul uluitor, care îi lumină chipul într-atît de strălucitor, de

244

parcă licărea în lumina palidă a amurgului, iar ochii ei, larg deschişi, privind în sus, erau atît de impresionant de verzi şi de scînteie.tori, încît ţi se tăia respiraţia. Ge frumoasă e, se gîndi Edwin, p entru o clipă descum pănit şi orbit de strălucirea ei, de acel zîmbet ferm ecător şi de acei ochi incredibili de smarald, plini de inteligenţă, sinceritate şi nevinovăţie, care îl priveau fără şovăire şi cu absolută încredere. Ce ciudat că n-am rem arcat pînă acum cît e de frumoasă, se gîndi el mirat, neizbutind să-şi ia ochii de la ea. Pe nesimţite, tînărului Edwin i se mişcă p a rc ă inima în piept şi i se strînse, şi fu năpădit de o emoţie copleşitoare, pe care nu o mai simţise niciodată înainte şi pe care nu o înţelegea. Continuau să se uite fix unul la celălalt, ca vrăjiţi, înlănţuiţi într-o clipă prelungită de tăcere, atît de profundă, încît aerul părea că vibrează în jurul lor, iar ei era u aidoma a două siluete împietrite de timp. Edwin era palid la faţă, iar pom eţii îi ieşeau proem inenţi în afară. Ochii lui limpezi înregistrau fiecare detaliu şi contur lin al chipului din faţa lui, ca şi cum ar fi fost nevoit să-l păstreze pe veci în memorie. O roşeaţă uşoară începu să se răspîndească pe gîtul şi obrajii Emmei, iar buzele rozalii i se întredeschiseră. O nedum erea expresia nefirească şi intensă din ochii lui Edwin şi pe faţă i se aşternu îngrijorarea, întunecîndu-i strălucirea dinainte. Şi exact în acea clipă, Edw in înţelese în adîncul lui că i se întîmplas.e ceva de o im p o rta n ţă extraordinară, deşi nu-şi dăd e a bine seama de sp re ce era vorba. Nu putea înţelege, aşa tînăr cum era, că o contem pla pe singura femeie pe c a re o va iubi vreodată cu adevărat. Femeia care îl va urmări tragic în fiecare zi din viaţă şi al cărei nume îl va striga cu dor, cînd îşi va da sufletul. Pe neaşteptate, Edwin simţi înţepătura lacrimilor în ochi şi fu nevoit şă-şi întoarcă repede capul. înghiţi cu greutate, tuşind jenat, cu mîna la gură, umilit şi ciudat de timid în faţa acestei fete, care îi provocase o tulburare atît de bruscă. - Scuză-mă, spuse el, tuşind din nou, de-abia îndrăznind s-o privească, dar nu putu rezista şi îşi întoarse repede ochii spre ea. Emma zîmbea gingaş şi cu bunătate, iar chipul ei era atît de încîntător, de fragil şi de fraged, încît Edwin trebui să-şi înfrîngă puternicul impuls de a-1 cuprinde cu mîinile şi 245

de a-I mîngîia reverenţios. în cele din urmă, izbuti să spună cu vocea sugrumată: - Eşti o fată minunată, Emma. Şi am să stau cu mama, cum îmi sugerezi, pînă te poţi întoarce. Se întoarse pe călcîie şi porni spre dormitor. în timp ce traversa încăperea, cu eleganţa aceea naturală moştenită de la taică-său, îl încercă o senzaţie stranie de zăpăceală, îl copleşi un sentiment de adîncă singurătate, făcîndu-1 să se oprească. Tremurînd tot, se întoarse în loc cu o forţă involuntară şi Emma tresări. O privea încremenit, cu multă ardoare, iar ochii îi erau întrebători şi uimiţi. Emma îl cercetă cu gravitate şi cu o nouă înţelegere, de o maturitate remarcabilă. Zîmbi cu sfială şi, înainte ca el să poată spune ceva, ieşi repede din cameră cu tava de ceai pe care far­ furiile zdrăngăneau zgomotos. în mod surprinzător, gălăgia din bucătărie se potolise şi, deşi doamnă Turner era roşie la faţă şi transpirată, părea totuşi mai puţin supărăcioasă şi neliniştită din cauza dineului. Trona peste oalele şi cratiţele aburinde, cu un fel de mîndrie preţioasă. îşi ţinea mîinile în şold, polonicul agăţat de buzunarul de la şorţ, iar pe faţa de culoarea prunei i se aşternuse un zîmbet de autofelicitare. Emma puse tava lîngă chiuvetă şi zise: - Doamnă Turner, dacă n-ai nevoie de mine pentru ceva, cred că mai bine mă duc sus să mă îmbrac p entru diseară. - Da, scumpo, ai face mai bine aşa, şi chiar acuşica, răspunse bucătăreasa, uitîndu-se la ceasul de pe poliţa de deasupra căminului. Aici totul e în regulă. De-acum încolo, totul merge ca pe roate. îi acordă Emmei un zîmbet plin de satisfacţie. Nu-i mare scofală cu reţe te le alea încîlcite, o dată ce le-ai venit de hac, continuă ea pe un ton mulţumit. Data viitoare cînd o să mai avem vreun dineu, o să le fac cu ochii închişi. Din colţul unde stătea, lustruind un platou mare de ar­ gint pentru carne, Annie îşi ridică privirea şi zîmbi. Făcu cu ochiul Emmei care se întoarse cu spatele, îşi muşcă buza, zîmbind amuzată şi spuse: - Sînt sigură că aşa o să fie, doam nă Turner. Ne vedem mai tîrziu. Emma urcă scările abrupte, întortocheate şi strimte care

246

duceau la camera ei de la mansardă. Cînd ajunse înăuntru, o trecură fiorii de frig. Fereastra era larg deschisă, iar vîntul răcoros de seară, care sufla dinspre dealuri, umfla nebuneşte perdelele albastre. Fugi la fereastră şi o închise, iar apoi se dezbrăcă repede. Se aşeză în picioare la spălătorul din faţa ferestruicii chituite cu plumb şi se frecă pe faţă cu apă rece şi cu un ştergar pînă ce obrajii îi străluciră de p ro sp e ţim e trandafirie. îşi perie părul lung, răsucindu-1 cu îndem înare într-un coc gros, iar apoi îşi puse uniforma de seară pe care şi-o făcuse de curînd. E ra o rochie neagră de lînă, cu mîneci lungi şi strimte şi cu o jupă lungă şi dreaptă, cu mult jnai sobră decît uniforma de zi. în schimb, gulerul şi m anşetele albe de mătase mai atenuau din sobrietatea negrului, la fel ca şi şorţul de organdi cu volănaşe pe care şi-l lega acum în jurul taliei mlădioase. Em ma se uită lung la imaginea ei din oglindă şi fu deodată m ulţum ită de ceea ce vedea. îşi prinse pe creştetul capului boneţica cochetă din organdi alb, zîmbindu-şi fericită. Tocmai îi venise în minte că arată drăguţă. Blackie îi spunea tot timpul că este atrăgătoare, iar conaşul Edwin gîndea clar acelaşi lucru. Ştia ea asta, dacă s-ar lua numai după felul în care o privise mai devreme. Zăbovi cu gîndul la Edwin. Nu sem ăna deloc cu ceilalţi membri ai familiei Fairley. Se înfioră apoi, gîndindu-se la Gerald şi la întîmplarea îngrozitoare cu c îin e le . E ra crud şi plin de rău ta te , în timp ce Edwin era b lîn d şi bun. De fapt, nu p ărea a a p a rţin e deloc conacului Fairley. Se în tre b ă dacă nu cumva fusese furat de la vreo a ltă casă şi vîndut stăpînului p e n tru un sac de bani. Rîse cu p o f tă de închipuirile ei despre c are ştia că nu sînt de&ît p ro stii. L u c ru ri ca astea se întîm plau d o a r în poveştile pe c a re le n ă scocea fratele ei Frank pe hîrtiile alea ale lui şi i le c ite a apoi, cînd avea ea timp să-l asculte. D intr-o d a tă oftă. Ce ră u o să-i p a ră cînd Edwin o să se întoarcă la şc o ală . M îine, îl auzise spunînd pe stăpîn. O să-i fie dor de zîm b e tu l lui prie ten o s, de glumele lui zil­ nice şi de s o lic itu d in e a lui. Şi mama lui o să-i simtă lipsa, se gîndi ea, c o p le ş ită de un sentim ent de adîncă tris te ţe pentru A dele. In tu itiv , E m m a îşi d ă dea seama că Edwin era singura p e r s o a n ă care p u tea oferi cît de cît m îngîiere femeii a c esteia n e lin iş tite şi chinuite.

247

Acum, grăbită ca întotdeauna, Em m a se întoarse de la oglindă, îşi atîrnă uniforma de zi într-un cui după uşă şi fugi jos. Trebuie să o ajute pe doam na Fairley să se îmbrace pentru dineu. Salonaşul era gol, iar cînd Emma ajunse în dormitor, fu surprinsă să-l găseasgă pe Edwin singur. - Unde-i mama dumitale, conaşule Edwin? Edwin îşi ridică ochii din cartea pe care o citea şi văzînd-o, simţi că parcă se sufocă. Emma era şi mai frumoasă, dacă aşa ceva ar fi fost posibil, iar el o privea uimit şi extaziat. Rochia neagră o făcea să p a ră mult mai înaltă şi zveltă, dîndu-i un aer plin de distincţie. Mai mult, negrul îi avantaja tenul ivoriu, care căpătase aspectul de p o rţe la n lustruit, de un crem cald, cu nuanţe estom pate de culoarea caisei. Boneta albă, prinsă ademenitor în vîrful capului bine proporţionat, contrasta admirabil cu părul splendid măro-roşcat, iar ochii, sclipitori şi vioi, străluceau intens. Ochi de pisică, se gîndi el. Da, hotărît lucru, în clipa aceea Em m a avea ceva de felină, de-a dreptul fermecător. - Scuză-mă, conaşule Edwin, dar unde-i doamna Fairley? spuse Emma, cu o nuanţă de neră b d a re şi nelinişte. Edwin fu întrerupt din contem plaţia în care se cufun­ dase. - Face baie, Emma, răspunse el, repede. Emma se încruntă. - Dar de obicei mă aşteaptă pe mine să-i pregătesc baia, zise eă, muşcîndu-şi buza. Se uită la ceas. Şi nici n-am întîrziat! Nu-i decît ora şase. - Te rog, nu-ţi fă griji, Emma. M ama nu era supărată. Pur şi simplu a vrut să înceapă să se îmbrace mai devreme decît de obicei. De fapt, eu m-am dus şi i-am pregătit baia, îi explică el. - Trebuia să suni după mine, conaşule Edwin, îi atrase atenţia Emma, cu reproş, strîngîndu-şi gura cu severitate. Edwin rîse vesel. - Pentru numele lui Dum nezeu, Em ma, nu fi aşa supărată. Nu s-a întîmplat nimic rău. Şi apoi, nu crezi că ai destule de făcut astă-seară? Nu m-a deranjat deloc să-i umplu mamei cada. - Fie cum spui dum neata, conaşule Edwin. Şi îţi m ulţu­ mesc, spuse Em m a politicoasă. Apoi în treb ă încetişor: Cum

248

se simte mama dumitale? Sper că n-a început să se frămînte iară, riu-i aşa? - Nici vorbă, Emma. I-am citit, cum mi-ai sugerat şi am stat puţin de vorbă. De fapt, am făcut-o să rîdă, povestindu-i despre băieţii de Ia şcoală şi maimuţărelile lor. E bine dispusă, Emma, crede-mă. - Slavă Domnului! zise Emma, luîndu-i-se o piatră de pe inimă. Schiţă un zîmbet spre el şi începu să facă treabă prin dormitor. In timp ce-şi vedea de lucru, Emma sporovăia fără să-şi dea seama cu Edwin, care îi urm ărea fiecare mişcare cu atenţie şi admiraţie. Şi atunci, ce s-a întîmplat cu cîinele, conaşule Edwin? S-a întors conaşul G erald să povestească, cum i-a spus să facă doamna Fairley? - Da, Emma. Gerald a fost aici puţin mai înainte. Cîinele încă trăia. Dar era aşa de grav rănit, că mai avea puţine şanse să supravieţuiască. L-au împuşcat şi l-au îngropat mai d eparte pe coline. Oftă adînc. Acum nu se mai chinuie. E lucrul cel mai important. Nu pot să sufăr cruzimea, Emma, încheie el, destăinuindu-se. - Da, ştiu asta, conaşule Edwin, spuse Emma. Ce păcat că bietul căţeluş a căzut în capcană, m urm ură ea, plină de com ­ pasiune. Ştii cît sînt de primejdioase capcanele alea. înainte ca Edwin să apuce să mai spună ceva, Adele intră în dormitor, înfăşurată într-un halat de baie din lînă groasă. - Emma, aici erai. Se uită spre Edwin. Băiatule scump, vrei să mă scuzi acum. Ştii că trebuie să mă îmbrac. - Da, mamă, zise Edwin, respectuos ca întotdeauna. Se duse fuga spre ea şi o sărută. O seară plăcută, draga mea, adăugă el, zîmbindu-i. - Iţi mulţumesc, Edwin. Sînt sigură că aşa o să fie, rosti Adele, nu prea convinsă de ceea ce spunea. Dar se hotărî să nu se mai gîndească nici un pic la seara ce urma, căci altfel ar fi apucat-o isteria şi n-ar mai fi putut să plece deloc din cameră. D upă ce Adele îşi puse lenjeria de corp, Em ma o strînse în corset. - M ai strîns, Emma, strigă A dele, gîfîind uşor şi prinzîndu-se cu mîinile de stîlpul p atu lu i p e n tru a-şi ţine echilibrul. - Nu-i bine, doamnă Fairley. D acă strîng şireturile mai tare, coniţă, n-o să mai puteţi mînca nimic, îi atrase atenţia

249

Emma. Ia gîndiţi-vă numai, nici n-o să mai puteţi respira! - Ba am să pot! Termină cu prostiile, Emma, spuse Adele, pe un ton tranşant. îmi place să am talia mică. - Păi, ce dacă o să aveţi talia mică, doar nu vreţi să vă vină rău la dineu, nu-i aşa, doam nă Fairley? Adele păli uşor, dîndu-şi seama de adevărul acestor cuvinte. Ar fi o catastrofă dacă ar leşina în timpul serii. Adam n-ar crede nici în ruptul capului că ar fi, de fapt, din cauza sufocării, şi nu dintr-un alt motiv. - Fie, poate că ai dreptate, consimţi ea cu părere de rău. Atunci, nu mai strînge şireturile mai tare, dar nici nu le slăbi, Emma. Sînt foarte bine aşa. Şi te rog, leagă-le de două ori, să nu cumva să se desfacă. - Da, coniţă, spuse Emma, terminîndu-şi repede treaba. Acum, am face bine să ne apucăm de pieptănat,, doamnă Fairley. Ştiţi cît de mult timp îmi ia. Adele se aşeză la toaleta cu oglinzi sclipitoare, studiindu-şi faţa cu adm iraţie, absorbită de ea însăşi, în timp ce Emma îi peria părul lung şi strălucitor şi începea procedura complicată de a-1 aranja într-o coafură splendidă. Era o pieptănătură elegantă „pom padour“, foarte la modă pe atunci, pe care Adele o văzuse într-o revistă ilustrată care prezenta cea mai nouă vestimentaţie de lux de la Lo n d ra şi Paris. Cu o săptămînă în urmă, cînd o copiase pentru Adele, Emma îşi luase libertatea de a o modifica puţin, adăugîndu-i propriile ei retuşuri şi adaptînd stilul original astfel încît să avan­ tajeze înfăţişarea gingaşă a Adelei. Spre uimirea acesteia, rezultatele finale fuseseră nu numai de-a dreptul rem a r­ cabile şi efectiv originale, dar totodată şi extraordinar de profesionale. Emma adună părul în sus, lăsîndu-i liberă faţa Adelei, iar din şuviţele lungi alcătui „po m p ad o u r“ -ul de bază, care forma temelia coafurii. Răsuci şi încolăci părul Adelei de jur împrejurul capului, prinzîndu-1 bine cu agrafe, astfel încît buclele să-i încadreze frumos trăsăturile delicate. Emma lucra cu răbdare şi dibăcie, tăcînd concentrată, iar la un m o­ ment dat se trase înapoi să-şi admire opera, dînd mulţumită din cap, cu ochii sclipitori. E ra aproape gata cînd îşi dădu seama că term inase rezerva de agrafe. Emma ţiţîi din buze agasată. Adele se uită fix la ea, prin

250

oglindă, încrunlîndu-sc. - Ce c? Sper că nu-i nici o problemă, Enima! Astă-seară, părul meu trebuie să fie splendid coafat. - O! aşa va.fi, doamnă, o linişti Emma. Este deja. Dar mai am nevoie de cîlcva agrafe pentru buclele din vîrf. Dau numai fuga pînă la doamna Wainright, să-i cer cîleva cu împrumut. Scuzaţi-mă, conică. Em ma,puse pe toaletă peria de argint cu monogramă, făcu o mică reverenţă şi o zbughi afară. Coridorul era sumbru şi înţesat de umbre amorfe, iar mobilele ornate în stil victorian, înşirate dc-a lungul lui, păreau nişte fantome nebuloase în lumina rece şi mohorîtă răspîndită de aplicele cu gaz de pe pereţi. Pentru a ajunge la camera Oliviei Wainright, Emma trebui să traverseze tot culoarul întunecos şi, cum acesta era pustiu, alergă tot drumul, nu atît din nervozitate sau teamă, cît din nevoia presantă de a economisi timp, ca de obicei. Cînd bătu la uşă, gîfîia de efort. - Intră, strigă Olivia cu.o voce melodioasă şi clară. Emma deschise uşa şi răm ase politicoasă în prag, cercctînd cameraca întotdeauna, cu o consideraţie plină de invidie. Era sin­ gura încăpere care îi plăcea din conacul Fairley, în afară de bucătăria plină de veselie. Olivia Wainright stătea la toaleta din stejar sculptat, cu spatele Ia uşă. Se răsuci repede în loc. - Da, Emma, ai nevoie de mine pentru ceva? întrebă ea, cu amabilitatea ci obişnuită. Emma făcu un pas înainte, răspunzîndu-i printr-un zîmbet, dar brusc înţepeni şi rămase locului. Faţa Oliviei era nefiresc de palidă, fără rujurile şi pudrele franţuzeşti şi celelalte cosmcticalc pe care le folosea în mod normal. Paloarea aceasta puternică o făcea să pară ştearsă şi istovită, acelaşi efect avîndu-I şi buzele foarte albe. Ochii îi străluceau şi păreau mai mari şi mai albaştri în contrast cu paloarea feţei delicate, culoarea lor aproape supranaturală fiind şi mai mult accentuată de halatul de mătase albastru ca cerul, pe care-1 purta. Părul castaniu închis, de obicei frumos îngrijit şi pieptănat în sus după o coafură la modă, îi cădea pe umeri ca o glugă de catifea lucioasă în lumina reflectată de lămpile de pe toaletă.

251

Em ma ştia că se uita cu gura căscată la Olivia Wainright şi că lucrul acesta era culmea mojiciei. D ar era atît de stupefiată, că nu se putea abţine şi nu-şi putea întoarce faţa de la ce vedea. Paloarea aceea, părul ciufulit şi despletit, ochii strălucitori - se contopeau toate, alcătuind un chip ce revărsa blîndeţe şi sensibilitate, o figură luminoasă şi obsedantă, care îi era atît de cunoscută Emmei. Intre timp, Olivia rem arcă imediat rea c ţia puternică a Emmei. E ra dezorientată şi o privi pe fată întîi curioasă, apoi tot mai nervoasă, răm înînd cu pămătuful de la pudră spînzurat în mînă. - Doamne Dumnezeule, Emma, dar ce s-a întîmplat? Asta-i bună, fetiţo, arăţi de parcă ai fi văzut o stafie. Ţi-e rău? strigă ea, cu vocea neobişnuit de vehementă pentru felul ei de a fi. Em ma clătină din cap. în cele din urmă, vorbi: - Nu, nu, doamnă Wainright. Nu s-a întîmplat nimic. Vă rog, nu vă frămîntaţi, coniţă. Scuzaţi-mă, dacă v-am părut un pic altfel... Emma se opri, neştiipd cum să-şi justifice mai bine p urtarea, care îşi dădea seama că păruse probabil ciudată şi totodată necuviincioasă. Tuşi, ducînd mîna la gură. M i-a venit puţin rău, pentru o clipă, minţi ea, continuînd, mai aproape de adevăr, cu vocea mai puternică: Am alergat atît de repede pe coridor. Zău, asta a fost. Olivia se relaxă, răm înînd însă încruntată. • Tot timpul alergi, Emma. într-o bună zi, ai să păţeşti ceva. D ar să lăsăm asta acum. Eşti sigură că te simţi foarte bine? Eşti foarte albă, să ştii. Poate ar trebui să te întinzi puţin pînă vin musafirii, îi sugeră Olivia, vădit preocupată. - M ulţum esc, vă mulţumesc din suflet, coniţă. D ar mă simt mai bine. Z ă u . Mi s-a tăiat doar respiraţia. Şi nu pot să mă odihnesc acum, doamnă Wainright. Trebuie să termin coafura doamnei Fairley. De aceea am şi venit. Să-mi îm prum utaţi cîteva agrafe, dacă nu aveţi nevoie de toate, îi explică Emma, într-o avalanşă de cuvinte p e n tru a nu lăsa să se vadă cît se sim ţea de jenată. - Sigur că da. Ia-le pe astea, spuse Olivia, adunînd un pumn de agrafe. E m m a le luă şi schiţă un zîmbet. - Vă m ulţumesc, doam nă Wainright. 252

.Gînditoare, Olivia îşi aţinti privirea pătrunzătoare asupra Emmei, Nu era deloc sigură că putea da crezare explicaţiilor, fetei: Cu toate acestea, din moment ce nu-şi putea imagina nici un alt motiv logic care să justifice faţă pământie a Emmei şi vădita ei epuizare* Olivia nu avu altă alternativă decît să le accepte. - Dar să ştii că arăţi cam slăbită, Emma, spuse ea domol. După ce sosesc musafirii şi ai term inat să te ocUpi de mantourile doamnelor, vreau să te odihneşti în bucătărie pînă la op u şi jumătate, cînd trebuie servit dineul. Nu vreau să te prăbuşeşti de oboseală. Spune-i lui Murgatrqyd că aşa am hotărît eu. - Da, doamnă. Ce bună sînteţi, spuse Emma. Se simţea vinovată şi îi era ruşine că se prefăcuse că îi era rău şi, de asemenea, pentru că o minţise pe doam na Wainright. Olivia întinse mîna şi o mîngîie pe Emma pe Umăr. D ădu din cap, exasperată, dar plină de duioşie. - Uneori, am impresia că eşti prea harnică, fără să mai ţii seama şi de tine. Ştii că sînt mai mult decît mulţumită de cum îţi faci treaba. încearcă şi ia lucrurile mai cu încetul, fetiţo, spuse ea, cu cea mai a d în c ă b lîn d e ţe . Privind-o încremenită, Emma rămase gîtuită de emoţie şi simţi usturimea lacrimilor în ochi. îşi drese glasul. - Da, coniţă. Făcu o scurtă reverenţă şi ieşi din cameră cît mai liniştit cu putinţă. O dată ajunsă cu bine pe coridor, Emma răsuflă adînc, cu o enormă uşurare. Se sprijini de o măsuţă sculptată, ca să-şi revină. Se clătina pe picioare şi inima îi bătea cu putere. Se uită înapoi spre uşă, scuturînd capul într-o parte şi în alta, nevenindu-i să creadă prin ce trecuse. Olivia Wainright sem ăna cu m am a E m m ei. Oricît de incredibil ar fi părut, Emma văzuse asta cu ochii ei. „E leită maică-mea“, îşi şopti ea cu teamă şi îndoială. Emma se întrebă apoi de ce nu observase niciodată înainte această asemănare. înţelese numaidecît. Era într-adevăr foarte simplu. De cînd Olivia stătea la conacul Fairley, Emma n-o văzuse niciodată, pînă cu cîteva clipe în urmă, într-o ipostază atît de intimă, neîm brăcată şi negătită în singurătatea cam erei ei. A şezată la masa de toaletă în lumina difuză, într-o ţinută neceremonioasă, cu faţa nefardată, părea o altă femeie decît aceea pe care Emma se

253

obişnuise să o vadă mîşcîndu-se prin casă cu atîta eleganţă şi cu o autoritate imperturbabilă. Văzută în această stare naturală, Olivia era tot uimitor de frumoasă, dar fără hainele elegante, fără coafurile complicate şi celelalte artificii lâ modă, părea ingenuă şi vulnerabilă, inspirînd o candoare gingaşă, feciorelnică.şi chiar nevinovată. Iar Emma nu se înşela. Olivia Wainright, dezbrăcată de podoabele exterioare ale femeii şic în societate, semăna intr-ade­ văr cu Elizabeth Harţe. De fapt, asem ănarea era atît de extraordinară, încît părea stranie. Parcă ar fi fost plăm ădite după acelaşi tipar, numai că acum frum useţea E lizabethei era doar un palid ecou al înfăţişării strălucitoare a Oliviei. Istovită peste măsură de lupta pentru supravieţuire, răpusă de tuberculoză, subnutrită şi suferind continuu, înfăţişarea frumoasă a Elizabethei se estompase şi începuse încet să pălească. Cu toate acestea, văzu în Olivia frum useţea mamei ei aşa cum fusese ea odinioară, şi rămase uimită şi to to d a tă impresionată; Emma nu era singura persoană care să fi rem arcat puternica asemănare dintre aceste două femei din lumi atît de diferite. Un alt locatar al conacului Fairley o descoperise, de asemenea şi, la fel ca Emma, fusese z d ru n ­ cinat pînă în străfunduri de această revelaţie. Dar, stînd în picioare şi privind ţintă la uşa Oliviei Wain­ right, clătinînd încă din cap, Emma nu-şi d ă dea seama de acest lucru. îşi recăpăta întrucîţva stăpînireă de şine şi de data asta nu mai alergă. Păşea încet p e coridor, a m orţită parcă de această stranie coincidenţă. în timp ce se înapoia spre dorm itorul Adelei, Emmei nu-i trecu prin minte că poate, inconştient, observase mai dinainte această asem ănare, ceea ce ar fi putut explica oarecum tainica ei a d oraţie faţă de Olivia. D ar gîndul acesta, i-a- revenit o b ­ sedant doar după ani şi ani. în absenţa Emmei, Adele se ocupase de faţa ei. De d a ta aceasta, s-a hotărît că era necesar să recurgă la borcănelele de cosmeticale franţuzeşti. Şi-a dat cu puţin roşu în obraz, doar cît să-i scoată în evidenţă pomeţii şi să-i risipească paloarea pielii, şi s-a rujat. îşi pudra uşor nasul, cînd Em m a intră. - Am venit, doam nă Fairley, spuse Emma cu voce joasă, dînd fuga la m asa de toaletă unde Adele o aştepta. 254

Deşi de obicei Adele se arăta prea preocupată de ea însăşi pentru a mai lua seama şi la alţii, în seara aceasta era deosebit de vioaie şi de atentă, pregătindu-se pentru dineul important şi poate chiar dificil care o aştepta. E ra atît de atentă, încît remarcă tonul abătut din vocea Emmei, întotdeauna atît de veselă, şi ai aruncă o privire pătrunzătoare. - Ţi-a dat doamna Wainright agrafele? A fost vreo problemă? întrebă ea repede. - O, nu, doamnă, răspunse Emma, începînd deja să aran­ jeze buclele care mai răm ăseseră. Avea destule. - Cu ce se îmbracă astă-seară doam na Wainright? con­ tinuă Adele curioasă, urmărind-o pe Emma prin oglindă. - Nu i-am văzut rochia, doam nă Fairley, spuse Emma liniştit, cu o expresie întunecată şi potolită. Adele îşi ţuguie buzele, bosumflată şi dezamăgită. Abia aştepta să afle ce rochie şi-a ales Olivia din nenum ăratele ei toalete elegante. Adele fusese întotdeauna în rivalitate cu sora ei mai mare, iar acum situaţia devenise mai încordată şi mai arzătoare decît oricînd. A dele suferea în amorul ei propriu şi o înfuria faptul că Olivia izbutea, în toate ocaziile, să fie elegantă şi atrăgătoare. Zîmbi, plină de ea însăşi. In această seară, ea îi va eclipsa pe toţi. Olivia va fi urîtă în com paraţie cu mine, se gîndi ea, jubilînd. - Gata coniţă, am isprăvit! exclamă Emma, mişcînd peria, triumfătoare şi păşind înapoi pentru a se uita la părul Adelei. îi dădu Adelei oglinjoara din argint. - Uitaţi-vă dacă vă place cum e la spate, doam nă Fairley. Adele se mişcă se răsuci şi se roti pe scaun, studiindu-şi pieptănătura „pom padour“ din toate unghiurile. - Ei bine, Emma, este de-a dreptul dumnezeiesc, strigă ea, încîntată. Rîse veselă. Este o operă de artă. O capodoperă. Şi ce bine îmi stă. Eşti într-adevăr o fată deşteaptă. Adele îşi puse pantofii de seară, cu toc înalt, iar apoi păşi în interiorul rochiei pe care Em ma i-o ţinea. Se postă în picioare în faţa oglinzii rabatabile, iar Em ma îi încheie cu răbdare şirul lung de năsturei de la spate, rugîndu-se la Dumnezeu ca Adele să nu-şi aducă aminte de trandafirii pe care îi scosese mai devreme. E ra u urîţi, iar Emma era 255

convinsă că stricau rochia, care era elegantă şi im p re ­ sionantă prin sim plitatea ei. în timp ce încheia ultimul năsturel, Emma spuse grăbită, sperînd să-i distragă atenţia: - Tot ce ne trebuie pentru tuşa finală sînt bijuteriile dumneavoastră, doam pă Fairley. - într-o clipă, Emma, spuse Adele, păşind înapoi pentru a se contempla. Era extaziată de felul în care arăta. Rochia neagră de catifea îi accentua uimitor silueta înaltă şi zveltă, iar croiala excelentă îi punea în evidenţă talia subţire. Decolteul adînc îi îmbrăca bine umerii şi corsetul mulat îi strîngea silueta admirabil. Ajunse la concluzia că era rochia care îi venea cel mai bine în timp ce, îmbătată de ea însăşi, se răsucea de ju r împrejur, în vîrful picioarelor încălţate elegant care se întrezăreau sub fustă. Emma avea dreptate în legătură cu trandafirii. Erau oribili, se gîndi ea, minunînduse că tînăra ei cameristă avea un asemenea bun gust înnăscut. Se aşeză şi scoase din cutia roşie de catifea cerceii de diamant în formă de candelabru, punîndu-şi-i în urechi. Mai luă două b răţări şi cîteva inele, iar apoi Emma îi puse colierul de diamante în jurul gîtului, prinzîndu-i-1 cu atenţie. E ra o ţesătură dantelată şi sclipitoare de pietre strălucitoare, admirabil cizelate şi montate. Diamantele scăpărau atît de intens, erau atît de vii şi de nespus de frumoase, încît Emmei i se tăie răsuflarea. - Este splendid, nu-i aşa? rem arcă Adele. Stăpînul mi l-a dat, continuă ea şi oftă. îmi dădea atîtea bijuterii frumoase, se destăinui ea, încetişor. - Pur şi simplu m-a făcut praf, doamnă Fairley, pe cuvînt că da, zise Emma, plină de veneraţie, întrebîndu-se cît cos­ tase. O avere, fără îndoială. Cumpărat din sudoarea altora, îşi spuse ea cu amărăciune, gîndindu-se la Frankie şi la tăticul ei care trudeau la fabrică. Adele nu sesiză privirea încruntată a Emmei şi, adresîndu-i un zîmbet agreabil, deschise o altă cutie de catifea. Scoase din ea o broşă mare cu diamante şi se apucă s-o prindă de m înecuţa care îi acoperea puţin partea de sus a braţului stîng. Em m a îşi strînse buzele.

256

- Aă...ţă ă, doamnă Fairley, coniţă, nu ştiu dacă vă mai trebuie şi broşa aia acolo, dacă nu vă supăraţi că vă spun... - E de la mama, spuse Adele, pe un ton categoric.^ - O!_Atunci, vă rog să mă iertaţi, doamnă Fairley. înţeleg. Vreţi s-o puneţi din motive sentimentale, rosti Emma cu nespusă politeţe. Dar erd disperată. Broşa era în plus şi strica tot efectul pentru care se chinuise ea atîta. Motive sentimentale, îşi repetă Adele în sinea ei, uitînduse lung în oglindă. Ochii ei, îngustîndu-se vizibil, erau la fel de reci şi de strălucitori ca şi diamantele pe care le purta. Se uită în jos la broşă, cu un aer absent, şi se gîndi la mama ei, iar apoi îşi ridică încet capul. Plutind parcă, Adele îşi scoase broşa şi o puse înapoi în cutie. Nu vroia nimic care să-i aducă aminte de mama ei. Şi nu vroia nici ca Olivia să-şi amintească, la jîn d u l ei, ceva. Olivia credea despre ea că este nebună, întocmai cum fusese mama lor. La fel gîndea şi Adam. Complotau împotriva ei. O! da, asta făceau. Adam şi Olivia. I-a văzut ea şuşotind prin colţurile casei acesteia oribile. îşi aţinti ochii asupra Emmei, care închidea cutiile cu bijuterii şi o înşfăcă strîns de mînă. Luată prin surprindere, Emma tresări. Dar observînd expresia Adelei, dintr-o dată întunecată şi febrilă, nu se luptă şi nici nu încercă să scape. - Da, doamnă Fairley? Ce este? întrebă ea, binişor. - Emma, trebuie să pleci din locul acesta! Din casa asta. Pînă nu e prea tîrziu. Este fatală, şopti Adele. Emma se uită la Adele, zăpăcită de această afirmaţie. - Fa... fa... ce? Nu înţeleg ce înseamnă asta, doamnă Fair­ ley. Adele rîse în felul ei ascuţit şi pe Emma o trecură fiori de gheaţă. - înseam nă ceva rău... Rău! Rău! Rău! spuse ea strident, aproape urlînd. - Ssst, ssst, doamnă Fairley, spuse Emma, cu mult calm. Tremura şi i se făcuse pielea de găină pe mîini. Ce lucru ciudat a spus, se gîndi ea, înfricoşată. D ar acum nu avea timp să se gîndească la asta. E ra ceva mult mai important care o neliniştea: doamna Fairley. Emma îşi desprinse braţul cu grijă şi privi cercetător la ceas. îi sări inima în piept. Oaspeţii trebuiau să sosească în curînd, iar în starea ei 257

actuală, doamna Fairley nu prea era în formă să /coboare şi să-i întîlnească. Albă la faţă şi încordată, Emma se uită de jur împrejur, neputincioasă, gîndindu-se cum era mai bine să facă. Se întreba dacă să dea fuga şi^să o aducă pe doamna Wainright, sau poate pe conaşul Edwin. Iar apoi, un fel de instinct o avertiză să evite să-i amestece şi pe ei. Ea singură urma s-o scoată pe doamna Fairley din această stare de tulburare a minţii. Emma îngenunche pe podea şi luă mîinile fine şi aris­ tocratice ale Adelei în mîinile ei mici şi zgîriate. Erau reci ca de mort. Emma le strînse atît de tare, încît crezu că se vor frînge în două. - Doamnă Fairley! Doamnă Fairley! Ascultaţi-mă, spuse Emma stăruitor, cu vocea puternică şi insistentă. Trebuie să mă ascultaţi. Musafirii or să vină din clipă-n clipă. Trebuie să vă adunaţi puterile şi să coborîţi să-i întîmpinaţi. Trebuie, spre binele dumneavoastră! exclamă ea cu înverşunare, punînd suflet în hotărîrea ei de a se face înţeleasă de Adele. Adele parcă nici nu auzea. Se uita la Emma cu privirea opacă şi goală. Emma îi strînse şi mai puternic mîinile, chiar dacă începuse să-i lase urme roşii şi urîte. O ţinea atît de strîns, încît o dureau degetele şi pe ea. - Doamnă Fairley, vă rog! Veniţi-vă în fire. Imediat, mă auziţi! Im ediat! Vocea Emmei era acum teribil de rece şi poruncitoare, şi toată voinţa ei îndărătnică ieşi la iveală. Se vedea pe faţa ei, neînduplecată în ceea ce îşi propunea, în timp ce o silea pe Adele să-i dea ascultare. Cealaltă femeie continua să aibă aceeaşi expresie sumbră. Emma se gîndi s-o pălmuiască, pentru a o trezi din letargie. Se răzgîndi. Nu îndrăznea. Nu-i era teamă de urmări. Pur şi simplu nu vroia să-i vatăme pielea fragilă. In cele din urmă, în ochii Adelei apăru o licărire de viaţă, iar buzele palide i se întredeschiseră, Emma răsuflă adînc şi o apucă de umeri. - Trebuie să coborîţi, doamnă Fairley. Acum! Pînă nu e prea tîrziu! Sînteţi soţia stăpînului. Stăpîna acestei case. Stăpînul vă aşteaptă, doamnă Fairley. Emma o zgîlţîi cu mai multă putere. Uitaţi-vă la mine, doamnă Fairley. Uitaţi-vă la mine. Ochii Emmei scăpărau o lumină verde intensă. Trebuie să vă recăpătaţi cumpătul. Da'că n-o faceţi, o să fie mare 258

necaz. Un adevărat scandal, doamnă Fairley! Adele o auzea ca prin ceaţă, dincolo de sunetul de cristal făcut ţăndări, care îi răsuna în cap. încetul cu încetul, zdrăngănitul de sticlă spartă începu să se risipească şi o văzu pe Emma mai clar, în timp ce ochii i se concentrau într-un punct, pierduţi şi înceţoşaţi. Acum, vocea Emmei pătrundea în mintea ei obosită. O voce puternică. - O să fiu pe-aproape, dacă aveţi nevoie de mine, coniţă. Nu trebuie decît să-mi faceţi semn în timpul dineului, dacă aveţi nevoie de ceva. Sau să sunaţi după mine mai tîrziu, doamnă Fairley. Vă promit eu! spuse Emma, pe un ton duios, dar ferm. Adele clipi din .ochi şi se ridică brusc în picioare, aproape cu violenţă. Ce spusese oare Emma? Că ea era stăpîna casei... soţia stăpînului. Da, da, asta spusese. Şi era adevărat. Adele îşi trecu mîna peste frunte, cu un gest ce îi trăda tulburarea, dezgustul.şi disperarea. - Să vă aduc un pahar cu apă, doamnă Fairley? întrebă Emma, uşurată de faptul că pe faţa Adelei revenea o umbră de înţelegere şi de.normalitate. - Nu, Emma, mulţumesc, şopti Adele, uitîndu-se drept la ea. Nu ştiu ce mi s-a întîmplat. A început să mă doară capul din nou. Da, asta a fost, Emma. Tot una dintre durerile mele de.cap îngrozitoare. Ştii cît sînt de epuizante. Zîmbi anemic. Dar mi-a trecut, slavă Domnului. - Sînteţi sigură, doamnă? se interesă Emma; cu solici­ tudine, cercetînd-o atent. - Da, da. Şi trebuie să cobor! Se ridică în picioare, clătinîndu-se şi se duse spre oglinda mobilă. Emma o luă repede după ea. - Păi, ia uitaţi-vă la dumneavoastră, doamnă Fairley. Uite cît sînteţi de frumoasă, îi atrase atenţia Emma, adoptînd un ton plin de admiraţie şi de îm bărbătare, în încercarea de a o face pe Adele să-şi recapete încrederea în ea însăşi. Stăpînul o să fie teribil de mîndru de dumneavoastră, coniţă. Aşa să ştiţi. O! Dumnezeule! Adam! Va trebui să meargă acolo jos şi să se poarte corect şi demn, cu graţie şi farmec; altminteri, furia lui Adam se^ va revărsa asupra ei şi ea nu va putea îndura aşa ceva. îşi privea p ro p ria imagine în oglindă şi 259

dinlr-o dată o văzu cu obiectivitate, aşa cum vezi un străin. Era imaginea unei femei de o frumuseţe uimitoare. Apoi îşi aminti. Trebuia să se ascundă în spatele măştii frumuseţii ei, astfel îneît să fie toţi induşi în eroare, inclusiv Adam. Zîmbetul îi lumină faţa de frumuseţe, iar din ochii ei strălucitori scăpărau luminiţe argintii. îşi netezi fusta de la rochie şi se răsuci sprintenă în loc. - Emma, sînt gata, spuse ea cu drăgălăşenie. - Să vin cu dumneavoastră, doamnă Fairley? - Nu, mulţumesc. Mă pot descurca şi singură,, răspunse Adele, cu deplină siguranţă. Trecu, lunecînd parcă, prin salonaşul alăturat şi ieşi pe coridor, tocmai cînd ceasul de porţelan cu lei de pe cămin bătea ora.

17 PÎNĂ ÎN AC EL MOMENT, dineul a fost formidabil de reuşit, spre adînca uşurare şi satisfacţie a lui Adam Fairley. Stătea rezemat de spătarul scaunului din capul mesei, zîmbind în sinea lui, şi îşi plimba privirea deasupra oaspeţilor şi a scenei fastuoase ce i se aşternea în faţa ochilor. Atm osfera era destinsă şi prietenească, aproape jovială, şi toţi păreau că se simt la largul lor. Trecuse mult timp de cînd Adam nu mai auzise susurul conversaţiilor plăcute şi al veseliei răsunînd între aceşti pereţi vechi, iar lucrul acesta îi dădea o asemenea senzaţie de mulţumire, îneît se simţea pur şi simplu uluit. La începutul serii a fost extrem de nervos. Pentru Adam nu era ceva anormal să resimtă o frică nedesluşită, gîndindu-se la faptele mai vechi ale Adelei şi, deşi a izbutit să-şi ascundă temerile, a fost totuşi neliniştit şi teribil de îngrijorat. Dar pe măsură ce dineul se desfăşura fără nici un incident, aceste sentimente se diminuau, iar el începea să se relaxeze. Din cînd în cînd, i se întîmpla să se minuneze că starea proastă de spirit, care în ultimele săptămîni se atenuase încetul cu încetul, în seara aceasta dispăruse miraculos. Parcă i se luase o mare povară de pe umeri şi se simţea liber şi lipsit de griji. Ridică paharul de cristal cu şampanie pe care Murgatroyd tocmai îl reum pluse şi sorbi din el încetişor, 260

savurînd băutura rece şi spumoasă. Mîncarea a fost delicioasă, vinurile excelente, iar Murgatroyd şi Emma s-au achitat de îndatoririle lor cu aplomb, de parcă ar fi fost o echipă bine rodată, obişnuită să se ocupe în fiecare seară a săptămînii cu astfel de mese complicate şi pretenţioase. îşi dădu seama că această perform anţă nu era o întîmplare. A fost posibilă numai datorită priceperii cu care Olivia or­ ganizase toate pregătirile, gustul ei perfect făcîndu-se simţit .peste tot. Adam îşi plimbă privirea peste întinderea albă a feţei de masă, pînă ce Adele ajunse în raza lui vizuală. O urmărise cu atenţie toată seara, iar com portarea ei îl uluise. Era ferm ecătoare şi prevenitoare cu musafirii şi, cel puţin în aparenţă, părea aidoma femeii pe care o cunoscuse cu ani în urmă. Şi arăta splendid. Cocheta exagerat cu Bruce McGill, care părea fascinat, spre amuzamentul ascuns al lui Adam. Simţea că Adele avea în ea ceva de actriţă. Fără îndoială, şi-a făcut o intrare de-a dreptul m ăreaţă. Bruce venise mai de­ vreme decît ceilalţi musafiri, pentru a perfecta afacerile lor şi, pe cînd cei doi bărbaţi se plimbau prin hol, £ d e le şi-a făcut apariţia în capul scării. Conştientă de faptul că fusese rem arcată, Adele s-a oprit teatral pe palierul central, ţinîndu-se o clipă de stîlpul balustradei, iar apoi a pornit, plutind parcă, în josul scării somptuoase, ca Afrodita coborînd din ceruri. Pe moment, Bruce a amuţit, cu gura uşor întredeschisă, iar lui Adam i s-a părut că seamănă cu un şcolar dus prima oară la teatru. Expresia aceasta mai dăinuia încă pe faţa australianului. Aşezat în stînga Adelei, îşi con­ centra toată atenţia asupra ei, iar rîsul cristalin al Adelei plutea prin aerul încins, pînă la Adam. îşi făcu ochii mici, uitîndu-se cu atenţie la ea. Cu toată frumuseţea ei, Adele avea ceva straniu de distant. Crăiasa Zăpezilor. Veşnic de neatins. Privirea lui Adam se roti spre Olivia, care era aşezată la mijlocul mesei. Avea acea extraordinară siguranţă de sine, atît de des întîlnită la englezoaicele din înalta societate, care se simt întotdeauna la largul lor şi stăpîne pe ele şi pe situaţie, indiferent dacă stau în şaua calului sau la masă, pe scaun. A răta la fel de minunat ca Adele, dar mai puţin fragilă decît aceasta. Toaleta de mătase albastră, ca penele 261

unui pescăruş, era elegantă şi decoltată provocator, deşi mai puţin îndrăzneţ decîl rochia Adelei. In jurul gîtului, avea un colier de safire cu un inel albastru şi seînteietor, iar aceleaşi pietre preţioase cădeau ca o cascadă de picături înlănţuite din urechile ei mici; b răţări asortate i se încolăceau pe braţele superbe. îşi asculta liniştită vecinul de masă, senină şi calmă la faţă. Frumoasa Adormită. A ştcptînd să fie trezită, îşi spuse Adam, uimit numaidecîl de gîndul ciudat ce h a putut trece prin minte. îi prinse privirea Oliviei. Aceasta îi zîmbea cu căldură, înclinînd capul spre uşa sufrageriei. Adam dădu din cap, înţelegîndu-i gîndul că masa ar fi trebuit acum încheiată. Adam îi făcu semn cu mîna lui Murgatroyd, care veni repede lîngă el. - Murgatroyd, presupun că ai pus băuturi şi trabuce din­ colo, în bibliotecă. - A da, stăpîne. Cele mai bune coniacuri franţuzeşti, vin de Porto şi benedicţină. De asemenea, nelipsitul whisky scoţian şi irlandez. Doamna Wainright m-a învăţat să pun o tavă cu băuturi şi în salon, pentru doamne. - Excelent, Murgatroyd. Adam se întoarse spre oaspeţii de sex feminin de lîngă el. Ştiu că ne veţi scuza dacă noi, bărbaţii, vă lăsăm pentru scurt timp să vă descurcaţi singure,, rosti el, zîmbind. împinse scaunul în spate şi se uită de jur împrejurul mesei. - Ne retragem, domnilor? continuă cl, ridieîndu-se în picioare. Cu un' murmur de încuviinţare, ceilalţi bărbaţi îi urmară exemplul şi ieşiră din sufragerie, discutînd între ei. Intrînd în bibliotecă, Bruce McGill luă un whisky cu sifon de la Murgatroyd şi îşi croi drum spre cămin. Bruce avea aproape cincizeci de ani, era înalt ş i . uscăţiv, cu mersul legănat de om care şi-a petrecut toată viaţa călare. Părul castaniu şi ondulat îi creştea stufos deasupra feţei colţuroase, care inspira autom at încredere, mai cu seamă femeilor, iar ochii îi erau veseli. Avea o alură virilă şi un aer îndrăzneţ, dc-a dreptul fermecător. Venind lîngă Adam, spuse: - în sănătatea ta, bătrîne, şi pentru afaceri trainice şi reuşite. Zîmbi deschis, cu o licărire în ochi. Şi cred că e de la sine înţeles că vom avea o prietenie deosebit de rodnică. 262

Ciocni paharul cu Adam.- Şi în sănătatea ta, Bruce. Adam resimţea o simpatie puternică pentru Bruce McGill, în ciuda asprimii acestuia şi a înclinaţiei de a încheia afaceri dure. Omul era sincer şi cinstit, iar Adam aprecia aceste calităţi de vreme ce erau inerente şi firii lui. Acum, spuse: Aşadar, săptămîna viitoare te duci în oraş din moment ce ai terminat ce aveai de făcut în Yorkshire. Cît timp ai să stai la Londra? - Două săptămîni. Mă îmbarc spre Svdney la începutul lui mai. Lui Bruce i se lumină faţa de nerăbdare. Am vreo şansă să te întîlnesc în oraş, Adam? Poţi să vii şi tu cîteva zile? Am lua masa împreună, am merge la cîteva teatre şi ne-am distra puţin. Am cîţiva prieteni foarte drăguţi, pe care sînt sigur că te-ai bucura să-i cunoşti. Se opri şi făcu cu ochiul. De fapt, nişte prietene delicioase, chiar dacă asta o spun eu. Adam chicoti şi clătină din cap. - Oricît de tentant ar suna, nu cred că ar fi bine să lipsesc de la fabrică tocmai acum. Avem de executat o serie de co­ menzi urgente şi nu pot lăsa toate poverile administrative în sarcina lui Wilson. Are nevoie de mine. îmi pare rău, Bruce, dar trebuie să refuz. Poate data viitoare cînd vii aici. - Te-ai arătat o gazdă foarte bună, Adam, cu ocazia tuturor călătoriilor pe care le-am făcut în Yorkshire în ul­ timele luni. Şi pentru că a venit vorba de ospitalitate, dacă nu te pot convinge să fii invitatul meu la Londra, te-aş putea oare ademeni să vii în Australia, mai tîrziu, anul acesta? Tare mult aş vrea să faci o vizită la Dunoon. - Foarte drăguţ din partea ta, bătrîne, îi spuse Adam. I se juminară ochii la această idee. Ce-ar fi să vin? Aş putea într-adevăr. - Ţi-ar plăcea. Pe cuvînt că da. La ferma de oi, în Coonamble, nu sîntem decît eu şi băiatul meu, Paul, cu excepţia lucrătorilor, bineînţeles. Soţia mi-a înurit acum trei ani. Dar am o menajeră bună şi o să te facem să te simţi foarte bine. Putem sta niţeluş şi la Sydney. E un oraş foarte interesant, chiar dacă nu-i atît de rafinat ca Londra, încheie el, cu un rîs dezamăgit. îl prinse pe Adam de braţ, spunîndu-i: Fii atent, mai am o idee. Ce-ar fi să cumperi ceva pămînt în Australia, Adam? Să ştii că ar fi o investiţie bună. Ai putea chiar să-ţi întemeiezi o fermă mică de oi. Ţi-aş găsi eu mun­

citori cum trebuie şi ţi-aş şi supraveghea-o în lipsa ta. Să devii propriul tău furnizor, ce zici? Adam se uită la Bruce, chibzuind. - Aici ai dreptate, Bruce. M erită să iau în consideraţie ce mi-ai spus şi mă voi gîndi serios să fac această călătorie. O să te ţin la curent, mai încolo, anul acesta. Adam îşi scoase ceasul de buzunar, privindu-1. Hai să mai bem un pahar şi pe urmă ar trebui poate să mergem la doamne, în salon, înainte să-şi piardă răbdarea. - Bună idee. A propo, trebuie să te felicit pentru soţia ta, Adam. E frumoasă şi deosebit de simpatică. Eşti un bărbat norocos. - Nu-i aşa? spuse Adam, zîmbind uşor. Dacă ai ştii tu. Dacă ai ştii tu, se gîndi el cu amărăciune, în timp ce traver­ sau biblioteca.

18 - MAI D O R I Ţ I şi altceva, atunci, stăpîne? întrebă Murgatroyd. Musafirii plecaseră de mult, Adele şi Olivia se retrăseseră, iar Adam era singur în bibliotecă. - Nu, Murgatroyd, mulţumesc. A! Apropo, trebuie să te laud pentru felul în care ţi-ai îndeplinit îndatoririle astă-seară. Am fost foarte mulţumit, şi de Emma la fel. Te rog să-i spui şi ei şi să-i mulţumeşti din partea mea. Murgatroyd, care nu avea absolut nici o intenţie de a face asta, spuse: - De acord, domnule. Aşa am să fac. Şi vă mulţumesc, domnule, din tot sufletul. • .. Adam luă coniacul cu sifon pe care Murgatroyd tocmai l-l pregătise şi, înclinînd binevoitor din cap, îl lăsă pe m ajor­ dom să se ocupe de treburile lui nocturne. Cînd intră în d o r­ mitor, cîtcva clipe mai tîrziu, Adam fu îneîntat să vadă că focul fusese aprins în cămin. A rdea cu flacără vie şi Adam se grăbi spre el. Se postă, ca de obicei, cu spatele la foc, ţinîndu-şi picioarele lungi larg de p ă rtate unul de celălalt şi bucurîndu-se de căldura cc se degaja din buştenii care a r­ deau iute. Privea ţintă înainte, oarecum absent, cu mintea legănată de nenum ărate gînduri. Dormitorul lui era de o austeritate spartană. Pereţii albi şi neornam entaţi, tavanul înalt, punctat de bîrne ’

264

întunecoase, iar podeaua lustruită şi goală. în afară de draperiile grele, de la ferestre, de culoarea vinului şi de portretul, frumos înrămat, al tatălui său, prins deasupra căminului, camera era lipsită de lux şi de obişnuitele podoabe de bogăţie. Avea un aer cazon. Cele cîteva obiecte personale, cum ar fi periile de fildeş de pe masa de toaletă şi furniturile de birou, erau rînduite cu o asemenea precizie militărească şi cu atîta grijă, de parcă ar fi aşteptat inspecţia vreunui superior în grad. Singura concesie pe care Adam o făcuse confortului era scaunul mare, cu piele neagră, aşezat lîngă cămin. Cu toate acestea, tocmai această simplitate îl atrăgea, fiind o uşurare după încăperile pompos decorate de la parter. Aşa cum gîndea şi despre biblioteca lui, Adam considera că.dorm itorul este liniştit şi relaxant, un sanctuar interior tihnit unde putea să se lepede de poverile zilei, netulburat în singurătatea lui. Şi totuşi, dintr-un motiv oarecare, în seara asta camera i se părea străină şi chiar părăsită, în ciuda văpăii calde a focului din cămin şi cu toată lumina difuză răspîndită de lampa veche cu petrol de pe noptiera de lîngă patul îngust. Iritat, se uită atent în jurul lui, încruntîndu-se încordat. Se simţea dintr-o dată neobişnuit de agitat. Adam începu să măsoare camera în lung şi-n lat, agasat cum nu mai fusese de ani de zile. Nu se simţea în apele lui şi nu ştia de ce. Iar acum îi era atît de cumplit de cald. Trase de cravata de catifea de la gît şi şi-o desfăcu precipitat. Se plimba de colo-colo, cu îndîrjire, dar după zece minute de fîţîială frenetică, se opri în sfîrşit la şemineu, apucă paharul şi, din cîteva înghiţituri rapide bău pînă la fund coniacul cu sifon. Adam privea de jur împrejurul camerei. Se simţea îngrădit şi apăsat de cei patru pereţi. Distrat, îşi trecu mîna prin păr. Se gîndi, blamîndu-sb: Dar erai doar propriul tău prizonier de voie, Adam Fairley. Nu-i aşa? îşi clădise propriul sarcofag. Pereţii înaintau parcă spre el, ameninţători. Trebuia să scape. Ţîşni spre uşă şi o deschise dintr-o smucitură. Ieşi pe coridorul slab luminat şi porni cu repeziciune în josul scării. Deschise uşa de la bibliotecă. Razele lunii pătrundeau în cameră, luminînd-o atît de p u te r­ nic, încît nu se mai osteni să aprindă lampa. Se duse grăbit la comoda de nuc şi îşi turnă un pahar mare de coniac. îi 265

trem urau mîinilc. Bău coniacul fără apă, în grabă vărsîndu-1 puţin pe manşeta mototolită de la mînecă. îşi mai turnă un pahar. Nu-şi putea stăpîni trem uratul mîinilor. Adain stătea în picioare lîngă comoda din lemn de nuc, făcînd eforturi să se calmeze. în cele din.urm ă, începu să respire mai normal, bătăile puternice ale inimii i se mai liniştiră iar senzaţia de apăsare dispăru încetişor. De ce sînt atît de agitat astă-scară? Pentru numele lui Dumnezeu, ce mi s-a întîmplat? Se simţea nespus de singur şi de disperat. Resimţea nevoia cumplită de a sta de vorbă cu cineva. Cu un prieten care să-l poată înţelege. Dar nu avea nici un prieten în casa aceasta sumbră, uitată de oameni şi de Dumnezeu. Cu excepţia Olivieil'Bineînţcles! Olivia! Era înţelegătoare şi înţeleaptă. O să se ducă să stea de vorbă cu ea. Olivia o să-i asculte necazurile, cu pătrundere şi răbdare. O să se ducă la ea imediat. Acum. Adam plecă din bibliotecă. O porni pe scări, ureînd cîte două tre p te deodată, explodînd de o e n e r­ gie renăscută amestecată cu uşurare la gîndul de a vorbi cu Olivia, de a se despovăra. Ajunse pe palierul central, cînd în hol ceasul bunicului bătu ora douăsprezece. Sunetul îl făcu să se oprească brusc. Prostule, murmură el. Nu se putea duce la Olivia în cameră la o oră atît de tîrzie. Ar fi un deranj de neiertat. Probabil că acum era în pat şi dormea. Continuă să urce scările mult mai încet. îşi pierduse agilitatea paşilor, iar umerii i se prăbuşiseră. Adam se opri la uşa dormitorului lui, cu mîna pe clanţă, şi, apoi, împotriva voinţei lui, dar cu o mare hotărîre, îşi continuă drumul pe coridor pînă la camera Oliviei, împins înainte de o forţă infinit mai puternică decît el. Pe sub uşa ei se vedea o dîră de lumină. Lui Adam i se ridică moralul. Căpătă încurajarea de care avea nevoie. înainte să apuce să bată la uşă, aceasta se deschise brusc şi un val de lumină se revărsă în coridorul întunecat. Pe moment, Adam fu surprins şi orbit, clipind de mai multe ori. Silueta Oliviei se profila în lumina strălucitoare de la lămpile din spate. Trupul ei zvelt părea diafan, aproape ireal. Nu-i putea vedea expresia feţei, fiindcă stătea în propria ci umbră. Adam o privea cu ochii mari, incapabil să vorbească. Olivia deschise uşa mai larg şi, fără să rostească un cuvînt, se dădu la o parte, lăsîndu: l să treacă. Făcu cîţiva 266

paşi mari în cameră şi. în ciuda rafinamentului său natural şi a farmecului său înnăscut. Adam descoperi, spre marea lui mîhnire, că a rămas fără glas. Nu-i venea nici o idee ce ar fi putut să-i spună. Toate gîndurile anterioare i-au dispărut complet din minte. Olivia închise uşa binişor în spatele ei şi se sprijini de ea, cu o expresie prietenoasă pe faţă. Mai înalt decît ea, Adam se tot mişca nervos şi îşi simţea gura uscată. Privi în sus spre el, aşteptînd. în cele din urmă, Adam îşi drese glasul, stingherit. - Olivia, îmi pare rău că te deranjez atît de tîrziu, începu el, scormonindu-şi creierii după o explicaţie, plauzibilă. Inspiră adînc. Dar, nu... nu puteam dormi, şi atunci m-am dus jos să beau ceva. A rătă paharul pe care îl ţinea în mină, zîmbind cu tristeţe. Cînd mă întorceam spre cameră, mi-am amintit că nu ţi-am njulţumit pentru felul minunat în care ai pregătit dineul. Nici nu ştii ce mult apreciez tot ce ai făcut pentru ca masa să fie o extraordinară reuşită. - O! Adam, te rog, exclamă Olivia, cu căldură. Ştii cît de mult îmi place să primesc musafiri. M-am bucurat enorm. - Totuşi, aş fi fost deosebit de ingrat dacă nu mi-aş fi ex­ primat toată recunoştinţa faţă de tine, spuse Adam. începea să respire mai uşor. Se simţea totodată profund uşurat de turnura pe care izbutise să o dea îndrăznelii cu care îi tul­ burase tihna. Olivia nu răspunse. Continua să-l privească întrebătoare, îşi încruntă puţin fruntea netedă, nedezlipindu-şi de pe chipul lui privirea ochilor foarte albaştri şi pătrunzători. A băut destul de mult, dar nu e beat, se gîndi ea. Este perfect stăpîn pe,el. Gentlemanul desăvîrşit, ca întotdeauna. Sub privirea ei atentă şi susţinută, Adam deveni complet conştient de ţinuta lui dezordonată. îşi dădu seama, foarte jenat că era fără haină, iar cămaşa îi stătea pe jumătate deschisă la piept, cu cravata atîrnînd desfăcută în jurul gîtului. Se simţea din nou profund încurcat, şi tot bîjbîia cu mîinile, pipăind părţile din faţă ale cămăşii şi încercînd, fără succes, să le apropie. Zîmbi neputincios. - Păi, mai bine aş pleca, draga mea. Nu vreau să te de ra n ­ jez mai mult. Nu m-aş fi hazardat aici nepoftit, dacă nu aş fi văzut lumină la tine. - Mi s-a părut că aud pe cineva afară, pe coridor, spuse 267

ca, neadăugînd că ştiuse că era el. Aclam făcu un pas şovăielnic înspre uşă. Olivia nu schiţă nici un gest s-o deschidă. Rămase rezemată de uşă, calmă la fală, păslrîndu-şi în aparentă sîngcle rece, deşi inima îi pal­ pita şi o treceau valuri ciudate de panică. După o lungă clipă de tăcere, privi în sus spre el, spunînd încetişor: - Nu pleca, Aclam. Te rog, rămîi să stăm puţin de vorbă. Nu sînt deloc obosită. D upă cum vezi, citeam. A rătă cu mîna spre ziarul de pe masa de lîngă sofa. Şi încă faimosul tău ziar., adăugă ea, sperînd să pară suficient de nepăsătoare. Cum el nu-i dădu nici un răspuns, Olivia zise fără să se gîndcască: D oar dacă nu vrei să te retragi... - Nu. Nu. Nu vreau, o întrerupse el, răspicat. Dîndu-şi scama că neliniştea îl făcuse excesiv de vehement, îşi înmuie tonul: Realmente mi-ar plăcea să stau de vorbă cu tine, Olivia. Sînt treaz dc-a binclca şi cu. Din pricina conversaţiilor pasionante din scara asta, fără îndoială, murmură el, rîzînd scurt şi nervos. Doar dacă eşti sigură că nu te împiedic să stai în pat. - Nu, pe cuvînt că nu. Adam, vino, te rog, lîngă foc şi fă-tc comod, spuse Olivia, păşind cu graţie prin cameră, deja mai puţin speriată. Trecu pc lîngă el aproape atingîndu-1 şi Adam îi simţi mirosul fin de parfum, delicat şi sugestiv. Numele îi scăpa, dar mirosul îi persista în nări, provocator. Adam veni încet după ca, lîngă cămin. Olivia se aşeză pe canapea, în faţa focului. Lucrul cel mai firesc ar fi fost ca Adain să se aşeze lîngă ea, dar nu făcu aşa. Evită precaut canapeaua şi sc lăsă jos pc un scaun alăturat. Olivia sc rezemă cu spatele de perne, îşi netezi fusta şi apoi privi spre Adam, zîmbind. Surîsul ei era atît de drăgălaş, îneît Adam simţi o durere ascuţită şi ciudată în inimă, şi o privi cu ochii mari, încremenit. îşi schimbase toaleta de seară şi se îmbrăcase cu un capot moale de mătase, albastru şi vaporos, cu model oriental; în rest, arăta la fel ca în timpul dineului. Niciodată nu i s-a părut mai frumoasă în toii cei douăzeci de ani de cînd o cunoştea. îşi coborî capul, cînd îşi dădu seama că o privea mult prea absorbit. Strînse buzele şi sc uită în pahar, ridicîndu-1 apoi automat spre gură. Se simţea umilit de faptul că îi trem urau mîinile. 268

Observîndu-1 din locul ci dc pc canapea, Olivia se gîndca: este loarte nervos. Dacă aş putea numai să-l fac să se destindă şi să se simtă în largul Iui, poate că ar rămîne. Şi astfel, îi spuse: - A fost o seară plăcută,'Adam. Adam se crispă. - Ce i-ai făcut Adelei îh seara asta? întrebă el, aproape răstit, şi continuă pe acelaşi ton: Am fost îneîntat s-o văd atît de stăpînită. Dar apoi mi-a venit ideea, în salon, după dineu, că a fost atît de normală, îneît... da... îneît a părut aproape anormală. Olivia se uită la Adam cu băgare dc seamă. - Sînl sigură că îşi juca unul dintre roluri, Adam. Ştii că uneori face asta, cînd este pusă în faţa unei situaţii care i se pare dificilă. Cred că este probabil singurul mod în care poate avea de-a face cu cineva. într-un anumit sens, se retrage şi îşi pune o mască pentru a-şi ascunde sentimentele reale. Adam stătea gînditor, analizîndu-icuvintcle. - Păi sigur, cred că ai dreptate, Olivia, spuse el. Este chiar aşa. Ce perspicace ai fost că ţi-ai dat seama! Un zîmbet slab licori în privirea Oliviei. - La urma urmei, este sora mea. Oftă şi clătină din cap. I se vedea tristeţea pe faţă. îşi dădea seama de multă vreme dc conflictele interioare ascunse ale Adelei, de incapacitatea ci de a crea o relaţie stabilă cu cineva, şi cu atît mai puţin cu Adam, şi atunci oftă din nou. Am obosit efectiv tot ajutînd-o de cînd am venit la Fairley, dar uneori este atît de p recaută şi dc brutală, că sarcina mea este dc-a dreptul dificilă. Olivia se aplecă în faţă, cu un fel de ardoare, şi continuă; Ştii Adam, oricît de ciudat ţi s-ar părea, simt că se fereşte de mine. - Nu parc straniu deloc. Faţă de mine se poartă la fel în ultimele zile, spuse el. într-un fel, îmi pare rău că nu am dis­ cutat despre sănătatea Adelei cînd ai venit la începui, în februarie. Dar nu vreau să te pun prea mult pe gînduri. Trebuie să-ţi mărturisesc totuşi că am fost puţin cam neliniştit din cauza ci anul trecut. Se purta atît de ciudat îneît.... Adam se opri, căutînd cuvîntul potrivit, şi spuse în cele 269

din urmă: Dc fapt, se purta aproape iraţional. Nu găsesc alte cuvinte. Totuşi, şi-a revenit enorm în ultimele şase luni, şi de aceea am ezitat să te alarmez inutil. Zîmbi uşor, părînd aproape slînjenit. Iar tu, dc cînd ai venit, nici nu ti-ai văzut capul de treabă cu casa asta prost administrată. Olivia îşi schimbă poziţia pe canapea aşezîndu-se picior peste picior. Simţea că i se face* milă de el. Părea atîl dc copilăros şi vulnerabil. - Dar trebuia să-mi fi spus toate astea, Adam. O povară împărtăşită este adesea mult mai uşor de suportat* zise ea, înţelegătoare. Sigur că da, ştiu că Andrcw Melton ţi-a fost de mare ajutor. Mi-a spus că ai discutat cu el despre Adele, din cînd în cînd. Atunci cînd l-am văzut ultima oară, mi s-a părut deosebit de încurajat şi foarte optimist în ceea ce o priveşte... Vocea Oliviei şovăi şi se opri. Adam descoperi că era incapabil să se uite în ochii ei. Spuse: - Cînd ai avut ocazia să-l vezi pe Andrew Melton? Vorbi cu atîta bruscheţe, îneît Olivia se sperie şi mai rău. - Păi, a fost la cîteva dineuri pe care le-am dat la L ondra şi nj-a invitat la operă şi la concert de cîtcva ori, zise ea liniştit, zăpăcită de atitudinea lui. Şi ffeeştc că m-a întrebat de Adele. Sper că nu crezi că Andrcw a trădat un secret. Cum nu-i răspundea nimic, Olivia rosti pe un ton mai insis­ tent: Doar nu crezi asta, nu-i aşa? Adam îi ignoră întrebarea. Mînia care îl încerca acum era copleşitoare. - Aşadar le-ai văzut destul de mult cu Andrew? spuse el, pe un ton încordat. - Dar nu-i nimic rău în asta, nu-i aşa, Adam? C ă tn ă arăt prietenoasă cu Andrew? In fond, tu ne-ai prezentat. Iar acum pari atît dc dezaprobator. - Nu, desigur că nu-i nimic rău în faptul că te întîlneşti cu el. Şi nici nu tc blamez pentru asta, spuse el, cu voce joasă. Ah, ba da, gîndi Olivia, deşi tot nu-şi putea imagina cauza acestei atitudini. El şi Andrew erau cei mai apropiaţi şi cei mai vechi prieteni. Se sprijini de spătarul canapelei şi îşi împreună mîinile în poală, nespunînd nimic. Nu vroia să-l necăjească mai tare. Adam nu mai putea suporta să stea cu faţa întoarsă. Ceva 270

îl silea să se uite la ea. Privirile Ii se întîlniră. Văzu întrebările din ochii ei, îi văzu confuzia şi d urerea de pe lafă. Buzele ci se întredescliiscră ca pentru a rosti ceva, dar nu scoaseră nici un cuvînt. Este atît de incredibil de frumoasă, se gîndi el. Şi totuşi, în această clipă, arc un aer fragil şi atît de vulnerabil. Inima îi tresări în piept şi, în timp ce Continua să se uiic în ochii ei albaştri ca nişte şopîrlilc, îl cuprinse cea mai curioasă năzuinţă. Ardea de dorul de a o lua în braţe, de a o ţine strîns la pieptul lui, de a o implora să-l ierte pentru vorbele tăioase, de a-i alunga tristeţea de pe faţă cu sărutările lui. Cu sărutările lui. Era înspăimîntat. Iar apoi înţelese. Adam Fairley îşi dădu seama, cu cea mai uimitoare claritate, de unde îi veneau agitaţia, tensiunea şi neastîmpărul. Se ridică brusc în picioare şi se prinse cu mîinile de marginea şemineului. Prost neghiob ce eşti, îşi spuse el. Eşti cel mai marc prost. Eşti gelos. Ai fost gelos pe Bruce McGill mai devreme, cînd se învîrtea în jurul Oliviei. Şi acum eşti gelos pe Andrcw Melton fiindcă este de o mie de ori mai acceptabil. Ai fi gelos pe o ric a re 'b ă rb a t doar pentru simplul fapt că se uită la ca. Eşti gelos fiin d că o vrei doar pentru tine. Simţi cum i se urcă sîngcle în obraji. Avu senzaţie de rău în capul pieptului şi crezu că nu va mai fi niciodată capabil s-o privească fără să-şi trădeze sentimentele. Uitîndu-se ţintă spre cămin, adîncil în gînduri' se trezi că ţinea paharul în mînă. Uimit, şi-l ridică spre buzele reci şi dădu coniacul pe gît, dintr-o singură înghiţitură. Olivia mai degrabă îi intui, dccît îi văzu frăm întarea, căci chipul lui rămînca ascuns. Stătea foarte nemişcată şi aştepta, sperînd ca el să i se destăinuiască. II privea pe furiş cu coada ochiului, înfrînîndu-şi impulsul de a întinde mîna şi de a şi-o pune pe braţul lui, î-ntr-un gest de mîngîiere. Adam întoarse capul pe nesimţite, arătîndu-şi complet faţa. Avea o expresie aspră şi rigidă iar buzele îi erau atît de decolorate, îneît păreau aproape albe. îşi ţinea mîna încleştată pe marginea căminului şi un muşchi începu să i se zbată pe faţă. - Adam! Adam! Ce ciudat arăţi! Pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat? strigă ea. Adam îi auzea vocea nedesluşit. închise strîns ochii şi apoi îi redeschise repede. 271

- Nu-i nimic. Mă simt foarte bine, spuse el, tăios. Trebuia să plece de acolo. Imediat. înainte de a se face de ruşine. De a-şi dezonora numele. De a se purta ca un prost. Nu se clin­ tea din loc şi recunoscu în sinea lui, cu o cumplită senzaţie de prăbuşire, că nu era în stare să se mişte. Şi totuşi, fără doar şi poate, trebuia să plece. Nu putea abuza de poziţia pe care o avea în casa aceasta, nu putea profita de vul­ nerabilitatea ci sub acoperişul lui. Păşi prin cameră ca un somnambul. - Adam! Unde te duci? strigă Olivia după el. Se ridică în picioare. Era pămîntie la faţă. Ţipă, cu vocea tremurîndu-i: Te-am jignit cu ceva, Adam? Adam se răsuci încet pe călcîie şi se uită drept la ea. îi observă neliniştea de pe faţă, panica din priviri şi se simţi impresionat cum nu mai fusese de ani de zile. Cum ai putea tu să mă jigneşti cu ceva, iubito? se gîndi el. Resimţi din nou acel impuls înfocat de a întinde mîinile spre ea, de a o trage la pieptul lui. îşi înghiţi saliva cu greutate. - N-ai făcut şi n-ai spus nimic care să mă supere, Olivia, răspunse el, pe un ton cît mai echilibrat posibil, făcînd efor­ turi să pară normal. Şovăi, şi în acea clipă de ezitare se înmuie. Şi Adam Fairley era pierdut. Vroiam doar să mă duc pînă în bibliotecă să-mi mai iau un coniac şi un trabuc, minţi el. Vorbind, îşi dădea seama că nu putea pleca de lîngă ea. Nu putea s-o lase singură aici, atît timp cît expresia de spaimă şi perplexitate îi mai stăruia în ochi. - Am aici o carafă de coniac, spuse ea, arătînd cu mîna spre masa de la pcreitc. Dar mi-c teamă că trabucc n-am. în schimb, sînt o mulţime de ţigări. Fără să mai aştepte să-i răspundă, Olivia luă paharul pe care el îl pusese pe marginea şemineului şi făcu.un pas spre consola din faţa ferestrei. Traversînd camera cu paşi mari, Adam îi luă paharul. Mîinile li se atinseră şi el simţi mici furnicături prin braţ. - Olivia, te rog, stai jos. O să-mi torn singur, zise el, categoric. O împinse uşor înapoi spre canapea. Avu impresia că prin m ătasea fină a capotului pe care îl purta, carnea ei îi ardea degetele. Adam stătea în picioare lîngă consolă, cu spatele la ea, ţinînd strîns în mînă gîtul carafei de cristal. închise ochii. O! Dumnezeule. Doamne Dumnezeul meu. O iubesc. O iubesc 272

dc ani dc zile, sc gîndi el. Cum am putut să nu-mi dau scama pînă acum? O doresc. Doamne sfinte, ce mult o doresc. O doresc mai mult decît am dorit vreodată o femeie. Dar n-o poţi avea, îi răspunse vocea conştiinţei din adîncul lui. Mina i se încordă pe carafă. Trebuie să se controleze şi să-şi stăpînească emoţiile. Nu trebuie s-o deranjeze sau să o sperie. Trebuie să sc poarte la fel de normal ca întotdeauna în prezenţa ei, ca un gentleman respectabil. - Te deranjează dacă deschid fereastra, Olivia? Este îngrozitor de cald aici, spuse Adam în cele d in .u rm ă .. - Nu, chiar te rog, zise Olivia, încetişor. Spaima i se risipise, dar mai era încă uimită de p u rta rea lui. îngrijorată, Olivia îl urmări pe Adam prin cameră, cu o privire absorbită. Dar dintr-o dată, toată atenţia i se concentră asupra lui. Adam se întindea peste masă să deschidă fereastra, apleeîndu-şi corpul pieziş. Cămaşa de mătase îi stătea întinsă strîns peste spatele şi umerii laţi şi peste braţe, scoţîndu-i îi) evidenţă prin materialul fin fizicul superb şi arcuirea muşchilor, în timp ce făcea toate aceste mişcări cu agilitatea lui obişnuită. Iubitul meu, se gîndi ea. Dragostea mea. Adam respiră adînc la fereastră. D upă cîteVa secunde, luă carafa, şi două pahare, îndreptîndu-se cu ele spre canapea. Privi în jos la Olivia, zîmbindu-i. N - M-am gîndil că ai putea să-ini ţii companie, Olivia, spuse el, cu vocea sigură. Nu-i prea plăcut să bei de unul sin­ gur. Turnă coniac în cele două pahare şi unul i-I dădu ci. - Mulţumesc, spuse ea, întoreîndu-i zîmbctul. - Iarlă-mă că m-am purtat atît de nepoliticos adineaori, spuse Adam, instalîndu-se pe scaun. A fost o mojicie din partea mea să mă las biruit de griji, după ce că m-ai tolerat la o oră atît de înaintată. îşi întinse picioarele lungi şi frumoase şi se rezemă cu spatele de scaun, relaxîndu-sc. Capul nu-i mai bubuia aşa de tare, iar durerea ascuţită din piept aproape că îi dispăruse. Singurul lui gînd era să se reabiliteze faţă de ea şi să o facă să se liniştească.- Adam, nu trebuie să te scuzi. Iar dacă ai nevoie de vreun sprijin, sînt gata întotdeauna să te ajut, spuse ea, încetişor. îl privea cu enormă blîndeţe. - Da, ştiu asta, Olivia, ripostă el. Se aplecă în faţă să ia 273

paharul de pe masă. Cămaşa i se desfăcu puţin, lăsînd să i se vadă pieptul a c o p erit de păr blond şi des. Privindu-1 cu patim ă peste m arginea paharului, Olivia sim ţi că roşeşte pe n e a şte p ta te. Inim a i-o luă razna. îşi c oborî re p e d e privirea. - Ei bine, n-am de gînd să te plictisesc cu problemele mele în noaptea asta, continuă Adam, liniştit. Mai ales după o seară atît de plăcută. Ştii,, pînă în seara asta, mai lipsea puţin ca această casă să nu fie ca un adevărat mormînt. Fără rîscte, fără nici o distracţie, nici un pic de veselie. De acum încolo, lucrurile se vor schimba, exclamă el. îşi aprinse o ţigară, simţindu-se surprinzător de îmbărbătat. Olivia îl urm ărea gînditoare. Găsea la Adam toate calităţile pe care le admira şi le respecta cel mai mult. Spiritul şi rafinamentul lui constituiau pentru ea o perm anentă revelaţie. Nu-şi dezlipea ochii de pe chipul lui frumos. Era atît de distins şi de fermecător, şe gîndea ea. Şi avea nişte ochi atît de frumoşi. Mari, larg deschişi şi atît de luminoşi. Cu totul altfel decît ochii soţului ei. Acesta avusese ochii mici, negri şi înfundaţi adînc în orbite. Charles a fost considerat întotdeauna un bărbat frumos. Ei însă i se păruse prea scund şi îndesat şi prea ursuz pentru a fi cu adevărat frumos. Nu-1 iubise nici un pic pe Charles. Tatăl ei aranjase căsătoria. - La ce te gîndeşti? spuse Adam, urmărind-o cu atenţie şi dîndu-şi seama pe deplin de interiorizarea ei. Olivia tresări, trezindu-se din visare şi, luată pe nepregătite, spuse: - Mă gîndeam la Charles. - Ah, înţeleg. Deci asta era. Adam îşi concentra privirea asupra vîrfului de la pantof, pentru ca ea să nu-i vadă ex­ presia feţei. Dacă ar fi fost sincer cu el însuşi, ar fi trebuit să recunoască că era gelos şi pe Charles. Spuse atunci cu voce blîndă: Olivia, tu eşti fericită? M-am tot gîndit la asta în ul­ tima vreme., - Bineînţeles că sînt fericită, strigă ea. îşi imagina el, puLea el oare să creadă că ea era mîhnită din cauza lui C har­ les? Ce te face să crezi că nu sînt fericită? Lui Adam îi juca un zîmbet slab pe buze. - Nu ştiu, zău. Presupun că fiindcă eşti singură. Nimeni 274

nu vrea să fie singur. Eşti încă tînără şi pe deasupra şi frumoasă. Sînt sigur că ai şi alţi admiratori, pe lingă Andrew Melton. încercă să rîdă. Ei bine, astă-seară am văzut o licărire limpede în ochii lui Bruce McGill şi nu mă îndoiesc că mai sînt şi alţi bărbaţi plini de speranţe. Olivia sorbi din coniac. Ochii îi străluceau şi nu i se dez­ lipeau de pe faţa lui Adam. - Andrew nu este un admirator, spuse ea. Este un bun prieten şi atît. Şi nici Bruce McGill nu mă interesează. Se uită lung la el. De fapt, nu mă interesează nici un bărbat, exclamă ea, cu mai multă tărie. Şi se gîndi: Numai tu, iubitule, dar tu eşti soţul surorii mele şi prin urm are n-ai să ştii niciodată. Adam îşi trecu mîna prin păr, înfrigurat. - Vrei să spui că nu te-'ai gîndit să te recăsătoreşti? insistă el. - Nu, nu m-am gîndit, pentru că nu am nici o intenţie să mă mărit din nou. Niciodată. Olivia şovăi iar apoi spuse: Adam, mi-e puţin frig. Vrei să închizi, te rog, fereastra? - Imediat, spuse el, sărind în picioare. Cînd se întoarse, Olivia se trase la capătul canapelei. - Te rog, Adam, stai aici, lîngă mine. Vreau să te întreb ceva. Adam nu avu de ales şi se aşeză pe canapea. Făcu aceasta oarecum refractar, evitînd să se atingă de ea. - Da, Olivia. Despre ce este vorba, draga me.a? - Sînt îngrijorată fiindcă eşti sau, mai degrabă, erai atît de indispus mai devreme. Ştiu că ai spus că nu vrei să vorbeşti despre problemele tale astă-seară. Dar nu vrei să-mi spui ce ai pe suflet? îi zîmbi cu nespusă blîndeţe. îţi face bine să stai de vorbă cu un prieten din cînd în cînd, şi apoi, îmi vine greu să te văd atît de abătut. Adam se întreba cum să facă să scape. E ra clar că nu putea să-i spună adevăratele motive ale frămîntării lui de mai înainte. - Nu avem despre ce discuta, Olivia, zise el într-un tîrziu. Cred că îmi fac tot felul de griji inutile din cauza copiilor, a fabricii şi a ziarului. Doar grijile obişnuite de zi cu zi ale unui o n rîn situaţia mea. Dar nu este nimic p rea grav, minţi el, cu abilitate. 275

- Şi Adele te nelinişteşte,nu-i aşa? îi sugeră ea. - Intr-o oarecare măsură, recunoscu Adam, nevrînd să se gîndească la soţia lui. - încearcă, te rog, să te linişteşti în ceea ce priveşte sănătatea ei. Se sim te mai bine. Mi-ai spus asta chiar tu, iar Andrew este de aceeaşi părere. Şi apoi, doar sînt aici să te ajut. Să-ţi uşurez situaţia, spuse Olivia, pe cel mai convingător ton posibil. - Tu ai să pleci însă peste cîteva luni. Ai spus că trebuie să te întorci la Londra în iulie. - Vai, Adam, dar ştii că voi sta atîta cît este nevoie de mine. - E adevărat ce spui? Adam se simţi îmbărbătat. Olivia zîmbi. - Da. Din cauza asta te frămîntai? Ştii că îmi place să stau aici. Iar la Londra mă simt cam singură, în ciuda faptului că sînt ocupată şi că am atîţia prieteni. Păi, nu-ţi dai seama, Adele, copiii şi cu tine sînteţi singura familie pe care o am acum. Spontan, Olivia întinse mîna şi şi-o puse pe genunchiul lui, într-un gest de alinare. Voi rămîne în Yorkshire atîta timp cît crezi tu că este nevoie de mine. Adam nu era în stare să răspundă. Nu putea face altceva decît să privească ţintă Ia mîna ei. Rămăsese acolo, pe genunchiul lui, catifelată, rece şi diafană, ca un porumbel nemişcat. Dar îl ardea ca un fier roşu prin stofa pa n ­ talonului. De emoţie, simţi cum i se congestionează gîtul şi i se urcă sîngele în obraji. Inima începu să-i bată mai repede şi îşi muşcă buza pe dinăuntru pentru a se stăpîni. îi luă mîna, vrînd să i-o aşeze la Ioc în poală. Dar ţinîndu-i-o, se surprinse strîngînd-o încetişor cu degetele şi îi simţi tremurul. Ad^m se uită la Olivia. Ochii ei erau atît de întunecoşi, încît păreau aproape negri. Şi plini de acea stranie tristeţe pe care o rem arcase adeseori înainte. Olivia îi susţinu privirea şi apoi, uşor şocată, sesiză dorinţa clară întipărită pe faţa lui, îi văzu buzele întredeschise senzual, îi auzi răsuflarea accelerată şi se sperie. Nu de Adam Fairley. Ci de ea însăşi. îşi trase mîna cu delicateţe şi se îndepărtă încet de el. O expresie de suferinţă izbucni fulgerător în ochii lui Adam şi, înainte să se poată înfrîna, acesta se întinse şi îi luă 276

mîna, ducîndu-i-o la buze. îi desfăcu degetele şi îi sărută palma, lipind-o strîns de gură. Stătea aşa, cu ochii închişi. Credea că o să explodeze. Olivia îşi lăsă capul pe spate, rezemat de canapea; buzele îi palpitau. Un muşchi fin i se zbătea pe gîtul alb şi subţire, iar sinii i se ridicau şi coborau sub'capot. Adam se apropie de ea. Se uită adînc în ochii ei, care clipeau atît de aproape de el şi în cele din urmă îşi dădu seama ce însemna acea ex­ presie tristă. Nu era de fapt tristeţe, ci o dorinţă fierbinte, un dor arzător şi nedisimulat de el. Ştia acest lucru fără putinţă de tăgadă. ÎI cuprinse bucuria. Se aplecă peste ea şi jp sărută, strivindu-i gura atît de pătimaş, încît dinţii ei îi atinseră uşor buzele. Olivia îşi încolăci braţele în jurul gîtului lui. Cu mîinile, îi atingea capul la spate, umerii, şira spinării, trăgîndu-1 mai aproape de ea. Adam îi auzea inima bătînd lîngă a lui, iar Olivia trem ura la fel de nestăpînit ca şi el. Olivia se mişcă uşor în braţele lui, iar Adam simţi atingerea rece a mîinilor ei pe pieptul gol. O săruta pe păr, pe faţă şi pe gît, murmurîndu-i tot timpul numele, numind-o dragostea lui, iubita lui, singura lui iubire, spunîndu-i cuvinte pe care nu le spusese niciodată vreunei femei. Iar ea îi răspundea cu aceleaşi dezmierdări, dragostea şi dorinţa ce îi vibrau în voce excitînau-1 şi mai mult. Brusc, Adam se smulse de lîngă Olivia şi se ridică în picioare. Privi în jos spre ea. Olivia se uita la el cu ochi mari şi nedumeriţi, privindu-1 încremenită. Era congestionat la faţă, ochii îi străluceau şi, stînd în picioare deasupra ei, tot trupul îi vibra de o pasiune neînfrînată. Fascinată, nu-şi putea lua ochii de la el. Sub încleştarea cumplită a propriei lui dorinţe im­ petuoase, îmboldit, mai mult decît putea suporta, de sen­ zualitatea care se dezlănţuise în el după atîţia ani de celibat autoimpus, aţîţat şi mai mult de ardoarea cu care Olivia răspundea pe deplin pasiunii lui şi încins de băutură, Adam Fairley nu mai era în stare să se controleze. Fără să rostească nici un cuvînt, o luă în braţe şi porni cu ea prin cameră. Olivia se agăţa de el, încolăcindu-1 strîns cu- braţele şi îngropîndu-şi faţa în cîrlionţii de păr mătăsos de pe ceafa lui. îi auzea inima bătînd la fel de puternic ca şi a ei. II ţinu şi 277

mai strîns. In această clipă, i se spulberă orice rămăşiţă de principii, iar regulile stricte după care trăise fură date uitării. Se risipiră toate prin forţa pasiunii lor şi a dorinţei arzătoare pe care o resimţeau unul pentru celălalt. Sentimentele, ani de-a rîndul înăbuşite, rupseră zăgazurile şi se dezlănţuiră, căci Olivia nu mai avea puterea de a le stăpîni şi nu mai putea gîndi raţional. Stătea în braţele singurului bărbat pe care l-a iubit vreodată. Bărbatul căruia i-a aparţinut irevocabil din prima zi în care îl întîlnise. Şi acesta era sin­ gurul lucru care mai conta acum. Îndreptîndu-se spre pat, lui Adam îi trem urau picioarel^. Nu ar trebui să fac asta, se gîndea el. Este sora nevestei mele. Este împotriva tuturor preceptelor religiei mele, a educaţiei mele, a codului onoarei la care ţin. Nu ar trebui să fac asta. Greşesc, îşi spuse el. Iar apoi se gîndi: Dar p u ţin îm i pasă. Adam o aşeză pe Olivia uşurel pe pat. Se lăsă cu spatele pe perne, uitîndu-se în sus spre el, albă şi încordată la faţă, cu respiraţia sacadată. Adam se aşeză pe marginea patului şi se aplecă peste ea. îşi puse mîinile în jurul gîtului ei, îi desfăcu colierul şi îi scoase cu grijă safirele din urechi. Le aşeză pe noptiera de lîngă pat şi, cu infinită tandreţe, îi cuprinse faţa între mîini. O sărută prelung şi adînc. Apoi, pe jum ătate zîmbind, se ridică în picioare şi se îndreptă cu repeziciune spre uşa dormitorului. O auzi suspinînd. Se întoarse şi o privi. înţelese durerea şi nedum erirea de pe chipul ei, spaima totală care îi îneca ochii. - Te aştept de douăzeci de ani, şopti Olivia, cu vocea stinsă ca un geamăt. Asta înseamnă jum ătate din viaţă, Adam Fairley. Şi doar n-ai să mă părăseşti acum? Adam scutură din cap. - Nu, n-am să te părăsesc, iubito. Niciodată. Niciodată în viaţă. Nu-şi dezlipea privirea de pe faţa ei. Cu o mînă încuie uşa, iar cu cealaltă începu să-şi desfacă butonii cu safire de la cămaşa de mătase mototolită.

278

19 EM M A stătea la masa din bucătăria conacului Fairley, cosind un guler alb de dantelă la o bluză de mătase pe care Olivia Wainright i-o făcuse cadou, împreună cu o rochie de bumbac verde-închis şi un şal gros de lînă, de un roşu foarte strălucitor. E ra cald şi plăcut în bucătăria spaţioasă. Focul ardea jucăuş în vatră, razele soarelui pătrundeau înăuntru prin ferestrele strălucitoare şi toată încăperea lucea în lumina sclipitoare a după-amiezii, reflectîndu-se în vasele lustruite de cupru şi de alamă şi oglindîndu-se în dalele pardoselii care părea şi ea de aur. Atmosfera era neobişnuit de tihnită, fiind duminică. M urgatroyd tocmai plecase la Pudsey să-şi viziteze sora, iar Annie, servitoarea, era sus în sufragerie, urmînd instrucţiunile Emmei şi punînd masa pentru cină. Focul viu se în te ţe a şi pîrîia aproape la unison cu şuierăturile uşoare şi sforăiturile ce ieşeau din trupul sferic al doamnei Turner. Bucătăreasa stătea prăvălită într-un scaun, m oţăind în faţa focului, cu boneta strîmbă pe cap şi în timp ce dorm ea un somn cu vise senine, pieptul mare îi sălta cu mulţumire. Singurele zgomote care se mai auzeau erau ticăitul ceasului şi, din cînd în cînd, vîjîitul vîntului răsunînd în ferestre. Deşi vremea era însorită, iar cerul.azuriu şi senin, afară e ra o zi vîntoasă de aprilie. Emma netezi m ătasea ^i ridică bluza, ţinînd-o în faţa ei şi studiind-o cu pricepere. înzestrată cu un bun gust înnăscut şi cu o privire ageră, îşi dădu repede seama cît era de elegantă. Bluza era aproape nouă şi avea o culoare albastră foarte plăcută. Ca şi cerul de afară, se gîndi Emma, uitînduse pe fereastră. Ca ochii mămicii mele, îşi spuse în sinea ei, şi se hotărî să i-o dea mamei ei cînd se va duce acasă mai încolo, în acea săptăm înă. Ideea de a putea să-i dea mamei ei ceva atît de frumos o umplu pe Emma de o plăcere imensă şi faţa ei, de obicei atît de sobră, se lumină brusc de un zîmbet nespus de vesel. Luă o manşetă de dantelă şi începu să o coasă la una dintre mînecile lungi şi bogate, în minte învîrtindu-i-se gînduri legate de Leeds şi de Planul ei cu P mare. Tocmai atunci, uşa de-afară de la bucătărie se deschise 279

cu atîta putere, zdrăngănind şi pocnind, încît Emma se sperie. Se uită la uşă, aşteptînd şi apoi ajunâe la concluzia că a fost împinsă de forţa rafalelor de vînt care suflau afară. Se pregătea să se ducă s-o închidă, cînd o figură veselă apăru lîngă tocul uşii. Buclele negre se mişcau în bătaia vîntului, ochii negri şi strălucitori se roteau cu voioşie deasupra obrajilor bronzaţi, iar gura lată zîmbea ştrengăreşte. - Doar n-ai să goneşti, de bună seamă, o haimana îngheţată pe un frig năprasnic ca ăsta! Vocea era plină de in­ flexiunile accentului irlandez, de rîs şi de dragoste de viaţă. Şi sper că ai să-mi oferi şi mie o ceaşcă de ceai. - Blackie, ţipă Emma ascuţit, uitînd de încîntare că doamna Turner dormea, şi sări în sus traverşînd camera în fugă, cu fustele foşnindu-i în jurul picioarelor lungi, luminată toată de un zîmbet. Blackie îşi trecu silueta masivă prin uşă şi, din trei sărituri rapide, coborî treptele. O luă pe Emma pe sus în braţele lui vînjoase şi o roti de cîteva ori, pînă ce camera i se învîrti în faţa ochilor, iar apoi o puse jos cu grijă. O cercetă cu delicateţe, ţinînd-o la distanţă şi privind-o cu mare atenţie. - Te faci tot mai atrăgătoare, de fiecare dată cînd te văd, codano, exclamă el. Sînt convins că eşti cea mai drăguţă fetişcană din toată Anglia, şi Dumnezeu mi-e martor că-i adevărat ce spun. Emma se înroşi cu drăgălăşenie. - Vai, Blackie, ce sîcîitor eşti. Nu mai face pe prostul. Rosti aceste cuvinte oarecum tăios, dar radia de plăcere. Zgomotul, freamătul şi agitaţia bruscă au trezit-o pe bucătăreasă, care se îndreptă în scaun, tresărind, şi se frecă la ochi. Clipi din ochi, pe moment zăpăcită. - Ei bine, fetiţo, ce se întîmplă? strigă ea, încruntîndu-se la Emma. Faci atîta gălăgie că poţi scula şi morţii din mormînt! înainte ca Emma să aibă timp să anunţe sosirea vizitatorului lor neaşteptat, Blackie traversă bucătăria s-o potolească pe bucătăreasă. - Pe cinstea mea dacă nu eşti o desfătare pentru nişte ochi întristaţi, doamnă Turner, dragostea mea, spuse Blackie. Eu eram, am venit să-ţi fac complimente şi să-ţi dau asta. Se opri lîngă scaunul ei şi, fluturînd uşor din mînă, 280

scoase din buzunarul de la haină o pungă mare de hîrtie pe care i-o dădu, făcînd o plecăciune complicată. Irascibilitatea doamnei Turner se risipi văzîndu-I pe Blackie O ’Neill, pe care ajunsese să-l îndrăgească foarte mult. - Zău, Blackie, numai tu puteai face una ca asta, zise bucătăreasa, de-a dreptul entuziasmată. Aruncă repede o privire în interiorul pungii şi ochii căprui, ca de pasăre, îi scăpărară. O! Blackie, caramelele şi bomboanele mele preferate. îţi mulţumesc, băiete. Ce atent eşti! N-am ce zice. Ai auzit ultimele noutăţi de pe la noi? Nu trebuie să ne mai pese de indivizi ca Murgatroyd. Nu, pe toţi dracii, am scăpat de asta. O expresie de bucurie răutăcioasă se aşternu pe faţa bucătăresei, în timp ce se destăinuia. I s-au tăiat aripioarele, Blackie, băiete. Lucrurile s-au cam schimbat pe aici de cînd a venit doamna Wainright. Bucătăreasa îl lăsă să se bucure de un zîmbet plin de mulţumire şi continuă: Doamna Wain­ right este tare bună cu noi toţi. Zău că da. Păi, femeia asta e un înger. - După tot ce am auzit, trebuie că e un înger, zise Blackie, cu o privire veselă.-Şi ce, parcă eu nu văd cu ochii mei că lucrurile s-au îmbunătăţit, doamnă Turner? Nici nu încape discuţie că asta s-a întîmplat, slavă Domnului. Blackie se uită pe furiş la Emma şi rămase şi mai impresionat. Se trans­ forma într-o tînără femeie cu adevărat frumoasă. Arăta îngrijită şi cochetă, cu faţa strălucitoare şi părul mătăsos, îmbrăcată cu rochia aceea de un albastru proaspăt şi cu şorţul alb şi scrobit. Da, chiar aşa, mă bucur pînă în adîncul inimii s-o văd pe fetişcana asta atît de bine hrănită şi îmbrăcată cu nişte haine ca lumea, adăugă Blackie, încuviinţînd din cap. B ucătăreasa cloncăni, arătîndu-se de acord şi se rezemă cu spatele de scaun. îşi vîrî o bomboană în gură şi îşi propti picioarele de vatră, încălzindu-şi degetele la foc. Blackie se aşeză la masă în faţa Emmei. Pescui cu mîna prin interiorul hainei şi scoase de acolo un pacheţel. - Şi asta-i pentru tine, fătuco dragă, spuse el plin de importanţă, aşezînd pachetul pe masă în faţa ei. Ochii lui negri şi veseli o priveau drăgăstos. Emma se uită cu mirare la pachet, apoi îşi întoarse privirea spre Blackie. 281

- Ce-i aici? întrebă ea, pe un ton liniştit. - Ce să fie?! Un flecuşteţ. Un cadou de ziua ta, spuse Blackie. Buzele i se arcuiră de plăcere cînd văzu cît era de curioasă şi de nerăbdătoare. - Dar ziua mea e la sfîrşitul lui aprilie, zise Emma. Luă pachetul şi îl răsuci între mîini, cercetîndu-1 cu tot mai mult interes. Nu mai primise niciodată un cadou ca acesta. Un cadou învelit în hîrtie argintie şi legat cu o panglicuţă argin­ tie. Niciodată în viaţa ei. Era atît de frumos că nici nu-i venea să-l deschidă, - Da, ştiu eu cînd este, îi spuse Blackie. Dar unchiul Pat mă trimite la H arrogate să lucrez la o construcţie mare şi o să fiu plecat trei săptămîni sau mai mult. N-am vrut să scap ocazia specială a zilei tale de naştere. De aceea, ţi l-am adus astăzi, codana mea frumoasă. Emma privi cadoul din mîinile ei. Era îmbujorată la faţă, iar ochii însufleţiţi îi scăpărau de o lumină verde, strălucitoare. - Pot să-l desfac acum? întrebă ea, nefiind în stare să-şi stăpînească emoţia. Nu 'trebuie să aştept pînă atunci, nu-i aşa? - Bineînţeles că nu, Emma. Desfă-1 chiar acum, spuse Blackie, gustînd scena. Emma desfăcu panglicuţa argintie şi scoase hîrlia argin­ tie cu nespusă atenţie. Apăru o cutiuţă neagră, la care Emma se uita cu ochii căscaţi, ţinîndu-şi răsuflarea. Ridică încetişor capacul. - O! Blackie, ce frumoasă e, spuse ea, gîfîind de em oţie şi căscînd ochii tot mai mari. Cu mîinile tremurîndu-i, scoase din cutie o broşă mică în formă de arc, ornată cu pietre verzi strălucitoare. O ţinu în sus înspre lumină. Broşa mică şi ieftină sclipea cu atîta intensitate în lumina soarelui, încît nici nu se mai observa că e de prost gust, căpătînd parcă, în mîinile ei, o frumuseţe anume, care îl uimea chiar şi pe Blackie. - Uitaţi-vă, doamnă Turner, strigă Emma piţigăiat, dînd fuga să i-o arate. Bucătăreasa spuse: - Ei bine, să1 nu zici că nu eşti norocoasă, fetiţo. Ce drăguţ din partea lui Blackie să-şi aducă aminte că ai să împlineşti cincisprezece ani. 282

- Este doar de sticlă, spuse Blackie, scuzîndu-se. Dar cînd am văzut broşa în magazin la Leeds, într-unul din pasajele alea uriaşe,, mi-am spus: Păi, asta-i culoarea ochilor de sm arald ai Em mei, sînt sigur că aşa e. Aşa că am cum părat-o, fără să mai stau o clipă- pe gînduri. Blackie zîmbi ferm ecător, cum ştia el. Cînd am să fiu bogat, milionar, cum am de gînd să ajung într-o bună zi, am să-ţi cum păr o broşă la fel ca asta, codano. D ar o să fie din sm aralde veritabile, îţi prom it eu, declară el, cu deplină încredere. - Nu-i nevoie, exclamă Emma repede. Asta e.c ea mai frumoasă broşă pe care am văzut-o vreodată. Şi zău că am s-o păstrez mereu. Nu vreau nici un smarald, Blackie. Asta este perfectă. Iţi mulţumesc din toată inima. îi zîmbi cu un aer radios şi îl sărută pe obraz. O strînse la piept, spunîndu-i: - Ce fericit sînt că îţi place, Emma! Emma se aşeză jos, zîmbind în continuare şi, după cîteva secunde, puse broşa la loc frumos în cutie, dar lăsă capacul deschis, să o poată admira. - Păi, ce-ai zice acum de o ceaşcă bună de ceai, băiete? spuse bucătăreasa, săltîndu-se cu greu din scaun, icnind şi pufăind. îşi îndreptă boneta, îşi netezi şorţul şi continuă: Ceainicul e pe plită şi fac o oală de ceai cît ai zice peşte. în timp ce vorbea, bucătăreasa porni spre bufet, dădu jos o oală mare şi o cutie de ceai şi începu să-şi vadă de treabă. - Mulţumesc, doamnă Turner, nu mă supăr dacă-mi dai puţin ceai, zise Blackie, încrucişîndu-şi picioarele lungi şi aşezîndu-se confortabil pe scaun. îşi concentră toată atenţia asupra Emmei. - Şi ce faci tu aici, duminica, dacă nu ţi-e cu supărare? puse el întrebarea, încruntîndu-se. Mă aşteptam să ai zi liberă, ca de obicei. Aveam de gînd să trec pe la tatăl tău şi să-i las cadoul, după ce stăteam puţin aici cu doamna Turner. - Stăpînul a dat un dineu aseară şi doamna Wainright m-a rugat să lucrez şi la sfîrşit de săptămînă, fiindcă era multă treabă de făcut, îi explică Emma. Nu mă duc acasă pînă joi, dar doamna Wainright este atît de bună, Blackie, şi mi-a dat liber p atru zile întregi. D ouă ca recuperare pentru sfîrşitul ăsta de săptămînă, şi de asemenea şi sîmbăta şi duminica 283

viitoare. - Mă bucur să aflu asta, spuse Blackie. Deci ziceai că stăpînul a dat un dineu, nu-i aşa? Pun rămăşag că a fost straşnic de grozav, ai? Cred că a fost o grămadă de granguri pe aici, rînji Blackie. Nici că mă îndoiesc de asta, dar nici un pic. Ei, da, ce lucru minunat să ai bani. Emma încuviinţă grav din cap, iar ochii îi sclipeau. - Ai dreptate, Blackie, oricine poate fi mare mahăr, cînd are bani. Se uită la el, cîntărindu-1 din priviri, şi continuă: - Nici tu nu arăţi prea rău. Şi pe deasupra, costumul ăsta e nou, a-şa-i? Blackie radia de încîntare şi se aşeză drept în scaun, netezindu-şi jacheta neagră din postav de bună calitate. - Aşa e, într-adevăr. Şi cravata e nouă, spuse el, punînd mina mîndru pe cravata bleumarin. Făcu cu ochiul. Păi, mi-am pus şi eu azi hainele cele bune, de duminică. Doar nu crezi că puteam veni în vizită la o tînără drăguţă ca tine în hainele alea de lucru, ce zici? Emma zîmbi şi, neţinînd seama de comentariul lui, spuse: - Să le fi văzut pe doamna Fairley şi pe doamna Wainright. Erau atît de frumoase! Ca în pozele din revistele ilustrate. Grozav de elegante. - îmi închipui, spuse Blackie. O privi pe Emma afectuos şi adăugă: Aşa ai să arăţi şi tu într-o bună zi, fătuca mea dragă, cînd ai să ajungi cucoană mare. Emma se înroşi. - O! nu ştiu ce să zic despre asta, murmură ea, sfioasă dintr-o dată. Dar spune-mi, ce se mai întîmplă pe la Leeds? Hai, Blackie, mai spune-mi ceva despre Leeds. Ce-ai mai făcut acolo în ultima vreme? - N-am prea multe noutăţi, zise Blackie, prevăzător, observîndu-i expresia de pe faţă, care îi apărea ori de cîte ori vorbea despre oraş. Cred că lucrurile au rămas exact la fel. N-am nimic nemaipomenit să-ţi spun, fetiţo, zău că n-am, şi Dumnezeu mi-e martor. Iar tot ceea ce am făcut de cînd te-am văzut ultima oară în martie.a fost să muncesc din greu. Păi, eu şi unchiul Pat avem de lucru mai mult decît putem face faţă în perioada asta. Datorită stăpînului. Da, zău, chiar el ne-a ajutat să ne meargă bine afacerile: Ne-a dat toate recom andările şi tot ce mai trebuia. Neizbutind să-şi 284

ascundă bucuria. Blackie adăugă exuberant şi iară să se mai gîndească la efectul pe care vorbele lui l-ar putea avea asupra ei: Emma, nti te mint cînd spun că afacerile sînt înfloritoare la Leeds. Emma se uită cu atenţie la Blackie. Şi se gîndea: Atunci, înseamnă că trebuie să merg acolo în curînd, dar spuse: Şi ce-are de cîştigat stăpînul din asta? Ca să. vă recomande pentru toate slujbele alea? Blackie îşi lăsă capul pe spate, rîzînd în hohote. - Nu are nimic de cîştigat, spuse el. Cum de ţi-a trecut prin minte aşa ceva, ştrengăriţo? Blackie îşi scoase o batistă roşie din buzunar, îşi şterse ochii şi îşi suflă nasul. - Fiindcă îl cunosc eu pe stăpîn şi ştiu că n-ar face nimic pe degeaba, spuse ea, concis şi convingător, strîmbîndu-se cu dispreţ. Nu cred să fie cineva mai dur decît el. Blackie rîse din nou, bătîndu-se cu mîna pe genunchi. - Emma! Emma! Nu toată lumea-i pusă pe căpătuială, o dojeni el cu blîndeţe. Mai cu seamă un gentleman minunat cum e stăpînul. Ne recomandă fiindcă se pricepe la ce facem noi. Ştie că sîntem zidari şi constructori buni, eu şi unchiul Pat, zău că ştie. Se opri şi spuse cu un fel de siguranţă: Şi ne mai recomandă şi pentru că ne place, cred. - A, da, remarcă Emma sec, cu o privire plină de îndoială. Ii venea greu să creadă aşa ceva. Blackie se întinse peste masă şi mărturisi: - Ei bine, este ceva mai mult decît faptul că ne place. Vezi tu, codano, unchiul Pat i-a salvat viaţa stăpînului acum trei ani şi de-atunci îi este mereu recunoscător. - I-a salvat viaţa stăpînului, repetă Emma cu răceală. Şi cum a făcut el treaba asta? - Stăpînul mergea cu cabrioleta prin Leeds. Cred că mai jos de Briggate, calul a luat-o razna. Zău c-aşa a fost. U n­ chiul Pat a văzut ce s-a întîmplat şi a avut prezenţa de spirit să sară pe cal şi să-l facă să se oprească în loc, luptîndu-se îngrozitor, după cîte am înţeles, spuse Blackie, trăgîndu-şi umerii în spate fără să-şi dea seama. Unchiul Pat e un bărbat solid şi puternic, aşa să ştii tu! Stăpînul ar fi putut fi omorît, zău că da, dacă nu era unchiul Pat. Şi a fost cumplit de periculos. Păi, pe unchiul Pat aproape că l-a călcat calul în picioare şi l-a schilodit pe viaţă. 285

Blackie se uită la Emma cu subînţeles. - In orice caz, codano, stăpînul a fost recunoscător, după cum ţi-am spus şi impresionat de vitejia unchiului Pat, şi a vrut să-l răsplătească... Blackie scutură din cap şi continuă ironic: Ei bine, unchiul Pat nu a vrut să ia banii. „Doar păgînii iau bani cînd îţi salvează viaţa“, aşa i-a zis unchiul Pat stăpînului. Aşa că stăpînul, din veşnică recunoştinţă, ne dă de lucru şi ne recomandă, încheie Blackie victorios, dînd din cap. Şi tare bucuroşi sîntem că-i aşa, ştrengăriţo. - Cred că unchiul Pat este foarte.curajos, spuse Emma. Chibzui o clipă şi apoi îşi strînse gura şnur. Păi, sper măcar că-i luaţi bani destui stăpînului şi ălora pe care vi-i recomandă, comentă ea cu asprime. - Asta-i bună, Emma Harţe! Cum poţi să spui aşa ceva? strigă Blackie, prefăcîndu-se îngrozit. Nu arătă că se amuza şi exclamă: îmi dau seama că din tine o să iasă o fată cu mult simţ practic. - Ceaiul e gata, anunţă bucătăreasa, întrerupîndu-le conversaţia. Emma, scoate ceştile şi farfurioarele cele bune şi pune cea mai frumoasă faţă de masă, cu dantelă, că e duminică şi avem musafiri. Bucătăreasa înainta legănîndu-se cu tava de ceai. - Ce să fac să te ajut, doamnă Turner? întrebă Blackie, ridicindu-se. - Nimic, băiete. Aşază-te la loc. Sîntem gata într-o clipită. Se îndepărtă iute, întorcîndu-se după cîteva secunde cu o altă tavă încărcată de farfurii cu sandviciuri cu şuncă groasă, felii de plăcintă delicioasă cu viţel şi şuncă, rulouri calde umplute cu cîrnaţi, de farfurioare cu ceapă murată, sfeclă şi murături, plăcintă caldă unsă cu unt, gem de mure şi o prăjitură uriaşă cu chimen. - Jur că n-am văzut în viaţa mea un ceai ca ăsta, doamnă Turner. Pe cuvîntul meu că-i adevărat, spuse Blackie. Dragă doamnă Turner, dar te-ai întrecut pe dumneata. Zău că este cel mai straşnic ospăţ pe care l-am văzut vreodată. - Vorbeşti de parcă ai fi fost la şcoala linguşirii, înainte să pleci din Irlanda, spuse bucătăreasa, dar ochii îi rîdeau, plini de veselie. Se uită cu afecţiune Ia Blackie şi îl bătu pe umăr. Hai, dă-o-ncolo, băiete. N-ai nimic de cîştigat dacă măguleşti o babă ca mine. 286

în acea clipă, Annie, servitoarea, coborî scările venind de la etaj. înaltă şi robustă, cu tenul rozaliu şi catifelat, cu părul bălai şi ochii de un albastru deschis, Annie semăna leit cu o mulgătoare rumenă, prostănacă din fire. Scoţînd ceştile şi farfurioarele, Emma îşi ridică privirea. - Annie, ai term inat sus? Totul e în regulă, dragă? Annie încuviinţă lent din cap, dar îi dispăruse obişnuita expresie placidă, ceea ce Em ma remarcă imediat. Atunci, vino la chiuvetă şi spală-te pe mîini, drăguţă, şi pe urmă o să ne bem ceaiul, continuă Em ma grăbită, trăgînd-o pe Annie prin bucătărie mai departe ca bucătăreasa să nu poată auzi. Ai spart ceva, drăguţo? întrebă Emma. - Nu, Emma. Am fost cît se poate de grijulie, cum mi-ai spus tu să fiu, zise Annie. - Păi, ce-i cu tine atunci? Pari groaznic de îngrijorată. Văd că nu eşti în apele tale. - Din cauza doamnei Fairley, şopti Annie,-conspirativ. Mi-a tras o sperietură de toată frumuseţea, zău că da, Emma. - Ce s-a întîmplat? Emma deschise robinetul, prefăcînduse că se spală pe mîini pentru a acoperi sunetul vocilor lor. - Am urcat s-o văd pe coniţă, aşa cum mi-ai spus tu, după ce am terminat de pus masa. Dar cînd am bătut în uşă, nu mi-a răspuns. Oricum, am intrat în salonaş şi era acolo, în întuneric, şi gura îi turuia... - Şi ce-i rău în asta? o întrerupse-Emma, cu nerăbdare. - Emma, nu înţelegi! Nu era nimeni cu ea. Vorbea cu pereţii, şopti Annie, cu ochii cît cepele. - Nu, Annie dragă. Nu se poate. Doamna Wainright era poate acolo. Poate că era undeva în cameră şi tu n-ai văzut-o, se opuse Emma, încruntîndu-se adînc, deşi bănuia, pe măsură ce vorbea, că probabil nu aceasta era situaţia. - Doamna Wainright nu s-a întors încă de la Kirkend, murmură Annie. Oricum, cînd doamna Fairley m-ă văzut, a încetat să mai vorbească la pereţi. Am întrebat-o dacă doreşte ceaiul, aşa politicos cum m-ai învăţat tu. Mi-a răspuns că nu, dar să-ţi zic că o să ia cina în cameră, mai tîrziu, spuse Annie. începu să respire mai uşor, acum că ajunsese cu bine în bucătărie. - Mai bine m-aş duce sus s-o văd, spuse Emma, 287

îngrijorată. - Nu, Emma, n-ai de ce. Coniţa mi-a spus că e obosită şi am ajutat-o să se bage în pat. S-a întins şi a adormit în cîteva minute...Annie se opri şi o prinse pe Emma de braţ. Emma... începu ea, codindu-se, şi se opri iar. - Da, dragă, ce mai e acum? întrebă Emma. - Doamna Fairleyjnirosea atît de ciudat. Mirosea a whisky. Cel puţin ăsta cred că era, se destăinui Annie. Emma îşi îngustă privirea, dar adoptă un ton sceptic. - Ah, Annie; ţi se pare doar. - Nu, nu mi se pare. Pe cuvînt, Emma. Emma se uită lung la Annie. - In primul rînd, de unde ştii tu cum miroase whisky-ul, Annie Stead? Tatăl tău nu bea decît bere. Ii aruncă lui Annie o privire pătrunzătoare şi adăugă, ocrotitoare: Doamna Fairley ia o doctorie specială. Asta-i mirosul pe care l-ai simţit, Annie Stead. - Dacă spui tu, zise Annie, fiindcă Emma îi inspira vene­ raţie, şi se temea de ea. Cu toate acestea, găsi curajul de a adăuga: Şi totuşi, coniţa vorbea de una singură. Şi aici nu greşesc! Emma, care se simţea obligată s-o apere pe Adele Fairley, se gîndi repede şi spuse zîmbind uşor, cu un aer cunoscător: - Ia gîndeşte-te tu puţin, doamna Fairley deseori citeşte cu glas tare. Asta făcea probabil cînd ai intrat s-o vezi. Şi pur şi simplu n-ai observat cartea, asta-i tot. Se uită la Annie atît de ameninţător, încît fata se făcu albă ca varul şi se trase înapoi. Dar dacă te interesează aşa de mult, o să mă duc şi o să văd chiar acum, rem arcă Emma cu răceală. Annie scutură din cap. - Nu! Nu! Las-o în pace, Emma. Dormea buştean cînd am plecat de la ea acum cîteva minute. - Ei bravo, fetelor. Ce tot şuşotiţi acolo la chiuvetă? Ştiţi că nu-mi plac chestiile astea, strigă doamna Turner, supărată. Bătu din palme. Emma! Annie! Veniţi aici imediat să vă beţi ceaiul. Nu vă mai dau voie să şuşotiţi acolo. - Nu-i spune nimic bucătăresei, o preveni Emma. închise robinetul, se şterse pe mîini şi încercă să pară liniştită. Prin urmare, şi Annie simţise mirosul de băutură, se gîndi Emma, 288

îngrozită. Dar. în timp ce stătea la masă, recunoscu în sinea ei că nu avea nici un rost să se ducă sus, dacă doam na Fairley dormea. Este lucrul cel mai bun pentru ea acum, judecă Emma, cu obişnuitul ei bun-simţ. Sub influenţa exuberanţei Iui Blackie, Em ma se înveseli repede. Era un povestitor minunat şi le făcu să rîdă în timpul ceaiului cu istorioarele lui hazlii şi cu tachinăriile lui. Emma descoperi că era în stare să şi-o scoată complet din minte pe Adele Fairley şi începu să se distreze la fel de mult ca şi celelalte. Rîse cu poftă, spre marea satisfacţie a lui Blackie. După părerea lui, Emma era întotdeauna cu mult prea serioasă, aşa că se simţea foarte încîntat de buna ei dispoziţie. Atmosfera era plină de voioşie şi bucătăria răsuna de rîsul zgomotos al lui Blackie, de chicotele ascuţite ale fetelor şi de ţipetele lor de încîntare, dar din cînd în cînd şi de dojenelile bucătăresei - „mai lăsaţi gălăgia“ - rostite cu bunătate, printre hohote de rîs. Cînd term inară de mîncat, Emma spuse: - Cîntă-ne ceva, Blackie. Te rog, vrei? - Sigur că da, fătuco dragă. Şi cam ce ţi-ar plăcea ţie să auzi? - Vrei să cînţi Danny Boy, Blackie? Doamnei Turner îi place să... Emma se întrerupse brusc şi se uită la uşa de la bucătărie care zburase în lături violent şi se bălăbănea din balamale în bătaia vîntului. Fu uluită să-l vadă pe fratele ei Frank stînd în prag. Acesta închise uşa trîntind-o cu furie şi se năpusti zgomotos pe scările de piatră, bocănind gălăgios din cizme, palid la faţă şi înfrigurat. - Doamne sfinte! Ce-nseamnă asta? strigă doam na Tur­ ner, neliniştită. ' Emma sări ca arsă şi o luă la fugă prin cameră. - Frank, ce s-a întîmplat, băiete? întrebă, trăgîndu-1 spre ea cu un gest ocrotitor. Frank gîfîia, abia trăgîndu-şi sufletul, cu ochii căscaţi de spaimă, pistruii ieşindu-i puternic în evidenţă pe faţa încordată. Emma îl duse binişor spre foc, alintîndu-1 cu vorba ca o mamă şi mîngîindu-1 pe umăr liniştitor. Băiatul respira greu, fiindcă venise tot într-o goană din sat şi de aceea nici nu putea vorbi. în cele din urmă, izbuti să spună, gîfîind: 289

- Emma dragă, tăticu’ zice că trebuie să vii chiar acuşi. Acuşica! - Dar care-i necazul? spuse Emma, holbîndu-se Ia el speriată, în timp ce-i treceau tot felul de gînduri prin cap. Lui Frank i se umplură ochii de lacrimi şi, înainte ca el să vorbească, Emma ştiu din instinct exact ce avea să-i spună, îşi ţinu respiraţia şi se rugă lui Dumnezeu să nu aibă d rep ­ tate. - E mămica, Emma. Tăticu’ zice să-ţi spun că se simtş foarte rău. E şi doctorul Mac acolo. Hai, vino! urlă el, trăgînd-o de mînă-înnebunit. Emma se făcu albă ca varul la faţă, iar spaima îi întunecă ochii care prinseră culoarea malăchitului. îşi smulse şorţul de pe ea, dădu fuga din bucătărie, îşi înhăţă haina şi fularul, fără să scoată o vorbă. Blackie şi doamna Turner schimbară priviri îngrijorate. Doamna Turner spuse: - Hai, fetiţo, sînt sigură că nu-i nimic grav. Nu te mai necăji aşa. Ştii că mama ta s-a simţit mult mai bine în ultima vreme. Vorbea pe un ton liniştitor, dar pe faţa rotofeie i se citea îngrijorarea. Blackie s-a ridicat şi, grijuliu, îi ţinu haina Emmei. O strînse de braţ şi spuse pe un ton mîngîietor: ■ - Doamna Turner are dreptate, Emma. Zău că da. Nu mai fii aşa speriată. Cu doctorul acolo, mama ta e pe mîini bune. Se opri şi îi privi faţa îndurerată. Vrei să vin cu tine? Emma privi în sus spre el şi scutură din cap. - Dar dacă doctorul Mac a venit acolo înseamnă că e grav, spuse Emma cu un tremur în voce şi cu ochii plini de lacrimi. - Asta-i bună, nu te pripi să tragi concluzii, zise Blackie cu mare blîndeţe, străduindu-se să-i potolească temerile. Mama ta o să se facă bine, fătucă dragă. Mai mult ca sigur. Emma îl privi cu tristeţe, fără să-i răspundă. Blackie o înconjură cu braţele lui puternice şi o strînse la piept. După cîteva secunde, îi dădu drumul şi o mîngîie pe faţă afectuos. Trebuie să ai încredere, şopti el încetişor, uitîndu-se în ochii ei. - Da, Blackie, şopti ea, legîndu-şi fularul. Apoi îl apucă pe Frank de mînă şi îl trase repede prin cameră. Nu cred că pot ajunge la timp să vă ajut la cină, doamnă Turner, strigă 290

ea, urcînd scările în fugă. Uşa se trînti în spatele Emmei şi al lui Frank. Doamna Turner se lăsă greoaie pe scaun. - Părea prea frumos să fie adevărat, cît de bine s-a simţit maică-sa în ultimele săptămîni. Liniştea dinainte de furtună, după părerea mea, murmură ea, posomorită. Biata fată, se simţea şi ea atît de bine de data asta. - Hai să nu vedem totul în negru, doamnă Turner. Poate că maică-sa are doar o criză. S-ar putea să fie o alarmă falsă, spuse Blackie, vrînd să pară vesel, dar avea inima grea şi o expresie de tristeţe îi întuneca ochii negri. O dată ajunşi afară, Emma nu încercă să-i pună nici o întrebare lui Frank. Ştia, pînă în străfundul sufletului, că era obligatoriu să ajungă acasă cît mai repede posibil, fără să piardă nici un minut din timpul acesta preţios. Tatăl ei n-ar fi trimis după ea, dacă maică-sa nu ar fi început să se simtă foarte rău. Cu toate asigurările pline de încredere pe care i le dăduseră Blackie şi doamna Turner, Emma era absolut sigură de acest lucru şi tremura, panica preschimbîndu-i-se într-o teroare rece. Ţinîndu-se de mînă, Emma şi F rank'traversară în fugă curtea grajdurilor, coborîră iute poteca de lîngă crîngul de stejari înalţi, trecînd apoi prin Cîmpul Baptist. Se chinuiră împreună să urce panta scurtă ce ducea pe coama podişului, iar apoi o luară pe cărarea mai lată spre sat. Deja Frank respira anevoios şi îi venea greu să ţină ritmul cu paşii tot mai grăbiţi ai Emmei. îl apucă şi mai strîns de mînă, trăgîndu-1 după ea fără milă, fără să-i pese de crîcnelile şi bolboroselile lui. Frank se împiedică şi căzu, dar Emma nu se opri şi nu-i dădu atenţie. Cu o putere aproape supraom enească, îl tîra în urma ei, măturînd pămîntul cu trupul lui plăpînd şi lipsit de vlagă. Curînd, îi auzi văicărelile şi ţipetele asurzitoare şi se opri brusc locului. - Frank! Pentru numele lui Dumnezeu, urlă ea ca sminti­ tă, ţintuindu-1 furioasă cu privirea. Ridică-te, băiete! Im­ ediat! încercă să-l tragă în picioare, dar Frank zăcea nemişcat pe cărare. - Emma, da’ nu mă pot ţine după tine. Emma, care de felul ei nu era crudă la suflet, se supără, 291

pierzîndu-şi aproape cumpătul. Singurul ei gînd era să ajungă acasă la mama ei, care avea nevoie de ea. - Atunci, ai să vii după mine, îi strigă ea cu răceală. Emma o porni opintindu-se pe poteca abruptă a podişului, împinsă înainte de voinţa ei de fier cu o energie supranaturală. Alerga tot mai repede şi fustele îi fluturau în spate în bătaia vîntului. Şi alergînd aşa, nu avea deeît un sin­ gur gînd în minte: Să nu moară mămica, Era de fapt o rugă şi o repeta fără încetare. Doamne, te rog, n-o lăsa pe mam a să moară. Cînd ajunse la Văgăuna Ramsden, Emma se opri şi privi în urmă. II văzu pe Frank venind după ea. Dar nu putea să-l aştepte şi se afundă la vale înainte, fără să încetinească pasul. La un moment dat, se împiedică şi aproape căzu, dar îşi recăpătă repede echilibrul şi o luă la goană mai departe. Văgăuna era întunecoasă, stîncile de deasupra aruncau umbre uriaşe, astupînd lumina zilei, dar Emma nu ţinu seama de înfăţişarea stranie a locurilor şi nici de bezna groasă. Curînd, începu să se caţere pe cărare, pe cealaltă parte a Văgăunii, şi ieşi afară, la lumina soarelui strălucitor. Abia mai putea respira, gîfîind din greu. Şi totuşi nu se opri. Se avîntă înainte pe poteca din vîrf, făcînd să zboare în urma ei pietre şi bulgări de pămînt, pînă ce, suspinînd şi gîfîind, ajunse clătinîndu-se pe Stîncile Ramsden. Se odihni sprijinită pe o piatră mare, încercînd să-şi tragă sufletul. Un tropăit de copite de cal se auzi bubuind pe cărare, întrerupînd brusc liniştea. Emma se uită în spate, speriată. Fu surprinsă să-l vadă pe Blackie, galopînd spre ea, pe unul dintre caii stăpînului. în faţă, îl ţinea pe Frank. Blackie opri calul în loc şi Emma îl recunoscu pe Russet Dawn, murgul conaşului Edwin. Blackie se aplecă, întinzîndu-i mîna lui măre. îşi întinse piciorul şi spuse: - Hai Emma, hopa sus. Propteşte-te de piciorul meu ca să urci în şa. Emma făcu aşa cum îi spuse el şi se trase în sus pe şaua calului, în spatele lui. - Ţine-te bine, îi strigă el, în timp ce porniră din nou, în galop vioi. Curînd putură vedea turla bisericii şi, după cîteva minute, trăgeau calul la Top Fold.

292

20 BUCĂTĂRIA din casa familiei Harţe era pustie, cînd Emma intră şi închise uşa binişor după ea. In lumina am ur­ gului tîrziu, încăperea era sumbră şi mohorîtă. Focul arsese pînă la capăt şi grătarul era plin de cenuşă rece, iar în aer plutea un miros de varză, de ceapă prăjită şi de oale arse. Tăticu’ a prăpădit iar cina de duminică, se gîndi Emma absentă, în timp ce-şi scotea haina şi fularul, privind în jurul ei. In casă domnea o linişte sinistră şi pe Emma o trecură fiorii în timp ce se tîra în sus pe treptele de piatră spre camera mamei ei, in im a . bătîndu-i repede pe măsură ce panica o cuprindea tot mai mult. Tatăl ei era singur, aplecat deasupra Elizabethei. Plin de duioşie, îi ştergea sudoarea de pe faţă cu o flanelă şi o mîngîia drăgăstos pe părul jilav şi încîlcit. îşi ridică privirea, cînd Emma intră mergînd în vîrful picioarelor. Avea ochii îngînduraţi şi plini de durere, iar trăsăturile feţei cenuşii ca plumbul în lumina asfinţitului deveniseră foarte aspre. - Mămica mea... ce-a păţit? şopti Emma, răguşit. Jack dădu din cap neputincios. - Doctorul Mac zice că a întors-o boala. în ultimele zile s-a simţit tot mai vlăguită. Nu mai are nici un pic de rezistenţă, mormăi el cu vocea sugrumată. Doctorul tocmai a plecat. Nu mai e nimic de făcut... I se frînse vocea şi îşi întoarse repede privirea, înăbuşindu-şi durerea şi înghiţindu-şi lacrimile cu greu. - Să nu mai spui asta, tăticule, strigă Emma cu blîndeţe, dar plină de vehemenţă. Se uită de jur împrejur. Unde-i Winston? - L-am trimis s-o aducă pe mătuşa Lilv. Elizabeth se zvîrcoli. Jack se întoarse repede spre ea şi îi tamponă faţa din nou, cu blîndeţe. Poţi să vii şi tu lîngă pat, Emma. Dar nu fă zgomot. Mămica ta trebuie să stea aşa, liniştită, spuse Jack, cu voce joasă şi îndurerată. Păşi în spate, lăsînd-o pe Emma să stea pe taburetul mic, şi o mîngîie duios pe umăr. Mămică ta a întrebat de tine, murmură el. Emma apucă mîna ofilită a mamei sale. Era îngheţată şi fără viaţă. Elizabeth deschise încet ochii, ca şi cum efortul de a-şi ridica pleoapele i-ar fi fost peste puteri. îşi aţinti 293

privirea goală spre Emma. - Mami, eu sînt, spuse Emma încetişor, cu ochii înlăcrimaţi. Faţa mamei ei era complet lipsită de culoare, dar strălucea ciudat. Avea pete roşietice pe pielea din jurul ochilor, iar buzele fine îi erau albe ca varul. Continua să se uite buimăcită la Emma. Aceasta îi strînse mîna mai tare, iar teama o năpădi ca un torent. Spuse din nou, mai insistent: Mami! Mami! Eu sînt, Emma. Elizabeth zîmbi uşor şi ochii i se luminară recunoscînd-o, privirea limpezindu-i-se şi devenindu-i mai lucidă. - Emma, iubita mea, spuse ea, fără vlagă. încercă să-şi mîngîie fata pe faţă, dar era prea extenuată şi mîna îi căzu moale pe pat. Te-am aşteptat să vii, Emma. Vorbea cu glas şoptit şi trem urat. Răsufla des şi greu, gîfîind şi dîrdîind sub pături. - Mămico! Mămico! Ai să te faci bine, nu-i aşa? insistă Emma speriată. Ai să te faci bine, nu-i aşa, mămico? - Mă simt mai bine, iubito, spuse Elizabeth. Un zîmbet blajin îi juca pe buze. Oftă adînc» Eşti o fetiţă bună, Emma. Se opri, respirînd cu greutate. Făgăduieşte-mi că ai să ai grijă de Winston şi de Frank. Şi de tăticu’ tău. Vocea stinsă abia i se mai auzea. - Nu mai vorbi aşa, mămico, strigă Emma, cu vocea trem urată. - Promite-mi! Elizabeth căscă ochii mari, într-o im­ plorare tăcută. - Da, mămico, îţi promit, spuse Emma, înecîndu-se de plîns. Lacrimile îi curgeau în tăcere pe obraji. Se aplecă şi o mîngîie pe mama ei pe faţa ofilită, o sărută pe buze şi îşi puse capul lîngă al ei. - Cheamă-1 pe tata, strigă Elizabeth, cu vocea în tre ­ tăiată, adunîndu-şi ultimele p uteri ce se stingeau cu r e p e ­ ziciune. Emma se întoarse şi îi făcu semn cu mîna tatălui ei, care stătea în picioare, lîngă fereastră. Veni cu paşi mari spre pat şi o luă pe Elizabeth în braţe, strîngînd-o la piept cu dis­ perare. Avea senzaţia că un pumnal îi spintecă parcă intes­ tinele, smulgîndu-i inima din piept. Nu ştia cum de putea să mai suporte durerea, chinul cumplit de a o vedea murind. Stătea întinsă, cu spatele pe perne. Avea faţa ca ceara, 294

aproape cenuşie. Elizabeth deschise ochii şi el văzu că erau plini de o lumină nouă şi strălucitoare. încercă să-l apuce de braţ, dar era prea slăbită şi mina îi căzu, tremurîndu-i. Se aplecă spre ea. Elizabeth îi şopti ceva şi el încuviinţă din cap, nefiind în stare să vorbească, sfîrşit de durere. Jack dădu păturile Ia o p a rte şi o ridică pe Elizabeth în braţele lui puternice, ducînd-o cu grijă la fereastră. Era atît de uşoară, ca o frunză uscată, şi stătea aproape nemişcată în b raţele lui. F e rea stra era deschisă şi p e r­ delele fluturau în afară, b ătute de a d ie re a serii care-i mişca Elizabethei p ăru l'n eg ru în ju ru l feţei. O privi. Avea o expresie nespus de ferm ecătoare, iar ochii îi străluceau. Elizabeth respiră adînc aerul p ro asp ă t, iar el îi simţi cor­ pul încordîndu-i-se în b raţe , în timp ce ea îşi înălţa capul şi privirea cu d o r'spre coline. - Acoperişul Lumii, spuse ea, iar vocea îi era atît de lim­ pede şi de puternică, atît de tinerească în acea clipă, încît, pe moment, Jack se sperie. Răsuna în cameră cu reverberaţii aproape neobişnuite. U n zîmbet gingaş îi licări scurt pe buze. Oftă adînc, de cîteva ori, tot corpul fremătîndu-i. Iar apoi rămase nemişcată. - Elizabeth! ţipă Jack, cu vocea .spartă de durere, ţinînd-o în braţe ca pe un copil şi legănînd-o la pieptul lui, cu faţa scăldată în lacrimi. - Mămico! urlă Emma şi traversă camera în fugă. Jack se întoarse şi se uită la Emma fără s-o vadă, cu lacrimile şiroiridu-i pe obraji. Scutură din cap. - S-a dus, fetiţo, spuse el, purtînd-o pe Elizabeth înapoi în pat şi acoperindu-i trupul cu păturile. Ii încrucişă braţele pe piept, dădu la o parte părul de pe faţa ei moartă şi atît de liniştită, atingîndu-i pleoapele. Se aplecă şi o sărută pe buzele reci ca gheaţa, simţind cum îi trem ură gura de durere şi disperare. Emma plîngea cu suspine Iîngă el. - Tăticule! O, tăticule! strigă ea, atîrnîndu-se de el. Jack se îndreptă şi se uită în jos spre faţa ei înlăcrimată. Apoi o înconjură cu braţele şi o trase spre el, alinînd-o. - Acum, a scăpat, Emma. A scăpat, în sfîrşit, de suferinţa cumplită. îşi înăbuşi hohotele de plîns şi o ţinu pe Emma mai strîns la pieptul lui. O mîngîia pe păr şi o consola, rămînînd 295

înlănţuiţi mult timp, uniţi de aceeaşi nenorocire. în cele din urmă, Jack spuse: Aşa e voia Domnului, şi oftă. Emma se îndepărtă de el, ridicîndu-şi faţa mînjită de lacrimi. - Voia Domnului! repetă ea lent, iar glasul ei tineresc era teribil de aspru şi neiertător. Dumnezeu nu există! strigă ea, cu flăcări în ochi. Ştiu asta acum. Fiindcă dacă ar fi existat vreun Dumnezeu, nu ar fi lăsat-o pe mama să sufere în toţi aceşti ani şi nu ar fi lăsat-o să moară! Jack o privea încrem enit şi, înainte să-i poată răspunde, Emma fugi din dormitor. Ii auzi tropăitul picioarelor pe scări şi apoi uşa din faţă, trîntindu-se în urma ei. Se întoarse sfîrşit, cu trupul uriaş prăbuşit şi, uitîndu-se în jos la soţia lui m oartă, îl scutură un hohot de plîns, cufundîndu-1 în tr-o cumplită tris te ţe . M erse clătinîndu-se ca un somnambul pînă la fere a stră şi privi afară. Ca prin ceaţă, o văzu pe Emma alergînd în sus pe Top Fold, spre coline. Soarele cobora pe dealurile pustii, iar cerul de şofran sîngera, stacojiu acum. Ultim ele raze ale soarelui pîlpîiau, b răzdînd cerul dea su p ra Stîncilor Ram sden, care abia se mai zăreau pe înserate. - Dacă Elizabeth mai există pe undeva, acela e locul în care se află acum, spuse el. Pe Acoperişul Lumii.

21 CÎND ADAM FAIRLEY se întoarse de la Worksop, d e ­ vreme duminică seara, o găsi pe Olivia stînd singură în bibliotecă. Se duse grăbit spre ea, zîmbind încîntat, cu ochii luminaţi de dragoste. E ra încă marcat de emoţiile nopţii dinainte, iar lucrul acesta se vedea pe faţa lui înflăcărată, care îşi pierduse aerul uscăţiv şi ascetic, în vioiciunea paşilor şi în întreaga lui atitudine, plină de voie bună. Dar cînd Olivia îşi ridică ochii spre el, simţi cum i se taie respiraţia şi se uită lung la ea, măsurîndu-i faţa repede cu o privire ageră. Era excesiv de palidă şi p ărea oarecum copleşită de oboseală, iar Adam observă imediat, spre marea lui disperare, că era teribil de tulburată. O luă de mîini şi o trase în sus pe divan, fără să vorbească. O sărută pe obraz şi o luă în braţe, strîngînd-o la 296

piept cu căldură. Olivia se lipi de el, îngropîndu-şi capul în umărul lui, şi Adam o simţi tremurînd din tot corpul lingă el. După cîteva secunde, Olivia se desprinse încetişor şi îşi ridică ochii spre el. II privea pătrunzător, iar Adam des­ coperi dezorientarea şi suferinţa din ochii ei frumoşi, de culoarea acvamarinului. - Olivia, ce s-a întîmplat? întrebă el cu blîndeţe. Eşti necăjită şi lucrul acesta mă mîhneşte pînă în adîncul sufletului. Olivia dădu din cap şi se aşeză pe canapea. Pe faţa ei era întipărită tristeţea şi umerii îi atîrnaii de descurajare. îşi împreună mîinile în poală, uitîndu-se cuminte la el, dar tot fără să vorbească. Adam se aşeză lîngă ea şi îi luă mîna. I-o ţinu lipită între mîinile lui, strîngînd-o drăgăstos. - Haide, haide, draga mea, nu mai fi aşa, exclamă el, cu veselie prefăcută în glas. S-a întîmplat ceva care să te supere? în timp ce vorbea, Adam îşi dădea seama că aceasta era cea mai ridicolă întrebare. Era limpede că Olivia se simţea tulburată de evoluţia relaţiei dintre ei, iar acest lucru îl neliniştea şi îl speria deopotrivă. Olivia îşi drese glasul şi, în cele din urmă, îşi ridică încet capul. Ochii îi străluceau de lacrimi. - Adam, cred că trebuie să plec de aici. Imediat. De fapt, mîine. - Dar de ce? strigă el, aplecîndu-se mai aproape. O strînse mai tare de mînă. - Ştii prea bine de ce, Adam. Nu mai pot rămîne după... după noaptea trecută. Mă aflu într-o situaţie imposibilă. - Dar ai spus că.mă iubeşti, protestă el. Olivia zîmbi uşor: - Sigur că te iubesc. Te iubesc de ^ni de zile. Şi te voi iubi mereu. Dar nu pot sta aici, Adam, in aceeaşi casă cu sora mea, care este soţia ta, şi să întreţin o relaţie amoroasă clandestină. Nu pot aşa ceva! - Olivia, Olivia, hai să nu ne pripim. Mai mult ca sigur, dacă sîntem discreţi... - Nu-i vorba numai de asta, îl întrerupse ea cu repeziciu­ ne. Ceea ce am făcut noaptea trecută nu a fost bine. Am şăvîrşit un păcat cumplit. Adam spuse, aproape cu asprime: 297

- Fiindcă eu am comis un adulter. Asta vrei să spui, Olivia? Nu tu. ci eu am făcut un păcat, din punct de vedere al legii. Este o problemă de conştiinţă pentru mine, nu pentru tine. Aşa că lasă-mă pe mine să mă îngrijorez din pricina asta. - Amîndoi am săvîrşit un păcat - în ochii lui Dumnezeu, răspunse ea, foarte încet. Observînd expresia gravă de pe faţa ei, Adam înţelese, cu un îngrozitor simţ al premoniţiei, că Olivia era foarte convinsă de ceea ce spune. Nu vroia ca această conştiinţă a ei s-o îndepărteze de el. Nu o putea lăsa să plece. Nu acum. Niciodată în viaţă. Nu cînd, în sfîrşit, se găsiseră unul pe celălalt, după atîţia ani de singurătate şi nefericire pe care îi înduraseră amîndoi, prinşi în capcana unor căsătorii fără sens. Adam insistă. - Olivia, înţeleg cum te simţi. Crede-mă, că înţeleg. Eşti un om bun şi corect. Duplicitatea şi intrigile nu-ţi stau în fire. Ştiu, de asemenea, că ai un puternic simţ al onoarei p e r ­ sonale. La fel ca şi mine. Noaptea trecută, m-am luptat din greu cu sentimentele şi cu dorinţele mele. Se opri şi o privi adînc în ochi. O mîngîie pe faţă, cu tandreţe: Cred că într-un fel n-a fost bine ce-am făcut. Dar n-am făcut rău nimănui, şi cu atît mai puţin Adelei. în mod sigur, nu simt nici o rem uşcare sau vinovăţie. Şi nici tu n-ar trebui să ai un asem enea sentiment. N-ar avea nici un rost, fiindcă nu putem şterge ceea ce am făcut şi nici nu putem schimba fap­ tul că ne iubim unul pe celălalt. Şi să ştii că te iubesc. Mai mult decît am iubit vreodată vreo altă femeie. - Ştiu, murmură ea cu tristeţe. Cu toate acestea,’ nu ne putem gîndi doar la noi, cu egoism. Trebuie să punem în faţă datoria. Ochii i se umplură de lacrimile pe care încercase să şi le înăbuşe, iar pe faţă i se revărsă toată dragostea pentru el. Ştiu că nu-ţi stă în fire să te porţi cu josnicie, Adam. - Tot ceea ce îmi spui este adevărat, desigur. Dar nu-mi pot trăi restul vieţii fără tine, dragostea mea. Scutură din cap. Nu pot. OchiiTui strălucitori o implorau. Te rog, stai cu mine, măcar pînă în iulie, cum aveai de gînd şi cum mi-ai promis azi-noapte. în ceea ce mă priveşte, îţi promit, n-am să te deranjez niciodată, nici n-am să te fac să mă accepţi cu 298

sila. Adam îi luă din nou mîinile. Ar fi ceva de neiertat, avînd în vedere împrejurările şi sentimentele tale faţă de Adele, precum şi poziţia ta în această casă. Dar, te rog, Olivia, stai cu mine cîteva luni, o imploră el, cu vocea joasă şi răguşită de disperare. Iţi jur că n-am să încerc să fac dragoste cu tine. Te rog, te rog din suflet, nu mă lăsa pradă vieţii în acest mausoleu. Pradă vieţii singur în această casă fără dragoste. Olivia se înduioşă. îl iubea cu adevărat, şi atît de mult, iar soarta îl lovise atît de crunt, împovărîndu-1 cu sora ei bolnavă şi tulburată la minte. Pe el, care era atît de energic, atît de plin de viaţă, atît de nobil şi bun. în timp ce studia chipul acela încordat şi plin de suferinţă din faţa ei, Olivia se simţi cuprinsă de şovăială, iar hotărîrea ei de a pleca din Yorkshire se risipi. încetul cu încetul, începu să cedeze, fiindcă îi venea greu să-l refuze. Iar ceea ce îi cerea nu era chiar atît de neraţional. - Bine atunci, am să rămîn, spuse ea în cele din urmă, pe cel mai blînd ton posibil. Dar trebuie să fie în condiţiile pe care tocmai le-am amintit. Se apropie de el pe canapea, îi cuprinse faţa chinuită între mîini şi îl sărută pe obraz. - Asta nu înseamnă că eu nu te doresc, iubitule. Ci dimpotrivă, murmură ea. Totuşi, nu putem fi amanţi în această casă. Adam scoase un oftat lung şi adînc. - Slavă Domnului, exclamă el. Răceala de moarte care îi intrase în oase fu înlocuită treptat-treptat, cu o enormă senzaţie de uşurare, aproape euforică. O luă în braţe şi îi ţinu capul pe umăr, mîngîind-o pe păr. - Am atîta nevoie de tine, dragostea mea. Prezenţa ta este ca aerul pe care îl respir. Dar îţi jur că n-am să te ating nici cu un deget şi nici n-am să te compromit în vreun fel. Sînt fericit doar să fiu cu tine, să te am lîngă mine, să ştiu că mă iubeşti. Şi tu simţi la fel, nu-i aşa? - Da, răspunse Olivia. Totuşi, trebuie să fim discreţi şi să nu ne arătăm cu uşurinţă sau făţiş afecţiunea pe care ne-o purtăm unul celuilalt. Se uită la chipul lui, aproape lipit de al ei, şi, pentru prima dată, zîmbi. Aşa, ca acum. Ar fi cumplit de jen a n t dacă G erald sau unul dintre servitori ar intra acum în cameră. Şi cu aceste cuvinte, se desprinse din 299

îmbrăţişarea lui. - Ai dreptate, remarcă Adam, rîzînd scurt şi sec. Era gata să fie de acord cu orice i-ar fi cerut, dacă aşa o putea păstra lingă el. Ei bine, dragostea mea, dacă tot e vorba şă fim circumspecţi, poate că-i mai bine să bem cîte un pahar de sherry şi să stăm la distanţă unul de celălalt în cameră, discutînd despre lucruri fără însemnătate. Izbuti să pară degajat şi fu în stare, în sfîrşit, să rîdă. Vrei să bei ceva înainte de masă, iubito? - Da, Adam, ar fi plăcut. Şi totodată ar părea foarte natural, nu eşti de aceeaşi părere, dacă cineva din casă ne-ar găsi aşa. Ochii i se înveseliră brusc şi se1trezi rîzînd ca el. Adam îi zîmbi, arătîndu-şi dinţii, şi se ridică. îl urmări cu privirea prin cameră. Simţi o durere neaşteptată în regiunea inimii şi se întrebă dacă vor avea tăria să-şi stăpînească sen­ timentele, să se respingă-unul pe celălalt. Trebuie să facem aşa, îşi spuse ea cu hotărîre. Adam se întoarse cu vinul. Ciocnind paharele, i-1 dădu pe al ei. - Noroc, draga mea. Zîmbi crispat şi, foarte dem onstra­ tiv, se aşeză pe scaunul din faţă..Este o distanţă suficient de prudentă? întrebă el, cu o licărire în ochi. - Cred că da, spuse ea, rîzînd iarăşi. Se rezemă cu spatele de divan, relaxîndu-se şi recăpătîndu-şi pe deplin stăpînirea de sine. Avea o încredere oarbă în Adam. Se va ţine de cuvînt, păstrînd distanţa'cuvenită, şi lucrul acesta era sufi­ cient pentru a-i da şi ei tăria de a face la fel. - Mai rămîne încă ceva, începu Adam prudent. Ai spus că nu putem fi amanţi în această casă. Totuşi, dacă te-aş întîlni la Londra, s-ar putea... ar putea fi altfel? Acolo am fi liberi, susţinu el. Olivia zîmbi uşor, arcuindu-şi buzele frumoase. - Ah, Adam, eşti imposibil, iubitule, spuse ea, scuturînd din cap. Apoi, ochii îi deveniră calmi şi gravi. Nu ştiu cum să-ţi răspund. Tot am păcătui, nu-i aşa? Se înroşi, coborîndu-şi privirea. Nu ştiu ce să zic. Trebuie să mă mai gîndesc. - Iubito, te rog, nu te supăra iar, strigă Adam, observîndu-i tulburarea. N-o să mai discutăm despre aspectul acesta al relaţiei dintre noi. Decît atunci cînd tu ai să deschizi discuţia. Aş putea să-ţi cer totuşi o favoare? 300

- Desigur, Adam, zise Olivia. - Cînd o să merg în oraş, ai să iei masa cu mine, da? Şi ai să vii cu mine la teatru? Ai să te vezi cu mine, nu-i aşa? întrebă el, din nou cu aceeaşi disperare în glas. - Ştii bine că da. Ne-am întîlnit întotdeauna cînd ai fost la Londra. De ce ar fi altfel, acum, Adam? Avem chiar mai multe motive să ne vedem...în public, declară ea, categoric şi calm. Lucrul acesta avu darul să-l liniştească. - Bun. Atunci rămîne aşa. Adam se ridică şi aruncă un lemn pe foc, alungîndu-şi din minte amintirea pasiunii lor reciprope din noaptea precedentă. - Edwin era bucuros că s-a întors la şcoală? întrebă Olivia. Adam îşi aprinse o ţigară. Trase un fum şi spuse: - Da, era încîntat că s-a întors acolo. Bietul Edwin, a fost cam frustrat, stînd închis cu Adele atîtea luni de zile. Oftă. II răsfaţă prea mult. Adam îşi sprijini braţul de marginea şemineului şi îşi rezemă pe vatră cizma maro, frumos lustruită. Aruncă Oliviei o privire rapidă şi, aplecîndu-se mai aproape de ea, continuă, cu vocea mai scăzută. Sper că îţi dai seama că Adele şi cu mine n-am mai trăit ca bărbat şi femeie de peste zece ani, - Da, am presupus asta, spuse Olivia. Se ridică în picioare şi se duse spre el. II sărută pe faţă şi îl mîngîie pe păr. - Totul o să fie bine. Ascultă-mă pe mine. Acum, hai să-ţi mai pun nişte sherry. Ii luă paharul, iar el îi zîmbi, recunoscător că era lîngă el şi că intenţiona acum să rămînă la Fairley pe timpul verii. O urmări cum aluneca parcă traversînd biblioteca, graţioasă, elegantă şi sigură pe ea, şi îşi dădu seama, cu o străfulgerare, că fără ea viaţa lui s-ar scufunda iar în beznă. Ea era viaţa lui şi se hotărî ca nimic să nu-1 mai despartă vreodată de ea.

22 - PUR ŞI SIMPLU nu p-ricep cum de Winston a putut face aşa ceva, îi spuse Emmei Marele Jack Harţe. Să fugă aşa de repede după ce maică-ta a murit, fără să-şi ia nici măcar rămas bun. - Dar ţi-a lăsat un bilet, tăticule, zise Emma repede. Cum nu primi nici un răspuns, continuă: Nu-ţi mai fă griji, tată. N-o 301

să păţească nimic la marină. E flăcău mare şi îşi poartă sin­ gur de grijă. Se întinse peste masă şi îl strînse de mînă, pentru a-I linişti. - Ei da, ştiu eu asta, fetiţo. Şi totuşi, ne-a cam tras pe sfoară şi a şters-o pe ascuns, făcîndu-şi bagajul şi furişîndu-se aşa, în plină noapte. Nu prea-i stătea în fire lui Winston să se poarte aşa, bodogăni Jack, vădit supărat. Scutură din cap. Şi mai e ceva... tare aş vrea să aflu cum de a izbutit să intre la Marina Regală fără semnătura mea pe acte. Ştii şi tu, Emma, că n-are încă vîrsta necesară şi ar fi trebuit să semnez eu pentru el. Emma oftă. Conversaţia aceasta durase la nesfîrşit şi s-a tot repetat în ultimele trei zile, de cînd Emma venise de la conac, începînd deja s-o irite. Dar înainte ca să-i răspundă, Frank îşi dădu drumul la gură. - Ţi-a falsificat semnătura, tăticule. Da, pun rămăşag pe ce vrei că asta a făcut! A trebuit să facă aşa, ca sa-1 convingă pe ofiţerul de la recrutare să-l primească. Emma îl privi pe Frank teribil de furioasă şi spuse Cu asprime: - Taci din gură, Frank. Eşti prea mic ca să vorbeşti. Ce ştii tu despre treburile astea!? Frank stătea jos în celălalt capăt al bucătăriei, mîzgălind ceva, cum se întîmpla în ultima vreme. Şi spuse, pe un ton sec: - Emma dragă, ştiu tot felul de lucruri. Din revistele alea ilustrate şi din ziarele pe care le aduci tu acasă de la conac. Citesc fiecare rînduleţ, aşa să ştii. - Atunci va trebui să nu le mai aduc, se răsti ea. Dacă astea te fac atît de grozav şi de neobrăzat. Prea o să ajungi să le ştii tu pe toate, Frank. - Hai, Emma, lasă copilul în pace, mormăi Jack. Trase din pipă, adîncit în gînduri, iar apoi spuse: Ştii, Frank are dreptate. Probabil că Winston mi-a falsificat semnătura. Altă posibilitate nu există: Sînt sigur de asta, cum mă vezi şi cum te văd.' - Aşa cred şi eu, zise Emma, dacă asta era singura modalitate prin care se putea înrola. Dar asta e acum, şi nu mai putem face nimic. E mai mult decît probabil că a mers departe în direcţia asta, spre Dumnezeu ştie unde or să-l trimită ăia. 302

- Da, fetiţo, spuse Jack, rezemîndu-se de spătarul scaunului. Emma tăcea. îl privea pe tatăl ei cu atenţie, cu fruntea netedă şi lată încruntată de îngrijorare. Mama ei murise dc aproape cinci luni şi, deşi Jack se străduia întotdeauna să-şi ascundă mînnirea sfîşietoare, Emma ştia cît de mult îl rodea pe dinăuntru. Slăbise, fiindcă de-abia dacă mai înghiţea cîte ceva, iar trupul lui robust şi puternic intrase parcă la apă. Era îngrozitor de reţinut şi, uneori, cînd nu-şi dădea seama de privirea minuţioasă şi cercetătoare a Emmei, ochii i se umpleau de lacrimi, iar durerea i se arăta zguduitor pe faţa lui trasă. Atunci, Emma se întorcea neputincioasă, simţind cum o cuprinde şi pe ea durerea, atît de violent încît de-abia şi-o mai putea stăpîni. Dar trebuia să se controleze. Cineva trebuia să păstreze coeziune-a familiei, iar apatia care îl copleşise pe tatăl ei cu luni de zile înainte de m oartea mamei ei era acum şi mai evidentă. Emma se temea pentru tatăl ei şi, pe măsură ce zilele treceau, îngrijorarea ei creştea. Problema aceasta recentă creată de plecarea pe ascuns a lui Winston, săptămîna trecută, l-a făcut pe Jack să cadă pradă unei noi deznădejdi. Emma oftă. Temporar, îşi amînase Planul ei cu P mare. Nu.se îndura să plece la Leeds tocmai acum, cînd Winston dăduse bir cu fugiţii, deşi economisise o mulţime de şilingi. Avea peste cinci lire, o sumă princiară cu care putea să-şi finanţeze primele etape ale planului de a face avere. Dar acum nu era momentul să plece. Şi oricum, îi făgăduise mamei că avea să aibă grijă de familie. O promisiune care pentru Emma era un legămînt de onoare ce trebuia respec­ tat. Pentru moment. Luă una dintre reţetele Oliviei Wainright, o unse pe spate cu lipici făcut de ea din făină cu apă şi o lipi cu grijă în caiet, să-i prindă bine în viitor. Se uită la scrisul Oliviei Wainright. Ce frumos era! Rotund, elegant şi curgător. Emma se chinuia să-l copieze. De asemenea, era deosebit de atentă la felul în care Olivia vorbea, străduindu-se. să imite felul acesteia de a pronunţa cuvintele. Blackie îi tot spunea Emmei că într-o bună zi va ajunge o mare doamnă, şi ea ştia că toate cucoanele bogate vorbesc ca lumea. Se corectă singură în gînd. Nu-i bine să spui „ca lumea“. Trebuie să spui „cum se 303

cuvine“ sau „corect“ . Dintr-o dată, tăcerea din bucătărioară fu întreruptă de Frank, care striga agitat: - Hei, tăticule, mi-a venit o idee. Dacă Winston ţi-a fal­ sificat semnătura, înseamnă că actele lui nu sînt legale, nu-i aşa? Jack rămase surprins de acest comentariu matur al lui Frank, la care el nici nu se gîndise. îşi privi cu mirare băiatul cel mic. în ultimele zile, Frank îl tot uimise. în cele din urmă, Marele Jack spuse: - E o chestie şi asta, Frank. Da, băiete. Era cum nu se poate mai impresionat, fiindcă Frank devenise un izvor de informaţii şi tot felul de comentarii înţelepte îi ieşeau de pe buze atunci cînd Jack se aştepta cel mai puţin. - Şi ce dacă? spuse Emma, uitîndu-se sever la Frank, cu ostilitate făţişă, ceea ce era fără precedent pentru ea, care de obicei îl ocrotea pe Frank. Dar vroia ca subiectul fugii lui Winston să fie abandonat. Ştia că prelungirea discuţiei nu făcea decît să-l supere pe tatăl ei şi mai mult. - Dacă actele nu sînt legale, dragă Emma, atunci tăticu’ poate să-I scoată de la marină. Nu înţelegi? Vor trebui să-l... să-l libereze! Pentru fals în acte. Da, asta e, ţipă Frank triumfător, încîntat de deducţia lui perspicace. - Are dreptate, Emma, spuse Jack, pe un ton mai ferm, înveselindu-se vizibil. - Se prea poate ca Frank al nostru să aibă dreptate, dar cum ai să faci să-l scoţi pe Winston de acolo, tăticule? întrebă Emma, cu francheţea ei obişnuită. Ai de gînd să le scrii la M arina Regală, sau cum? Şi de fapt cui ai să-i scrii? Se încruntă la Frank, căruia i se aşternuse un zîmbet satisfăcut pe faţa palidă şi pistruiată. Băiatul era inteligent, Emma nu se îndoia de asta, dar o necăjea cînd punea paie pe foc în casă cu comentariile Iui, uneori mult prea şirete, după părerea ei. - Ai putea să-l întrebi pe stăpîn ce trebuie să faci, tată, îi sugeră Frank. Jack reflecta la acest lucru, dar Emma strigă strident: - Să-l întrebi pe stăpîn ce să faci? N-aş face asta pentru nimic în lume. Păi, np ţi-ar da nici un scuipat fără să-ţi ceară bani pe el! Vocea ei era glacială şi plină de dispreţ. 304

Jack nu luă seama la rem arcele ei şi spuse: - Ei bine, aş putea să mă duc la Leeds, la oficiul de recrutare şi să întreb de Winston al nostru. Să aflu unde l-au trimis. La ce cazarmă l-au expediat. Trebuie că au şi ei nişte registre. Şi aş putea să le spun ce-a făcut. Ştii tu; că mi-a fal­ sificat semnătura şi aşa mai departe. Emma sări ca arsă pe scaun, cu o faţă înspăimîntătoare, şi spuse pe tonul cel mai hotărît posibil: - Ia ascultă-mă, tăticule. N-ai să faci nimic. Winston a vrut dintotdeauna să intre în M arina Regală, iar acum s-a dus şi a făcut-o. Şi gîndeşte-te la un singur lucru, tată. Pentru Winston e de o mie de ori mai bine la marină decît să robotească ore în şir la cărăm idăria Fairley, muncind în tot praful şi mizeria aia. Lasă-1 în pace, tată. Se opri şi se uită prelung la tatăl ei, plină de afecţiune, iar apoi îşi înmuie vocea simţitor: - O să ne scrie, Winston al nostru, o să ne scrie, cînd o să fie la locul lui. Aşa că lasă-1 numai în pace, cum ţi-am zis mai înainte. Jack încuviinţă din cap, căci respecta raţionamentul Emmei. - Da, scumpo, ceea ce spui e plin de bun-simţ. în totdea­ una Winston a vrut să plece de la Fairley. Jack oftă. Şi nu pot spune că-i fac vreo vină din asta, să ştii. Nu-i vorba decît de felul în care a făcut-o, plecînd aşa, pe furiş. Emma nu se putu stăpîni să nu zîmbească. - Păi, tăticule, eu cred că ştia el că dacă ţi-ar fi cerut voie ai.fi spus nu, şi de-aia a fugit, înainte ca tu să-l mai poţi opri. Se ridică în picioare şi se duse spre tatăl ei, îmbrăţişîndu-1. - Haide, tăticuţule drag, înveseleşte-te. De ce nu te duci şi tu la circiumă să bei o halbă, să te mai distrezi puţin cu băieţii? îi sugeră ea. A şteptîndu-se efectiv ca el să-i respingă propunerea, aşa cum făcuse în ultima vreme, fu uimită să-l audă: - Da, cred că o să mă duc, fetiţo. Mai tirziu, după ce tatăl ei a plecat la Calul Bălan, Emma se întoarse spre Frank. - Frank, mai bine nu spuneai asta, că Winston i-a fal­ sificat semnătura tatei şi că lucrul ăsta nu e legal, şi că să-l scoată pe Winston de la marină. Nu face decît să-l supere pe 305

tata mai tare. Şi acum, ascultă-mă, iubitule... Şi îi făcu cu degetul lui Frank, serioasă la faţă. Nu mai vreau să se discute nimic despre Winston cînd mă duc la conac. Ai înţeles, Frankie? - Da, Emma, zise Frank, muşcîndu-şi buza. îmi pare rău, Emma. N-am vrut să fac rău. Nu m-am gîndit la asta. Nu fi supărată pe mine. - Nici nu sînt,- dragule. Dar gîndeşte-te la ce ţi-am zis, cînd rămîi singur cu tăticu’. - Aşa am să fac, Emma. - Da, iubitule? - Te rog, nu-mi mai spune Frankie. Emma îşi ascunse un zîmbet, amuzată. Era atît de serios şi îşi luase un aer atît de matur. - E în regulă, Frank. Acum, cred că ai face bine să te pregăteşti de culcare. E ora opt şi toţi trebuie să ne sculăm devreme mîine pentru lucru. Şi să nu stai toată noaptea treaz, citind ziarele şi cărţile alea. Ţîţîi din gură, clătinînd din cap: Nici nu-i de mirare că nu mai avem luminări! Hai băiete, du-te.*Şi vin şi eu sus într-un minut să te învelesc. Şi-ţi aduc un pahar cu lapte, şi un măr ca trataţie specială. Se uită la ea ameninţător. - D a’ ce crezi că sînt eu, Emma Harţe? Un bebeluş mare? Nu vreau să vii să mă înveleşti, strigă el, adunîndu-şi caietul şi ziarele. Cînd ieşea pe uşa bucătăriei, se întoarse: - Dar mărul l-aş vrea, spuse el, zîmbind timid. După ce spălă vasele murdare de la cină,, stivuite în chiuvetă, Emma se duse sus. Frank stătea în pat în capul oaselor, scriind în caiet. Emma puse pe masă mărul şi laptele şi se aşeză pe pat. - Şi ce tot scrii tu acolo, Frank? întrebă ea curioasă. Ca şi tatăl ei, era permanent uimită de inteligenţa lui Frank şi de bogăţia minţii lui. în plus, băiatul avea şi o memorie uimitor de bună. - O poveste cu fantome, îi spuse el pe un ton plîngăreţ. Se uită la ea serios, făcînd ochii mari. O poveste cu fantome. Cu case bîntuite de stafii, cu spiritele morţilor care se ridică din morminte şi umblă peste tot. Oooooohh! şopti el, cu o voce joasă şi sinistră. Flutură foaia spre ea. Să-ţi citesc, Emma dragă? O să te sperie de moarte, o preveni el. 306

- Nu! Mulţumesc frumos! Şi încetează eu prostiile, strigă ca, îndreptînd foaia. Apoi, fără să vrea, o trecură fiorii, muştruluindu-se singură că era atît de caraghioasă, fiindcă ştia că Frank o tachina. Dar superstiţiile macabre ale nor­ dului erau adînc înrădăcinate în ea şi i se făcu pielea de găină pe braţe. Emma îşi drese glasul, luîndu-şi un aer supe­ rior. - Şi unde ai să ajungi cu toate mîzgăliturile astea, Frank? Prăpădeşti hîrtia bună pe care o aduc de la conac, asta-i părerea mea. Nu poţi scoate nici un ban cu mîzgăleli din astea. - Ba pot! strigă el, cu o violenţă extraordinară, care o sperie. Şi am să-şi spun eu unde am să ajung. La un ziar, cînd mă fac mare. Poate chiar la „Yorkshire Morning G azette“. Asta am să fac! Se uită fix la ea, făcînd-o să-şi întoarcă privirea, iar apoi încheie: Bagă-ţi asta în cap şi ţine.-o minte, Emma Harţe! Emmei îi veni să rîdă, dar .înţelegînd cît de serios vorbea Frank, rămase şi ea serioasă. - înţeleg, remarcă ea cu răceală. Dar nu înainte de a te face mare. Peste cîţiva ani, poate, o să ne mai gîndim noi la asta. - Da, Emma, spuse el, muşcînd din măr. Oh, Emma, ce bine! îţi mulţumesc. Emma zîmbi, îi întinse părul ciufulit şi îl sărută cum ştia ea, ca o mamă. Braţele lui mici şi slăbănoage îi încolăciră gîtul şi Frank se cuibări lîngă ea, plin de dragoste. - Vai, Emma, cît te iubesc. Atît de mult! şopti el. - Şi eu te iubesc, Frankie, îi răspunse ea, ţinîndu-1 strîns în braţe. Şi, de data asta, nu o mai certă pentru că folosise diminutivul. - Să nu stai treaz toată noaptea, dragule, îi spuse Emma, închizînd binişor uşa de la camera lui. - Nu, nu. îţi promit, Emma. E ra întuneric pe palierul rece, din dale de piatră, şi Emma se strecură în dormitorul ei, mergînd cu grijă, pe dibuite, pînă la etajera de lîngă patul îngust. Bîjbîi căutînd chibriturile şi aprinse ciotul de lumînare din sfeşnicul de alamă. Fitilul pîlpîia slab, aruncînd o lumină palidă în întunecimea din jur. Odăiţa era atît de sărăcăcios mobilată, 307

încit părea practic goală, dar, ca şi în restul casei, domnea aici o curăţenie exemplară. Emma se duse cu luminarea pînă la un cufăr de lemn, intr-un colţ al camerei. Puse sfeşnicul pe pervazul ferestrei de alături şi, îngenunchind, săltă capacul greu al cufărului. Un miros puternic de camfor şi de lavandă se împrăştie în jur ieşind din cufăr. Acesta fusese al mamei ei şi acum toate lucrurile din el erau ale Emmei. Taică-său îi spusese că aceasta fusese dorinţa mamei ei. De cînd mama ei murise, Emma nu se uitase în cufăr decît o singură dată, şi asta în grabă. Pînă în seara asta, s-a simţit prea tulburată şi prea copleşită de durere pentru a fi în stare să umble printre lucrurile pe care mama ei le păstrase cu sfinţenie. Scoase afară o rochie neagră de mătase, veche dar aproape nepurtată, şi prin urmare încă în stare bună. O s-o probeze la sfîrşitul săptămînii viitoare. E ra aproape sigură că o să-i vină bine, cu cîteva modificări. Sub rochia neagră, era rochia albă de mireasă a.mamei ei. Emma o mîngîie cu drag. Dantela rochiei se îngălbenise de vreme. învelit într-o bucată de mătase albastră decolorată, găsi un bucheţel de flori, uscate, vestejite şi scuturate. Aveau un miros dulceag şi greţos de roze moarte. Se întrebă de ce mama ei îl păstrase, ce semnificaţie putea avea. Dar nu avea cum să afle răspunsul acum. Mai era înăuntru şi nişte lenjerie de corp, din batist fin, care era limpede că făcuse parte din trusoul sărăcăcios al mamei ei; de asemenea, un şal negru brodat cu trandafiri roşii şi o pălărie de pai împodobită cu flori. Chiar la fundul cufărului, era o cutiuţă de lemn. Emma mai văzuse cutia de multe ori înainte, cînd mama ei o scosese pentru a alege vreo bijuterie, la cîte o ocazie foarte specială şi importantă. Emma o deschise cu cheiţa care ieşea afară din broască. Nu erau multe bijuterii în cutie, iar cele care erau nu aveau practic nicija valoare. Scoase afară broşa cu granate şi cerceii pe care mama ei îi purtase întotdeauna de Crăciun, la nunţi, botezuri şi Ia alte astfel de zile importante. Ţinîndu-le în mîini şi uitîndu-se la ele, Emmei îi veni ideea că pietrele erau ca nişte rubine închise la culoare, sclipind la lumina luminării. Mamei ei îi plăceau granatele mai mult decît toate celelalte lucruri pe care le avea. - N-o să mă despart niciodată de ele, spuse Emma cu 308

voce tare, înghiţind cu noduri şi cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Le puse pe podea şi căută mai departe în cutie. Mai găsi o broşă micuţă cu o camee şi un inel de argint, pe care le cercetă plină de interes. încercă inelul pe deget. îi venea perfect. Băgă mîna din noii în cutie şi degetele atinseră uşor crucea şi lanţul de aur pe care mama ei le purtase întotdea­ una. Emma se strîmbă. Nu vroia nici un obiect care să-i amintească de Dumnezeu, căci pentru ea, nu mai exista. Acesta era motivul pentru care refuza să se ducă la şcoala duminicală, chiar dacă îl necăjea astfel pe taică-său. Puse lanţul şi crucea pe jos, lîngă granate, şi scoase un şirag de mărgele mari de chihlimbar, reci la atingere. Aveau o culoare aurie, intensă şi strălucitoare, iar Emmei i se păreau distinse. Le primise cadou de la o doamnă foarte bogată, îi spusese mama ei cu cîţiva ani în urmă. După ce mai studie p u ţin noile ei bunuri, Emma le puse la loc în cutia de lemn. în acea clipă, însă, simţi o ridicătură sub catifeaua care căptuşea fundul cutiei. îşi plimbă degetele de jur împrejurul m arginilor.interioare ale cutiei. Catifeaua nu era lipită şi putu s-o ridice foarte uşor. Săltînd-o, descoperi un medalion şi un ac de cravată. Emma scoase medalionul şi se uită la el cu curiozitate. Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată pe mama ei purtîndu-1. De fapt, nu-1 mai văzuse niciodată înainte. Era un obiect vechi, cu o lucrătură frumoasă, făcut din aur care scînteia strălucitor în lumină, încercă să-1 deschidă, dar nu reuşi. Se ridică în picioare şi se duse grăbită să ia foarfecele din ciitia ei de lucru. După cîteva secunde, apăsînd uşor, izbuti să-l deschidă cu forţa. Pe o parte a medalionului era o fotogrfie a mamei ei, cînd era fată. Cealaltă parte era goală. Oare? Emma se uită mai bine şi văzu că în locul de fotografie se afla o şuviţă de păr blond. Al cui păr o fi, se gîndi ea, încercînd să ridice geamul care acoperea şuviţa. Dar sticla era prinsă atît de tare în medalion, că îşi dădu seama că dacă ar fi forţat-o prea mult cu foarfecă s-ar fi putut sparge uşor. închise medalionul şi îl răsuci în mînă, plină de curiozitate. Abia atunci văzu că avea ceva gravat pe spate. Gravura era neclară şi aproape ştearsă de vreme. Abia putea distinge ce era. Se uită din nou, încordîndu-şi privirea. în cele dîn urmă, aduse luminarea .

309

lîngă cufăr, şi ţinu medalionul sub flacăra care pîlpîia. Literele erau intr-adevăr foarte şterse. Citi încet, cu glas tare: „A lui E - 1885“. Emma repetă data în gînd. Asta însemna cu nouăsprezece ani în urmă. în 1885, mama ei avea cincisprezece ani. „ E “ era de la Elizabeth? Probabil că da, hotărî ea. Dar cine era „A“? Nu-şi amintea ca mama ei să fi pomenit vreodată de cineva în familie cu numele începînd cu litera A. Se hotărî să-l întrebe pe tatăl ei cînd se va întoarce mai tîrziu de la circiumă. Emma puse medalionul de aur, cu mare grijă, deasupra rochiei negre şi prinse cu degetele acul, uitîndu-se la el cu mare atenţie. Ce ciudat că mama ei a avut un asemenea ac. Se încruntă. E ra genul de ac de cravată pe care bărbaţii îl poartă la fular sau la legătura de la gît, cel mai adesea la costumul de călărie, avînd în vedere că reprezenta o cravaşă în miniatură, cu o potcoavă micuţă în centru. Şi eră din aur, de asta Emma era sigură, fiindu-i lim­ pede cît de valoros era. Categoric nu fusese niciodată al tatălui ei. Emma clătină din cap şi oftă destul de nedumerită, puse automat medalionul şi acul de cravată acolo unde stătuseră înainte, acoperindu-le cu căptuşeala de catifea, apoi aşeză la loc în cutia de lemn restul bijuteriilor. Metodic, puse toate celelalte lucruri în cufăr şi.închise capacul, clătinînd în con­ tinuare din cap de uimire. în mintea ageră a Emmei nu încăpea nici o îndoială că medalionul şi acul fuseseră as­ cunse de mama ei, din motive neştiute, iar acest lucru o uimea şi o intriga deopotrivă. Se hotărî să nu-i pomenească totuşi de ele tatălui ei, deşi nu-şi dădea bine seama ce o îndemna să ia această decizie. îşi luă cutia de lucru, stinse luminarea şi coborî la parter. Bucătăria era întunecată şi plină de umbre în lumina palidă a celor două luminări de pe masă. Emma aprinse lămpile de gaz de pe cămin şi de pe bufet şi puse pe masă coşul cu lucruri de cîrpit, pe care îl adusese acasă de la conac, aşezîndu-se să coasă. La început, lucră la o bluză a doamnei Wainright, iar apoi se apucă să repare tivul unui combinezon de-al doamnei Fairley. Biata doamnă Fairley, se gîndi Emma, în timp ce cosea cu acul, e atît de ciudată. Aci e tăcută şi ursuză, aci veselă şi vorbăreaţă. Emma se va simţi uşurată cînd doamna Wainright se va întoarce din Scoţia, 310

unde plecase să-şi viziteze nişte prieteni. Nu lipsea decît de două săptămîni, dar Emmei i se părea că trecuseră luni de zile de atunci. Fără ea, conacul nu mai era acelaşi şi o ner­ vozitate ciudată începea s-o cuprindă pe Emma tot mai des, fapt care o deranja destul de mult, căci această irascibilitate acută i se părea de neînţeles. Stăpînul plecase şi el să vîneze potîrnichi, după cum îi spuse bucătăreasa. Nu se va întoarce pînă la sfîrşitul săptămînii, mult prea curînd după gustul Emmei. Atmosfera era destul de liniştită la conac şi, cu doamna Wainright şi stăpînul plecaţi, treburile Emmei se reduseseră. De aceea, doamna Turner a lăsat-o să-şi ia vinerea liberă, la fel ca şi sîmbăta şi duminica. „Mai stai puţin şi tu cu taică-tău, drăguţo“, îi zisese doamna Turner, adăugind plină de sim­ patie: „Acum are nevoie de tine, Em m a“. Şi astfel, a petrecut trei zile întregi acasă la acest sfîrşit de săptămînă, făcînd curat, spălînd şi gătind pentru tatăl ei şi pentru Frank. Sin­ gurul lucru care i-a stricat plăcerea a fost tevatura legată de dispariţia lui Winston la începutul săptămînii. După părerea Emmei, discuţiile astea interminabile erau ridicole, din mo­ ment ce nu exista nici o soluţie evidentă a acestei probleme. Emma zîmbi deodată în sinea ei. Fiindcă supravegherea la conac era mai slabă, reuşise să o şteargă pe dealuri în cîteva după-amiezi însorite, şi să stea sub stînci la Acoperişul Lumii, cu . conaşul Edwin. Deveniseră buni p r teni în timpul vacanţei lui de vară de la internat. Emma ascultase multe dintre confidenţele lui Edwin. îi sp iea tot felul de lucruri, despre şcoală şi despre familie, iar cele mai multe erau secrete mari pe care ea a promis să nu le dezvăluie nimănui. Joi după-amiază, cînd Edwin s-a plimbat cu ea pe dealuri, i-a spus că un bun prieten jde-al tatălui lui va veni în vizită peste o săptămînă, sîmbătă şi duminică. Sosea tocmai de la Londra şi era o persoană foarte importantă, după părerea lui Edwin. Un anume doc­ tor Andrew Melton. Edwin era emoţionat de vizita care se anunţa, fiindcă doctorul tocmai s-a întors din America şi Edwin vroia să afle totul despre New York. Nici măcar bucătăreasa nu era încă la curent, şi nici Murgatroyd. Edwin a pus-o să jure că nu va spune nimic şi a trebuit chiar să zică „Să mor eu dacă am să suflu vreo vorbă“, ca să-l liniştească 311

pe Edwin, cu toate gesturile corespunzătoare jurămîntului, făcîndu-şi cruce şi ridicînd mina dreaptă, solemn. Gîndurile Emmei îndreptate către conacul Fairley şi, în mod special, către Edwin încetară brusc, cînd tatăl ei se întoarse de la circiumă, tocmai cînd ceasul de la biserică bătea ora zece. îşi dădu seama imediat că' a băut mai mult decft de obicei. Se clătina pe picioare şi îi sticleau ochii. Cînd îşi scoase haina s-o atîrne pe cuierul din spatele uşii de la intrare, nu nimeri cuiul şi haina căzu pe jos. - O iau eu, tăticule. Vino şi stai jos, să-ţi fac un ceai, spuse Emma, punînd deoparte combinezonul şi ridicîndu-se repede. Jack îşi ridică singur haina şi de data asta izbuti s-o atîrne în cui. - Nu vreau nimic, mormăi el, învîrtindu-se prin cameră. Făcu cîţiva paşi smuciţi spre Emma şi se opri. Se holbă la ea un timp, cu o licărire de mirare pe faţă. - Cîteodată semeni atît de mult cu maică-ta, murmură el. Emma fu surprinsă de această remarcă neaşteptată. Nu credea deloc că seamănă cu maică-sa. - Chiar aşa? spuse ea, mirată. Dar mămica avea ochi albaştri şi părul mai închis la culoare... - Maică-ta n-avea nici părul în V pe frunte,ca tine, exclamă Jack. Ai moştenit asta de la maică-mea, bunica ta. Dar oricum ar fi, semeni teribil de mult cu maică-ta, exact în clipa asta. Cu maică-ta cînd era fată. La forma feţei, şi la cele mai multe trăsături. Şi la gură. Da, da, ai să începi să semeni tot mai mult cu maică-ta, pe măsură ce ai să creşti. Asta e, fetiţo. - Dar mama era frumoasă, începu Emma, şi ezită. Jack se sprijini de scaun. - Da, era frumoasă. Cea mai frumoasă fetişcană din cîte au fost vreodată pe aici. Şi n-a fost bărbat din familia Fairley care să nu fi pus ochii pe maică-ta, mai devreme sau mai tîrziu. Nici unul. Da, ai rămîne de-a dreptul surprinsă dacă ai ştii... îşi înghiţi restul de cuvinte, mormăind ceva nein­ teligibil în barbă. - Ce-ai spus, tăticule? Nu te-am auzit. - Nimic, fetiţo. Nimic care să aibă importanţă acum. Jack o privi pe Emma cu ochii lui împăienjeniţi, dar încă destul de 312

ageri, şi zîmbi în colţul gurii. Şi tu eşti frumoasa. La h-l ( a maică-ta. Dar, slavă Domnului, tu eşti mai tare deeîl ea. Elizabeth era foarte delicată. Nu era puternică, aşa cum eşti tu. Clătină din cap cu tristeţe şi o porni nesigur prin cameră. ,0 sărută pe frunte şi îi mormăi noapte bună, apoi urcă scările de piatră, părînd atît de zguduitor de împuţinat la trup, îneît Emma se întrebă dacă va mai fi numit vreodată Marele Jack. Se aşeză pe scaun, uitîndu-se absentă la flacăra luminării care pîlpîia strălucitoare în faţa ochilor ei. Se întreba ce o să se întîmple cu taică-său. Era ca un copil p ier­ dut fără mama ei şi Emma ştia că n-o să-şi mai revină niciodată. Concluzia aceasta o întristă cumplit, fiindcă îşi dădea seama că nu putea face nimic pentru a-i alina durerea adîncă sau povara mîhnirii teribile. Va plînge după mama ei pînă în ziua în care va închide şi el ochii pentru totdeauna. în cele din urmă, Emma se scutură de gînduri, luă com­ binezonul şi continuă să coasă. Lucră pînă noaptea tîrziu, cu hotărîrea tenace de a termina reparaţiile şi modificările hainelor de la conac. Doamna Wainright o plătea în plus pentru munca asta, iar nevoia crucială pe care Emma o avea de bani o făcea să nu bage în seamă faptul că ochii îi erau obosiţi, că o dureau degetele sau că treptat, pe măsură ce orele treceau, o cuprindea o sfîrşeală totală. Trecuse bine de ora unu noaptea, cînd împături ultima dintre haine şi se tîrî sus spre pat, calculînd cu aviditate suma exactă de bani pe care doamna Wainright i-o datora acum. O dată pe an, dealurile sumbre şi sălbatice de la West Riding îşi pierd înfăţişarea întunecată şi ternă. La sfîrşitul lui august, o transformare trecătoare se petrece practic peste noapte, cînd tufărişurile înfloresc într-o explozie de culori vii, făcînd ca dealurile cenuşii să strălucească de o splendoare neaşteptată şi măreaţă. Val după val de purpură şi fucsină se rostogolesc peste Munţii Penini, încununînd întunecoasele văi industriale de dedesubt cu o frum useţe uimitoare, care îi uluieşte pînă şi pe cei veşnic nemulţumiţi. Uriaşul podiş de coline îngrămădite deasupra satului Fairley, care formează o parte din lanţul Peninilor, nu face excepţie. Şi aici, asprimea sumbră a locurilor dispare din septembrie pînă în octombrie. Aproape ca şi cum o bucată 313

imensă din pînza locurilor ar fi fost aruncată generos peste dealuri, ca o ţesătură cu urzeală împestriţată cu roşu regal, nuanţe de albastru şi fîşii de verde. Căci pe povîrnişurile cu tufăriş cresc clopoţei, ferigi şi afini, şi pînă şi rarii copaci noduroşi strălucesc de frunzuliţe proaspete şi foşnitoare. Ciocîrlii şi cînepari alunecă în sus în văzduhul strălucitor, iar cerul, atît de ades încărcat de nori care aduc ploaia, este uimitor de albastru şi luceşte cu acea incredibilă claritate a luminii atît de specifică nordului Angliei. Nu este vorba doar de faptul că împrejurimile crunte se îmblînzesc şi se îndulcesc în această perioadă a anului, ci mai mult, înfiorătoarea linişte a iernii este brusc întreruptă de sunetele cele mai vioaie. Coastele dealurilor sînt brăzdate toate de văi şi vîlcele adînci şi înguste, fiecare dintre acestea cu cîte un pîrîiaş jucăuş cu apă limpede care se rostogoleşte la vale peste pietre maronii şi lustruite, sau care străluceşte în cascade sclipitoare, revărsîndu-se, unde nu te aştepţi, de pe vîrfuri stîncoase şi primejdioase. Aşadar, sunetul de apă curgătoare este tot timpul nelipsit pe dealurile din Yorkshire în lunile de vară, însoţit de trilurile delicate şi piţigăiate ale păsărilor, de zbenguiala iepurilor printre afini şi ferigi, de behăitul răzleţ al oilor care rătăcesc la întîmplare pe dealurile de culoarea ierbii-negre, căutîndu-şi hrana. Emmei îi plăceau în mod deosebit dealurile, chiar şi pe timpul acelor ierni sinistre şi aspre cînd deveneau sălbatice şi înspăimîntătoare*. La fel ca mama ei odinioară, se simţea acasă acolo sus, în ţinutul solitar al colinelor, unde, într-o pustietate totală, nu-i era niciodată urît şi nu se simţea singură. Acolo, în imensitatea lor, în însăşi goliciunea lor, Emma îşi găsea un fel de alinare pentru tot ceea ce o făcea să sufere, culegînd o mîngîiere stranie dar totuşi linişti­ toare din acel falnic peisaj. Pentru Emma, totul era întotdeauna frumos în aceste anotimpuri schim bătoare, dar mai cu seamă la sfîrşitul verii, cînd iarba-neagră înflorea abundent, strălucind incredibil. In această dimineaţă de luni, din luna august, pe Emma o cuprinse buna dispoziţie, în timp ce trecea peste pîrleaz pe pajiştea lungă, de un verde viu, presărată cu margarete. Grăbi pasul, mergînd pe poteca îngustă, uitîndu-se în sus din cînd în cînd, scrutînd cu ochii ei de un verde închis dealurile 314

ce se ridicau în faţă, cu nuanţele lor liliachii spre roşu pur­ puriu, sub cerul albastru ca porţelanul, pe care nu se zărea nici un nor. Soarele se strecura deja la orizont prin aburul palid şi albăstrui, pătînd văzduhul în auriu, şi Emma ştiu că avea să fie o altă zi înăbuşitor de caldă, aşa cum se întîmplase toată luna. De astă dată, era bucuroasă să plece din casa de la Top Fold. D urerea tatălui ei, pricinuită de plecarea rapidă a lui Winston, o indispúsese în tot acest sfîrşit de săptămînă şi, de aceea, avu o senzaţie de uşurare cînd închise uşa Casei, îndreptîndu-se spre Acoperişul Lumii. In acea pustietate imensă şi captivantă, acolo sus, în aerul strălucitor, atît de curat şi de înviorător la acea oră, se simţea liberă şi descătuşată, căci Emma era cu desăvîrşire un copil al dealurilor. Născută şi crescută printre ele, caracteristicile lor îi pătrunseseră parcă de mult în suflet, făcînd-o la fel de neîmblînzită şi de neînduplecată ca şi ele, acestea devenind parte din firea ei, ca şi aerul pe care îl respira. Cînd era mică, alergase în voie peste şirurile de dealuri înalte, prin văile înguste şi prin vîlcele, avînd ca singuri tovarăşi păsările şi micile vietăţi sălbatice care sălăşluiau prin acele locuri. Nu exista nici un cotlon pe care să nu-1 cunoască, şi încă bine. Avea locurile ei preferate, locuri tainice şi bine păzite, ascunse în crăpăturile stîncilor şi în cutele dealurilor sălbatice, unde, în ascunzişuri ciudate, creşteau tot felul de flori frumoase, unde ciocîrliile îşi făceau cuibul şi apa cristalină se rostogolea pe povîrnişuri stîncoase, scînteind ca gheaţa în lumina soarelui, rece, bună de băut şi de bălăcit în picioarele goale, cu degetele răsucite plăcut pe pietrele multicolore. Acum, evadînd spre dealurile ei dragi, senzaţia de apăsare din ultimele zile se atenua rapid. Grăbi pasul, urmînd binecunoscuta potecă întortocheată care se răsucea în spirală în sus şi, urcînd fără oprire, se gîndea la Winston. O să-i fie dor de el, fiindcă au fost întotdeauna tovarăşi apropiaţi şi dragi, dar era fericită pentru el. A avut curajul necesar de a pleca, de a scăpa de sat şi de cărămidăria Fairley, înainte de a fi prea tîrziu. Singurul ei regret era că fratele ei s-a temut să aibă încredere în ea, crezînd, cu totul 315

greşit, că ea îi va spune tatălui lor sau, în cazul cel mai rău, că va încerca să-l convingă să se răzgîndească. Zîmbi în sinea ei. Ce părere greşită avea Winston deşpre ea. L-ar fi încurajat bucuroasă să-şi urmeze visul, fiindcă îi înţelegea firea, ştiind prea bine cît de îngrădit şi de frustrat crescuse, fără să aibă la ce să se aştepte prea mult în Fairley, în afară de corvoadă şi de plictiseală, de nopţi cu băutură la circiumă cu,nişte camarazi nătărăi. Emma se opri să-şi tragă sufletul cînd ajunse pe coama primului deal. îşi răcori faţa, făcîndu-şi vînt, şi respiră adînc, de mai multe ori, înainte de a începe urcuşul povîrnişului- spre Stîncile Ramsden, Acestea se înălţau deasupra ei, ca nişte cai uriaşi de granit profilaţi im­ presionant pe cer, inelaţi parcă în lumina soarelui, din care se prelingeau pîrîiaşe peste suprafeţele lor întunecate şi străvechi, aidoma aurului lichid şi curgător. Iarna, acoperite de gheaţă, zăpadă şi lapoviţă, stîncile aveau o strălucire cadaverică de-a dreptul înspăimîntătoare, dar acum, în aerul plăcut al verii, păreau paşnice şi primitoare. Emma se uită în jurul ei, devorînd peisajul din ochi, căpătînd ca de obicei putere din împrejurimile familiare. Ceaţa se risipea şi, în ciuda vîntului lin ce adia dinspre dealuri, începea deja să simtă căldura. Din fericire, purta rochia de bumbac, verdeînchis, pe care doamna Wainright i-o dăduse. O simţea uşoară şi răcoroasă pe picioarele goale. în cîteva minute, Emma ajunse sub umbra Stîncilor Ramsden. Puse jos coşul greu cu haine pe care îl căra şi se aşeză pe o piatră dreaptă. în ultima vreme, tînjea tot timpul după cîteva clipe petrecute pe Acoperişul Lumii, fiindcă aici simţea prezenţa mamei ei mai bine decît în căsuţa lor. Pentru Emma, mama ei încă mai trăia şi respira în acest colţişor'liniştit şi adăpostit, atît de îndrăgit de amîndouă. Emma îi întrezărea chipul adorat în umbrele palide şi în nuanţele vaporoase ale podişului, îi auzea ecoul rîsului cris­ talin între stîncile tocite de vreme, intra în legătură cu ea în tăcerea blîndă, neîntreruptă decît de cîntul răzleţ al vreunei păsări sau de bîzîitul slab al vreunei albine. Emma îşi odihni capul pe stîncile din spatele ei şi îşi închise ochii, evocînd chipul mamei ei. îi deschise aproape imediat şi i se păru că maică-sa stătea în faţa ei, radioasă şi 316

zîmbitoare, imaginea dragă conturîndu-se pc de-a întregul. „Ah, mămico, mămico, ce dor îmi e de tine“, spuse ea cu voce tare, şi fu cuprinsă de un alean şi de o dorinţă fierbinte aproape insuportabile, făcînd-o să simtă o durere în piept, întinse mîinile în faţă, încordîndu-şi puterile spre acea im­ agine nebuloasă, care se risipi repede. Emma mai stătu liniştită încă puţin timp, rezemată de stîncile răcoroase, cu ochii închişi, înăbuşindu-şi tristeţea care încă o copleşea, şi apoi, cînd îşi recăpătă stăpînirea de sine, luă coşul şi o porni la drum cu hotărîre înspre Văgăuna Ramsden. Grăbindu-se acum, mută coşul greu pe celălalt braţ şi coborî în văgăuna verde şi întunecoasă, plină de umbre răcoroase, unde nu se furişau decît nişte dîre subţiri din lumina soarelui, pătrunzând printre marginile stîncoase de deasupra şi copacii bătrîni, ale căror crengi încolăcite se împleteau parcă, aidoma degetelor noduroase ale unui bătrîn reumatic. Un iepure îi tăie calea, fugind, şi dispăru în spatele unei lespezi înalte de stîncă, acoperită de un covor de muşchi întunecos şi catifelat în lumina palidă. Cînd ajunse Ia mijlocul vîleelii, unde lumina soarelui nu mai pătrundea deloc, Emma începu să cînte, aşa cum făcea întotdeauna aici, vocea ei delicată de soprană răsunînd melodios în tăcerea desăvîrşită. „Ah, Danny Boy, cimpoiul, cimpoiul te cheamă. Din strungă în strungă, în jos pe povîrniş de munte. Vara a trecut şi toţi trandafirii s-au scuturat. înseamnă că tu, înseamnă că tu trebuie să pleci, iar eu să rămîn să te-aştept“. Se opri din cîntat şi zîmbi în sinea ei, gîndindu-se cu drag la'Blackie. Era cîntecul lui preferat şi el o învăţase cuvintele. N-a mai fost la conac de peste o lună. Terminase pentru mo­ ment tot ce avusese de lucru acolo. Dar uneori se mai oprea s-o vadă, cînd era în regiune, şi Emma se întreba cînd o să se întoarcă. îi era dor de el. în cîteva minute, Emma ajunse sus şi ieşi din vîlceaua rece, din nou în aerul strălucitor, sub cerul larg şi luminos, îndreptîndu-se spre dealul care ducea în jos spre conac. începu să meargă mai repede, să cîştige timp, fiindcă în această dimineaţă era în întîrziere faţă de alte dăţi, cu mai mult de o oră, şi bucătăreasa, în mod sigur, bodogănea deja. Alergă la vale pe pantă şi deschise poarta veche şi şubredă de lemn de Ia marginea Cîmpului Baptist, 317

închizînd-o cu grijă în urma ei şi punînd la loc zăvorul greu de fier. Emma nu se mai dădea huţa pe poartă. Se gîndea că este prea mare ca să-şi mai permită un joc atît de copilăresc. La urma urmei, avea cincisprezece ani şi patru luni, mergea deja pe şaisprezece ani. Aproape o domnişoară, iar dom­ nişoarele, care au de gînd să ajungă mari doamne într-o bună zi, nu-şi pierd vremea cu asemenea prostii. Intrînd în curtea pietruită de la grajduri, Emma rămase oarecum surprinsă văzînd calul şi cabrioleta doctorului Malcom legată de butuc. Curtea era pustie şi neobişnuit de liniştită, şi Tom Hardy, grăjdarul, nu se vedea pe nicăieri, deşi în mod normal, la această oră, trebuia să ţesale caii stăpînului şi să lustruiască alămurile de la hamuri. Se încruntă, întrebîndu-se de ce venise doctorul Mac la conac la ora şapte dimineaţa. Trebuie că cineva se simte rău, presupuse ea, şi se gîndi imediat la Edwin, care răcise săptămîna trecută. Era predispus să răcească la piept, aşa i-a spus ei doamna Fairley. Picioarele Emmei urcară iute tre p ­ tele de piatră care duceau la uşa din spate, dar nu îndeajuns de repede pentru ca ochii ei să nu observe că treptele nu fuseseră încă măturate. Annie începe să nu-şi mai vadă de treabă, se gîndi ea cu o scăpărare de mînie. In clipa în care intră în casă, Emma îşi dădu seama că ceva mergea cumplit de anapoda. închise încetişor uşa în urma ei şi coborî în bucătărie. Focul ardea ca de obicei, ceainicul de cupru fluiera pe plită, dar nu se simţea deloc mirosul plăcut de mic dejun pregătit. Bucătăreasa stătea pe scaunul ei de lîngă cămin, legănîndu-se încolo şi încoace, înăbuşindu-şi suspinele de plîns şi ştergîndu-şi ochii înlăcrimaţi cu marginea şorţului, deja îmbibat de şiroaiele ei de lacrimi. Annie părea destul de stăpînită şi Emma se duse spre.ea, traversînd rapid, cu paşi mari, pardoseala de piatră şi sperînd să afle ceva. Dar observă imediat că Annie era la fel de zăpăcită ca şi bucătăreasa şi că stătea atît de ţeapănă în scaun de parcă s-ar fi preschimbat_într-un stîlp de sare. Ca nevasta Iui Lot, se gîndi Emma. Emma azvîrli pe jos coşul în grabă. - Ce s-a întîmplat? strigă ea, uitîndu-se de la una la cealaltă. De ce a venit doctorul Mac? E pentru conaşul 318

Edwin, nu-i aşa? E bolnav! Nici bucătăreasa, nici Annie nu păreau să-i fi auzit cuvintele. Era clar că nu-i dădeau nici o atenţie. Iar proasta dispoziţie şi teama din atmosferă se transmiseră instantaneu Emmei, atît de brusc încît simţi că se cutremură pe dinăuntru. Epuizată, doamna Turner îşi ridică privirea, cu o expresie chinuită pe faţa ei ca un măr copt în cocă, cu ochii roşii. Se uita ţintă la Emma, tăcută, văzîndu-se clar că nu era în stare să scoată o vorbă, iar apoi izbucni într-un nou hohot de plîns, legănîndu-se mai tare decît înainte şi gemînd în gura mare, printre suspine. Emma simţea că înnebuneşte. întinse mîna şi o atinse uşor pe Annie pe umăr. Fata împietrită sări speriată, biciuită, parcă, de degetele Emmei. întoarse o privire încremenită şi prostită spre Emma care o privea, întrebătoare. Annie clipi de cîteva ori, foarte repede, îşi mişcă gura convulsiv, dar rămase tăcută. Iar apoi începu să tremure. Emma o apucă zdravăn, cu mîinile ei puternice, încercînd s-o potolească, cuprinsă de un fel de nelinişte amestecată cu primele semne ale unei panici adevărate. Emma îşi dădu seama că nu-i rămînea decît să se ducă să-l caute imediat pe Murgatroyd, dar chiar în acea clipă m ajor­ domul îşi făcu apariţia în capul scărilor ce duceau spre încăperile unde locuia familia. Emma îşi întoarse grabnic privirea spre el. Era îndurerat la faţă cum nu fusese niciodată. Purta haina neagră de majordom, ceea ce era un lucru neobişnuit pentru acea oră, cînd umbla de obicei în cămaşă şi cu un şorţ de postav verde, văzîndu-şi de treburile Iui prin cămară. Cînd ajunse jos la capătul scărilor, se sprijini de stîlpul balustradei şi îşi trecu mîna peste frunte, cu un gest de zădărnicie. în locul’ înfăţişării lui arogante, căpătase o mină abătută, ceea ce pe Emma o impresionă puternic. .Uimită, fata făcu cîţiva paşi spre el. - S-a întîmplat ceva grav. E vorba de conaşul Edwin, nu-i aşa? şopti ea. Era mai degrabă o afirmaţie decît o întrebare. Murgatroyd se uită în jos spre ea, îndurerat. - Nu, e coniţa, spuse el. - Se simte rău, nu-i aşa? De-aia a venit doctorul Mac... - A murit, o întrerupse Murgatroyd, brutal, cu o voce joasă şi aspră. Involuntar, Emma se trase cu un pas înapoi. Avea

319

senzaţia că parcă o lovise ceva peste faţă, foarte puternic. I se părea că i se scurge tot sîngele din vene, iar picioarele îi tremurau. Strigă cu o voce nesigură: - A murit! - Da, a murit de-a binelea! bolborosi scurt Murgatroyd, văzîndu-i-se suferinţa adîncă pe chipul întunecat. .P entru o frîntură de secundă, Emma îşi pierdu capacitatea de a vorbi. Cumplit de tulburată şi de şocată, îşi deschidea şi îşi închidea gura prosteşte. In cele din urmă, iz­ buti să spună: - Dar, nu se simţea rău cînd am plecat joi după-amiază. - Nu, nici ieri nu era rău, îngînă Murgatroyd, cu glasul copleşit de durere. Se uita la Emma cu gravitate, şi de data aceasta atitudinea lui nu era de fel ostilă. - A căzut pe scări azi-noapte. Şi-a frînt gîtul, zice doc­ torul Mac. Emma simţi că se înăbuşă şi, clătinîndu-se, se prinse cu mîinile de m arginea mesei să-şi ţină echilibrul. Cu ochii mari de uimire, privea ţintă la majordom. Murgatroyd îşi înclină capul înspre Annie. - Fătuţa asta a găsiţ-o, la cinci jumătate dimineaţa, cînd s-a dus sus să scoată cenuşa din vatră. Coniţa era ţeapănă ca o scîndură. Z ăcea pe jos, la picioarele scării principale, în holul de la intrare. Era întinsă acolo, în cămaşă de noapte. Iar Annie a noastră s-a-speriat ca de moarte, şi-a venit alergînd să mă cheme, cu sufletul la gură, de parcă dracul o fugărea. - Nu se poate aşa ceva, gemu Emma, apăsîndu-şi încheieturile degetelor pe buzele îngălbenite. Ochii i se umplură de lacrimi. - Da, a fost îngrozitor, s-o fi vă^ut cum zăcea acolo, cu ochii larg deschişi şi sticloşi, privind în gol. Şi cu capul atîrnîndu-i bleg, ca la o păpuşă stricată. Cînd am pus mîna pe ea, mi-am dat seama că murise de cîteva ore. Era rece ca piatra. Murgatroyd îşi întrerupse litania sfîşietoare, iar apoi continuă. - Am dus-o sus, binişor, şi am întins-o pe pat. Parcă nici nu era moartă. A răta atît de frumoasă, cum era ea întotdeauna, cu părul auriu împrăştiat pe pernă. Doar ochii 320

care se holbau în gol. Am încercat să-i. închid. Dar nu s-a putut. A trebuit să pun două monede pe ei, pînă a venit doc­ torul Mac. Sărăcuţa de ea, biata coniţă. ţ Z dru n c in a tă şi stupefiată, Emma se lăsă cu toată greutatea pe unul d in tre scaunele de la masă. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji şi îşi băgă mîna în buzunar după bucăţica de cîrpă c u ra tă care îi servea d rept batistă, ştergîndu-se pe faţă. S tătea ghem uită pe scaun, prea uluită şi prea îngrozită ca să mai poată gîndi. Dar, încetul cu încetul, îşi r e c ă p ă tă cum pătul şi în acea clipă îşi dădu seama cît de mult o îndrăgise pe Adele Fairley. Aşa i-a fost sortit, îşi spuse Emma. Iar apoi se gîndi: Ştiam eu că într-o bună zi se va întîm pla ceva îngrozitor aici, în casa asta nenorocită. în bucătăria plină de soare, domnea o tăcere ca de plumb, - întreruptă doar de suspinele înăbuşite ale bucătăresei care plîngea. D upă cîteva minute, majordomul ieşi din cămară şi spuse, pe un ton aspr-u şi posac: - Ia mai încetaţi aici cu plînsul şi văicărelile astea de bocitoare. Se adresă întregii camere, plimbîndu-şi ochii de la una la alta. Trebuie să ne vedem fiecare de treabă. Să ţinem seama de restul familiei. Emma îl privi cu băgare de seamă, gîndindu-se înduioşată la Edwin şi la mîhnirea pe care acesta o simţea probabil la vestea morţii prem ature şi înspăimîntătoare a mamei lui. - Copiii, spuse ea, printre ultimele lacrimi, ştergîndu-şi nasul. Copiii ştiu? - Doctorul Mac vorbeşte cu Edwin în bibliotecă, chiar acum, o informă Murgatroyd. Iar eu i-am spus conaşului Gerald, după ce am dus-o pe coniţă sus în camera ei, şi înainte să-l trimit pe Tom în sat, dPpă doctor. Conaşul Gerald l-a aşteptat pe doctorul Mac, care l-a expediat ca vîntul la conacul Newby, să-l aducă pe stăpîn acasă. - Şi doamna Wainright? se încumetă Emma. Murgatroyd îi aruncă o privire tăioasă. - Mă crezi, poate, un prost nătîng, ia zii, fetiţo? M-am gîndit şi la asta. Doctorul Mac a scris o telegramă, iar conaşul Gerald trebuie să i-o trimită în Scoţia, de la prima poştă pe care o găseşte deschisă. Majordomul îşi drese 321

glasul şi continuă: Ei, fetiţo, acum hai să-i dăm drumul la treabă. Pentru început, fă şi tu nişte ceai. Doctorului i-ar prinde bine o ceaşcă... Se uită de jur împrejurul încăperii şi ochii lui rotunzi se opriră asupra doamnei Turner. După cum arată, se pare că nici bucătăresei nu i-ar strica. Emma încuviinţă din cap şi dădu fuga să facă ce i-a spus el. Murgatroyd se adresă acum bucătăresei, cu o voce mai ridicată: - Haide, zău, doamnă Turner. Vino-ţi în fire, femeie. E o mulţime de treabă de făcut. Nu putem să ne pierdem minţile cu toţii, zău aşa. Bucătăreasa îşi ridică faţa îndurerată şi se uită, ursuză, la Murgatroyd. Pieptul mare încă îi mai sălta de plîns, dar deja nu mai suspina. Se trase din scaun, dînd din cap. - Da, trebuie să ne gîndim la copii şi la stăpîn. Se şterse din nou cu şorţul pe faţa udă şi brăzdată de lacrimi, iar apoi se uită la el, clătinînd mai departe din cap. Lasă-mă să-mi schimb şorţuleţul şi mă apuc imediat de micul dejun. Deşi nu cred că vrea careva să mănînce ceva. S-ar putea ca doctorul Mac să ia o înghiţitură, spuse Murgatroyd. Mă duc sus acum să-l văd. Şi să trag perdelele. Trebuie să dovedim respect faţă de moartă. Schimbîndu-şi şorţul, bucătăreasa spuse repede: - L-ai trimis pe Tom în sat s-o aducă pe doamna Stead? Să-i facă toaleta coniţei. E cea mai bună de pe-aici la treaba asta. - Da, l-am trimis. Auzind numele mamei ei, o licărire de înţelegere apăru în ochii am orţiţi ai lui Annie. - Aţi trimis după mămica, spuse ea încetişor, trezindu-se din letargia în care zăcuse în ultimele ore. - Da, Annie, confirmă Murgatroyd. Trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta şi ai face bine să te mai înviorezi, înainte să vină. Are destulă bătaie de cap cu toaleta de înmormîntare. Nu-i mai trebuie să-şi facă griji şi cu tine, fetiţo. Bucătăreasa se duse la Annie, tîrşiindu-şi picioarele, şi o luă în braţe, uitîndu-se la chipul ei palid. - Te simţi un pic mai bine, iubito? întrebă ea cu solicitudine. 322

- Îhî, cred că da, mormăi Annie. Ce tare m-am speriat, bîigui ea, cînd am găsit-o pe coniţă aşa! Vocea trem urătoare i se frînse de emoţie şi în cele din urmă lacrimile, înăbuşite de şoc, izbucniră şiroaie. - Haide, iubito, plîngi ca lumea. Descarcă-te’ înainte să vină maică-ta. Doar nu vrei s-o necăjeşti, nu-i aşa scumpo? Annie îşi îngropă capul în trupul ocrotitor al bucătăresei, suspinînd încetişor. Doamna Turner o bătea uşor pe umăr şi 0 mîngîia pe păr, murmurîndu-i cu blîndeţe, grijulie ca o mamă. Mulţumit că un pic de ordine a fost cît de cît restabilită, Murgatroyd se întoarse pe. călcîie şi urcă treptele cu repeziciune. Mai întîi, avea să se consulte cu doctorul Mac, să vadă dacă acesta mai avea să-i dea vreo instrucţiune, şi apoi trebuia să meargă prin toată casa, să tragă perdelele, să astupe lumina de afară pînă după înmormîntăre, cum era obiceiul în nord cînd murea cineva din familie. 1 Emma făcu ceaiul şi, în tăcere, se aşezară cu toţii să-l bea, abătuţi şi trişti. Annie a fost aceea care a vorbit prima. Se uită la Emma peste masă şi spuse: - Tare aş fi vrut să fii aici la sfîrşitul ăsta de săptămînă, Emma. Atunci, tu ai fi găsit-o pe coniţă, în locul meu. Annie căscă ochii mari. N-am să uit niciodată cum arăta coniţă la faţă. Parcă ar fi dat cu ochii de ceva îngrozitor înainte să cadă. Emma se uită fix la Annie, mijind ochii. - Ce Dumnezeu vrei să spui? Annie simţi un nod în gît. - Parcă..: ar fi dat cu ochii de una din urîciunile alea, despre care mămica zice că umblă pe dealuri noaptea, spuse Annie, coborînd vocea. - Zău, Annie, taci din gură, fetiţo. Ei drăcie, nici nu vreau să mai aud născoceli din astea despre spiritele morţilor în casa asta, se răsti doamna Turner. Superstiţii prosteşti de prin sat. Nişte aiureli şi prostii, după părerea mea. Emma se încruntă. - Mă întreb ce făcea doamna Fairley atunci? Ce i-o fi venit să coboare scările în miez de noapte. Murgatroyd zice că murise de cîteva ceasuri. Probabil că a început să umble prin casă pe la ora două sau trei noaptea. "

323

Annie se oferi calm să răspundă. - Eu ştiu ce făcea. Atît doamna Turner cît şi Emma căscară ochii la ea, surprinse, aşteptînd cu sufletul la gură. - Şi emit de ştii tu asta, Annie Stead? întrebă bucătăreasa, autoritară. Dacă nu mă înşel cumva, tu dormeai buştean în odaia ta (de la mansardă. Sau aşa ar fi trebuit să faci. - Da, dormeam. Dar eu am fost cea care am găsit-o. Şi erau o mulţime de cioburi de sticlă în jurul ei. De la unul din paharele alea bune, de vin. Mai ţinea încă strîns o parte din piciorul paharului şi pe mînă avea sînge uscat, ca rugina, acolo unde se tăiase. Pe Annie o trecură fiorii, amintindu-şi, şi .şopti: Pun pariu că se ducea jos în bibliotecă să-şi ia nişte băutură, fiindcă am miro... - Murgatroyd nu mi-a pomenit de nici un pahar spart, protestă bucătăreasa răspicat, uitîndu-se sever la Annie. - Nu, sigur că nu ţi-a spus nimic de asta. Dar l-am văzut eu măturînd cioburile, repede de tot, răspunse Annie. Şi a crezut că n-am văzut nimic, fiindcă înţepenisem de frică. Bucătăreasa continua să o privească pe Annie cu asprime, fără să scoată o vorbă, dar Emma trase aer în piept, dîndu-şi seama imediat de adevărul celor spuse de fată. Era explicaţia cea mai evidentă. - Să nu mai spui asta la nimeni, Annie. Ne-am înţeles? Nici măcar stăpînului, o preveni Emma, cu seriozitate. Ce s-a întîmplat a trecut, şi cu cît se spune mai puţin, cu atît mai bine. - Emma are dreptate, scumpo, zise bucătăreasa, revenindu-şi. Nu vrem să se bîrfească aiurea prin sat. Las-O pe biata coniţă să se odihnească în pace. Annie încuviinţă din cap. - Promit să nu spun nimic. Emma oftă, adîncită în gînduri. Apoi se uită cu subînţeles la bucătăreasă şi spuse: - E foarte ciudat, dacă te.gîndeşti puţin la asta. Mai întîi moare Polly, apoi maică-mea, şi acum doamna Fairley. Toate doar la cîteva luni una de alta. Bucătăreasa susţinu privirea încordată a Emmei. . - Prin părţile astea, se spune că toate se întîmplă de trei ori. 224

Înmormîntarea Adelei Fairlev avu loc spre sfîrşitul săptămînii. Filatura Fairley a fost închisă în ziua respectivă şi toţi muncitorii au fost de faţă, împreună cu servitorii de la conac. Micul cimitir de lîngă biserica Fairley s-a umplut de săteni, de oameni înstăriţi de prin partea locului, de prieteni de familie din toată regiunea. La două zile după înmormîntare, Olivia Wainright a plecat la Londra, însoţită de Edwin. Exact la o săptămînă după aceea, Adam Fairley a plecat şi el, îndreptîndu-se spre sud pentru a-1 urma pe fiul lui mai mic la casa de oraş a cum­ natei lui, la Mayfair. Ernest Wilson a fost lăsat să se ocupe de filatură, spre încîntarea ascunsă a lui Gerald Fairley. Căci Gerald, crud, fără minte, şi iresponsabil, neimpresionat defel de moartea mamei lui, nu se gîndea decît la nenumăratele ocazii care i se iveau acum. Intenţiona cu adevărat să se impună cu orice preţ la fabrică, în absenţa tatălui său, pe care o dorea din tot sufletul să fie de lungă durată. 23

ÎNTR-O DUPÂ-AMIAZA caldă de duminică, în luna iunie a anului următor, Edwin Fairley pornea de la conacul Fairley spre dealuri. Ducea un coş de picnic într-o mînă, încărcat cu tot felul de bunătăţi din cămara bucătăresei, care gemea de mîncăruri, iar în cealaltă mînă un sac cu nişte unel­ te de grădinărit şi cîteva obiecte trebuincioase. El şi Emma aveau mult de lucru la Stîncile Ramsden, o treabă pe care o puneau la cale de cîteva săptămîni. Din cauza timpului urît şi a ploilor dese, au trebuit să-şi amîne tentativa de mai multe ori. Vineri, cînd Emma a plecat acasă, fiind liberă la sfîrşit de săptămînă, Edwin a mers cu ea pînă la Stînci. Stabiliseră să se întîlnească în ziua aceea acolo, la ora trei, dacă vremea va fi bună. Şi vremea e bună, se gîndi Edwin. Privi în sus. Soarele palid intra şi ieşea mereu de după perdeaua rară de nori cenuşii şi albicioşi îm prăştiaţi pe cerul albastru, dar nu se arăta nici un semn de ploaie. Pînă şi vîntul uşor de-abia foşnea printre copaci, iar aerul translucid era lin şi aproape blînd. 325

Edwin ocoli intenţionat grajdurile. Mai devreme cu cîteva minute, cînd a coborît în bucătărie să ia coşul de pic­ nic, i-a zărit pe Annie Stead şi pe Tom Hardy stînd de vorbă şi rîzînd în curte. îşi făceau ochi dulci, îl informase Emma, şi era mai mult deeît probabil că nu i-ar fi dat nici o atenţie, absorbiţi cum erau unul de celălalt. Pe de altă parte, nu vroia să-i pună la încercare, fiindcă nu avea nici cea mai mică dorinţă de a le trezi cumva curiozitatea. Nu fiindcă ar fi fost ceva neobişnuit ca el să meargă la picnic pe dealuri, dar sacul le-ar fi putut stîrni o um bră de interes. Trecu repede prin grădina de trandafiri împrejmuită de ziduri şi ieşi sub desişul de stejari bătrîni. D upă p u ţin timp, traversa Cîmpul Baptist şi urca panta ce ducea pe podişul neted şi apoi pe potecuţa îngustă pînă la Văgăună şi la Stîncile Ramsden, mai departe. Edwin respira adînc, umplîndu-şi plămînii de aerul curat, atît de întrem ător la această înălţime. Se însănătoşise com­ plet şi se simţea din nou plin de viaţă. La începutul lui mai, a făcut o răceală de vară, care i s-a lăsat la plămîni, trecînd în bronşită. D upă două săptămîni petrecute la infirmeria şcolii, a fost trimis acasă să se refacă, la insistenţele doctorului de la internat. Tom Hardy a venit cu trăsura pînă la Worksop să-l ia, tatăl lui fiind plecat, lucru deloc neobişnuit în ultima vreme. După cum a constatat Edwid, tatăl lui nu făcea deeît drumuri periodice la Fairley, cînd era absolut necesar, fiind adesea plecat la Londra sau călătorind pe continent cu tot felul de treburi necunoscute. Totuşi, tatăl lui i-a angajat un tutore, să nu rămînă în urmă cu învăţătura. Deşi Edwin era un elev dis­ ciplinat şi perfect capabil de a lucra singur, tatăl său a vrut să fie sigur că va avea în continuare aceleaşi rezultate strălucite la învăţătură. E ra stabilit . că va merge la Cambridge, cînd va împlini optsprezece ani, să studieze dreptul sub îndrumarea profesorului de drept britanic de la Downing College. Cu excepţia lui Gerald şi a servitorilor, Edwin şi tutorele stăteau singuri la conac. Pe Edwin nu-î deranja. De fapt, chiar îi plăcea. Putea să-şi vadă în voie de treburile lui, cu excepţia dimineţilor de studiu intens cu tutorele. Gerald nu-I băga în seamă şi de-abia dacă îi adresa vreo remarcă. E l era mult prea ocupat. Cum filatura de la 326

Fairley şi celelalte două, din Stanningley Bottom şi Armley, îi luau lui Gerald cea mai mare parte a timpului, cei doi fraţi nu se vedeau decît la mese, şi nici atunci întotdeauna. U ne­ ori, G erald îşi lua mîncare la pachet, pregătită de bucătărească, şi dejuna la fabrica Fairley, ceea ce lui Edwin i se părea atît de dezgustător, încît îi venea practic greaţă. Edwin începu să fluiere vesel înaintînd cu pas vioi pe creasta dealului spre Stîncile Ramsden, cu părul blond fluturîndu-i în bătaia vîntului. Abia aştepta s-o vadă pe Emma şi se gîndea cu nerăbdare la planul lor apropiat. Emma pusese la îndoială o teorie pe care el o avea despre Stînci şi de aceea se simţea nevoit să-şi dovedească punctul de vedere. Se întreba dacă nu se purta cumva ca un băieţandru. Poate. Edwin Fairley, care tocmai îşi serbase cea de a şaptesprezecea zi de naştere, se considera acum pe deplin matur, părînd într-adevăr mult mai mare decît vîrsta pe care o avea. Aceasta se datora, lucru de-a dreptul firesc, evenimentelor care s-au petrecut în ultimul an, şi, în primul rînd, m orţii neaşteptate şi tragice a mamei lui. D ispariţia ei a avut asupra lui un efect mult mai profund decît asupra fratelui său, fiindcă el a fost mult mai apropiat şi mai strîns legat de mama sa, decît Gerald. La început, durerea lui Ed%vin a fost copleşitoare, dar avînd o fire studioasă şi fiind un cititor vorace, la fel ca şi tatăl lui, s-a îngropat inevitabil în cărţi. Faptul că s-a dedicat atît de intens învăţăturii l-a împiedicat să se tot gîndească morbid la m oartea ei şi la împrejurările îngrozitoare în care se petrecuse. S-a aruncat, cu un fel de răzbunare, în nenumărate alte activităţi şcolare şi tot felul de sporturi, iar lucrurile acestea l-au ajutat, de asemenea, să-şi aline mîhnirea. îl ţineau ocupat din zori de zi pînă noaptea tîrziu. în cele din urmă, a ajuns să fie în stare să adopte o atitudine mai filozofică, iar acum, în sfîrşit, ac­ cepta pierderea ei cu mult mai puţină durere. Olivia Wainright a jucat un rol crucial în dezvoltarea lui Edwin, deşi indirect, totuşi deosebit de eficient. Cînd a fost în vizită la ea la Londra, pentru o perioadă din vacanţa şcolară, a fost confruntat cu un cerc larg de prieteni ai ei politicieni, scriitori, ziarişti şi artişti, mulţi dintre ei oameni renumiţi şi remarcabili în .domeniile lor. Aceste întîlniri 327

privilegiate, într-o societate veselă, rafinată şi dornică de plăceri, au avut un impact extraordinar asupra lui. Olivia, conştientă de m anierele Iui fermecătoare şi perfect ar­ monizate cu mintea lui pătrunzătoare, a acordat mare importanţă includexii lui la multe dintre seratele ei, pe care el le gusta din plin şi unde se prezenta admirabil. Aşadar, se maturizase.şi dobîndise un fel de rafinament şi de încredere în el însuşi. In anumite privinţe subtile, era cu totul alt băiat decît scumpul mamei răsfăţat, cum fusese cînd trăia Adele. Dar în afara modificărilor, de personalitate şi de atitudini, Edwin a suferit şi o uimitoare transformare fizică, datorată în mare măsură interesului nou dobîndit faţă de sport. A crescut în înălţime şi s-a împlinit, fiind acum un tînăr remarcabil de frumos, a cărui asemănare deosebită cu tatăl său devenea foarte evidentă. Moştenise de la Adam Fairley ochii expresivi, albăstrui-cenuşii, gura fină ce insinua senzualitate şi faţa inteligentă şi bine articulată, deşi la chip era mult mai puţin ascetic decît tatăl său. Acum era aproape la fel de înalt şi de lat în umeri ca Adam. Fizicul splendid precum şi faţa tatălui său, de o frumuseţe clasică, i-au adus la Worksop porecla de „Adonis“, spre marea lui iritare. Era permanent iritat de tulburarea pe care înfăţişarea lui o crea prin rîndul surorilor şi verişoarelor prietenilor săi de la şcoală. Edwin le considera nişte creaturi guralive, insipide şi fără experienţă,. Nu putea suferi avansurile lor plicticoase, care îl enervau mereu. îi plăcea mult mai mult să fie în com­ pania Emmei, care a fost pentru el o adevărată alinare în timpul pierderii grele pe care o suferise. Nici una din acele tinere doamne din înalta societate sau din debutantele bogate pe care tatăl lui i le strecura pe furiş nu se puteau compara cu Emma lui, din punct de vedere al frumuseţii şi al graţiei, al inteligenţei şi al spiritului. Şi Dumnezeule, ce frumoasă era. De fiecare dată cînd se întorcea la Fairley, îl încînta şi mai mult. La şaisprezece ani, Emma era splendid dezvoltată. Avea o siluetă bine proporţionată de femeie tînără, cu un chip sublim. Edwin zîmbi fericit. Ce grozav să poată sta cu Emma, departe de privirile iscoditoare ale celorlalţi servitori. îl făcea să rîdă cu isteţimea ei şi cu înclinaţia de a atinge 328

miezul problemei. Rîse în sinea lui satisfăcut. Murgatroyd era mai întotdeauna ţinta atacurilor ei. Pe la spate îl numea „Faţă îngheţată“, dar asta doar în prezenţa lui Edwin. Fratele lui, Gerald, a fost poreclit „Costelivul“, ceea ce îl făcea să rîdă în hohote, întrucît. obezul de Gerald era dezgustător de gras. Gîndindu-se astfel la Emma, grăbi pasul, ajungînd curînd la Stînci. Puse jos coşul de picnic şi sacul şi, păşind înainte, îşi umbri ochii cu mîna, scrutînd peisajul. Căţărîndu-se'pe ultima coamă de deal, Emma îl văzu pe Edwin înainte ca acesta s-o zărească. începu şă alerge. Picioarele i se. frecau de iarba-neagră şi de ferigi, vîntul i se prindea între fustele lungi, înfoiate ca nişte nori umflaţi, şi alergînd, părul îi zbura pe spate, ca un şuvoi de panglici mătăsoase roşcat-maronii. Cerul era albastru ca şopîrliţele, iar ciocîrliile se învîrteau ameţitor, aproape de soare. Acum îl putea vedea destul de clar pe Edwin, stînd în picioare lîngă rocile uriaşe, exact sub umbra stîncilor de deasupra Văgăunii Ramsden. Cînd o văzu, îi făcu cu mîna şi începu să urce spre platforma unde stăteau întotdeauna adăpostiţi de vînt, cuprinzînd cu privirea lumea aflată jos, în depărtare. - Edwin, Edwin! Aşteaptă-mă, strigă ea, dar vocea i-a fost luată de vînt şi Edwin n-a auzit-o. Cînd ajunse la Stîncile Ramsden, Emma gîfîia, faţa; de obicei palidă, fiindu-i îmbujorată de efort. - Am alergat atît d,e tare încît credeam că am să mor, spuse ea cu respiraţia întretăiată, în timp ce el o ajuta să se suie pe platformă. Edwin îi zîmbi. - Tu n-ai să mori niciodată, Emma. Amîndoi vom trăi de-a pururi şi veşnic pe Acoperişul Lumii. Emma se uită la el cu coada ochiului şi rîse. Apoi, privi în. jos şi. spuse: - Văd că ai adus sacul. - Sigur că da. Şi un picnic, pentru mai tîrziu. - Cred c-o să ne prindă bine după munca grea pe care o avem de făcut. - N-o să fie atît de dificil pe cît crezi tu, Emma, şi eu am să fac cea mai mare parte din treabă. Coborî peste bolovanii mărunţi ca nişte trepte de piatră cioplite grosolan şi se lăsă 329

pe pămînt. Deschise sacul şi scoase un ciocan, o daltă şi un cui mare. Le băgă pe toate în buzunar. Privind în sus spre Emma, pe platforma de deasupra lui, Edwin spuse: - O să-ţi demonstrez că această stîncă centrală nu face parte din structura efectivă a Stîncilor, ci este separată. Şi, de asemenea, că poate fî deplasată. In timp ce vorbea, Edwin dădu cu piciorul în partea de jos a stîncii care avea cam patru picioare înălţime şi două picioare lăţime. Aceasta stătea fixată între bolovanii mai mari care Se înălţau cu mult peste platformă, sus în văzduh. - Păi se poate să fie aşa, spuse Emma, uitîndu-se în jos spre el. Dar tot cred că şi dacă o clinteşti din loc n-ai să găseşti nimic în spatele ei. Decît alte pietroaie. Edwin clătină din cap. - Nu, Emma, nu sînt de acord. Sînt convins că există un spaţiu gol în spatele stîncii. Se căţără înapoi pe platformă, trecu pe lîngă ea, cu grijă şi se aşeză lîngă vîrful stîncii respective. Aceasta era alături de platformă, dar cu cîţiva ţoii mai jos, ieşind uşor în afară. Edwin îngenunche pe platformă şi scoase ciocanul şi dalta. Se apropie de stîncă, aplecîndu-se peste ea. - Ce vrei să faci, Edwin? întrebă Emma, curioasă, şi îl avertiză repede: Fii atent să nu cazi. - Nu e periculos, răspunse el, continuînd: Iţi mai aduci aminte de crăpătura în care am pierdut şilingul acum cîteva săptămîni? L-am auzit zdrăngănind cind a căzut, deşi tu s-pui că n-ai auzit nimic. Am să lărgesc această crăpătură pînă ajunge o gaură, astfel încît să mă pot uita în jos şi să văd ce-i acolo, sub stîncă. - N-ai să vezi nimic altceva-decît pietre, spuse ea, pe un ton tăios. Edwin rîse pe înfundate, începînd să cresteze din crăpătură. Emma îl privea răbdătoare, clătinînd din cap. Era sigură că Edwin îşi pierde vremea, dar se hotărîse să-l lase în voia lui cînd îşi pierduse şilingul. După zece minute de cioplit constant, Edwin a făcut o gaură în.crevasă, cam de doi ţoii diametrul. îşi coborî capul şi îşi lipi un ochi de gaura, apucindu-se cu mîinile de marginile stîncii pentru a-şi ţine echilibrul. 330

- Ei, vezi ceva acoio? întrebă Emma. Edwin se îndrepta de spate şi scutură din cap. - Nu, totul e negru. Scoase cuiul din buzunar şi îşi întoar­ se capul pe jumătate, s-o poată vedea pe Emma. - Emma, vino mai aproape de mine şi ascultă cu atenţie. Făcu cum îi spuse el, mergînd tîrşîit de-a lungul platformei şi înghesuindu-se lîngă el. Amîndoi se aplecară spre gaură, iar el dădu drumul cuiului înăuntru. Timp de cîteva secunde n-a fost nici un zgomot, dar apoi auziră un Zdrăngănit uşor, cînd cuiul ajunse jos. - Ei bine! Ai auzit acum, Emma? - Da, am auzit. Dar se poate să fi căzut pe o altă stîncă, şi ăsta să fie zgomotul. - Nu, nu cred că-i aşa. A durat prea mult pînă a căzut. A ajuns pe pămînt; strigă Edwin, cu fermitate. îşi puse uneltele la loc în buzunarul de la haină. Mergi de-a lungul platformei şi coboară, dar încet, să nu aluneci. Vin şi. eu după tine. Emma se lăsă jos pe pietroaiele de sub platformă, sprijinindu-se prudentă cu spatele de ele, şi sări pe pămînt. Edwin era exact în spatele ei. îşi scoase haina, o aruncă neglijent într-o parte şi îşi răsuci mînecile. Emma stătea, privindu-1 sceptic cum căuta prin sac. - Si ce-ai să mai faci acum? întrebă ea. .... -.Am să dau la o parte muşchiul şi toate bucăţile de iarbă-neagră şi de buruieni care cresc pe-aici, exclamă el, arătînd spre baza şi părţile laterale de jos ale stîncii. Poţi să mă ajuţi şi tu. Ii dădu un făraş de grădină, iar el îşi luă o cazma mică. Tu lucrezi în partea asta, iar eu aici. D upă părerea Emmei, era o pierdere de timp şi de e n e r­ gie; totuşi începu să ' muncească viguros, dezgropînd mănunchi urile de iarbă-neagră şi de muşchi care acopereau ca o coajă stînca de ani de zile..DUpă o vreme, Emma începu să transpire. Puse jos făraşul, îşi suflecă mînecile şi îşi des­ cheie gulerui de la rochie. Simţindu-se mai confortabil, începu din nou să sape. După vreo douăzeci de minute de muncă grea, au reuşit să cureţe nemaipomenit de bine faţa şi baza stîncii. Edwin păşi îndărăt, privind gînditor la stîncă. - Ia uită-te, Emma, spuse el. O luă de mînă şi o trase spre el. A rătă spre stîncă. 331

- Vezi cum se conturează mai bine stînca, acum, după cc am dat deoparte tot ce crescuse pe deasupra? Nu face parte deloc din structura generală a Stîncilor. Ia uită-te cum a fost prinsă şi fixată la mijloc, între bolovanii ăştia mari. Nici o rocă nu ar fi putut cădea cu atîta precizie, Emma. Sînt sigur că a fost pusă aici. Emma încuviinţă din cap. Nu avea încotro. Edwin avea dreptate şi trebui să recunoască, adăugind: - Bine, Edwin, dar e destul de mare. Cum crezi că o s-o putem urni din loc? Făcu cîţiva paşi spre stîncă şi spuse foarte sigur pe el: - Am să lărgesc mai mult crăpătura asta. Bătu în roca din mijloc şi arătă un spaţiu micuţ la bază, între rocă şi Stîncile ce se înălţau sus, în spatele ei. Apoi, am să folosesc o rangă şi o pană ca să împing roca de lîngă stînci. - N-ai să reuşeşti, Edwin şi s-ar putea să te loveşti. - N-u, Emma, n-am să mă lovesc. Am prevăzut totul cu mare atenţie. Lucrînd cu ciocanul şi cu dalta, Edwin lărgi repede crăpătura, suficient de mult pentru a băga ranga. O puse în gaură şi propti un butuc mic dar solid în spatele ei, aşezîndu-1 pe jos, în stînga rocii. - Treci în spate, Emma, o preveni el, du-te acolo lîngă co­ pac. Roca o să cadă în faţă şi vreau să te dai la o' parte. Folosindu-şi toate puterile, Edwin apăsă pe rangă, împingînd partea care ieşea în afară pe butuc şi folosind-o ca pe o pîrghie, pentru a îndepărta roca de Stînci. D ar roca nu se clintea din loc. Edwin începu să transpire din abundenţă, îl dureau braţele dar, plin de hotărîre, se lăsă cu toată greutatea pe rangă. Cu mîinile împreunate, Emma îşi ţinea respiraţia. Edwin nu avea dreptate. N-o să reuşească. Nici nu sfîrşi bine să se gîndească la asta, că văzu roca mişcîndu-se. - Edwin! Edwin! Am văzut-o deplasîndu-se, strigă ea. - Ştiu, spuse el gîfîind. Am simţit şi eu. Cu o ultimă zvîcnitură de energie, Edwin apăsă pe rangă şi, în acel moment, roca se rostogoli în faţă, aşa cum prevăzuse că se va întîmpla. In faţa Stîncilor Ramsden apăru o mică deschizătură, cam de optsprezece ţoii lăţime şi două picioare înălţime. Edwin nu-şi putea ascunde emoţia. Se răsuci în loc. 332

- Emma, uită-te! Aici e o gaură! strigă el, triumfător. îni'.enunche şi privi în ea, iar apoi îşi vîrî capul înăuntru. Este ca un tunel mic. Şi uite şi şilingul, şi cuiul.* Le ridică şi se irase înapoi. Se întinse să i le arate, zîmbind cu toată faţa. - Unde crezi că duce? întrebă Emma, venind în fugă. - Nu ştiu. Sub stînci, cred. Se întind în spate pe mile în­ tregi. Eu intru acolo. - Oh, Edwin, crezi că e bine? Era îngrijorată la faţă. S-ar putea să fie periculos. Dacă provoci vreo alunecare de stînci şi rămîi blocat înăuntru?! Edwin se ridică în picioare şi îşi scoase batista. îşi tamponă faţa umedă,.dîndu-şi părul pe spate. - N-am să înaintez decît puţin. Am adus luminări şi chibrituri. Sînt în sac. Vrei să mi le dai, Emma, şi de asemenea şi bucata aia de frînghie, te rog. - Sigur că da, imediat. îi aduse ce i-a cerut. Merg şi eu cu tine, îl anunţă ea. O privi fix, încruntîndu-se. - Nu cred. Nu de la început. Lasă-mă pe mine să mă duc şi să cercetez, şi pe urmă mă întorc să te iau. Strîngînd buzele, Emma spuse energic: - Să ştii că nu mi-e frică! - Da, ştiu. D ar cred că trebuie să stai aici, să mă ajuţi dacă am nevoie de ceva. în timp ce vorbea, Edwin îşi legă frînghia în jurul mijlocului. îi dădu să ţină de celălalt capăt. Prinde asta bine. S-ar putea ca înăuntru să dau peste un labirint de tuneluri. Am citit despre alpinism şi speologie şi speclogii îşi leagă întotdeauna o frînghie în jurul lor, să fie în siguranţă. Emma, vizibil impresionată că deducţiile lui Edwin au fost corecte, înţelese imediat rostul acestui lucru. - Păi, fii te rog atent ... Se uită la Edwin, care era atît de înalt şi de muschiulos, şi apoi la deschizătură. Cum ai să reuşeşti să intri acolo? Tare aş vrea să ştiu. Locul e atît de strimt. - O să trebuiască să mă vîr înăuntru şi apoi să mă tîrăsc. - Ai să te murdăreşti din cap pînă-n picioare, Edwin Fairley. Bucătăreasa o să se întrebe ce ai făcut. Ai s-o păţeşti! Arcuindu-şi buzele, Edwin izbucni în rîs. OJ o

- încetează, Emma, nu-ţi face atîtea griji pentru tot felul de fleacuri. Bucătăreasa n-o să zică nimic. Dacă tot am ajuns pînă aici, hai măcar să ducem planul p în ă la capăt. Emma oftă. - Fie. Dar mergi încet de tot şi, dacă ai cumva nevoie dc mine, trage de frînghie. Promiţi? - Promit. Cu multă îngrijorare, Emma îl urmări pe Edwin cum dispărea în deschizătură. încetul cu încetul, bucata dc frînghie se desfăcea, pe măsură ce Edwin înainta în tunel, pînă ce Emma ajunse să ţină doar de capăt, încordîndu-şi toate puterile, lipită de peretele exterior al Stîncilor. Pe faţă îi apăru o expresie de nelinişte şi Emma îşi coborî capul, strigînd în tunel: - Edwin! Eşti teafăr? - Da, se auzi vocea lui, răsunînd în gol, ca şi cum venea de departe. - Ai consumat toată frînghia, strigă ea, ridicînd glasul strident. - Ştiu. Dă-i drumul. - Nu!. Nu vreau! - Emma, dă-i drumul! ţipă el, pe un ton poruncitor. Em­ ma îi dădu drumul, deşi după părerea ei nu era bine, şi îngenunche uitîridu-se prin crăpătură, cuprinsă brusc de teamă pentru soarta lui Edwin. Atmosfera era parcă ameninţătoare, acolo înăuntru. Dar, după cîteva minute, auzi zgomote şi, spre marea ei uşurare, văzu vîrful capului blond al lui Edwin. Se dădu la o parte de lîngă deschizătură, lăsîndu-1 pe Edwin să se strecoare afară. Era murdar pe cămaşă şi pe pantaloni, iar faţa îi era plină de negreală. Se îndreptă din spate, zîmbind cu gura pînă la urechi. - Ce-i acolo? întrebă ea, plină de curiozitate. - O peşteră, Emm'a! O p eşteră fantastică! strigă el cu ochii sclipindu-i. Vezi că am avut totuşi dreptate?! Haide să-ţi arăt şi ţie! Nici n-avem nevoie de frînghie. Tunelul este des­ tul de drept şi duce direct la peşteră. - O peşteră adevărată. Ei, închipuieşte-ţi! spuse Emma, iar apoi zîmbi uşor stînjenită. îmi pare rău că ra-am îndoit de tine, Edwin. 334

Acesta rîse. - N-are importanţă. Dacă n-ar fi fost aşa, poate că nu mă simţeam obligat să-ţi dovedesc că am.dreptate. Hai! Să mer­ gem! Mai luă cîteva luminări, continuînd: Mergi după mine. La început, ţii capul în jos. Tunelul este foarte jos la intrare. Edwin intră în gaură, iar Emma se strecură înăuntru, în spatele lui, clipind din ochi pentru a se obişnui cu întunericul, după lumina strălucitoare a soarelui. La început s-au tîrît, dar cu cît înaintau mai adînc, cu atît tunelul se făcea mai înalt şi mai larg, astfel încît restul drumului au putut să meargă cu spinarea încovoiată. Curînd, Emma zări licărirea palidă a luminării pe care Edwin o lăsase în peşteră, iar cîteva secunde mai tîrziu, acesta o ajuta să. se ridice în picioare în mijlocul peşterii. Edwin se apucă să aprindă şi celelalte lumînări, aranjîndu-le frumos, una lîngă alta, de-a lungul unei lespezi înguste, lîngă intrare. în acest timp, Emma privea de jur împrejur, foarte interesată. Pe măsură ce luminările se apripdeau, luminînd întunericul, Emma văzu că peştera era intr-adevăr fantastică, aşa cum i-a spus Edwin. Era o grotă mare, cu un tavan ce se ridica în formă conică fabuloasă. O parte dintre pereţii stîncoşi se prelungeau cu nişte lespezi mici şi netede, iar alte porţiuni aveau adîncituri mari, jux­ tapuse lîngă zone plate, atît .de netede, de parcă ar fi fost şlefuite de o mînă uriaşă. Acest interior străvechi şi impunător, care exista probabil de cînd lumea, era de o gran­ doare ameţitoare. Un loc răcoros, uscat şi cu desăvîrşire liniştit. Emma se simţi pătrunsă de veneraţie. Edwin îi dădu o luminare, luînd şi el una. - Hai să cercetăm, propuse el. Porni înainte şi piciorul i se lovi de cev^ pe pămînt. Privi în jos, coborînd luminarea pentru a vedea mai bine. - Emma, uită-te aici! Sînt resturile unui foc! Dădu cu piciorul în lemnele înnegrite şi carbonizate, care se fărîmiţară pe loc. - Pentru numele lui Dumnezeu, cineva a descoperit grota înaintea noastră. - A.i dreptate, afirmă Edwin, uitîndu-se fix la lemnele arse. întrezări apoi ceva ce semăna cu un maldăr de saci, într-un ungher îndepărtat. Uită-te acolo, Edwin. Cred că

sînt.nişte saci. Edwin urmări direcţia spre care ea arăta cu degetul şi se îndreptă repede, cu paşi mari, într-acolo. - Da, sînt saci într-adevăr.. Iar pe lespedea asta de deasu­ pra lor este d bucată de luminare veche de seu. Ah, haide! Să vedem ce mai descoperim; Tu te uiţi prin partea ăia, iar eu am să-mi vîr nasul pe-aici, încheie el, cu vocea tremurîndu-i de nerăbdare. Emma mergea încet, ţinînd luminarea în faţa ei. In timp ce se mişca, se uita atentă în dreapta şi în stîngaj privind la pămîntul întărit de pe jos, cercetînd cu.ochii pereţii ce se întindeau în sus. Spre imensa ei dezamăgire, latura îndepărtată a grotei părea complet goală. Era cît pe-aci să se întoarcă şi să se ducă după Edwin, cînd lumina palidă a luminării căzu pe o porţiune de perete neted. Era sigură că putea desluşi nişte semne slabe pe perete, ca o inscripţie zgîriată la suprafaţă. Alergă într-acolo, apropiind luminarea. Era o inscripţie. Ce interesant! Dar apoi Emma îşi ţinu respiraţia de uimire, căci pr-imul cuvînt pe care îl citi fu „Elizabeth“. Mişcă luminarea. Dedesubt era scris „Elizabeth“. Iar mai jos, „Isabella“. încet, ochii Emmei urmăriră coloana care se întindea în josul peretelui grotei. „Lilibeth. Beth. Betty. Bess. Eliza. Liza. Liza“ . Lîngă această coloană era un singur cuvînt, gravat cu majuscule uriaşe. „ADAM“. îşi înghiţi saliva. Sub nume era o inimioară străpunsă de o săgeată,' iar în inte­ riorul inimii iniţialele simple „A E “. Emma ţintuia cu privirea peretele şi iniţialele acelea. O cuprinse o senzaţie de răceală, amintindu-şi de medalionul pe care îl găsise în cutia de lemn a mamei ei. Nu mămica mea şi el\ * - Emma! Emma! Unde eşti? Uuuu! Uuu! îşi veni în fire pe măsură ce paşii lui Edwin se apropiau, răsunînd pe pămîntul tare. Deschise gura şi o închise ime­ diat, simţind pentru o clipă că nu era în stare să vorbească coerent. în cele din urmă strigă: „Aici“ . - Ce-ai găsit? întrebă Edwin, venind repede lîngă ea. A rătă în tăcere spre inscripţiile de pe perete. Privirea lui Edwin se lumină imediat, oprindu-se pe numele tatălui său. „Adam!“ citi el, mirat, privind fix la literele uriaşe. 336

- Păi, înseamnă că tatăl meu a descoperit grota asta cu ani în urmă! Avea vocea veselă. Şi uită-te, toate derivaţiile de la numele de Elizabeth, chiar şi în italiană şi spaniolă. Foarte interesant, în trradevăr. Cine crezi că era sau este Eiizabeth? Emma tăcea. Edwin parcă nici nu observă tăcerea ei totală, deşi Emma era dură ca piatra, stînd în picioare lîngă el. - Ei bine, nu cred că-1 pot întreba pe tata. Totuşi, hai să mai căutăm pe aici. Edwin se simţea înviorat şi entuziasmat. O lăsă pe Emma în faţa zgîrieturilor de pe perete, descumpănită încă de cumplitele lor implicaţii. - Haide, Emma. Am găsit altceva, ţipă Edwin după cîteva secunde. Emma îşi înăbuşi dorinţa de a fugi afară din grotă şi, fără nici o tragere de inimă, se duse lîngă el în colţul unde erau stivuiţi sacii. Edwin ţinea în mînă o pietricică ovală şi netedă, cam de trei ţoii lungime şi doi ţoii lăţime. I-o dădu ei, ţinînd luminarea deasupra. - Vezi, Emma? P ietricica asta a fost pictată. Este o miniatură, în ulei, a unei femei. Ia uită-te! Cred că-i mătuşa Olivia. Da, sînt sigur că ea este. Emma nu spuse nimic, dar se gîndi mînioasă: Nu, nu este ea. Este mămica mea. - Nu crezi că-i mătuşa Olivia? - Ba da, răspunse Emma, cu vocea stinsă. Edwin puse pietricica în buzunar. - Cred că am s-o păstrez, zise el. Emma se cutremură, iar luminarea îi trem ura în mînă. Lui Edwin nu-i scăpă acest lucru. - Emma, ţie ţi-e frig. Chicoti plin de înţelegere, şi o cuprinse cu braţul. Emma se strădui din răsputeri să nu se tragă de lîngă el. - Da, mi-e frig. Hai să ieşim de-aici. La soare e mâi cald. Fără să aştepte să-i răspundă, se trase deoparte şi alergă spre intrarea grotei. Suflă în luminare şi o puse pe lespede şi, ghemuindu-se iar apoi tîrîndu-se, se mişcă cu o viteză incredibilă prin tunel, pînă ce ajunse afară sub cerul liber. Oftă adînc, uşurată. Niciodată nu va mai intra acolo. Niciodată. Edwin apăru după cîteva momente. O căută din ochi pe 337

Emilia. Aceasta stătea la umbra Stîncilor Ramsden, scuturîndu-şi m urdăria şi praful de pe rochie, cu părul fluturîndu-i în bătaia vîntului. Expresia feţei era de nepătruns. In timp ce Edwin continua să o privească, îşi dădu seama că răceala ciudată, care îi cuprindea uneori faţa, apăruse din nou. Sensibil cum era din fire, şi în special faţă de Emma, detectă imediat o schimbare a dispoziţiei ei, o schimbare radicală. Lucrul acesta îl întrista. Merse pînă la ea şi o luă de braţ. - Emma, s-a întîmplat ceva? Nu-i răspunse şi îşi întoarse faţa. S-a întîmplat ceva rău? spuse el din nou, mai tare. îşi trase mîna d i n ă lui. - Nu, nu e nimic rău. - Dar arăţi ciudat. Şi ai luat-o la fugă din grotă ca un iepure înfricoşat! - Nu, nu-i adevărat. Mi-era frig, asta-i tot. Edwin se întoarse, înţelegînd că nu va obţine nimic de la ea în acest moment. îşi scutură m urdăria de pe pantaloni şi începu să se ocupe d& strînsul uneltelor. Dintr-o dată se simţea dezumflat. Emma se instalase pe piatra netedă unde stătea de obicei. O urmărea în timp ce îşi ridica părul lung şi îl dădea peste umeri, plină de graţie. Apoi, îşi împreună mîinile în poală şi rămase aşa, privind fix înainte, în depărtare, peste dealuri şi înspre valea de dedesubt. Zîm'oi în sinea lui. Părea atît de înţepată şi ciudat de demnă. Nu, are mai degrabă un aer regesc, îşi spuse el; e felul în care îşi ţine capul ridicat şi spatele foarte drept. Se duse spre Emma, vrînd să pară degajat. Se aşeză jos pe pămînt, la picioarele ei, şi privi în sus spre ea. - Te simţi mai bine acum? Afară, la soare? se încumetă el cu blîndeţe. - Da, mulţumesc, spuse Emma încetişor, aproape fără să-l privească. Edwin tresări. Glasul ei suna atît de rece şi de străin. îşi rezemă capul de piatra netedă şi închise ochii, întrebîndu-se de ce Emma a adoptat atitudinea asta severă. îşi dădea bine seama că l-a înlăturat intenţionat. Simţi o durere puternică în piept şi avu aceeaşi senzaţie de dezorientare pe care o încercase şi altă dată. între timp, mintea perspicace a Emmei lucra fără 338

încetare. Cum s-a putut oare ca mama ei cea dulce şi biîndă să fie prietenă cu Adam Fairley? Cu omul acela îngrozitor. Şi oricum, mama ei îşi petrecuse o parte din copilărie în Ripon, cu verişoara Freda. In acea clipă, îi trecu prin minte, foarte pregnant, că Elisabeth nu era un nume prea neobişnuit. Nu s-ar putea, aşadar, să fie vorba de vreo altă Elizabeth al cărui nume a fost gravat pe perete? Poate vreo fată din lumea bună care l-a cunoscut pe Adam Fairley cînd era tînăr. Probabilitatea era mult mai mare ca el să fie prieten cu o fată din înalta societate, decît cu una din clasa muncitoare. Dar mai era şi piatra pe care a găşit-o Edwţn. Şi totuşi, aceasta ar fi putut fi o pictură a Oliviei Wainright, exact cum crezuse Edwin. Semăna categoric cu ea. Se gîndi atunci la medalion. Totuşi nici acesta nu însemna mare lucru. O mulţime de oameni au nume care încep cu litera „A“. Oricine i l-ar fi putut da mamei ei. In acel moment toate aceste concluzii i se păreau Emmei foarte atrăgătoare. Şi fiindcă ideea unei prietenii între mama ei şi Adam Fairley era intolerabilă şi inacceptabilă, căci ar fi pîngărit memoria mamei ei, Emma se convingea, încetul cu încetul, că mama ei nu era Elizabeth cea din grotă. In scurt timp, se simţi mai veselă. îl privi pe Edwin, care se odihnea liniştit la picioarele ei. Bietul Edwin. S-a p ictat urît şi a fost nedreaptă cu el, care era întotdeauna atît de drăguţ cu ea. îl bătu uşurel pe umăr, aproape în joacă. Edwin deschise ochii şi privi în sus, cu destulă teamă, nefiind sigur de starea ei de spirit. Spre încîntarea lui, Emma îi zîmbea, cu surîsul ei drăguţ şi radios, iar în ochii de smarald îi jucau licăriri strălucitoare. - Simt că e vremea de ceai. Ţi-e foame, Edwin? - Sînt de-a dreptul lihnit! Deborda de bucurie, văzînd că buna dispoziţie i-a revenit pe deplin. Sări în picioare şi se duse cu paşi mari la haina lui. Scoase un ceas mic de buzunar, din aur. - Păi, Emma, este deja patru şi jumătate. Desfac imediat coşul de picnic. Emma începu să rîdă, clătinînd din cap. încurcat, Edwin o privi mirat. - Ce este? întrebă el. - Tare aş vrea să te poţi vedea, Edwin Fairley. A răţi ca un 339

coşar. Eşti m urdar pe faţă şi pe mîini, şi uită-te şi la ale mele. îşi ridică mîinile, cu palmele în afară, arătîndu-i-lfe. începu şi el să rîdă. - Care ajunge primul la pîrîiaşul de jos! strigă ea. Sări în sus şi 6 luă la fugă pe coasta dealului de alături. Edwin alergă după ea. O ajunse din urmă şi o prinse de cordon. Rîse şi se zbătu, dar el o ţinea bine de cordon, îi puse piedică şi căzu, rostogolindu-se pe deal şi rîzînd în continuare cu poftă. Ajunseră la marginea pîrîului şi Emma ar fi căzut în el, dacă Edwin n-ar fi ţiniitro strîns în braţe. - Ei bravo, ia uită-te ce-âi făcut, Edwin Fairley, îl certă Emma, prefăcîndu-se supărată în timp ce rîdea. Mi-ai udat rochia toată în pîrîu. Edwin îi dădu drumul şi se ridică, dîndu-şi nervos la o parte smocul de păr de pe frunte. - îmi pare rău, Emma. Dar nu s-a udat decît la tiv. O să se usuce repede la soare. - Mda, sper şi eu. - Vrei să spui, „Da, aşa sper“, Emma, o corectă Edwin. îi aruncă o privire plină de înţelegere şi spuse, maimuţărindu-se: - Da, Edwin, ai perfectă dreptate. Nu vorbeam cum trebuie. P ronunţă cuvintele cu deosebită grijă, iar vocea ei, de obicei dulce şi melodioasă, era acum atît de cultivată, încît îl lăsă cu gura căscată. Emma îl înghionti. - Pot vorbi ca tine dacă vreau, spuse ea, iar apoi mărturisi: M-am obişnuit s-o ascult pe mătuşa ta. Are o voce frumoasă. - Ca şi tine Emma, cînd pronunţi corect cuvintele şi nu aluneci în dialectul Yorkshire. îi zîmbi afectuos. Sper că nu te superi cînd îţi atrag atenţia asupra greşelilor de vorbire. Doar tu mi-ai cerut asta. - Da, aşa e. Şi-ţi sînt recunoscătoare. Zîmbi în sinea ei. Ştia că l-a luat pe neaşteptate, ceea ce o amuza teribil. Se aplecă şi îşi spălă mîinile în pîrîiaş, apoi le făcu căuş şi se stropi cu apă pe faţă. Edwin îşi scoase batista şi i-o dădu cu un gest galant, de băiat: „Şterge-te cu ea“ . Se spălă şi el, apoi se aşezară la marginea pîrîiaşului care se rostogolea peste coasta 340

stîncoasă a dealului, vorbind fericiţi, bucuroşi ca întotdeauna că erau împreună. Edwin sporovăia entuziasmat despre plecarea la Cambridge, pentru a studia dreptul, şi îi explica cu lux de amănunte ce era de fapt un avocat pledant. La rîndul ei, Emma îi vorbea cu mîndrie despre Winston şi despre.cît de frumos arăta în uniformă cînd a venit acasă în permisie de la Marina Regală. - S-a întors pînă acum la Fairley de două ori, spuse Emma, iar tăticu e mult mai bine. Mai împăcat cu ideea că Winston este plecat ... Se ridică brusc şi privi spre cer. Ce ciudat, tocmai am simţit un strop de ploaie. Edwin îşi ridică şi el capul. - Bine, dar cerul este albastru şi nu sînt decît cîţiva nori cenuşii.; - Hai să luăm mai bine coşul de picnic şi să ne întoarcem la Conac, propuse Emma repede. - Oh, nu fi proastă. E doar o aversă de vară. Trece în cîteva minute. Dar în timp ce vorbea, soarele palid era umbrit de norii imenşi, care treceau pe deasupra dealurilor cu viteză tot mai mare. Se auzi un tunet puternic. Cerul parcă s-a despicat aruncînd limbi arzătoare de fulgere albe şi strălucitoare, după care urmă o întunecime lugubră care se revărsa cu repeziciune, pătînd văzduhul, aidoma unei vopsele negre care colorează o pînză, astupînd lumina. - Vino! strigă Edwin. O trase pe Emma cu insistenţă, ridicînd-o în picioare. Vremea este atît de imprevizibilă pe dealurile astea nenorocite. Nici nu ştii cînd poate izbucni o furtună. Se că ţă ra ră împreună pe deal. Ploaia cădea în torente biciuitoare. Turna cu găleata, ca-ntr-o cascadă neîntreruptă. Cînd ajunseră la Stîncile Ramsden, dispăruse aproape toată lumina, iar singura iluminaţie venea de la licărirea sacadată a fulgerelor care încărcau cerul de electricitate; tunetul bubuia şi răsuna, lovindu-se de pereţii înalţi ai Stîncilor Ramsden. Edwin şi Emma erau uzi pînă la piele, iar hainele, feţele şi părul le şiroiau de apă. Edwin înşfăcă sacul şi haina lui udă şi le aruncă peste Emma. „Ia-le“, strigă el şi o împinse spre deschizătura grotei. 341

- Nu crezi că ar trebui s-o luăm la fugă pînă la conac? protestă ea. - Nu putem ajunge pînă acolo, Emma. Vine vijelia. Uita­ te la cer. E negru ca noaptea. Lasă discuţiile! In peşteră, fetiţo. Acolo, sîntem în siguranţă şi la adăpost de ploaie. Deşi Emma nu avea deloc chef să se întoarcă în peşteră, trebui să admită că sugestia lui Edwin era logică. Efectiv, nu aveau altă alternativă. Dealurile erau extrem de-periculoase pe vreme de furtună. Adună la piept sacul şi haina şi, strîngînd buzele cu îndîrjire, se tîrî în deschizătura peşterii. Edwin o urmă, împingînd în faţă coşul de picnic. Odată intraţi în grotă, Emma se opri în picioare la in­ trare, încercînd să se aranjeze. Edwin îşi scoase batista, se şterse pe mîini şi i-o dădu Emmei. Apoi, îşi asumă imediat toată răspunderea, cu atîta energie şi eficienţă, încît Emma rămase o clipă uimită. Aprinse luminările pe lespedea de la intrare şi deschise coşul de picnic. - Uite şi „Gazette“ de duminică, îi spuse el. Am adus-o s-o citesc, dacă ai fi întîrziat. Acum ne prinde bine. Răsuceşte tu nişte hîrtiuţe din ea. I-o aruncă la picioare, continuînd: Am văzut mai devreme o grămadă de lemne şi de surcele, acolo, lîngă saci. Erau complet uscate. O să aprindem focul im­ ediat. Luă o‘ luminare, o prinse pe Emma de mînă şi o con­ duse într-un ungher îndepărtat. - Cam aici o să facem focul, spuse Edwin, curăţind pămîntul cu vîrful cizmei. Cred că este locul cel mai bun, fiindcă primeşte ventilaţie dublă, de la tunelul de afară şi de la cel din spate, de-acolo. Arătă spre deschizătura pe care Emma n-o observase înainte. - Unde duce asta, Edwin? - Nu ştiu exact. N-am putut să mă strecor acolo cînd am cercetat locurile mai devreme, pentru că e prea'm ic. Dar sînt curenţi de aer care vin dinspre dealuri. Haide, Emma, acum să ne grăbim. Apoi, ne putem aşeza pe saci să încercăm să ne uscăm. Am îngheţat şi sînt sigur că şi tu. - Da, aşa e. Nu le luă mult timp să aprindă focul. H îrtia şi surcelele s-au aprins imediat, şi, cînd au început să ardă, Edwin a pus cîteva lemne mici deasupra. începu să se ocupe de sacii goi. Erau cam o duzină şi îi aranjă pe jos, iar pe ceilalţi îi făcu 342

sul, sprijinindu-i de perete. O să fie de-a dreptul confortabil, Emma, spuse el, întorcîndu-se şi zîmbindu-i liniştitor. Emma stătea în picioare lîngă foc, dîrdîind de frig. Faţa îi strălucea încă de apă, iar părul ud îi atîrna pe spate, încerca să-şi stoarcă rochia, care era udă leoarcă. Edwin se duse repede lîngă foc, dîrdîind şi el. începu să tuşească. Emma îl privi pe deasupra flăcărilor, încruntîndu-se. - Vai Edwin, să nu răceşti iar, tocmai acum cînd te simţi mai bine! - Asta ar mai lipsi, spuse Edwin respirînd greu şi tuşind cu mîna la gură. După o clipă, hîrîitul tusei încetă şi spuse: Cred că mai bine ţi-ai scoate rochia, Emma. O SrO întindem să se usuce. Făcu ochii mari de mirare, privindu-1 pieziş. - Să-mi scot rochia? repetă ea, nevenindu-i să creadă. Vai de mine, Edwin, dar nu se poate - Nu fi caraghioasă. Doar porţi combinezon şi ... alte chestii pe dedesubt, nu-i aşa? - Da, murmură ea, clănţănind din dinţi. - Deci, fă te rog cum îţi spun, insistă el, pe un ton e n e r­ gic. O să-mi scot şi eu cămaşa. E îmbibată de apă şi dacă o să stăm aşa, cu hainele ude pe noi, o să facem am îndoi pneumonie. - Cred că ai dreptate, ripostă ea, cu părere de rău. Se întoarse cu spatele la el şi începu să-şi descheie rochia, simţindu-se ruşinată şi stînjenită. - Dă-mi rochia, îi ceru Edwin pe acelaşi ton ferm, după ce Emma şi-a scos-o pe la picioare, păşind peste ea. îi dădu rochia pe la spate, fără să se uite în jur. în acea clipă, ajunse la concluzia că se poartă prosteşte. La urma urmei, purta combinezon şi o cămăşuţă care îi acopereau complet corpul, în afară de braţe. Privi pe furiş peste umăr, iar apoi se întoarse încet. Edwin îi atîrna rochia pe o piatră, lîngă cămaşa şi maioul lui, ancorîndu-le cu cîteva pietricele, pe care era limpede că le găsise pe jos în grotă. Luîndu-şi un aer nepăsător, Emma se întoarse la foc. îşi încălzi manile şi faţa la flăcări, iar apoi încercă să-şi usuce părul lung, storcind apa de ploaie din el şi frecîndu-1 între mîini. Edwin, căruia parcă nici nu-i păsa de faptul că era parţial dezbrăcată şi că se com portă destul 343

de degajată, luă de jos coşul de picnic şi îl duse lîngă saci. îngenunche şi scoase dinăuntru ulciorul cu vin de soc şi despachetă toată mîncarea pe care bucătăreasa o învelise cu grijă în şerveţele. Dintr-o dată, fluieră lung a mirare. Emma îi aruncă o privire. - Ce este? ■ E o bătrînică nemaipomenită, doamna Turner asta, ex­ clamă el zîmbind cu gura pînă la urechi, continuînd să umble cu mîinile la fundul sacului. Pe Jupiter, dar se gîndeşte la toate. A pus nu numai un şervet şi o faţă de masă pentru pic­ nic, dar şi o pătură. Ce noroc. Pătura, măcar, o să ne ajute să ne încălzim. Privi în sus, arătîndu-i-le triumfător, dar apoi se schimbă la faţă. Din combinezonul ei picura apă, făcîndu-i o băltoacă la picioare. - Doamne sfinte, Emma. Tu eşti udă pînă la piele şi tremuri în continuare. Nu te-ai mai încălzit? - Puţin. Dar picioarele îmi sînt reci de la combinezon. E la fel de ud ca rochia. Păşi mai aproape de foc. Cizmele îi pleoscăiră. începu să stoarcă apa din tivul combinezonului, chinuindu-se să nu mai dîrdîie de frig. Edwin se ridică în picioare şi îşi privi pantalonii, încruntîndu-se. - Tare mi-e teamă că şi pantalonii mei sînt la fel. Se strîmbă şi veni lîngă ea la foc; stăteau amîndoi în picioare deasupra flăcărilor, sperînd să-şi usuce hainele. Dar era zadarnic, căci focul era de fapt destul de anem ic şi degaja prea puţină căldură, iar atmosfera din peştera uriaşă era rece. - N-are nici un rost ce facem, declară Edwin după puţin timp. Picioarele i se păreau ca nişte bucăţi de gheaţă, iar frigul îi pătrundea în tot corpul. începu să tuşească, aproape convulsiv. Emma se uită la el, alarmată, gîndindu-se cît de sensibil era la răceli. - Te simţi bine? - Am îngheţat. Sper să nu fac iarăşi vreo bronşită. Tre­ mura. Din cauza hainelor astea ude. Şovăi. Tare mi-e teamă că nu-mi rămîne decît un singur lucru de făcut, Emma. Cred că trebuie să-mi scot pantalonii, iar tu combinezonul şi .... - Să ne scoatem toate hainele! spuse ea cu respiraţia 344

întretăiată, trăgîndu-se înapoi spre peretele peşterii, cu o expresie de groază întipărită pe faţă. Edwin! Nu putem! Nu s-ar cădea să facem aşa ceva, încheie ea cu vehemenţă. Edwin surîse uşor. Ridică din umeri. -_Păi atunci, fă cum vrei, domnişoară Harţe. Eu însă sînt hotărît să mă dezbrac şi să-mi atîrn pantalonii şi lenjeria de corp pe o piatră, şă se usuce. In ceea ce mă priveşte, n-am de gînd să mor din pricina vreunei false fandoseli. Emma îl privi foarte severă. - Cred că ar fi tare necuviincios din partea ta, spuse ea pe un ton aspru. Zău că da. Nu te-ai comporta deloc ca un ... ca un gentleman. Se întrista la faţă. - Emma, nu vreau să te jignesc. îşi bătea capul, întrebîndu-se ce să facă, înţelegîndu-i pe deplin sentimen­ tele. Ochii îi căzură pe pledul din tartan şi o soluţie îi trecu imediat prin minte. Am o idee. O să mă înfăşor în pled, ca într-un kilt. O să mă acopere complet, o linişti el. Fiindcă cred totuşi că trebuie să scot de pe mine lucrurile astea ude. S-ar putea să stăm aici mai multe ore. Emma îşi muşcă buza. Ceea ce spunea el era logic, dar asta nu o făcea să se simtă mai puţin jenată la gîndul că el urma să se dezbrace în faţa ei. Pe de altă parte, nu vroia să poarte responsabilitatea dacă el avea să se îmbolnăvească. Ii trecu de asemenea prin minte că, de fapt, nu era obligată să-şi scoată şi ea hainele. Putea să încerce în continuare să se usuce în faţa focului. După o clipă, spuse domol: - Ei bine, înainte să-ţi scoţi pantalonii, du-te tîrîş înapoi pînă la intrare şi vezi cum e vremea, insistă ea, tăios. Poate că furtuna a trecut şi putem pleca. - Se poate şi asta, încuviinţă Edwin, grăbindu-se să-i ur­ meze sfatul. Ajungînd la capătul tunelului, Edwin a fost de-a dreptul îngrozit cînd şi-a scos capul prin deschizătură. Afară era un adevărat-potop. Se dezlănţuise un vînt puternic care biciuia parcă ploaia cu putere, împingînd-o în perdele de apă spre Stîncile Ramsden. Trăsnete şi fulgere sfîşiau cerul întunecat, iar tunetele se rostogoleau pe ver,sânţii dealurilor, ca nişte lovituri de tun neîntrerupte. Fără îndoială că asediul acesta avea să mai dureze. îşi trase repede capul înapoi. în acea clipă, Edwin îşi dădu seama, înfuriindu-se, că pentru a 345

se reîntoarce prin tunel trebuia fie să se tîrască întîi afară şi să intre apoi din nou, fie să meargă tîrîş cu spatele. Ajunse la concluzia că prima variantă era cea mai la îndemînă şi se strecură afară prin deschizătură. Se răs'uci repede pe genunchi şi se împinse înapoi prin deschizătură, udîndu-se însă pînă la piele. Cînd în cele din urmă ajunse tîrîndu-se în peşteră, dîrdîia de frig şi ploaia picura de pe el. Em ma se uită la el înspăimîntată: - Ei bine, de ce ai mai ieşit afară? întrebă ea. Nici că se putea o prostie mai mare! Edwin oftă şi îi explică. Luă şervetul şi îşi şterse faţa şi părul. Apoi luă pătura şi se duse cu ea spre capătul celălalt al peşterii. Se întoarse. - Te rog să mă scuzi, Emma. Dar acum pantalonii mi s-au udat şi mai tare. N-am altceva de făcut decît să-i scot. Cît Edwin a lipsit, Emma a mai pus un lemn mic pe foc şi s-a aşezat ghemuită în faţa lui, continuînd să stoarcă apa din combinezon, cu o expresie de încăpăţînare întipărită pe faţă. Era ferm hotărîtă să nu se dezbrace, deşi îi era din ce în ce mai frig. După cîteva secunde, Edwin îşi atîrna pantalonii, chiloţii şi şosetele pe o lespede, fixîndu-i cu mai multe pietricele. Apoi îşi duse cizmele lîngă foc, unde le puse să se usuce. Emma stătea cu faţa în jos, nefiind în stare să se uite la el. Privind-o cu atenţie mai de aproape, Edwin începu să rîdă de ridicolul situaţiei. - Haide, Emma, e-n regulă. Sînt perfect decent. Poţi să fii sigură. Fără tragere de inimă, Emma îşi ridică încet capul şi nu se putu abţine să nu zîmbească. Edwin îşi înfăşurase pledul în jurul taliei şi îl înnodase. Ii venea mult sub genunchi, lăsîndu-i descoperite doar gleznele goale. - Seamănă într-adevăf puţin cu un- kilt, spuse ea, adăugind uşurată: te acoperă cum trebuie. Edwin se aşeză jos lîngă ea şi luă în mînă marginea com­ binezonului, clătinînd din cap cu tristeţe. - Ce caraghioasă eşti. Ai să răceşti, Emma. Păi', n-ai reuşit să usuci decît tivul de la asta. Restul e ud leoarcă. D ă d u drumul la fustă, cu un gest de nervozitate. Chipul i se lumină dintr-o dată şi întinse mîna după faţa de masă. - Ia uită-te aici, Emma. Poţi s-o înfăşori în jurul tău. Ca 346

un sari de maharani din India. Sări în sus şi întinse faţa de masă, scuturînd-o. Priveşte, este destul de mare. Edwin îi făcu o mică demonstraţie. îşi înfăşură faţa de masă în jurul pieptului şi înnodă împreună cele două capete sus, pe umărul stîng. - Merge fantastic de bine! Zîmbea, aruncînd o privire în jos, să vadă cum arată. Sigur, cred că seamănă mai mult cu o togă romană, decît cu un sari, consimţi el serios. - Dar e una dintre cele mai bune feţe de masă ale bucătăresei, strigă Emma, consternată. O s-o,păţesc de-a binelea dacă i-o stric. Mai mult ca sigur. Edwin îşi ascunse un zîmbet de amuzament. - Avînd în vedere împrejurările, nu cred că merită să ne gîndim la aşa ceva. Ce zici? întinse mîna după ea. Haide, fetiţo prostuţă, continuă el pe un ton mai blînd, trăgîndu-o în picioare. Du-te la celălalt capăt al peşterii şi fă cum ţi-am spus. Ridicîndu-şi umerii, îşi scoase faţa de masă şi i-o dădu. Emma o luă, codindu-se parcă şi frămîntîndu-se atît de mult încît îl făcu pe Edwin să zîmbească. O urmărea cum cer­ ceta faţa de masă, cu ochii licărind de neîncredere. Edwin izbucni în rîs. - Emma, eşti atît de înfricoşată, îndît încep să cred cu adevărat că mă consideri nu ştiu ce desfrînat vulgar cu intenţii necinstite, spuse el,- rîzînd în continuare, care se chinuie să te atragă într-o capcană pentru a profita de tine. Crede-mă, te rog, că nu am astfel de gînduri lascive. - Nici nu cred aşa ceva, spuse Emma, neagră de supărare, neînţelegînd exact toată vorbăria lui, dar sesizînd totuşi intuitiv ceea ce vroia să spună. Ştiu că n-ai putea face nimic ... nimic urît, Edwin. Ştiu că nu mi-ai face niciodată vreun rău. O mîngîie pe umăr, privind-o şi zîmbindu-i tandru. - Bineînţeles că nu, Emma'. Păi, nu eşti tu cea mai bună prietenă a mea?! De fapt, cea mai dragă. - Da? strigă ea, cu ochii strălucindu-i de plăcere. - Da, pe cuvînt. Haide acum, dă fuga şi schimbă-te cu ... Edwin se opri şi chicoti... sariul, indiferent cum e. Sînt o mulţime de pietre acolo şi poţi să-ţi atîrni lucrurile lîngă ale mele, să se usuce. între timp, eu am să pregătesc picnicul. Edwin o privi îndepărtîndu-se şi se gîndi: E atît de dulce şi 347

de drăgălaşă. Este prietena mea cea mai bună. Ţin cu adevărat foarte mult la ea. Nu-i trecu prin minte că de fapt o iubea. Luminările de pe piatra din colţ arseseră pînă la capăt şi Edwin mai scoase două din sac. în timp ce le aprindea, era mulţumit de faptul că fusese prevăzător şi adusese o rezervă suficientă de luminări. Aranja mîncarea pe şervete, cînd Emma se reîntoarse lingă foc. Dădu drumul cizmelor lingă ale lui. U itîndu-se în sus, Edwin observă imediat că Emma se apropia de colţ cu un fel de timiditate, dînd im presia de sfiiciune, mare m odestie şi conduită corectă. F a ţa de masă o înconjura ca nişte scutece şi Emma o ţinea strîns în jurul ei, cu b ra ţe le încrucişate pe piept. îi învelea perfect trupul mlădios, dar descoperi cu uimire că îi ajungea doar pînă la genunchi, lăsîndu-i libere gam bele bine p ro p o rţio n a le şi gleznele extraordinar de fine. Nici nu şi-a dat seama pînă atunci că Emma avea picioare atît de lungi şi de frum oase. Strîngînd bine în continuare faţa de masă, Em ma se aşeză jos, ridicîndu-şi sfioasă privirea fără să vorbească. - Nu-i aşa că te simţi mai bine, fără lenjeria aia udă? întrebă el, vrînd să pară intenţionat nepăsător şi sperînd să-i domolească teama şi senzaţia de stinghereală. - Ba da, murmură ea, destul de agitată. Zîmbi pe jum ătate şi se uită Ia mîncarea aşternută în faţa lor. Ce foame mi-e, mărturisi ea, încercînd să vorbească pe un ton normal. - Şi mie la fel. îmi pare rău că nu avem decît o singură farfurie şi o singură cană. Va trebui să le folosim împreună. Turnă puţin vin de soc şi i-1 întinse. - Mulţumesc, Edwin. - Acum ne-am mai uscat şi ne-am mai încălzit, ce nemai­ pomenit, nu-i aşa? -Da, răspunse ea, cu vocea stinsă, sorbind din vinul de soc. Doamne Dumnezeule, dar bucătăreasa s-a dat peste cap pentru tine! îşi plimbă privirea peste toate sandviciurile apetisante şi restul mîncării. S-a gîndit probabil că ai o poftă de mîncare ca şi „Costelivul“, dacă ţi-a pus toate astea la pachet. 348

- Păi, ştii şi tu cum e bucătăreasa. Se învîrte în jurul meu ca o cloşcă. C rede că am nevoie să mă întrem ez. Alege tu prima ce-ţi place, Emma. Avem slănină şi p lă ­ cintă cu ouă, sandvişuri cu raci şi roşii, prăjitură cu fructe şi mere. Emma alese o b u c a tă de plăcintă, făcută chiar de ea. Dar nu-şi mai bătu capul să mai amintească de asta. Mîncară înfometaţi, împărţind cana cu vin de soc, pe care Edwin o tot umplea. Edwin sporovăia vesel şi, treptat, stinghereala Emmei începu să dispară. Edwin parcă nici nu băga de seamă că Emma era pe jum ătate dezbrăcată, ceea ce o uşura nespus. De fapt, Edwin ignora lucrul acesta cu sîrguinţă. Cînd terminară de mîncat, se rezemară cu spatele de sacii făcuţi sul, încălzindu-şi picioarele în faţa focului. Emma spuse cu grijă, fără să se uite la Edwin: - Ce părere ai, aşadar, despre scrisul de pe perete? Crezi că tatăl tău a scrijelit numele acolo? Edwin încuviinţă din cap energic. - Da, aşa cred. De fapt, m-am mai gîndit mult Ia problema asta, în special la derivaţiile acelea ale numelui „Elizabeth“ şi cred că am ghicit identitatea doamnei respec­ tive. O privi, cu ochii strălucitori la lumina focului.Emma îşi ţinea respiraţia. El continuă: - Mi-a trecut prin minte Că trebuie să fie vorba despre sora lordului Sydney. Numele ei era Elizabeth, iar tatăl meu şi cei din familia Sydney au crescut împreună. Sînt sigur că s-au jucat cu toţii aici, cînd erau copii. - N-am ştiut că lordul Sydney avea o soră, spuse Emma, trăgînd uşor aer în piept. îşi pironi privirea pe faţa lui Edwin. N-am văzut-o niciodată pe la noi, pe-aici, şi nici n-am, auzit pomenindu-se de ea. - A murit cam acum zece ani în India, unde soţul ei era diplomat. L-am auzit pe tata vorbind despre ea cu mare afecţiune de multe ori. E ra cam de vîrsta lui. Cu cît mă gîndesc mai mult la lucrul ăsta, cu atîta sînt mai sigur că acesta-i adevărul. încordarea Emmei se potoli atît de mult şi în mintea ei frămîntată gîndurile dureroase se domoliră într-atît, încît trupul parcă i se moleşi. Cît de mult s-a înşelat, trăgînd con­ cluzii pripite şi nedrepte d espre mama ei şi el. Bineînţeles că 349

Edwin avea dreptate, aşa cum se întîmpla întotdeauna. - Asta trebuie că e! exclamă ea, zîmbind. După o scurtă tăcere, spuse: Cît o fi oare ceasul? - O să mă uit acum la al meu. Edwin se duse la intrare, unde îşi aruncase neglijent haina, cînd se năpustiseră înăuntru din cauza furtunii. E şase, strigă el, aducînd haina lîngă foc. E foarte umedă. Mai bine' o întind pe jos să Se usuce. Ii aruncă o privire, pe faţă citindu-i-se îngrijorarea, în timp ce spunea: Emma, tatăl tău o fi neliniştit din cauza ta? Emma clătină din cap. - Nu. Ştia că bucătăreasa vroia să mă întorc azi dupăamiază în loc de mîine,. s-o ajut să facă gemul. Mă aştepta acolo la cinci şi jumătate. - Ah, Doamne, atunci înseamnă căi ea îşi face griji din cauza ta, strigă Edwin. - Se gîndeşte probabil că sînt încă acasă, din cauza fur­ tunii ăsteia. Ştie că tata nu m-ar lăsa să trec dealurile pe o vreme ca asta îi explică Emma. Dar pun prinsoare că este neliniştită din cauza ta, Edwin. Şi că se tot întreabă pe unde umbli. - Foarte probabil. Dar este foarte posibil să se gîndească că am dat o fugă pînă în sat, acesta fiind mai aproape decît casa. Oftă. Ei, bine, n-avem ce face acum. - Crezi că ploaia s-a oprit deja, Edwin? - Vrei să mă tîrăsc prin tunel şi să văd? - Da, cred că ar fi poate mai bine. Dar nu mai ieşi afară ca să nu te uzi iar! spuse Emma, pe un ton uşor dictatorial. Edwin luă o luminare şi plecă. Se întoarse după cîteva secunde. - Tot mai toarnă cu găleata, şi tună cumplit, anunţă el, punînd luminarea pe piatră. Nu putem pleca încă. Se aşeză pe saci, picior peste picior, acoperindu-şi cu grijă genunchii cu pledul. Ştii cum sînt furtunile astea cu tunete, Emma. Pot ţine ore în şir. - Da, ştiu. Se ridică în picioare. Mă duc mai bine să văd dacă ni s-au uscat hainele, ca să ne putem îmbrăca. • Emma traversă cu paşi uşori peştera, în picioarele goale, cu părul despletit pe spate. Pipăi hainele, bine, cum se pricepea ea, iar apoi spuse pe un ton disperat:

350

- Vai, Edwin, sînt încă tare ude. Va trebui să lc mai lăsăm. In timp ce vorbea, se roti în loc şi îl privi cu ochii mari, teribil de îngrozită. - Oricum va trebui să stăm aici pînă trece potopul, răspunse el. Poate se usucă într-o jumătate de oră şi, pînă atunci, se potoleşte şi furtuna. - Ce bine ar fi, spuse ea, venind repede înapoi. Stăteau în colţ, dîrdîind, căci aerul din peştera uriaşă era acum mult mai rece, iar focul abia pîlpîia. Edwin mai aruncă un lemn şi îi spuse: - Proviziile sc ad . Trebuie să fim c u m p ă ta ţi cu p u ţin e le lem ne c a re ne -a u mai rămas. Se în g h esu iră unul în c e lă la lt, în c e rc în d să se încălzească. Edwin o în c o n ­ ju ră cu b r a ţ u l şi o tra s e mai a p ro a p e de el. Em m a îl privi cu ochii mari. - Cfezi c-o să rămînem blocaţi aici? întrebă ea tremurînd. Edwin zîmbi, încercînd s-o liniştească, privind-o cu blîndeţe şi plin de tandreţe. - Bineînţeles că nu! Nu fi prostuţă! exclamă el, pe un ton vesel. Şi nu-ţi mai fie teamă. Doar sînt aici să am grijă de tine, Emma. Uite, imediat ce hainele se vor afla într-o stare mai acceptabilă, ne îmbrăcăm şi ne ducem să vedem cum mai e pe afară. Dacă va fi necesar va trebui pur şi simplu să înfruntăm.vremea rea; depinde de oră. Nu putem rămîne aici prea tîrziu. - Bine, Edwin, spuse ea, ghemuindu-se şi mai aproape de el. Edwin o înconjură şi cu celălalt braţ şi începu s-o frece energic pe mînă, încercînd s-o încălzească. - Ei, e mai bine aşa? întrebă el, încetişor. Din partea lui Edwin, totul a început inocent. încetul cu încetul, frecatul energic se transformă într-un mîngîiat mai lent, iar acesta într-o dezmierdare languroasă pe faţă, pe gît şi pe umeri. Emma nu a opus nici o rezistenţă. Doar cînd mîna lui Edwin i-a atins din întîmplare sînii, s-a înfiorat şi s-a tras înapoi, uitîndu-se ţintă la el, mirată dar şi neliniştită. S-a desprins repede din îm brăţişarea lui şi s-a sprijinit de sacii rulaţi, punînd astfel o distanţă între ei. - îmi pare rău, Emma. Crede-mă că n-am făcut-o 351

intenţionat. Pe cuvînt.Vino înapoi aici. Ai să începi imediat să dîrdîi acolo, o preveni el, supărat pe el însuşi şi pe neatenţia lui, dar şi îngrijorat pentru ea. - Mă simt foarte bine aici, mulţumesc, spuse ea, cu răceală, lăsîndu-se pe spate şi adoptînd o atitudine demnă de refuz faţă de el. - Fă cum vrei, murmură Edwin descurajat, trăgîndu-şi picioarele Ia piept şi înconjurîndu-şi genunchii cu mîinile. Intre ei s-a lăsat o tăcere prelungă. Emma privea fix la foc, chinuindu-se să-şi stăpînească dîrdîitul din toate m ădularele şi sperînd că el nu va observa cît de frig i se făcuse. Edwin îşi pusese capul pe genunchi şi o privea pe furiş. Chiar în acel moment, lemnele fură cuprinse brusc de flăcări, iar Edwin căscă ochii, surprins. Lumina strălucitoare a focului îi dezvăluia silueta ei e x tra o r­ dinară. Nu şi-a dat seama înainte cît de su b ţire era faţa de masă din bumbac, deoarece pînă atunci Em ma o ţinuse foarte strîns în jurul ei. Acum îi putea vedea clar sînii tari şi voluptuoşi, presaţi strîns sub ţesă tu ră , conturul p u l­ pelor, forma prelungă a picioarelor şi acea pată triunghiulară, uşor întunecată, de d easupra lor. Nu-şi putea lua ochii de la ea. Privind-o plin de d o rin ţă a rz ă ­ toare, simţi cum îl tre c repede fiorii. Nu era prima dată cînd Edwin se simţea excitat. Ca majoritatea tinerilor de vîrsta lui, avusese imbolduri sexuale, aşa cum au băieţii. Dar niciodată pînă atunci nu fusese ex­ citat atît de puternic de o fată, pentru că nu i se întîmplase să vadă sau să stea atît de aproape de o tînără aproape goală. Aşadar, era zguduit de intensitatea emoţiilor Iui. I s-a tăiat respiraţia şi aproape gîfîia, simţind un noid în gît. După cîteva secunde, izbuti să-şi întoarcă privirea vrăjită de la silueta ei ademenitoare, uiţîndu-se acum fix la peretele din faţa lui. Umbre unduitoare pluteau acolo în lumina moale a focului^ alcătuind contururi mici şi amorfe, aidoma unor animale şi copaci. Uite un iepure şi uite un stejar mare şi bătrîn, îşi spuse el, născocind forme însufleţite din acele imagini mişcătoare. Se concentra puternic asupra zidului, înăbuşindu-şi dorinţa, întorcîndu-şi gîndul de la Emma şi străduindu-se din răsputeri să nu se mai gîndească la acea excitare plină de fiori. 352

Emma a fost cea care a rupt tăcerea. în cele din urmă, spuse aproape în şoaptă: - Edwin, mi-e atît de frig. îşi întoarse imediat capul, uitîndu-se la ea. Era zgribulită toată, dîrdîind îngrozitor şi clănţănind, aproape clin dinţi. - Să vin lîngă tine acolo şi să te ajut să te încălzeşti, Emma? întrebă el, timid, aproape temîndu-se să-i sugereze acestducru, la gîndul că s-ar putea înfuria sau s-ar putea să-l respingă. Spre surprinderea lui, Emma şopti: - Da, te rog. îl privi sfioasă, printre genele groase şi adăugă: îmi pare rău că m-am supărat pe tine, Edwin. Fără să-i răspundă, Edwin se duse spre ea. O înconjură cu braţele şi cu o mînă îi lăsă genunchii în jos. Cu mare gingăşie, o împinse uşor pe saci pînă ce ajunseră amîndoi complet culcaţi pe spate. Cu trupul lui vînjos, îi acoperi parţial trupul firav, care dîrdîia tot de frig. - Este singurul fel în care ne putem încălzi, spuse el. Emma se strînse mai aproape de el, cuibărindu-se confor­ tabil, ca un copilaş în braţele lui. - Da, ştiu, murmură ea încetişor. - Uită-te la umbrele astea jucăuşe, îi arătă el, ce forme ciudate au. Parcă ar fi animale* copaci şi munţi. Emma zîmbi, urmărindu-i privirea. în mod miraculos, grota s-a transformat sub ochii ei. Nu se mai simţea intimidată şi n-o mai asocia cu mama ei şi cu Adam Fairley. Devenise un loc magic şi minunat. Locul lor fermecat şi tainic. Al ei şi al lui Edwin. Edwin începu s-o frece pe braţele şi umerii reci ca gheaţa. D upă puţin timp, începu să-i dispară pielea de găină şi i se părea acum că avea pielea catifelată ca satinul cel mai moale. Nu trecu mult timp înainte ca mîngîiatul să reînceapă, fiindcă Edwin nu putea rezista senzaţiei de a sta aproape de ea. Emma şi-a ridicat privirea spre el, din ochii ei mari revărsîndu-se scîntei verzi, iar buzele le ţinea uşor întredeschise, astfel încît Edwin i-a putut vedea dinţii mici şi albi. Mişcă mîna în sus, dîndu-i la o parte părul roşcat-castaniu de pe faţă, plimbîndu-şi degetele uşor pe obrajii ei rotunzi şi, în jos, de-a lungul gîtului ei neprihănit şi vul­ nerabil la flacăra luminărilor. 353

- Ce frumoasă eşti, Emma, spuse el cu voce joasă şi răguşită, plină de veneraţie. Te rog, lasă-mă să te sărut. Te rog, o imploră el. Emma nu-i răspunse, dar continuă să-l privească. Iar faţa ei ingenuă exprima atîţa încredere, inocenţă şi dragoste sinceră, încît Edwin rămase deosebit de impresionat. Se aplecă spre ea. I se păru că avea să se scufunde în verdele sclipitor al ochilor ei. Buzele lui le atinseră uşor pe ale ei. Avea gura proaspătă, dulce şi atît de ademenitoare, că un sărut nu i-a fost de ajuns lui Edwin Fairley. O sărută pe Emma fără încetare, cu tot mai mare intensitate, nemaidîndu-i răgazul de a i se împotrivi. Cînd Edwin îşi ridică în sfîrşit capul şi se uită în jos spre ea, văzu că stătea cu ochii închişi. O mîngîie pe faţă şi pe umeri, iar mîna îi alunecă agale în jos, pînă îi acoperi sinul. Doar atunci Emma îşi deschise brusc ochii. - Vai, Edwin, nu! Nu fă asta! - Emma, te rog. Nu-ţi fac nimic rău. Lasă-mă doar să te ţin aşa o clipă, se rugă el. Emma şovăi, iar el îi strivi buzele cu o sărutare înainte ca ea să aibă timp de a-1 respinge, continuînd s-o mîngîie şi s-o dezmierde. Aproape fără să-şi dea seama şi incapabil de a se stăpîni, Edwin îşi strecură mîna sub faţa de masă care o învelea. îşi plimbă degetele pe' pielea ei moale ca satinul, atingînd-o delicat, dar cu un trem ur lejer, din cauza excitării tot mai puternice. Emma se trase de lîngă el, ţipînd uşor şi îmbujorîndu-se la faţă, dar Edwjn o prinse şi o strînse drăgăstos în braţe, sărutînd-o pe frunte. - Te iubesc, Emma, şopoti el, lipindu-şi faţa de a ei. - Dar nu se cade să stăm împreună aşa, îi răspunse ea tot în şoaptă, tremurînd înfricoşată, prin minte trecîndu-i gînduri cumplite despre păcătoşenie şi ispitele cărnii care te trimit în iad. - Sss, Emma draga mea, îi spuse Edwin pe un ton liniştitor, alinînd-o. N-am să fac nimic necuviincios. Nu vreau decît să te simt aproape. N-am să-ţi fac nici un rău. Nu poţi face niciodată rău persoanei pe care o iubeşti cel mai mult pe lume. Cuvintele acestea o umplură dintr-o dată de bucurie şi Emma se strînse mai aproape de el, privindu-i cu atenţie faţa 354

delicată pe care o cunoştea atît de bine. Radia parcă de strălucire la lumina luminărilor. In ochii lui larg deschişi se citea adoraţia. - Mă iubeşti cu adevărat, Edwin? îl întrebă ea, cu nespu­ să gingăşie. - Da, Emma. Ah, ce mult te iubesc! Dar tu mă iubeşti? - Da, Edwin. Oh, da! Emma oftă, simţind din nou cum mîinile lui febrile omîngîiau, o dezmierdau, îi atingeau fiecare parte a corpului, dar atît de liniştitor, încît începu să se felaxeze, savurîndu-i mîngîierile calde şi afectuoase. Dintr-o dată, degetul Iui îi atinse cea mai intimă parte a trupului, cu-stăruinţă dar uşor ca un fulg. La început, aproape că nici nu şi-a dat seama ce se întîmplă. Şi nu mai putea protesta, nici nu-1 mai putea opri, căci se simţea copleşită de senzaţii neaşteptate şi stranii, dar.foarte plăcute, care îi dădeau fiori în tot corpul, făcînd să-i bată inima nebuneşte. Gura, mîinile, corpul lui o învăluiau cu totul, iar Edwin o trăgea tot mai aproape, şi mai aproape, pînă ce Emma avu senzaţia că se contopeşte cu el. în timp ce el continua s-o mîngîie, simţi cum o cuprinde moleşeala, pasiunea ei ridicîndu-se Ia aceeaşi intensitate cu a lui. Edwin se opri şi se uită Ia Emma, care ţinea ochii închişi, şi observă.că trem ura uşor. Se trase de sub pătură şi, cu ges­ turi extrem de uşoare, desfăcu faţa de masă care o mai acoperea încă pe jumătate. Emma nu se mişcă, deşi pleoapele îi frem ătară şi deschise larg ochii, privindu-1 fix în timp ce îngenunchea peste ea. Edwin Fairley nu-i un copil, e bărbat, se gîndi ea cu o străfulgerare de uimire şi o umbră de teamă, căci îi vedea acum pe deplin bărbăţia. Edwin îşi ţinea respiraţia, privind-o nedumerit, cuprins de o dorinţă arzătoare de a o poseda total. Şi se minuna de frumuseţea ei-. Pielea ei era diafană ca o floare, dar din loc în loc avea parcă pete aurii de la lumina luminărilor şi strălucirea roşiatică a flăcărilor. Semăna perfect cu o statuie de marmură sculptată. încetul cu încetul şi cu nespusă tandreţe şi gingăşie, Edwin o ajută pe Emma să-şi depăşească spaima, reţinerea şi timiditatea inerentă. în ciuda virginităţii lor reciproce, Edwin începu să facă dragoste cu Emma, iar în cele din urmă

ea îi răspunse, urmînd îndrumările lui şoptite cu blîndeţe. Dorinţa lui crescu,; transformîndu-se într-o pasiune pe care nu o mai putea controla, dar tocmai această pasiune îl umplea de o delicateţe nepremeditată dar şi de o dibăcie remarcabilă. Doar o singură dată Emma se crispă şi Edwin o auzi înăbuşindu-şi un ţipăt gîtuit. Dar Edwin a fost atît de delicat cu ea şi i-a arătat atîta dragoste, încît momentul aces­ ta a trecut imediat şi în scurt timp o purta cu el pe treptele înalte ale extazului. Strîns îmbrăţişaţi, se mişcau intr-o ar­ monie perfectă, pierduţi în dulcea înflăcărare a trupurilor lor tinere şi fragede. Emmei i.se părea că se topeşte lent sub Edwin, devenind o parte din el. Devenind una cu el. Acum erau o singură fiinţă. Ea era Edwin. Gemea, mişcîndu-şi mîinile în josul şalelor lui, care vibrau sub mîngîierea ei. In acea clipă, Edwin cunoscu o asemenea senzaţie de fericire, încît avu impresia că o să ţipe cu putere. în timp ce se avînta pînă în adîncul ei, nu îşi dădu seama*că o strigă pe nume, implorînd-o să nu-1 părăsească niciodată. 24 DUPĂ CÎTEVA QRE, furtuna se domoli la fel de brusc cum se dezlănţuise, ploaia torenţială reducîndu-se la o burniţă uşoară, care încetă ciudat de neaşteptat. Vîntul puternic şi vijelios, care suflase peste dealurile liniştite, se oprise şi o nemişcare înspăimîntătoare se răspîndise în aer. în depărtare, cerul fără nici un nor era verde-închis, aproape negru la culoare la vremea amurgului, şi totuşi sticlos şi limpede, inundat de o luminozitate ciudată, ca şi cum ar fi fost luminat dinăuntru. Răsărise luna plină, de un alb metalic compact, o sferă perfectă înfiptă pe cerul larg şi rece, luminînd dealurile şi colinele cu claritate şi strălucire aidoma soarelui la amiază. Razele ei puternice se revărsau peste ravagiile îngrozitoare, scoţîndu-Ie puternic la iveală. Furtuna cumplită devastase peisajul cît vedeai cu ochii. Culmile imense, aplecate într-un echilibru precar deasupra dealurilor, erau ca nişte stînci prăpăstioase, ameninţător de înalte, iar din vîrful lor torentele nesfîrşite de ploaie se năpustiseră la vale ca nişte cascade abundente, umilind căderile naturale de apă care s-au preschimbat în 356

nişte avalanşe lichide, umplînd apoi pîrîiaşele şi izvoarele ale căror ape debordaseră peste malurile care cedau deja sub presiunea potopului. Ruperea de nori măturase dealu­ rile ca un val uriaş, a cărui forţă şi viteză smulseseră din rădăcini copacii, arbuştii şi tufărişurile, dislocaseră pietrele şi bolovanii, aruncîndu-le pe toate la vale, sub ploaia nesfîrşită. Văile înguste şi vîlcelele dintre dealuri, care brăzdau podişul, erau complet inundate. Vietăţile, care nu s-au mişcat îndeajuns de repede pentru a scăpa, au fost prinse ca într-o capcană şi măcelărite. Nişte oi rătăcite se înecaseră în potop, iar hoiturile lor ţepene pluteau grotesc în apele noroioase ale acestor heleştee nefireşti, proaspăt apărute. Păsări strivite zăceau aruncate ici-colo pe pămînt, într-o învălmăşeală de oase rupte şi de pene însîngerate, trilul cîntecului lor amuţit pe veci. Trăsnetul îşi lăsase am prenta peste tot. Lovise copaci, despicînduri complet şi carbonizîndu-le frunzişul sărăcăcios pînă se preschimbase în cenuşă negricioasă. Un cal priponit pe pajiştea întinsă de lîngă Top Fold fusese doborît de trăsnet, murind pe loc, înainte ca stăpînul să poată ajunge pînă la el, rămînînd aşa cu coama pîrlită şi cu roba cenuşie pătată de roşu şi negru. Nici măcar satul nu scăpase neatins. Ţiglele fuseseră smulse de pe acoperişuri, ferestrele sparte, tencuiala sfîşiată de pe pereţii interiori, desfăşurîndu-se în straturi ca nişte fulgi minusculi de zăpadă, iar una dintre case a fost aproape complet distrusă. Vitraliul de la una dintre ferestrele Bisericii Fairley era spart în sute de ţăndări de culoarea curcubeului. Era vorba despre fereastra memorială, recent donată de către Adam Fairley, pentru comemorarea morţii Adelei Fairley. Sus, pe Stîncile Ramsden, apa curgea şuvoaie peste înălţimea impresionantă a rocilor, iar solul era atît de noroios, de parcă ar fi fost ulei de motor, o adevărată mocirlă, mucezită şi alunecoasă. Cei doi copaci singuratici care stăteau acolo de ani de zile, ca nişte santinele solitare la stînga Stîncilor, se răsturnaseră ca nişte soldăţei de jucărie, dărîmaţi şi ei de loviturile necontenite ale -fulgerelor violente. Edwin ieşi primul afară din peşteră, tîrîndu-se şi îi dădu mîna Emmei, care venea imediat în urma lui. Se îndepărtară repede de apa care cădea nestăvilită de pe 357

Stînci, destul de aproape de deschizătura peşterii, iar picioarele li se afundară pînă la glezne în mocirla care mus­ tea dedesubt. Edwin puse coşul de picnic pe un bolovan şi o ajută pe Emma să se suie pe nişte pietroaie mai uscate, căţărîndu-se şi el repede după ea. Gîfîiau, aproape la unison, şi schimbau priviri alarmate, pe feţele lor întipărindu-se groaza, pe măsură ce cuprindeau cu ochii dezastrul atît de înspăimîntător. - Am avut noroc să dăm peste grotă la timp, îi spuse Edwin Emmei, care stătea cu gura căscată lîngă el. Privi în jurul lui, cutremurîndu-se la vederea peisajului distrus şi sfărîmat. - îţi dai seama că am fi putut fi omorîţi aici, afară ?! Fie de trăsnet, fie înecaţi de potop! Emma încuviinţă din cap şi se înfioră, gîndindu-se la felul în care au scăpat şi nu mai scoase o vorbă. - Uită-te la cascada de sus de pe Dimerton Fell, exclamă apoi Edwin. N-am mai văzut-o niciodată atît de plină de apă şi atît de dezlănţuită. E de necrezut. Emma urmări direcţia spre care arăta degetul lui şi i se opri respiraţia. Căderea de apă, de obicei m oderată, vizibilă clar la lumina lunii şi sclipind ca gheaţa, se preschimbase într-o cascadă-înspumată fenomenală, magnifică şi totuşi stranie în măreţia ei. Emma trebui să recunoască faptul că era frumoasă şi spuse asta, dar îngrijorarea ei legată de întoarcerea la conacul Fairley îi creştea din clipă în clipă. - Edwin, nu crezi că ar trebui să încercăm să ajungem înapoi la conac? Bucătăreasa o să ne facă cu ou şi cu oţet pe amîndoi. - Da, cred şi eu că trebuie s-o ştergem imediat, încuviinţă Edwin. Slavă Domnului că luna este atît de strălucitoare. Cel puţin putem vedea pe unde călcăm. M er­ gem? Se pregăti să plece, dar Emma îl trase de mînă. - Şi ce facem cu deschizătura de la peşteră? îşi înclină capul în direcţia intrării, Am impresia că stînca aceea care o acoperea înainte s-a dus drept în noroi. - Aşa-i, ai dreptate. Edwin se răsuci în loc, căutînd în jurul lui cu privirea. Descoperi copacii sfărîmaţi. - Am să folosesc cîteva crengi din astea să acopăr gaura 358

şi o să mă întorc în altă zi să pun stînca la loc. Plecă de pe bolovani, înaintînd prin nămol cu tenacitate, şi tîrî după el unul dintre copaci pînă la intrarea în peşteră. îi înfipse adînc şi solid în pămîntul mîlos. Crengile noduroase camuflau cum trebuie deschizătura. Nefiind siguri ce alte nenorociri îi aşteptau, porniră totuşi la drum curajoşi, afundîndu-Şi picioarele în noroiul cleios, pleoscăind cu cizmele în timp ce se îndepărtau grăbiţi de Acoperişul Lumii, îndreptîndu-se direct spre Văgăuna Ramsden. Emma alunecă o dată, în timp ce se căţărau pe creasta unei coline, dar Edwin, tîrşîindu-şi picioarele pe pămîntul îmbibat cu apă, o prinse imediat şi o înconjură ocrotitor cu braţul, ajutînd-o să-şi ţină echilibrul pînă ce ajunseră Ia potecuţa îngustă. Trebuiau să-şi croiască drum cu băgare de seamă, păşind peste bolovanii sfărîmaţi şi cren­ gile rupte care fuseseră azvîrlite Ia întîmplare pe cărare în timpul uneia dintre surpările de teren. Cînd ajunseră Ia Văgăună, răm aseră deasupra, pe marginea ei, uitîndu-se cu ochii căscaţi de stupefacţie. Lumina strălucitoare a lunii cădea pe o parte a albiei adînci de torent, dezvăluind-o privirilor îndeajuns pentru a se vedea că era plină ochi de apă bolborositoare, gata din clipă în clipă să se reverse peste margini. Păsări moarte, iepuri şi o oaie se bălăbăneau monstruos printre sfărîmături, la suprafaţa apei groaznic de negre, ca nişte înspăimîntătoare aduceri aminte ale furiei atît de recent dezlănţuite. Emma se înfioră şi îşi lipi faţa de umărul lat al lui Edwin. Edwin, ţinînd-o ocrotitor, se întoarse. - Ar fi trebuit să-mi dau seama că Văgăuna o să se umple. Va trebui să facem cale întoarsă şi să coborîm peste creastă la pîrîu, să-l trecem şi să ne îndreptăm spre drumul de mai jos, spre conac. - Dar oare n-o fi şi pîrîul revărsat? sugeră Emma, muşcîndu-şi buza. - Foarte probabil. Dar măcar este puţin mai îngust şi nu o ravină întinsă cum este Văgăuna Ramsden. N-ar trebui să fie prea adînc. Putem să-l trecem înot. - Nu ştiu să înot, se văicări Emma. - Nu te frămînta. O să am eu grijă de tine, Emma. Ţi-am mai spus şi înainte, cu mine vei fi întotdeauna în siguranţă. 359

N-am să las să ţi se întîmple nimic rău. Niciodată. O strînse Ia piept cu dragoste, sperînd să-i astîmpere nervozitatea, o luă de mînă, o conduse înapoi de-a lungul cărării şi la vale pe o pantă, liniştind-o cu blîndeţe tot timpul. Din nefericire, prezicerea Emmei fusese corectă. Pîrîiaşul în care se spălaseră mai devreme în acea după-amiază, se transformase într-un torent învolburat, apa revărsîndu-se peste versantul stîncos al dealului cu o repeziciune uimitoare, iar un vîrtej cu bulboane spumega albicios lîngă mal. Edwin aruncă pe jos coşul de picnic, scrîşni din dinţi şi îşi dădu drumul cu precauţie în josul malului pînă în adîncurile învolburate. Apa îi venea pînă la piept. - Lasă sacul, Em ma, strigă el, şi suie-te în spatele meu. Ia-mă de gît cu mîinile şi ţine-te cît poţi de bine. O să înotăm aşa amîndoi pînă dincolo. ,Emma şovăi. Fata, care de fapt nu se temea de nimic, avea o frică ciudată şi de neînţeles faţă de apă. Şi cînd era mică şi maică-sa o spăla pe cap, ţipa întotdeauna: „Nu-mi da cu apă pe faţă, mămico“, cuprinsă inexplicabil de panică. - Haide, Emma! o chemă Edwin. Apa e rece ca gheaţa. Reprimîndu-şi frica, Emma îi urmă instrucţiunile şi, trem urînd, se căţără în spatele lui. Edwin o porni înot prin pîrîu, dar a subapreciat forţa apelor şi de cîteva ori crezu că aveau să fie luaţi în josul apei, c â ş i cum un curent rapid l-ar fi tras de picioare, ca un vîrtej. Şi totuşi ştia că aşa ceva nu era posibil. La un moment dat, intrară sub apă, dar Edwin se luptă vitejeşte să iasă la suprafaţă, stropind în jur şi împingînd înainte, înotînd cu toată puterea. Pentru Edwin, era o bătălie istovitoare, iar pentru Emma o încercare cumplită; se agăţă de el cu dîrzenie. In cele din urmă ajunseră la malul celălalt. Edwin răsufla din greu, gîfîia şi scuipa apă, dar reuşi să se prindă de un tufiş care, ca prin miracol, rămăsese întreg pe marginea malului. Se opri să-şi recapete răsuflarea, apucîndu-se strîns de rădăcinile tufişului, iar apoi se trase în sus din pîrîul învolburat, cu Emma în spate, împiedicîndu-se şi alunecînd. Căzură pe pămînt şi răm aseră acolo cîteva minute, cu piepturile umflate, respirînd greu, tuşind, hîrîind şi ştergîndti-şi apa de pe faţă. Emma spuse: - Iţi mulţumesc, Edwin. Am crezut la un moment dat că o 360

să ne înecăm. Zău că da. Dar eşti un înotător bun: Congestionat, Edwin simţea o apăsare în piept şi nu era în stare să vorbească, dar îi zîmbi şi clătină din cap, ex­ tenuat. - Te simţi bine? Emma îl privi oarecum neliniştită. La lumina lunii părea extraordinar de palid şi de epuizat şi tremura mult mai tare decît ea. - Da. Gemu, ridicîndu-se în capul oaselor. Hai să m er­ gem. E frig, Emma. Zîmbi cu tristeţe, uitîndu-se Ia părul ei ud leoarcă, la faţa şi hainele ei pline de apă: Iar sîntem ca doi şobolani muraţi. - Dar sîntem teferi şi o să ajungem curînd la conac, răspunse ea, adoptînd un ton vesel. Drumul de jos se transformase în mocirlă, fiind presărat din loc în loc* cu bolovani şi crengi. în ciuda pămîntului cleios şi a diferitelor obstacole din cale, izbutiră să meargă în pas vioi şi, cînd Edwin îşi recăpătă respiraţia normală, începură să alerge, ţinîndu-se strîns de mîini, încetinindu-şi paşii doar cînd trebuiau să ocolească bolovani şi copaci ciuntiţi, ajungînd la intrarea principală a conacului Fairley cu mult mai repede decît prevăzuseră. Una dintre porţile mari de fier, pe care se aña emblema familiei Fairley, făcută din bronz lustruit, fusese pe jum ătate smulsă din balamale şi se bălăbănea precar, prinsă de zidul înalt din cărămidă care înconjura domeniul. Mergînd spre conac pe aleea cu pietriş, văzură că pînă şi aici furtuna făcuse prăpăd. Straturile de flori erau turtite la pămînt, tufele zdrenţuite, gardurile vii distruse şi cîteva dintre exemplarele alese, ţinute în j a r ­ diniere şi ghivece şi tăiate în forme ornam entale fantastice, erau zdrobite, încît nici nu le mai putea recunoaşte. Ceea ce l-a întristat enorm pe Edwin a fost faptül că unul dintre stejarii, falnici fusese lovit de trăsnet, despicat în două, un monument ridicat timpului, doborît de mînia Dom­ nului şi de imprevizibilitatea naturii. în acest Ioc, Edwin se opri şi o luă pe Emma în braţe. îi dădu pe spate părul şiroind de apă şi se uită la chipul ei, a cărui frum useţe nu era cu nimic diminuată de apa şi dîrele de noroi care o acopereau, ci strălucea diafan sub razele lunii ce răzbeau prin bolta de verdeaţă a stejarilor de deasupra lor. Se aplecă şi o sărută adînc pe gură, cu pasiune, tem perată însă acum de tandreţe. 361

Se ţineau unul de altul, legănîndu-se uşor. După o clipă de comuniune tăcută, Edwin spuse: - Te iubesc, Emma. Mă iubeşti şi tu, nu-i aşa? Ochii ei verzi, cu irizaţii şi sclipiri de felină în întuneric, îi cercetau chipul, şi Emma se simţi străpunsă de o durere fulgerătoare, ascuţită şi sfîşietoare, fiind cuprinsă de o senzaţie ciudată pe care nu o cunoscuse niciodată înainte. Era o senzaţie dulce şi totuşi îngemănată cu tristeţe, cu un sentiment vag şi o ciudată dorinţă fierbinte, pe care nu ,le înţelegea. - Da, te iubesc, răspunse ea încetişor. Ii atinse uşor faţa, răspunzîndu-i cu aceeaşi privire pătrunzătoare, concentrată foarte intens asupra lui. - Atunci, vrei să te întîlneşti cu mine la peşteră, pe Acoperişul Lumii, mai tîrziu săptămîna asta, cînd vremea se va îndrepta, da? Emma tăcea. Pînă în acea clipă, Edwin nu se gîndise la posibilitatea ca ea să-l refuze, dar acum această idee îl frapă atît de puternic, încît se simţi cuprins de panică. - Te rog, te rog mult spune da, stărui el, conştient de tăcerea ei prelungită, de ezitarea ei. îşi apropie mai mult trupul de al ei şi încercă s-o ademenească prin vorbe dulci: O să facem din nou un picnic. Emma păstra tăcerea în continuare. - Hai, Em ma, te rog, te rog eu frumos, nu mă r e s p in ­ ge cu d is p r e ţ. Vorbea în şo a p tă şi răguşit, cu glasul din nou d isp e ra t. Edwin o ţinu la d is ta n ţă de el şi îi c e rc e tă faţa , d e o seb it de p alidă şi de im p e n e tra b ilă . în ochi avea o expresie care îl lăsa perplex, nefiind în sta re s-o d e scifre z e. - Sper că nu-ţi pare rău de... de ceea ce s-a întîmplat? De ceea ce am făcut? spuse el, cu blîndeţe, întrebîndu-se tot mai neliniştit dacă acesta era într-adevăr motivul pentru care se răcise de el, neaşteptat şi brusc. Apoi, la lumina palidă a lunii care răzbătea printre copaci, o văzu cum i se urcă sîngele la faţă şi simţi că i se taie picioarele. Emma era întradevăr supărată pe el. Emma se întoarse cu spatele. Dar simţi ca un pumnal respiraţia grea a lui Edwin şi îşi întoarse faţa înapoi spre el, uitîndu-se lung în adîncul ochilor lui cenuşii-albăstrui, şi 362

ceea ce văzu în ei îi înălţă sufletul pe o culme plină de fericire şi împlinire. Ochii lui erau plini de dragoste şi dor, dar dincolo de aparenţa acestor sentimente contopite, Emma zări o licărire de teamă. îşi dădu seama atunci, cu deplină siguranţă, că Edwin Fairley într-adevăr o iubea, aşa cum i-a spus. Iar ea îl iubea de asemenea. Era acum o parte din ea. Se minună de felul în care această fiinţă, din toată lumea, putea însemna dintr-o dată atît de mult pentru ea, cum de i-a putut deveni, doar în cîteva ore, atît de necesară, mai importantă decît orice altceva. Era o posibilitate pe care n-o prevăzuse şi la care nu se aşteptase. Nu mai putea su p o r­ ta să-i vadă durerea din priviri. - Da, Edwin, o să mă întîlnesc cu tine sus la grotă şi nu-mi pare rău de ceea ce am făcut. Zîmbi în felul ei, iar faţa i se umplu de strălucire, ca întotdeauna cînd surîdea astfel. Muşchii feţei lui Edwin, strîns încordaţi de teamă, se relaxară şi zîmbi şi el, luînd-o în braţe, într-un elan de uşurare şi fericire. - Ah, Emma, Emma, scumpa mea Emma. Tu eşti totul pentru mine. Stînd sub stejarii bătrîni, înlănţuiţi într~o îmbrăţişare care le pecetluia pe mai departe destinele, uitaseră de hainele lor ude, de dîrdîitul din toate mădularele, de aerul rece al nopţii. Erau conştienţi doar unul dc celălalt şi de sen­ timentele lor pătimaşe şi înflăcărate, nedîndu-şi seama, în euforia lor, că sentimentele puteau aduce dezastre Ia fel de înspăimîntătoare ca şi peisajul sfîşiat şi sfărîmat care îi înconjura. în cele din urmă, se îndepărtară unul de celălalt, cercetîndu-şi chipurile unul celuilalt, pentru a căpăta cer­ titudinea dragostei lor. Edwin încuviinţă din cap, cu ochii scăldaţi de lumini tandre, iar Emma zîmbi şi apoi merseră tăcuţi pînă Ia conac, ţinîndu-se de mînă. Edwin era degajat şi aparent netulburat, dar Emma, pragmatică după cum îi era felul, a început dintr-o dată să se gîndească la„primirea care avea să li se facă. Era foarte conştientă de faptul că aceasta nu va fi deloc cordială, ci categoric însoţită- de mustrări furioase. Cînd ajunseră în curtea pietruită de la grajduri, văzură că uşa de la bucătărie era larg deschisă, prin ea revărsîndu-se lumina. în picioare, în acest coridor de lumină, se afla doam ­ 363

na Turner, înnebunită de grijă. Stătea nemişcată, pîndind, aşteptînd, cu braţele încrucişate, cu faţa durdulie ca o mască de piatră, şi totuşi îţi dădea impresia, aşa liniştită cum stătea, că şi-ar frînge parcă mîinile, presimţind nenorociri şi urmări cumplite. Emma îşi trase mina din a lui Edwin şi rămase în urmă, lăsîndu-1 pe el să meargă în faţă. Doamna Turner se arătă pe deplin uşurată şi bucuroasă să-l vadă pe Edwin, dar îngrijorarea ei fusese atît de mare şi de altfel stătuse încordată atîtea ore, încît această uşurare se manifestă repede sub forma unei izbucniri de mînie cruntă. Doar pentru faptul că Edwin era tînărul conaş al casei şi prin urmare i se cuvenea respectul necesar, bucătăreasa îşi stăpîni mînia, deşi vocea ei era stridentă, în timp ce îl privea de sus cu ochi mari. - Conaşule Edwin! U nde-ai fost? Ce sperietură mi-ai mai tras nevenind acasă! Păi, ştii că-i aproape zece?! Am crezut că te-ai rătăcit pe dealuri sau că ai murit cu furtuna asta turbată. Da, da, aşa credeam. Scutură din cap energic, iar ochii îi scăpărau. Ei drăcie, conaşule Edwin, ce noroc ai că stăpînul e plecat, iar conaşul Gerald s-a dus la Bradford pentru sfîrşitul ăsta de săptămînă, că altfel o păţeai, să ştii asta. Pe mine m-ai speriat de credeam că am să mor, nu alta. Păi zău aşa, de două ori l-am trimis pe Tom afară cu lanterna să te caute dincolo, sus, pe dealuri. Bucătăreasa scoase un oftat adînc, arcuindu-şi pieptul enorm. - Ei bine, tinere, nu te mai moşmondi pe-acolo şi intră imediat în bucătărie! Se întoarse şi intră grăbită înăuntru, urmată de Edwin, care urca treptele de piatră. N-a observat-o pe Emma care rămăsese în urmă, şovăind în obscuritate. Edwin se opri la uşa bucătăriei şi îi făcu semn. - Vino, e în regulă, Emma. Mă descurc eu cu doamna Turner, îi şopti el. - Am apă fierbinte în cazan, la spălătorie, îl anunţă bucătăreasa din mijlocul încăperii, plimbîndu-şi iute ochii peste hainele m urdare, ude de pe Edwin, şi pe faţa lui împroşcată de noroi. Păi, uite în ce hal eşti, conaşule Edwin, pufni ea cu dispreţ. A răţi de parcă te-ai fi tîrît de-andăratelea printre garduri, zău aşa. în acea clipă doamna Turner o văzu pe Emma 364

strecurîndu-se pe uşă şi coborînd treptele de la bucătărie. Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, rămase cu gura căscată. - Ei, fetiţo, ce-i cu tine aici? Credeam că eşti acasă, Ia adăpost, cu taică-tu. Nici nu-mi închipuiam că poţi ieşi pe o vreme ca asta. Emma nu-i răspunse. Doamna Turner se uita de la Emma la Edwin, holbîndu-se practic la ei cu gura căscată. Cînd îşi recăpătă glasul, spuse răstindu-se: - Tot nu mi-ai spus de ce umbli haihui la ora asta, cu conaşul Edwin, şi de ce arăţi în halul ăsta, ca un şobolan murat. Haide, fetiţo, vorbeşte o dată! O privi sever şi bătu din picioare nerăbdătoare, cu mîinile în şolduri. înainte că Emma să apuce să-i răspundă, Edwin făcu un pas înainte şi spuse, plin de aplob pentru a-i aminti bucătăresei cine era el: - Am dat de Emma pe dealuri, în timpul furtunii, doamnă Turher. Mi-a spus că trebuie să fie aici în după-amiaza asta, să t e a j u te să faci gem sau nu ştiu ce treabă prin bucătărie. Am încercat să ne întoarcem împreună, dar eu am hotărît că furtuna era cu mult prea primejdioasă. Şi ne-am adăpostit sus, pe Stîncile Ramsden, cum am putut şi noi mai bine, aşteptînd să se potolească vijelia. Se opri, ţintuînd-o cu o privire glacială pe bucătăreasa supărată. A fost destul de greu să ajungem înapoi, chiar şi cînd a încetat ploaia. Văgăuna este inundată, iar pîrîul de lîngă drumul de jos este periculos de umflat. Dar, uite că am ajuns cu bine înapoi, deşi un pic cam fleşcăiţi. Zîmbi fermecător, etalînd şarmul irezistibil al tatălui său, care îi era atît de caracteristic. - Un pic cam fleşcăiţi! Cred că-i cea mai sfruntată minciună posibilă, conaşule Edwin, zău aşa! urlă doamna Turner, pe un ton tăios. A rătaţi ca doi pui de bogdaproste, nu, ca două haimanale! şi roti din nou capul, deschizînd larg ochii. Slavă Cerului că Murgatroyd este la Shipley. Nici nu ştiu cum s-ar fi purtat cu tot tărăboiul ăsta de aici pricinuit de dispariţia matale, conaşule Edwin. Ţine minte ce-ţi spun, nu i-ar fi plăcut deloc. - Dar n-am dispărut, doamnă Turner, răspunse Edwin liniştit, dar ferm. M-am împotmolit pe dealurile alea bles­ temate, şi nu din vina mea. - Mda, ce spui cam aşa e, m urm ură ea. D intr-o dată, îi 365

privi sever. Uitaţi-vă la voi doi, cum picură din voi apă m urdară şi noroi pe pardoseala mea curată. Treci imediat sus, conaşule Edwin, şi ţuşt în cadă. Nu vreau să mi te îmbolnăveşti iarăşi. Şi scoate-ţi cizmele alea murdare. Să nu te prind că laşi urme de noroi pe covoarele de sus, îl dojeni ea, fără răutate. Doam na Turner se întoarse spre Annie care n-a scos o vorbă, rămînînd cu ochii căscaţi şi ştînd ca pe ghimpi de curiozitate în timpul acestei predici. - Annie, dă fuga la spălătorie şi adu două căldări mari de apă şi urcă repede, cu ele în baia conaşului Edwin. Şi adu apoi două găleţi aici, pentru Emma. Bucătăreasa îi acordă apoi toată atenţia Emmei: Nu trebuia să rămîi sus pe dealuri, fetiţo, cu conaşul Edwin. Ar fi trebuit să te întorci înapoi. Adevărul este că amîndoi puteaţi ajunge înapoi în sat în scurtă vreme, o dojeni ea, ârătîndu-şi enervarea. Clătină din cap şi se uită pătrunzător de la unul la celălalt. Credeam că ai mai multă minte decît atît, fetiţo, şi conaşul Edwin la fel. Să lăsăm vorba, treci imediat în baia servitorilor, domnişoară. Fă o baie fierbinte, dacă nu vrei să te prăpădeşti. Emma se sili să zîmbească. Se duse repede în baia s e r­ vitorilor, care se afla în spatele bucătăriei, fără să se uite la Edwin. Edwin îşi scosese cizmele şi se dusese sus. Ajuns în capul scărilor, se răsuci în Ioc şi spuse cu drăgălăşenie, zîmbind plin de căldură: - Iartă-mă, doamnă Turner, pentru că te-am supărat şi mîhnit. Ştii că n-am vrut. - Mda, conaşule Edwin, ştiu că aşa e. - Vai, apropo, din păcate a trebuit să renunţ la coşul de picnic. Dar o să-l recuperez eu altă dată şi ţi-1 aduc. - Da, sper s-o faci, dacă o mai fi rămas ceva din el, bodogăni ea. Pe faţa lui se citea atîta amărăciune, încît bucătăreasa se îmblînzi, fiindcă Edwin era preferatul ei. După ce faci baie, treci direct în pat şi-o să-ţi aduc sus o far­ furie bună cu friptură rece de miel şi nişte carne cu legume. Ştiu eu cît de mult îţi place, spunea ea, arătînd spre cratiţa cu legume care se coceau încetişor pe plită. Ore în şir ţi-am tot ţinut mîncarea caldă, conaşule Edwin. - Iţi mulţumesc, doamnă Turner. Ii zîmbi şi plecă. 366

Bucătăreasa privi lung după el şi apoi se aşeză cu un troncănit puternic pe scaun, plină de îngrijorare. îi văzuse ea pe amîndoi şuşotind şi chicotind împreună prin colţurile casei, cînd nu-şi dădea seama că îi studia atentă şi în tăcere, îi zărise şi în grădină, tot împreună, şi asta de prea multe ori în ultima vreme, după părerea ei. Reflectă la povestea lui Edwin, pentru o clipă nedîndu-i crezare. Se încruntă. Şi totuşi avea un sîmbure de adevăr, şi în plus niciodată nu l-a prins pe conaşul Edwin cu minciuna sau cu vreo şiretenie, de cînd era pe lume. Avea altă fire decît conaşul Gerald care era viclean şi fals. Şi totuşi ... mici bănuieli i se furişau în minte şi doam ­ na Turner îşi muncea capul cu tot felul de gînduri încurcate şi pline de îngrijorare. Nu e bine ca servitorii să se am estece cu bogătaşii, îşi spunea ea în sinea ei. Fetişcana asta sare din clasa ei. Mai chibzui încă la asta. „E rău. Poate aduce mari necazuri. Trebuie să ne ştim lun­ gul n a su lu i“, spuse ea cu glas tare către p e re ţii din jur. Elsie Turner.se înfioră pe neaşteptate şi pielea i se făcu ca de găină pe b raţele ei grase, căci îi veneau în minte amin­ tiri de mult uitate, atît de clare şi de vii, încît o făcură să tre sa ră pe scaun. Nu din nou, se gîndi ea, şi se cutrem ură. Nu se p oate să se întîmple din nou. 25 EM M A traversă terasa şi coborî de-a lungul aleii care ducea la grădina de trandafiri, ţinînd coşul de flori pe braţ şi foarfecele de grădină în mînă. Lordul şi lady Sydney veneau Ia masa de prînz şi bucătăreasa a trimis-o afară să taie cîţiva boboci p entru vasele din cristal de Waterford din sufragerie şi din salon. Emmei îi plăceau foarte mult florile, în special trandafirii, iar această grădină le era consacrată, după cum arăta şi denumirea pe care o avea. Era locul ei preferat din tot parcul vast al conacului Fairley şi Emmei i se părea ciudat de nepotrivit cu casa, pe care o considera urîtă şi deprim antă, grădina fiind plină de o linişte învăluitoare care îi dădea o senzaţie de tihnă, frumuseţea de acolo îmbogăţindu-i parcă sufletul. G rădina aceasta veche şi frumoasă era înconjurată pe toate laturile de ziduri din piatră, de sute de ani vechime, 367

acoperite cu plante agăţătoare care fuseseră prinse şi întinse cu grijă peste ele şi care se căţărau, de asemenea, sus în doi copaci bătrîni, la capătul îndepărtat, florile lor strălucind prin frunzişul închis la culoare al crengilor, ca nişte bucăţele fragile de mătase albă imaculată. Sub ziduri, lizierele bogate erau încărcate de trandafiri, aleşi special pentru florile lor mari şi lunga lor perioadă de înflorire, care scăldau grădina în nenumărate culori aprinse, pe tot timpul verii. Erau plantaţii de tufe mari, strîns împletite între ele, fiecare de alt soi, un amestec vioi de tonalităţi strălucitoare. Roşul sîngeriu se decolora preschimbîndu-se în portocaliuînchis, care la rîndul lui trecea în roşu şi rozuri-mai şterse, albul şi galbenul adăugîndu-şi nuanţele lor proaspete şi deli ­ cate acestui somptuos efect combinat de nuanţe trandafirii, ca nişte spirale de catifea prinse printre frunzele verzi. In mijloc, înconjurată de alei cu pietriş, era porţiunea de expoziţie a grădinii. Parterul acesta cu aranjamentul lui o r­ namental de straturi de flori de forme şi mărimi diferite alcătuia un contrapunct estetic uluitor faţă de lizierele acelea sălbatice şi abundente, care creşteau firesc şi dezor ­ donat, dar care fuseseră anume desemnate pentru a realiza acest efect izbitor. Pe acest parter de flori, straturile de diferite soiuri de trandafiri chinezeşti erau înconjurate de cimişir, tăiat în formă de triunghiuri, romburi şi pătrate, arbuştii fiind retezaţi neted la vîrf, aidoma unor dale sculptate meticulos din piatră şlefuită. Ca şi restul parcului, grădina de trandafiri fusese puternic deteriorată de furtuna violentă care distrusese tot ţinutul în luna iunie. Dar Adam Fairley adusese grădinari pricepuţi, inclusiv un specialist în trandafiri şi un peisagist, pentru a^l ajuta pe propriul său grădinar şi cu o cheltuială enormă de bani şi .de timp, precum şi cu o aleasă îndemînare, aceştia o restauraseră, redîndu-i splendoarea dinainte. In acalmia strălucitoare a acestei dimineţi dogoritoare de august, grădina era de o frumuseţe fascinantă şi emoţionantă, iar Emma, simţind că i se tăie răsuflarea, se opri în loc admirînd splendoarea. în înălţimi, soarele luneca pe un cer de albăstrea, fără nici un nor, iar văzduhul era străveziu şi încărcat de parfumul îmbătător al trandafirilor înmiresmaţi, risipit de jur împrejurul ei. Nici o frunză nu se

368

clintea şi singurul zgomot ce se auzea era fîlfîitul slab al aripilor în zbor, cînd cîte o pasăre singuratică ţîşnea sus, în lumina limpede a zilei, ciripitul ei pierzîndu-se uşor în depărtare. Emma oftă, minunîndu-se de frum useţea care o înconjura, iar apoi îşi continuă drumul hotărîtă. Cum trandafirii de pe parterul din mijloc nu se tăiau niciodată, Emma se îndreptă spre lizierele sălbatice de sub ziduri. Transpiră puţin grăbind pasul pe aleea cu pietriş şi se simţi bine cînd ajunse la copaci, a căror boltă de verdeaţă luxuriantă, atîrnînd în jos, dădea o umbră răcoroasă şi înviorătoare. Ingenunche şi începu să taie tijele, deplasînduse de la un tufiş la altul, alegînd veselă bobocii de trandafiri. Grădinarul o învăţase să taie doar cîteva flori, în aşa fel, încît aspectul general al trandafirilor splendizi să nu fie stricat de spaţii goale. Lua cu grijă trandafirii, fiindcă petalele erau complet deschise, infinit de atentă la culorile şi la soiurile pe care le alegea, umplînd coşul fără să se grăbească. In timp ce îşi vedea de treabă, Emma zîmbea în sinea ei. Edwin s-a întors la Fairley seara trecută împreună cu stăpînul, care revenea întotdeauna în Yorkshire pentru debutul sezonului de vînătoare de potîrnichi. In ultimele două săptămîni, Edwin a fost plecat în vizită la Olivia Wainright, la casa ei de la ţară, din sud. Emmei i se părea că trecuseră doi ani. Chiar şi în perioadele cele mai bune, co­ nacul era un loc pustiu, mai ales cînd în el nu locuia decît Gerald Fairley, iar pustietatea începuse să o apese mai muli decît de obicei. încăperile impunătoare, atît de vaste şi de întunecoase, erau lipsite de viaţă şi lugubru de tăcute, şi Emma o lua întotdeauna Ia fugă, plecînd din ele imediat ce îşi termina treaba. Acum însă, cînd Edwin s-a întors, totul avea să fie altfel. I-a fost dor de zîmbetul lui, de dezmierdările lui tandre şi de dragostea lui, de picnicurile lor pe dealuri, care au continuat toată luna iunie pînă în iulie, cînd a plecat. Emma s-a dus cîteodată sus, la Acoperişul Lumii şi a stat singură pe lespedea ei de piatră, la umbră, sub Stîncile Ramsden, visînd cu ochii deschişi, pierdută într-un ocean de gînduri. Nu intra niciodată în peşteră fără Edwin. înainte de a pleca în vacanţă, Edwin a povăţuit-o cu ferm itate să nu 369

încerce cumva să deplaseze stînca fără el, fiindcă era periculos şi s-ar fi putut lovi. Dar acum, el s-a întors şi singurătatea ei s-a risipit deja. Mai devreme, în această dimineaţă, cînd s-au ciocnit unul de celălalt pe coridorul de la etaj, au stabilit în şoaptă să se întîlnească pentru cîteva minute în grădina de trandafiri, înainte ca el să se ducă să călărească. Abia mai putea supor­ ta chinul aşteptării. Dorea din tot sufletul să vină mai repede. Coşul i se umpluse pînă sus; în plus bucătăreasa se întreba probabil de ce întîrzia. După cîteva minute, Emma îi auzi paşii scîrţind pe pietriş şi ridică ochii nerăbdătoare. Simţi cum inima îi bătea mai tare, parcă nebuneşte, şi o cuprinse un val de fericire, umplîndu-i ochii de o lumină vie şi faţa de zîmbet. Edwin păşea repede pe alee, cu un aer dezinvolt şi lipsit de griji, rotind voios biciul în mînă. Purta o cămaşă albă cu o lavalieră galbenă de mătase la gît, pantaloni de piele pînă la genunchi şi cizme de călărie maro, foarte lustruite încît sclipeau sub lumina soarelui. Părea mai înalt, mai legat, mai matur decît altă dată. Cît e de frumos, se gîndi Emma, punîndu-i-se un nod în gît. Simţi o durere ascuţită şi îşi dădu seama că era senzaţia dureros de dulce pe. care ţi-o dă iubirea. Cînd o văzu, Edwin se lumină la faţă şi îşi mări pasul. Apoi, rămase în picioare deasupra ei, zîmbindu-i larg, în ochii lui albăstrui-cenuşii reflectîndu-se încîntarea adîncă de a se fi întors în sfîrşit. Emma avu impresia că îi plesneşte inima. Edwin întinse mîna şi o ajută să se ridice în picioare, conducînd-o spre un ungher în afara razei vizuale a casei. O prinse în braţe şi o sărută pătimaş, plimbîndu-şi mîna bronzată pe spatele ei, mîngîind-o. Apoi se trase înapoi, ţinînd-o de umeri cu degetele lui puternice şi se uită lung la chipul ei, ca'şi cum îl vedea pentru întîia oară. Dumnezeule, ce frumuseţe, se gîndi el, simţindu-se excitat. - Mi-a fost dor de tine, Emma, spuse el înflăcărat, citindu-i-se pasiunea pe faţă. Abia aşteptam să mă întorc. Dar ţie ţi-a fost dor de mine? - Ah, Edwin, da, mi-a fost. Mi-era urît fără tine. Zîmbi. Ei, ia spune, ţi-a plăcut în vacanţă? El rîse, strîmbîndu-se. 370

- Păi, într-un fel, da. Dar era cam prea multă lume, după gustul meu. Mătuşa Olivia avea tone de musafiri care veneau şi plecau tot timpul. A dat şi două baluri, de care m-aş fi putut lipsi bucuros. Ce mă enervează fetele alea p r o stu ţe a le prietenelor ei, care îşi fac intrarea în societate. Emma Stătea nemişcată sub strînsoarea mîinilor lui. In minte îi încolţi gelozia la gîndul că Edwin ţinuse alte fete în braţe, fie şi numai pentru a dansa. Descoperi că nu era în stare să vorbească. Observînd întristarea care i se aşternuse pe faţă, Edwin se dojeni pentru nechibzuinţa lui, iar apoi zîmbind ademenitor: - îmi place mult mai mult să fiu cu tine, Emma, draga mea. Şi tu ştii asta prea bine. îşi slăbi strînsoarea mîinilor. Hai să mergem să stăm jos acolo, sugeră el, arătînd cu capul spre băncuţa rustică, făcută din crengi împletite, sub un copac umbros, într-un cotlon îndepărtat al grădinii. Edwin cără coşul de flori în locul ei şi, după ce se aşezară pe bancă, spuse: Vrei să ne întîlnim la Acoperişul Lumii duminică, la un picnic? Este week-end-ul tău liber, nu-i aşa7 - Da, sînt zilele mele libere, zise Emma. - Atunci, nu-i aşa că vrei să te întîlneşti cu mine? Emma îl privi cu ochi gravi, cercetîndu-i chipul, atît de drag ei acum, care-i era prezent în minte aproape tot timpul, zi şi noapte. Edwin îi zîmbi afectuos. Pari foarte gînditoare dintr-o dată, Să nu-mi spui că teai răzgîndit în legătură cu întîlnirile noastre. Poate că nu mă mai iubeşti. - Sigur că te iubesc, exclamă ea. Edwin ... Emma şovăi şi înghiţi în gol. Cuvintele pe care ştia că trebuie să le rostească i s-au proptit în gît. Edwin o atinse drăgăstos pe umăr. - Păi atunci, de ce te codeai să te întîlneşti cu mine? - Edwin, o să am un copil! i-o trînti ea brutal, neştiind cum să i-o spună mai cu binişorul şi nemaifiind în stare să ducă de una singură povara aceasta chinuitoare. în timp ce vorbea, Emma nu-şi dezlipea ochii de pe faţa lui, iar mîinile şi le ţinea strîns împreunate, pentru a le opri tremuratul. în clipa aceea grea de tăcere, care se lăsase între ei ca o perdea de plumb, Emma simţi că i se taie picioarele. 371

îşi dădea seama cumplit de bine de crisparea lui Edwin, de faptul că imperceptibil se trăgea de lingă ea, de expresia de neîncredere care îi înlocuise complet zîmbetul de pe faţă, de groaza care se ivea cu repeziciune, aşternîndu-i-se pe chip şi transformîndu-1 într-o mască glacială, dovedind cît era de şocat. - Vai, Doamne! ţipă el, prăbuşindu-se cu spatele de bancă. Se uita ţintă la ea, cu trăsăturile feţei încleştate şi palide. Edwin se simţea de parcă ar fi primit o lovitură violentă şi paralizantă în stomac. Era complet răvăşit. Se chinuia zadarnic să-şi potolească senzaţia de trem urat care îl apucase, aproape fără să izbutească. în cele din urmă, reuşi să spună: - Emma, eşti absolut sigură de ce spui? Emma îşi muşcă buza, aruncîndu-i o privire şi încercînd sâ-i priceapă atitudinea. - Da, Edwin, sînt sigură. - Isuse Hristoase, Dumnezeule! ţipă el, arătîndu-se prost crescut şi pierzîndu-şi cumpătul de îngrijorare. Privea în gol, un spasm schimonosindu-i obrazul. îl cuprinse o senzaţie de sufocare. Simţea că nu mai putea respira. Apoi se întoarse şi holbă ochii la ea, înspăimîntat: Taică-meu. o să mă omoare, spuse el cu respiraţia întretăiată, imaginîndu-şi mînia uriaşă a tatălui său. Emma îi aruncă o privire rapidă, plină de subînţelesuri. - Dacă taică-tău n-o face, al meu sigur te omoară, îl anunţă eâ pe un ton tăios, cu vocea joasă şi răguşită. - Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai să te faci? întrebă el. - Vrei să spui, poate, ce vom face noi, Edwin, nu-i aşa? Puse întrebarea cu destulă blindeţe,'deşi era conştientă de groaza care îi strîngea gîtul tot mai tare. Nici măcar pentru o clipă în ultimele şăptămîni nu anticipase o astfel de reacţie din partea lui. Ştia doar că vestea îl va tulbura, îl va necăji şi îngrijora Ia fel de mult ca şi pe ea. Dar nu s-a gîndit că el se va comporta ca şi cum lucrul acesta ar fi privit-o doar pe ea singură. Era înspăimîntată. - Da, deşigur că am vrut să spun noi, răspunse el, fără să se gîndească, Emma, eşti sigură efectiv? N-ar putea fi oare o ..; o întîrziere? 372

- Nu. Edwin, sînt absolut sigură. Edwin tăcea zăpăcit, prin minte trecîndu-i tot felul de gînduri. Fermecat de frumuseţea ei şi de pasiunea pe care i-o inspira, nu s-a gîndit niciodată la o asemenea posibilitate. Ce imbecil să nu ia în consideraţie faptul că era ceva inevitabil, practic consecinţa cea mai firească a dragostei lor trupeşti. Emma rupse tăcerea. - Te rog, Edwin, spune ceva! Ajută-mă! Nici nu ştii cît am fost de îngrijorată în absenţa ta, dîndu-mi seama că sînt însărcinată şi neştiind ce să fac. Nu puteam să spun altcuiva. A fost ceva îngrozitor pentru mine, crede-mă, tot timpul acesta cît am aşteptat să te întorci la Fairley. Edwin îşi muncea creierii. în cele din urmă, îşi drese glasul, cu o oarecare nervozitate. Vocea îi tremura. - Uite ce e Emma, am auzit că există doctori ... doctori care se ocupă de astfel de probleme, în primele luni de sarcină, contra unei sume rotunjoare de bani. Poate că o fi vreunul dispus să facă aşa ceva. La Leeds sau la Bradford. Poate că găsim şi noi pe cineva. Pot să-mi vînd ceasul. Emma era consternată. Cuvintele lui o străpungeau ca nişte pumnale. Sîngele rece cu care fuseseră pronunţate o şocă şi o dezgustă într-atît încît simţi o senzaţie de răceală în toate mădularele. - Să mă duc la un felcer! strigă ea mînioasă şi tot mai uimită, făcînd ochii mari. La un şarlatan care să mă măcelărească cu cuţitul şi să mă omoare poate! Asta-mi propui, Edwin? Acum avea ochii nespus de reci, de un verde-închis şi foarte ageri. A proape că nu-i venea să creadă că Edwin rostise cuvintele acelea îngrozitoare. - Dar, Emma, nu ştiu ce altceva să-ţi propun! Este o mare nenorocire. O catastrofă. Nu trebuie să faci copilul. Edwin continuă să se uite fix la eâ, stupefiat şi dezorien­ tat. Ceea ce s-ar fi cuvenit să facă era să o ia de nevastă. Ar putea fugi cu ea. în Scoţia, la G retna Green. A citit despre cupluri care se căsătoriseră acolo. Totul era legal, dacă locuiai acolo timjj de douăzeci şi una de zile. Deschise gura, gata să-i vorbească despre asta, dar şi-o încleştă la Ioc. Şi cear fi urmat? Gîndindu-se la furia ce l-ar fi cuprins pe taicăsău, se simţi paralizat. Nu încăpea nici o îndoială, tatăl lui l-ar ucide. Ba ar face şi mai rău de atît, l-ar dezmoşteni. L-ar 373

tăia de la tot. Şi atunci, Edwin se gîndi Ia Cambridge, la viitorul lui de avocat. Nu putea să-şi ia pe cap o nevastă acum, la vîrsta asta, în momentul cel mai crucial al vieţii. îşi întoarse privirea spre ea. Era într-adevăr o fată frumoasă. în această dimineaţă, avea părul pieptănat în sus, împletit în cozi prinse ca o coroniţă în vîrful capului. Faţa ei ovală, mai palidă decît de obicei, era parcă din porţelan lucios, încîntătoare şi rafinată. V-ul care îi ieşea în evidenţă pe fruntea înaltă, şi ochii aceia mari, de sm arald îi sporeau frumuseţea nespus de mult. Era senzaţională, nu încăpea nici o discuţie. Cu haine potrivite ... cu lecţii de dicţie ... cu o provenienţă născocită. Asemenea lucruri erau posibile, iar o instruire adecvată ar putea face minuni. Poate că exis­ ta o modalitate de a rezolva acest lucru. Nu, nu era nici o posibilitate. A şa ceva n-ar merge sub nici o fo rm ă , îi rep e ta glasul conştiinţei. Ar fi distrus. Putea aprecia foarte bine reacţia tatălui său. Ar înnebuni aproape de furie. Emma era o fată din sat. Edwin îşi opri ochii asupra ei, studiind-o cu o obiectivitate calculată, şi, pentru o fracţiune de secundă, i se păru mai puţin frumoasă. La urma urmei, era o servitoare. Diferenţa de clasă socială între ei era prea uriaşă pentru a putea fi trecută cu vederea. Şi astfel, înghiţi în sec şi rămase tăcut, înăbuşindu-şi cuvintele pe care a vrut să le rostească la început. Iar aceasta a fost o greşeală pe care avea s-o regrete toată viaţa, căci dacă ar fi vorbit, dacă i-ar fi spus că este a lui, dacă l-ar fi înfruntat pe tatăl lui şi lumea întreagă, viaţa lui Edwin ar fi fost cu totul alta. Acum Emma vedea cu extremă claritate renunţarea de pe chipul lui, dîndu-şi seama cu amărăciune de respingerea din ochii lui. îşi îndreptă spatele şi îşi ridică brusc capul, arătîndu-şi gîtul subţire. I-a trebuit toată stăpînirea de sine de care era ea capabilă pentru a.putea vorbi normal, fiindcă tremura, iar mînia, insulta şi dezgustul le simţea ca pe nişte vietăţi în inimă. - Nu mă duc la nici unul din doctorii ăia, iar tăcerea ta îmi spune că nu eşti dispus să te însori cu mine, Edwin. Rîse uşor dar cinic. Nu s-ar cădea, nu-i aşa, conaşule Edwin? Bogătaşii şi muncitorii să meargă atît de departe încît să se căsătorească, sublinie ea, cu felul ei pătrunzător de a

374

înţelege lucrurile, pe un ton glacial şi muşcător. Edwin se înfioră.-Avu senzaţia stranie că Emma i-a citit gîndurile şi se roşi puternic. - Emma, nu-i vorba de asta. Nu înseamnă că nu te iubesc. Dar sîntem prea tineri să ne căsătorim, se eschivă el. Urmează să mă duc la Cambridge, Tatăl meu... - Da, da, ştiu, i-o reteză ea, te-ar omorî. în timp ce vor­ bea, ochii ei strălucitori se îngustară, privindu-i foarte in­ tens chipul. Edwin se dădu înapoi de spaimă şi în clipa aceea înţelese că nu va uita niciodată privirea ei fixă şi pătrunzătoare, condamnîndu-1 atît de vehement şi cu atîta ură. Nu şi-o va putea scoate nicioadă din minte. - Emma, îmi...îmi...îmi pare rău, se bîlbîi el, făcîndu-se stacojiu la faţă, dar ... îl întrerupse, cu o duritate usturătoare - Va trebui să plec de la Fairley. Nu pot rămîne aici. Nu ştiu de ce e în stare taică-meu. Mai mult ca sigur că nu ar suporta ruşinea şi este şi cumplit de violent la supărare. - Cînd pleci? întrebă el, cu stîngăcie, fără să se uite în ochii ei. O expresie de dispreţ total i se aşternu Emmei pe faţă. Abia aştepta s-o vadă plecată. Era mai mult decît clar. Dezamăgirea ei era totală. - De îndată ce am să pot, se răsti ea. Edwin îşi lăsă capul între mîini, gîndindu-se la ceea ce tocmai îi spusese Emma. Poate că asta era soluţia ideală. Ca ea să fugă. Se simţi puţin mai uşurat şi privi în sus. - Ai bani? întrebă el. - Emmei îi venea rău de scîrbă. Era şocată şi uluită de trădarea lui Edwin, de purtarea lui moale şi demnă de dispreţ. Avu impresia că o să se răstoarne şi că o să cadă jos de pe bancă. Senzaţiile de durere şi de suferinţă se răsuceau parcă împreună formînd o bandă de fier care o zdrobea aproape insuportabil. Insulta, mînia, umilinţa, dezamăgirea şi o spaimă fulgerătoare se contopeau într-o uriaşă durere sfîşietoare care i se revărsa în tot corpul, Parfumul tran­ dafirilor se risipea în aer în valuri sufocante, copleşitor de dulceag şi de greţos şi Emma simţi că-i vine rău. O îneca mireasma lor. Vroia să fugă departe de această grădină, 375

departe de el. Spuse cu o voce slabă şi stinsă: - Da, am nişte bani puşi deoparte. - Ei bine, eu n-am decît cinci lire pe numele meu. Dar bineînţeles că ţi le dau. O să-ţi prindă bine, Emma. In Emma se deşteptă o mîndrie cruntă, care îi poruncea să nu accepte,,să-i refuze oferta, dar dintr-un motiv neştiut, pe care în acea clipă nu-ljnţelegea, se răzgîndi. - Mulţumesc, Edwin. îl privi lung şrpătrunzător. Dar mai poţi face ceva pentru mine. - Da, Emma. Orice. Ştii că voi face orice să te ajut. Orice, se gîndi ea mirată. Nu, n-ar face orice, ci doar ceea ce-i convine lui, doar ceea ce l-ar putea scuti de orice responsabilitate. - O să am nevoie de un geamantan, îi răspunse ca cu răceală, incapabilă să-şi ascundă amărăciunea. - O să pun un geamantan în camera ta după-amiază, cu cele cinci lire în el. - îţi mulţumesc, Edwin. Eşti foarte amabil. Lui Edwin nu-i scăpară acreala şi tonul cultivat pe care îl adoptase pe neaşteptate. Tresări. - Emma, te rog, te rog din suflet, încearcă să înţelegi. - Vai, Edwin, dar te înţeleg. Nici nu ştii cit te înţeleg. El se ridică, mutîndu-se nervos de pe un picior pe altul, agitat şi vădit nerăbdător să plece, să termine o dată cu toată povestea asta. Emma îl privi stînd acolo, atît de înalt şi de chipeş, în aparenţă prototipul gentlemanului. Dar cum era el în realitate? se întrebă ea. O fiinţă fără tărie de caracter. Un băiat înspăimîntat, care n-avea decît trăsăturile fizice de bărbat. Atîta tot. Edwin nu era nimic. Valora mai puţin decît m urdăria de sub tălpile ei. Emma se ridică şi ea în picioare, luînd coşul cu flori pe braţ. Aroma puternică a trandafirilor îi năpădi nările, ameţind-o şi făcîndu-i greaţă din nou. Emma se uita ţintă la el cum stătea lîngă bancă. - N-am să pot să-ţi înapoiez geamantanul fiindcă n-am să te mai văd niciodată, Edwin Fariley. Niciodată în viaţă. Se îndepărtă încet, dreaptă, mîndră şi foarte demnă, o demnitate care-i masca disperarea cumplită din suflet. Tacerea din grădină se materializase parcă, putea întinde mîna s-o atingă. Totul părea ireal, rarefiat şi tot mai vag, 376

apoi căpătă o strălucire sfredelitoare, împungîndu-i ochii care o dureau în orbite. Aerul se întunecă în jurul ei, iar ochii i se împăienjeniră. Ceaţa lipicioasă care învăluia dealurile parcă se lăsase în jurul ei. O răceală paralizantă îi picură în vene, iar măruntaiele i se sfrijeau de tot. Ceva se măcina. Inima îi palpită rapid, iar apoi se potoli. Şi se pietrifică. Punea un picior în faţa celuilalt, mişcîndu-le automat. îşi simţea picioarele ca două greutăţi de plumb. Se întreba dacă s-a aşteptat într-adevăr ca Edwin s-o ia de soţie. Nu ştia exact. Dar ştia că nu s-a aşteptat ca el să arate atîta dezinteres faţă de starea ei dificilă, faţă de binele ei, şi nici să dea dovadă, atît de abject, de o frică umilă şi vrednică de tot dispreţul. Nu i-a păsat nici măcar de copilul pe care îl aştepta. Copilul lui. Ce specimen uman jalnic era! Emma zîmbi ironic. Cînd te gîndeşti că n-avea decît cinci lire. Pînă şi ea avea mai mult. Mai precis cincisprezece lire. Plus voinţa ei de fier. Şi dîrzenia ei. Edwin o privea. îndepărtîndu-se, sobru, dar tot mai tul­ burat, şi apoi, într-un impuls, se duse după ea. - Emma, strigă el. Nu-1 băgă în seamă. Emma, te rog aşteaptă! strigă el iar. Emma se opri şi Edwin îşi ţinu respiraţia, sperînd că ea o să se întoarcă. Dar îşi dădu seama că se oprise fiindcă îşi prinsese rochia într^un tufiş. O desprinse şi urcă treptele de la terasă, fără să se uite măcar o singură dată înapoi. Edwin stătea ţea p ă n în picioare pe aleea cu pietriş, strîngînd biciul în mînă atît de tare, încît încheieturile degetelor îi ieşeau puternic în relief, ascuţite, în lumina stră lu c ito a re a soarelui. îl năpădi panica atunci cînd Emma dispăru în casă.-I s-au muiat picioarele, mintea i s-a învălmăşit, iar apoi îl cuprinse cea mai stranie senzaţie, localizată în stomac. Se sim ţea de parcă ceva vital se sc u r­ gea din el şi îl năpădi un gol straniu şi dureros, anihilîndu-i oricare alt sentim ent. Stînd acolo în picioare, în grădina veche de trandafiri, Edwin Fairley, la cei şa p tesprezece ani ai lui, nu ştia că acest gol ato tc u p rin z ăto r şi dezgustător, acest vid din inima şi din sufletul lui erau o senzaţie ce nu-1 va mai părăsi toată viaţa. O va lua cu el şi în mormînt. Emma duse trandafirii în camera cu plante de lîngă seră 377

şi puse coşul pe jos, lîngă masă. Fixă bine zăvorul la uşă şi se repezi la chiuvetă. Se căzni să vomite pînă simţi că se sfîrşeşte, cu ochii umezi, cu măruntaiele întoarse pe dos de greaţă. După cîteva secunde, greaţa se mai potoli şi Emma se şterse pe faţă cu mîinile, sprijinindu-se de chiuveta veche din zinc şi respirînd adînc. Apoi se întoarse automat spre trandafiri şi începu să le taie din frunze, aranjînd cu grijă florile în vazele de cristal, concentrîndu-şi toată atenţia asupra lor. Acum nu putea suporta parfumul trandafirilor. De fapt, le va detesta aroma pătrunzătoare pentru totdeauna de-acum încolo, dar trebuia să lucreze şi acest efort plin de zel din partea ei o ajuta să-şi potolească mintea tulburată şi tremuratul mădularelor. In timp ce muncea, îi trecu prin minte că Edwin nici măcar n-o întrebase unde se ducea. Doar cînd pleca. Unde o să se ducă? Nu era sigură. Dar va pleca mîine. Tatăl ei şi Frank lucrau la fabrică sîmbetele dimineaţa,*ca şi alţi mun­ citori care vroiau să facă ore suplimentare. Imediat ce ei vor fi plecat, va dispărea şi ea. îi va lăsa un bilet tatălui ei, aşa cum a făcut şi Winston. Nu ştia ce anume va spune în bilet. Se va gîndi la asta mai tîrziu. Emma se ocăra singură, pe şoptite, în timp ce lucra. Ce proastă a fost. Nu simţea nici o remuşcare şi nici măcar regrete pentru întîlnirile lor din peşteră. Ceea ce s-a întîmplat nu mai putea fi schimbat şi a avea regrete era o pierdere din timpul ei preţios. Era o proastă dintr-un alt motiv: i-a permis lui Edwin să-i distragă atenţia de la scopul ei, să-i stînjenească Planul ei cu P mare, în acelaşi fel în care îngăduise ca pioartea mamei ei, fuga lui Winston şi nevoia disperată a tatălui ei de a o avea lîngă el să o clintească din hotărîrea de a pleca de la Fairley. Ecoul stins şi cavernos al unui glas îi reveni în minte din trecut. Erau cuvinte pe care le auzise cu un an în urmă, în noaptea aceea a dineului, noaptea dinaintea morţii mamei ei, cuvinte de mult uitate dar pe care şi le amintea acum. Era vocea Adelei Fairley, spunîndu-i: „Emma trebuie să pleci din locul acesta. Din casa asta. înainte să fie prea tîrziu“. Doam ­ na Fairley nu era atît de nebună pe cît credea toată lumea, îşi spuse Emma. Ea îşi dăduse seama. într-un fel, A dele înţelesese soarta tragică, haosul şi primejdia care stăteau la 378

pîndă înăuntrul acestor pereţi. Emma se opri din treabă şi rămase nemişcată, pierdută în gînduri. Se prinse cu mîinile de masă, cuprinsă de un tremur neaşteptat şi închise ochii, concentrîndu-se asupra gîndurilor. După cîteva clipe, redeschise ochii, fixîndu-şi privirea pe trandafiri, dar fără să-i vadă. Emma nu-şi dădea seama că o lumină total noua şi periculoasă i-a pătruns în ochii minunaţi de smarald. Era o luciditate cumplită, în care intrau o înţelegere amară a lucrurilor şi cea mai susţinută cumpănire. In acea clipă îşi făcu un jurămînt prin care se an­ gaja total, cu fiecare fibră a fiinţei ei, cu fiecare dram de putere. Aşa ceva nu se va mai întîmpla vreodată. Nu va mai îngădui nimănui şi nici unui lucru să o abată de' la drumul ei, să-i stea în cale, să-i zădărnicească planurile, să-i înmoaie dîrzenia. Incepînd din acea zi, nu va mai avea decît un singur scop, excluzînd orice altceva. Scopul: banii. Grămezi de bani. Fiindcă banii însemnau putere. Va deveni atît de bogată şi de puternică, încît va fi invulnerabilă pentru restul lumii. Şi după aceea? Răzbunarea. Zîmbi, iar surîsul ei era deopotrivă neînduplecat şi vindicativ. Emma ridică zăvorul de la uşă şi luă una dintre vaze, ducînd-o în sufragerie.Trebuia să-şi facă treaba astăzi, fără să trădeze nici cea mai mică emoţie sau spaimă şi trebuia să-l evite pe Edwin cu orice preţ. Nu se mai putea uita la chipul acela, căci dispreţul ei se transformase într-o ură amară; o ură atît de mistuitoare, atît de virulentă încît îi ocupa total mintea, înlăturînd orice altceva. Nu se gîndea nici măcar Ia copilul pe care îl purta în pîntece sau la celelalte probleme copleşitoare cu care avea de-a face. Ura aceasta de neîmpăcat faţă de Edwin Fairley, care s-a născut în ea în ziua aceea, nu slujea decît la accentuarea urii pe care o nutrise dintotdeauna la adresa Iui Adam Fairley, ca o forţă îngrozitor de vie înăuntrul ei, stăruindu-i în inimă aproape pînă la capătul vieţii. în esenţă, sentimentul acesta deveni un factor de motivaţie, contopindu-se cu ambiţia ei înnăscută, cu puterea, energia şi perspicacitatea care o împingeau spre culmi pe care nici ea măcar, în acea clipă, nu visa că sînt posibile.

379

26 ÎN DIMINEAŢA următoare, Edwin Fairley traversa curtea fabricii cu o expresie de deznădejde pe faţă. Din cînd în cînd, îşi ridica privirea spre satul de pe deal, întrebîndu-se cu jale ce făcea Emma. Ştia că va pleca de la Fairley la acest sfîrşit de săptămînă, dacă n-o făcuse deja: Era absolut sigur de asta. Aseară, foarte tîrziu, neputînd dormi, copleşit de grijă şi de tresăriri de vinovăţie, s-a tîrît sus pînă în camera ei de la mansardă. Geamantanul pe care îl pusese acolo în după-amiaza aceea dispăruse, împreună cu hainele ei din dulap şi alte lucruri mărunte şi jalnice pe care le ţinea la conac, ca de pildă văsuţul cu iarbă-neagră uscată de pe pervazul ferestrei şi nişte bijuterii, inclusiv lucrul la care ţinea ea cel mai mult, o broşa micuţă şi oribilă din sticlă verde. Edwin oftă. Se simţea distrus. S-a purtat ca un bădăran incalificabil. Măcar să-i fi spus mai puţin direct, să fi aşteptat să i se limpezească mintea după şocul cumplit pe care i l-a dat vestea ei catastrofală. Poate că atunci ar fi fost capabil să judece mai raţional şi i-ar fi fost Emmei de mai mare ajutor. Cum? îl cicăli o voce în străfundul lui. Dacă era cinstit faţă de el însuşi, trebuia să recunoască faptul că nu sar fi căsătorit cu ea. Era exclus. D ar ... Oh, Doamne, ai să înnebuneşti dacă ai să continui aşa, îşi spuse el furios nefiind în stare să facă faţă gîndurilor clocotitoare care i se învîrteău prin cap. Emma a plecat. Asta era situaţia. în condiţiile date, poate că a fost un lucru înţelept să plece imediat. D acă ar mai fi rămas, ar fi putut să-l tîrască în toată afacerea asta, chiar fără să vrea, şi ar fi ieşit un scandal cu nişte urmări pe care nici nu îndrăznea să şi le imagineze. Nu-i frumos şi nu-i demn de tine, Edwin Fairley, să gîndeşti aşa, se mustră el, simţind o ruşine vicleană şi avînd o străfulgerare de intuiţie la adresa lui,şi a Emmei. Emma n-ar fi pretins niciodată că el este tatăl copilului ei. O cunoştea suficient de bine pentru aşi da seama că într-un fel l-ar fi protejat. Dezgustat, se întrebă cum se va descurca de una singură, ce va face, unde s-a dus sau unde se va duce. Ieri, panicat şi complet năucit, nici nu s-a sinchisit măcar să afle unde vroia ea să plece, iar 380

lucrul acesta îl obseda acum. Se opri cînd ajunse la caii priponiţi lîngă porţile fabricii. II mîngîie pe Russet Dawn, încercînd să-şi potolească sen­ timentele chinuitoare care îl stăpîneau atît de puternic. O plimbare pe dealuri i-ar prinde bine. Privi în sus. Ce-i drept, nu era o zi prea frumoasă. Vremea era foarte mohorîtă. Cerul era acoperit de nori grei şi bătea un vînt puternic. Pe de altă parte, o vizită la Kirkend i-ar absorbi categoric gîndurile şi ar putea foarte bine să nu-1 mai facă să se con­ centreze asupra Emmei, alinîndu-i neliniştea. Edwin stătea cu privirea pierdută în gol şi astfel, la început, nu observă dîrele subţiri de fum care ieşeau încolăcindu-se pe sub uşile depozitului de alături. D oar cîild Russet Dawn necheză dintr-o dată şi se ridică în două picioare, Edwin se uită repede în jurul lui şi descoperi fumul care se vedea tot mai dens. Edwin îşi ţinu răsuflarea, potoli caii şi alergă speriat spre depozit. în timp ce Edwin traversa curtea în goană, Jack H arţe venea de după colţ dinspre atelierul de ţesătorie, cărînd un morman de saci goi. Fereastra laterală a depozitului era direct în raza lui vizuală şi, zărind văpaia roşie dinăuntru, căscă ochii mari. îl văzu de asemenea pe Edwin Fairley trăgînd de zăvorul de la uşile masive. Jack începu să alerge, înspăimîntat la faţă, strigînd la Edwin să plece de lîngă uşi. - Nu le deschide, băiete, urlă el, nici c-ai putea face ceva mai rău. Pleacă de-acolo, băiatule! Edwin se uită spre el, dar nu-i luă în seamă cuvintele, continuînd să umble la uşă şi chinuindu-se s-o deschidă. în cele din urmă izbuti şi intră în depozit, tocmai cînd Jack ajungea şi el în clădire. Jack azvîrli sacii pe jos "şi se năpusti înăuntru după Edwin, ţipînd în con­ tinuare pentru a-1 preveni de primejdia iminentă. . în capătul din fund al depozitului uriaş, cîteva vagonete de lemn folosite la transportul lînii şi al bobinelor luaseră cumva foc. Cenuşa fierbinte care zburase de aici intrase în baloturile de lînă neprelucrată împachetată în saci stivuiţi unul peste altul. Aceştia ardeau cu o pălălaie de flăcări, iar alţi saci de lîngă ei luau foc rapid, unul după altul. Depozitul întreg, la fel ca şi enormele cantităţi de lînă înmagazinate acolo ardeau în flăcări ca o cutie de iască, scînteile şi zgura aprinsă zburau în toate părţile, fumul se ridica în v.aluri, 381

bîrnele şi pereţii de lemn trosneau şi se despicau sub limbile de foc care se ridicau spre tavan şi se răspîndeau în toate direcţiile. In cîteva minute, incendiul va lua proporţii înspăimântătoare, fiindcă vîntul care pătrundea prin uşile deschise răscolea flăcările, transformîndu-le intr-un cuptor aprins; dogoarea devenind înăbuşitoare, iar fumul înecăcios. - Ieşi afară de-acolo, conaşule Edwin, urlă Marele J"ack peste văpaia flăcărilor care mistuiau clădirea de lemn. - Trebuie să facem ceva imediat! strigă Edwin, cu respiraţia întretăiată, privind ca vrăjit scena în flăcări. - Da, ştiu asta, băiete. Dar tu n-ai ce căuta aici! Jack îl apucă de braţ cu putere şi îl trase de acolo. Haide, ieşi afară de aici,. în clipa asta. Va trebui să dăm drumul la maşina cu abur şi la pompe, repede de tot, dacă vrem ca focul să nu se întindă. Se întoarseră amîndoi, Jack deschizînd drumul prin vîrtejurile de fum gros din depozit, tuşind, clipind din ochi şi lăcrimînd, în timp ce bîjbîiau spre ieşire. Din cauza fumului dens, care creştea în fiecare clipă, Edwin nu văzu inelul de fier prins de trapa din podea şi îşi prinse piciorul în el, căzînd pe burtă. încercă să scape, ţipînd după Jack, care era în faţa lui. Jack se răsuci repede în loc şi alergă înapoi. îl cuprinse disperarea cînd văzu că vîrful cizmei de călărie a lui Edwin era înţepenit în inel. îngenunche, chinuindu-sc să-l desprindă de acolo. - Poţi să-ţi scoţi piciorul din cizmă, băiete? strigă Jack. - Nu în poziţia asta. Cu toate acestea, îşi suci şi-şi răsuci piciorul, dar degeaba. - Inelul ăsta e cam slăbit. O să încerc să-l scot din podea, bolborosi Jack, tuşind răguşit şi suflînd fumul de pe faţă. Cu toată puterea, trase de inelul de fier şi spre uşurarea lui, după cîteva smucituri-zdravene, acesta începu să iasă din trapa de lemn. în această clipă, platforma lată care mergea de jur împrejurul depozitului, exact sub nivelul tavanului, începu să ardă, focul rostogolindu-se de-a lungul ei năvalnic, ca un torent incandescent de flăcări clocotitoare. Baloturile de lînă cuprinse de flăcări cădeau, platforma încovoindu-se, dezmembrîndu-se şi prăbuşindu-se. Jack privi în sus îngrozit, cu un ţipăt rămas în gît. Baloturile uriaşe cădeau la 382

întîmplare, ca nişte greutăţi zdrobitoare, de pe platforma de deasupra lor, aidoma unor meteori mistuitori gata să nimicească, iar Edwin era prins ca într-o capcană sub ei. Fără nici o şovăire şi fără să se gîndească la propria persoană, Jack se aruncă protector peste băiat, adăpostindu-i trupul cu al său. Unul dintre baloturile în flăcări ateriză pe spatele lui Jack. Jack închise gura, clănţănind din dinţi şi înăbuşindu-şi urletul din gîtlej. Se simţea sfîşiat de durere din pricina greutăţii zdrobitoare a balotului şi din cauza focului care îi cuprinse imediat hainele, începînd să-l ardă. Se zbătu violent încercînd să arunce balotul de pe el, ridicîndu-şi umerii puternici şi dînd din picioare. Cu o zvîcnitură energică, izbuti să-l azvîrle parţial de pe umeri şi după o ultimă ridicare disperată, în care îşi consumă toate puterile, balotul se rostogoli de pe el, într-o parte. Jack sări în picioare, tuşind din pricina fumului pe care îl inhalase. Nu dădu atenţie durerii sfîşietoare pe care o sim ţea şi nici hainelor de pe el cuprinse de flăcări, ci trase din nou p uter­ nic cu mîinile de inel. Cedînd, fiindcă izbutise deja să-l slăbească din podea, inelul ieşi imediat şi Edwin se trase în picioare, livid de frică şi de îngrijorare pentru omul care, fără nici o urmă de egoism şi plin de vitejie îl salvase. Tuşind şi împroşcînd, ieşiră amîndoi din depozit împleticindu-se, în timp ce o bucată din mijloc a aco­ perişului se prăbuşea. Jack se clătină şi căzu la pămînt zvîrcolindu-se, răsucindu-se şi chircindu-se de durere, cu pieptul umflat, incapabil să respire. Tuşind şi el, dar inhalînd aer proaspăt, Edwin îşi smulse jacheta de pe el şi începu s-o izbească de hainele lui Jack care ardeau. Adanr Fairley venea în fugă prin curte împreună cu Wilson, strigîndu-le tot felul de comenzi celor doisprezece mun­ citori de la ţesătorie care veneau imediat în urma lui. Rămase cu gura căscată, îngrozit, văzînd hainele în flăcări ale lui Jack H arţe şi eforturile zadarnice ale lui Edwin de a înăbuşi focul. Scoţîndu-şi haina cu o mişcare a umerilor, îi strigă lui Wilson: - Adu găleţi cu apă şi dă-mi sacii ăia de acolo. Rapid, eficient şi cu o mare prezenţă de spirit, Adam îşi aruncă haina pe cămaşa aprinsă a lui Jack, apucă apoi jacheta lui Edwin şi o înfăşură în jurul picioarelor lui Jack. 383

Mai puse şi sacii pe care Wilson îi aruncase şi îl rostogoli pe Jack pe jos în ei, insensibil la flăcările care îl ardeau pe mîini. Wilson apăru gîfîind cu două găleţi cu apă, urmat de alţi muncitori care duceau şi ei căldări. Adam şi Wilson aruncară cu apă peste Jack pentru a potoli dogoreală şi a înăbuşi flăcările pînă izbutiră să le.stingă complet, lăsînd în urmă resturi carbonizate de haine şi saci, lipite de Jack care zăcea inert şi aparent fără viaţă, Adam îngenunche lîngă Jack, căutîndu-i pulsul. Era slab, dar totuşi se simţea. Jack îşi ridică privirea spre Adam, cu o expresie sticloasă în ochii injectaţi. Clipi. Gemu slab înainte de a leşina din cauza şocului şi a durerilor pricinuite de ar­ surile întinse. Adam se ridică în picioare, clătinînd din cap îngrijorat. - Duceţi-1 uşurel în biroul meu! zbieră Adam la doi dintre muncitori. Se uită repede la Edwin care stătea lîngă el. - Ai păţit ceva? - Nu, tată. Mi-am pîrlit puţin hainele, răspunse Edwin, zgîlţîindu-se de tuse şi sînt plin de fumul,ăsta scîrbos. Dar asta-i tot. - Atunci poţi să călăreşti pînă la Clive Malcom. Spune-i că Jack H arţe are arsuri grave. Şi spune-i să vină imediat aici! Edwin prinsese parcă rădăcini. Se uita amuţit la tatăl lui, pricepînd totul dintr-o dată. - Ei drăcia dracului, Edwin! Ce stai acolo ca un idiot!? urlă Adam supărat. Dă-i drumul, băiatule. Viaţa omului e în primejdie. Are nevoie imediat de un doctor. - Da, tată. Se uită din nou fix la Adam, iar apoi îşi întoarse privirea spre corpul lui Jack care era transportat spre birouri. Mi-a salvat viaţa, spuse el încetişor. Balotul ar fi căzut pe mine, dacă el nu s-ar fi aruncat peste mine. - Bine, Edwin, bine. înţeleg! se răsti Adam, nerăbdător, înţeleg ce vrei să spui. Dar o să discutăm despre asta mai tîrziu. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, fă ce ţi-am spus. Du-te la Clive şi zboară ca vîntul. Timpul este nepreţuit acum. Spune-i lui Clive că este extrem de urgent. - Da, tată. Edwin se aruncă în şaua calului şi ieşi în galop din curtea fabricii, cu un singur gînd extrem de clar în minte: 384

tatăl Emmci i-a salvat viata. Aclam îşi îndreptă acum atenţia spre depozitul în flăcări. Din fericire, a fost prevăzător şi cu cîliva ani în urină a cumpărat o pompă mică de incendiu, cu aburi, pentru astfel de îm prejurări critice. Zece. oameni o trăseseră deja afară din şopronul unde era depozitată. Aprinseseră cărbunii cu care funcţiona şi cuplaseră două furtunuri la gurile de apă. Alţi lucrători de la fabrică, de la clădirile din spate, veneau în curte, inclusiv cărăuşii şi bobinatorii. Printre ei era şi Frank H arţe, care nu a fost martor la accidentul tatălui său cu focul. Organizaţi de Wilson, grupul acesta a format un lanţ între curtea fabricii şi rîul Aire, trecînd găleţile pline ochi cu apă tovarăşilor lor, dîndu-le înapoi pe cele goale de-a lungul şirului de oameni pentru a fi umplute şi reum plute neîncetat, pînă ce au început să-i doară braţele. Dînd ordine şi stăpînind pe deplin situaţia, Adam lucra alături de m un­ citori, recunoscător faţă de aceşti bărbaţi din Yorkshire vînjoşi şi îndrăzneţi, care îşi vedeau de treabă cu sînge rece şi cu un curaj extraordinar în această îm prejurare critică, neaşteptată şi primejdioasă. Brusc, vîntul îşi schimbă direcţia. Adam oftă uşurat, dar apoi gemu, îngrozindu-se de ceea ce vedea: o parte a acoperişului în flăcări s-a răsturnat pe nişte arbuşti de lîngă o pădurice care se întindea exact pînă la uliţa principală a salului. Acum, cînd vîntul' şi-a schimbai direcţia, păduricea era în pericol. - Wilson, trimite-mi cîţiva din ceilalţi oameni, urlă Adam. Trebuie să se ocupe imediat de păduricea aceea! Dacă nu avem grijă, copacii or să ia foc şi ci. Vîntul împrăştie focul. - Şi fabrica ... începu Wilson. - Lua-o-ar dracu, omule! Fă cc-ţi spun. Fabrica o mai pot cu reconstrui. Dar în casele alea sînt femei şi copii. Dacă iau foc copacii, flăcările se vor întinde în sal cît ai clipi din ochi. Wilson trimise cinci bărbaţi să se consulte cu Adam, care îi lua repede deoparte. Vorbea cu repeziciune, dar concis. - în h ăţa ţi cîteva topoare din şopron şi duceţi-vă la pădurice. Tăiaţi copacii şi tufele din faţa arbuştilor aceia care ard la marginea păduricii. Tăiaţi-i bine pînă la sol şi curăţaţi o fîşie îngustă în faţa focului, aşa îneît orice seînteie 385

purtată dc vînt, care ar nimeri acolo, să cadă pe fîşia asta şi să poată fi repede stinsă. Aduccli apoi găleţi cu apă şi apucaţi-vă să stropiţi toţi copacii. Cu orice preţ, trebuie să împiedicăm focul să se întindă în pădurice. Cei cinci bărbaţi încuviinţară din cap în semn că au priceput şi se împrăştiară tăcuţi să aducă topoarele şi găleţile cu apă. Se apucară imediat să lucreze la pădurice. Intre timp, Adam se întoarse grăbii la Wilson, care supraveghea stropirea cu apă a depozitului. Sub forţa apei din furtunuri şi găleţi, focul începu să se domolească şi datorită schimbării de direcţie a vîntului, situaţia era acum relativ sub control. Adam îşi scoase batista şi se şterse pe faţa transpirată şi m urdară de fum. Apoi se răsuci în loc, auzind zgomot de roţi în curte. Cu trusa în mînă, Clive Malcom sări din cabrioletă, aproape înainte ca aceasta să se oprească. îi aruncă hăţurile soţiei lui, Violet, care îl însoţea. Edwin intra în galop mic în curte, exact în spatele trăsuricii. Adam arătă macabru spre birouri. - H arţe e rău de tot, Clive. Fă tot ce poţi. - Alţi răniţi strigă Clive, traversînd curtea în goană. - Cîţiva oameni au arsuri mici şi unul a fost lovit de o bucată căzută din acoperiş. Dar nimic grav, după cîte mi-am putut da seama. Du-te întîi la H arţe. Edwin, mergi şi tu cu doctorul şi doamna Malcom. Vbzi dacă îi poţi ajuta în vreun fel. Adam tuşi. Avea plămînii îmbîcsiţi dc fum şi din cauza asta îi era greaţă. Privi neliniştit spre pădurice. Oamenii făcuseră deja progrese împiedicînd focul să se întindă şi, deşi arbuştii încă mai ardeau, copacii care ajungeau pînă la sat erau intacţi. Jarul care zbura prin aer cădea pe fîşia îngustă care fusese curăţată, exact cum prevăzuse Adam că se va întîmpla. Rapid, jăraticul era udat şi stins cu apa din găleţile aduse continuu, din mînă în mînă. în timp ce se uita în jurul lui, cercctînd distrugerile suferite dc depozit, Adam deveni conştient, încetul cu încetul, că vîritul încetase pe neaşteptate. îşi ridică privirea spre cer. La naiba, de ce dracu nu plouă m urm ură el. Se uită totuşi din nou la cerul acoperit de nori, rugîndu-se în gînd. Wilson veni grăbit lîngă el. 386

- Domnule, cred că sînleni aproape slăpîni pe situaţie. Am impresia că fabrica nu mai c acum în pericol. în timp cc vorbea, Wilson se uita ţintă la Adam şi un zîmbet îi lumină faţa încordată: Dumnezeule, cred că o să plouă, domnule. Ştiţi, tocmai m-a picurat. Şi Wilson avea dreptate. într-adevăr ploua. Pentru prima oară în viaţă, Adam se bucură de potopul care începu să curgă din cer, căci perdeaua deasă de apă cădea clipocind, udîndu-i pe toţi pînă la piele şi stingînd focul care mocnea la depozit şi în tufişurile din pădurice. Muncitorii se opriră şi se întoarseră toţi spre Adam, ridieîndu-şi glasurile la unison într-un strigăt victorios. - Tot timpul bodogănim şi mormăim împotriva vremii ăsteia nenorocite de pe, dealuri, stăpîne, dar ploaia asta blestemată e o pomană cerească, strigă Eddic, unul dintre şefii de echipă. , ' Adam zîmbi, arătîndu-şi dinţii. - Parcă mi-ai luat vorba din gură, Eddic. Eddie se apropie de Adam care stătea în picioare împreună cu Wilson. - Aveţi ceva împotrivă dacă mă duc puţin să-mi văd tovarăşul, pe Jack Harţe, domnule? Poate că-1 pot ajuta cumva pe doctor. - Da, Eddie, chiar te rog. Vin şi eu acum. Adam îşi sprijini uşor mîna pe umărul lui Wilson. Cred că te poţi d e s­ curca acum şi singur aici. D upă cum arată cerul, asta nu-i o aversă uşoară de vară. - Aşa-i, domnule. Am să dau oamenilor cîrlige de fixare şi scări. Putem să ne-apucăm să limpezim puţin harababura asta. Wilson îşi aruncă privirea spre ruinele înnegrite şi ca r­ bonizate ale depozitului, care încă mai mocneau şi scoteau aburi sub ploaia care turna cu găleata.. Ce noroc am avut, stăpîne. Zău că da! Adam încuviinţă din cap. - O să discutăm despre asta, mai lîrziu, Wilson. Micşoră ochii. Nu pot să-mi dau seama cum a pornit blestem ăţia asta acolo. Wilson se uită la Adam cu aceeaşi privire rece ca oţelul, dar nu spuse nimic. înainte de a intra în birouri, Adam chemă toţi oamenii în faţa dărîmăturilor. 387

- Băieţi, vreau să vă mulţumesc pentru felul în care v-aţi văzut de treabă, eficient şi cu sînge rece. Dar şi cu mult curaj. La plata de săptămîna viitoare o să primiţi cu toţii o primă, ca dovadă a recunoştinţei mele deosebit de sincere. Aţi salvat filatura şi, iu ţolul neprevăzut, şi satul deopotrivă. N-am să uit lucrul acesta. Unii oameni zîmbeau cu gura pînă la urechi, alţii salutau scurt, dueîndu-şi mîna la frunte, iar alţii încuviinţau din cap. Toţi îi mulţumeau în şoaptă. Unul dintre oameni făcu un pas în faţă, spunînd: - Nici n-am fi putut face altfel, stăpîne, nu-i aşa? Ca să zic aşa, păi e şi fabrica noastră. Şi-apoi,. v-aţi descurcat binişor, stăpîne, dacă-mi daţi voie să vă spun. Cred că toţi băieţii sînl de acord cu mine, domnule, cînd zic că aţi fost un comandant straşnic. Un zîmbet slab licări în ochii lui Adam. - îţi mulţumesc, Alfic. înclină capul cordial şi plecă. Adam îl găsi pe Clive Malcom în birou, îngrijindu-1 pe Jack Harţe. Eddie stătea în picioare lîngă fereastră şi vorbea încet cu Edwin. - Cum se simte? întrebă Adam, din pragul uşii. Clive se uită în jur şi se încruntă. - Prost. Dar cred că o să se facă bine, Adam. Suferă'din pricina şocului, bineînţeles şi- a arsurilor grave de pe spate, umeri şi coapse. Sînt arsuri de gradul trei. încerc să: i calmez durerile cît pol mai mult, dar apoi trebuie să-l duc la spitalul din vale, cît de repede posibil. O să-mi trebuiască trăsura ta mare* Adam, să-l pol duce întins. Cred că Edwin s-ar putea duce călare pînă la conac ca să-l trimită înapoi imediat pe Tom Hardy cu trăsura. H arţe este într-o stare foarte gravă. N-am instrumentele şi medicamentele necesare ca să-l tratez eficient. Trebuie să-I duc la spital. - îl trimit pc Edwin imediat. Adam înclină capul în direcţia fiului lui. Dăi drumul, băiete, şi grăbeşlc-le. Se parc că nu e vreme de pierdut. - Da, lată, spuse Edwin şi plecă. - U nde sînt ceilalţi oameni, Clive? Şi cum se simt? - Violet îi pansează în biroul lui Wilson. N-au răni prea grave. Doar arsuri de gradul unu. Or să se facă toţi bine într-o zi, două. 388

- Jack I-Iarle o să trăiască? întrebă Adam, aşezîndu-se sfîrşit Ia biroul lui, o expresie gravă înlunecîndu-i faţa. - Da, aşa sper. Dar ca să fiu sincer, Adam, e greu de spus. Nu ştiu încă dacă n-are leziuni interne. Edwin mi-a spus că unul dintre baloturile mari a căzut pe H arţe. A înghiţit şi mult fum şi dogoarea asta îi arde plămînii. S-ar putea ca unul dintre plămîni să nU mai funcţioneze deja. - Vai, Doamne! exclamă /ylam , treeîndu-şi mina peste ochi. Nu pari prea optimist. / - E un bărbat puternic,/A dam . Sper să-l înzdrăvenim. Clive îi zîmbi lui Adam plin de simpatie. încearcă să nu-ţi mai faci griji, bătrîne. La urma urmei, nu-i vina ta. Eşti norocos că ai aşa de putini răniţi. Adam oftă. - Ştiu. D ar s-ar fi putut la fel de bine ca Edwin să zacă în starea asta, Clive. Ştii, Jack i-a salvat viaţa. Cu preţul vieţii lui. Gestul lui Jack H arţe a fost de un curaj nemărginit, şi nam să uit asta niciodată. S-a purtat fără pic de frică sau egoism. Ochii lui/Adam, cenuşii-albaştri, se făcură mici, iar el clătină din cap. Nu sînt mulţi oameni ca Jack. H arţe pe lumea asta. Clive îşi îndreptă spatele, fixîndu-şi privirea atentă şi intensă asupra lui Adam. Ştiu. întotdeauna a fost pn pic altfel dccît ceilalţi, nu-i aşa? Dar 9 să ne zbatem pentru el, Adam. îţi promit eu. - Tol/onorariul e în sarcina mea, Clive, pentru H arţe şi pentru ceilalţi oameni. Şi spune-le la spital să-i dea cele mai bune îngrijiri. Nu contează cîl costă, dar să nu-1 pună într-un salon mare. Vreau să aibă o rezervă şi tot ceea ce îi trebuie. Se auzi o bătaie uşoară la uşă. - Intră, strigă Adam. Uşa se deschise iar în prag stătea neliniştit unul dintre bobinatori, plin de negreală şi murdărie. Adam îl privi surprins. - Da, fiule, ce s-a întîmplal? Băiatul şovăia. - E vorba de tăticu , spuse el, uitîndu-se spre Jack, tremurîndu-i buzele... A...a... începu el cu sfială, cui ochii înlăcrimţi. Adam sări în picioare, traversînd încăperea. îl aduse pe băiat în cameră, cu blîndeţe, luîndu -1 cu braţul de după umeri. 389

- E Frank, băiatul lui Jack, domnule, spuse Eddie neînlrebat de unde stătea la fereastră. ,, - Vino încoace, Frank, spuse Adam încetişor, înconjurîndu-i în continuare umerii cu braţul. Lui Frank i se rostogoleau lacrimile pe fată, uilîndu-se cu ochii mari la taică-său. - A murit?izbuCni el în sfîrşit să spună, cu vocea strangulată. - Nici vorbă, Frank, îl linişti Adam cu nespusă blîndele. E grav rănit, doar cum crezi că te-aş putea minţi. Dar doc­ torul Mac i-a alinat durerile şi de îndată ce vine trăsura mea, o să-l transportăm la spitalul din vale. O să primească acolo cea mai bună îngrijire medicală. Adam îşi scoase batista şi şterse lacrimile de pe fata lui Frank. - Aşa, fii băiat cuminte şi nu-ţi mai fă griji. Tatăl tău o se se facă bine în scurtă vreme. Frank se uită neliniştit spre Adam. - Sînteti sigur, stăpîne? Nu-mi spuneţi minciuni, nu-i aşa? Adam zîmbi cu bunătate. - Nu, Frank, nu te mint. 11i spun adevărul, băiete. - Tatăl tău se odihneşte liniştit, interveni Clivc, şi imediat cc -1 vom duce la spital, o să-l putem trata cum trebuie. Frank se uită d e j a Adam la Clivc, cu un aer de îndoială, smiorcăindu-se şi înăbuşindu-şi lacrimile. Tăcu o clipă, gînditor, iar apoi i se adresă lui Eddie. - O să se facă bine, Eddie, nu-i aşa? şopti el Eddie făcu un pas înainte, străduindu-se să-şi compună un zîmbel vesel pe faţa trasă de oboseală. - Da, băiatule, o să se facă bine! Doar ştii cîl e de p u ter­ nic tatăl tău. Haide, nu te mai frămînta atîl. Vino, o să te duc Ia mătuşa Lily. Eddie îi aruncă o privire rapidă lui Adam, care dădu din cap în semn de încuviinţare. Adam îl bătu uşor pe umăr pe Frank. - Hai, dă fuga cu Eddie. Şi doctorul o să treacă mai tîrziu pe acolo să te vadă. II cercetă pe Frank, dintr-o dată îngrijorat: Eşti teafăr, băiete? N-ai păţit nimic, nu-i aşa? - Nu, stăpîne, spuse Frank, smiorcăindu-sc în con­ tinuare. 390

- Bine, atunci tlă-i drumul. Şi îţi mulţumesc Eddic pentru t.ot ajutorul. îţi răinîn recunoscător. - Am făcut şi eu tot ce-am putut, domnule, spuse Eddie cu ,un zîmbct scurt. II duc pe băiat la mătuşă-sa. O să aibă grijă de el. Eddie îl luă pe Frank de mînă,. strîngîndu-i-o uşor, ca pentru a-1 linişti, şi plecară amîndoi, Eddie murmurîndu-i cuvinte mîngîietoarc lui Frank. - Cred că aş face bine să mă duc în biroul lui Wilson să-i văd pe ceilalţi oameni, Clive. Vreau să le mulţumesc şi să fiu sigur că se simt bine, remarcă Adam. - Violet să se uite puţin la mîinile tale, Adam, ordonă Clive, ferm. Mi se par cam jupuite. Mai tîrziu, în acea după-amiază, Adam se plimba de colo-colo prin biblioteca din conacul Fairley, cu un coniac în mîna bandajată şi foarte gînditor. Wilson, care tocmai sosise, şedea pe divan, urmărindu-1 pe Adam cu atenţie şi savurîndu-şi încet whisky-ul. In cele din urmă, Adam se opri şi se aşeză pe scaunul din faţă. îşi aprinse o ţigară, trase din ea şi spuse: - Cum crezi că a pornit focul în depozit, Wilson? D upă părerea mea, a izbucnit cam prea brusc şi a ars destul de repede. L-am întrebat mai devreme pe Edwin şi mi-a spus-că vagonetele de lemn ardeau viplent cînd a deschis uşa şi că prima stivă de baloturi luase deja foc. Bănuiesc că probabil lîna a luat foc de la seînteile aprinse, iar curentul de la uşă e clar că a vînturat flăcările, dar tot rămîne un mister cum s-a petrecut totul. Ai vreo idee? Wilson tăcea, cu gura slrînsă şi încordată, cu o expresie serioasă. Oftă şi se uită drept la Adam: - Aş avea o presupunere, stăpînc, dar nu-i prea plăcută. Adain se aplecă în faţă şi se uită ţintă la Wilson. - Dă-i drumul, Wilson. Sînt sigur că te-ai gîndit destul de mult la lucrul acesta, aşa cum am făcut şi eu toată dupăamiaza. Wilson.se încruntă: - Poate că cineva a dat foc intenţional. - Cineva a dat foc! Adam era alîl de consternat, îneît tresări, sărind în sus, şi puse paharul pe masă, trîntindu-1 zgomotos. Haide, zău aşa, Wilson, nu se poate aşa ceva. 391

Categoric nu! - Păi, domnule, lina neprelucrală nu arde aşa, cu una, cu două. Pe cînd lemnul, da. Am vorbit şi cu conaşul Edwin şi mi-a spus şi el acelaşi lucru - că vagonetclc alea ardeau ca naiba de puternic. Cu un pic de gaz turnat pe unul din baloturi, îmbibat prin sac în toată lîna... Wilson se opri şi privi în pahar, oftînd. Nici nu ştiii, slăpîne, ce măcel îngrozitor ar ii fost acolo azi-dimineală, dacă vîntul nu şi-ar fi schimbat direcţia şi n-ar fi început ploaia. Păi, n-am iz­ butit decît parţial să controlăm focul din d e p o z it.. - Dar de ce? întrebă Adam în continuare uluit şi îngrozit de cuvintele lui Wilson. Wilson ezilă şi sorbi din whisky, Apoi se uită drept în ochii lui Adam: - Răzbunare. - Răzbunare! Pentru ce? împotriva cui? Pentru numele lui Dumnezeu, dar m-am purtat mai mult decît frumos cu oamenii în ultimii ani. Cred că glumeşti, ornule. Wilson, care reflectase mult asupra cauzei incendiului, îşi alegea cuvintele cu grijă. Ştia ce trebuia spus, dar simţea că trebuie să-şi îmbrace opiniile în cei mai diplomatici t e r ­ meni cu putinţă. îşi drese glasul: - Tot călătorind şi ocupat mereu, n-aţi prea dat pe Ja fabrică în ultimul an, domnule. Oamenii au cam pierdut legătura cu dumneavoastră ca să zic aşa. Şi cînd aţi fost peacolo, vizitele dumneavoastră au fost scurte... - Treci la subiect, Wilson. Ai spus răzbunare. Vreau să ştiu ce înţelegi prin asta, se răsti Adam. Wilson inspiră adînc: - Cred că s-ar putea ca focul să fi fost pus intenţionat, din cauza conaşului Gerald. Adam se crispa, căscînd ochii mari. - Conaşul Gerald! Cc-a mai făcut în absenţa mea? Să fiu al naibii, Wilson, dar îl scalpez, dacă-i vinovat. îl jupoi de viu. Wilson îşi drese glasul nervos. - Stăpînc, conaşul Gerald munceşte mult. Sînt primul care s-o spună. Şi ţine la fabrică, la fel cum făcea şi tatăl dumneavoastră. Dar conaşul Gerald... păi, domnule, pur şi simplu nu ştie cum să se poarte cu oamenii. Cei mai mulţi 392

dintre ei îşi arată dinţii şi îi întorc spatele, nedîndu-i nici o atenţie şi îşi văd de treabă mai departe. Dar mai e un grup mic de extremişti la fabrică. Intr-un fel, oameni care bagă zîzanie, s-ar putea spune. Ştiţi dumneavoastră, stăpîne, laburişti dintr-aceia. Ei bine, ăstora a ajuns să nu le mai placă felul în care conaşul G erald se poartă cu ei. - Haide, Wilson, spune odată tot, zise Adam aspru, vizibil enervat. - Aşa cum v-am zis, e felul lui de a fi,-răspunse Wilson, aprinzîndu-şi o ţigară. îi îmbrînceşte tot timpul pe băieţi, îmboldindu-i şi trosnind din bici. Şi cînd se duc la el să-i ceară cîte un flecuşteţ de hatîr, cum ar fi cîte-o pauză de ceai mai lungă, pur şi simplu îi ia la goană ... - Cred că glumeşti! Doar nu-ţi închipui că aş putea crede că focul a fost aprins doar p entru că Gerald a refuzat să le dea oamenilor o pauză mai lungă de ceai. Aşa ceva e absurd şi cumplit de ridicol, Wilson! izbucni Adam, pierzîndu-şi pe moment obişnuitul lui sînge rece. - Nu, stăpîne, nu doar pentru asta, ci pentru multe alte lucruri care s-au tot adunat în ultimele luni. Sînt de acord că e vorba de lucruri mărunte, dar ştiu cîţiva băieţi care pur şi simplu clocoteau de furie din pricina brutalităţii conaşului Gerald, a felului urît în care se p u rta cu ei, şi îi teroriza şi ... Cuvintele lui Wilson se pierdură încet. Adam oftă din,greu şi se rezem ă cu spatele de scaun, oprindu-şi ochii gînditor asupra lui Wilson. - Deci tu crezi că focul a fost pus de cîţiva dintre aceştia pentru a-şi scoate pîrleala. Adam se aplecă în faţă, privindu-1 mai pătrunzător decît înainte: D ar e un gest prostesc, Wil­ son, de vreme ce fabrica ar fi putut lua foc şi ea, iar ei ar fi rămas pe-afară, săptămîni întregi, doar cu jum ătate de leafă. - Da, ştiu şi eu. Dar cred că un foc mic a fost aprins ca un fel de învăţătură de minte. Nu cred că atunci cînd l-au aprins se aşteptau să le scape de sub control, aşa cum s-a întîmplat. Efectiv, nu cred. înţelegeţi ce vreau să spun, domnule. Un pic de pălălaie, se distrug cîteva baloturi de lînă. Cum v-am zis, o învăţătură de minte. Se încetineşte puţin producţia, apare un fel de încurcătură. Ceea ce ne face să stăm puţin şi să luăm aminte. - Vinovaţii? întrebă Adam, privindu-1 aspru pe Wilson. 393

- Ei bine, stăpîne, nu pot da nici un nume. Grupul de oameni despre care ţi-am vorbit au fost toţi la fabrică în dimineaţa asta şi au sărit toţi să dea o mînă de ajutor. Wilson s-a abţinut să mai adauge că trei dintre cei mai violenţi agitatori împotriva lui Gerald Fairley au fost, de fapt, din fericire absenţi, în ziua aceea. O să se ocupe el de ei mai tîrziu. Fiindcă credea într-adevăr că fusese vorba de o incen­ diere prem editată şi era pe deplin sigur că aceia care lipseau dăduseră foc. O să bage spaima în ei. Se ruga ca Adam Fair­ ley să facă la fel cu fiul lui. Adam stătea pe gînduri, reflectînd la cuvintele lui Wi.Ison, iar apoi spuse: - Ce spui tu nu prea are sens. De ce să aprindă focul intenţionat şi apoi să se expună singuri pericolului incen­ diului? Ar fi ceva total nesăbuit. - V-am spus deja, domnule, cred că aceia care au pus foc la depozit-vroiau să fie un fel de sperietură şi nu se aşteptau să se întindă aşa şi să scape de sub control. Adam tăcea, fierbînd de furie în sinea lui împotriva lui Gerald. încercă să se calmeze, să gîndească limpede. Ceea ce Wilson spunea avea sens, într-o oarecare măsură. Lîna neprelucrată, fiind grasă, la început arde mocnit, aproape fără flăcări. Se prea poate ca peste unul dintre baloturi să fi fost turnat gaz. Oricare ar fi fost cel care a aprins focul, s-a gîndit probabil că doar o porţiune din depozit şi cîteva baloturi vor fi deteriorate. Ce proşti, şe gîndi el supărat. Nişte proşti nerozi. Depozitul era deosebit de inflamabil, fiindcă era construit din lemn. Nu s-au gîndit la acest aspect sau la consecinţele acţiunilor lor iresponsabile. Nu şî-aujdat seama în ce pericol se aflau toate clădirile fabricii şi satul. - Foarte bine, Wilson, de acord cu explicaţia ta. S-ar putea ca pre’supunerile tale să fie corecte, spuse Adam în cele din urmă, încordat la faţă. Şi, de vreme ce membrii acelui grup radical despre care vorbeai au lucrat azi dimineaţă, nu putem acuza pe nimeni, presupun, aşa-i? - Nu, domnule! răspunse Wilson, vehement. Nu putem. N-avem cum s-o facem. Pe de o parte, n-avem nici o dovadă, iar după felul în care oamenii au muncit ca să ajute să stingă focul, zău aşa, nu s-a văzut nici o diferenţă. în plus, oamenii ar rămîne uniţi. Ne-am trezi cu o grevă pe cap, vă garantez, 394

dacă am începe să vorbim despre o incendiere premeditată. Wilson dădu din cap serios şi îşi drese glasul. Poate îi spuneţi ceva conaşului Gerald, cfnd se întoarce mîine de la Shipley, domnule, nu vă supăraţi că vă sugerez asta. Sfătuiţi-1 că ar fi bine să se poarte mai frumos cu băieţii. - Ah, Wilson, aşa am de gînd să fac. De fapt, o să-i trag o săpuneală cum n-a mai văzut el de cînd e. Pe cuvînt că da, declară Adam, arătîndu-şi supărarea acum. Nici nu mi-am putut închipui că o să-mi nesocotească dinadins sfaturile de a se purta frumos cu oamenii. După o scurtă pauză îşi înmuie tonul. Intre timp, trebuie să ne luptăm cu o problem ă vitală stocul de materie primă. Toate baloturile din depozit au fost complet distruse, după cum bine ştii. Cîfă lînă brută mai avem în celălalt depozit? - Cred că destul de multă cît să nc ajungă toată luna, domnule, răspunse Wilson, mintea mergîndu-i repede, evaluînd situaţia rezervelor şi a comenzilor. Trase din ţigară, în două-trei săptămîni, trebuie să ne vină un transport de la McGill, din Australia, slavă Domnului. Cred că o şă izbutim să ne descurcăm pînă atunci. - Dă-ţi toată silinţa, Wilson. Apucă-te de treabă, este prima urgenţă pentru luni dimineaţă. Vin şi eu mai devreme şi putem face situaţia împreună. Şi cred că ar trebui să construieşti un depozit nou. Foloseşte cărămizi, nu lemn. Şi mai comandă o maşină de stins focul. Nu mă aştept ca dezastrul să se repete, dar e întotdeauna înţelept să fii pregătit pentru orice eventualitate. Aşa cum spuneai şi tu, de data asta am avut noroc datorită schimbării de direcţie a vîntului. - Nu, stăpîne, eu nu mă aştept ca aşa ceva să se întîmple din nou, spuse Wilson, atît de tăios şi cu atîta convingere, încît Adam îşi întoarse repede privirea spre el, fără nici un comentariu. Lui Wilson nu-i scăpă reacţia lui Adam şi continuă cu o voce mai echilibrată: Dar dum neavoastră aveţi dreptate, întotdeauna e cel mai bine să ai Ia îndem înă multe pompe de stins incendiul, pentru orice eventualitate. Mă gîndeam, domnule, dacă vreţi, mă pot duce mîine la fabrică să încep să fac situaţia stocurilor. Am mai salva ceva timp. - Excelentă idee, Wilson, doar dacă n-ai ceva împotrivă să lucrezi duminica. O să vin şi eu, şi putem lucra împreună.

395

- S-a făcut, domnule. Wilson făcu o pauză, iar ochii îi străluceau ageri în spatele ochelarilor.cu rame de oţel: Şi o să staţi de vorbă cu conaşul Gerald, nu-i aşa? insistă el. - Fii liniştit că aşa am să fac, şi problema se va pune foarte clar. Adam se ridică în picioare. Să-ţi mai torn puţin, Wilson. - Mulţumesc, stăpîne. Nu zic nu la un păhărel înainte de drum. în timp ce turna whisky-ul, lui Adam îi trecu brusc prin minte o idee foarte clară: Wilson îi ştia pe vinovaţi, dar era limpede că nu vroia să le dezvăluie numele din motivele lui personale, desigur foarte întemeiate. Fie şi aşa, îşi zise Adam. Avea încredere în Wilson că se va ocupa de aceştia cum trebuie. El se va ocupa de Gerald. îşi strînse buzele, gîndindu^se la fiul lui cel mare. Ce idiot necopt, a stricat tot binele pe care el s-a chinuit atît de mult să-l realizeze. Să-ţi atragi duşmănia oamenilor era doar o dovadă evidentă de prostie, ci şi un act de pură nesăbuinţă. Dar e şi vina mea, recunoscutei. I-am dat prea mult mînă liberă, iar absenţele mele perm anente n-au făcut deloc bine. Va trebui să petrec mai mult timp la Fairley, se hotărî el. Dar ce se va face cu Olivia? I se părea intolerabil să stea departe de ea. Devenise întreaga raţiune a existenţei lui. Stînca pe care viaţa lui era clădită. De aceea, îşi dădu seama ,cu tristeţe că trebuia să acorde mai multă atenţie filaturii. Fără îndoială, acesta era un imperativ care o lua înaintea tuturor celorlalte lucruri. Poate că va reuşi s-o convingă pe Olivia să vină la Fairley. Va înţelege şi- ea situaţia. Fir-ar să fie de băiat! O expresie de dezgust i se aşternu pe faţă cînd se gîndi la G erald şi la măsurile pe care va trebui să Ie ia în legătură cu el. Gerald era un tiran şi, prin urmare, un laş. îşi va băga el minţile în cap. Doamne, Dumnezeule, trebuie.' murmură Adam în şoaptă. îşi veni în fire şi se întoarse cu băuturile spre Wilson. - Ce mult aş vrea să se întoarcă doctorul Mac. Sînt ex­ trem de îngrijorat din cauza lui Jack Harţe, spuse Adam, dîndu-i lui Wilson paharul cu whisky. - Da, stăpîne, şi eu la fel. Dar H arţe e un luptător. O să reziste el şi la asta. Are şi mintea necesară s-o facă, să ştiţi că da. Adam oftă. 396

- Sper să ai d rep tate, Wilson. Pe cuvînt că da. N-am să pot niciodată să-l răsplătesc pentru ceea ce îi datorez fiindcă i-a.salvat viaţa lui Edwin.

SFÎR ŞITU L VOLUM ULUI I