Carte Dana Baran Final Print

DANA BARAN

FACULTATEA DE MEDICINĂ A UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI (1879-1948) Ediţia a II-a revizuită şi adăugită

Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi 2012 1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DANA BARAN Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi / Dana Baran - Iaşi: Editura Gr. T. Popa, 2012 ISBN 978-606-544-125-5 378(498 Iaşi): 61 Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. Cristina Ionescu Prof. dr. Nicolae Marcu

Coperta: Marius Atanasiu Tehnoredactare computerizată: ing. Sorin Popescu

Editura „Gr. T. Popa” Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi Str. Universităţii nr. 16

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorului şi Editurii „Gr. T. Popa" Iaşi. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea autorului sau a editurii.

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" Iaşi str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 301678

2

CUVÂNT ÎNAINTE Catedralele universitare ale neamului Dacă în evul de mijloc al istoriei noastre, după fiecare izbândă, domnii ţării înălţau câte o biserică, simbol de învăţătură, gratitudine şi pomenire, în era modernă, fiecare mare victorie s-a consfinţit prin ridicarea câte unei Universităţi, întru proslăvirea inteligenţei jertfelnice universale şi propăşirea neamului. Aşa s-au petrecut lucrurile după Mica Unire a Principatelor Dunărene din 24 ianuarie 1859, când, la 26 octombrie 1860, la Iaşi s-a ctitorit prima Universitate modernă a tinerei Românii, ca o mângâiere pentru sacrificiul –voluntar acceptat- al statutului de capitală administrativă a cetăţii moldave, ca un semn glorificând un vis milenar. Aşa s-a întâmplat şi după cucerirea Independenţei de stat a României, la 9 mai 1877, când, în sfârşit, s-au deschis cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii ieşene, care, deşi prevăvută în regulamentele academice, s-a alăturat celorlalte Facultăţi – de Drept, Filosofie / Ştiinţe şi Teologie – abia aproape 20 de ani mai târziu. Exista, inevitabil, temerea ca absolvenţii medicinişti ai Facultăţii din Iaşi să fie doctori de mâna a doua, comparativ celor instruiţi în centre europene consacrate, după cum se manifesta şi frica faţă de o concurenţă profesională mai intensă. Precaritatea stării de sănătate a populaţiei şi a organizării sanitare a ţării au impus, totuşi, cu necesitate, formarea de medici autohtoni în număr mai mare şi o structurare eficientizată a serviciilor de sănătate, motivând astfel, pe înţelesul tuturor, asumarea riscurilor şi a unor măsuri îmbunătăţite, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Iaşul îşi contura, în consecinţă, profilul de capitală a spiritului creator şi a sufletului românesc într-un mod mai bine conturat şi tot mai consistent. Aşa s-a încununat, la finele Primului Război Mondial, formarea României Mari, la 1 decembrie 1918, când, în inima Ardealului, la Cluj, a apărut la 12 mai 1919, ca un ideal triumfător împlinit, 3

Universitatea Daciei Superioare (ulterior, Universitatea „Ferdinand I”), asigurând deopotrivă învăţământul de rang academic în limba română şi conferind o nouă anvergură priorităţilor istorice naţionale. Nu altfel aveau să se desfăşoare faptele după ravagiile celui de al Doilea Război Mondial şi nici după Revoluţia Română din decembrie 1989, când alte şi alte Universităţi au înnobilat viaţa oraşelor, amplificând valenţele formării umane prin cunoaştere, stimulând virtuţile educaţiei prin ştiinţă şi pentru ştiinţă. Timişoara, Târgu Mureş, Craiova, Constanţa, Sibiu, Braşov, Oradea, Arad, Baia Mare, Suceava, Galaţi au fost citadelele universitare care s-au adăugat, peste ani, vechilor „catedrale” ale şcolirii înalte a românilor. Povestea universităţilor noastre se revelează, aşadar, într-un fel, o reiterată poveste a unirii în cuget şi simţiri, a distilării unei conştiinţe în egală măsură naţională şi universală, o poveste a izbândirii în devenirea unui popor. Facultatea de Medicină din Iaşi, în litera şi spiritul istoriei La 26 octombrie 2010, Universitatea «Al. I. Cuza» din Iaşi a aniversat 150 de ani de la înfiinţare. Comemorările au cuprins în orizontul amintirii, rând pe rând, Facultăţile care au alcătuit şi care alcătuiesc încă universul, tot mai diversificat, al cunoaşterii academice ieşene. În matca originară a acestei Alma Mater moldave, „leagănul învăţământului din România”1, s-a plămădit, prinzând forţă şi dovedind valoare, însăşi Facultatea de Medicină, nucleul de azi al Universităţii „Grigore T. Popa” din Iaşi. Fondată la 1 decembrie 1879, instituţia de învăţământ medical superior s-a dezvoltat iniţial - până la Reforma Învăţământului din 1948, când şi-a început destinul de sine stătător amplificându-şi menirea, - sub semnul Universităţii Mihăilene, actuala Universitate «Al. I. Cuza».

1

Nicolae Leon, Rolul Zoologiei la Facultatea de Medicină. Lecţie de deschidere (4 noiembrie 1899), „Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, 1899, nr. 11, p. 350. 4

S-au scurs de atunci 133 de ani de viaţă creatoare: această primă eră, eroică (1978-1948), din istoria Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi, se revelează neîndoielnic un „trecut mare”, făurit în „ani de muncă, de sbucium, de greutăţi şi nevoi, dar şi de realizări temeinice. Greutatea acestui trecut – argumenta în 1939, în pragul celui de al II-lea Război Mondial, rectorul Universităţii Mihăilene, prof. dr. Ion Tănăsescu, - ne susţine şi el formează temelia solidă pe care generaţia de azi şi de mâine îşi va aşeza, poate mai bine, şi le-o doresc din tot sufletul, edificiul muncii lor, astfel ca Moldova lui Ştefan să se poată mândri cu Universitatea din Iaşi.”2 Profesorii săi emblematici, într-adevăr, „creează ţesutul nepieritor al generaţiilor de jertfă şi muncă”, arăta acad. Ion Th. Simionescu. Notele iatro-istorice de faţă trec succinct în revistă momente şi personalităţi care au dat strălucire şi individualitate acestui arc al împlinirii, înălţat peste suferinţa oamenilor şi rigorile vremurilor. Alături de o serie de fotografii, se regăsesc ataşate în final două prelegeri magistrale rostite de Gr. T. Popa, spiritul tutelar al Universităţii de Medicină de azi. Una este cursul său inaugural din 12 noiembrie 1928, când îşi începea cariera de profesor titular al Catedrei de Anatomie în cetatea celor şapte coline. Conferinţa îi definea crezul, dezbătând despre Ce este şi ce nu este Anatomie. Dacă medicinei i se recunoscuse dintotdeauna strânsa legătură cu antropologia şi cultura, religia şi filosofia, Anatomia - pe care se întemeiază - se arăta deopotrivă o cale spre cunoaştere şi autocunoaştere umană. În acest sens, Gr.T.Popa conchidea: „Într-adevăr prin studiul atent al propriei noastre făpturi căpătăm siguranţa că putem interveni, influenţând direct prin voinţă unele sisteme organice (…); ne putem astfel introduce în propria noastră alcătuire îndreptând-o, până la 2

Ioan Tănăsescu, Darea de seamă făcută cu ocazia deschiderii cursurilor anului 1939/40. Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul 1939-1940, Editura Universităţii Mihăilene, Iaşi, 1942, pp. 3-7. 5

anumite limite, unde vrem noi. (….) Aici trebue să ţintim cu toţii: să ducem cunoaşterea de sine şi puterea de autointervenţie aşa de departe încât să putem căpăta impresia că conlucrăm cu natura la propria noastră desăvârşire.”3 A doua cuvântare, despre Spiritul universitar şi tendinţele învăţământului, ilustrează lecţia inaugurală ţinută de profesorul Gr.T.Popa cu ocazia redeschiderii cursurilor Universităţii Mihăilene, la 13 noiembrie 1938, în preajma confirmării sale ca decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi (1 decembrie 1938). Spiritul universitar - sublinia Gr. T. Popa - este

cel ce dă viaţă: „clădirea şi instrumentarul .…. nu formează o Universitate. Ca să fie aşa ceva, ea are nevoe de flacăra însufleţitoare a minţilor neastâmpărate; şi această flacără este purtată de profesori şi de studenţi. Universitatea este, în fond, acea veche asociaţie dintre acei care învaţă pe alţii şi acei care învaţă dela alţii: Universitas Magistrorum et Scholarium. Ori unde avem o astfel de asociaţie avem o şcoală şi Universitatea este şcoală,... cea mai înaltă şcoală.”4 Analiza retrospectivă nu trebuia să lipsească: „Fiecare student trebue să afle şi să reţie toate câştigurile de până azi ale ştiinţei, dar totodată să înveţe şi cum se obţin aceste câştiguri, pentru a încerca el însuşi, cândva, formulări noi.” Spiritul academic se impunea a fi unul ştiinţific, experimental -claude bernardian- spre a fi mai aproape de adevărul profund al lumii”, deoarece „spiritul universitar trebue să îmbogăţească cuprinsul minţii noastre, determinând apariţia printre noi a unor tipuri intelectuale mai complexe”. Aceasta, tocmai pentru că în mod curent: „Omul simplifică mereu şi trage concluzii sumare asupra unei naturi extrem de complexe.” Or: „Nu trebue confundate clarităţile noastre cu acele ale realităţii”, avertiza oratorul. „În acest sens, şi în aceste limite, - conchidea universitarul patriot, - directivele învăţământului vor trebui să cuprindă elemente de perfecţionare 3

Gr.T.Popa, Ce este şi ce nu este anatomie?-„Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1928, nr. 6, pp.519-542. 4 Gr. T. Popa, Spiritul universitar şi tendinţele învăţământului. „Însemnări ieşene”, 1938, an III, nr. 12. 6

individuală, stimulări de coeziune naţională şi garanţii de linişte deplină. Sunt sigur că, de se va mişca spiritul nostru universitar în astfel de cadre, vom obţine în cursul vremii locul de cinste, care se cuvine unui popor cu inteligenţa şi umorul natural pe care îl are poporul românesc.” Iar: „Un nume românesc impus atenţiei universale, prin puterea lui de creaţie, echivalează cu o bătălie câştigată.”5 Din acest punct de vedere, situarea în perspectivă istorică a cunoaşterii biomedicale apare întotdeauna menită a contura, mai precis şi savant, orizontul de înţelegere şi aşteptare al oricărui intelectual ce doreşte să se ridice deasupra simplei experienţe a cotidianului. „În ştiinţă – aprecia prof. Socrat Lalu – există un determinism absolut şi nici nu să poate concepe ştiinţa altfel. (…) În biologie există acelaşi determinism riguros. Problemele însă de care se ocupă această ştiinţă sunt de fapt mult mai complicate ..(..) Cu cât înaintăm în ştiinţă cu atât raporturile aceastea devin mai complexe...; fondul lucrurilor în natura lor intimă nu o cunoaştem ... (…..)”6 De altfel, marii noştri înaintaşi au cultivat constant istoria propriei lor profesii, adeseori cu erudiţie şi întotdeauna cu afecţiune şi interes: „Acest studiu retrospectiv este pentru noi cel mai bun educator, căci lui îi datorăm admiraţia recunoscătoare pentru lunga listă a predecesorilor noştri, precum şi pentru modeştii savanţi uitaţi în cursul secolelor trecute. Şi ... amintim .... celebrele cuvinte ale lui Malgaine .... : «Tout homme, fût-ce un génie, qui ne remonte pas au-delà de son siècle pour la science, ressemble à un vieillard qui ne se souvient que de la veille»; ei se vor convinge uşor că cei care despreţuiesc cultura, care înalţă profesiunea noastră”, o scoboară7....

5

Gr. T. Popa, Spiritul universitar… Socrat Lalu, Lecţiune de deschidere la Facultatea de Medicină din Iaşi, „Revista Ştiinţelor Medicale”, 1913, vol.II, nr. 9-10, pp. 669-697. 7 Constantin Daniel, Facultatea de Medicină din Iaşi. Cursul de Patologie Chirurgicală. Lecţiune de deschidere. Privire asupra progreselor chirurgiei 6

7

Vorbele savantului Nicolae Iorga, spuse cu prilejul Congresului Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei, de la Bucureşti, din 1932, îşi păstrează în mare parte valabilitatea: „În istorie trebuie de admis că rar are loc o dispariţie complectă a trecutului, -bun sau rău. Lucrurile ce-au fost odată îşi vor schimba doară numele, dar în orice caz dispar greu. Umanitatea trebuie însă să se arate tenace în a reţine ceiace odată a creat…” Tenace în a reţine, în a interpreta, a corecta, a progresa, cultivând „spiritul universitar, definit ca o forţă de cercetare în neobosită activitate.” Datoria memoriei şi exerciţiul anamnezei se dovedesc, aşadar, coordonate necesare în definirea reiterată a fiinţei şi conştiinţei spaţio-temporale, atât individuale, cât şi colective, atât naţionale, cât şi universale, conferind practicii cotidiene dimensiune filosoficepistemologică. Ştiinţa – afirma Louis Pasteur - nu are patrie, dar cel care o studiază, da. Pentru oameni-simbol, ca Gr.T. Popa, care ajung să guverneze prefaceri ale conştiinţei, reforma spiritului, mai cu seamă universitar, a fi un profesionist de excepţie exprima patriotism, iar slujirea ţării continua să fie însuşi sensul destinului omenesc. De aceea, „se impune ca, într-o lume de adânci prefaceri şi mari nesiguranţe, să sporim coeziunea noastră naţională. Nu mai putem fi indiferenţi, în mersul activităţilor noastre educative, la capitolul conştiinţei de neam. …Să creştem sentimentul solidarităţii între noi şi să nu încercăm nimic, chiar dac-ar fi cu cele mai bune intenţii, care ar putea strica această solidaritate.” Reconfirmându-l pe Rabelais, teologul renegat şi medicul scriitor din Renaştere, constatăm mereu cum istoria cerne neîncetat, între ştiinţă şi conştiinţă, ruina şi rezidirea sufletelor şi a trupului omenesc. Prof. Dr. Dana Baran de la originile sale până în prezent. „Bulletin de la Société des Médecins et Naturalistes de Jassy”,1911, nr.1-5, pp.23-42. 8

ÎNVĂŢĂMÂNTUL MEDICO-FARMACEUTIC IEŞEAN ÎN CADRUL UNIVERSITĂŢII MIHĂILENE

A-ţi aminti de trecut, înseamnă a onora prezentul

FACULTATEA DE MEDICINĂ Demersuri şi reuşite preliminare Învăţământul medical preuniversitar de la Renaştere la Iluminism. Moldova a parcurs între veacurile al XV-lea – al XIXlea, drumul anevoios al afirmării ca entitate statală şi naţională, ceea ce a impus instruire şi cultivarea apartenenţei la o aceeaşi identitate culturală, lingvistică şi etnică, de credinţă şi ideal. De la Renaşterea Putneană şi Umanismul creştin, la încercarea de Reformă latinizantă de la Cotnari, de la asistenţa filantropică instituţionalizată, la legislaţia sanitară, şi de la proclamaţiile Revoluţiei paşoptiste la Iluminismul raţiunii afirmate tot mai plenar în limba română şi pentru români, întru „împodobirea ţării şi a norodului”8, s-au întâlnit momente de răscruce şi s-au definit numeroase puncte de reper. Însă, evenimentele hotărâtoare survenite în plan politic şi administrativ, în anii 1851 şi 1860, au fost cele care au înscris Facultatea de Medicină în linie 8

Citat din comisul, cărturar iluminist, Ionică Tăutu (1798-1828) - apud Dan Mănucă, Scrisori inedite ale lui Ionică Tăutu, „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Iaşi, 1968, tom 19, pp. 189-197. 9

dreaptă către ziua în care existenţa sa avea să fie ireversibil consfinţită şi transpusă în practică. 1492 - Şcoala de la Putna. În formă preuniversitară, învăţământul medical a debutat, se crede, în Moldova, încă în ştefanianul9 secol al XV-lea, când în Şcoala de la Putna (1492) se predau şi noţiuni medicale.10 1562 - Schola Latina de la Cotnari. Profesori iniţiaţi în medicină au fost ulterior invitaţi la Schola Latina de la Cotnari, fondată de Despot Vodă (1511–1563), în 1562. Despot Heraclid audiase el însuşi doi ani cursurile Facultăţii de Medicină a vestitei Universităţi din Montpellier.11 Nici unul din profesorii aleşi de Domn nu a ajuns, totuşi, vreodată în Moldova. Se cunosc numele lui Gasparus Peucerus (1525-1602), fost rector al Universităţii din Wittenberg12 şi Michail Hermodoros Lestarhos13, medic apreciat în Chios pe la 1533-156014, a cărui şcoală o frecventase şi Despot. Alt profesor, Georg Ioachimus Rheticus (1514-1574), renumit îndeosebi ca matematician şi astronom, avea nu mai puţin cunoştinţe de medicină.15 Rheticus fusese asistentul lui Nicolaus Copernicus (1473-1543), savant şi cu studii de medicină la Universitatea din Padova. În epocă, medicina se corela evident cu astrologia, dacă nu cu astronomia. 9

Renaşterea Putneană, iniţiată sub Ştefan cel Mare (1433-1504), dezvoltată în jurul Şcolii de la Putna, mănăstire ctitorită de Domnitor între 1466-1469. 10 Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană. Menirea patriotică a unei instituţii de învăţământ. Ed. Junimea, 1987, Iaşi, p. 22. 11 Ibidem, p. 26. 12 Izaak Walton, Charles Cotton, The Complete Angler, or Contemplative Man's Recreation: Being a Discourse on Rivers, Fish Ponds, Fish and Fishing. L.A. Lewis, London, 1839, pp. 129, 338. 13 Constantin Romanescu, Note medico-istorice referitoare la domnia lui Despot Vodă. „Revista Medicală”, Bucureşti, 1969, vol. XV, nr. 1, p. 111. 14 Sylvie David, Évelyne Geny, Troïka. Parcours antiques. Vol. I, Presses Universitaires de Franche Comté, 2007, pp. 325, 327. 15 Karl Heinz Burmeister, Georg Joachim Rhetikus 1514-1574. III. Guido Pressler Verlag, Wiesbaden, 1968, p. 191. 10

1639 - Colegiul Vasilian de la Trei Ierarhi. Ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, în 1639 a luat fiinţă la Iaşi Gimnaziul Vasilian - Academia Vasiliană - de la Trei Ierarhi. Dacă Biserica Trei Ierarhi (Trisfetitele) rivaliza unei impresionante catedrale, şcoala ce i se alătura repeta modelul Academiei de pe lângă Patriarhia din Constantinopol. În mod direct, însă, reflecta structura Academiei Kieviene, de unde şi un număr mare de profesori proveneau. Programa includea medicina teoretică -iatrosofia-, unul din magiştri fiind Nikolaos Kerameos (Nicolae Kerameus), ajuns în Moldova la 1670.16 A parvenit o copie a cursului său, elaborat între 1670-1672 şi intitulat „Expunere pe scurt a părţii teoretice din medicină” (sau „Arta Medicală”). Datând din 1682, era opera copistului Alexandru din Trikka. Păstrat actualmente la Viena, manuscrisul în neo-greacă, transcris la zece ani de la moartea autorului, reproducea textul prelegerilor medicului, filosofului şi teologului Nicolaos Kerameos din vechiul Epir, care studiase la Veneţia, înainte de a se fi stabilit la Iaşi. Materialul a fost găsit în biblioteca vestitului om de cultură, stolnicul Constantin Cantacuzino.17 Impregnat de concepte hipocratice şi galenice, documentul atestă încercarea de sincronizare tardivă a Ţărilor Române la cerinţele unei medicini în consens cu academismul european. 1714 - Academia Domnească de la «Sfântul Sava». Elemente de medicină se învăţau deopotrivă la Şcoala Domnească, întemeiată în 1714 de Nicolae Mavrocordat (1680-1730), la mănăstirea „Sf. Sava” din Iaşi. După 1717, programa Şcolii, devenită o adevărată 16

V.L. Bologa, Gh. Brătescu, B. Duţescu, Şt. M. Milcu, Istoria Medicinei Româneşti. Ed.Medicală, Bucureşti, 1972, p.111; Nicolae Marcu, Le manuscrit médical de N. Kerameos-Iassy 1670. Signification médico-historique. Proceedings of the 38th International Congress on the History of MedicineActes du 38e Congrès International d'Histoire de la Médecine. Editors Nil Sarı, AliHaydar Bayat, Yeşim Ülman, Mary Işın, Ankara, 2005, pp: 10391041. 17 Nicolae Vătămanu, Medicină veche românească. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 147-230; Nicolae Marcu, Le manuscrit médical….. 11

Academie Domnească, îngloba studii de filosofie şi ştiinţă, în limbile elină, greacă nouă, slavonă, moldovenească. Iatrosofia s-ar fi însuşit aici18 la îndemnul patriarhului de anvergură europeană Hrisant Nottara al Ierusalimului, oarecând „medicinist” la Padova. Pledează pentru aceasta şi copia celei mai vechi traduceri româneşti a aforismelor lui Hipocrat, păstrată la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. Datat 7222 (1713), manuscrisul se intitula „Alegerile lui Ippocrat”.19 1766 - Academia Domnească a Învăţăturilor şi Epistimiilor. În 1766, Grigore Alexandru Ghica a reorganizat la Iaşi Academia Domnească a lui Nicolae Mavrocordat, transformând-o în „Academia învăţăturilor şi epistimiilor”.20 Se preda în elineşte, greceşte, moldoveneşte şi latineşte. Biblioteca instituţiei poseda „Opuscula anatomica nova” (Londra, 1649), ce conţinea lecţii de anatomie şi botanică susţinute la Paris de dr. Jean Riolan (1577-1657), medicul Mariei de Medicis şi al fiului ei, Ludovic al XIII-lea. 1803 - Seminarul de la Socola. Deschis în 1803 de mitropolitul Veniamin Costachi (1768-1846), în timpul lui Alexandru Moruzi Voievod (1750-1807), Seminarul de la Socola a reprezentat prima şcoală superioară în limba română din Principate. Organizat pe un ciclu de şase ani, învăţământul asigura, în clasa a V-a, un curs de Medicină populară şi Instrucţiuni sanitare încredinţat profesorilor dr. Anastasie Fătu (1816-1886) şi dr. Constantin Vârnav (1806-1877). Autori ai întâilor manuale şi publicaţii româneşti de popularizare a cunoştinţelor, mai ales medicale, aceştia s-au remarcat, după 1833, în cadrul primei societăţi ştiinţifice a ţării, Societatea de Medici şi 18

Nicolae Vătămanu, op. cit., pp. 147, 230. Paul Cernovodeanu, Nicolae Vătămanu, „Alegerile lui Ippocrat”- prima traducere în româneşte a „Aforismelor” lui Hipocrate, în G. Brătescu (sub redacţia), Din tradiţiile medicinii şi ale educaţiei sanitare. Ed. Medicală, Bucureşti, 1973, pp.118-181; N.A.Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp: 54-77. 20 Gabriel Bădărău, op.cit., p. 37. 19

12

Naturalişti din Iaşi (SMN), care debutase, în 1829, ca un „Cerc ieşean de lectură medicală” şi evoluase către „Societatea Doftoricească Moldo-Română” (1833).21 Membru al Academiei Române din 1871, Fătu a fost preşedinte al SMN între 1872-1885. 1834 - Academia Mihăileană şi gândirea naturalistă. În veacul al XIX-lea, după 1 ianuarie 1832, a intrat în vigoare, în Moldova, Regulamentul Organic. Astfel, s-au creat condiţiile apariţiei unei Academii de rang superior, cu limbă de predare preponderent română, în locul şcolilor elineşti ori slavoneşti, de nivel mediu, dominante anterior. În 1832, domnitorul Mihail Sturza (1794-1884) a decis înfiinţarea unei astfel de instituţii care îi va purta ulterior numele: Academia Mihăileană. Inaugurată în 1835, a integrat Academia Vasiliană de la Trei Ierarhi, restructurată de Asachi. Ştiinţele biomedicale au beneficiat doar de un curs de Istorie Naturală, ţinut de dr. Iacob Cihac (1880-1888). Gândirea naturalistă precumpănitoare în epocă se regăsea în chiar denumirea de „physicus”(«fizic») dată medicului însuşi. Începute, probabil, încă în 1834, prelegerile „fără plată”, ale doctorului Cihac se derulau în Muzeul de Istorie Naturală, pe care îl ctitorise în cadrul SMN, în acelaşi an. În 27 martie 1835, dr. Iacob Cihac a fost desemnat de Epitropia Şcoalelor ca profesor bugetat al recent întemeiatei Academii. Preşedinte fondator al SMN, alături de protomedicul Moldovei, dr. Mihail Zotta, Cihac a fost autorul, în 1837, primului tratat de istorie medico-naturală, publicat în româneşte la Institutul Albinei din Iaşi: «Istoria Naturală».22 De altfel, SMN a înlesnit, prin deosebit de bogata viaţă ştiinţifică şi 21

Paul Pruteanu, Iacob Cihac, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 51. Dana Baran, Iacob Cihac, autorul primului tratat de istorie naturală. tipărit în limba română - Iaşi, 1837, A 39-a Reuniune Naţională de Istoria Medicinei, „Jurnal Medical Braşovean”, Braşov, 2008, pp. 46-50; Dana Baran, Tratatul de Istorie Naturală al doctorului Iacob Cihac-Iaşi, 1837, în Mariana Flaişer, Limbajul medical. Istorie şi perspective, Ed. Alfa, Iaşi, 2012, pp. 33-47. 22

13

culturală pe care o genera, atât finalizarea proiectului Academiei Mihăilene, cât şi a Universităţii de mai târziu. 1852 - „Şcoala Înaltă”: Institutul Gregorian. Dând curs, în 1851, revendicărilor de reformare a învăţământului, formulate de Revoluţia din 1848, Grigore Alexandru Ghica Vodă (1807-1867) a promulgat un «Aşezământ pentru reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei». Documentul reglementa învăţământul public, decretând constituirea a trei ramuri: învăţământ primar, secundar şi înalt (superior). Pentru învăţământul superior, se preconiza crearea la Iaşi a unei Academii cu patru Facultăţi: Filosofie, Drept, Teologie şi Medicină. Acelaşi act prevedea, totuşi, la art. 62, ca etapă premergătoare, nu o Facultate de Medicină propriu-zisă, care ar fi dus „la o jertfă peste putinţă a mijloacelor ţării”, ci o Şcoală de Moşit şi o Şcoală de Chirurgie, întrucât: „deşi astfel de şcoli se desfiinţează din ţările cele mai propăşite... în Moldova unde posturile cele mai însemnate şi trebuinţa poliţiilor lesne se pot îndestula sau cu Români care au învăţat Medicina pe la Universităţi străine sau în lipsa lor cu candidaţi care vin din ţările străine, nevoia cea mai de căpetenie este de a da ajutorul locuitorilor din prin ţară prin statornicirea hirurgilor în fiecare ocol”.23 Intenţia s-a concretizat prin apariţia, în 1852, a Institutului Gregorian, care dispunea doar de o Şcoală de Moaşe şi o clinică dotată cu 14 paturi. Titular, până în 1863, a fost prof. dr. Anastasie Fătu, care a semnat, în 1852, întâiul «Manual pentru instruirea moaşelor», „menit mai cu seamă pentru formarea moaşelor pământene”, apărut în tipografia ziarului „Buciumul Român”. Dr. Fătu a fost pilonul de rezistenţă al aşezământului. Regulamentul de funcţionare a fost elaborat de protomedicul Moldovei, Gheorghe Cuciureanu (1814-1886), membru de elită al SMN şi unul din preşedinţii săi. 23

C. Romanescu, Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi, vol.I, Întreprinderea Poligrafică, Iaşi, 1978, p.14. 14

Dr. Cuciureanu a împărţit Institutul Gregorian în cinci secţii, secţia I fiind „şcoala de moşit”, iar a II-a fiind secţia de nou-născuţi. Şcoala de moaşe din strada Goliei a devenit, din 1882, Clinica Obstetricală a Facultăţii de Medicină, iar, din 1885, a oferit o bază şi învăţământului de puericultură. 1859 - Şcoala de Chirurgie şi Farmacie a Doctorului Negură. Încă în 1838, la Congresul Naturaliştilor de la Freiburg, Iacob Cihac, reprezentant al SMN din capitala moldavă, amintea de „nădejdea de a se deschide la Iaşi un curs de hirurgie.” Iniţierea acestuia a fost posibilă doar după întocmirea noului „Aşezământ pentru reorganizarea învăţăturilor publice”, în 1851, şi mai ales, după înfăptuirea Micii Uniri, în 1859. Astfel, dr. Nicolae Negură (18321884), absolvent al Facultăţii de Medicină din Berlin, şi el membru al SMN, a înaintat în octombrie 1859 Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, sub Nr. 8892, „Statutele facultăţii de medicină ce are a se înfiinţa la Iaşi”, redactate după cele ale facultăţilor similare din Franţa şi Germania. Consiliului recomanda „unificarea lor cu statutele de medicină din Bucureşti”.24 În 3 decembrie 185925, dr. Nicolae Negură (1832-1884) a obţinut, prin ordonanţă domnească emisă de Alexandru Ioan Cuza, consfinţirea dreptului de a deschide o Şcoală de Chirurgie, la Academia Mihăileană. Aici, încă de la 30 noiembrie 1859 şi până în 1861, dr. Negură a predat, în limba română, „gratuit şi benevol”, „în folosul public”, un curs de Chirurgie şi Medicină având caracter universitar, iar spiţerul Iosif Mihăilescu i s-a asociat, susţinând, la fel de dezinteresat, un curs complementar de Farmacie, aprobat de Minister.26 Ca şi în cazul „zelosului pa24

Arhivele Statului Iaşi, Tr. 1868, Ds. 11, pp. 453-456. Gabriel Barbu, Şcoala de chirurgie din Iaşi a doctorului N. Negură (1859 -1860),„Revista Medico-Chirurgicală Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1956, vol. LX, nr.4, pp. 63-66. 26 Nicolae Marcu, Un document inedit privind începuturile învăţământului medical din Iaşi, în G.Brătescu (sub redacţia), Din tradiţiile.…, pp.325-326. 25

15

triot” dr. Negură, demersului farmacistului Mihăilescu era un gest patriotic, de înţelegere a priorităţilor ţării. La 2 decembrie 1859, Mihăilescu scria Onorat. Ministeriu[lui] Cultelor şi Instrucţiunei Publice, o suplică, unde afirma: „Vroind a fi folositor Patriei în arta mea în Farmacie, şi fiind informat de la D. Doctor Negură de necesitatea unui profesor de Farmacie la Academie, eu ca român mă oferez gratis pentru ace[a]sta.” Adresându-se, în 30 octombrie 1859, Onoratului Ministeriu[lui] Cultelor şi Instrucţiunei Publice, dr. Negură solicita publicarea unui manual de anatomie, pe care îl tradusese din germană, îmbinând inteligent terminologia latină consacrată şi lexicul românesc: „Anatomia fiind baza Chirurgiei şi a Medicinei, şi cel mai greu obiect, este de mare nevoie de a avea o carte tipărită în româneşte; pentru aceasta am prelucrat celebrul uvragiu al lui Hyrtl de Anatomia Omului şi rog pe Onoratul Minister de a-mi da înlesnirea pentru tipărirea acestui uvragiu.” Aprobarea a fost, întradevăr, dată de Minister pentru apariţia volumului în Tipografia Şcoalelor. Despre cursul său şi micul muzeu de anatomie realizat, dr. Negură nota că dorea să fie „baza şi începutul unei facultăţi de medicină, care să se poată completa oricând circumstanţele vor fi favorabile”. În primul semestru se abordau Anatomia Generală, cu „principuri de Fiziologie şi Anatomie Specială”, un curs practic cu demonstraţii de Disecţie şi un altul de Patologie Chirurgicală, dr. Negură punând la dispoziţia numeroşilor amatori, materiale didactice: manualul tradus după Hyrtl, un schelet, un craniu dezarticulat, un creier-mulaj şi instrumentar pentru disecţii27, comandate de la Paris, apoi, pentru al doilea an, „un cadavru imitat de femeie şi unul de copil”, un schelet cu ligamente şi un microscop. La cererea lui Negură, în iunie 1860, cea dintâi promoţie dădea examen în faţa unei co27

V.Răşcanu,Gh.Năstase,L.Wasserman,Gh.Creţeanu,Învăţământul medical, în Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi, Studii, Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi (1860-1960), vol.II, Bucureşti,1960, p. 324. 16

misii aprobate de Minister, formate din protomedicul Moldovei Gheorghe Cuciureanu, dr. Anastasie Fătu şi profesorul de fizică şi chimie al Academiei Mihăilene, Ştefan Micle. Deşi, aprecia eforturile magiştrilor şi elevilor lor, raportul înaintat Ministerului de către Comisie pleda pentru chibzuinţă, aducând în atenţie dificultăţile unui învăţământ medical autohton, ce risca să rămână de mâna a doua în faţa specialiştilor veniţi din afară. Iată cum se contura în ochii raportorilor realitatea ieşeană: „Pătrunşi de gingăşia chemării lor, subscrişii nu se pot împiedica de a arăta onor Ministeriu că, precât ei doresc să vadă înflorind în patria lor şcoala de medicină complet fondată pe baze solide şi întreţinută de guvern ca instituţiune de interes comun, cu toate cele necesare pentru învăţarea ştiinţelor medico-chirurgice, pe atâta nu pot considera predarea izolată a unora din obiectele medicinii decât ca o întreprindere făcută, în principiu, cu intenţiuni bune, însă periculoasă în urmările ei, ca una ce neîntrunind condiţiile de vitalitate ale institutelor analoge din ţările civilizate, ar putea nu numai să zădărnicească viitorul junimii studioase, dar chiar nici ar produce altceva decât nişte oameni cu ştiinţă neîndestulătoare, ce sunt mult mai periculoşi societăţii decât lipsa de orice ştiinţă medică.”28 Rezultatele studenţilor fuseseră, totuşi, mulţumitoare, iar Şcoala doctorului Negură a continuat şi între 1860-1861. Negură şi Mihăilescu au făcut în acest sens demersuri pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice spre a fi aprobate onorarii pentru profesorii de anatomie, chirurgie, farmacie, fizică şi botanică. Dar, condiţiile deja se schimbaseră. În octombrie 1860, la Iaşi luase fiinţă Universitatea Naţională. Dacă Anatomia Teoretică, Chirurgia şi Farmacia erau distincte şi privite ca germenele învăţământului medical, celelalte cursuri urmau a fi frecventate în cadrul Facultăţii de Filosofie - Secţia de Ştiinţe a noii Universităţi. Curând, în 1861, cursurile Şcolii de Chirurgie s-au suspendat în ideea că în capitala Moldovei avea să se inaugureze 28

Nicolae Marcu, loc. cit. 17

Facultatea de Medicină. Eşecul «proiectului Negură» s-a datorat prea des invocatelor greutăţi „morale şi financiare”, precarităţii dotării materiale, spaţiilor de disecţie inadecvate, neajunsurilor în pregătirea şi verificarea cadrelor de predare, prudenţei excesive şi opoziţiei unor cercuri medicale ieşene, aparţinând, în special, Spitalului şi Epitropiei „Sf. Spiridon”, în raport cu care se declanşa un evident conflict de interese. 1859 - Şcoala Sanitară Ostăşească. Între 1859 dr.Iacob Cihac, protomedicul Moldovei şi medic şef al oştirii moldovene, a întemeiat la Iaşi Şcoala Companiei Sanitare.29 În acest context, în 1859-1860 a ţinut un curs destinat personalului sanitar, publicând în 1859, în Tipografia «Albina» din Iaşi, un «Manual pentru învăţătura soldaţilor din compania sanitară a oastei moldo-române, cu XII tabele şi 58 de figuri»30, cel dintâi în literatura română de medicină militară. Stabilit în Moldova în 1825 şi având origini în Boemia, născut la Aschaffenburg şi absolvent al Universităţii din Heidelberg, dr. Cihac a întrupat nu doar modelul de „cetăţean al lumii”, ci şi năzuinţele iluministe ale timpului şi locului de adopţiune. Prin efortul său, acest membru onorific al Academiei Române a reorganizat sistemul sanitar civil şi militar din Moldova. 1860 - Noi premise: Ctitorirea Universităţii. Făurirea României Mici, prin actul Unirii din 24 Ianuarie 1859, a impus fondarea Universităţilor, ca parte integrantă a programului de modernizare a ţării. Se intenţiona astfel nu numai cultivarea conştiinţei naţionale, a sentimentului de apartenenţă la aceleaşi idealuri, ci şi formarea elitelor profesionale naţionale, care să asigure propăşirea tânărului stat. La 26 octombrie 1860, graţie stăruinţei lui Mihail Kogălniceanu şi voinţei lui Cuza Vodă, a luat naştere la Iaşi prima Universitate de tip european din ţară, unde aveau să se reunească 29 30

V.L.Bologa, G.Brătescu, B.Duţescu, Şt.M.Milcu, op. cit, pp.183-184,187. Paul Pruteanu, op.cit., p. 151-154. 18

magiştri din toate cele trei provincii româneşti. Statutul Universităţii, conform legii învăţământului din 1851, încă în vigoare, prevedea ctitorirea Facultăţii de Medicină, alături de Facultatea de Teologie, Facultatea de Filosofie, ce integra de asemenea Ştiinţele, şi Facultatea de Drept. Totuşi, la Consiliul Profesoral destinat constituirii Facultăţii de Medicină, prof. Nicolae Negură a rămas singurul entuziast. Propunerile pe care le-a făcut vizau medici vestiţi ai Iaşului, care să devină viitoare cadre didactice: doctorii Fătu şi Bendella, pentru medicină internă, dr. Grecianu, pentru obstetrică, şi dr. Diamandescu, pentru anatomie. Discuţiile au ajuns în impas, nereuşindu-se alegerea Decanului.31 Mai mult, controversele periclitau soarta Universităţii înseşi, ceea ce a determinat abandonarea proiectului Facultăţii de Medicină. Desfăşurându-şi meandrele, istoria a revenit asupra ei însăşi. Astăzi, la numârul 16, pe strada semnificativ numită a Universităţii, străjuit de «Uşa Nădejdii», localul unde Universitatea din Iaşi şi-a început existenţa în prezenţa lui Cuza, adăposteşte administraţia Universităţii de Medicină şi Farmacie (U.M.F.) din Iaşi, instituţie care, între timp, a prins viaţă. Venerabilul edificiu, Palatul MoruziCalimachi sau Universitea Veche, stă mărturie perseverenţei umane, schimbărilor vremii, oamenilor, mentalităţilor. Şcoli de Farmacie, Chirurgie şi Medicină 1860 - Cursul doctorului Steege. În intervalul liber dintre 1860, anul inaugurării, la Iaşi, a celei dintâi Universităţi moderne din România, şi 1879, anul completării sale cu o Facultate de Medicină, dr. Ludovic Steege (1813-1872), bun şi onest diplomat, devotat prieten al lui Alexandru Ioan Cuza, cu studii la München şi Paris,

31

C. Romanescu, Un secol.., p. 23. 19

protomedic al Moldovei, a încercat reluarea tradiţiei unui Curs de Farmacie32, care -se pare- s-a şi ţinut. 1863 - Cursul doctorului Russ senior. În 1863, ilustrul dr. Ludovic Russ senior -papà Russ- (1816-1888), cel care organizase, încă din 1848, serviciul de chirurgie din spitalul „Sf. Spiridon”, a iniţiat un Curs de anatomie topografică, chirurgie superioară şi operativă, pansamente şi instrumente, pentru care spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi a oferit baza clinică. Începând de la 1 august 1863, a predat 14 capitole.33 1864 - Şcoala de Medicină. Noua Lege a instrucţiunii publice promulgată de Cuza şi guvernul Kogălniceanu (1150/25.11.1864) a menţinut, la capitolul IX, articolul 24, principiul includerii unei Facultăţi de Medicină în structurile Universităţii din Iaşi. Pentru că, în ciuda greutăţilor şi discordiei, „trebuia făcut acest început”, „trebuia avută energia de a merge înainte”, - după cum spunea Kogălniceanu, în decembrie 1864-, domnitorul Al.I.Cuza, prin ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dr. Nicolae Kretzulescu, a însărcinat pe dr. Carol Davila să deschidă la Iaşi o Şcoală de Medicină, în anul academic 1865-1866, conform articolului 252/1864 din Legea Instrucţiunii Publice. Şcoala avea să pregătească viitoarea Facultate, după modelul Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, organizată la Bucureşti, în 1857. Decretul domnesc desemna să ajute pe Davila, în îndeplinirea misiunii, pe medicii ieşeni Aristide Bendella, Anastasie Fătu şi Dimitrie Zissy (Zissu), reuniţi într-o comisie prezidată de Gh. Cuciureanu, care pe neaşteptate a demisionat, împreună cu unii din cei proaspăt numiţi34. I-au înlocuit Alexandru Theodori, Constantin Esarcu (Exarcu) şi Ion Ciure(a), aleşi alături de D. Zissy şi

32

V.L.Bologa, Gh.Brătescu, B.Duţescu, Şt.M.Milcu, op.cit, pp.183. C. Romanescu, Un secol.., p. 27. 34 Ibidem, pp. 27-28. 33

20

Davila35. Eforturile păreau implacabil zădărnicite. Cu toate acestea, prezenţa, la nivelul Spitalului „Sf. Spiridon”, de secţii, precum chirurgia şi medicina internă, iar, la nivelul Institutului Gregorian, a celor de obstetrică şi nou-născuţi - având toate potenţialul de a fi transformate în clinici universitare în eventualitatea creării Facultăţii de Medicină - precum şi predarea celor dintâi cursuri de obstetrică, de chirurgie şi de farmacie au constituit elemente şi evenimente ce au pregătit debutul învăţământului medical superior în Moldova. Întemeierea şi consolidarea învăţământului medical universitar 1 Decembrie 1879 - De la ficţiune universitară la realitate. Preconizată de iure a exista în alcătuirea Universităţii din Iaşi, Facultatea de Medicină şi-a început activitatea de facto abia la 1 decembrie 1879, când Parlamentul Regatului României a votat bugetul şi programul didactic al noii instituţii. Se dădea curs decretului nr.11389 din 27 septembrie 1879, semnat de ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, dr. Nicolae Kretzulescu (1812-1900), eminent chirurg, om politic şi patriot luminat. Facultatea ieşeană era chemată să instruiască îndeosebi tineretul autohton, care, prin cunoştinţe, îndemânare şi devotament, să facă faţă problemelor medico-sociale numeroase cu care ţara se confrunta. În plus, situaţia economico-sanitară se agravase consecutiv Războiului de Independenţă din 1877. Febra tifoidă afectase 89 de medici, din care 15 muriseră. Populaţia se zbătea în lupta cu foametea, pelagra, malaria, sifilisul, tuberculoza, igiena precară, sărăcia, lipsa educaţiei sanitare. Absolvenţii medicinişti trebuiau să completeze şi înlocuiască puţinii doctori specializaţi în Universităţi din afară, de regulă străini, angajaţi pentru perioade 35

George Bogdan, Istoricul Facultăţei de Medicină din Iaşi, în Anuarul General Jubiliar al Universităţii din Iaşi, 1860-1910. Tipografia Naţională I.S. Ionescu, Iaşi, 1911, pp. 94-112. 21

limitate.36 Pentru arhimandritul Neofit Scriban (1808-1884), era nevoie ca „medicii care vor ieşi din Facultatea noastră să poată înlocui măcar pe babe, dar să fie români”.37 Susţinere şi denigrare. În intervalul de aproape două decenii scurs între 1860, data înfiinţării Universităţii, şi 1879, data înfiinţării Facultăţii sale de Medicină, tentativele de creare a şcolii medicale superioare la Iaşi, care să dea viaţă statutului însuşi al Universităţii, au eşuat. Motivele erau discutabile: mentalităţi retrograde, resurse materiale reduse, număr mic de spitale, cadre didactice insuficiente şi fără experienţă, lipsa învăţământului preuniversitar care să asigure studenţi cu un nivel de pregătire satisfăcător, divergenţe asupra organizării optime a învăţământului medical în condiţiile date. În 1868, la dorinţa expresă a regelui Carol I, ministrul Instrucţiunii, Dimitrie Gusti, a alcătuit o Comisie care să identifice modul de fondare a Facultăţii de Medicină la Iaşi, privită ca o stringentă necesitate. În Comisie fuseseră desemnaţi prof. dr. Ioan Ciurea, împreună cu dr. Ludovic Russ senior, dr. Gh. Cuciureanu, dr. Racoviţă, dr. Alexandru Grecianu, dr. A. Fătu, dr. Steiner. Se alocau 2000 galbeni. Surprinzător, nici Anastasie Fătu, pionier al învăţământului medical românesc, nici Gheorghe Cuciureanu, medic de prestanţă, ambii personalităţi ale SMN şi ale elitei intelectuale din Moldova, membri ai Academiei Române, deşi convinşi de necesitatea unei şcoli medicale naţionale universitare, nu au susţinut în realitate constituirea acesteia, considerând mereu momentul inoportun. Dr. A. Fătu elaborase un plan amănunţit de „terapie publică”, ce prevedea atât o Facultate de Medicină, cât şi un Institut de Farmacie şi altul Veterinar, precum şi ca studenţii candidaţi la medicină să posede diploma de studii filosofice sau de bacalaureat în ştiinţe. La rândul său, dr. Gh. Cuciu36

V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, op. cit., p. 323. Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, vol. II, Ed.Viaţa Românească, Iaşi, 1928, pp. 225, 293. 37

22

reanu propusese o Facultate de Medicină în cadrul Epitropiei „Sf. Spiridon”, în lucrarea sa „Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Germania, Englitera şi Franţia spre introducerea planului pentru urzirea unui spital central la Iaşi” dezvoltând idea unui spital univesitar. În practică, însă, afirma: „Mai puţin periculos ar fi jumătate de teolog sau jurist, decât jumătate de medic: acesta taie în carne vie, omoară”.38 Concluzia celor doi era fermă: Facultatea de Medicină nu ar fi putut elibera, la acel moment, diplome valabile, ci reprezenta exclusiv „o prăpastie” de netrecut de societatea românească, un risc vital, pe care nimeni din cei avizaţi nu putea să şi-l asume. Victoria raţiunii şi a imaginaţiei creatoare. Consecutiv Decretului 11389 din 27 septembrie 1879, Ministerul Instrucţiunii Publice a asigurat un fond bugetar de 27000 de lei, permiţând finanţarea primelor posturi de profesori la catedrele de Anatomie Descriptivă şi Histologie, respectiv de Chimie. Profesorii dintâi ai Facultăţii de Medicină erau dr. Leon Logothety Sculy (1853-1912), specializat în chirurgie, care trebuia să predea Anatomia şi Histologia, şi farmacistul dr. Samuel Konya, valoros reprezenatant al SMN, fost elev al Şcolii Gremiului Farmacutic ieşean (1860)39, căruia îi revenea predarea Chimiei.40 Facultăţii i s-au atribuit două camere în incinta Universităţii, care dispunea, ea însăşi, de un local necorespunzător. Rector în epocă (1875-1880) era prof. dr. Petru Suciu. Fără festivităţi prealabile, cursurile s-au deschis la 1 decembrie 1879. Prelegerea inaugurală, cea de Anatomie a prof. dr. Sculy, primul decan (1879-1881) al Facultăţii, s-a adresat unui număr de 14 studenţi, înscrişi în anul I. Dr. Konya a fost ulterior înlocuit de un alt membru SMN de vază, Petru Poni (1841-1925), savant de notorietate 38

Ibidem, op.cit, p. 225. Ştefan G. Ciulei, Şcoala Gremială de Farmacie din Iaşi (1857-1859), în G. Brătescu (sub redacţia), Trecut, present, viitor, Ed. Medicală, Bucureşti, 1981, pp: 341-346. 40 V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, op.cit., p. 327. 39

23

internaţională, profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii ieşene şi academician. Presa vremii a primit evenimentul cu multă reţinere, vorbind de o Facultate „imaginară.”41 În 1879, Facultatea de Medicină derula cursurile de Anatomie şi Histologie într-o cameră din clădirea Universităţii, iar pentru cursul de Chimie, în atenansele clădirii, se amenajase un laborator. Abia în 1897, Poni a reuşit să pună la punct, în noul edificiu al Universităţii din Iaşi, un laborator de chimie modern, după model german. În anii 1880-1881, pentru studenţii anului al II-lea, restul disciplinelor nemedicale au fost încredinţate tot unor profesori ai Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii: Ioan Gh. Stravolca (1847-1910), la Fizică, iar Leon C. Cosmovici (1857-1921), la Zoologie şi Botanică Medicală. De la Facultatea de Medicină li s-au alăturat profesori, iniţial suplinitori, precum doctorii Ludovic Russ senior (1816–1888), pentru Medicină Operatorie, Theodosie Filipescu (1832-1885), pentru Patologie şi Terapeutică Generală, Ludovic Russ junior (18491911) pentru Patologie Externă, apoi Clinică Medicală. Între colaboratorii acestuia au fost doctorii Constantin Nimereanu şi Benno Theofil Stenner. Fondurile şi baza materială insuficientă, ostilitatea activă a intelectualităţii medicale locale şi centrale s-au sumat, determinând repetate încercări de desfiinţare a Facultăţii de Medicină ieşene, motivîndu-se că Facultatea de Medicină din Bucureşti ar fi fost suficientă pentru asigurarea corpului medical românesc. Deşi receptată cu multă rezervă, odată creată, Facultatea din Iaşi a reuşit să funcţioneze neîntrerupt până azi. SMN i-a stat mereu alături. În 1896, 49 dintre profesori şi majoritatea personalului medical din Moldova erau membri ai SMN.42

41 42

C. Romanescu, Un secol .., p. 32. Ibidem, p. 36. 24

Prin destinul său, Facultatea de Medicină a sfinţit locul, tratând „lipsa de seriozitate” ce speria şi probând ceea ce Gr. T. Popa clama: „Dar, (…) am văzut că nu trebuie să ne considerăm definitiv condamnaţi la inferioritate, ci trebuie să ne convingem cât mai repede că este şi în noi o mare rezervă de puteri latent, pe care avem datoria să le desfăşurăm. Şi numai şcoala, şcoala bună, ne poate ajuta să ne ridicăm la nivelul de încordare characteristic popoarelor înaintate.” Primul sediu al Universităţii ieşene şi al Facultăţii de Medicină Inaugurată la 26 octombrie 1860, Universitatea din Iaşi şi-a 0deschis porţile într-o clădire cu profunde rezonanţe istorice. Aşanumita Universitate Veche a funcţionat, într-adevăr, între 1860 şi 1897, în fostul Palat Domnesc al lui Alexandru Moruzi, în cursul celei de a doua domnii a sale. Edificiul fusese ctitorit, se pare, de marele vistiernic Ioan Cantacuzino după 1759 şi înainte de 1765.43 A fost deopotrivă reşedinţa lui Alexandru Ipsilanti, între 1786-1788. În acest sediu somptuos, ducând „un trai de suveran”, a fost găzduit, în 1790-1792, împreună cu suita sa, cneazul Potemkin (Grigore Alexandrovici Potemkin, cneaz de Taurida, 1738-1792), desemnat guvernator al Moldovei de Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a. Diplomatul rus Struve, călătorind prin Moldova la 1791, aprecia locaţia „drept cea mai frumoasă cădire din oraş”. În vremea lui Potemkin, ea aparţinea marelui vornic şi vistiernic Matei Cantacuzino. În 1795, statul a achiziţionat-o de la următorul proprietar, hatmanul Costache Ghica, spre a servi „de-a pururi” de Curte Domnească44, începând cu Alexandru Ioan Calimachi, ce a ocârmuit Principatul între 1795 şi 1799. Din această epocă datează şi celebra Uşă a Nădejdii, pe faţada 43

Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri pînă la 1821, ediţia a IIa, revăzută, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, pp. 346-347. 44 Ibidem, p. 345. 25

căreia se profilează, alături de anul ridicării arcadei de acces -1796-, capul de bour şi însemnele Domnitorului Calimachi al Moldovei.45 Asemenea altor Curţi Domneşti, Palatul era circumscris de un zid de incintă. În acest conac, ajuns al boierilor Ghica, în 27 decembrie 1816, a fost dată cea dintâi reprezentaţie a unei piese de teatru în limba română – pastorala Mirtyl şi Chloe, în traducerea lui Gheorghe Asachi după compoziţia lui Solomon Gessner reluată de Jean-Pierre Claris de Florian.46 Restaurat după un incendiu devastator survenit în 1844, edificiul a trecut în proprietatea familiei Roznovanu, care, în spatele grandiosului conac, a amenajat o frumoasă grădină, ce a pregătit terenul pentru viitoarea grădină botanică a Universităţii şi, după 1879, a Facultăţii de Medicină. La 27 august 1860, ocârmuirea de la Iaşi a cumpărat imobilulul spre a servi drept sediu Universităţii şi Bibliotecii, Şcolii de Arte Frumoase şi Pinacotecii Naţionale. Aici a locuit fondatorul şi primul director al celei dintâi Pinacoteci din Principate deschise în 1869, pictorul Gheorghe Panaitescu Bardasare (1816-1900). Printre directorii Bibliotecii Universitare s-a înscris Mihai Eminescu (1 septembrie 1874 - iulie 1875), succedând bunului său prieten, Samson Bodnărescu. Spre a fi potrivită noilor destinaţii, clădirea a fost reamenajată după planurile arhitectului Ştefan Emilian, lucrările fiind executate de elevi ai Şcolii de Arte şi Meserii din capitala Moldovei. Sediul dintâi al Facultăţii de Medicină La 1 decembrie 1879, Facultatea de Medicină a primit o cameră la parter în corpul principal al clădirii, destinat cursului de Anatomie şi histologie, predat de decan, prof. dr. Leon Sculy. Cursul de Chimie, încredinţat profesorului Petru Poni, de la Facultatea de Ştiinţe, s-a ţinut într-un laborator amenajat în atenansele edificiului.

45 46

Ibidem, p.344 *** „Revista Teatrul”, 1956, an I, nr. 7, p. 111. 26

După 1 noiembrie 1897, odată cu terminarea noului Palat al Universităţii din Copou, Universitatea şi Facultăţile sale „istorice”, împreună cu Şcoala de Pictură, s-au mutat în sediul impunător, unde majoritatea activează şi acum. Facultăţii de Medicină i-a revenit întreaga locaţie a Universităţii Vechi, spaţiu academic, pe care îl deţine şi în prezent. Aici au funcţionat, de-a lungul timpului: decanatul, biblioteca proprie, laboratoarele de anatomie patologică, patologie generală, farmacie chimică şi galenică. Rămasă, la 1897, cu un număr de circa 1681 de volume, biblioteca medicală a adunat cu greu donaţii şi achiziţii. La 4 iunie 1889, prof. Z. Samfirescu luase iniţiativa formării unui Comitet pentru înfiinţarea bibliotecii Facultăţii de Medicină”.47 În 1903 zestrea crescuse până la 2928 de titluri. Toate acestea au căzut pradă focului, o dată în plus, în 1921, când s-a propus demolarea construcţiei. Intervenţiei Comisiei Monumentelor Istorice, prin autoritatea lui Nicolae Iorga, i se datorează salvarea imobilului şi refacerea sa de către Ministerului Instrucţiunii Publice, spre a fi realocat Facultăţii de Medicină. Spaţiul insuficient a obligat Facultatea de Medicină să organizeze, între timp, activitatea laboratoarelor şi a unor clinici în diverse locaţii învecinate, închiriate de Ministerului Instrucţiunii Publice: casa Milescu din strada Săulescu, un imobil pe strada Muzelor şi Casa Başotă48 din str. Sărărie.49 Laboratorul de chimie. Laboratorul de chimie a funcţionat ani la şir în strada Săulescu nr. 4/6, într-un imobil de patrimoniu (casa 47

Gh. Băileanu, Istoricul Facultăţii de Medicină din Iaşi de la 1890 la 1906. Viaţa studenţească, studenţii Facultăţii, intyernii spitalelor, cantina, biblioteca şi societăţi, „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, filală a USSM din RSR”, 1968, nr. 1, pp. 223-228. 48 Anastasie Başotă – între altele, fost Logofăt şi Ministru de Lucrări Publice în Moldova, unul din fondatorii Institutului Gregorian (1852) din Iaşi. 49 C. Romanescu, Un secol ..,p. 33. 27

Milescu)50, datând de la începutul veacului al XlX-lea. Închiriat din 1890 pentru Laboratorul de Chimie Biologică şi Medicală, a fost adaptat şi înzestrat în pas cu cerinţele vremii de prof. Emanoil Riegler, cel care a pus piatra de temelie în acest domeniu, la Facultatea din Iaşi. I-a urmat prof. Corneliu Şumuleanu, elev, la Berlin, al celebrului laureat Nobel pentru chimie în 1902, Hermann Emil Fischer, şi discipol, la Iaşi, al lui Petru Poni. La 1919 era vicepreşedintele Senatului României, calitate în care a dat citire în Parlament Decretului de unire a tuturor Ţărilor Româneşti. Şumuleanu a fost un apropiat al lui A. C. Cuza şi membru al unor partide de dreapta. În perioada când au fost coordonate de prof. Şumuleanu, Laboratorul şi catedra sa au primit titulatura de Institut de Chimie, aşa cum se procedase şi cu alte catedre şi laboratoare din învăţământul preclinic, transformate în institute de: Anatomie, Fiziologie, Igienă. Clădirea aparţine şi astăzi Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi, găzduind, pentru o perioadă, Catedra de Lingvistică (limbi moderne, limba latină, limba română) şi tipografia. Laboratorul de bacteriologie. În strada Muzelor, la nr.18, azi str. Nicolae Bălcescu, nu departe de Liceul „Oltea Doamna”, azi Liceul „Mihai Eminescu”, imediat după 1879, s-au închiriat spaţiile necesare pentru desfăşurarea activităţii Laboratorului de Materia Medica şi Arta de a Formula, adică a Laboratorului de Farmacologie. Disciplina era condusă la acel moment de prof. Eugen Rizu, decan (1891-1892) al Facultăţii de Medicină, care s-a preocupat de asigurarea aparaturii, substanţelor, animalelor de experienţă şi, desigur, a personalului necesar. Din 1896, până după cel de al II-lea Război Mondial, localul a revenit Laboratorului de Bacteriologie. Gloria Laboratorului se leagă, neîndoielnic, de intervalul de 50

Datele fiind contradictorii, uneori, acest edificiu apare desemnat drept casa Mavrocordat-Suţu, specificându-se că, aici, Barbu Lăutaru ar fi dat unul din memorabilele sale concerte în faţa vestitului muzician Franz List, în vizită la Iaşi. 28

autoritate şi directorat al prof. Alexandru Slătineanu. În timpul Primului Război Mondial, Laboratorul a fost pus la dispoziţia academicianului prof. dr. Ioan Cantacuzino, director general al Serviciului Sanitar, maestrul lui Slătineanu, format la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Aici s-au preparat serurile şi vaccinurile menite să stăvilească epidemiile survenite în timpul Războiului din 1916-1918.51 Spitalul Clinicilor. Amplasat în Casa Başotă, din str. Sărărie, nr. 12-14, între 1890-1893, Spitalul Clinicilor a fost destinat clinicii chirurgicale, conduse de prof. Leon Sculy, şi clinicii obstetricale, conduse de prof. Theodor Bastachi (Bastaky), după evacuarea acestora din Spitalul „Sfântul Spiridon”. În intervalul 1891-1892, Spitalul Clinicilor s-a aflat sub coordonarea prof. Eugen Rizu, decanul Facultăţii de Medicină, care a conceput şi aplicat un regulament de funcţionare dintre cele mai moderne, concomitent preocupându-se de buna dotare a instituţiei. După 1909 s-a conceput planul unui lăcaş în potcoavă – suplimentar - al instituţiei, care încadra clădirea iniţială. Proiectul noului ansamblu architectonic, definitivat în 1911, prevedea patru tronsoane, delimitând un patrulater închis. Abia între 1912-1914 s-a început înălţarea acestuia: s-a construit întâi aripa dreaptă şi cea din mijloc, definitivate după Primul Război Mondial, între 1924-1928; apoi, între 1932-1937, s-a lucrat la aripa stângă, terminată între 1952-1955. Primul tronson – cel din dreapta – s-a îridicat între 1912-1920. În 1916, clădirea, gata deja la roşu, a fost transformată în spital pentru răniţii din Primul Război Mondial (1916-1918). Ulterior, în această aripă s-au instalat o serie de laboratoare, inclusiv cel de igienă, la ultimul etaj, şi biblioteca. Ca decan, prof. Constantin Bacaloglu a obţinut fonduri pentru una din aripi. Un rol central a jucat, însă, constant, profesorul Răşcanu. Derulate sub supravegherea unei 51

Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, Ctitorii Prestigiului. Ed. „Gr.T.Popa” a U.M.F. Iaşi, 2004, p. 164. 29

comisii din care făcea parte şi prof. Vasile Răşcanu, lucrările la tronsonul median s-au derulat între 1924-1928. Pentru a opri surparea malului de pământ din spatele construcţiei, iminentă într-un oraş colinar ca Iaşul, terenul s-a consolidat printr-un zid de beton. În aripa din mijloc s-au mutat laboratoarele de fiziologie şi fizică medicală, histologie şi patologie generală (fiziopatologie). Tronsonul al treilea – din stânga – s-a început în 1932, terminându-se la roşu în 1938, când şantierul a fost închis, în situaţia tensionată din preajma declanşării celui de al II-lea Război Mondial. Se adăuga dirijarea unor fonduri importante către extinderea Palatului Universităţii de pe colina Copoului. Finalizată în 1956, aripa stângă a găzduit laboratoarele de chimie biologică, anatomie patologică şi bacteriologie. Între 1932-1933, s-a înscris de asemenea realizarea Palatului Clinicilor Chirurgicale, aparţinând Spiridoniei, dar având, deopotrivă, caracter universitar. Încercări şi certitudini la cumpăna vremurilor Ameninţarea desfiinţării şi triumful geniului perseverent. Drumul parcurs de Facultatea de Medicină din Iaşi după ctitorire a continuat să fie sinuos, presărat cu nesiguranţă şi provocări. Preponderenţa studenţilor de condiţie socio-economică modestă, nevoia de burse, cămine şi biblioteci, dar şi de spaţii de şcolarizare, dotare şi cadre didactice bine pregătite au favorizat tentativele de a o elimina. Intelectualitatea medicală universitară, consacrată sau în devenire, a dat, însă, de fiecare dată măsura forţei, priceperii şi devotamentului său, marcându-şi destinul cu pietrele de hotar ale împlinirilor. 1884 – Prima tentativă de desfiinţare. Prima încercare de desfiinţare a venit la 24 februarie 1884, când, sub guvernul I.C. Brătianu, Ministerul Instrucţiunii Publice nu a mai aprobat bugetul necesar Facultăţii ieşene, la intervenţia generalului Leca, deputat în

30

Parlamentul ţării.52 Măsura s-a revocat consecutiv ripostei prompte a ieşenilor. Acţiunile de protest ferme au fost întreprinse atât de profesorii Universităţii, al cărei rector era prof. Nicolae Culianu (1880-1898), care a semnat un Memoriu, cât şi de SMN, atât de Societatea pentru Învăţătura Poporului Român şi de publicaţia «Contemporanul» (nr.15, an III, 1884), prin rândurile lui Ion Nădejde, cât şi de societatea civilă, în ansamblu. „Corpul Profesoral al Universităţii de Iaşi văzând că mutilarea ce i se face acestei Universităţi prin supresiunea Facultăţii de Medicină este bazată numai pe informaţiunile eronate care au fost date D-lui Leca, s-a întrunit şi în unanimitate a decis facerea acestui memoriu pentru a restabili exactitatea faptelor”.53 Rectificările priveau vechimea Facultăţii, statutul profesorilor - unii dintre care posedau „şi nume de acelea care ilustrează astăzi România” - şi al studenţilor, programul de învăţământ, localul şi roadele aduse în cei cinci ani de existenţă. Ordinea de studiu a materiilor – spre exemplu – „impunea studenţilor studiul Pathologiilor înaintea studiului Anatomiei, Hystologiei şi a Physiologiei.” Se cerea, de aceea, ca „elevii să înceapă prin a studia mai întâi sciinţele normale şi apoi cele pathologice.” 1884:1886 – Diligenţe şi reuşite. O delegaţie a Universităţii care cuprindea pe Leon Sculy, decanul Facultăţii de Medicină, A.D.Xenopol, Paul Misir şi Miltiade Tsony, s-a adresat direct regelui Carol I, obţinând, în final, câştig de cauză. În 1884, din donaţii ale medicilor Spiridoniei şi profesorilor ieşeni, s-a încropit Biblioteca, deşi rămasă fără local propriu. Sub presiunea opiniei publice şi argumentelor bine documentate, s-au aprobat şi sumele pentru ridicarea actualului Palat al Universităţii, pe colina Copou, a cărui construcţie, începută după 1885, s-a încheiat în 1897, precum şi a 52

V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 328. Memoriul profesorilor Universităţii din Jassy relativ la desfiinţarea Facultăţii de Medicină din Jassy, Tipografia «H. Goldner», Jassy, 1884. 53

31

Institutului de Anatomie, amplasat în imediata vecinătate a vechii Universităţi. Dificultatea cea mai importantă care încă periclita Facultatea de Medicină din Iaşi era provizoratul cadrelor didactice. Conform legislaţiei Facultăţii de Medicină, ca suplinitori, profesorii nu aveau permisiunea să organizeze doctoratele finale şi să acorde titlul de doctor în medicină, ci doar să dea titluri de licenţă, un aspect privit ca „nefolositor” şi chiar potenţial „vătămător”. În plus, se solicita ca „să nu se mai înscrie ca aspiranţi la Doctorat decât elevii cu Bacalaurerat.” După intervenţiile insistente din 1884, Ministerul Instrucţiunii Publice a aprobat, din 1885, ţinerea concursurilor, ca modalitate de recrutare a corpului profesoral titularizat pe post, şi a permis, din 1886, Facultăţii de Medicină ieşene să dea examene de doctorat.54 În consecinţă, în 1887, primii doi absolvenţi şi-au susţinut teza la Iaşi, 54

Anul 1884-1885. În cursul acestui an şcolar, decanul Facultăţii de Medicină, prof. Ion Ciure, printr-un Raport adresat Ministerului Instrucţiunii, cerea înfiinţarea unei catedre de Clinică Infantilă, pentru care recomanda pe dr. Constantin Bottez, care se obliga a ţine cursuri gratuite; mai cerea completarea laboratoarelor şi cărţi ,,didactice moderne” pentru Biblioteca al cărei început se făcuse prin donaţii ale profesorilor Facultăţii şi medicilor Spitalului „Sf. Spiridon”. Se solicita, în plus, un număr de burse pentru studenţii merituoşi, lipsiţi de mijloace. Susţinut de rectorul Universităţii, prof. Nicolae Culianu, prin propriul Raport anual, şi în urma expertizării de către o comisie desemnată de Minister, s-au obţinut 30.000 lei pentru trebuinţele Facultăţii de Medicină. În anul academic 1884-1885, în anul I erau 16 studenţi, în anul al II-lea 6, în al Illlea 12, în al IV-lea 13, iar în al V-lea, 5. Anul 1885-1886. Dacă, până în anul şcolar 1885-1886, se puteau înscrie în Facultatea de Medicină şi cei ce absolviseră numai patru clase gimnaziale, din 1885 Ministerul a dispus ca pe viitor să fie acceptaţi - în toate Facultăţile – doar cei ce posedau diplomă de bacalaureat, sau o echivalenţă recunoscută de Minister. În cursul acestui an, s-a promulgat legea prin care s-a hotărât ca Facultăţile de Medicină din Iaşi şi Bucureşti să nu mai confere diplome de licenţiaţi în medicină, ci exclusiv diplome de doctori în medicină. Concomitent se stabileau examenele prin care celor cu patru clase gimnaziale, licenţiaţi în medicină, li se putea conferi gradul de doctor. (apud George Bogdan, loc. cit) 32

obţinând titlul de „doctor în medicină şi chirurgie” şi dreptul de liberă practică. Introducerea externatului, în 1883, şi internatului, în 1884, modalităţi de instruire plătite, pe lângă rolul formativ incontestabil, au contribuit, totodată, la soluţionarea, chiar dacă paliativă, a unor probleme economico-sociale ale studenţilor şi tinerilor medici.55 1891 – Fondarea Institutului Antirabic. În 1891, prin strădania prof. dr. Emil Puşcariu (Emil Ion Cavaler de Puşcariu, 1859-1928), „discret învăţat care fără sgomot”, a contribuit „mereu la desvoltarea ştiinţei bacteriologice” la Facultatea de Medicină, a luat naştere la Iaşi cel de al patrulea Institut Antirabic din lume, după cele înfiinţate de Pasteur la Paris în 1885-1887, Gamaleia la Odessa în 1886, Victor Babeş, la Bucureşti, în 1888.56 În demersul său, Puşcariu a fost susţinut de decanul Facultăţii de Medicină, prof. dr. Eugen Rizu. Institutul Antirabic din Iaşi a dobândit un spaţiu

propriu în str. Speranţei, nr. 18.57 Laboratoarele sale aplicau, după 1896, vaccinarea antirabică după metoda Babeş-Puşcariu, definitivată în 1887, inofensivă, dar cu imunogenicitate superioară tehnicii lui Pasteur. Institutul din Iaşi (anterior dobândind un imobil în str. Speranţei, nr. 18; azi, Institutul de Igienă din str. Dr. Victor Babeş) a aplicat, după 1896, vaccinarea antirabică după metoda Babeş-Puşcariu, definitivată în 1887, inofensivă, dar cu imunogenicitate superioară tehnicii lui Pasteur.58 55

C. Romanescu, Un secol.., p. 51; George Bogdan, loc. cit. G. I. Botez, Pro memoria. Prof. dr. Emil Puşcariu. „Revista MedicoChirurgicală”, 1928, nr.6, pp.517-518. 57 Institutul Antirabic din Iaşi – a devenit mai târziu Institut de Igienă, iar, azi, Centru Regional de Sănătate Publică, imobil pavilionar amplasat în str. Dr. Victor Babeş, nr. 14. 58 Metoda Pasteur consta în inoculări cu emulsii de măduvă uscată; metoda Puşcariu recurgea la inoculări în serie cu emulsii de creier de iepuri morţi prin virus fix, atenuat prin căldură la diferite grade. Până în 1927, metoda a suferit trei modificări în modul de preparare şi aplicare, consecutiv progresului cercetărilor de laborator, dar „a dat totdeauna rezultate sigure, cu accidente minime”, sublinia dr. G.I. Botez. (G. I. Botez, loc cit, p.518) 56

33

4 martie 1892 - Istoria Medicinei. În mod surprinzător, poate, pentru o facultate confruntată cu serioase probleme financiare şi de supravieţuire, Facultatea de Medicină se adresa Ministerului Instrucţiunii Publice, prin raportul nr. 495 din 4 martie în 1892, cerând înfiinţarea unei Catedre de Istoria Medicinei. Solicitarea avea să aştepte Reforma Învăţământului din 1948 şi anul 1952 spre a se împlini. În acest interval toţi marii profesori ai Facultăţii, în lecţii inaugurale şi conferinţe, adesea publicate în periodicul SMN, au promovat cultul creator al trecutului propriei profesii, valorificând, cu discernământ, moştenirea înaintaşilor. 1885:1893 - Primele publicaţii medicale. Corpul profesoral al Facultăţii de Medicină a luat iniţiativa publicării de reviste ştiinţifice, prin care să circule cunoştinţele medicale teoretice şi practice, aduse la zi59. În 1885, în „interesul ştiinţei şi cel al corpului medical din localitate”, s-a editat „Gazeta medicală de Iaşi“, sub direcţia prof.Vasile Bejan. Din redacţie făceau parte profesorii Eugen Rizu, Constantin Bottez, Vasile Negel, Gabriel Socor şi Emanoil Riegler. S-au tipărit 22 de numere. În 1887, la 1 ianuarie, apărea „Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, publicaţie bilingvă (română-franceză) care, sub denumirea de „Revista MedicoChirurgicală a SMN Iaşi”, continuă şi în prezent, rezistând capriciilor timpului şi oamenilor. În anul 1893, prin grija Epitropiei „Sf. Spiridon” compusă din A.D.Holban, Eugeniu Ghica Budeşti şi Grigore Ghica Deleanu, ca titulari de onoare, au fost publicate, sub direcţia prof.Gabriel Socor, «Analele Casei Spitalelor şi Ospiciilor „Sf.Spiridon” din Iaşi». Periodicul s-a dovedit o adevărată tribună pentru profesorii Facultăţii, dintre care Vasile Bejan, Eugen Rizu, Constantin Bottez, Vasile Negel, George Bogdan, Alexandru Brăescu, Pavel Bothezat, Ludovic Russ junior, Gheorghe Iuliano. 59

Ibidem, pp. 49-50, 60. 34

Bogdan şi Iuliano au fost între medicii ieşeni care l-au examinat pe Eminescu în anii grei ai suferinţei sale. Ulterior, pornind de la certificatul eliberat de profesorul Bogdan, doctorul Panait Zosin avea să scrie şi el despre boala lui Eminescu.60 Dacă între 1879-1900, numărul comunicărilor ori studiilor aparţinând corpului didactic medical ieşean ce au văzut lumina tiparului era destul de mic, după 1900, a început să crească simţitor, exprimând direcţii şi predilecţii în cercetarea ştiinţifică. În aceste condiţii, în anii '30, se va publica revista „Iaşul Medical”, printre coordonatorii căreia se va afla şi viitorul profesor de medicină internă, Constantin Strat. 1900 - A doua tentativă de desfiinţare. A doua lovitură dată Facultăţii s-a produs în 1900, sub guvernul lui Petre P. Carp, motivată de raţiuni financiare. În locul emancipării prin educaţie şi cunoaştere, intenţia de a suprima unele Facultăţi, printre care şi Medicina, ştirbea din prestigiul academic al Iaşului, iar, după expresia lui Xenopol, „orice ştirbire adusă Iaşului, înseamnă o ştirbire adusă naţiunii”.61 Condus de rectorul Universităţii, prof. A. D. Xenopol (1898-1901), protestul alăturase pe Ion Găvănescul, Grigore Buţureanu şi Vasile Buţureanu, George Bogdan, Gheorghe Ghibănescu şi Dragomir Hurmuzescu, în solidaritate universitară. O dată în plus, s-a înaintat un Memoriu, fapt ce a dus la rezolvarea dorită. Decanul, G. Bogdan, ceruse în plus „creaţiunea a trei catedre noi -Farmacologia, Bacteriologia şi Clinica Mintală-, îmbunătăţirea soartei laboratoriilor, o sumă mai mare pentru bibliotecă şi burse 60

George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Litera, Chişinău, 1998, pp.318-319; Gh. Scripcaru, Valerius Ciucă, Mihai Eminescu. Încercare de patografie, Ed. Junimea, Iaşi, 2005, pp.59-60; P. Zosin, Nebunia lui Eminescu, „Spitalul”, Bucureşti, 1903, nr. 11. 61 Apud Gh. Scripcaru, Cuvânt la Centenarul I.M.F., Centenarul I.M.F. Iaşi, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p. 38. 35

pentru studenţii săraci”, obţinând din partea Ministerului „suma de 4000 lei an pentru cantina universitară” şi încă o bursă din partea Academiei Române, de 1200 lei pe an.62 1881:1933 - Dezvoltarea Spitalului Universitar „Sf. Spiridon”. Prezenţa Facultăţii de Medicină a accelerat dezvoltarea Spitalului „Sf.Spiridon” - primul spital public din Moldova, datând din 1 ianuarie 1757. La clinica medicală şi la cele două clinici chirurgicale, s-au adăugat treptat: clinica dermato-sifiligrafică, în 1881, clinica oftalmologică, în 1887, clinca terapeutică în 1890, clinica psihiatrică, în 1896, clinica infantilă, în 1897, completate mai târziu, de o clinică oto-rino-laringologică, în 1913, şi o clinică genito-urinară, în 1915. Din 1882, Institutul Gregorian oferea clinica obstetricală, iar, din 1885, baza de puericultură. Prin adresa nr. 2299/ 24.02.1883, Ministerul Instrucţiunii făcea cunoscut oficial punerea la dispoziţia Facultăţii de Medicină de către Ministerul de Război a Spitalului Militar din Iaşi. În 1900, profesorul Ernest Juvara conducea serviciul de chirurgie al Spitalului Israelit din Iaşi, dar în 1906 i s-a creat o secţie la Spitalul „Sf. Spiridon”, unde a lucrat până în 1912.63 Purtând povara vremii, slăbiciunii economice a ţării şi deficienţelor organizatorice, „spitalul universitar” şi personalul său au progresat în strânsă legătură cu învăţământul medical superior ieşean, direct conectat, sincronizat, la realităţile marilor centre academice europene şi mondiale. 1933 - Palatului Clinicilor Chirurgicale. Dezvoltarea Spitalului Universitar „Sf. Spiridon” a continuat în perioada interbelică. Imediat după încheieea Primului Război Mondial, s-a desăvârşit înălţarea, în cadrul Spiridoniei, a Palatului Clinicilor 62

Anuarul General al Universităţii din Iaşi tipărit cu prilejul jubileului de cincizeci ani. Annuaire général de l'Université de Jassy. J u b i l é du cinquantenaire,Tipografia Naţională I.S.Ionescu, Iaşi, 1911, pp. CCVI-CCVII. 63 C. Romanescu, Cristina Ionescu (sub redacţia), Pagini medico-istorice, Litografia I.M.F., Iaşi, 1973, p. 242. 36

Chirurgicale, construcţie iniţiată în 1929 şi terminată în noiembrie 1932, cu sprijinul atât al profesorului Nicolae Costăchescu, ministrul Instrucţiunii Publice (1928-1931), cât şi al profesorilor Ioan Tănăsescu şi Vasile Răşcanu, epitropi ai casei „Sf. Spiridon” (19281931). Clădirea s-a dat în folosinţă în octombrie 1933. 1900 – Inaugurarea Institutului de Anatomie şi semnificaţia sa. Între 1890-1900, s-a desăvârşit la Iaşi construcţia celui mai important, pe atunci, edificiu al complexului universitar: Institutul de Anatomie. Reprezenta, la acel moment, cel mai modern centru de învăţământ anatomic şi cercetare morfologică din Sud-Estul Europei şi chiar din Europa. Institutul de Anatomie a fost dat parţial în folosinţă în anul 1896. Dispunea de instalaţii mecanice pentru transferul cadavrelor prin galeriile de la subsol, printr-un sistem de vagonete, şi apoi printr-un ascensor direct către marea sală de disecţie. A posedat prima instalaţie electrică din Iaşi, fiind montat un generator în 1894. Apreciat şi menţionat de o serie de personalităţi marcante în domeniu, precum profesorul de anatomie francez Marie Philibert Constant Sappey (1810-1896), Institutul a devenit sediul uneia din cele mai puternice şcoli de anatomie descriptivă şi topografică, precum şi de chirurgie. Aici aveau loc şi autopsiile medico-legale. Dintre anatomiştii de seamă ai acestei Şcoli au făcut parte Aristide Peride (1844-1906), participant ca student în capitala Franţei, în 1871, la Comuna din Paris, fondatorul şi sufletul Institutului, elev al lui Sappey; Francisc Rainer (1874-1944), creator al antropologiei româneşti şi cercetător al anatomiei dinamice, fiziologice; Grigore T. Popa (1892-1948), descoperitorul sistemului port hipotalamo-hipofizar şi, prin aceasta, unul din fondatorii neuroendocrinologiei, personalitate de largă recunoaştere mondială, decan al Facultăţii şi prorector al Universităţii între 1938-1940, preşedinte al SMN din Iaşi în 1932. 37

O pleiadă de personalităţi ale anatomiei şi chirurgiei româneşti, incluzând pe Ernest Juvara, Ion Gh. Tănăsescu, Nicolae Hortolomei, Paul Anghel, Vladimir Buţureanu, Gheorghe Chipail au fost, la începutul carierei lor, cadre didactice ale Institutului de Anatomie. Clădirea, inspirată de arhitectura templelor greceşti, a fost realizată cu meşteri italieni după planul arhitectului Nicolae C. Mihăescu, de către arhitectul Ştefan Emilian, profesor al Universităţii ieşene.64 Basorelieful de pe fronton, sculptat, în 1901, de talentatul artist plastic ieşean Dimitrie Tronescu după proiectul prof. Vladimir Hegel din Bucureşti, ilustra, ieri ca şi azi, „Lecţia de Anatomie”, menită să demonstreze circulaţia sângelui descrisă de Wiliam Harvey, la 1628. Eroii veacului al XVII-lea împrumutau trăsăturile contemporanilor: Aristide Peride - la picioarele cadavrului; Vladimir Hegel – cadavrul; Take Ionescu, ministrul Instrucţiunii Publice şi susţinător al proiectului, fratele marelui chirurg Thoma Ionescu - în picioare, la capul cadavrului; Neculai Culianu, matematician şi astronom, rectorul în mandatul căruia (1880-1898) s-a pus temelia construcţiei şi Institutul a devenit parţial funcţional (1896) - în spatele lui Tache lonescu; Ştefan Emilian - în dreapta lui Tache Ionescu; mai figurau sculptorul D.Tronescu, profesor la Academia de Arte Frumoase, şi prof. dr. George Bogdan, întemeietor al şcolii româneşti de Medicină Legală, decanul Facultăţii. Prin strădania prof. dr. Aristide Peride, cu viaţa căruia s-a identificat între 1881-1906, Institutul adăpostea săli de disecţie şi chirurgie experimentală, anexe pentru preparate anatomice şi conservarea cadavrelor, o bibliotecă, un amfiteatru şi un Muzeu de Anatomie. Astăzi, se pot admira aici: tabloul semnat de Coquelet Mereau, din 1895, înfăţişându-l pe prof. Sappey examinându-şi discipolul român, Aristide Peride, care susţinea proba practică de anatomie; unele colecţii de piese 64

Viorel Erhan, Învăţământul ieşean, Ed.Tehnopress, Iaşi,2008,pp.235,236. 38

anatomice ale profesorului Peride, planşe şi preparate ale lui Ernest Juvara; ecorşeul didactic, plăsmuit de Brâncuşi, sub îndrumarea prof. dr. Dimitrie Gerota, dăruit Facultăţii în 1902. Director al Institutului, prof. dr. Juvara a contribuit la completarea Muzeului cu semnificative preparate anatomice. În 26-29 septembrie 1911, cu ocazia serbărilor jubiliare ale Universităţii din Iaşi, Regele Carol I a fost însoţit în vizita oficială, între alţii, de vestitul anatomist german Wilhelm Waldeyer65 (Heinrich Wilhelm Gottfried von Waldeyer-Hartz, 18361921), profesor al Universităţii din Berlin. Tradiţia spune că la Muzeul de Anatomie al Facultăţii de Medicină oaspetele a rugat să fie lăsat să admire preparatele executate de Ernest Juvara. La Iaşi, Juvara a realizat şi o bogată colecţie de fotografii medicale, documentând activitatea sa prodigioasă atât în sfera anatomiei, cât şi a chirurgiei. Între 1910-1913, a fost preşedinte al SMN, unde, la 12 octombrie 1911, Waldeyer a fost ales membru onorific.66 Supraetajarea clădirii Institutului s-a înfăptuit între 1922-1933. În 1936, construcţia dispunea şi de o baie cu duşuri pentru personal.67 Preluând conducerea, prof. Gr.T.Popa a numit sala mare, de la intrarea principală, «Rockefeller», marcând rolul Fundaţiei «Rockefeller» în înzestrarea Institutului cu aparatură, subvenţionarea unor abonamente la valoroase publicaţii de specialitate şi acordarea de burse studenţilor şi tinerilor medici români merituoşi, de care însuşi Gr.T.Popa beneficiase. Sala Rockefeller găzduia, în fiecare miercuri după-amiază, şedinţele cenaclului şi revistei «Însemnări ieşene», fondată, în 1936, de Mihail Sadoveanu, Gr.T.Popa şi George Topârceanu, pe care, la dispariţia sa în 1937, l-a înlocuit Mihail 65

Ion Făgărăşanu, Chirurgia românească şi contribuţia ei la progresele chirurgiei mondiale, Ed.Medicală, Bucureşti,1981, p.34. 66 N.A.Bogdan, op.cit, pp. 125-126. 67 Ion Petrovanu, Valentin Chiriac, Istoricul Institutului de Anatomie şi al învăţământului anatomic la Facultatea de Medicină din Iaşi (1892-1992), în Centenar Gr.T.Popa, Litografia U.M.F. Iaşi, 1992, pp. 8-9. 39

Codreanu. Revista a apărut, în prima serie, până în 1940. Colaboratorii includeau profesori de la Facultatea de Medicină ca, de pildă, Eugen I.Mironescu, Vasile Mârza, Eugen Lucinescu, şi de la alte Facultăţi ale Universităţii, printre care Mihai Ralea, Horia Hulubei, Dan Bădărău. 1902 - Catedra de Patologie, Terapeutică şi Radiologie. Catedra de Patologie Generală a fost creată la Facultatea de Medicină în 1880, legând disciplinele preclinice de cele clinice. Titular de Patologie Generală între 1885-1924, prof. Constantin Thiron, colaborator al celebrului fizician Dragomir Hurmuzescu, profesor al Universităţii ieşene, a introdus, printre primii în România, investigaţia diagnostică şi tratamentul prin raze X, între anii 1900-1904. Dar, cele dintâi radiografii la Iaşi s-au efectuat încă din toamna lui 1896, graţie instalaţiilor şi asistenţei de specialitate a profesorului Hurmuzescu.68 Redenumită în 1902, de prof. dr. Thiron, Catedra de patologie, terapeutică şi radiologie, a fost cea dintâi cu profil de radiologie în România. Aici s-au elaborat primele teze de doctor în medicină şi chirurgie pe teme de radiologie şi radiobiologie la Iaşi. În 1902, Institutul de Medicină din Stockholm l-a cooptat pe prof. dr. Thiron ca prim reprezentant al României în comitetul pentru nominalizările Nobel.69 Era semnul afirmării sale, dar şi al Facultăţii, în medicina europeană şi mondială. Puţini conaţionali s-au bucurat de un privilegiu similar. Profund implicat în campaniile anti-tabagice şi anti-alcoolice din România, personalitate deosebit de activă inclusiv pe plan internaţional, dr. Thiron, a fost recompensat cu premii şi diplome la Congresele de la Madrid, Paris şi Budapesta, cu medalia de aur a Uni68

Gh.Chişleag, T.V. Diaconescu, Etape ale dezvoltării şcolii radiologice din Iaşi. Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I.M.F., Iaşi, 1979, pp. 204-207. 69 Constantin Romanescu, Pagini şi imagini din trecutul medical ieşean. Ed. Junimea, Iaşi, 2009, p. 211. 40

unii Franceze Anti-Alcoolice şi cu medalia de argint a Alianţei Fran-

ceze din Iaşi. Amplificând pionieratul profesorului Thiron în domeniul radiologiei medicale, în 1914, la Iaşi, în Clinica de Chirurgie a prof. Amza Jianu, a lucrat şi dr.Tereza Castano (Tereza Savini Panaitescu), prima femeie radiolog din România şi printre primele din lume.70 1905 – Fondarea Spitalului pentru Boli Mintale şi Nervoase. Şcoala de la Socola. Baza clinică a Facultăţii, reprezentată iniţial exclusiv de Spitalul „Sf.Spiridon”, s-a extins odată cu darea în folosinţă a Spitalului pentru Boli Mintale şi Nervoase de la Socola, în 1905. Unul din cele mai moderne din Europa începutului de veac XX, conceput multipavilionar, Socola însemna pentru mulţi cel dintâi spital de psihiatrie din România, finalizat graţie eforturilor doctorului Alexandru Brăescu, primul său director. Format inclusiv în clinica de renume a prof. Jean Martin Charcot, la Spitalul Salpêtrière din Paris, dr. Brăescu se documentase amănunţit în occidentul Europei asupra structurii aşezămintelor psihiatrice şi legislaţiei aferente. Vizitase, în acest scop, spitale din Scoţia71, Anglia, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania şi Austria. Între 1900-1906, dr. Brăescu a suplinit catedra de Clinică a Boalelor Mintale şi Nervoase, fiind şi medic primar al ospiciului de alienaţi de la Mănăstirea Golia din Iaşi, care îi slujea drept bază clinică. Printr-o hotărâre a Epitropiei „Sf.Spiridon”, într-adevăr, ospiciul de la Golia era pus la dispoziţia Facultăţii de Medicină. Prin lucrările sale

70

Tudor V. Diaconescu, Medici femei care au ilustrat radiologia românească, Lucrările celei de-a 38-a Reuniuni Naţionale de Istoria Medicinei, Braşov, 2006, pp: 66-77. 71 Al.N.Brăescu, Asistenţa alienaţilor în Scoţia. Legislaţie. Construirea şi organisarea asilelor de alienaţi. Principalele mijloace de tratament. Administraţie. Tipografia «H.Goldner», Iaşi, 1902. 41

ştiinţifice, dr. Brăescu a sensibilizat opinia publică asupra situaţiei dramatice a pacientului psihiatric în societatea românească.72 În 1912, ca profesor de neuro-psihiatrie a fost titularizat dr. Constantin I. Parhon, discipol al prof. dr. Gh. Marinescu. Un nume deja, la acea dată, pe plan internaţional, C. I. Parhon a onorat Facultatea de Medicină şi Universitatea din Iaşi preţ de două decenii: 1912-1933. A îndeplinit funcţiile de decan (1923-1926) al Facultăţii şi preşedinte al SMN (1915-1916). Era, împreună cu Moise Goldstein, colaboratorul său, autorul celui dintâi tratat de endocrinologie din lume, intitulat „Les sécrétions internes”, publicat la Paris în 1909. Parhon a probat intuiţia şi profunzimea gândirii sale, definind printre cei dintâi „secreţia celulară generalizată”, aşa cum rezultă din motto-ul volumului său: „Chaque organe, chaque tissu, chaque cellule possède une sécrétion interne.” A sesizat deficienţele în sinteza sau acţiunea unor hormoni, implicarea lor în procesele de senescenţă, rolul timusului în imunologie şi tumorigeneză. «Şcoala de la Socola», pe care prof. Parhon a făurit-o la Iaşi, a concentrat elemente promiţătoare ale medicinei ieşene anatomo-clinice şi de laborator biochimic, prin care opera şi viziunea integrativă, hormonală şi experimentală i-au fost perpetuate. Neurologia se îmbina cu psihiatria, psihologia, endocrinologia, dar, deopotrivă, cu gerontologia, sau, după cum o denumea savantul, „ilikibiologia” (gr. «biologia vârstelor»). În 9 septembrie 1918, Parhon a fondat la Iaşi Societatea Română de Neurologie, Psihologie şi Psihiatrie, lansând prima publicaţie a «Şcolii de la Socola», intitulată „Bulletins et Mémoires de la Société de Neurologie, Psychiatrie et Psychologie de Iassy”, editată între 1919-1947.73 Secretari de redacţie erau dr. Arnold 72

Petre Brânzei, Itinerar psihiatric (ed. a II-a), Ed. Junimea, Iaşi, 1979, pp. 70-71. 73 V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 337. 42

Stocker şi sociologul Petre Andrei. Din 1921, Societatea şi Buletinele au inclus şi Endocrinologia. Între 1922-1924, în acelaşi cadru, s-a iniţiat prima Asociaţie a Psihiatrilor Români. Ultimul număr din „Bulletin...”, din 1947, redactat deopotrivă în franceză, a fost interzis. În intervalul interbelic, Societatea a organizat 18 congrese în toate centrele ce dispuneau de spitale psihiatrice. La Iaşi, Parhon, fondator al endocrinologiei româneşti, dar şi pionier al endocrinologiei mondiale, a contribuit la înfiinţarea celei de a doua Clinici de Endocrinologie din România, după cea din Bucureşti. Tot la Iaşi, între 1923-1927, şi-a tipărit primele două fascicule ale tratatului despre glanda tiroidă. Paradoxal, în septembrie 1925, Spitalul Socola s-a confruntat cu încercarea de desfiinţare74, dorindu-se mutarea în pavilioanele sale a Seminarului „Veniamin Costache”. Acestei decizii i s-au opus vehement atât majoritatea corpului profesoral, în frunte cu prof. Slătineanu, rectorul de atunci al Universităţii, prof. Nicolae Deleanu, eminent farmacist şi chimist, şi, desigur, prof. Parhon, ambii membri în Consiliul Profesoral, cât şi studenţii. La Bucureşti, Gheorghe Marinescu a susţinut cauza medicinei ieşene. Evenimentele se declanşaseră încă din 1922, ca un şirul de manifestări brutale, de „răzmeriţe” politico-ideologice ale epocii, când mişcările naţionalistşovine şi cele internaţionalist-socialiste îşi disputau adevărul şi dreptatea. Or, Şcoala de la Socola, prin reprezentanţii săi de seamă, era orientată către ideologiile de stânga, fiind uneori supranumită Socola Roşie.75 Pozitivist-raţionalistă în ştiinţă, Socola Roşie, era şi

74

Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul şcolar 1925-1926. Institutul de Arte Grafice «Viaţa Românească», Iaşi, 1927, pp.7-8. 75 C. Gh. Marinescu, Medici ieşeni în viaţa social-politică a ţării, Centenarul I.M.F. Iaşi, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p.105. 43

un nucleu al rezistenţei progresiste în societate.76 Actele dirijate împotriva minorităţilor naţionale şi, respectiv, contra simpatizanţilor socialişti/comunişti se succedau. Duminică, 29 aprilie 1923, Senatul a hotărât închiderea Universităţii, iar anul academic 1922-1923 a fost pierdut pentru studenţi.77 În aceste condiţii, eminentul clinician prof. Bacaloglu, decan al Facultăţii de Medicină, prorector al Universităţii, a demisionat. Profesorul Emil Puşcariu retrăgându-şi candidatura, postul de decan a revenit, în 1923, profesorului Parhon. Transferat definitiv la Bucureşti, în 1933, profesorului Parhon i-a succedat, la catedră, prof. Leon Ballif. Dar, încă din 1925, la Ospiciul de la Socola, aflat sub direcţia dr. Ballif, s-a înfiinţat cel de al doilea mare centru de malarioterapie şi malariologie din lume, după Laboratoarele Horton din Marea Britanie, cu care a conlucrat constant. Serviciul de la Socola, centru pilot al Comisiei pentru Malarie în cadrul Organizaţiei pentru Sănătate a Ligii Naţiunilor78 beneficia de subvenţii din partea Fundaţiei «Rockefeller».79 În această iniţiativă, prof. Ballif a avut sprijinul competent al acad. prof. dr. Mihai Ciucă, malariolog de prestigiu, secretar general al Comisiei pentru Malarie a Ligii Naţiunilor. Echipei i s-a adăugat prof. dr. Elena Densusianu Puşcariu, prima femeie profesor universitar în medicina din România şi, se pare, prima femeie profesor universitar de oftalmologie din lume, interesată să testeze rezultatele impaludării terapeutice în luesul ocular. A fost între cei dintâi care, în publicaţii internaţionale, pe serii statistic semnificative, a demonstrat limitele ori chiar ineficienţa 76

Constanţa Parhon-Ştefănescu, Constantin I. Parhon, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp.102-114. 77 Ibidem, p.109. 78 Organizaţia pentru Sănătate a Ligii Naţiunilor s-a transformat în Organizaţia Mondială a Sănătăţii -OMS-, în 1948. 79 Constantin Romanescu, Un secol, .., pp. 127-129. 44

acestei metode, cel puţin în anumite forme de neurolues, precum sifilisul ocular şi tabesul.80 La Socola, între 1936-1937, prof. Ballif şi colectivul au colaborat cu Wagner von Jauregg81, laureat Nobel pentru Medicină în 1927, pentru descoperirea, în 1917, a efectului curativ exercitat de malarie, prin hiperpirexie, în neurosifilis.82 Neuropsihiatrul austriac von Jauregg, ca şi malariologul britanic P.G. Shute, un apropiat al prof. Ciucă, a vizitat de mai multe ori Iaşul şi centrul de la Socola. La Socola, s-au consemnat şi primele abordări româneşti de psihanaliză aplicată, prin dr. Arnold Stocker şi dr. Maria Briese. Parhon a înlesnit demersul psihanalitic, fără a fi un entuziast al metodei.83 1907 - Răscoalele ţărăneşti. În anii începutului de veac XX, România traversa momente critice. Dezvoltarea economică la întâmplare afectase grav populaţia satelor, sărăcită, ignorantă şi ignorată, tratată brutal, vieţuind şi muncind în condiţii insalubre şi având, în consecinţă, o sănătate precară. Pentru asistarea medicală a acesteia, la iniţiativa prof. dr. Iacob Felix, director al Serviciului Sanitar naţional, s-au organizat ambulanţele rurale, încadrate cu medici, farmacişti şi sanitari, care se deplasau din sat în sat, acordând asistenţă de specialitate. Medicilor li se solicitau dări de seamă referitoare la activităţile derulate, prilej pentru evidenţierea problemelor de sănătate şi sociale diagnosticate pe teren. În 1886, la o astfel de ambulanţă au participat benevol şi gratuit, profesorii Facultăţii de Medicină din Iaşi: Emanoil Riegler Chimie Medicală şi Terapeutică, Vasile Bejan - Obstetrică şi Clinică 80

C. Romanescu, Cristina Ionescu (sub redacţia), op. cit., p. 266. Constantin Romanescu, Pagini şi imagini .., p. 257. 82 Petre Brânzei, op. cit, p.485. 83 G. Brătescu, Freud şi psihanaliza în România, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, pp. 24-28, 46. 81

45

Infantilă, Gabriel Socor - Fiziologie şi Oftalmologie, şi Ştefan Possa - Patologie Medicală.84 Rapoartele publicate de aceştia au semnalat morbiditatea şi mortalitatea rurală înaltă, cauzele lor socialeconomice. Pe acest fond, au survenit impresionantele mişcări ţărăneşti din 1907, sprijinite de unii membri ai corpului didactic şi ai studenţimii medicale ieşene, precum Vasile Răşcanu, Ion Michiu, Eugen I. Mironescu, Panait Zosin85, ce au militat din perspectiva unor avocaţi avizaţi ai celor săraci. 1909 - Prima autooperaţie din lume. La Muzeul Institutului de Anatomie pot fi încă văzute fotografii ilustrând prima autooperaţie din lume, efectuată de dr. Alexandru Tzaicu (1883-1958), la 26 de ani, tânăr colaborator al profesorului Juvara. Tzaicu s-a operat de hernie inghinală.86 Intervenţia a fost fotografiată, etapă cu etapă. După afirmaţia dr. Tzaicu, „trebuie să fim pregătiţi să suportăm ceea ce recomandăm altora în circumstanţe similare” şi, în plus, se aprecia şansa «auto-observaţiei», pe care o considera superioară «observaţiei obiective» în medicină. Concepută ca lucrare de doctorat, intervenţia a fost executată şi comentată de pacientul-operator, direct supravegheat de magistru şi încă trei asistenţi, în 24 august 1909. Prof. Juvara a administrat rahianestezia dorso-lombară în spaţiul T12-L1. Dr. Tzaicu viza experimentarea metodei originale de anestezie locală, cunoscută ca rahi-stricno-stovainizare, introdusă de prof. Thoma Ionescu87, maestrul lui Juvara, la Bucureşti. Tzaicu a constatat avantaje faţă de anes84

C. Gh. Marinescu, Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi, vol.II, Întreprinderea Poligrafică, Iaşi, 1979, p. 11. 85 C. Romanescu, Un secol.., p. 13. 86 C.Parsloe, Three unusual reports with spinal anaesthesia, Mc Gavin, Pitkin and Tzaicou, in J.C.Diz, D.R. Bacon, J.Ruprecht, J.Alvarez (editors), The history of anesthesia, International Congress Series, Vol. 1242, 2002, pp. 170, 200. 87 Alexandru Ţaicu, Auto-operaţiuni de hernie sub rahistricnostovainizare, Tipografia «Gutenberg», Bucureşti, 1910, pp. 9-10. 46

tezia cu cloroform, comunicându-le în „La Presse Médicale”, 1911, nr.19, p.105, sub titlul Auto-observation d'une auto-opération de hernie sous la rachy-strychno-stovaïnisation. Acest moment din istoria anesteziologiei, cu un puternic ecou în epocă, este amintit şi astăzi în literatura de specialitate.88 1910 – Greva studenţilor. În anii academici 1909-1910, 19101911, în timpul mandatului de rector al prof. dr. George Bogdan (1907-1913), refuzul Ministerului Instrucţiunii Publice de a aproba unele catedre indispensabile învăţământului medical, a antrenat o grevă a studenţilor, începută în 19 martie 1910. Când, cu câţiva ani înainte, se intenţionase desfiinţarea clinicii prof. Juvara, protestele studenţimii izbândiseră. Acum, solidari magiştrilor lor, ei nu mai frecventau cursurile, „în semn de protest pentru lipsurile facultăţii de medicină din Iaşi, în special pentru lipsa de laboratoare.”89 Preşedinte al Societăţii Studenţilor Medicinişti era I.I. (Eugen) Mironescu. Un Memoriu pe foaie volantă a fost tipărit de către profesorii Facultăţii de Medicină din Iaşi, „relativ la menţinerea catedrelor de Bacteriologie, Psihiatrie şi Farmacologie”. Se specificau solicitările similare înaintate de Consiliul Profesoral al Facultăţii de Medicină încă din 1904. Se obţinuse, într-adevăr, înfiinţarea catedrelor „pe cale bugetară”, fiind numiţi profesori suplinitori. De atunci, se ceruse continuu „intrarea în legalitate”, adică „înfiinţarea acestor catedre prin lege”. Totuşi, din proiectul legislativ depus la Camera Deputaţilor, catedrele fuseseră şterse. Decurgea de aici ca „doctorii în medicină ce-şi vor fi făcut studiile la Iaşi să aibă o instrucţie necompletă”, ceea ce constituia „o

88

M.J.M Vaca, Spinal anesthesia using a strychnine-stovaine combination in Spain. „Revista Española de Anestesiología y Reanimación”, 1990, vol. 37, nr.3, pp. 149-152. 89 Ibidem, p.103. 47

inferioritate însemnată pentru instituţia medicală de la Iaşi.”90 Protestul a avut succes. S-a acordat, în 1910, o sumă de bani amenajării Bibliotecii într-un local închiriat în acest scop, mobilat şi încadrat cu personal.91 S-au dispus, din 1912, fonduri pentru catedrele de Bacteriologie, Terapeutică (Farmacologie) şi Psihiatrie (Clinica Bolilor Mintale şi Nervoase). Greva mai vizase determinarea Epitropiei „Sf.Spiridon” de a redeschide clinicile activităţilor didactice. Printr-o acţiune bine concertată a studenţilor şi profesorilor, audienţa la ministrul Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, a adus fonduri pentru construcţia tronsonului drept -aripa dintâi- a imobilului destinat extinderii Facultăţii de Medicină. Ţelul nobil al tinerilor petiţionari, cuprinzând pe Vasile Răşcanu, Eugen I. Mironescu, Ion Michiu, Ion Dănilă şi Octav Răchiţeanu, a impresionat Ministerul.92 1913 - Al Doilea Război Balcanic. Între 1912-1913, România a luat parte la cel de al II-lea Război Balcanic.93 Corpul medical al Facultăţilor din Bucureşti şi Iaşi a fost solicitat sau mobilizat. Şcoala de Microbiologie a prof. dr. Ioan Cantacuzino, ilustrată de Alexandru Slătineanu, la Iaşi, Constantin Ionescu Mihăeşti şi Mihai Ciucă, pe atunci aflaţi încă în capitala ţării, a fost prezentă. S-a înregistrat atunci ceea ce s-a numit în iatro-istorie „marea experienţă

90

Memoriul profesorilor Facultăţii de Medcină din Iaşi relativ la menţinerea catedrelor de Bacteriologie, Psihiatrie şi Farmacologie, Universitatea Iaşi,1910, Martie 16, no. 294 (Disciplina de Istoria Medicinei, UMF „Gr. T. Popa”, Iaşi. 91 În 1906, decanul Facultăţii de Medicină, prof.dr.Vasile Bejan, solicita rectorului şi senatului Universităţii - spaţiu pentru Biblotecă în clădirea Institutului de Anatomie şi un post bibliotecar. La acel moment, Biblioteca deţinea 2768 de volume şi era deservită de intendentul Facultăţii – apud Vasile I. Bejan, Dare de seamă de starea Facultăţei de Medicină din anul şcolar 19051906 către Senatul Universitar din Iaşi, Tipografia Naţională, Iaşi, 1906. 92 C. Romanescu, Un secol.., pp.96-104. 93 Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu,Mihai Liţu,op.cit,pp.136-306. 48

românească” în vaccinarea antiholerică de masă, aplicată în focarele infecţioase, experienţă în care profesorul Slătineanu a jucat un rol important. S-a precizat, în acest context, imunitatea de contact. Viitorul profesor ieşean Ernest Juvara (1876-1933) s-a distins în asistarea chirurgicală a răniţilor, dar şi în vaccinarea antiholerică. Şcoala de chirurgie din Iaşi era reprezentată prin prof. Paul Anghel, mobilizat cu grad de colonel, în aceeaşi luptă. Prof. Constantin Thiron a fost, de asemenea, veteran al Campaniei din Bulgaria. Mai tânărul prof. dr. Dumitru Mezincescu, igienist, s-a implicat, la rândul său, cu multă responsabilitate în stăvilirea epidemiei de holeră. Anatomistul prof. dr. Rainer, abia numit la Facultatea din Iaşi în 1913, a fost mobilizat la graniţa Bulgariei, unde se găsea, de asemenea, profesorul de pediatrie, dr. Mihai Manicatide.172 Dr. Eugen Mironescu, ulterior titular al Catedrei de Dermatologie, a luptat ca brigadier de tun, implicându-se apoi în campania antiholerică. I s-a acordat Virtutea militară de aur, între alte distincţii (Virtutea militară de aur de pace, Avântul Ţării, Victoria, medalia franceză de argint de Onoare a Epidemiilor, ordinul ordinul Coroana României cu spadă în grad de cavaler, Crucea Regina Maria cl. a II-a, Crucea comemorativă a războiului 1916-1919).94 Nu lipseau viitorii profesori de Histologie, studentul Alexandru Ţupa, şi, respectiv, de Dermatologie, studentul de anul IV, Gheorghe Năstase, plutonier sanitar în vara lui 1913. Concentrat în regimentul 18 Gorj, contaminat de boală, era şi tânărul medic Vasile Răşcanu, viitor academician, titular al catedrei de Fiziologie.95 1916:1918 - Primul Război Mondial. Eroii şi «Victimele datoriei». Una dintre cele mai grele încercări le-a trăit şcoala

94

Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul 1938-1939. Ed. Universităţii din Iaşi, 1942, pp. 76-80. 95 Vasile Răşcanu,Călător prin două secole, Ed.Litera,Bucureşti,1977,p.36. 49

medicală ieşeană în războiul din 1916-1918.96 Din 23 de profesori, 11 au plecat pe front. Corpul didactic şi studenţii Facultăţii de Medicină au cooperat cu Misiunea Medicală Franceză, consolidânduse întrajutorarea şi prietenia franco-română tradiţională. În Iaşi, generalul Henri Mathias Berthelot, şeful misiunii Militare Franceze, a primit găzduire în casa profesorului şi senatorului George Bogdan (astăzi, pe strada Berthelot). În casa profesorului Ioan Cantacuzino din Capitală a luat fiinţă «Liga de prietenie franco-română», între membrii căreia s-au înscris, din Iaşi, prof. dr. Dumitru Manolescu, oftalmolog, şi prof. dr. Constantin Thiron, patolog. La Iaşi, prof. Cantacuzino, a format Societatea de Medicină de Război, editând şi o revistă. De la comandorul prof.dr.C.Thiron, prof. dr. G. Socor şi prof. dr. V. Negel, la tinerii Gr.T.Popa, L.Ballif şi Gh.Tudoranu, toate generaţiile erau prezente în asistenţa de campanie. Dacă, în Războiul Balcanic, bântuise holera, marile flageluri epidemice în Primul Război Mondial a fost tifosul exantematic, dar şi febra tifoidă. Prof. dr. Paul Anghel s-a regăsit pe acest front, din 1916 până în 1918. În 1915, Mihai Ciucă a participat, în Serbia, la campania antiexantematică, pe care, între 1916-1918, a continuat-o în Moldova. În Iaşi, între 1917-1918, pavilioanele Spitalului „Izolarea” au fost militarizate, internându-se preponderent răniţii suferind de tifos exantematic şi febră tifoidă. Medic şef al Spitalului Militar nr. 2 din Iaşi şi al spitalelor de contagioşi din Moldova, în cursul I Război Mondial, prof. Ciucă a aplicat, cu excelente rezultate, vaccinul antitific românesc. Conştiinţă naţională vie, asemenea maestrului său Ioan Cantacuzino, Mihai Ciucă a reprezentat apoi România, împreună cu acesta, la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, susţinând cauza reîntregirii ţării. Urologul prof. dr. Mihai Ştefănescu Galaţi, cu 96

Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp.80, 83, 155, 171, 306. 50

grad de colonel, a însoţit armata ca şef de ambulanţă şi de spital mobil. Internistul prof. dr. Constantin Bacaloglu a condus mai multe spitale de campanie în Transilvania şi Moldova, la Roman, Bacău şi Iaşi, lucrând inclusiv în lazarete. A fost decorat cu «Steaua României» în grad de ofiţer cu spadă şi Crucea «Meritul Sanitar», clasa I. Dr. Eugen Mironescu, aflat şi de această dată pe câmpul de luptă, a contractat o febră recurentă cu atingere cardiacă, ale cărei consecinţe le-a resimţit toată viaţa. Tânărul absolvent Gheorghe Năstase îngrijea răniţii pe front, între 1916-1918. La fel s-a întâmplat cu studentul Alexandru Ţupa. Studenţii şi medicii Facultăţii au fost angajaţi din plin, fie direct, în lupte, fie indirect, în dramatica rezistenţă antiepidemică, îndeosebi anti-exantematică, şi în tratarea răniţilor. Numărul celor căzuţi a fost ridicat, printre ei, figurând doi profesori suplinitori -Victor Imerwol (Imerwohl),vice-preşedinte al SMN, şi Iacob Ţăranu-, unii asistenţi, precum şi numeroşi studenţi.97 După cum scria ziarul «Evenimentul» din 7 mai 1917, nr.12, „cel mai mare tribut l-a dat morţii, în războiul actual, corpul nostru medical”. „Numărul medicilor şi studenţilor în medicină aflaţi în serviciul armatei la începutul războiului era de 2200”. Mai toate ziarele importante deschiseseră rubrica „Victimele Datoriei”, unde erau trecute numele medicilor, surorilor, laboranţilor, studenţilor, căzuţi jertfă războiului sau molimelor ce îl însoţeau. Facultatea funcţiona graţie personalului nemobilizat. Se susţineau doar examene, iar doctoratele erau mult simplificate. Erau primiţi studenţi din diferite centre universitare, români sau străini, deşi frecvent exista greutatea de a controla veridicitatea declaraţiilor personale în lipsa actelor doveditoare. Decanul Vasile Negel menţiona studenţi din Paris, Montpellier, Viena, Budapesta, Cairo, Atena. O parte din laboratoare au trebuit evacuate. Aşa s-a întâmplat cu Laboratorul de 97

N.A.Bogdan, Societatea Medico-Naturalistă din Iaşi 1830-1919, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005, p.130; C. Romanescu, Un secol.., pp.93,96,99-101,155. 51

Bacteriologie, pentru care, în 1917, s-a dispus transferarea, din sediul pus la dispoziţie în 1916, la Facultatea de Medicină din Iaşi, la Institutul de Bacteriologie din Harkov (Ucraina), în Rusia. Refugiată la Iaşi, echipa condusă de Ioan Cantacuzino a folosit dotările Laboratorului de Bacteriologie al prof. dr. Slătineanu pentru examene de specialitate şi prepararea de seruri şi vaccinuri utile atât frontului, cât şi populaţiei civile, ameninţată de spectrul maladiilor contagioase, cum era tifosul exantematic sau holera. Profesorul de igienă Dumitru Mezincescu s-a evidenţiat, la rândul său, în lupta antiexantematică. Renumitul anatomist şi antropolog, prof. dr. Rainer, având grad de colonel, împreună cu soţia, dr. Marta Trancu Rainer (18751950), mobilizată cu grad de maior, au organizat secţii de chirurgie şi spitale de campanie în şcoli, între 1916-1918. Absolventă a Facultăţii de Medicină din Iaşi, specializată la Bucureşti, Marta Rainer a rămas în istoria medicinei naţionale ca prima femeie chirurg din România.98 Apropiată Reginei Maria, a însoţit-o pe front, tratându-i o infecţie a mâinii. Excesul de vigilenţă a făcut, totuşi, ca atât Francisc Rainer, cât şi Emanoil Riegler, să fie suspectaţi, la sfârşitul Războiului, de colaborare cu inamicul, datorită sonorităţii germane a numelor lor, acuzaţie neconfirmată vreodată.99 Lipsuri multiple au caracterizat anii ce au urmat Primului Război Mondial. Baza materială, practic distrusă, trebuia refăcută. Personalul didactic trebuia completat. Studenţii, al căror număr se mărise, puneau probleme complexe. Cu timpul, greutăţile au fost depăşite, prin puterea entuziasmului generat de realizarea visului unirii, la 1 decembrie 1918. Şi, poate nu întâmplător, de acum înainte, sim-

98

Brătescu Gh., Strădaniile Martei Trancu-Rainer în domeniul chirurgiei. Lucrările celei de a 38-a Reuniuni Naţionale de Istoria Medicinei - Femeia în profesia medicală, Braşov, 2006, pp. 167-174. 99 C. Romanescu, Un secol.., pp. 101-102. 52

bolic, Ziua Marii Uniri avea să coincidă cu Ziua Facultăţii de Medicină din Iaşi: 1 decembrie. Tradiţiile Facultăţii, care intra în al cincilea deceniu de existenţă, au fost preluate de o nouă generaţie de profesori, în majoritatea lor, foşti studenţi ai aceleiaşi şcoli. Alături de profesori consacraţi ca Bejan, Negel, Thiron, Leon, Slătineanu, Parhon, şi-au început activitatea tinerii profesori Elena Puşcariu, Nicolae Hortolomei, Grigore Popa, Vasile Răşcanu, Eugen Ion Mironescu (I.I. Mironescu), Ion Nicolau, Alexandru Ţupa, Gheorghe Tudoranu, Ion Enescu. Anii interbelici au coincis cu noua eră a doctrinelor etiofiziopatologice în gândirea şi cercetarea ştiinţifică medicală, orientări reflectate atât în programele de studii ale Facultăţii de Medicină, cât şi în orientarea medicinei ieşene, în general. 1921 - Priorităţi în Medicina Legală. Prof. George Bogdan (1859-1930), personalitate marcantă a Iaşului universitar, a fost titularul Catedrei de Medicină Legală, care aparţinea Facultăţii de Medicină, dar asigura predarea Medicinei Legale atât pentru studenţii Facultăţii de Drept, din anul al IV-lea, cât şi pentru studenţii de la Medicină, din anul al V-lea. A îndeplinit funcţiile de rector al Universităţii ieşene (1907-1913), decan al Facultăţii de Medicină între 1901-1902 şi 1907-1908, preşedinte SMN şi preşedinte al Cercului de Studii Franco-Române «Luteţia» din Iaşi. Prof. Bogdan a publicat cel dintâi tratat de medicină legală din literatura de specialitate românească. Primit entuziast de specialiştii din România şi, deopotrivă, din străinătate, cursul a fost prefaţat laudativ de profesorii Mina Minovici (Bucureşti), Stockis (Liège) şi Balthazard (Paris). Volumul I (1921) se centra pe Atentate asupra sănătăţii şi a vieţii prin răniri şi loviri; volumul al II-lea (1922) includea aspecte legate de Atentate asupra bunelor moravuri; volumul al III-lea (1924) aborda Sarcina, naşterea, avortul şi pruncuciderea; volumul al IV-lea (1925) dezbătea Moartea şi moartea subită. Acest din urmă 53

tom avea coautor pe Séverin Icard, consacrat medic legist şi numismat din Marsilia, autorul mai multor lucrări de referinţă despre moartea reală şi moartea aparentă, ca şi despre sufletul celor ce mor. După decesul prof. George Bogdan (1930), s-a publicat şi al V-lea volum şi ultimul, rămas în manuscris. Discuta Asfixiile. A fost îngrijit şi tipărit graţie colaboratoarei profesorului, şef de lucrări dr. Maria Cickersky Ropală (1881-1973), recunoscută drept prima femeie medic legist din Europa şi din lume.100 Dr. Ropală se specializase la Paris, cu profesorii Victor Balthazard, un apropiat al românilor care frecventau universităţile franceze, şi Henri Paul, specialist în psihiatrie medico-legală. În ţară, a îmbinat activitatea didactică şi cea aplicativă, ca medic legist al Tribunalului din Iaşi. Urma calea profesorului Bogdan, primul medic legist al Parchetului din Moldova, iar, din 1892, al Tribunalului şi Curţii de Apel din Iaşi. În 2 februarie1929, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice comunica Facultăţii de Medicină din Iaşi, prin adresa nr.15709, că dr. Ropală fusese numită, prin Decret Regal nr.250/29, asistent la Catedra de Medicină Legală, pentru ca, în 4 iulie 1939, adresa nr. 116347 a Ministerului să înştiinţeze Facultatea despre avansarea sa, cu începere de la 1 octombrie 1939, prin Decret Regal nr.2658/938, la gradul de şef de lucrări. Emanciparea mentalităţilor în viaţa universitară a Iaşului a înregistrat un alt moment în 1904, de exemplu, când Adela L. Herşcovici a susţinut Teza pentru doctorat în medicină şi chirurgie (nr.194), cu tema „Femeia-medic. Studiu de deontologie medicală”, îndrumată de acelaşi om şi profesor deosebit, George Bogdan.101

100

Dana Baran, Dr. Maria Ropală Cickersky şi cercetarea medico-legală, „Jurnal Medical Braşovean”, nr. 4, Braşov, 2009, pp. 94-98. 101 Adela Herşcovici, Femeia-medic. Studiu de deontologie medicală. tesă de doctor în medicină şi chirurgie, Tipografia «Dacia» Iliescu-Grosu & Comp, Iaşi, 1904. 54

1921 – Societatea Română de Biologie la Iaşi. Viaţa ştiinţifică bogată şi afirmarea susţinută a şcolii medicale ieşene au determinat, de asemenea, deschiderea, în 1921, a secţiei din Iaşi a Societăţii Române de Biologie, filială a celei franceze (Société Roumaine de Biologie. Section de Jassy) 1928-1929. Prima şcoală pentru infirmiere. Între 1900-1907, după exemplul Occidental, profesorii Socor, Thiron şi Riegler, medici primari ai Casei „Sf. Spiridon”, au încercat, fără succes, introducerea unui ordin călugăresc pentru îngrijirea bolnavilor spitalizaţi. Abia în 1928, prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 51422/9 octombrie, s-a creat prima Şcoală pentru Infirmiere (surori de caritate) în Moldova, cu un program surprinzător de modern şi complex. În anul I se studiau Anatomia şi Fiziologia, Mica Chirurgie, Igiena şi Epidemiologia, Farmacologia şi Tehnica Îngrijirii Bolnavului, Religia şi Etica Profesională, Limba Română, Matematica şi Educaţia Fizică. Înfiinţat din iniţiativa fondatorului serviciului sanitar şi de ocrotire din România, profesorul dr. Iuliu Moldovan102, pe atunci secretar general în Ministerul Sănătăţii, Institutul Surorilor de Ocrotire s-a inaugurat la Iaşi în 15 decembrie 1929, în localul Căminului Studenţilor în Medicină de pe strada Muzelor, nr.20. Conform noii legi sanitare, acesta a fost anexat Institutului de Igienă, având drept coordonator pe profesorul dr.Alexandru Slătineanu. Programa analitică era complexă, predominând practica medico-chirurgicală clinică şi de laborator, căreia i se alăturau, între altele, ore de Igienă şi Eugenie, Asistenţa Socială, Statistică Sanitară, Contabilitate şi Administraţie, Psihologie Aplicată, Pedagogie Aplicată, Legislaţie şi Administraţie Sanitară şi de Ocrotire, Istoria Profesiunii şi Etica Profesională. Morala, Muzica. Învăţmântul, cu o durată de 3 ani, era asigurat pentru disciplinele medicale de cadrele didacti102

Iuliu Moldovan (1882-1966) - medic român din Transilvania, profesor universitar la Cluj, membru corespondent al Academiei Române (1920). 55

ce ale Facultăţii de Medicină. În anul al III-lea, cele 40 de eleve se împărţeau în două secţii: surori de ocrotire (surori de spital) şi surori de caritate (infirmiere de spital).103 1929 - Mişcarea pentru satisfacerea nevoilor imperioase ale învăţământului medical. În al treilea deceniu al secolului al XX-lea, dificultăţile persistau. Constituită în 1893104, Societatea Studenţilor în Medicină din Iaşi a pornit în mai 1929 o „mişcare vie pentru satisfacerea nevoilor imperioase ale învăţământului medical la Iaşi”. Se afirma că „în vremurile grele de astăzi, când asistăm la o pletoră de intelectuali în general şi de liber profesionişti în special, pentru orice student în medicină, conştient de rolul şi de menirea sa şi de greutăţile ce le va întâmpina în viitor în marea luptă pentru existenţa în care va intra îndată ce va termina studiile universitare, se pune problema unei serioase pregătiri medicale, pentru îndeplinirea conştiincios a rolului său de viitor medic, pentru binele societăţii în care va trăi, pentru binele omenirii a cărei suferinţe va fi chemat a le alina. Pregătirea medicală serioasă este în funcţie de mai mulţi factori, dintre care mijloacele materiale ca laboratorii, clinici,biblioteci, instituţii de asistenţă socială etc au un rol covârşitor. Or, din acest punct de vedere, Facultatea de Medicină din Iaşi se află într-o stare de inferioritate faţă de celelalte facultăţi similare din ţară, se află într-o situaţie precară ce nu mai poate dura, se află într-o situaţie care primejduieşte pregătirea noastră serioasă de viitori medici.”

103

Dr. Eugenia Popa, Nursingul în România. Institutul Surorilor de Ocrotire din Iaşi, „Revista Medico-Chirurgicală din Iaşi. Buletin al Societăţii de Medici şi Naturalişti”, 1930, nr. 6, pp.706-720. 104 Cf. „Spitalul”, an VI, Febr.1886, nr.2, p.72: prima Societate a Studenţilor în Medicină din Iaşi apăruse încă în 1886; apud C. Romanescu, Un secol.., p.102: Societatea Studenţilor în Medicină din Iaşi, constituită în 1893, a devenit în 1897 Societatea Studenţilor în Medicină Români din Iaşi; I.M. Dinescu, O scurtă privire asupra Societăţii Studenţilor în Medicină din Iaşi de la 1897-1912, Iaşi, 1912; Gheorghe Băileanu, loc. cit., pp.226-227. 56

Aceleaşi revendicări răzbăteau şi din nemulţumirile asistenţilor universitari. Asociaţia Asistenţilor Universitari de Iaşi, întrunindu-se în ziua de 12 Mai 1929, a întocmit un Memoriu în care insista mai ales asupra insuficienţei încăperilor şi aparaturii de la diferite laboratoare care făceau imposibilă executarea în bune condiţii a lucrărilor practice. „Aceasta se resimte mai ales pentru laboratoriile Facultăţii de Medicină şi Ştiinţi unde atmosfera … din cauza gazelor ce se degajă la diferite experienţe devine dăunătoare. Conferenţiarii de pe lângă diferitele catedre ca şi şefii de lucrări nu dispun nici măcar de o cameră a lor în care să-şi poată organiza un mic laborator care le-ar înlesni lucrările personale. Aparatura insuficientă faţă de numărul studenţilor e uzată”… În 1929, prof. Slătineanu, „fost rector şi senator al Universităţii”, preşedinte în mai multe rânduri al SMN, publica în «Viaţa Românească» o „Situaţie a Universităţii din Iaşi”, menţionând problemele propriei Facultăţi, ce beneficia constant de „subvenţii ridicole”. Nu exista o reală clinică obstetricală, învăţământul făcându-se „pe tablă”. Clinica Medicală, asemenea celor două Clinici Chirurgicale, cu doar 40 de paturi, nu făceau faţă pregătirii practice a 700 de studenţi. Fără veniturile necesare, Eforia Spitalului „Sf. Spiridon” se afla într-o stare jalnică. Învăţământul nu avea „un fir diriguitor”. Nici ministrul Instrucţiunii, universitarul ieşean Nicolae Costăchescu, nu era exceptat de la critică. Faţă de situaţia relevată de prof. Vasile Bejan, ca decan (19031906) al Facultăţii de Medicină, ale cărei localuri, în 1906, se apropiau de o ruină, aproape nimic nu se schimbase. Răzbătea aceeaşi dorinţă de „a se face ameliorările şi creaţiunile din nou, pentru ca această Facultate să fie pusă pe acelaşi nivel cu sora ei din Bucureşti”.105 În consens cu tendinţele de dezvoltare a medicinei în epocă, Slătineanu sublinia necesitatea imperioasă de a crea o Catedră 105

Vasile I. Bejan, op.cit., pp.13-14. 57

de Chimie Biologică, o Catedră de Epidemiologie şi Boli Infecţioase şi o Clinică de Maladii Contagioase. În anii de criză economică ce a premers celui de al II-lea Război Mondial, Facultatea de Medicină din Iaşi se plasa, aşadar, în urma celorlalte Facultăţi similare din Bucureşti şi Cluj. În schimb, talentul, munca ambiţioasă şi încrederea au făcut mereu ca inegalităţile de şanse să fie depăşite. Dezbateriile cultural-ideologice şi ştiinţifice susţinute de magiştrii ieşeni dădeau substanţă unor jurnale precum «Contemporanul», «Viaţa Românească», sau «Însemnări ieşene», animând intelectualitatea Moldovei şi a ţării. Se întâlneau semnăturile unor profesori precum Nicolae Leon, Francisc Rainer, Ioan Cantacuzino, Alexandru Slătineanu, Mihai Manicatide, Mihai Ciucă, Mihai Ştefănescu Galaţi şi Constantin Parhon, I. I. Mironescu şi Gr. T. Popa. Grupul regional al Alianţei Franceze structurat încă în 1898, era însufleţit sau condus de profesori ai Facultăţii de Medicină, precum Constantin Thiron, primul său preşedinte, Aristide Peride, apropiat colaborator, şi George Bogdan, preşedintele societăţii «Lutetia», apărută în 1921.106 1933 – Cea dintâi secţie de Neurochirurgie din România. Istoria medicinei ieşene a consemnat apriţia în 1933 a primului serviciu de neurochirurgie din ţară la spitalul Socola. Acest notabil pas a fost posibil datorită prezenţei la Iaşi a distinsului Dr. Alexandru Moruzi, descendent al fostei familii fanariote, domnitoare în Principate, discipol al maestrului Amza Jianu şi al renumiţilor medici francezi Maurice Robineau, pe care îl venera107, şi Thierry de Martel. 106

Ioan Dafin, Figuri ieşene,Viaţa Românească, Iaşi,1927, pp.36-39; Felicia Dumas, Olivier Dumas, La France et Iaşi - 600 ans d'une histoire d'amour, Ed. Demiurg, Iaşi, 2009, pp. 229, 238, 251, 273. 107 Al. Moruzi, Leçon inaugurale du cours de Pathologie Externe. Lecţie inaugurală a d-lui Prof. Dr. Al. Moruzi, ţinută la 26 noiembrie 1938, „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”,1938, nr. 3-6, pp. I-XV. 58

Secţia neurochirurgicală a funcţionat iniţial, prin sprijinul profesorilor Parhon şi Ballif, la Spitalul Socola (1933); ulterior, s-a mutat la spitalul „Caritatea” şi, pentru scurt timp, la Spitalul Asigurărilor Sociale – Spitalul „C.I.Parhon” (1947-1951). În 1951, serviciul a revenit în cadrul Spitalului Socola.108 Moruzi însuşi recunoaştea pionieratul Facultăţii ieşene şi meritul prof. Ballif, care au „permis implantarea la Iaşi a unei discipline noi, care este chemată să joace un rol de prim plan în evoluţia chirurgiei.”109 Clinica de chirurgie a Spitalului „Caritatea” s-a detaşat prin asistenţa asigurată cazurilor celor mai grave dintre răniţii de război în cel de al II-lea Război Mondial.110 1896:1944 - Studenţii şi profesorii lor în faţa ideologiilor. Studenţii au manifestat fidelitate faţă de crezul lor profesional, dar şi faţă de Universitatea ieşeană. „Mediciniştii” s-au integrat în „Clubul studenţilor din Universitatea Iaşi“, activând, din 1893, în cadrul „Societăţii studenţilor în medicină”. Opţiunile şi activităţile lor au fost uneori contradictorii, alternând interesul pentru Facultate şi pregătirea profesională şi culturală, în ansamblu, cu accente separatiste şi intolerante, ecou al unui militantism iraţional, reverberat în viaţa cetăţii şi răvăşind chiar tihna propriei Alma Mater. Unii dintre ei s-au lăsat, în anumite momente, antrenaţi în confruntări politice, dedându-se la acţiuni violente faţă de colegi şi magiştri. 108

N.Oblu, M. Rusu, Istoricul neurochirurgiei din Iaşi.Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I. M.F., Iaşi, 1979, p. 320; Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op. cit., pp.140-142; C. Arseni, H. Aldea, Momente din istoria neurochirurgiei româneşti, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988, pp. 230-233. 109 Al. Moruzi, Leçon inaugurale du cours de Pathologie Externe..... 110 Al. Moruzi, Al. Popescu, M. Popescu, L'activité de l'hôpital Caritatea (Z.I.286) comme centre de sélection des cas les plus graves pendant l'été et l'automne 1941. „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1942, nr.5-6, pp. 321-343. 59

Astfel de evenimente s-au consemnat, de exemplu, în perioada interbelică, în deceniile '20-'30, sub influenţa mişcărilor naţionaliste şi a ideologiei de dreapta în ascensiune.111 De notat este, totuşi, numărul mic de participanţi printre medicinişti, în circumstanţele în care corpul profesoral însuşi, prin figuri dintre cele mai reprezentative, a ştiut să cultive spiritul de disciplină universitară, ataşamentul la valorile morale şi prioritatea procesului didactic. Magnificus Rector al Universităţii Mihăilene, în această vreme tulbure (1923-1926), de mari frământări studenţeşti, a fost prof. A.Slătineanu. Astfel, în 31 octombrie 1924, Colegiul Profesoral condamna dictatura lui A. C. Cuza. O altă voce a raţiunii era prof. C.Thiron, dar nu mai puţin I. Tănăsescu, decan al Facultăţii între 1930-1935, preşedinte al SMN între 1914-1915 şi rector al Universităţii între 1938-1940. În 1939, prof. I. I. Mironescu a demisionat din Partidul Naţional Ţărănesc, retrăgându-se din politică. În «Însemnări ieşene», prof. Popa a protestat contra îndepărtării de la catedră a profesorilor Răşcanu şi Parhon, de către legionari. Nume de referinţă, precum prof.Vasile Răşcanu şi prof. Gr.T.Popa, fost preşedinte al Societăţii Studenţilor din Iaşi, iar, din 1936 membru corespondent al Academiei Române, au contestat dictatura antonesciană, înscriindu-se printre semnatarii Memoriului Intelectualilor pentru ieşirea ţării din războiul antisovietic, în aprilie-iunie 1944.112 1939:1945 - Al Doilea Război Mondial. A doua conflagraţie mondială a determinat mobilizări de cadre medicale, sarcini suplimentare şi restructurări în spitale, în condiţiile în care creştea numărul de răniţi, invalizi şi bolnavi. Facultatea de Medicină din Iaşi s-a refugiat la Alba Iulia, laboratoarele, bibliotecile, arhiva şi o parte 111

V. Răşcanu, Gh.Năstase, L.Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 344. Ion T. Roşculescu, Profesorul Gr.T.Popa în amintirea contemporanilor săi, Ed. SITECH, Craiova, 2010, pp.64-68. 112

60

din cadre fiind evacuate. Medici şi studenţi au fost mobilizaţi, alţii sau oferit voluntar să ajute. Printre profesorii antrenaţi în asistarea răniţilor s-au aflat, eminenţii chirurgi dr. Alexandru Moruzi, dr. Alexandru Cosăcescu, dr. Nicolae Costinescu. În lupta contra epidemiilor ce au devastat ţara în anii războiului şi imediat post-belici, s-a evidenţiat dr. Maria Franche şi colectivul său de medici infecţionişti şi studenţi. Al II-lea Război Mondial a provocat, o dată în plus, pierderi umane şi materiale. Înfruntând piedicile, majoritatea studenţilor au continuat, în paralel, să îşi treacă examenele, în speranţa revenirii la normalitate cât mai curând. Reîntoarcerea în Iaşul devastat de lupte şi bombardamente în aprilie-mai 1945 a fost o experienţă dureroasă. Spitalele erau ruinate, dotările distruse ori avariate, iar bolile, seceta, foametea şi frica afectau populaţia, făcând noi victime. La problemele materiale s-au adăugat impresionantele răsturnări sociale, politice, culturale şi general-valorice care au zguduit societatea românească. Deşi lumea medicală nu a constituit ţinta de elecţie pentru instaurarea noii orânduiri, evenimentele s-au răsfrânt de asemenea asupra vieţii universitare medicale ieşene, fără a reuşi să o perturbe în mod esenţial. Dar tragedii individuale s-au produs. Însăşi cunoaşterea ştiinţifică era atent cenzurată. Şcoala medicală ieşeană a fost despărţită de medicina apuseană, de care, prin colaborări, profesori şi studenţi, era strâns legată. Prin tradiţie, existau legături cu şcolile medicale din Austria, Germania şi Franţa, dar şi din Anglia sau Statele Unite. În programa universitară au fost incluse discipline străine învăţământului medical tradiţional. Dăruirea exemplară a tuturor, corp profesoral şi studenţi, în scopul reconstrucţiei şi reînceperii activităţilor de asistenţă medicală şi academice a permis reluarea cursurilor chiar din mai 1945. Sufletul şi mintea acestor iniţiative a fost în mare parte prof. dr. Vasile Răşcanu, ajutat de colaboratori tineri şi alţi magiştri prestigi61

oşi, precum profesorii Oscar Franche, Alexandru Ţupa, Gheorghe Năstase, Ion Enescu.113 Aflată în circumstanţe contradictorii, Şcoala de Medicină din Iaşi nu a încetat să formeze specialişti de înaltă competenţă pentru catedre, clinici, laboratoare, servicii de sănătate publică. Graţie personalităţilor medicale, seriozităţii didactice şi inventivităţii cercetătorilor, medicina ieşeană postbelică şi-a demonstrat o dată în plus valoarea şi vitalitatea prin generaţiile care succedau ctitorilor, continuându-i şi confirmându-i. Gr. T. Popa: Afirmarea internaţională a Şcolii ieşene de medicină. Discipol şi colaborator al acad. Francisc Rainer, Grigore T. Popa (1892-1948) i-a urmat la Catedra de Anatomie şi Embriologie, acestui mare anatomist şi antropolog român. Ca şi maestrul său, a onorat atât Facultatea de Medicină din Iaşi, cât şi pe aceea din Bucureşti. Gr.T.Popa a absolvit Liceul Naţional din Iaşi, oraş unde a obţinut şi titlul de doctor în medicină şi chirurgie. Între 1925-1928 s-a specializat la Chicago, lucrând ca Rockefeller Foundation Research Fellow, la Woods Hole, în Marine Biological Laboratory, şi, apoi, la Londra, tot ca Rockefeller Research Fellow la University College, în departamentul de Anatomie, condus de sir Elliot Smith, renumit anatomist, antropolog şi egiptolog al vremii. Popa avea să călătorească de mai multe ori, în 1928, 1930, 1932 şi 1935, în Marea Britanie, pentru cercetări şi manifestări ştiinţifice. Iatro-istoria consemnează numele său pentru a fi descoperit, împreună cu cercetătoarea australiană, Una Lucy Fielding (18881969), în perioada studiilor londoneze, sistemul port hipotalamohipofizar. Pornind de la o sugestie a lui Rainer, încurajat de dr. Grafton Elliot Smith, Gr.T.Popa a avut şansa de a aprofunda, în serviciul profesorului englez, structurile vasculare ce însoţeau tija pituitară, definind conexiunea morfologică dintre sistemul nervos central, ilustrat de hipotalamus, şi sistemul endocrin, ilustrat de glanda hipofiză. Datele au fost comunicate, în 1930, la Societatea 113

C.Gh. Marinescu, Un secol.., pp. 23-24. 62

Anatomică din Marea Britanie (Londra) şi apoi publicate în prestigioasele reviste ”Journal of Anatomy” (J.Anat, 1930,vol. 65, part I 88 and II 178; J.Anat,1932, vol. 67, p. 22) şi ”The Lancet” (Lancet, 1930, vol.2,p.238), sub titlul ”The Vascular Link between the Pituitary and the Hypothalamus” („Legătura vasculară dintre hipofiză şi hipotalamus").114 În ţară, aceste contribuţii au apărut sub auspiciile Academiei Române, în 1933 şi 1935. Considerat unul din părinţii neuro-endocrinologiei, Gr.T.Popa a fost apreciat de personalităţi medicale ale epocii, precum Harvey Cushing şi Geoffrey Harris, fost colaborator, care i-au confirmat şi amplificat descoperirile. Între 1940-1955, Harris, a dovedit transferul de factori cerebrali graţie „sistemului port hipofizar Popa” şi rolul lor fundamental în funcţiunea adenohipofizei. Ca român, predase primul la Universităţile din Chicago (1926) şi Cambridge (1935,1936), unde conferenţiase despre cerebrostimulină în 1940. Lung şi sinuos, drumul cerebrostimulinei de la ipoteză la certitudine a condus la dovedirea neuropeptidelor hipotalamice şi neurocriniei, recompensată cu premiul Nobel, în 1977. Gr.T.Popa şia revelat nobleţea spiritului, cu talent şi tenacitate educat, nu numai în meserie, ci şi în cultură, prin paginile sale de istorie şi filosofie a ştiinţelor bio-medicale, unde a schiţat o adevărată «epistemologie bio-gnoseologică şi etică». Este ceea ce rezultă din discursurile la Academie şi din «Însemnări ieşene», pe care ni le-a lăsat. Scrierile îi mărturisesc solida pregătire, aderenţa la teoriile evoluţioniste şi pozitiviste, la ideile lui Lamarck şi Haeckel, Darwin şi Cl. Bernard, convingerea că doar inteligenţa, morala şi raţiunea pot salva lumea. Savant cetăţean, a participat la Primul Război Mondial, fiind decorat cu ordinul Coroana României. În 1944, în ajunul armistiţiului din cel de al II-lea Război Mondial, a semnat «Memoriul

114

Aurelian Grigorescu, Constantin Dumitrache, Ctitorii endocrinologiei româneşti. Ed. Artprint, Bucureşti, 2000, pp. 201-209, 225-227, 233. 63

Intelectualilor», pronunţându-se împotriva implicării României de partea germană.115 După ce, la 15 ianuarie1945, în lecţia inaugurală a anului academic, la Bucureşti, discutase „Substratul biologic al progresului”, Gr. T. Popa a criticat fascismul şi, deopotrivă, marxismul, opunându-le creştinismul116 în conferinţa „Morala ceştină şi timpurile actuale” de la Ateneul Român, din 15 aprilie 1947. Curajul avea să îi marcheze tragic destinul. Pentru savant, atât nazismul, cât şi marxismul, erau vinovate de atacarea creştinismului, garant, în viziunea sa, moralităţii umane; ambele ofereau soluţii reducţioniste.117 „Încumetarea omului ieşită din ignoranţa realităţilor şi din victoriile sale tehnice îl fac să-şi ia cu uşurinţă sarcina de a transforma din temelii societatea, fără să-şi dea seama că acea transformare trebuie să se facă evolutiv, dacă e să se facă bine. Spiritul postbelic este antievolutiv, el se vrea revoluţionar şi îl atrage mai întâi distrugerea; fără a calcula consecinţele actuale, el speculează posibilităţile viitoare, vagi, neprevizibile şi întotdeauna altfel decât au fost plănuite. Sub o tensiune cerebrală sporită, belşugul de concepţii este întotdeauna mare, gândirea teoretică (..) agitată şi fiind totodată lipsită de frâna spiritului critic, ea crede că poate şi este îndreptăţită să pună în practică orice fantezie, cu naturaleţea cu care întinzi mâna ca să prinzi un obiect.() Revoluţionarii sunt .(..). simplişti şi ..(..) deformează şi excită, eliminând pe cât mai mult raţiunea. Vremea noastră a fost bântuită şi încă mai este, de două simplificări

115

Solomon Marcus, Halucinantul an 1944, „România Literară”, nr.45, 2004, (Hwww.romlit.roH, 20.05.2010). 116 Cătălin Ciolca, O conferinţă pentru eternitate, în În memoria lui Grigore T.Popa, Ed. Omnia, Iaşi, 1999, pp.100-103. 72 Ion T. Roşculeţ, Profesorul Gr.T.Popa în amintirea contemporanilor săi, Ed.SITECH, Craiova, 2010, pp. 64-68. 117 Apud Mihai Drăgănescu, Grigore T. Popa: o gândire despre cunoaştere, moralitate şi societate, „Noema”, vol.1, nr. 1, 2002, pp. 5-9. 64

periculoase. Una este rasismul..() A doua este marxismul”.118 Grigore T. Popa a promovat „imperativul ca societatea să se bazeze pe ştiinţă”. Pentru el, ponderea o deţineau neuroştiinţele:„(...),la Atena sau Roma,conducătorii trebuiau să cunoască bine poezia şi atletismul. În timpul Renaşterii ei trebuiau să cunoască tot aşa de bine logica, gramatica şi filosofia. În timpul nostru ar fi indispensabil ca ei să cunoască 'creierul'”.(…)„Spiritul trebuie să se mişte liber în tot ce este investigaţie şi (..) combinaţie de idei”. De aceea, medicul are nevoie de cultură, întrucât medicina nu este un meşteşug oarecare şi sufletul medicului trebuie şlefuit. Treptele consacrării învăţământului medical universitar la Iaşi. Între 1879, data intrării sale în istorie, şi 1948, data transformării în Institut autonom, Facultatea de Medicină a făcut parte integrantă din Universitatea ieşeană, care a înţeles să o sprijine şi pe care ea însăşi a onorat-o. În acest interval, Facultatea de Medicină ieşeană s-a implicat profund în toate marile evenimente sociale. Dintre profesorii emblematici ai Facultăţii de Medicină, Universitatea şi-a ales o serie de prorectori şi şase rectori: prof. dr. George Bogdan (1907-1913), prof. dr. Nicolae Leon (1918;19201921), prof. dr. Alexandru Slătineanu (1923-1926), prof. dr. Ion Tănăsescu (1938-1940), prof. dr. Virgil Nitzulescu (1940-1941) şi prof. dr. Leon Ballif (1947-1948). Epoca eroică a medicinei ieşene a avut drept corifei oameni de suflet, dăruiţi în egală măsură semenilor şi artei lor. Numele lui Leon Sculy şi Ludovic Russ senior, în chirurgie, Aristide Peride, în anatomie, şi Vasile Bejan, în obstetrică, ale lui Constantin Thiron, în patologie şi terapeutică generală, dar şi în radiologie, şi Nicolae Leon, în parazitologie şi malariologie, Emil 118

Gr. T. Popa, Reforma spiritului, editori Petre Popescu-Gogan şi Claudia Voiculescu, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2002. 65

Puşcariu, în histologie şi bacteriologie, şi Vasile Negel, în anatomie patologică, Gabriel Socor, în fiziologie şi oftalmologie, şi Emanoil Riegler, în biochimie şi terapeutică, aduc în memorie momentele de cumpănă, dar şi de glorie ale începutului, pe care numai personalităţi titanice le-au putut domina. În perioada dintre cele două conflagraţii mondiale, învăţământul medical ieşean a înscris o pleiadă de noi magiştri, recunoscuţi pentru valoarea lor, întemeietori de şcoli, cărora le-au conferit notorietate. Mentalităţile raţionalist-pozitiviste, emanciparea femeii au precumpănit în viaţa universitară medicală a Iaşului. S-au afirmat profesorii Alexandru Slătineanu în bacteriologie, Ştefan Graçoski, în pediatrie, Mihai Ciucă, în igienă, boli infecţioase şi malariologie, Ion Enescu, în medicina internă şi cardiologie, Gheorghe Tudoranu, în medicină internă şi hematologie, Elena Densuşianu Puşcariu, în oftalmologie, Mihai ŞtefănescuGalaţi, în urologie, Eugen I. Mironescu, în dermatologie, Nicolae Balan, în morfopatologie, Alexandru Moruzi, în neurochirurgie, Constantin I. Parhon, în neurologie-psihiatrie, endocrinologie şi gerontologie, Ion Tănăsescu în chirurgie. Această perioadă de maturizare a Facultăţii de Medicină a încununat eforturile şi stăruinţele anterioare. Între Facultăţile de Medicină din Iaşi şi Bucureşti profesorii circulau liber, înfăptuind o unificare a priorităţilor şi coordonatelor axiologice care defineau două tradiţii sensibil comparabile, dacă nu întotdeauna egale. Efigiile epocii sunt cele ale unor adevăraţi fondatori ai învăţământului medical, nu doar în capitala Moldovei, ci, deopotrivă, în alte centre universitare, îndeosebi în capitala ţării, unde de multe ori magiştrii îşi continuau ori reluau activitatea, după etapa ieşeană a vieţii lor. Francisc Rainer, Grigore T. Popa, Ernest Juvara, Amza Jianu, Nicolae Hortolomei, Constantin I. Parhon, Anibal Teohari, Constantin Bacaloglu, Petre Niculescu, Mihail Manicatide, Ion Nicolau, C.C.

66

Dimitriu, Eugen Aburel, Alexandru Cosăcescu ori Gheorghe Plăcinţeanu sunt exemple semnificative. De-a lungul vremii, la Iaşi au activat savanţi de formaţie europeană şi talie mondială, care au stabilit principiile şi criteriile de exigenţă ale parcursului profesional, într-o vie filiaţie spirituală, valabilă până astăzi, în Universitatea de Medicină şi Farmacie. A fost astfel consolidată nu numai valoarea medicinei ieşene, ci şi caracterul unitar şi deschis către înnoire al învăţămâmântului medical românesc s-a impus. EVOLUŢIA DISCIPLINELOR FACULTĂŢII DE MEDICINĂ A. Discipline Preclinice A. 1. Discipline Morfologice Anatomia şi Embriologia. De la începuturile sale, disciplina de Anatomie s-a axat nu numai pe definirea cadrului strict al anatomiei descriptive şi topografice, ci şi pe rezolvarea unor probleme teoretice şi aplicative majore, care preocupau chirurgia. Profesorii Leon Sculy, Ernest Juvara, Ion Tănăsescu, Nicolae Hortolomei au avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea cercetării anatomice în România, consacrându-se concomitent printre cei mai mari chirurgi ai şcolii ieşene şi naţionale.119 La catedră s-au mai aflat prof. dr. Zaharia Samfirescu (1893-1897), laureat al Universităţii din Torino, şi prof. dr. Pavel (Paul) Bothezat (1897), diplomat al Universităţii din Montpellier, discipol-colaborator al lui Émile Forgue. Paul Bothezat s-a evidenţiat prin tematica neurochirurgicală a scrierilor sale şi aplicarea, încă din 1898 a tehnicilor radiologice în chirurgia inclusiv infantilă. În acest sens, Bothezat a colaborat cu prof.

119

C. Romanescu, Un secol.., pp.53, 109, 114. 67

Dragomir Hurmuzescu.120 După Aristide Peride şi plecarea lui Rainer la Bucureşti, prof. dr. Gheorghe Zamfirescu a asigurat o scurtă suplinire (1925-1928), urmând celei a profesorului Hortolomei (1919-1925). Viziunea lui Rainer asupra anatomiei ca „ştiinţă a formei vii” s-a împlinit prin activitatea profesorului Gr.T.Popa (1892-1948), elevul şi urmaşul său la catedră, care vorbea despre o „biologie morfologică umană”. Personalitate de excepţie în viata intelectuală a Iaşului, natură critică şi cercetător genial, Grigore T. Popa s-a remarcat prin contribuţii originale referitoare la structura pericardului şi durei-mater; dubla inervaţie a fibrei musculare; existenţa probabilă a unui complex de substanţe excitante pentru creier - denumit cerebrostimulină - pe care îl intuia în lichidul cefalorahidian. Împreună cu soţia, dr. Florica Cernătescu Popa, a încercat individualizarea cerebrostimulinelor şi cerebrorelaxinelor. Istoria l-a reţinut pentru descoperirea, alături de Una Lucy Fielding, a sistemului porthipofizar (1929-1930). Dintre succesorii săi au făcut parte, între 1932-1946, prof. dr. Ioan Nubert (1886-1975) şi Ion Iancu (19021992), fiecare desfăşurând o notabilă activitate.121 Prof. Nubert a fost preşedinte SMN în 1934 şi decanul Facultăţii în primii ani de război: 1940-1941. La Catedră i-a succedat, în 1944, prof. Iancu. Reţinut abuziv scurt timp după instaurarea comunismului, a fost rapid reabilitat, continuând slujirea Universităţii şi pacienţilor. Histologia.Şcoala ieşeană de morfologie s-a constituit sub aspectul studiului macroscopic şi microscopic, primul curs de Histologie aparţinându-i prof. dr. Leon Sculy, elev al şcolilor medicale din Montpellier şi Paris. Depăşind dificultăţile inerente oricărui început, Histologia s-a desprins în anul 1884 din cadrul Anatomiei, sub 120

P. D. Bothezat, Dr. Hurmuzescu, Studiu anatomic prin al circulaţiunei venoase şi arteriale a rinichiului, a splinei şi a membrului superior prin radiografie, Comunicare făcută Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, 1898. 121 Ion Petrovanu, Valentin Chiriac, op. cit, pp. 40-43. 68

îndrumarea doctorului Vasile Negel (1854-1931). Din 1890, catedra, denumită uneori şi Histologie şi Embriologie, a aparţinut prof.dr. Emil Puşcariu (1859-1928), distins morfopatolog, reputat bacteriolog, unul din preşedinţii SMN. Personalitate conştiincioasă şi onestă, blândă, dar autoritară, avea înclinaţie şi spre desen şi sculptură.122 Format la Budapesta şi Viena, dar şi în şcoala lui Babeş, la Bucureşti, Puşcariu a semnat un prim manual de histologie. Între 19271928, Catedra s-a numit de Histologie şi Histogeneză. Pentru doi ani, a suplinit postul Gr.T. Popa (1928-1930). Studiului aprofundat, teoretic şi practic, al histologiei şi histopatologiei, i s-a dedicat, după 1930, prof. dr. Alexandru Ţupa (1886-1956), decanul Facultăţii, între 1941-1942 şi 1944-1946. Reuşind să înzestreze laboratorul, Ţupa a imprimat profunzime şi originalitate cercetării histologice. Specializat, ca bursier Rockefeller, în neurohistofiziologie cu profesorii Jean Nageotte (1866-1948), la Paris, şi Albert Policard (1881–1972), la Lyon, prof. Ţupa şi colectivul său au abordat aspecte de histologie normală şi patologică, punând la punct noi tehnici de laborator. Format, în ţară, în colectivele academicienilor Ioan Cantacuzino şi Constantin Parhon, colaborator al acad. Gheorghe Marinescu, Ţupa a efectuat cercetări axate mai ales pe afectările nervoase în poliomielită, diverse encefalite, infecţii bacteriene şi virale. La catedră i-a succedat viitorul acad. Vasile Mârza (1902-1995), specializat de asemenea în şcoala franceză, cu Policard, la Lyon, şi Gustave Roussy, la Villejuif.123 În ţară, a lucrat cu C.I.Parhon, la Spitalul Socola, şi cu Gr.T.Popa, la disciplinele de Histologie şi Anatomie, publicând date de referinţă asupra histochimiei şi biochimiei spermatozoidului. A conturat o şcoală de biomorfologie la Iaşi, abordând probleme de interes pentru domeniul şi momentul 122

Ioan Dafin, op.cit.. Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 304305. 123

69

respectiv. A pus accent pe histochimie şi a aprofundat, în egală măsură, studiul histologic al ovarului, fiind distins, pentru cercetările sale, cu marele premiu Oroveanu în 1939.124 A coordonat cea dintâi traducere integrală a operei lui Charles Darwin în limba română. Histopatologia. Morfopatologia (Histopatologia), denumită iniţial Anatomie Patologică, a înscris printre reprezentanţi pe prof. dr. Mihai Cerne (Cernea), între 1882-1890, întemeietorul disciplinei, şi, apoi, între 1890-1923, prof. dr.Vasile Negel, doctor în medicină la Paris, decan al Facultăţii în anii 1916-1920, membru fondator al Societăţii Anatomice. Întărind profilul disciplinei, prof. Negel a extins Muzeul, histoteca şi Laboratorul, îmbogăţind dotarea. Au urmat prof. Petre Gălăşescu (1924-1934), desăvîrşit organizator, promotor al corelaţiei anatomo-clinice şi activităţii de prosectură, elev şi al lui Alexandru Obregia, şi o serie de suplinitori: Gr.T.Popa (1936-1938), Alexandru Ţupa (1939-1941), Constantin Vasilescu (1941-1945), Gheorghe Tudoranu (1946) şi Nicolae Balan (19471948).125 În 1948, prelua conducerea conf. dr. Lazăr Wasserman, din şcoala prof. Popa. Cercetarea de profil a exprimat formaţia complexă clinică şi anatomo-funcţională a acestor specialişti. Biologia şi Genetica Medicală. Studiul Geneticii a pornit, în 1947, sub forma cursurilor de Biologie şi, respectiv, Biologie Medicală.126 Succedând academicianului Vasile Mârza, cel dintâi titular, prof. Nicolae Zaharia (1916-1974), a susţinut, după 1948, disciplina, care investiga „originea vieţii”, într-o epocă în care ştiinţa reflecta viziunea materialist-reducţionistă, iar determinismul genetic era atent evitat.

124

Ibidem, p.304. C. Romanescu, Un secol., p. 116. 126 Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp.361362. 125

70

A. 2. DISCIPLINE FUNCŢIONALE Fiziologia. Cel dintâi profesor de Fiziologie a fost dr.Theodor Stihi. I-a urmat prof.dr. Gabriel Socor (1849-1928), magistrul care şi-a pus amprenta pe devenirea catedrei. Pentru un timp, a fost decan (1908-1912) al Facultăţii de Medicină şi preşedinte al SMN (18971898, 1905-1906). Prof. Socor a fundamentat medicina experimentală, lărgind sfera studiilor fiziologice asupra sistemului nervos central şi dotându-şi laboratorul. A privilegiat investigaţiile de psihofiziologie, neurofiziologie şi fiziologie oculară. Primele cercetări ale prof. Socor, discipol, la Viena, al lui Ernst Wilhelm Ritter von Brücke, au vizat raportul dintre oboseala intelectuală şi forţa muscular.127 I se datorează lucrări de pionierat în România referitoare la influenţa muzicii asupra omului şi animalelor. Aşa, bunăoară, în 1907, coordonat de prof. Socor, Louis Mendel semna unele „Contribuţii la studiul psihofiziologiei musicale”. Abordând aspecte de «visceralizare a emoţiilor», încă în 1894, asistentul său, dr. Vasile Catană finalizase o lucrare reliefând o serie de „Relaţii biognostice între creier, inimă şi stomac”.128 Acelaşi dr. Catană a predat un curs de neurofiziologie experimentală, inspirat de perspectiva modernă deschisă de Claude Bernard.129 În 1900, alături de ieşenii C. Thiron, trimis al Ministerului Instrucţiunii Publice, L. Sculy şi A. Theodori, Socor participa, în impresionanta delegaţie a României, la al XIII-lea Congres Internaţional de Medecină, organizat între 2-9 august, la Paris, cu ocazia Expoziţiei Internaţionale. Moştenirea ştiinţifică a prof. Socor a fost preluată, în 1921, de prof. dr.Vasile Răşcanu (1885-1980), discipol, totodată, la Iaşi, al lui Paul Bujor, iar, la Bucureşti, al lui Gheorghe Marinescu şi Ion 127

Ibidem, p. 73-74. I. Haulică, Din trecutul fiziologiei ieşene, Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I. M.F., Iaşi, 1979, pp. 66-69. 129 C. Romanescu, Un secol., p.52. 128

71

Athanasiu. Printr-o prodigioasă activitate acoperind peste o jumătate de secol, biolog şi medic, acad. Răşcanu a reorganizat laboratoarele, a înfiinţat secţii de chimie fiziologică, fizică biologică şi electrofiziologie, a înzestrat Catedra şi biblioteca acesteia. A conceput un atelier pentru reparaţii şi construcţii de aparatură tehnică. A aprofundat fiziologia efortului şi oboselii, corelaţia dintre structura şi funcţiile sistemului neuro-motor, precum şi şocul hemoragic experimental. Identificat din tinereţe cu destinul şcolii ieşene de medicină, acad. prof. dr. Vasile Răşcanu s-a implicat după 1946, ca decan (1946-1948) al Facultăţii de Medicină şi rector (1949-1953) al Institutului de Medicină şi Farmacie (IMF), ca preşedinte şi preşedinte de onoare al SMN (1924, 1956-1973), în edificarea structurilor moderne de predare şi cercetare bio-medicală. Om al cetăţii, a susţinut constant şi cu putere de convingere extinderea clădirii Facultăţii de Medicină, construcţia şi reconstrucţia mai multor clinici aferente, după cum a apărat consecvent identitatea SMN130, a Revistei Medico-Chirurgicale şi soarta unor colegi, în clipele de cumpănă de după al II-lea Război Mondial. Biofizica şi Fizica Medicală. Medicina, ca ştiinţă tot mai exactă, a introdus, la Iaşi, încă de la început, studiul Fizicii Medicale. Disciplina a notat printre precursori pe dr. Constantin Thiron, profesor suplinitor de Fizică Medicală (1881-1883), şi pe profesorii de fizică Ioan Stravolca (1883-1910) şi Petru Bogdan (1910), de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi. După 1910, Fizica Medicală s-a integrat catedrei de Fiziologie, numită de Fiziologie şi Fizică Medicală, condusă de prof. Gabriel Socor. Aflat la Iaşi în refugiu, în Primul Război Mondial, prof. Ion Athanasiu, fost director adjunct al Institutului «Marey» din Paris, a lucrat episodic la această catedră, influenţând personalitatea viitorului prof. Vasile Răşcanu. Şef al Catedrei de Fiziologie, prof. Răşcanu a organizat, după 1922, 130

Vasile Răşcanu, op.cit, pp. 62-65. 72

un Laborator de Fiziologie şi a creat o conferinţă de Fizică Medicală, atribuită viitorului prof. Marcel Kapri (1897-1966). După 1948, Fizica Medicală a recăpătat statut autonom131, evoluând apoi ca disciplină de Biofizică Medicală. Biochimia Medicală. Disciplina de Biochimie Medicală a început ca studiu de Chimie Medicală (Chimie Medicală şi Biologică), având magiştri pe Emanoil Riegler, între 1881-1906, şi Corneliu Şumuleanu, între 1907-1937.132 Prof. Riegler (1854-1929), doctor în medicină şi diplomat magna cum laude al Universităţii din Viena, a fost preşedinte al SMN între 1904-1905, membru corespondent al Academiei Române şi senator în Parlamentul ţării. Întemeietor al şcolii de terapeutică medicală şi biochimist de excepţie, a imaginat tehnici originale. A militat pentru biochimia clinică şi încetăţenirea metodelor de laborator, ca mijoc diagnostic al bolilor interne. Format în ţară, în şcoala ieşeană cu prof. Poni şi Cobălcescu şi în şcoala germană, la Berlin, unde a lucrat cu Fischer şi Pschorr, luându-şi doctoratul în 1901, prof. Şumuleanu a publicat studii despre dimetilmorfol şi aminovanilină, ca şi despre apele minerale şi vinurile din România. Chimia Medicală şi-a schimbat ulterior denumirea în Chimie Anorganică şi Organică.133 Pe parcursul anilor, au mai reprezentat-o Eugen Rizu, profesor suplinitor (1937-1940), prof. Ioan Claudatus (1940-1944),titular, apoi, profesor suplinitor Ion Matei (1944-1947) şi, în 1947, un nou titular, prof. Mihai Mezincescu. Tot în 1947, a preluat Catedra Gheorghe Ghimicescu. Numele profesorilor Şumuleanu şi Ghimicescu s-au legat de cercetări de chimie medicală şi oenologie. În 1948, din catedra de Chimie Anorganică şi Organică au luat fiinţă catedrele de Chimie Generală, respectiv de 131

Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p. 333. Ibidem,pp. 158,159,342-343; Anuarul Universităţii din Iaşi.Anul şcolar 1937-1938.Institutul de Arte Grafice «Viaţa Românească», 1938, pp.41-42. 133 ***125 de ani de învăţământ medical superior la Iaşi, 2004, Ed. „Gr. T. Popa” a U.M.F. Iaşi, p. 29. 132

73

Biochimie.134 Fiziopatologia. Catedra de Fiziopatologie, numită iniţial de Patologie şi Terapeutică Generală, a debutat sub direcţia, de scurtă durată (1881-1885), a prof.Theodosie Philippescu (Filipescu). Elev, la Viena, al lui Skoda, Rokitanski şi Billroth, a pus din plin umărul la întemeierea Facultăţii.135 „N-a fost ceas fără ca dânsul să n-aducă o părticică de utilitate socială societăţii ieşene, Moldovei întregi”.136 Îmbina inteligenţa cu ştiinţa, munca fără preget, perseverenţa. A prezidat SMN. I-a succedat, între 1885-1924, prof. Constantin Thiron, absolvent al Facultăţii de Medicină din Paris, care a înfiinţat cel dintâi laborator de medicină experimentală şi primul laborator de radiologie medicală din Iaşi (1900). Thiron s-a preocupat, în paralel, de lupta antialcoolismului, antitabagismului şi antituberculozei, ca şi de hipnoza experimentală şi terapeutică. Catedra a fost ilustrată, între 1925-1930, de viitorul acad. Constantin Ionescu-Mihăieşti, alt preşedinte al SMN. Format în medicină experimentală la Institutul «Pasteur» din Paris şi în laboratoarele lui McCollum din Baltimore, a lucrat cu prof. Cantacuzino, la Bucureşti. Şi-a continuat activitatea în Laboratorul acestuia evacuat la Iaşi şi Harkov, în Primul Război Mondial.137 Catedra a revenit mai târziu eminenţilor profesori Ion Bălteanu şi Ion Nicolau, înainte ca, în 1941, prof. Iuliu (Jules) Niţulescu (1942-1965) să preia atribuţiile de coordonator. Bursier Rockefeller în Statele Unite, între 1927-1929, a absolvit stagii pe teme de metabolism şi nutriţie, la Baltimore în laboratorul aceluiaşi lui McCollum, dar şi cu Folin şi Benedict. A definit pelagra ca avitaminoză multiplă, dezvoltând conceptul de «vitamine-medica-

134

Ibidem, p. 29. C. Romanescu, Un secol.., p.42. 136 Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, vol. I, Tipografia «Lumina Moldovei», Iaşi, 1923, p. 100. 137 Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p. 130. 135

74

mente».138 Om de cultură şi suflet de poet cu încercări literare, acad.Niţulescu a simbolizat Fiziopatologia clasică la Iaşi, care de la el îşi revendică direcţiile actuale de explorare. A prezidat SMN între 1948-1949. Farmacologia. Disciplina de Farmacologie, desemnată ca Materia Medica şi Arta de a Formula, iar, apoi, între 1893-1900, redenumită Chimie Medicală, Farmacologie şi Terapeutică, a devenit, din 1901, catedra de Farmacologie, Materia Medica şi Arta de a Formula, despărţindu-se de catedra de Chimie. A fost bugetată doar după 1906, cunoscând un mare număr de supliniri. Printre cei dintâi magiştri s-au aflat, între 1881-1892, prof. dr. Eugen Rizu (18501892), decan al Facultăţii de Medicină între 1890-1892, prof. dr. Emanoil Riegler (1854-1929), între 1882-1901, şi prof. dr. Alexandru Gavrilescu, între 1900-1901. Ca farmacolog, Riegler, caracterizat printr-o solidă pregătire în biochimie şi terapeutică, a iniţiat cercetări interesante privind relaţia dintre structura moleculară şi efectul terapeutic al medicamentului. Pe aici au trecut, ca suplinitori, prof. dr. Ion Teodorescu, între 1902-1911, şi prof. dr. Dimitrie Ionescu, între 1911-1912.248 S-au remarcat prof. dr. Gabriel Socor (1849-1928), între 1912-1913, prof. dr. Socrat Lalu, titular între 1913-1920, şi prof. dr. Emil Savini (1880-1929), titular între 1928-1929, cercetători de vocaţie.139 Printre suplinitori s-au mai numărat profesorii Eugen I. Mironescu (I.I. Mironescu), între 1921-1924, Ion Enescu, între 1924-1928, Vasile Răşcanu, între 1929-1932, şi Petre Niculescu, între 1931-1942.140 Virgil Troteanu (1932-1939), docent de farmacologie şi materia medica la Bucureşti, a venit la Iaşi în 1932 ca profesor agregat, iar între 1935-1939 a funcţionat ca profesor titular, 138

Ibidem, p. 236. Năstase G., Profesor Emil Savini, „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1969, vol, 73, nr. 1, pp. 238-239. 140 *** 125 de ani .., p. 89. 139

75

publicând „Consideraţiuni asupra controlului fiziologic al medicamentului”. Profesor titular între 1943-1952, doctorului Dumitru Brănişteanu (1904-1980) i s-a datorat primul curs de Farmacologie din ţară, apărut la Iaşi, în 1946, în colaborare cu prof.dr. Gh. Popovici. S-a reeditat în 1947, 1948 şi 1952.141 În viziunea sa, predarea şi cercetarea de Farmacologie trebuiau corelate eficient cu necesităţile terapeuticii clinice, profesorul semnând, de asemenea, un Tratat de Medicină Internă şi Terapeutică. Prof. Brănişteanu a fost una din victimele regimului comunist, pe nedrept îndepărtat din învăţământ în 1952. Microbiologia (Bacteriologia). Iniţial, Bacteriologia a fost suplinită de dr.Vasile Negel, în 1899, apoi de Valeriu Roşculeţ (1900-1908) şi Emil Puşcariu (1909-1912). Prim titular a fost Alexandru Slătineanu (1873-1939). La Institutul «Pasteur», susţinuse o teză de doctorat medaliată, revenind în ţară, apoi. Elev, la Paris, al lui Ilia Mecinikov şi, la Bucureşti, al lui Ioan Cantacuzino, om de cultură şi pasionat colecţionar de artă, militant pentru o eficientă medicină socială, prof. Slătineanu a făcut din catedra de Bacteriologie o modernă tribună pluridisciplinară. A cultivat conexiunile cu biologia generală, igiena, epidemiologia, clinica bolilor infecţioase. Director al Institutului de Igienă din Iaşi (1930), a condus activitatea plasei sanitare model din Tomeşti (judeţul Iaşi), colaborând cu prof. Ioan Cantacuzino şi discipolul său, Mihai Ciucă. A organizat Centrul de Tuberculoză şi Sanatoriul din Erbiceni şi a fost secretar general în Ministerul Sănătăţii, atunci când Ioan Cantacuzino era ministru al Sănătăţii. I s-a încredinţat de mai multe ori funcţia de preşedinte al SMN: 1926, 1929-1930, 1933. A fost rector al Universităţii ieşene şi membru al senatului său. Savant de anvergură, Alexandru Slătineanu a iniţiat în 1934 studiul infecţiei 141

Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 267269. 76

streptococice. Nivelul cercetărilor a permis ca în 1936 prof. Ion Bălteanu, dr. Coralia Baldovin-Agapi, dr. Elena Bălteanu şi alţii să devină colaboratorii fundaţiei «Rockefeller»142, desfăşurând între 1936-1939 o amplă investigare a scarlatinei şi streptococului, finalizată cu izolarea a peste 8000 tulpini în Moldova. Şi pe baza acestor studii, titrul ASLO (anticorpi Anti-Strepto-Lizină O) a fost internaţional adoptat ca metodă curentă. La începutul secolului trecut, din iniţiativa prof. Slătineanu, sau înfiinţat, la Iaşi, Spitalul «Izolarea» (1911), Institutul de Igienă (1930) şi o catedră de Boli Contagioase de sine stătătoare (1939). „Din ce în ce, - observa prof. Slătineanu în aceeaşi „Situaţie a Universităţii din Iaşi”, publicată în «Viaţa Românească»,- fizica şi chimia iau preponderenţă - pentru aceasta, ne trebuie laboratoare, în special de fizică şi de chimie, bine utilate; lucrătorii se vor forma treptat (..). Aceasta este o chestiune importantă căci fără laboratoare perfect dotate nu se poate face ştiinţă şi nici chiar apărare naţională”. Prin cercetările întreprinse şi publicate, a caracterizat bolile răspândite în masă cu impact asupra fondului biologic al populaţiei: pelagra, tuberculoza, malaria, scarlatina, febra tifoidă, tifosul exantematic, holera. Între 1939-1942, locul său la Catedră a revenit profesorului Ştefan S.Nicolau (1896-1967), viitor academician. A predat cursul de bacteriologie şi a efectuat experimentele dintâi de virusologie la Iaşi, domeniu în care se specializase la Paris şi Hempstead, pentru care obţinuse deja trei premii internaţionale semnificative: Bellion (1926), Bréant (1930) şi Montyon (1935). Consecutiv meritelor sale, era Cavaler al ordinului Coroana României cu spade şi Comandor al ordinului Coroana României, conferindu-i-se de asemenea Crucea comemorativă a războiului 1916-1918, Medalia Interaliată şi Meritul Sanitar cl. I. Între continuatorii prof. Nicolau s-a evidenţiat, între 142

Ibidem, p.167. 77

1946-1958, prof. Petre Condrea (1888-1967), discipol al lui Constantin Levaditi şi Gustave Roussy, la Paris, Otto Lubarsch, la Berlin, Babeş şi Cantacuzino, la Bucureşti. Prof. Condrea a desfăşurat cercetări bacteriologice şi virusologice, fondând, în 1946, filiala Iaşi a Institutului «Cantacuzino» din Capitală. I-a succedat prof. dr. Alexandrina Gaiginski, experimentată în munca de laborator la Paris, sub îndrumarea lui Albert Calmette şi Alfred Boquet.143 Disciplina definea şi noţiuni de imunologie. Marea epidemie de tularemie din 1948-1949, ce a cuprins zone largi din Moldova şi estul Munteniei, a fost cercetată de prof. dr. Petre Condrea şi, în egală măsură, de prof. dr. Dumitru A. Cornelson, dr. D. Petrea şi dr. Mihai Duca. Au dirijat studiile clinice prof. dr. Maria Franche şi dr. Alla Vâţă. Elev şi apropiat colaborator al prof. Slătineanu, şef de lucrări dr. Constantin Bart (1893-1978), eminent bacteriolog, bun clinician şi fin erudit, interesat deopotrivă de istoria medicinei, a lăsat lucrări originale. Din păcate, a căzut victimă evenimentelor postbelice, care i-au zădărnicit cariera. 144 Parazitologia-Micologia. Catedra de Zoologie şi Botanică Medicală, cum era iniţial denumită, a devenit, în 1897, catedra de Istorie Naturală Medicală, apoi Istorie Medico-Naturală şi Parazitologie, Zoologie Medicală şi Parazitologie iar, în final, Parazitologie. A fost ilustrată de savanţi de excepţie. După prof. Leon Cosmovici, membru corespondent al Academiei Române, ce frecventase la Paris lecţiile de fiziologie ale lui Claude Bernard, a venit, între 1898-1931, prof. Nicolae Leon (1862-1933), ce refuzase onorurile aceleiaşi Academii. Cu studii la Iaşi şi Jena, discipol şi prieten al lui Haeckel, fascinat de Darwin şi creator al parazitologiei medicale în România, dr. Leon a întemeiat cercetările de helmintologie şi malariologie în 143

Ibidem, p. 267. Constantin Bart, Aforismele lui Hipocrate, Ed. Timpul, Iaşi, 2004, pp.610; 335-340. 144

78

medicina românească. Şi-a rostit prelegerea de deschidere a cursurilor explicând tocmai rostul zoologiei la Facultatea de Medicină.145 Erudit cercetător, a descoperit mai multe specii de helminţi (Braunia Iassiensis, Euplogenoporus Brauni, Dibotriocefalus tenicides, Eupariphillium Iassiensis). Inspector general al învăţământului superior, decan al Facultăţii de Medicină (1912-1916) şi rector al Universităţii, Leon a construit cel dintâi cămin studenţesc la Iaşi.146 Profesorul a lăsat şi un fond (Fondul Prof. N. Leon, 1921), care, „după ce va deveni 100.000 lei, ... trebuia „servi pentru ajutorarea studentilor lipsiţi de mijloace.”147 Ca entomolog, a întreprins primele investigaţii epidemiologice asupra malariei în România, cartografiind zonele impaludate şi creând premisa viitoarelor acţiuni de eradicare a malariei pe plan naţional, începute de prof. Mihai Ciucă şi finalizate de profesorii Dumitru Cornelson şi Ernest Ungureanu. Giovanni Grassi (18541925), descoperitorul ciclului anofelic, a urmărit cu interes lucrările savantului N. Leon, care lucrase pe această temă şi în Italia, în staţiunea zoologică fondată de naturalistul german Anton Dohrn (1840-1909), în 1872, la Napoli. În volumele sale de „Amintiri” şi „O istorie naturală a poporului român”, prof. Leon a caracterizat cu umor şi exactitate „medicina babelor”, practica vracilor, educaţia insuficientă a populaţiei, mai ales rurale. Om de cultură, ataşat valorilor Iaşului şi abordărilor raţionaliste în medicină, prof. Leon a fost un pionier al răspândirii darwinismului în România, intitulându-şi la un moment dat cursul Zoologie generală şi Darwinism.148 Între 1903-1904, alături de 145

N. Leon, Du rôle de la zoologie à la Faculté de Médecine. Leçon d'ouverture, 1899. Iaşi, Imprimerie Nationale, 1900. 146 Constantin Romanescu, Pagini şi imagini.., p. 245. 147 *** Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul şcolar 1928-1929. Institutul de Arte Grafice «Viaţa Românească», Iaşi, 1930, pg.35. 148 C. Romanescu, Un secol.., p. 86. 79

biologul Dimitrie Voinov, a purtat, de altfel, cu Nicolae Paulescu, o aspră polemică despre evoluţionism şi creaţionism, în revistele «Convorbiri Literare» şi «Spitalul». După scurta suplinire a prof. Ion Borcea, membru corespondent al Academiei Române (1919) şi preşedinte de onoare al Societăţii Franceze de Zoologie (1832), la catedră a predat, între 19321943, prof. Virgil Nitzulescu (1896-1989). Medic şi în tinereţe poet, beneficiase la maturitate, de o bursă Rockefeller. Se specializase în ţară cu Nicolae Leon şi Gheorghe Zotta, iar la Paris cu Maurice Langeron149 (1874-1950), primind premiul Émile Brumpt. Prof. Nitzulescu (Niţulescu) a orientat cercetarea către parazitologia clinică, unele lucrări ale sale intrând în circuitul internaţional. A descris specii de flebotomi şi le-a detaliat sistematica, preocupându-se concomitent de helmintologie şi micologie. După ce a plecat la Bucureşti, i-a urmat dr. Grigore Gr. Iamandi, colaboratorul său şi al lui Leon, dar, nu mai puţin, al lui Gr. T. Popa. Au mai supleat catedra profesorii Vasile Răşcanu, între 1943-1945, medic şi biolog, Alexandru Cantacuzino, între 1945-1947, şi Jules Niţulescu, între 19471948. Igiena, Epidemiologia şi Bolile Infecţioase. Destinele şcolii de igienă au trecut, rând pe rând, prin mâna unor personalităţi puternice, de formaţie europeană.150,151 Deschizător de drum, prof. dr. Gheorghe Rojniţă (1845-1910), a funcţionat între 1882-1900. Apropiat al lui Vasile Conta, cu un doctorat la Paris, susţinut în faţa comisiei prezidată de renumitul Paul Broca, dr. Rojniţă a participat la Comuna din Paris.152

149

Arora KD, Ajello L, Mukerji KG, Handbook of Applied Mycology. Humans, animals, and insects, Marcel Dekker, New York, 1991, p.21. 150 *** 125 de ani, p. 131. 151 Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op. cit., p. 66. 152 V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 331. 80

Au urmat profesorii Vasile Sion (1900-1903), Emil Puşcariu (1903-1904) şi Gheorghe Proca (1904-1908), - din şcoala lui Victor Babeş -, Alexandru Lambrior (1908-1910) şi Dumitru Mezincescu (1910-1921).153 Organizator al unui Laborator de Bacteriologie, prof. dr. Mezincescu a studiat afecţiuni precum sifilisul, lepra şi holera. A fost desemnat, deopotrivă, să susţină cursul de Epidemiologie specială. Venit din şcoala lui Ion Cantacuzino, titular al cursului de Igienă între 1922-1934, prof. Mihai Ciucă (1884-1969) a conferit şcolii medicale ieşene confirmare internaţională. A fost primul care a diagnosticat, în ţară, hepatita epidemică, maladie care, anterior, nu fusese abordată ca entitate infecto-contagioasă în România. A studiat difteria, scarlatina şi infecţiile streptococice, bacteriofagul şi malaria. La Paris lucrase, de altfel, cu Alphonse Laveran154, căruia premiul Nobel pentru Medicină, în 1907, îi recompensase cercetările asupra bolilor produse de protozoare, dintre care malaria era încă una ameninţătoare, atunci. În colaborare cu bine cunoscutul imunolog şi microbiolog belgian Jules Bordet, laureat al premiului Nobel pentru medicină în 1919, Mihai Ciucă a descoperit, în 1921, capacitatea bacteriilor de a produce spontan fagi. Aflat la baza lizogeniei, fenomenul, uneori numit „reacţia Bordet-Ciucă”, a deschis calea către „cea mai spectaculoasă ramură a biologiei moderne: genetica moleculară”, - afirma deţinătorul premiului Nobel pentru Medicină din 1965, André Lwoff, aflat în vizită la Iaşi. După 1924, prof. Ciucă s-a implicat în campaniile antipaludice din Moldova. Ca reprezentant al Comisiei pentru Malarie a Ligii Naţiunilor (Societatea Naţiunilor), între 1929-1934 a întreprins acţiuni similare peste hotare şi a ţinut conferinţe în nenumărate colţuri ale lumii, din153

C. Romanescu, Un secol..., p. 231. C.Melinte, Din activitatea prodigioasă a Prof.Mihai Ciucă în Organizaţia de Igienă a Ligii Naţiunilor, Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I.M.F. Iaşi,1979, vol. I, pp. 40-45. 154

81

tre care la Paris, Hamburg, Roma şi în Extremul Orient, precum în India şi Singapore.155 Preşedinte al SMN, în 1925, şi expert în Comisia de Paludism a Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor) de la Geneva începând din acelaşi an 1925, M. Ciucă a devenit, în 1928, secretarul general al acesteia (1928-1938) şi, apoi, după transferul său de la Iaşi la Bucureşti, consilierul tehnic al Comisiei (19381939). A fost ales membru al mai multor societăţi ştiinţifice din străinătate şi a fost onorat de O.M.S. cu premiul Fundaţiei Internaţionale «Darling» în 1966. A contribuit esenţial la crearea spitalului «Izolarea» din Iaşi şi a organizat un centru de studiu şi combatere a pelagrei, condus de prof. Iuliu Niţulescu, fiziopatolog şi viitor academician. În Laboratorul pe care îl dirija prof. Ciucă, vaccinul antituberculos se prepara pornindu-se de la un vaccin B.C.G. trimis de prof. Calmette.156 Prof. Ciucă a luat iniţiativa de a crea, în 1935, în cadrul catedrei de Igienă, o conferinţă de Epidemiologie, Profilaxie şi Clinica Bolilor Contagioase, precum şi o conferinţă de Igienă Socială. Au fost încredinţate profesorilor Ion Alexa şi, respectiv, Ion Gheorghiu. Aici s-a format şi dr. Maria Franche. Colaborator al lui Cantacuzino, dr. Alexa studiase la Univeristatea «Johns Hopkins» din Baltimore şi avea mai multe stagii în SUA, ca şi la Geneva ori Paris. După Ion Alexa, dându-i noi valenţe, a venit la conducerea disciplinei de Igienă şi Medicină Preventivă (Epidemiologie, Profilaxie şi Clinica Bolilor Contagioase) un alt discipol al maestrului Cantacuzino, prof. Ion Bălteanu, plecat la Facultatea din Bucureşti, în 1943. Cu specializări la Strasbourg, Paris (Institutul «Pasteur») şi Londra (Institutul «Lister»), dr. Bălteanu a fost, din 1937, şi director al Spitalului «Izolarea». A reprezentat România 155

C. Romanescu, Un secol.., p. 140. AL.Slătineanu, Vaccinarea contra tuberculozei şi noile concepţiuni asupra tuberculozei la om, „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1926, nr.3, pp.24-39. 156

82

alături de Mihai Ciucă, în Organizaţia de Igienă a Societăţii Naţiunilor, în 1939, imediat după declanşarea celui de al II-lea Război Mondial, când problemele de sănătate erau deosebit de grave. Prof. Bălteanu a fost, în plus, numit în subcomitetul de urgenţă al Organizaţiei, structură menită a interveni eficient în situaţiile punctuale ce i se sesizau.157 I-a succedat la catedră, pentru o scurtă durată, dr. Radu Olinescu (1943-1946)158. O nouă perspectivă s-a deschis prin venirea prof. dr. Dumitru A. Cornelson (1901-1962). Stabilit la Iaşi în 1946, specializat la Paris şi Baltimore, la Universitatea «Johns Hopkins», cu formaţie complexă de igienist şi epidemiolog, malariolog şi microbiolog, a funcţionat mulţi ani şi ca director al Institutului de Igienă din Iaşi. A fost un înnoitor în rezolvarea problemelor de sănătate publică. În 1948, titularul conferinţei de Igiena Socială era dr. Vladimir Buşilă, viitor profesor de Boli Infecţioase la Timişoara. B. DISCIPLINE CLINICE B. 1. DISCIPLINE CHIRURGICALE Chirurgia Generală. Ludovic Russ-senior (1816–1888), promotor al chirurgiei clinice ieşene, a fost un erudit cercetător, entuziast practician şi energic organizator, căutat pentru „bunătatea inimii lui”.159 Se bucura de renume în ţară şi în afara ei şi era cu deosebire sensibil la suferinţa ţăranului român. A introdus, printre primii în Ţările Române, asepsia listeriană şi anestezia generală cu eter. A executat operaţii dificile: cistotomii, ligaturi ale venei safene, -în premieră, la noi-, pentru tratamentul varicelor. Pe lângă chirurgia vasculară, pe care a abordat-o cu competenţă, a reuşit operaţia de ovariectomie, la o tânără de 16 ani. Spijinit de Elena Cuza şi de Eva 157

*** Chroniques de l'Organisationd'Hygiène, vol.I, nr. 12, 1939. *** 125 de ani p.131. 159 Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, vol. I, p. 81. 158

83

Calimachi de Basily160, reprezentanta unei societăţi de binefacere, a înfiinţat Spitalul „Caritatea” (1880), unde a practicat intervenţii chirurgicale pediatrice.161 În preajma acestui maestru, şef de secţie la Spitalul „Sf. Spiridon”, a deprins chirurgia Leon Logothety Sculy, primul şef al catedrei de chirurgie, numită un timp şi Clinică Chirurgicală şi oftalmologică, profesor de Anatomie-Histologie şi primul decan al Facultăţii. Alături de Russ-senior şi Sculy s-a înscris, între 1885-1909, numele lui Constantin Bottez, preşedinte SMN, conturând triumviratul fondator al şcolii ieşene de patologie chirurgicală. Au mai reprezentat Medicina Operatorie şi Patologia Externă, Zaharia Samfirescu (1889),unul din prorectorii Universităţii ieşene. Şcoala anatomică şi chirurgicală ieşeană interbelică a beneficiat de aportul profesorilor Constantin Constantinescu, Ion Bălăcescu şi Mihai Şt. Butoianu, transferaţi ulterior la Bucureşti. În dezvoltarea tradiţiei au strălucit profesori din şcoala lui Thoma Ionescu, precum Amza Jianu (1881-1962), Ernest Juvara (1870-1933), Alexandru Cosăcescu (1888-1951), personalităţi prodigioase care, asemenea viitorului academician Nicolae Hortolomei (1885-1961) au dat apoi viaţă deopotrivă diferitelor şcoli chirurgicale din Bucureşti.162 Între 1910-1916, Catedra de Patologie Chirurgicală a fost ocupată de prof. dr. Constantin Daniel. Venit din Bucureşti şi având deja un nume în chirurgia ginecologică, s-a definit ca un pedagog memorabil, organizator de vocaţie şi cu talent clinic. Ernest Juvara a marcat o etapă particularizată prin fuziunea catedrei de Anatomie Topografică şi catedrei de Clinică Chirurgicală. Modelul era cel al clinicii conduse, la Bucureşti, de celebrul prof. dr. 160

S.Vasiliu, Cristina Ionescu, Ludovic Russ (senior), Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I. M.F., Iaşi, 1979, p. 291. 161 E. Târcoveanu, Ludovic Russ Senior, fondator al şcolii ieşene de chirurgie, „Jurnalul de Chirurgie”, vol. 11, nr.1, Iaşi, 2006, pp. 130-131. 162 C. Romanescu, Un secol.., pp. 45, 84, 132. 84

Thoma Ionescu, fondatorul chirurgiei moderne româneşti şi magistrul lui Juvara. Anatomist de prestigiu şi renumit chirurg, excelent «manager» al actului operator, Juvara a introdus la Iaşi rahianestezia, îmbunătăţind acele de puncţie pe care le prefera foarte subţiri pentru evitarea deperdiţiei de lichid cerebrospinal. A consacrat metoda asepsiei în chirurgie, pe care a transmis-o elevilor săi, printre care Ion Tănăsescu, Paul Anghel, Nicolae Hortolomei, Alexandru Ţaicu (Tzaicu), Gheorghe Zamfirescu, Ion Iancu, Ion Făgărăşanu, Alexandru Cosăcescu. Profesorul Hortolomei, fost preparator, prosector, secundar şi asistent al lui Juvara, mărturisea: „Juvara a fost primul chirurg din Iaşi de la care am învăţat că se poate face chirurgie fără sânge, fără brutalitate, în timpi bine coordonaţi şi cu respectul planurilor anatomice, astfel ca refacerea după operaţie să fie cât mai aproape de normal.” A publicat un impresionant număr de cărţi, manuale şi lucrări. Prof. dr. Amza Jianu a adus contribuţii deosebite în domeniul anesteziei rahidiene, esofagoplastiei, neurochirurgiei şi patologiei genito-urinare. În clinica sa, unde lucra ca radiolog, dr. Victor Vignal din Misiunea Medicală Franceză, ajunsă în Moldova în timpul Primului Război Mondial, a ţinut întâiul curs de Radiologie la Facultatea din Iaşi.163 În această şcoală de chirurgie s-au perfecţionat prof. Ion Gh. Tănăsescu (1875-1954) şi prof. Paul Anghel (1869-1937). Frate al poetului Dimitrie Anghel, prof.dr. Anghel s-a specializat la Paris, cu profesorii Adolphe Jalaguier, Vincent Bouilly şi Jean-Jacques-Paul Reclus. Stagiile în spitalele pariziene i-au fost distinse prin conferirea Medaliei de Bronz a Asistenţei Publice Franceze. În ţară, activitatea i-a fost onorată prin acordarea Ordinului Coroana României în grad de cavaler.A fost numit, la 1 ianuarie 1922, titularul Catedrei de 163

E. Târcoveanu, Amza Jianu. „Jurnalul de Chirurgie”, Iasi, vol. II, nr.2, 2006, pp. 223-224. 85

Patologie Externă, Proteze şi Aparate de Fracturi. A pus la punct un nou procedeu de proteză osoasă prin scoabe metalice (1898) şi s-a preocupat de grefele osoase. După plecarea la Bucureşti a profesorului Hortolomei, în 1931, prof.Paul Anghel a devenit titularul Clinicii I Chirurgie, până în 1937. Între 1935-1937, precedându-l pe prof.Aburel, prof.Anghel a suplinit cursul de Clinică Obstetricală.Avea talent literar, colaborând la «Însemnări ieşene». Reprezentantul cel mai autorizat al şcolii chirurgicale ieşene a rămas, probabil, acad. prof. dr. Ion Tănăsescu, anatomist erudit, chirurg reputat, autor al multor studii originale. Excelent diagnostician, operator desăvârşit, avea o caldă înţelegere faţă de semeni, o mare capacitate de muncă şi un spirit organizatoric deosebit. Se specializase la Paris cu celebri magiştri în anatomie şi medicină operatorie, ca Henri Albert Hartmann, Théodore Tuffier şi Paul Poirier. Integru, sobru şi exigent, prof. Tănăsescu a fost mentorul unei glorioase generaţii de anatomişti, precum Ion Nubert, Ion Iancu, Ion Repciuc şi Nicolae Barbilian, dar şi de chirurgi talentaţi, precum Vladimir Buţureanu, Nicolae Costinescu, Vasile Dobrovici.164 Numele profesorilor Tănăsescu şi Hortolomei, ambii preşedinţi ai SMN, au rămas legate de chirurgia abdominal-digestivă, splenică, hepato-biliară, chirurgia membrelor, patologia rectală, pelvină, uro-genitală. În 1948, existau două clinici de Patologie Chirurgicală, titulari fiind Vladimir Buţureanu şi Gheorghe Chipail. Faima prof. Buţureanu, şef în 1941 al unui serviciu chirurgical de război, preşedinte SMN în 1943-1945, nu a împiedicat, totuşi, îndepărtarea sa scurt timp, de la Clinică şi Catedră, în anii prigoanei comuniste. Specialităţi derivate Urologia. Specialitatea a figurat iniţial alăturată chirurgiei generale – Clinică chirurgicală şi Bolile căilor urinare-, titular fiind, 164

Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p. 174. 86

desemnat la Iaşi, dr. Alexandru Moruzi (1938). Debutul urologiei în ţara noastră se leagă, însă, de numele profesorului Petre Herescu (1868-1915), întemeietorul şcolii româneşti în domeniu, la Bucureşti. Bazele urologiei, la Iaşi, au fost puse de elevul său, prof. dr. Mihai Ştefănescu-Galaţi, titularul Clinicii genito-urinare între 1913-1940, şi decan al Facultăţii, între 1926-1930. În 1926, a publicat un Manual de Urologie Clinică.165 În spiritul umanismului medical clasic, specialistul Ştefănescu-Galaţi (1874-1949) era deopotrivă memorialist, colaborator la «Viaţa Românească» şi «Însemnări ieşene». Chirurgia urologică a luat amploare, între 1942-1969, sub conducerea prof. dr. Oscar Franche (1900-1988), elev al maestrului N. Hortolomei, iar apoi sub coordonarea prof. dr. Iosif Niculescu (1914-1985), discipol al lui Gr. T. Popa, la Institutul de Anatomie. Aceşti merituoşi reprezentanţi au contribuit la explicarea tulburărilor de dinamică pieloureterală, au folosit grefonul intestinal pentru înlocuirea ureterului, au îmbunătăţit prognosticul operator în tuberculoza uro-genitală şi hiperplazia nodulară de prostată. Prof. Franche a prezidat SMN. Ortopedia. Chirurgia ortopedică şi-a datorat succesele activităţii profesorului Ernest Juvara, membru al Academiei Române, apreciat drept fondator al ortopediei moderne româneşti. Pentru prof. Juvara, chirurgia osoasă a fost o pasiune, peste o treime din scrierile sale referindu-se la patologia osteo-articulară şi descriind procedee operatorii ortopedice originale. A încurajat osteosinteza. Preocupat de ortopedie a fost şi prof. Paul Anghel. De altfel, între cele două războaie mondiale, ortopedia era integrată chirurgiei generale, existând o Clinică de Chirurgie şi Ortopedie. După ce a fost prima femeie radiolog din România, spre ortopedie s-a orientat şi dr. Tereza Castano Savini Panaitescu, pentru care, în 1926, s-a aprobat un curs liber. Conferinţa de ortopedie, desprinsă din Catedra prof. Paul Anghel, a fost atribuită, în final, 165

*** 125 de ani, p.123. 87

doctorului Andrei Trosc166, promovat profesor agregat. Pe lângă acesta, între urmaşii prof. Anghel s-a înscris şi prof. dr. Alexandru Cosăcescu, autor de manuale şi tehnici originale. Transferat la Iaşi de la Bucureşti, între 1932-1942, Alexandru Cosăcescu se desăvârşise sub îndrumarea profesorilor Thoma Ionescu şi Amza Jianu. Chirurgia Pediatrică. Chirurgia infantilă şi, îndeosebi, ortopedia pediatrică s-au impus prin realizările profesorilor Alexandru Cosăcescu şi Theodor Economu. Primul curs de chirurgie pediatrică din ţară a fost semnat de prof.dr.Alexandru Cosăcescu, titularul Catedrei de Chirurgie Infantilă, între 1942-1945167 şi preşedinte SMN. I-a urmat prof. dr. Theodor Economu (1911-1964), nume de referinţă al Spitalului „Caritatea”. Dispărut prematur, se specializase la Viena, în 1938, în clinica profesorului Böhler. Obstetrica-Ginecologia. Şcoala de obstetrică-ginecologie a derivat din şcoala de chirurgie generală şi a fost strălucit ilustrată la Iaşi.168 Succedând lui M.Ursulescu, Vasile Bejan (1852-1923) a fost cel dintâi profesor de teorie şi clinică obstetricală, continuator, între 1882-1887, al lui Anastasie Fătu, dar şi decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi. Alt nume este cel al lui Thedor Bastachi (1853-?), „profesor de teorie obstetricală la şcoala de moşit, ajutor al serviciului de clinică obstetricală, doctor în medicină de la Facultatea din Paris”, întâlnit între 1887-1892, interval după care prof. dr. V. Bejan revine (1892-1923). Lui Nicolae Zaharescu Karaman (1881-1939), distins specialist şi magistru, care a reprezentat catedra între 19241934, imprimând practicii obstetricale un caracter ştiinţific, i-a urmat Eugen Bogdan Aburel (1899-1975), discipol al său, dar şi al lui Nicolae Hortolomei. Acad. Aburel s-a impus pe plan naţional şi mondial prin contribuţia la chirurgia conservatoare a uterului şi con166

C. Romanescu, Un secol.., p.134. Eugen Târcoveanu,Constantin Romanescu,Mihai Liţu,op.cit.,pp.286-287. 168 C. Romanescu, Un secol.., pp.54, 90. 167

88

trolul durerii în naşteri, studiind metoda anesteziei locale continue, aplicată în cursul travaliului. Transferat la Bucureşti, a dezvoltat o şcoală de profil la maternităţile «Filantropia» şi «Polizu». După al II-lea Război Mondial, s-a remarcat prof. dr. Gheorghe Plăcinţeanu (1894-1982), excelent chirurg, format la Berlin şi Paris, al cărui efort s-a legat nu doar de practica medicală şi didactică, ci şi de înfiinţarea şi conducerea unor unităţi spitaliceşti ieşene: Spitalul Asigurărilor Sociale169 (actualul Spital „C. I. Parhon”) şi Spitalul „Sf. Spiridon”, al cărui director şi efor a fost, înainte ca, în 1951, să se transfere la Bucureşti. Prof. Plăcinţeanu a fost distins prin Crucea comemorativă a războiului 1916-1918, Coroana României cu spade în grad de cavaler, Crucea Meritul Sanitar, Crucea Regina Maria cl. I, Coroana României în grad de ofiţer, Medalia Aeronautică. Alt nume de referinţă a fost prof. dr. Vasile Dobrovici, discipol al prof. dr. Aburel, autor de cursuri remarcabile, îndrumător a nenumărate generaţii de specialişti din Moldova şi întreaga ţară, apreciat ca făuritorul obstetricii moderne ieşene. Plecat, ca şi alţi specialişti ai şcolii ieşene, la Facultatea de Medicină din Timişoara, fondată în 1945, dr. Dumitru (Luki) Popescu a pus acolo la punct şi a condus, ca profesor, serviciul şi catedra de obstetrică-ginecologie. Oftalmologia. Apărută în 1885, clinica şi teoria oftalmologică a numărat printre ctitorii săi pe profesorii Gheorghe Crăiniceanu (1885-1887)170 şi Gabriel Socor (1887-1889, 1890-1915), titular al catedrei de Fiziologie. Bănăţean de origine, absolvent al Facultăţii de 169

Eugen Târcoveanu,Constantin Romanescu,Mihai Liţu,op.cit.,pp.325326. 170 Dr. Valeriu L. Bologa, Dr. Gheorghe Crăiniceanu. „Clujul Medical”, 1926, nr.11-12, pp. 3-8. Gheorghe Crăiniceanu (1853-1927) a fost „primul istoriograf al medicinei româneşti” (Iorga), pasionat şi avizat autor al volumului „Literatura Medicală Românească” (1907). 89

Medicină din Pesta, specializat în clinica profesorului Vilmos Schulek, medic military şi conferenţiar liber la Facultatea de Medicină din Iaşi, prof. Crăiniceanu a publicat în 1885-1886 studii despre: „Boalele de ochi şi de dinţi” (colaborare cu profesorul Àrkövy, Stuttgard, 1885), „Durerile de dinţi reumatice ca pecursori ai acceselor glaucomatoase” (Klin. Monatsblatter für Augenheilkunde,1886), „Statistica infirmilor şi orbilor din ţară”, (Iaşi, 1886). Prof. Dumitru Manolescu, întemeietorul de facto al catedrei conduse între 1915-1920171, s-a aplecat precumpănitor asupra neurologiei oftalmologice, trahomului, manifestărilor oculare ale tifosului şi tumorilor oculo-palpebrale. Preocupările sale se vor regăsi în opera Elenei Densusianu-Puşcariu (1875-1966), profesor titular al Clinicii boalelor de ochi între 1920-1943. Abia sub îndrumarea sa competentă Catedra şi mica secţie de boli oculare a Spitalului „Sfântul Spiridon” s-au transformat într-o adevărată Clinică Oftalmologică, unde a început formarea personalului atât de necesar. Specializată la Paris, la Institutul Pasteur (1899-1901), cu personalităţi precum André Victor Cornil, Émile Roux, Ilya Metchinikov, şi în România, cu specialişti de notorietate precum Victor Babeş şi Gheorghe Stănculeanu, Elena Puşcariu a fost prima femeie oftalmolog şi prima femeie profesor universitar în medicina din România, dar şi prima femeie profesor de Clinică Oftalmologică din lume.172 A organizat primul Congres Român de Oftalmolgie la Bucureşti, în 1924. A editat între 1941-1942 pentru întâia oară un „Bulletin de la clinique des maladies des yeux de la Faculté de Médecine de Jassy”, revistă a Societăţii de Oftalmologie-Société d´Ophtalmologie, fondată la Iaşi, în 1941. În 1927 a îndeplinit funcţia de preşedinte SMN. Din celebra familie a Densusienilor, om de cultură umanistică şi medicală 171

*** 125 de ani..., p. 154. Dumitru Lăzărescu, Organizarea în timp de zece ani de existenţă a Clinicei oftalmologice din Iaşi, „Revista Medico-Chirurgicală din Iaşi. Buletin al Societăţii de Medici şi Naturalişti”, 1931, nr.2, p.120. 172

90

profundă, s-a distins ca un profesionist de talie internaţională. Pe lângă articole de specialitate, Dr. Puşcariu a inclus în lecţiile sale inaugurale, în cursuri şi conferinţe, teme de istoria medicinei, etică şi deontologie medicale. Între tinerii săi colaboratori s-a aflat şi Jules Niţulescu. I-au succedat, în 1943, profesorii Profira Nicolau şi Petre Vancea. Cu deosebite contribuţii, acad. Vancea (1902-1988) a actualizat învăţământul şi cercetarea oftalmologică atât din Iaşi şi din Bucureşti, unde s-a transferat în 1963, cât şi din ţară, prin specialiştii formaţi. Preocupat, şi el, de eradicarea trahomului, a sugerat, în acest scop, vaccinoterapia (Medalia de aur, Paris, 1967). Oto-Rino-Laringologia (ORL). Cursurile ORL au debutat prin conf. Paul Wachmann (1913-1916), chemat de prof. Amza Jianu, şi prin prof. agregat Vasile Dimitriu-Borca (1922-1942)173, ataşat clinicii I chirurgicale. Din 1934, a beneficiat de un serviciu de consultaţii ORL în spitalul „Sf.Spiridon”. După un interimat al prof. A.Moruzi, la catedră a fost numit, prin concurs, prof.dr.Virgil Racoveanu (1898-1967).174 Venit din Bucureşti, specializat la Paris şi Berlin, a înscris la Iaşi între 1943-1952 o etapă de împliniri în plan didactic şi de bună asistenţă chirurgicală a bolnavilor. În 1948, conducerea clinicii a revenit prof. Nicolae Costinescu (1907-1974), elev al prof. I. Tănăsescu. Pe lângă efectuarea de intervenţii plastice şi reparatorii, s-au studiat şi tratat meningitele otogene.S-a dezvoltat chirurgia sinusurilor, otopediatria, profilaxia surdităţii. Neurochirurgia. Prima intervenţie neurochirurgicală în Principatele Române, efectuată în 1852, a aparţinut doctorului Russ senior, fiind o trepanaţie de evacuare a unui hematom subdural.175 173

C. Romanescu,Un secol..,p. 137 *** 125 de ani, p.155. 175 Ibidem, p. 151. 174

91

Practicată, iniţial, de chirurgi generalişti, precum Ludovic Russ senior, Leon Sculy, Constantin Bottez ori Paul Anghel, Ernest Juvara, Amza Jianu şi Nicolae Hortolomei, neurochirurgia ieşeană sa constituit ca specialitate de sine stătătoare graţie prof. Alexandru Moruzi (1900-1957), chirurg de talent, profesor de Patologie Externă şi coordonatorul primei secţii de neurochirurgie din România, la spitalul Socola, după 1935. Moruzi a fost unul din preşedinţii SMN. Între estetic şi etic, Moruzi era fascinat de epopeea chirurgiei fiziologice şi de fiziologia chirurgiei.176 Preocupările ştiinţifice neuro-chirurgicale s-au centrat asupra tumorilor cerebrale, fistulelor cerebro-spinale, dilacerărilor traumatice meningo-cerebrale, epilepsiei post-traumatice şi şocului operator şi maladiei postoperatorii, domenii care au înregistrat rezultate deosebite.177 A fost recompensat prin Medalia Franceză a Epidemiilor şi Coroana României în grad de cavaler. B. 2. DISCIPLINE MEDICALE Radiologia.Studiul, explorarea şi cercetarea de Radiologie sau desprins din catedra de Patologie şi Terapeutică Generală, devenită, în 1902, de Patologie, Terapie şi Radiologie. Pionierul Radiologiei medicale ieşene a fost Constantin Thiron, revendicat ca părinte deopotrivă de Fiziopatologia şi Biofizica Medicală din Iaşi. Asemenea profesorului Socor, Thiron a realizat primele investigaţii utilizând raze X şi, în plus, cele dintâi teze de licenţă pe acest subiect. În 1900, doctorandul Constantin An. Macri aprofundase „Aplicaţiunea razelor röntgen în medicină şi chirurgie”, colaborând cu serviciul profesorului Constantin Dumitrescu Severeanu de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar şi cu serviciile profesorilor Leon Sculy şi Vasile Negel, de la Facultatea de 176 177

Alexandru Moruzi, loc. cit. Eugen Târcoveanu,Constantin Romanescu,Mihai Liţu, op.cit.,pp.14-154. 92

Medicină din Iaşi.178 În 1904, Constantin N. Vasiliu încheia o altă teză de avant-gardă: „Contribuţiuni la studiul razelor X aplicate în clinică”, colaborând cu serviciul de chirurgie al profesorului Constantin Bottez, de la Facultatea de Medicină ieşeană, dar şi cu cu prof. C. Thiron, în al cărui Laborator de Radiografie, Terapeutică şi Patologie Generală lucrase ca preparator.179 Bazele organizatorice şi ştiinţifice ale disciplinei de Radiologie au fost puse de prof. dr. Emil Radu (1887-1950), autor al monografiei „Ulcerul stomacului şi duodenului”, distinsă cu premiul Academiei Române, în 1928. Titular al Catedrei între 1923-1950180, a format o şcoală. De o deosebită căldură sufletească, a fost nu doar un pionier, ci şi o victimă a radiaţiilor Röntgen. Îndrumat de dr. Vignal şi prof. Jianu, specializat la Viena, Erlangen şi Paris, prof. Radu s-a distins ca membru fondator al Societăţii de Radiologie şi Electrologie Medicală din România şi preşedinte al filialei din Iaşi a acesteia, pe care a creat-o în 1931. În 1948, Catedra se numea de Radiologie şi Fizioterapie. Medicina Internă. Învăţământul de patologie internă şi clinică medicală a evidenţiat amprenta contribuţiilor aduse, rând pe rând, de nume sonore ale Universităţii din Iaşi, precum profesorii Ion Ciurea şi Ludovic Russ-junior, ambii decani ai Facultăţii între 1881-1889, respectiv 1892-1900, şi preşedinţi SMN, Vasile Negel, suplinitor, apoi, titularii Anibal Theohari, Constantin Bacaloglu, Anton Dobrovici, Petre (Petruş) Niculescu, Gh. Tudoranu. A mai beneficiat de îndrumarea profesorilor M. Cerne (1891-1895), C. Thiron (1896) şi Şt. 178

Constantin An. Macri, Aplicaţiunea razelor röntgen în medicină şi chirurgie. Tesă de doctorat în medicină şi chirurgie (Preşedinte de tesă: prof. V. Negel). Tipografia «Alexandru Codreanu», Focşani, 1900. 179 Constantin N. Vasiliu, Contribuţiuni la studiul razelor X aplicate în clinică. Tesă de doctorat în medicină şi chirurgie (Preşedinte de tesă: prof. A. Peride). Tipografia «H.Goldner», Iaşi, 1904. 180 *** 125 de ani.., p. 152. 93

Possa (1897-1901)181, care au îmbinat constant aspectele clinice, morfopatologice, fiziopatologice şi terapeutice. Russ junior studiase la Viena cu personalităţi precum Hyrtl, Skoda, Opoltzer şi Billroth, definindu-se ca un specialist şi dascăl de deosebită competenţă şi sensibilitate, total devotat profesiei. A slujit catedra între 1882-1911. Ilustru dignostician, strălucit elev al lui Victor Babeş şi al medicinei franceze, laureat al premiului Montyon (1900), Constantin Bacaloglu (1871-1942) a reprezentat conceptul anatomo-clinic şi bacteriologic, publicând lucrări axate pe patologie generală, morfopatologie, oncologie, cardiologie, pneumologie, boli infecţioase. A onorat Catedra de Patologie Internă - Clincă Medicală din Iaşi între 1905-1930. A fost decan al Facultăţii între 1920-1922, a fondat Societatea Anatomo-Clinică şi a prezidat SMN. Volumul său ,,Clinici Medicale”, apărut la Iaşi, în 1929, reunea în egală măsură contribuţii ale altor magiştri şi cercetători ieşeni: Ion Tănăsescu, Gheorghe Tudoranu, Vasile Răşcanu, Nicolae Balan, Leon Ballif, Constantin Vasilescu, sau I.A. Scriban182. Tratatul pleda pentru medicina anatomo-clinică în buna tradiţie a lui Laënnec, pentru abordarea experimentală a lui Cl. Bernard şi cea bacteriologică a lui L. Pasteur, devzoltate de Bacaloglu în introducere. Prefaţat de renumitul prof. Émile Sergent, fost coleg parizian al autorului, lucrarea a constituit o referinţă în medicina internă ieşeană şi românească. În cuvântul său, Sergent se definea „un grand ami et admirateur de la Faculté de Jassy”. Serile anatomo-clinice, care înglobau de asemenea dezbate181

C. Romanescu, Un secol.., pp. 54; 72-73. Ioan A. Scriban (1879-1937) – fiul lingvistului Augustin Scriban, I.A. Scriban era doctor în ştiinţe naturale, format în Franţa, cu stagii în staţiunea biologică marină Roscoff din Bretagne, reputat profesor de zoologie şi anatomie comparată, iniţial la Universitatea din Iaşi, oraşul său natal, apoi la Universitatea „Ferdinand I” din Cluj, unde, după 1919, şi-a desfăşurat cea mai însemnată parte din activitate. 182

94

rea unor momente din istoria medicinei, completau activitatea complexă a prof. Bacaloglu, mult apreciată de studenţi şi medici. Laureat al Asistenţei Publice Franceze, instruit la Paris şi Bucureşti, Antoine Dobrovici a descris crizele gastrice tabetice, distingându-le de cele pseudotabetice (1910), ca şi legile naturii şi resursele naturale, în „Origines de la biologie-Hippocrates”(1939). Învăţământul de medicină internă, între 1920-1948, a funcţionat în două clinici medicale şi o clinică terapeutică. Fondatorul şcolii ieşene de terapeutică, dar şi de biochimie clinică, este considerat prof. dr. Emanoil Riegler. Cu studii la Viena, a introdus primul în România, în mod consecvent, metode biochimice de evaluare. A pledat atât pentru folosirea curentă a determinărilor de laborator pentru diagnosticul mai precis al bolilor interne, cât şi pentru studiul farmacologiei clinice, argumentând în scrierile sale „Rolul diagnosticului funcţional în medicină”, după cum îşi intitulase una din scrieri. A pus la punct metoda biuretului, larg răspândită în investigaţiile paraclinice.183 A fost preşedinte al SMN. Ca asistentă la această Clinică a lucrat şi dr. Elena Nădejde Nubert (1885-1937), fiică a cunoscuţilor soţi Sofia şi Ioan Nădejde. Specializată la Bucureşti, în colectivul profesorului Ioan Cantacuzino, a luat parte, ca medic de laborator – bacteriolog, la combaterea epidemiei de holeră în Războiul Balcanic, iar în Primul Război Mondial a activat în clinici chirurgicale. La catedra de Terapeutică, profesorului Riegler i-a urmat viitorul academician Ion Enescu (1884-1972). Format ca patolog la Bucureşti, cu Babeş, Marinescu şi Cantacuzino, iar, la Berlin, cu Orth şi Krauss, s-a specializat în explorări cardiologice la Viena, cu personalităţi ca Wenkebach şi Rothberger.184 Asemenea maestrului său Riegler, reputatul clinician şi cardiolog, prof. dr. Enescu, punea 183

Vasile Răşcanu, op.cit, p.32. Gh.Bădărău, Întemeietorii învăţămîntului de terapeutică medicală, Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I. M.F., Iaşi,1979,vol.I, pp. 279-294. 184

95

accent nu doar pe aspectul anatomo-clinic, ci şi pe evaluarea patologiei funcţionale.185 A prezidat SMN. Specialităţi derivate Cardiologia. Prof. Ion Enescu a fost fructul medicinei româneşti, dar şi germane. Rămas fidel Iaşului, s-a impus ca unul din fondatorii şcolii de cardiologie din România, prin lucrări de electrocardiografie, vectocardiografie, mecanografie, dinamică circulatorie, tot atâtea repere în literatura medicală de specialitate a epocii. Hematologia. Hematologia s-a conturat încă de la debut în cadrul medicinei interne. Şi-a datorat începuturile de succes prelegerilor, cercetărilor şi asistenţei clinice asigurate sub îndrumarea prof. dr. Gheorghe Tudoranu (1892-1963). Bursier Rockefeller, specializat la Bruxelles cu celebrul imunolog Jules Bordet şi cu hematologii de excepţie Otto Naegeli la Zürich, iar la Pavia, Adolfo Ferrata şi Giovanni Di Guglielmo186, de o vastă erudiţie medicală, prof. Tudoranu avea pregătire multidisciplinară, de internist, anatomo-patolog şi hematolog187. A adus contribuţii originale în laboratorul clinic şi a manifestat înclinaţii literare, mai ales memorialistice. A fost preşedinte al SMN în 1936 şi decan al Facultăţii de Medicină, între 1942-1944. Semiologia medicală.Semiologia medicală, ca şi medicina internă au fost semnificativ reprezentate, între 1943-1953, prin activitatea clinică, didactică, ştiinţifică şi publicistică a prof. dr. Constantin C. Dimitriu (1894-1960)188. Cultivarea abilităţilor senzitivo-sensoriale ale medicului examinator trebuia potenţată de rigurozitatea 185

V.L.Bologa, Gh.Brătescu, B.Duţescu, Şt.M.Milcu, op.cit, p. 478. G.Popa, Profesorul Doctor Gheorghe Tudoranu, Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I.M.F., Iaşi, 1979, vol.I, pp.176-178. 187 Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 253254. 188 Ibidem, pp.111-112. 186

96

gândirii clinice, întrucât, dacă „simptomul aparţine simţurilor”, „semnul aparţine raţionamentului”. Excelent practician, C.C.Dimitriu a trasat în aria medicinei interne, căile de dezvoltare în nefrologie, hepatologie, gastroenterologie şi diabetologie, direcţii pe care le-a amplificat după plecarea la Bucureşti, la spitalul «Fundeni». Tratatele şi monografiile sale au rămas scrieri de referinţă. I-a urmat prof. dr. Constantin Strat, care a aprofundat orientarea spre gastroenterologie a clinicii. Prima conferinţă de Dietetică şi Boli de Nutriţie a fost onorată de competenţa dr. Dumitru Brănişteanu189. De asemenea, dr. Jules Niţulescu a fost conferenţiar onorific de boli de nutriţie.190 Reumatologia. Balneologia-Reumatologia a debutat în cadrul disciplinei de Medicină Internă, datorându-se interesului manifestat de profesorii Ludovic Russ junior, Anibal Teohari, Constantin Bacaloglu, Petruş Niculescu, Ion Enescu, Gheorghe Tudoranu. Prof. dr. Ludovic Russ-junior (1849-1911) a dedicat una din cele dintâi monografii efectelor apelor minerale de la Slănic Moldova, ridicând prestigiul medical al acestei staţiuni balneare, unde a funcţionat ca medic primar. De altfel, în 1933, staţiunea devenea, sub tutela epitropiei spitalelor „Sf. Spiridon” din Iaşi şi prin contribuţia prof. dr. Vasile Răşcanu, Institutul Balneo-Climatic Slănic Moldova, loc ideal de pregătire a absolvenţilor Facultăţii de Medicină ieşene191. În clinica profesorului Tudoranu s-a format prof. dr. Petre Balmuş (1914-1988). Acesta a urmat, ca titular, primului profesor de Reumatologie şi Balneologie de la Iaşi, Ion Opreanu, după plecarea sa la Bucureşti. În 1949, prof. dr. Ion Opreanu a pus bazele actualei discipline de Reumatologie-Balneologie, larg dezvoltate, ulterior, în planul cercetării şi aplicaţiilor clinice, de către prof. Balmuş. 189

Ibidem, p. 268. C. Romanescu, Un secol, p. 119. 191 Vasile Răşcanu, op.cit, pp. 47-48. 190

97

Pneumoftiziologia. Născută din medicina internă, şcoala de pneumologie şi ftiziologie a numărat printre întemeietori pe profesorii Anton Toma (1902-1958) şi Nicolae Bumbăcescu (1904-1972). Deosebit de atent cu bolnavii, prof. dr. Anton Toma s-a remarcat ca un talentat clinician şi cercetător cu idei şi realizări originale şi utile. S-a impus prin studiile asupra tuberculozei, unele din observaţii reprezentând priorităţi pe plan mondial192. A investigat alergia tuberculoasă, cultivabilitatea şi caracterele morfo-funcţionale ale bacilului Koch. Din păcate, a fost pe nedrept epurat din învăţământ în 1948. Prof. dr. Nicolae Bumbăcescu s-a consacrat drept organizatorul unei foarte eficiente reţele de supraveghere în teritoriu a tuberculozei în Moldova. Realizările au fost înlesnite de crearea, în 1943, a Clinicii Ftiziologice, iar, după 1948, a Spitalului de Ftiziologie şi Filialei din Iaşi a Institutului de Ftiziologie din Bucureşti.193 Pediatria (Clinica Infantilă). La Iaşi, învăţământul şi cercetarea de pediatrie au debutat în 1885, sub coordonarea prof.dr. Constantin Bottez. Din 1897, se creează Clinica Infantilă, primii profesori suplinitori fiind dr.Vasile Bejan, specializat la Würzburg, Berlin şi Paris, şi, din 1898, dr. Victor Imerwol, ce studiase la Viena. S-a manifestat benefic, apoi, competenţa profesorului Mihail Manicatide (1867-1954), format în şcoala anatomo-clinică şi bacteriologică a prof. dr. Victor Babeş, la Bucureşti, şi cu Virchow, Czerny şi Heubner, în Germania, la Berlin, cu Grancher, Comby şi Marfan, în Franţa, la Paris. A organizat clinica infantilă, îngrijind generaţii de copii la spitalul «Izolarea». A dispus dispensarizarea orfanilor, plasându-i sub supraveghere clinică. Energia, talentul, investigaţiile de laborator şi viziunea medico-socială au caracterizat acest practician de excepţie, stimulâdu-i interesul pentru cercetare. În centrul preocupărilor sale s-a aflat patologia carenţială, subnutriţio192 193

Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p.181. Ibidem, pp. 180-181, 279. 98

nală şi infecţioasă, un loc aparte ocupându-l tusea convulsivă194 şi tuberculoza, alături de rujeolă şi scarlatină.195 Personalitatea sa a dat valoare mai târziu catedrei de profil similar a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Fondator al pediatriei ştiinţifice în România, a rămas numele de referinţă în domeniu în prima jumătate a secolului al XX-lea. I-a urmat profesorul Ştefan Graçoski (1871-1964), decan între 1935-1938 al Facultăţii de Medicină, care, între 1920-1939, a consolidat clinica pediatrică. În 1921, a organizat sanatoriul pentru copii tuberculoşi «Dr. Clunet», în 1929 a fondat prima Societate de Pediatrie din ţară şi a editat, între 1930-1948, prima revistă de pediatrie din România: „Bulletin de la Société de Pédiatrie de Iassy”.196 Dr.Eugen Lucinescu, elev al lui René Leriche, la Lyon şi Strasbourg, şi apropiat colaborator al lui Gr.T.Popa197, dr. Alexandru Lăzărescu şi, cu precădere, prof. dr. Ion Nicolau au continuat aceste direcţii de dezvoltare. Asemenea predecesorilor săi, prof. dr. Ion Nicolau (18851964), şef al Catedrei între 1936-1953, a acordat atenţie problemelor de vaccinologie şi imunologie. Format în şcoala lui Ioan Cantacuzino, prof. Nicolau a avut merite deosebite în pediatria ieşeană, în studiul seroterapiei antimeningococice, al meningitelor cerebro - spi194

V.L.Bologa, Gh.Brătescu, B.Duţescu, Şt.M.Milcu, op.cit, p. 378. Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., Ed. „Gr.T.Popa”, UMF Iaşi, 2004, p. 139. 196 *** 125 de ani..... p. 137. 197 Dr. Lucinescu (1901-1939) - şef al serviciului de urgenţă, Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi, şef de lucrări la Institutul de Anatomie, profesor la Şcoala de infirmiere, secretar la ,,Însemnari Ieşene”; se consacrase anatomiei şi chirurgiei experimentale (cercetări originale asupra osteogenezei heterotopice şi modificării structurilor funcţionale osoase prin intervenţii chirurgicale. (Gr.T.Popa, ,,Însemnari Ieşene”, an IV, vol. XI, nr. 8 (I August 1939). 195

99

nale şi icterului nou-născuţilor. Spirit profund, riguros şi excelent clinician, a format o şcoală de pediatrie la Iaşi şi apoi, după 1953, la Bucureşti. Membru corespondent al Academiei Române, preşedinte SMN, eminent pedagog, Ion Nicolau a avut discipoli de talent şi colaborări europene remarcabile, îndeosebi cu pediatria franceză. În Clinica Infantilă s-a format şi afirmat de asemenea, în acest interval, viitorul profesor Emil Hurmuzache (1893-1967), perfecţionat ulterior la Paris (1920), cu profesorii Marfan, Nobécourt şi Debré, şi Milano (1925). A deopotrivă fost medic şef al Sanatoriului de tuberculoză pulmonară infantilă ,,Dr. Clunet” (1922-1932). Dr. Hurmuzache, participant la Primul Război Mondial, a fost decorat primind Coroana Romaniei cu spade, medalia Virtutea militară, în gradul de cavaler şi Crucea „Meritul Sanitar” cl. I-a. Dintre elevii profesorului Ion Nicolau s-au mai remarcat prof. dr. Asia Chipail, prof. dr. Marcel Burdea, prof. dr. Rubin Bărbuţă. Dr. Louis Ţurcanu a profesat ulterior la Facultatea de Medicină din Timişoara, unde s-a consacrat ca profesor, organizând învăţământul şi asistenţa medicală pediatrică. Astăzi, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii din Timişoara îi poartă numele. Prof. dr. Titus Mărculescu, dispărut prematur, s-a preocupat de diagnosticul precoce al rahitismului şi distrofiei. Din generaţia mai veche, conf. dr. Mihail Camner şi şef de lucrări dr. Maria Camner au trebuit să iasă din învăţământul universitar după al II-lea Război Mondial. Puericultura. Bazele Serviciul de Puericultură, au fost puse de către profesorii Ştefan Graçoski şi Emil Hurmuzache, docent de pediatrie şi puericultură între 1932-1946. A fost slujit deopotrivă de dr. M. Camner, conferenţiar onorific şi apoi definitiv (1938) de Patologie Infantilă şi Puericultură. Serviciul s-a restructurat, dobândind statut de disciplină autonomă după al II-lea Război Mondial, prin Reforma Învăţământului din 1948.

100

Dermatologia. Preocupările în câmpul de investigaţie şi asistenţă sanitară dermatologică au cuprins, totodată, venerologia (sifiligrafia). Primul medic însărcinat cu predarea cursului de Dermatologie-Sifiligrafie a fost Gheorghe Iuliano, iar primul titular, profesorul Gheoghe Demetriade (1860-1923). Ambii au fost preşedinţi ai SMN. Discipol al prof. dr. Mihai Petrini Galaţi, la Bucureşti, specializat la Paris şi Berlin, Demetriade a dispensarizat cel dintâi în România bolnavii de sifilis şi a iniţiat lupta împotriva tuberculozei, care prezenta inclusiv manifestări cutanate. În clinica sa, încă din 1907-1908, a instalat un aparat Röntgen de radioterapie198, precum şi o serie de dispozitive moderne pentru fizioterapie. A utilizat întâia oară în România ultramicroscopul şi a îmbogăţit gama investigaţiilor de laborator, asociind examene micologice, serologice şi anatomopatologice. A cultivat respectul faţă de înaintaşi şi trecutul medicinei ieşene. Numele de rezonanţă ale acestei specialităţi mai includ pe ale profesorilor Eugen I. Mironescu (1883-1939) şi Gheorghe Năstase (1887-1975). Medic şi scriitor, cu talent de artist plastic, plin de înţelegere faţă de suferinţa aproapelui, format la Berlin, Eugen Mironescu (I.I. Mironescu) a imprimat interes pentru corelaţiile clinico-fiziopatologice, a reorganizat şi completat Muzeul Dermatologic iniţiat de prof. Demetriade, ce oferea material didactic ilustrativ, constând în special din planşe şi mulaje.199 A modernizat procedurile fizioterapeutice. A centrat cercetarea şi asistenţa medicală pe bolile dermato-venerice, punând la punct o reţea de depistare, tratament şi urmărire a evoluţiei patologiei specifice. Umorist savuros, de profundă duioşie, era „cel mai mare nucalit”, după expresia lui Topârceanu, care anima «Viaţa Românească» şi «Însemnările 198

Ibidem, p. 114. Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul 1938-1939, op.cit, pp.76-80; C. Romanescu, Un secol.., p.84. 199

101

ieşene». Alt eminent specialist, autorul celor dintâi cursuri de Dermato-Venerologie la Iaşi şi al unui curs unic pe ţară, prof. dr. Gh. Năstase a fost, în paralel, un pasionat al amintirilor şi consemnărilor iatro-istoriografice. În cadrul SMN, pe care a prezidat-o, a desfăşurat o pasionată activitate, ce acoperea şi secţia de istoria medicinei. Bolile Contagioase. Învăţământul de boli infecto-contagioase s-a dezvoltat în strânsă dependenţă cu studiul bacteriologiei-microbiologiei, igienei şi epidemiologiei. Acad.Mihai Ciucă (1884-1964) a contribuit major, alături de prof. Alexandru Slătineanu, şi amplificând preocupările anterioare ale prof. Mihail Manicatide, la organizarea Spitalului de Boli Infecţioase «Izolarea» (astăzi, Spitalul „Sfânta Parascheva”) din Iaşi. Prof. Ciucă a fost directorul acestei instituţii între 1922-1929. Specialist de prestigiu în afecţiuni infecţioase, a luptat contra acestui flagel aproape peste tot în lume, din Europa până în Asia, Africa şi America. În 1939, prin stăruinţa prof. Slătineanu, rector al Universitatii din Iaşi şi director al Institului de Igienă, conferinţa de Epidemiologie, Clinica şi Profilaxia Bolilor Contagioase, înfiinţată de prof. Ciucă în cadrul catedrei de Igienă, devenită, simplu, conferinţa de Boli Contagioase, s-a scos la concurs. A fost ocupată de dr. Maria Franche, infecţionist de incontestabilă autoritate. Fostă asistentă la Catedra de Igienă, prof. Franche se definise în şcoala profesorilor M. Ciucă şi I. Bălteanu, dar, în egală măsură, se specializase la Strasbourg, Paris şi Berlin.200 Prof. Maria Franche a organizat şi laboratoarele Spitalului de Boli Contagioase, asigurând examene de bacteriologie, biochimie, electrocardiografie, radiologie, O.R.L. S-au amenajat secţia de terapie intensivă şi amfiteatrul spitalului. Atât profesorii Ciucă şi Slătineanu, cât şi profesorul Bălteanu au prezidat SMN.

200

Ibidem, p.141. 102

Medicina Muncii. Medicina Muncii s-a definit paralel cercetărilor de Igiena Muncii. Iniţial, prof.dr. Mihai Ciucă, sprijinit de prof.dr.Alexandru Slătineanu, intenţiona să creeze nucleul unei catedre de Igienă Ergonomică, deci de Medicina şi Igiena Muncii.201 Bazele s-au pus, însă, după 1948, de prof. Petre Manu. Psihiatria. Învăţământul psihiatric ieşean a debutat în 1893, când dr. George Pastia (1853-1910), cu un doctorat în chirurgie la Montpellier, „s-a aplecat asupra bolilor mentale”. Angajat ca medic primar la ospiciul Golia (1893-1894), a susţinut cursuri libere duminicale de boli mintale în 1894, urmate de un curs benevol adresat studenţilor medicinişti ieşeni din anul al V-lea (18951896).202 Îi va succeda dr. Alexandru Brăescu (1860-1914), ale cărui prelegeri benevole de psihiatrie s-au desfăşurat între 1899-1902. Ulterior, s-a afirmat un alt specialist, de această dată de formaţie preponderent germană, dr. Panait Zosin (1873-1942). Între 19041905, dr. Zosin a ţinut prelegeri libere de psihiatrie medico-legală, iar, între 1906-1912, a predat cursul de Neurologie şi Psihiatrie, la Facultatea de Medicină din Iaşi. A explicat patogeneza bolilor psihice din perspectivă medico-socială. Prin înfiinţarea Spitalului Socola, care şi-a deschis porţile în 1905, graţie eforturilor doctorului Alexandru Brăescu, s-a pus temelia a ceea ce avea să fie un important centru naţional de studiu şi terapie a bolilor mintale. În 1912, Catedra de Boli Mintale şi Nervoase a revenit doctorului C. I. Parhon (1874-1969), transferat de la Bucureşti. În cadrul «Şcolii de la Socola», pe care a format-o, prof. dr. Parhon a abordat patru direcţii majore, care au evoluat ulterior ca domenii medicale distincte: psihiatria, neurologia, endocrinologia203 şi gerontologia. În acest for metodologic, sub directa îndrumare a acad. C. I. Parhon, sau cristalizat personalităţile ştiinţifice ale viitorilor profesori Leon 201

Ibidem, p.140. Petre Brânzei, op. cit., p. 71. 203 C. Romanescu, Un secol.., pp. 82, 126. 202

103

Ballif, Maria Briese, Zoe Caraman, Emil Savini, Vasile Mârza, Jules Niţulescu. Unii dintre aceştia au îmbrăţişat specilităţile nou desprinse din şcoala de la Socola, pe care le-au coordonat ca şefi de catedră: dr. Briese, Endocrinologia; dr. Caraman, Neurologia; dr.Ballif, Psihiatria. Alţii au coordonat discipline deja existente: dr. Savini, Farmacologia; dr. Mârza, Histologia; dr.I. Niţulescu, Patologia generală. Parhon a editat primul Bulletin de l´Association des Psychiatres Roumains (1922-1924). Prezenţa lui Parhon la Iaşi îşi atinsese scopul: ridicarea nivelului Facutăţii de Medicină. Între colaboratorii profesorului Parhon s-a numărat şi sora sa, Maria Parhon, şef de lucrări în clinica de boli mintale şi nervoase a Facultăţii de Medicină din Iaşi, din 1913. Absolvise Facultatea de Ştiinţe din Paris, unde îşi luase doctoratul în fiziologie. Lucrase, în capitala Franţei, în laboratoarele vestiţilor Dastre şi Perrier, apoi ca preparatoare în laboratorul de anatomie comparată al Muzeului de Istorie Naturală din Paris cu Phipalix, dar şi la Zürich şi Liège, cu Fréderig. Munca sa reflectă profilul complex al cercetărilor, atât anatomo-patologice, cât şi biochimice, derulate în spiatalul Socola. Deşi timpuriu decedată, dr. Maria Parhon publicase deja 30 de lucrări originale în ţară şi străinătate, fiind amintită în Dicţionarul de Fiziologie al lui Charles Richet, în tratatele de endocrinologie ale lui Biedl şi Marañón, în studii apărute în Semaine Médicale. Investigase comparativ, la variate grupe de vârstă, în afecţiuni psihice şi alte categorii nosologice, în abordări clinice şi modele experimentale, reacţia Abderhalden, serocrioscopia, acţiunea tiroidei, metabolismul carbohidraţilor şi hormonii gonadali, variaţiile glicogenului, calciului, fierului, magneziului şi colesterolemiei. Elaborase capitolul referitor la hidraţii de carbon destinat unui viitor tratat de chimie biologică, contribuţie rămasă inedită.204

204

Emil Savini, D-şoara Maria Parhon. Revista Medico-Chirurgicală, 1925, nr. 4, pp. 1-6. 104

O altă etapă de bogate realizări s-a înscris în timpul profesorului Leon Ballif (1892-1967), remarcabil clinician şi experimentator, format ca neurofiziolog în laboratoarele de la Oxford şi Cambridge, ca bursier «Rockefeller».205 În Anglia, beneficiase de îndrumarea lui John Newport Langley, dar, deopotrivă, a lui Sir Charles Scott Sherrington şi Edgar Douglas Adrian, ultimii doi recompensaţi cu premiul Nobel pentru Medicină, în 1932, pentru studiile asupra funcţiei neuronale. La Iaşi, lucrase în Laboratorul de Fiziologie al prof. Socor şi al prof. Răşcanu. Prof.dr. Ballif a fost rector al Universităţii şi, de mai multe ori, preşedinte al SMN din Iaşi (1933, 1935, 1937, 1939). Între 1925-1957, a condus, la Socola, staţiunea pilot de malarioterapie,prima din ţară şi a doua ca importanţă din lume,construită cu sprijinul substanţial al Fundaţiei «Rockefeller».Spitalul Socola s-a consacrat în consecinţă nu doar ca o clinică de malarioterapie a sifilisului nervos, ci şi ca un centru de cercetare în malariologie. Graţie colaborării susţinute cu acad. Mihai Ciucă, cofondator al centrului, noi tulpini de ţânţari s-au individualizat şi caracterizat.206 Combaterea malariei în România s-a realizat din ce în ce mai eficient, în direcţia deschisă la Iaşi de eminentul parazitolog Nicolae Leon. Leon Ballif a dezvoltat clinica de la Socola şi a îmbunătăţit asistenţa bolnavilor psihici din Moldova, reuşind să obţină fonduri din partea Fundaţiei «Rockefeller». A înfiinţat secţii anexă la Manta Roşie şi Galata (Iaşi), Răducăneni (42 km de laşi) şi Tabăra (Şipote). Ergoterapia şi conceptul bio-psiho-social au făcut primii paşi. După 1930, în lume, începuse liberalizarea spitalizării bolnavilor psihici. Elev al prof. Ballif, dr. Şmil Blumenfeld, psihiatru şi psiholog, a fost titularul primei catedre de psihiatrie infantilă din ţară.

205

Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp.262263. 206 Mihai Ciucă, Orientări în lupta antimalarică. Academia Română. Discursuri de recepţiune (LXXIV), Imprimeria Naţională, 1939, p.15. 105

Colaborarea Psihiatriei cu Medicina Legală a fost constantă şi productivă în problemele de igienă şi sănătate mintală, reinserţie familială şi socială a deficienţilor tineri sau neadaptaţilor. Tradiţia psihiatriei medico-legale sau judiciare, semnalată încă în preocupările prof. Panait Zosin, s-a perpetuat până în prezent. Din Şcoala de la Socola, înglobând psihiatria, neurologia, endocrinologia şi geriatria, s-au desprins treptat catedre separate, pe măsură ce progresul medicinei a impus-o. Neurologia a fost onorată de personalitatea de clinician şi cercetător a conf. dr. Zoe Caraman (1894-1969), formată în colectivul profesorilor Parhon şi Ballif. Endocrinologia fost introdusă în medicina şi învăţământul ieşean graţie meritelor în domeniu şi strădaniei lui C. I. Parhon, pionier al acestei specialităţi medicale pe plan internaţional. Succesorul său şi primul titular al Catedrei de Endocrinologie a fost conf. dr. Maria Briese (1894-1969). Gerontologia-geriatria au căpătat statut de sine stătător după 1960. Medicina Legală. Deontologia Medicală. Începutul învăţământului medico-legal la Iaşi readuce în memorie personalitatea profesorilor George Pastia, Mihai Cerne, Panait Zosin, dar în mod pregnant a celor ce le-au urmat: Ion Ciurea (Ciure) (1839-1891), şi George Bogdan, magiştri care, cei dintâi, au îmbinat abordarea problemelor de strictă specialitate cu psihiatria, dreptul şi deontologia medicală. Cercetările de morfopatologie medico-legală şi studiul produselor biologice au completat expertiza în dreptul civil, remarcându-se prin valoare. Între 1891-1930, venerabilul prof. Bogdan (1859-1930), admirator al lui Brouardel, a reuşit să dea tiparului cel dintâi curs de medicină legală în limba română, editat în patru volume, însoţit de un ghid de lucrări practice, intitulat «Rapoarte de Medicină Legală». Realizarea s-a bucurat de aprecierea specialiştilor din Bucureşti - Mina Minovici definea scrierile un „cod al medicinei legale” - şi din afara ţării, îndeosebi din Franţa. George Bogdan a 106

realizat, în plus, primul studiu privind istoria Facultăţii de Medicină, care, în epoca sa împlinea cinci decenii de activitate (1929). Suplinirea Catedrei a revenit, la moartea prof. Ciure, doctorului Th. Stihi (1891), iar la decesul prof. Bogdan, suplinirea a fost asigurată, între 1931-1933, de prof. dr. Gr. T. Popa. Orientarea plurivalentă,multidisciplinară, în medicina legală s-a perpetuat şi amplificat, graţie unor specialişti de talent, ca prof. dr. Nicolae Balan (1886 1967), ce a coordonat catedra între 1933-1952. Anatomo-patolog de talent, se formase în şcoala germană, la Freiburg.207 Cariera universitară a prof. Balan a fost întreruptă de excesele regimului comunist.

207

*** 125 de ani, p. 184. 107

ÎNVĂŢĂMÂNTUL FARMACEUTIC Demersuri şi reuşite preliminare Şcoala Pregătitoare de Farmacie. Cele dintâi tentative de întemeiere a învăţământului farmaceutic la Iaşi datează din anul 1830, însoţind organizarea SMN, între membrii căreia s-au regăsit numeroşi chimişti, spiţeri şi medici, interesaţi să caracterizeze şi să valorifice flora, fauna şi resursele minerale ale Moldovei. Roadele acestor eforturi s-au observat abia în 1857, când Gremiul Farmaceutic, – fondat în capitala moldavă la 1854, - a înfiinţat „Şcoala pregătitoare de farmacie”. Destinată ucenicilor aflaţi în ultimul an de practică farmaceutică, Şcoala a funcţionat în incinta Spitalului „Sf. Spiridon”, unde, comform cu Statutele gremiale, s-au amenajat un laborator şi o bibliotecă. Limba de predare era româna. Printre profesori figurau farmaciştii Teofil-Gottlieb Stenner, licenţiat la Viena, pentru Fizică, şi Chimie, Pek, pentru Zoologie, Gustav Schiller, pentru Mineralogie şi Farmacognozie,şi Leon Papp, pentru Botanică şi Toxicologie.208 În schimb, Iosif Imerwol (Immervoll) ţinea cursul de Latină şi cursul de Farmacie Practică şi Teoretică. Din prima serie, din 1857, au absolvit şapte cursanţi, iar din seria a doua, din 1858, nouă. Examenul final se derula în faţa unei Comisii a Gremiului şi a unei Comisii doftoriceşti a Comitetului Sănătăţii din Moldova. La 19 iulie 1859, examenul s-a derulat în faţa exponenţilor Gremiului – Veniamin Schleider, Gustav Schiller şi Leon Papp, secondaţi de membrii Comisiei doctoriceşti – Ludovic Steege, Gheorghe Cuciureanu, Stanislas Iassinski, Demetrios Zissi.209 În 1859, Şcoala pregătitoare şi-a încheiat activitatea.

208

Vasile Lipan, Consideraţii privind Gremiul Farmaceutic al Moldovei (1854-1874), „Gazeta Farmaciştilor”, 1999, nr.7-8, pp. 27-30; Ştefan G. Ciulei, în G. Brătescu, op.cit, pp. 341-346; Emil Gheorghiu, Preliminariile învăţământului farmaceutic românesc, în G. Brătescu , op.cit, pp. 345-351. 209 S. Izsak, Consideraţii istorice cu privire la şcoala de elevi farmacişti din Iaşi, „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1964, nr. 2, pp. 501-506. 108

Între 1859-1861, însă, farmacistul Iosif Mihăilescu a susţinut, „gratuit şi benevol”, un curs de farmacie, alăturându-se entuziastei iniţiative a doctorului Negură, ce introdusese cursul de chirurgie. A urmat, în 1863, Cursul de Farmacie propus de dr. Ludovic Steege. După 1879, anul când şi-a început activitatea Facultatea de Medicină, Consiliul Profesoral al acesteia a insistat să se înfiinţeze şi o şcoală de farmacie, chiar de la 1 octombrie 1898.210 Cererea nu fost satisfăcută, deşi farmaciştii erau extrem de căutaţi, iar rolul lor important în viaţa societăţii justifica existenţa unei şcoli superioare de specialitate. 1913:1934 – Facultatea de Medicină şi Învăţământ Farmaceutic Un început greu, dar promiţător. După câteva tentative neizbutite, la 1 martie 1908 profesorii de la Facultatea de Medicină şi de la Facultatea de Ştiinţe ale Universităţii din Iaşi au depus la Ministerul Instrucţiunii Publice un Memoriu ce viza organizarea învăţământului farmaceutic, fiind gata să predea cursuri gratuite. Concepţia conform căreia o facultate de farmacie nu putea fi proiectată decât sub forma unei secţii a Facultăţii de Ştiinţe, aşa cum era organizată în unele universităţi străine, a împiedicat realizarea acestui deziderat, deşi profesorii Facultăţii de Medicină se oferiseră să susţină prelegerile fără remuneraţie. În Memoriul înaintat Ministerului se preciza: „S-a cerut în mai multe rânduri alipirea unei «şcoli de farmacie» pe lîngă Facultatea de Medicină Iaşi. Din împrejurări pe care noi nu le cunoaştem, nu s-a adus la îndeplinire aceasta, deşi alipirea unei şcoli de farmacie pe lângă o facultate de medicină existentă este ceva cu totul normal şi în starea regulată a lucrurilor. Astăzi, venim din nou şi vă rugăm să înfiinţaţi această şcoală de farmacie, după cum o cere şi Consiliul Facultăţii de 210

V. Năstase, Direcţii de cercetare în învăţământul farmaceutic ieşean, Centenarul I. M. F. Iaşi, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p. 90. 109

Medicină unit cu Senatul Universitar Iaşi. Dacă cerem înfiinţarea unei şcoli de farmacie modificând un singur articol din legea actuală a Instrucţiunii Publice, art. 90, cerem aceasta fiindcă astfel, după cum am chibzuit înfiinţarea acestei şcoli de farmacie, ea nu va încărca întru nimic bugetul statului, căci atât profesorii de la Facultatea de Medicină, cât şi cei de la Facultatea de Ştiinţe au aderat de-a face cursuri gratuite în acest scop. În tot cazul ar fi nevoie de crearea unei singure catedre pentru cei trei ani ai şcolii de farmacie şi anume o catedră de farmacie chimică şi galenică; toate celelalte cursuri le avem la cele două facultăţi menţionate mai sus şi, (…). am spus, profesorii se însărcinează a face cursuri gratuite”.211 Cererea s-a repetat în 1911, când, unanim, Consiliul Profesoral ieşean a subliniat necesitatea învăţământului superior de farmacie. Răspunzând, Ministerul a încuviinţat, relativ târziu, în 1913, crearea unei singure catedre de profil, nucleul Secţiei de Farmacie ce trebuia să funcţioneze pe lângă Facultatea de Medicină. Era Catedra de Farmacie Chimică şi Galenică, încredinţată chimistului Ion Vintilescu (1881-1954), începând cu data de 10 iunie 1913 până în 1916, anul transferării sale la Bucureşti, la Catedra de analiza alimentelor şi băuturilor. Prof. Vintilescu s-a preocupat şi de dimensiunea istoriei ştiinţei şi practicii farmaceutice în România.212 Farmaciştii ieşeni Nicolae Racoviţă şi Carol Konya, precum şi dr. în chimie Corneliu Şumuleanu şi-au arătat disponibilitatea de a suplini locul vacant al profesorului Vintilescu. În ianuarie 1916, Ministerul a aprobat suplinirea pentru dr. Şumuleanu, profesor de Chimie Medicală, care să predea gratuit cursul de Analiza Alimentelor şi Băuturilor „studenţilor farmacişti” din anul al III-lea, iar la 22 iulie 1916, a făcut cunoscut că, de la 12 211

Apud Constantin Romanescu, Pagini şi imagini, p. 181. Ana Carata, Constantin Iugulescu, Le Musée National d’histoire de la Pharmacie de Bucarest, în Proceedings of the 36th International Congress on the History of Pharmacy, Sinaia, Romania, 2003, pp. 59-60. 212

110

iulie 1916, la Catedra de Farmacie Chimică şi Galenică era numit ca profesor agregat dr. N. T. Deleanu. Acesta a devenit, la 1 februarie 1917, profesor provizoriu, iar în februarie 1920, profesor titular.213 Disciplinele erau predate de profesori de la Facultatea de Medicină, dar deopotrivă de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii. Aşa au fost Nicolae Costăchescu, Petru Bogdan, Anastasie Obreja, Nicolae Leon. Membru de onoare al Academiei Române, ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor între 1930-1931, Nicolae Costăchescu (1876-1939) s-a înscris drept primul doctor al Universităţii din Iaşi, în 1905. Petru Bogdan (1873-1944), membru al Academiei Române, rector al Universităţii ieşene, între 1926-1932, a fost unul din creatorii învăţământului de chimie fizică în România. Unul din discipolii săi de excepţie, Theodor Ionescu, a iniţiat tradiţia fizicii plasmei la Universitatea din Iaşi. La Secţia Farmaceutică a predat Chimia Analitică. Anastasie Obreja (1864-1937) a rămas drept unul dintre fondatorii învăţământului românesc de chimie, ce a aprofundat domeniul stereoizomeriei coloranţilor, petrol-chimiei şi chimiei tehnologice. Dr. Nicolae Leon (1862-1931), naturalist, întemeietor al parazitologiei româneşti şi celebru entomolog, se ocupa deopotrivă de plantele cu valenţe terapeutice. Aşa cum relevă în „Aminitirile” sale214, testase pe piele proprie valenţele măselariţei (Hyoscyamus niger). Au urmat tentative de reorganizare şi amplificare a învăţământului farmaceutic. Din 1914, Secţia de Farmacie a Facultăţii de Medicină includea trei catedre: Chimie Farmaceutică şi Galenică şi Farmacognozie, asigurate de cadre ale Facultăţii de Medicină, şi Chimie Analitică, asigurată de Facultatea de Ştiinţe.215 Numărul de studenţi, de cinci pe an, era redus. Între 1914-1934, la Secţia de Far213

Constantin Romanescu, Pagini şi imagini.., pp. 183-184. Nicolae Leon, Note şi amintiri, Cartea Românească, Bucureşti, 1933, pp. 301-309. 215 V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 338. 214

111

macie au fost desemnate cadre didactice având un statut profesional de necontestat. În anul academic 1918-1919, Facultatea de Ştiinţe asigura predarea pentru: Chimia Minerală –prof. Nicolae Costăchescu, Fizica generală, Chimia Fizică şi Analitică - prof. Petre Bogdan, Zoologia – prof. Ion Borcea, Botanica – prof. Alexandru Popovici. Profesorii Facultăţii de Medicină acopereau disciplinele de: Farmacologie – Farmacognozie - prof. Socrat Lalu, Chimie organică prof. Corneliu Şumuleanu, Igienă publică şi privată - prof. Dumitru Mezincescu, Bacteriologie elementară - prof. Alexandru Slătineanu. La catedra de Chimie Farmaceutică, pe lângă prof. Nicolae T. Deleanu (1917-1925), au activat prof. Alexandru Ionescu Matiu (1925-1934) şi prof. Constantin V. Bordeianu (1925-1927). Se închega o activitate promiţătoare. Cu greutăţi, cu puţini studenţi, cursurile au mers înainte. Între 1922-1924, la catedra de Chimie Farmaceutică, a lucrat ca asistent universitar Gheorghe Ciogolea, viitor profesor de Chimie Anorganică la Facultatea de Chimie din Bucureşti. Pentru un an, acesta a mai predat la Iaşi studenţilor farmacişti şi cursul de Chimie Biologică. În 1921, Secţia de Farmacie era o realitate, deşi se confrunta cu lipsa laboratoarelor proprii şi a unei baze materiale satisfăcătoare, a personalului calificat şi chiar a studenţilor. În acelaşi an, s-a cerut Ministerului bugetarea a şase noi conferinţe: chimie organică şi analitică, fizică, botanică, toxicologie şi chimie alimentară şi chimie organică. Conferinţele nu s-au aprobat, dar cursurile Secţiei de Farmacie au continuat în pofida condiţiilor neprielnice. În 1922, existau disciplinele şi profesorii următori: Anul IBotanică – conf. Alexandru Popovici; Zoologie–prof. Ion Borcea; Mineralogie– prof. Vasile Buţureanu; Chimie Minerală – conf. Popovici; Fizică Generală – prof. Petru Bogdan; Chimie Analitică – conf. Popovici. Anul II - Farmacologie – prof. Eugen I. Mironescu; Chimie Organică - prof. Corneliu Şumuleanu, Chimie Analitică – 112

conf. Alexandru Popovici; Farmacie Chimică Galenică – prof. Nicolae Deleanu. Anul III - Farmacie Chimică şi Galenică – prof. Nicolae Deleanu; Analize Chimice şi Băuturi – prof. Nicolae Deleanu; Igienă – prof. Mihai Ciucă; Chimie Analitică – prof. Lupu Coniver; Bacteriologie – prof. Alexandru Slătineanu.216 Circumstanţele inadecvate şi particularităţile funcţionării acestei Secţii întăreau impresia unui provizorat imposibil de depăşit. În 1923, Camera Deputaţilor a hotărât desfiinţarea Secţiilor de Farmacie de la Cluj şi Iaşi, decizie întărită prin ordin Ministerial. Reacţia locală a fost puternică. La 26 august 1923, Consiliul Profesoral a cerut în unanimitate menţinerea Secţiei de Farmacie, propunând o comisie compusă din profesorii Deleanu, Şumuleanu, Ciucă şi Slătineanu, care să întocmească, de fapt să revizuiască, regulamentul de funcţionare. Între 1924-1925, la Secţia de Farmacie cursurile erau predate de profesori atât de la Facultatea de Ştiinţe, cât şi de la Facultatea de Medicină. Cadrele Facultăţii de Ştiinţe asigurau catedrele de Botanică – prof. A. Popovici, Mineralogie – prof. V. Buţureanu, Chimie Minerală – prof. N. Costăchescu, Chimie analitică calitativă prof. N. Costăchescu, Chimie analitică cantitativă – prof. N. Costăchescu, Farmacia Chimică şi Galenică – prof. N. Deleanu, Analiza alimentelor şi băuturilor – prof. N. Deleanu, Toxicologia – prof. N. Deleanu, Chimia organică – prof. Şumuleanu, Fizică generală – prof. Th. Ionescu. În 1925, prof. N.T.Deleanu s-a transferat la Bucureşti, toate catedrele pe care le coordonase la Iaşi (Farmacia Chimică şi Galenică, Analiza alimentelor şi băuturilor, Toxicologia) fiind atribuite, din toamna lui 1925 până în 1934, profesorului Alexandru Ionescu-Matiu.217 Celelalte discipline reveneau Facultăţii 216

Constantin Romanescu, Pagini şi imagini.., pp. 183-184. Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul şcolar 1925-1926. Institutul de Arte Grafice «Viaţa Românească», Iaşi, pp. 107-109. 217

113

de Medicină: Farmacologia – prof. I. Enescu, Igiena – prof. M. Ciucă, Bacteriologia – prof. Al. Slătineanu. Codexul din 1927, un prim compendiu medico-farmaceutic românesc. În acest context, în 1927, a apărut la Iaşi, la Institutul de Arte Grafice „Viaţa Românească”, sub semnătura doctorilor Nicolae T. Deleanu, profesor universitar, director al Laboratorului de Chimie Analitică şi chimist legist la Iaşi şi Bucureşti, şi Lupu Coniver218, laureat al Universităţii din Nancy, asistent universitar şi chimist legist, un prim Codex Medico-Farmaceutic românesc.219 După cum subtitlul cărţii preciza, textul era „adnotat după Farmacopea Română, ediţia a IV-a din 1926, şi Conferinţa a II-a Internaţională pentru Unificarea Medicamentelor Eroice, din 1925”, ţinută la Geneva. Însumând 505 pagini şi prefaţat de medicul legist, chimistul şi farmacistul Mina Minovici, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, volumul beneficia de colaborarea unor eminenţi magiştri ai Facultăţii de Medicină şi ai Facultăţii de Ştiinţe ale Universităţii din fosta capitală a Moldovei: prof. dr. Alexandru Slătineanu, reputat bacteriolog, şi discipolul său, prof. dr. Mihai Ciucă; prof. dr. Constantin Parhon, psihiatru, neurolog, endocrinolog; prof. dr. Ion Enescu, internist, terapeut, cardiolog, şi prof. dr. Alexandru IonescuMatiu, farmacist şi chimist. Locul central deţinut de personalităţile medicale ieşene în realizarea acestui volum de pionierat se explica prin faptul că înşişi prof. Deleanu şi dr. Coniver ilustrau învăţământul farmaceutic ce prinsese contur în cetatea celor şapte coline

218

Lupu Coniver, absolvent de farmacie la Iaşi, în 1920 - în Iancu Braunştein, Evreii în prima Universitate din România, 2, Medici şi Farmacişti, partea I, Ed. „Gr. T. Popa“ Iaşi, 2004, pp: 43, 51, 55, 66, 77, 79, 86, 88, 101,109, 120, 121, 133, 317, 374, 379,400. 219 Dr. N.T.Deleanu, Dr.L.Coniver, Codex medico-farmaceutic adnotat după farmacopea Română ed.IV-a 1926 şi Conferinţa II-a Internaţională pentru unificarea medicamentelor eroice, Viaţa Românească S.A., Iaşi, 1925. 114

moldave, între 1913:1934.220 Operă de autori, Codexul completa Farmacopeea Română datorată, aşa cum sublinia prof. M. Minovici în excelentul cuvânt-înainte, competenţei profesorului Ion Vintilescu. Autorii citau selectiv bibliografia consultată de-a lungul „mai multor ani de străduinţă”,unde se regăseau nume de prestigiu universal ale momentului, enciclopedii medico-farmaceutice clasice, tratate de chimie farmaceutică, farmacologie şi terapeutică, de fiziologie şi toxicologie.221 Unele trimiteri se refereau de asemenea la studii publicate în Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi în varianta ce i-a succedat, Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi.222 Codexul însuma patru părţi. Partea I se ocupa în opt capitole de:1. Alimente, medicamente, otrăvuri; 2. Absorbţia, administrarea, eliminarea, localizarea, acumularea; 3. Acţiunea medicamentoasă; 4. Doze, posologie infantilă, rezistenţă individuală; 5. Chimioterapia; 6. Asociaţii medicamentoase; 7. Tratamentul comun al otrăvirilor (I. Enescu); 8.Doze maxime. Partea a II-a se constituia din Tabele ce defineau substanţele medicamentoase şi posologia, simptomatologia în intoxicaţii şi antidoturile, observaţii şi incompatibilităţi. Partea a III-a concentra capitolele speciale: Opoterapia (C. I. Parhon); Seruri şi vaccinuri (Al. Slătineanu şi M. Ciucă); Stupefiante (Al. IonescuMatiu). Partea a IV-a însuma Anexele.223 Lucrarea evidenţia concep-

220

Dana Baran.Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi (1879-1948), Editura „Gr.T.Popa” - Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi, 2010, pp: 83-98. 221 Dr. N.T.Deleanu, Dr.L.Coniver, op.cit, pp: IX-X. 222 Ibidem, pp: 4, 15, 474, 489. 223 Anexele includeau un tablou comparativ al sinonimelor şi denumirilor ştiinţifice; dozajul medicamentelor lichide prin picături; tabel cu greutatea picăturilor pentru diverse substanţe medicamentoase; seruri artificiale; tabele cu formulele celor mai utlizate seruri hipertone, izotone, zaharate, glicominerale şi medicamentoase; tabel de echivalenţă în opiu şi morfină a 115

tele medicale curente şi valorificarea lor terapeutică în epocă. Nivelul înalt al Codexului a justificat traducerea în franceză şi publicarea sa la Paris, într-o nouă variantă, în 1937.224 Asistentul Gr. Maiorovici, viitor profesor la Facultatea de Farmacie din Cluj, a condus, între 1933-1934, Laboratorul de Chimie Generală. Secţia de Farmacie s-a consolidat cu timpul. În 1930, în planul de învăţământ figurau cursuri de Bacteriologie, Botanică, Igienă şi Parazitologie, Chimie Analitică Calitativă, Chimie Analitică Cantitativă, Chimie Alimentară, Chimie Minerală, Chimie Organică, Farmacie Organică şi Galenică, Fizică Experimentală, Farmacologie, Mineralogie, Toxicologie şi Chimie Biologică. Cu această structură, Secţia de Farmacie şi-a continuat activitatea în ciuda nenumăratelor obstacole. 1934 - Criza economică şi criza valorică. Desfiinţarea Secţiei de Farmacie După data de 1 octombrie 1934, Secţia de Farmacie a Facultăţii de Medicină din Universitatea ieşeană, structurată după modelul celei din Cluj, similar acesteia, nu şi-a mai putut desfăşura activitatea într-un cadru pe deplin legal. Ministerul publicase în Monitorul Oficial nr. 156, din 10 iulie 1934, legea care prevedea existenţa unei singure Facultăţi de Farmacie, în Capitală. Se invocau lipsurile materiale majore, reflectate în precaritatea dotărilor şi insuficienţa personalului didactic. În paralel, prin adresa Ministerului nr.19306/1934, profesorii titulari Gheorghe Pamfil, de la Facultatea de Medicină din Cluj, şi preparatelor opiacee; abreviaţii medicinale; prezentarea se făcea în ordine alfabetică, datele concentrându-se în tabelele sinoptice. 224 Index médico-pharmaceutique par MM. N. T. Deleanu, René Fabre, L. Coniver, avec la collaboration de MM. les profs. M. Tiffeneau, G. Pamfil, Al. Jonescu-Matiu, Mme L. Randoin, Mlle Regnier et MM. H. Pénau et G. Rebière. Préface de M. Maxime Radais, Paris, Masson et Cie, 1937, 756 p. 116

Alexandru Ionescu-Matiu, de la Facultatea de Medicină din Iaşi, erau transferaţi începând cu 1 octombrie 1934, la Facultatea de Farmacie din Bucureşti, păstrându-şi toate drepturile câştigate în învăţământ. La aceeaşi dată, se mai transferau, de la Iaşi, Constantin Popescu asistent definitiv, Ana C. Popescu - asistent provizoriu, Paula Schnaier - preparatoare, I. Ungureanu, Maria Ungureanu şi Şt. Brădăţeanu – laboranţi. În consecinţă, în 1934, învăţământul farmaceutic din Iaşi a încetat să existe, în ciuda protestului bine fundamentat, ce a făcut obiectul unui Memoriu în şase puncte, întocmit la 17 aprilie 1934, de „Consiliile Profesorale ale celor două Facultăţi unite” de Medicină şi de Ştiinţe. Consiliul Profesoral al Facultăţii de Medicină constata în Memoriul225 înaintat forurilor competente „cu durere o nouă încercare de sugrumare a Şcolii de Farmacie de la această Facultate” şi se opunea categoric, în termeni energici. Argumentele făceau referire la o serie de criterii, care invalidau legea: 1) După un tur de orizont asupara situaţiei învăţământului farmaceutic în Anglia şi Franţa, la care Iaşul se raporta, se arăta că nu există nevoia unui învăţământ farmaceutic aparte, ci acesta poate coexista cu Facultatea de Medicină şi Facultatea de Ştiinţe; şi în Apus, la Facultăţile de Medicină sunt încadraţi câte unu-doi profesori pentru Farmacie. 2) „Nu se poate învăţământ medical fără învăţământ farmaceutic alături şi nici învăţământul farmaceutic nu se poate dezvolta normal independent de învăţământul medical”. 3) Se considera că „motivarea proiectului de lege pentru concentrarea învăţământului farmaceutic la Bucureşti este lipsită de sinceritate şi chiar neserioasă”, întrucât nu se putea vorbi de o „pletoră de farmacişti”, ci mai curând de un „monopol interesat” al Asociaţiei Farmaciştilor. Nu Facultăţile trebuie desfiinţate, ci numărul locurilor adaptat; 4) În 225

Memoriul Facultăţilor de Medicină şi Ştiinţi din Iaşi, în chestia învăţământului farmaceutic. Tipografia «Lumea», Iaşi, 1934, pp.1-6. 117

plus, „concentrarea învăţământului farmaceutic este o afacere de interes personal şi nu de interes general”, rezultând din dorinţa unor profesori de a se transfera la Bucureşti. 5) Totodată, „proiectul de concentrare a farmaciei încalcă autonomia universitară” grav, deoarece nu a fost aprobat de Universitatea din Iaşi; este „straniu ca o Universitate să ceară desfiinţarea unui învăţământ la altă Universitate”, cu sprijin politic, astfel „ca atunci când ne vine partidul la putere să ne furăm reciproc cu ajutorul «iniţiativei parlamentare» instituţiile şi Facultăţile. 6) Se sublinia, în final că „proiectul de concentrare stabileşte privilegii de numire a profesorilor şi sporeşte cheltuielile statului.” În concluzie, Facultatea de Medicină, în baza deciziei adoptate de Consiliul Profesoral, la 12, 13 iulie şi 13 septembrie, şi Universitatea, în baza hotărârii Senatului, din 15 septembrie 1934, şiau anunţat decizia de a continua procesul didactic în Secţia de Farmacie, chiar fără sprijinul material al Guvernului. Suportul legal era art. 25 al Legii din 1932, referitor la autonomia universitară. Secţia îşi păstra dreptul de a acorda şi echivala diplome de farmacist. Utopia nu a putut dura mult. După anul 1935, ultimul an de funcţionare, Secţia de Farmacie şi-a întrerupt complet activitatea. Înfiinţarea Facultăţii de Farmacie 1945:1948 - De la Secţii de Farmacie, la Facultate.După al II-lea Război Mondial, în 1945, în cadrul Universităţii ieşene, ataşată Facultăţii de Ştiinţe, a luat naştere, o dată în plus, Secţia de Farmacie, având pe prof. Radu Cernătescu ca decan. Consecutiv Reformei Învăţământului din 1948, Secţia a constituit nucleul Facultăţii de Farmacie, fondată în acelaşi an în structura nou creatului Institut de Medicină şi Farmacie (I.M.F.). Avea curând să fie a doua oară desfiinţată, în 1952.226 226

C.Gh Marinescu, Un secol.., p. 40. 118

Sediul Facultăţii se găsea în str. Săulescu, în Laboratorul de Chimie al Facultăţii de Medicină. În 1948, decan era prof. dr. Gheorghe Popovici (1911-1971), de la Catedra de Farmacologie227, ce răspundea de disciplina de Farmacognozie. Se formase în fiziologie farmacologică în Laboratorul acad. prof. dr. V. Răşcanu, şi în terapeutică, în clinica medicală a acad. prof. dr. I. Enescu. Au mai contribuit la înfiriparea acestei noi structuri didactice şi de cercetare, între alţii, prof. dr. Dumitru Brănişteanu, de la Facultatea de Medicină, coordonator al disciplinei de Farmacologie, între 1948-1950; acad. prof. Radu Cernătescu (1894-1958), responsabil al disciplinei de Chimie Analitică; prof. Petre Ionescu-Stoian (1909-1985), directorul Institutului de Control al Medicamentului şi Cercetări Farmaceutice din Bucureşti228; conf. Ion Kogălniceanu, la discilplina de Legislaţie şi Deontologie Farmaceutică (1948-1952).229 Chimia Analitică a mai fost încredinţată, între 1946-1952, profesorului Gheorghe Ghimicescu.230 Între 1946-1952, cercetarea a fost nespecifică.231 Prin participarea unor farmacişti, s-au analizat apele minerale din Moldova, de către profesorul Gh. Ghimicescu, în cadrul Catedrei de Chimie Generală şi Medicală din I.M.F., iar, în cadrul Botanicii Farmaceutice, prof. Constantin Papp a identificat noi resurse fitoterapeutice. 1965 - Reînfiinţarea Facultăţii de Farmacie. În 1961, la 11 octombrie, Institutul de Medicină a reînfiinţat Secţia de Farmacie, parte din catedre funcţionând pe lângă Universitatea «Al.I.Cuza». Curând, Secţia a căpătat structură de sine stătătoare, permiţând transformarea sa, în 1965, într-o Facultate de Farmacie ce se va dovedi nu doar viabilă, ci şi de incontestabil prestigiu. 227

*** 125 de ani, p.332. C.Gh Marinescu , Un secol.., p. 40. 229 *** 125 de ani, p. 392. 230 Ibidem, p. 348. 231 V. Năstase, loc. cit., p. 91. 228

119

Figuri reprezentative din istoria învăţământului farmaceutic ieşean Dintre dascălii şi cercetătorii care au dat viaţă învăţământului farmaceutic, s-au remarcat prof. dr. Ion Vintilescu, prof. dr. Nicolae Deleanu, prof. dr. Constantin Bordeianu, prof. dr. Alexandru Ionescu Matiu, prof. dr.Constantin Papp, prof. dr. Ioan Zugrăvescu, prof. dr. Magda Petrovanu, prof. dr. Constantin Vasile Gheorghiu, prof. dr. doc. Petre Ionescu Stoian, prof. dr. doc. Gheorghe Ghimicescu. Titularul catedrei de Farmacie Chimică şi Galenică între 1913-1916 la Iaşi, Ion Vintilescu (1881-1954), s-a specializat la Paris232 cu farmacistul şi biochimistul Émile Élie Bourquelot (18511921). A avut atât studii de farmacie, cât şi de ştiinţele naturii. În 1907 a obţinut medalia de aur pentru cercetări privind procesele enzimatice, glucozidele, analiza şi controlul alimentar şi al unor produse farmaceutice. Prof. Nicolae Deleanu (1879-1959) a predat Chimie Farmaceutică (Farmacie Chimică şi Galenică) între 1916-1925233, punând, totodată la punct un Laborator de profil. Între 1920-1921, a suplinit cursul de Farmacologie, la Facultatea de Medicină, după plecarea la Bucureşti a profesorului Socrate Lalu, pe care îl va urma în Capitală, în 1925. A studiat în Elveţia şi Rusia. A fost membru al Academiei de Chimie şi Farmacie din Franţa şi decorat cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler al Republicii Franceze (1936). Metoda sa de purificare a peroxidazei a fost una din contribuţiile care au rezistat vremii.234 În colaborare cu farmacistul ieşean, prof. Lupu Coniver, a publicat primul Codex Medico-Farmaceutic din România, în 1927. 232

Ana Carata, Şcoala franceză şi învăţământul universitar farmaceutic din Bucureşti, Profesor Doctor Ion Vintilescu despre Carol Davila şi istoria farmaciei franceze, „Noema”, 2007, vol.VI, p. 58. 233 *** 125 de ani.., p. 371. 234 Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 106107. 120

Prof. Ciogolea a onorat Catedra de Chimie Biologică, între 1922-1925, investigând substanţe medicamentoase organice şi anorganice. Prof. Constantin Bordeianu (1896-1952) a ocupat Catedra de Chimie Farmaceutică, iniţiind cercetări de chimie analitică referitoare la acidul fosforic, substanţele proteice, urotropină, oxicianură de mercur.235 Prof. Theodor V. Ionescu (1899-1988) a predat Fizica Generală. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, cu un doctorat în fizica plasmei la Paris, a fost, în 1923, cel dintîi doctor în fizică al acestei Facultăţi, sub îndrumarea profesorului Petre Bogdan. Profesor al Universităţii ieşene în 1925, viitorul acad. Th. Ionescu a întrepins studii de pionierat în domeniul fizicii gazelor ionizate din România, având contribuţii complexe şi de marcă în activitatea de cercetare axată pe electricitate şi magnetism. Prof. dr. Alexandru Ionescu Matiu (1883-1975) a fost titularul Catedrei de Chimie Farmaceutică, între 1925-1934. A susţinut cursuri de farmacie galenică, toxicologie, chimie biologică şi alimentară.236 L-au preocupat dozarea glucozei şi acidului uric în lichidele biologice, dozarea şi analiza medicamentelor şi substanţelor medicamentoase, aspectele de chimie anorganică şi organică, analitică şi biochimie. A semnat, ca autor şi coautor, manuale şi tratate de chimie farmaceutică şi farmacie galenică, susţinând totodată necesitatea învăţământului farmaceutic superior la Iaşi. A fost distins cu medalia Institutului «Pasteur» din Paris şi medalia «Hygeia Salus» a Academiei de Farmacie Franceze şi a fost ales membru de onoare al Societăţii de Farmacie din România şi al Societăţii de Chimie Industrială din Paris, precum şi membru corespondent al Academiilor de Farmacie din Paris şi Madrid. În memoria meritelor sale în sfera chimiei farmaceutice, biochimiei, toxicologiei si farmaciei 235 236

V. Năstase, loc. cit., p.90. *** 125 de ani…, p. 371. 121

galenice, s-a institutit medalia Prof. Dr. Alexandru Ionescu-Matiu, acordată personalităţilor din domeniu. Licenţiat în farmacie, specializat în şcoala germană237, prof. Constantin Papp (1896-1972) s-a dedicat Botanicii Farmaceutice, încă din 1930, contribuind la cunoaşterea plantelor medicinale din flora spontană a Moldovei. S-a interesat de istoria botanicii şi farmaciei, în cadrul SMN. A scris pagini de popularizare şi, între 1937-1958, a fost director şi reorganizator al Grădinii Botanice ieşene, iniţial amenajată de Anastasie Fătu, şi, apoi, redimensionată de Alexandru Popovici. Şi după al II-lea Război Mondial învăţământul farmaceutic a fost susţinut de magiştri şi cercetători de seamă ai Iaşului, mulţi aparţinând Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii.238 Ioan Zugrăvescu (19101989), membru corespondent al Academiei Române, a fost primul profesor de Chimie Organică. Prof. dr. Magda Petrovanu (19232008) a ilustrat aceeaşi Catedră, ca şi prof. dr. Constantin Vasile Gheorghiu (1894-1957), membru corespondent al Academiei Române. Prof. dr. doc. Gheorghe Ghimicescu (1906-1981) a dezvoltat şcoala de oenologie la Iaşi. Prof. dr. doc. Petre Ionescu Stoian (1909-1985) a abordat incompatibilităţile farmaceutice, realizarea preparatelor de extracţie, comprimatelor cu acţiune prelungită, comprimarea directă, sterilitatea soluţiilor oftalmice, microcomprimatelor pentru antibiograme. Cultivând participarea la circuitul valorilor naţionale şi mondiale, cu dăruire şi profesionalism, Facultatea de Farmacie a I.M.F. Iaşi a reuşit, într-un interval scurt, să se consolideze şi afirme.

237

C. Papp, El. Jeanrenaud, Dezvoltarea învăţământului botanicii, în Universitatea „A.I.Cuza” Iaşi, Studii, Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi (1860-1960), Bucureşti, 1960, vol.II, p. 131. 238 Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 215, 216, 299, 314-315, 355, 364. 122

ÎNVĂŢĂMÂNTUL STOMATOLOGIC Demersuri şi reuşite preliminare 1890:1935 - Şcoli şi Clinici stomatologice. Încă din 1890, la 3 aprilie, istoria ieşeană a consemnat iniţiativa doctorului Pavel Macarovici (1845-1921), întors în ţară de la studii în 1882, de a constitui o Societate de Chirurgie Dentară, societate a dentiştilor din România. Trebuia să cuprindă şi o Şcoa1ă de Dentistică, în cadrul căreia se preconiza ţinerea unor cursuri de chirurgie şi tehnică dentară, fondarea unei biblioteci şi editarea unei reviste cu titlul „Progresul chirurgiei dentistice române”. Planul acestei remarcabile personalităţi a medicinei stomatologice româneşti, afirmată deopotrivă pe plan internaţional239, nu s-a realizat. Pavel Macarovici (Pavel Macarovici-Iaşi) a fost fondatorul şi primul preşedinte al celei dintâi Societăţi a dentiştilor din România, înfiinţată la Iaşi, în 1890. Abia în 1935, la Spitalul „Sf. Spiridon” s-a fondat, prin grija dr. Grigore Osipov Sineşti (1907-1989), o clinică de profil odontoiatric, unde, în 1942, în vreme de război, s-a dezvoltat Centrul de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială şi Proteze Dentare.240 Se poate considera acesta momentul structurării preliminare a învăţământului superior de medicină dentară la Iaşi.

239

Pavel Macarovici-Iaşi - Directorul şi fondatorul primei Şcoli Superioare Dentare din România,1909; profesor la Facultatea de Medicină din Constantinopol, 1876; membru de onoare al Societăţii Odontologice din Franţa, 1910; fost dentist al Casei Spitalelor „Sf. Spiridon ” şi al Garnizoanei din Iaşi, 1883-1890; fondatorul şi ex-peşedintele primei Societăţi a Dentiştilor din România, 1890; vice-preşedinte onorific al Congresului Dentar Internaţional din Chicago (USA), 1893; colaborator al ”Transactions of the World's Columbian Dental Congress ”, Chicago, 1894; membru şi colaborator al Congresului Dentar Internaţional din Madrid, 1898;...() preşedinte de onoare al Societăţei Odontologice Napolitane, Italia.... 240 Gh. Timoşca, M. Rusu, M. Andrei, A. Haimovici, loc. cit., pp.84-85. 123

Înfiinţarea Facultăţii de Stomatologie 1945:1948 - De la Secţie de Stomatologie, la Facultate. Imediat în perioada post-belică, în 1945, Stomatologia s-a introdus ca discipină de studiu, sub formă de Secţie (Conferinţă/Catedră) a Facultăţii de Medicină. După scurta suplinire a conf. dr. Vasile Hurghişiu, catedra s-a fundamentat, din 1946, îndrumată de prof. dr. Nicolae Duţescu. Prin efortul substanţial al acestuia s-a ajuns la o organizare complexă, dotare materială îmbunătăţită şi asigurarea personalului medical specializat.241 Între 1946-1951, viitorii profesori Dumitru Dorogan (18971979) şi Neculai Cărare (1915-1990) predau Fiziologia studenţilor farmacişti.242 Reforma Învăţământului din 1948 şi transformarea Facultăţii de Medicină în Institut Medico-Farmaceutic au determinat constituirea Facultăţii de Stomatologie. Această cea dintâi Facultate a rezistat până în 1952, când dificultăţile au impus încetarea activităţii sale. Nicolae Duţescu, fondator al învăţământului stomatologic ieşean. Eminent discipol al profesorului Pichler la Universitatea din Viena şi al profesorului Dan Teodorescu la Universitatea din Bucureşti, Nicolae Duţescu (1903-1976) a fondat în 1946, la Iaşi, singura catedră stomatologică din ţară, unde s-au format mulţi dintre viitorii ctitori ai şcolii stomatologice româneşti, din diferite centre universitare ale ţării. După Reforma Învăţământului din 1948, prof. Duţescu a organizat specializările stomatologice în cadrul disciplinelor consacrate: Chirurgie Maxilo-Facială, Terapie Conservativă, Ortopedie şi Ortodonţie.243

241

Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p. 117. *** 125 de ani, p. 237. 243 Ibidem, p. 196. 242

124

1965 - Reînfiinţarea Facultăţii de Stomatologie. Reuşitele de început au reprezentat premise pentru reîntemeirea Facultăţii de Stomatologie la 25 octombrie 1965, structură de sine stătătoare, consacrată curând ca o instituţie meritorie, contribuind plenar la redimensionarea învăţământului medical universitar ieşean.

125

OMNES IN UNO: DE LA FACULTATE LA UNIVERSITATE Şcoala de medicină ieşeană a ştiut să se salveze în momentele de cumpănă, îndeplinindu-şi întotdeauna datoria, aşteptând, cu speranţă, în perioada încercărilor, să renască. La sfârşitul celui de al II-lea Război Mondial, între 1945-1948, Facultatea de Medicină a făcut eforturi pentru a reintra în matcă, depăşind situaţia gravă din ţară. Pentru învăţământul medical, punctul de răspântie l-a reprezentat Reforma Învăţământului, survenită în 1948. Conform noilor prevederi, Facultăţile de Medicină din România căpătau autonomie administrativă, ieşind de sub jurisdicţia Universităţii unice şi transformându-se în Institute de Medicină, cu mai multe facultăţi. Aşa a luat naştere, la Iaşi, Institutul de Medicină şi Farmacie (I.M.F.). Cuprindea cinci Facultăţi: Medicină Generală, Pediatrie, Igienă, Stomatologie şi Farmacie.244 I s-a dat numele academicianului prof. dr. Dumitru Bagdasar (1893-1946), fondator al şcolii de neurochirurgie din România, format în clinica marelui maestru american, Cushing. Bagdasar provenea din aceeaşi zonă a Vasluiului ca şi marele său confrate, anatomistul academician prof. dr. Gr.T.Popa, cel ales în 1998 a-l înlocui drept spirit tutelar al Universităţii de Medicină şi Farmacie. Îi legase interesul pentru morfo-fiziologia sistemului nervos şi neuro-endocrin, conlucrarea cu Harvey W. Cushing, ca şi semnarea Memoriului Intelectualilor în 1944. Îi mai unise o ultimă oară, probabil, demersul de constituire a Catedrei de Neurochirurgie, sprijinit atât Gr. T. Popa, decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, la acel moment, cât şi de C.I. Parhon, ce îndeplinea funcţii guvernamentale.245 Altfel, destinul postbelic îi despărţise dramatic, „focul sacru al 244

C. Gh. Marinescu, op. cit., p. 28. Dumitru Bagdasar, Muncă şi caracter (editor Ştefan Niculescu). Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, pp. 218­220. 245

126

ştiinţei”246 şi conştiinţei mistuindu-le amândurora, diferit şi precipitat, fiinţa. Constituirea I.M.F.- ului a oferit posibilitatea unei dezvoltări ample a şcolii medicale ieşene, care şi-a completat structura cu noi facultăţi şi discipline, forme de învăţământ sanitar mediu, dar şi postuniversitar, strâns corelate cu activitatea reţelei sanitare şi educaţia medicală continuă din întreaga Moldovă, direct coordonate prin structurile academice. Din Facultatea ieşeană, cadre didactice de prim rang au plecat să dăruiască din experienţa şcolii ieşene şi din pregătirea lor altor Institute de Medicină înfiinţate în ţară după 1945. Revoluţia din Decembrie 1989 a dat orizont nou împlinirii idealului de prevenire a bolii, protejare şi redare a sănătăţii, cunoaştere a realităţilor bio-medicale în profunzime. Abandonarea tendinţei de ideologizare a ştiinţei şi reluarea cooperării cu marile centre medicale ale lumii s-au transpus repede în realitate. Din 1992, asemenea tuturor celorlalte instituţii similare din România, I.M.F. Iaşi s-a transformat în Universitate de Medicină şi Farmacie (U.M.F.). Dacă autonomia lărgită câştigată de Facultatea de Medicină în 1948 a permis un învăţământ de profil diversificat, după 1990, implementarea modelelor occidentale a reactualizat, însă, necesitatea unui învăţământ integrat, într-o dinamică de la multiplu la unu, care poate redescoperi şi revalorifica tradiţia.Într-o atare viziune, în 2008, U.M.F. «Gr.T.Popa» s-a înscris într-un parteneriat cu Universitatea «Al.I Cuza» în cadrul unui aceluiaşi consorţiu, care apare acum ca o şansă de unitate, calitate şi eficientizare, de forţă şi progres. Iniţiativele avute, la Iaşi, de prof. dr. Gr.T.Popa, fost prorector al Almei Mater, spre a însufleţi mişcarea „Prietenii Universităţii” şi a

246

Titlul unui studiu dedicat lui Ion Cantacuzino, publicat în „Academia Romînă. Memoriile Secţiei Ştiinţifice”, seria III, tom XIII, Bucureşti, 1937. 127

întemeia o Universitate Liberă247, pot da şi azi perspectivă şi relief exigenţelor de comuniune intelectuală, de perpetuă „reformă a spiritului”248 în coordonatele eticului şi esteticului, luând „ştiinţa ca bază de primenire a omului”. Pe mai departe, vieţii academice, substanţa i-o vor dărui cei ce o întrupează, actorii prezentului continuu, gloria o va încununa venind mereu dinspre viitor, iar reputaţia se va sprijini pe garanţia unui trecut care înseamnă, paralel cultivării tradiţiei, vocaţia cunoaşterii raţional-sensibile şi virtutea mentalităţilor ştiinţifice. DE MEDICINĂ (1879 - 1948)

247

Ion T. Roşculescu, Profesorul Gr.T.Popa în amintirea contemporanilor săi, Ed.SITECH, Craiova, 2010, pp.56-59. 248 Reforma spiritului. Ştiinţa ca bază de primenire a omului - titlu sub care Gr.T.Popa a publicat prelegerea ţinută la Academia Română în 14 ianuarie 1944 (An. Acad. Rom, Mem. Secţiei Ştiinţifice, seria III, tom XIX, mem. 12). 128

DECANII FACULTĂŢII DE MEDICINĂ (1879 - 1948)

129

PROF. DR. LEON SCULY

1879-1881

PROF. DR. ION CIURE[A]

1881-1890

PROF. DR. EUGEN RIZU

1890-1892

PROF. DR. LUDOVIC RUSS Jr.

1893-1900

PROF. DR. GEORGE BOGDAN

1901-1902

PROF. DR. VASILE BEJAN

1903-1906

PROF. DR. GEORGE BOGDAN

1906-1907

PROF. DR. GABRIEL SOCOR

1908-1912

PROF. DR. NICOLAE LEON

1912-1916

PROF. DR. VASILE NEGEL

1916-1919

PROF. DR. CONSTANTIN BACALOGLU

1920-1922

PROF. DR. CONSTANTIN ION PARHON

1923-1926

PROF. DR. MIHAI ŞTEFĂNESCU GALAŢI

1926-1929

PROF. DR. ION TĂNĂSESCU

1930-1935

PROF. DR. ŞTEFAN GRAÇOSKY

1935-1938

PROF. DR. GRIGORE TEODOR POPA

1938-1940

PROF. DR. IOAN NUBERT

1940-1941

PROF. DR. ALEXANDRU ŢUPA

1941-1942

PROF. DR. GHORGHE TUDORANU

1942-1944

PROF. DR. ALEXANDRU ŢUPA

1944-1946

PROF. DR. VASILE RĂŞCANU

1946-1948

130

Prof. dr. Gheorghe Bogdan

1907-1913

Prof. dr. Nicolae Leon

1918-1919

Prof. dr. Nicolae Leon

1920-1921

Prof. dr. Alexandru Slătineanu

1923-1926

Prof. dr. Ion Tănăsescu

1938-1940

Prof. dr. Virgil Niţulescu

1940-1941

Prof. dr. Leon Ballif

1947-1948

131

Gr. T. Popa (1892 - 1948)

132

CE ESTE ŞI CE NU ESTE ANATOMIE Lecţie inaugurală ţinută la Facultatea de Medicină din Iaşi la 12 Noembrie 1928 de Dr. GRIGORE T. POPA Profesor de Anatomie şi Embriologie la Facultatea de Medicină din Iaşi Domnule Decan, Domnilor Profesori, Domnilor Studenţi, Emoţia pe care o simt în momentul când urc pe catedră la Universitatea care mi-a dat primele elemente de învăţătură superioară — e uşor de înţeles. Şi sentimentul de recunoştinţă către această Instituţie şi profesorii mei, mulţi dintr-înşii azi colegi cu mine, se explică dela sine. În clipa aceasta solemnă — gândul mi se îndreaptă către chipul, vag reamintit din îndepărtata copilărie, al mamei mele care la apropierea morţii a lăsat drept testament vorbit dorinţa să-i fie dat copilul la şcoli înalte. Şi în mod firesc leg de această pioasă amintire respectul şi recunoştinţa datorită tatălui meu, care îndeplinind dorinţa mamei mele, mi-a dat în plus exemplul unei vieţi simple şi a unei munci încordate care n-a slăbit o clipă. Mândria lui nu poate fi echivalată decât de satisfacţia mea, născută din credinţa că ne-am făcut datoria amândoi. Nu pot trece la tratarea subiectului ales fără să pomenesc trei nume cari au avut adâncă influenţă asupra mea şi vor mai avea-o încă. Datoresc trezirea mea definitivă spre câmpul cercetărilor ştiinţifice, precum şi lărgirea orizontului meu de cunoştinţi serioase Prof. Fr. I. Rainer, care a ilustrat aceeaşi catedră pe care am onoare să o ocup eu azi. Pe latura ştiinţifică mi-a fost întotdeauna şi îmi va fi un model şi un ideal. Şi concepţiile şi metodele de lucru, cu care am 133

putut să mă presint onorabil oamenilor străini, lui le datoresc. În năzuinţele de realizare pe care le voi încerca în Anatomie exemplul lui îmi va fi un îndreptar. Spiritul metodic, răbdarea încurajatoare şi ordinea impecabilă în experimentare a prof. Frank R. Lillie, dela Universitatea din Chicago, au lăsat de asemeni urme neşterse asupra mea şi cu drag voi căuta să aplic învăţăturile lui la lucrul ce-1 voi întreprinde. În sfârşit, voi resimţi întotdeauna influenţa vastei capacităţi şi multilateralei culturi ştiinţifice a prof. G. Elliot-Smith de la Universitatea din Londra. Conducerea lui a fost o adevărată camaraderie, şi minunata lui personalitate a stârnit în mine pe lângă admiraţie, iubire şi pe lângă convingere, entusiasm. Elliot-Smith este un savant care începe influenţa lui ca un maestru şi o continuă ca un prieten. Ce este şi ce nu este Anatomie? Titlul acesta e anume pus mai lung şi cu semn de întrebare, pentru a accentua oarecum existenţa unei nedumeriri şi necesitatea unei discuţii. Altfel mai simplu şi mai concis aş fi spus: obiectul anatomiei. Mai ales într-o lecţie inaugurală e bine-venită expunerea directivelor din ştiinţa pe care o va cerceta vorbitorul. Dar în cazul Anatomiei, şi la noi, este simţită şi nevoia unei consideraţii critice a subiectului. S-a discutat mult în Universităţile noastre, în ultimii douăzeci de ani, dacă nu deschis măcar deturnat, Ce este şi ce nu este Anatomie, şi pentru că poate multe nedumeriri încă persistă, m-am decis să cuprind subiectul acesta în lecţia mea de deschidere. Pentru a putea da un răspuns lămurit, de la început voi face câteva distincţii care în acelaş timp să alcătuiască tot atâtea capitole de expunere. În primul rând, trebuie să ne gândim: că Anatomia într-o Facultate de Medicină este introdusă cu scopul de a da viitorilor medici cunoştinţi asupra corpului omenesc, trebuitoare practicei lor. 134

În acest sens Anatomia trebuie să cuprindă numai decât un minimum de cunoştinţi fără de care nimeni nu poate să se'amestece în tămăduitul boalelor. În al doilea rând, Anatomia într-o Universitate trebuie să fie un câmp de cercetări în care se pun probleme pentru deslegare, şi prin resolvirea cărora contribuie la progresul general al cunoştinţelor omeneşti. În al treilea rând, nu trebuie pierdut din vedere că Anatomia este prin aşezarea ei la începutul studiilor şi prin felul preocupărilor cuprinse în ea, una din cele mai importante discipline educatoare, un câmp de activitate prin care se desvoltă, se transformă şi se perfecţionează însăşi personalitatea celui care studiază. Între aceste trei feţe sub care poate fi privită Anatomia nu este linie de hotar precisă, toate trei condiţionându-se reciproc. De pildă, minimum de cunoştinţi, fără care nimeni nu poate fi medic, era cu totul altul pe vremea lui Galen, comparat cu cel de azi şi vădit el depinde de starea la care a ajuns Anatomia la un moment dat; aşadar „minimum necesar” este legat de rezolvirea problemelor anatomice. Resolvirea problemelor Anatomice la rândul ei este în strictă dependenţă de gradul de educaţie ştiinţifică până la care au fost împinşi cei care s'au folosit de cunoştinţele din ea. Cu toată artificialitatea unei considerări separate a înfăţişărilor Anatomiei aşa cum le-am schiţat, pentru interesul clarităţii, vom cerceta totuşi pe rând cele trei aspecte. I. Anatomia pentru medici Nu se mai impune să demonstrez că e nevoie de cunoştinţa Anatomiei pentru studiul Medicinei. E un adevăr prea evident pentru oricine. Se mai pot discuta proporţiile acestei nevoi şi felul de-a o satisface. Dar s-a discutat şi se mai discută mult care anume 135

cunoştinţi privitoare la corpul omenesc pot fi etichetate Anatomie şi care nu: Ce este şi ce nu este Anatomie? cum am intitulat lecţia asta. Aici avem de respins dela început chiar o înclinaţie mioapă şi grosolan materialistă infiltrată mai ales la unii medici practiceni cari n-au învăţat nici odată cum se cade Anatomia dar îşi iau libertatea să emită păreri asupra ei: „Studenţii să înveţe numai noţiunile Anatomice de care vor avea nevoie în practica medicală.” Am citat expresia ca să se vadă cât e de lipsită de precisie şi deci de sens. Care sunt noţiunile anatomice de care studentul va avea nevoie în practica medicală şi care nu sunt? Nimeni nu spune lămurit. Nu există cunoştinţă anatomică care să nu aibă la un moment dat şi vre-o aplicaţie practică. Dar am să fac o mică corectură: cunoştinţa anatomică bine asimilată. Din contra, orice cunoştinţă de anatomie, dacă e confusă, necomplectă şi nesigură, nu preţuieşte doi bani. Aşadar nu de cunoştinţele de Anatomie este vorba ci de modul în care sunt asimilate. S-a mai discutat şi numărul de cunoştinţi, în această privinţă fiind multe diverginţi. S-a spus cu oarecare dreptate că au fost medici celebri care au vindecat numeroşi bolnavi fără să aibe cine ştie ce cunoştinţi de Anatomie. Citez din Lubosch (Outlines of scientific Anatomy, transl. by Woollard, p. 14, 1928): Hippocrates avea o cunoştinţă exactă numai despre schelet, Galen cunoştea numai anatomia maimuţei; … Paracelsus (1491-1534), cu toate că era contimporan cu Vesalius, n-a vroit să aibe nimic de a face cu anatomia, ci şi-a bazat terapia lui pe un sistern de filosofie: …. puterea vitală şi a 5-a esenţă (quintessenţa), derivată din cele 4 umori…. Sylvius (1640-1672), el singur un descoperitor în Anatomie, ... ca medic a practicat chimia vieţei (iatrochimia) şi asta pe vremea unor anatomişti ca Malpighi, Leeuwenhoek, Swamerdam şi Harvey. Pe vremea lui Linnaeus şi Newton, Morgagni, Valsalva, Scarpa, Thebesius, Vater şi Albini, marele Stahl s-a lăsat pe de-a136

ntregul condus de învăţăturile unei filosofii dualiste. Sydenham (1624-1689) în special declara că cunoştinţi de anatomie sunt de mare folos pentru un Doctor, dar el însuşi nu s-a servit de ele pentru interpretarea tablourilor clinice ori pentru desvoltarea metodelor terapeutice; şi cu un pasaj mai înainte Lubosch spune: (p. 13). „Istoria arată... că dacă anatomia adevărată ar fi necesară pentru activitatea medicală reuşită, nici un doctor n-ar fi putut practica vre-o dată; azi există o întreagă serie de descoperiri anatomice care erau necunoscute medicilor de acum 30 ani (de pildă fascicolul lui His, întreg sistemul parasimpatic, anatomia mai fină a creerului şi altele).” Şi cu toate acestea, greu să poată râvni un medic renume şi succes mai mare ca a lui Hippocrat, Galen, Paracelsus, Stahl, Van Helmont şi Sydenham. Luaţi cel mai întins tratat de Anatomie veche, Vesal, de pildă, ori Soemmering ori Haller (care nu-i numai anatomie) şi, în caractere de azi, îl puteţi cuprinde într-un singur volum: Testut! Fără îndoială numărul de cunoştinţi anatomice a crescut enorm şi odată cu asta şi greutatea lor de asimilare. Dar dacă sunt de acord cu Lubosch în ce priveşte renumele marilor medici din vechime nu sunt de acord cu el în ce priveşte succesul. Sunt două feluri de success în medicină: unul este legat de psichologia bolnavilor, de ignoranţa lor şi de încrederea pe care o stârneşte la un moment dat un medic ori un medicament. Aşa succes rar se bazează pe o cultură adevărată ori o abilitate reală a medicului. Din când în când mai apar şi azi fenomene de astea vindecătoare care pot fi: medici, localităţi, ori simple fântâni miraculoase. Astfel de succes ţine mai mult de miracol bine exploatat, de şarlatanie, şi e grefat pe o largă bază de ignoranţă şi primitivism. El nu are nimic comun cu ştiinţa şi deci nici cu Anatomia.

137

Dar este altfel de succes, acel legat de pricepere, de abilitate şi de precisă acţiune la timp. Acest succes, chiar dacă nu se poate numi aşa întotdeauna şi pentru bolnav, este însă din punctul de vedere al ştiinţei medicale, singurul de urmărit, singurul folositor, şi acesta desigur este strâns legat de cunoştinţele medicale dintr-un timp dat, şi deci şi de cunoştinţele anatomice. Acest succes este incontestabil în progres şi întrece cu desăvârşire succesele vechilor medici. Navem decât să ne gândim numai la progresele chirurgiei şi ale bacteriologiei ca să nu mai dorim de loc să luăm locurile unui Hippocrat, Galen, ori Sydenham. Problema cuprinsului Anatomiei se pune atunci altfel: e mai puţin o problemă de cantitate de cunoştinţi, cât o problemă de calitate a lor. Cunoştinţele noastre în orice ramură, dar mai ales întro materie activă cum este Medicina — unde se cere aplicarea lor adesea pe neaşteptate — ele trebuie să fie vii şi pe cât posibil mai clare. Ele trebuie să ajute înţelegerea deplină a subiectului şi nu să-l îngreue, ori să-1 ascundă în ceaţă. Aici voi atinge un vechi defect al învăţăturii în general şi al Anatomiei în particular; mulţi cred că singura lectură e suficientă pentru cules cunoştinţi. Alţii socot că e de ajuns să diseci pentru a şti anatomie. Alţii în sfârşit socot că e de ajuns să se numească cu persistenţă specialişti într-o ramură oarecare timp de mai mulţi ani, pentru ca, prin sugestie oarecum, chiar să şi devie. Şi aici să nu judec eu, să las mai bine cuvântul autorităţilor necontestate. M. Lieutaud (1766) (Essais anatomiques contenant 1'histoire exacte de toutes les parties qui composent le corps de l'homme, avec la manière de les découvrir et de les démontrer ornés de figures) scrie în tratatul lui: ... „Fără de îndoială pare mai lesnicios să studiezi anatomia în cărţi şi pe figuri;... dar să nu ne înşelăm. Cunoştinţele luate din cărţi sunt totdeauna foarte superficiale şi se şterg din memorie repede. 138

Numai examinarea repetată a formaţiilor anatomice şi disecţia lor poate da cunoştinţi de anatomie. Şi încă şi disecţia, chiar cea mai susţinută, este adesea infructuoasă dacă nu-i luminată de înţelegere. Şi astfel există demonstratori de meserie, care o viaţă întreagă disecă, fără să devie anatomişti.” (p. 9-10 prefaţa). Aşadar disecă o viaţă întreagă dar nu devin anatomişti! Bine că o spune Lieutaud, căci eu dacă aş spune-o nu aş fi crezut. Şi mai departe: „Într-adevăr, câţi pretinşi anatomişti n'au văzut niciodată decât, ori au crezut că văd, numai ce era scris de alţii care le serveau de conducători; ei sunt incapabili de a reflecta asupra obiectelor ce le trec şi răstrec pe sub ochi, ei nu pot crede că este posibil să meargă mai departe decât cei care i-au precedat. Ce minunată înţelegere a realităţei învăţăturei la un anatomist de la 1766. La fel J. M. Bourgery (Traité complet de 1'Anatomie de l'homme comprenant la médecine opératoire, 1840) insistă în vol. VI (1852) p. 2: „E o mare greşală, prea adeseaori făcută, să se creadă că anatomia unei regiuni poate fi ştiută, numai fiindcă a fost disecată. E mare numărul de anatomişti cari înţeleg fiecare detaliu isolat, dar al căror spirit refuză să le grupeze şi să le coordoneze într-un tot.” Într-un chip şi mai sugestiv, Bichat (Anatomie descriptive, 1829) atacă modul de învăţătură cărturărească al unei ştiinţe de observaţie: ...... „trebuie să vezi natura şi nu s-o înveţi. Imaginele nu sunt durabile decât dacă sunt repetate: prima fuge, a doua e confusă şi adesea a 3-a nu-i distinctă. Simţurile mai bine decât cărţile pot să ne instruiască. Eu compar cărţile, în anatomie, cu lentilele aşezate între ochi şi obiecte: ele aci le micşoează, aci le măresc, le înfrumuseţează ori le desfigurează şi rar ni le prezintă aşa cum sunt. Cărţile pot 139

conduce cercetările noastre pe cadavru, dar niciodată nu pot să le înlocuiască. A judeca formaţiile anatomice numai după descripţii, este a te pronunţa asupra unui tablou fără să ridici de pe el pânza care îl acoperă”. Admirabilă distincţie, căci în adevăr „Simţurile mai bine decât cărţile pot să ne instruiască!” În tratatul său de Anatomie (Lehrbuch der Anatomie des Menschen, mit Rücksicht auf physiologische Begründung und praktische Anwendung, ed. XX, 1889) anume scris pentru scopuri practice, Joseph Hyrtl insistă de asemeni: ,, Nimeni nu va învăţa acea Anatomie, de care va avea nevoie în viaţa medicală, din cărţi, ci numai din exerciţii practice”... Şi tot astfel Charles Robin (Tableaux d'anatomie, contenant 1'exposé de toutes les parties à étudier dans 1'organisme de l'homme et dans celui des animaux, 1850): ... „Mai cu seamă în biologie nu trebuie să confundăm ceea ce este, cu ceea ce a fost spus; ceea ce este în natură cu ceea ce este în cărţi… ” Tot aşa de lămurit e şi Gegenbaur (Lehrbuch der Anatomie des Menschen, 8 Aufl. 1909). ..... „Disecţia nu-i decât un mijloc; scopul anatomiei este de a cunoaşte şi de a interpreta rezultatele procurate de disecţie”. Iar Henle precizează şi mai mult (Handbuch der systematischen Anatomie des Menschen, 1867): „Toţi suntem de acord că, descripţia niciodată nu poate înlocui privirea obiectului, dar ea (descripţia) nu trebuie să rămâie o simplă notificare a celor văzute, ci trebuie să însoţească pe observator când examinează obiectele şi să-l silească să aplice ochiul, degetul şi gândirea pe obiectul de studiu”. La rândul lui unul din cei mai mari anatomişti moderni şi acela care a editat cel mai complect tratat de Anatomie german, Karl von 140

Bardeleben (Lehrbuch der systematischen Anatomie des Menschen für Studierende und Artzte, 1906) arată un nou motiv pentru care cărţile sunt insuficiente pentru o ştiinţă a formelor: „… Anatomia şi Histologia nu se pot învăţa numai din cărţi şi atlase cărora le lipseşte a treia dimensiune..,...ele trebuiesc studiate pe cadavru, pe preparat, adesea şi pe modelul viu.” Acest îndemn de a nu neglija obiectul real în folosul lecturei este aproape unanim, şi el vine din partea celora cari au scris cele mai bune cărţi de Anatomie. Ei trebuiesc crezuţi, fiind mai în măsură decât oricine să judece ce pot şi ce nu pot da cărţile lor. La experienţa lor întinsă o putem adăuga pe a noastră - mai mică şi fiecare ştie cât de uşor dispare lucrul citit şi cât de persistent este cel văzut, controlat şi judecat. Anatomia care se uită de opt ori ca să o înveţi a noua oară este cea numai memorată, nu Anatomia studiată. Cred că am reuşit cu ajutorul lui Lieutaud, Bourgery, Bichat, Hyrtl, Robin, Gegenbaur, Henle şi Bardeleben să mut interesul Dv. principal de la carte la cadavru, şi veţi cădea de acord cu toţii că Anatomie fără cadavre este o imposibilitate. Dar chiar din citatele de mai sus aţi văzut că nu orice lucrare de disecţie este suficientă să ne dea cunoştinţi de Anatomie şi că procesul psichic care însoţeşte lucrarea e încă şi mai important. Anatomia redusă la o ştiinţă de cadavru, la o ştiinţă de disecţie, o înşirare moartă de amănunte de formă cari stau alături, este tot aşa de inutilă şi încă mai primejdioasă decât Anatomia cărturărească. Căci şi ea este lipsită de înţelegere şi cunoştinţele ei fug în momentul aplicărei, iar pe deasupra este şi desgustătoare, brutalizând spiritul. Nu trebuie pierdut din vedere motivul pentru care învăţăm Anatomie şi repede vom ajunge la o concepţie mai înaltă. Acel motiv este priceperea corpului viu. Nimeni nu-şi va lega rosturile de înţelegerea cadavrului pentru cadavru. Acesta este un obiect necesar dar necomplect, o bază de studiu dar nu întregimea lui, cu alte cuvinte un mijloc şi nu un scop. 141

De aceea un amănunt morfologic nu e înţeles decât însufleţit, pus la locul lui, în corpul viu şi activ. O astfel de asimilare a cunoştinţelor de structură anatomică o putem deosebi sub nume de asimilare biologică, de cealaltă care pune accent pe descripţia şi catalogarea elementelor de formă şi care este o simplă asimilare mnemotehnică. Găsim şi pentru această afirmaţie numeroase aprobări. Theophile de Bordeu (Recherches anatomiques, sur la position des glandes et sur leur action, 1751): ... „Adaug că avem nevoie să cunoaştem corpul viu şi prin urmare jocul părţilor sale; există anatomişti cari se dau prea mult la descripţii scrupuloase şi minuţioase cari nu sunt decât scheletul anatomiei pe care trebuie să-1 însufleţim”... (pag. XIII-XIV) Şi mai departe pune la adresa unor astfel de anatomişti pasajul următor: „Adesea descriu şi caută scrupulous un mic văsuşor sau direcţiile câtorva fibre... dar neglijează să observe ceeace se petrece pe bolnav în părţile cele mai cunoscute şi cele mai «grosolane»” (p. XVIII) ...... „Ei nu studiază decât cadavrul, şi pierd din vedere corpul viu”. (p.XX) În: „L'Anatomie d'Heister avec des essais de physique sur l'usage des parties du corps humain et sur le mécanisme de leur mouvement par T.B. de la Faculté de Médecine de Montpellier 1724”: „Acei cari nu se gândesc decât să expuie ochilor părţile corpului…puţin se deosebesc de lucrătorii din mină care sapă şi adună materiale fără să le ştie folosul.” (p.I) C. Gegenbaur în lucrarea cit. p. 42-43: „acea Anatomie care, după o definiţie primitivă, se ocupă cu corpul mort, este o ştiinţă învechită. Organismul este viaţă; aceasta nu trebue separată de el. Cercetarea anatomică actuală trebuie să considere organismul viu”. 142

Mai plastic încă explică ideea aceasta Poirier în tratatul său (Traité d'Anatomie humaine, 1899, Ed. II): „… le cadavre, toujours plus ou moins déformé, n'est qu'un moyen, une nécessité, pour s'élever à la compréhension de l'être vivant; il faut donc, en écrivant l'anatomie, restituer la forme, animer le cadavre.” La fel crede şi Ch. Debierre (Traité élémentaire d'Anatomie de 1'homme - Anatomie descriptive et dissection, 1890). „Cunoaşterea organizaţiei fiinţelor vii este obiectul şi scopul anatomiei”. (p.VII) Iulius [Julius] Tandler (Lehrbuch der sistematischen Anatomie, vol.I, 1919): „…Cercetarea anatomică nu se limitează numai la mort ci trebuie să considere de asemenea şi organismul viu”. (p. l) Acum se poate înţelege de ce prof. Fr. I. Rainer a pus să se scrie pe peretele dela intrarea sălilor de disecţie: „Anatomia este ştiinţa formei vii”; pentra a nu mai intra în mintea studenţilor ideea că ei fac Anatomie din pricină că umblă cu cadavrul şi pentru a-i îndemna mereu să transpuie toate datele culese pe organismul mort în organismul viu. Şi astfel cred că am făcut un pas înainte mutând încă odată interesul D-vs., de la cadavru la fiinţa vie şi activă. În fiecare clipă devotată studiilor gândul trebuie să fie preocupat de cele ce se petrec pe viu şi fiecare trebuie să se forjeze să înţeleagă formele, legătura lor; înfăţişările şi: evoluţia lor în corpul viu; înţelegerea lui este scopul şi pentru acest scop fireşte şi cărţile şi cadavrul sunt de folos, sunt indispensabile ca mijloace de lucru, ca ajutoare — dar ele nu sunt ţelul învăţământului anatomic. Recitarea pe din afară a paragrafelor dintr-un tratat clasic, faptul însuşi al disecţiei migăloase a diverse regiuni complicate nu au nici o valoare şi chiar mai mult: pot fi dăunătoare pentru minţile mai slabe, care se derutează cu desăvârşire sub povara unei memorizări uscate şi chinuite. 143

Aşadar, revenind la fraza medicilor practicieni de rutină: …„Studentul să înveţe noţiunile anatomice de care va avea nevoie în practica medicală”, eu voi schimba-o altminteri: Studentul să înveţe noţiunile anatomice astfel încât să le poată avea în practica medicală. Ce poate folosi de pildă unui individ cunoştinţa perfectă a teoriei muzicale, ce e aceea un diez, un bemol; câte chei şi câte feluri de game sunt, câte note şi cum să înşirue, dacă atunci când încearcă să cânte te scoate pe uşă afară cu melodiile lui. Mi-închipui că nimeni din D-vs. nu va zice că un astfel de cunoscător al teoriei muzicale este un muzicant! Tot aşa nu veţi putea numi anatomist pe cineva care povesteşte repede numiri de artere, de muşchi, de vene şi oase, după unul sau după o mie de autori, dar el nu e în stare să cunoască şi să interpreteze măcar mâna cu care se spală în fiecare dimineaţă. De-aceea felul în care cunoştinţele de anatomie se vor aduna şi se vor lega în mintea studenţilor, precum şi mijloacele de a le prezenta înţelegerei lor preocupă în cel mai înalt grad pe oricine are în sarcina lui un învăţământ anatomic. Regulile după care prezentarea ori asimilarea cunoştinţelor anatomice trebuesc făcute le voi lua tot din experienţa marilor anatomişti care au lăsat urme adânci în ştiinţa noastră. Vicq-D'Azyr (Traité d'Anatomie et de Physiologie, représentant au naturel les divers organes de l'homme et des animaux, 1886): „Ce înseamnă a studia o ştiinţă?... mergând de la cunoscut la necunoscut, să veghem la exactitatea faptelor observate şi la înlănţuirea judecăţilor intermediare din rationament; să învăţăm a exercita întreaga activitate a spiritului, fixând, prin vorbe şi prin semne, natura şi raporturile gândirei.” (p. 47). Apoi la pag. 54: „..să nu admiţi un fapt până nu l-ai privit sub toate feţele şi cu ochi exercitaţi ...Să nu uităm că ochii cei mai atenţi dacă nu sunt 144

obicinuiţi cu un gen de observaţie, sunt instrumente foarte neperfecte şi în care nu trebue să ne încredem prea mult pentru că sunt mii de izvoare de erori pentru ele.” Frederici Ruyschii (Opera Omnia, anatomico-medicochirurgica, 1737) anunţă pe cetitori ce anume comunică el în tratatul lui şi zice: „..Numai pe acelea le expun pe care le-am controlat prin experienţă (singurul adevăr al profesorului).” Şi explică mai departe ce înţelege prin experienţă: „...experienta este ...observaţia şi amintirea celor văzute adesea şi în acelaş chip.” Cu aceeaş strictă claritate şi minunată expresivitate, ca în citatul precedent, Xavier Bichat (op. cit. p. V.) arată care sunt calităţile cu care trebue să atacăm o ramură ştiinţifică cum e anatomia: „...Încetineala în mers, asprimea în studiu, temeinicie în principii; siguranţa în resultate: astea sunt atributele ştiinţelor de „observaţie”. Şi ceva mai departe (p. XIX.): .. „...anatomia are două metehne deopotrivă de temut: pe de o parte detaliile inutile; pe de alta, o precisie: exagerată. O ramă prea strâmtă nu ne lasă decât să întrevedem tabloul pe care îl cuprinde; de asemeni o metodă prea concisă, nu presintă decât pe jumătate obiectele pe care le îmbrăţişează; ...între aceste două extreme deci, difusiunea şi precisiunea exagerată, se află ce ne trebue...” Joseph Hyrtl care, pe lângă un admirabil anatomist practician a fost şi un om de vastă erudiţie, defineşte şi el remarcabil de limpede etapele la care se poate opri ori ridica, după mentalitatea lui, un anatomist (loc. cit. p. 30): „Cine a învăţat să disece bine şi repede este un bun anatomist; cine poate executa technici grele lesnicios, este un anatomist abil; 145

acela care gândeşte cât lucrează şi ştie să-şi pue probleme, este un anatomist om de ştiinţă; şi numai acela care ştie cum Anatomia, prin sforţările înaintaşilor timp de mai multe secole, a devenit ceea ce este actualmente, merită titlul de Anatomist savant”. Charles Robin (op. cit. p. 3): ,,În studiu se poate proceda devla simplu la compus, adică de la obiectiv la subiectiv, sau de la compus la simplu, urmând astfel ordinea istorică a desvoltărei diferitelor ramuri ale anatomiei. ...Nu cunoşti bine o ştiinţă decât dacă ai urmat în studiu amândouă căile alternative”. Din citatele de mai sus se vede că pentru o bună asimilare a cunoştinţelor de Anatomie, care sunt copleşitoare ca număr, se cer anume condiţii ale spiritului. Resumat ele s-ar reduce la: 1) Observaţie repetată, variată, însoţită de raţionamente asupra rostului şi modului de formare a obiectului în studiu; 2) Combinarea observaţiei cu acţiunea, cari prepară astfel terenul pentru observaţie, provoacă anume împrejurările în care va fi examinat obiectul;… 3) Concentrarea mai multor simţuri asupra obiectului şi mai ales văzul şi tactul. Obiectele trebuesc atinse, conturate cu degetul, pipăite, pentru că numai astfel impresiile lor sunt durabile; 4) În sfârşit mulţimea faptelor Anatomice trebue considerată repetată în ordine diferite, dintre cari ca extreme distingem ordinea analitică şi ordinea sintetică. Întâi corpul trebue desfăcut în fornaţiile lui componente, una câte una, pentru a le cunoaşte, apoi imediat, odată cunoscute, ele trebuesc reintegrate în corpul întreg viu şi activ. Întâi analiza, apoi sinteza şi între amândouă spiritul nostru trebue să se mişte continuu. Acest adevăr a fost recunoscut de mult şi exprimat uneori, deşi nu pe de-a-ntregul. Aţi auzit adineaori citatul din Charles Robin căruia-i putem adăuga ideea lui Paulo [Paolo] Mascagni în ce 146

priveşte ordinea expunerei anatomice. Pe când toţi anatomiştii îşi încep expunerile cu oasele şi apoi trec la părţile moi pătură cu pătură, până la suprafaţă, Mascagni găseşte nimerit, ca o reacţiune, să înceapă expunerea dela suprafaţă către adâncime, lăsând oasele pentru sfârşit. Se simţea nevoia unei duble căi pentru spiritul care asimilează. Şi încă mai clar nevoia asta se precizează la Bourgery (op. cit. II p. I.): „Poate că, într'un tratat de anatomie ar trebui să fie două osteologii, una care precedă şi unde oasele ar fi descrise numai ca formă, cum se face cu un corp brut; şi alta aşezată la sfârşit şi care ar fi recapitularea tuturor raporturilor celorlalte părţi acum cunoscute cu scheletul.” Evident a doua osteologie a lui Bourgery nu-i alta decât anatomia sintetică. Dar cel mai clar expune şi demonstrează această dublă înfăţişare a studiului morfologic marele maistru al Anatomiei, dispărut prea de vreme, Hermann Braus (Anatomie des Menschen. Bd. I. p. 6-7): „Cursul macroscopic şi microscopic ne învaţă mai ales să desfacem corpul în părţile lui componente, să-l desfacem analisându-l în elementele lui mai grosolane, apoi mai fine. Dar asta este numai o lature a învăţământului practic. Fără să fie urmată de sintesă, analiza rămâne de fapt numai o treabă neisprăvită, care nu va fi de folos mai târziu în clinică şi în viaţă.” Aşadar spiritul studentului care învaţă Anatomia trebue să aibe mereu o atitudine constructivă. El trebue să plece de la forma corpului omenesc întreagă şi vie - pe care trebue s-o cunoască bine -, s-o disfacă ordonat şi gradat în elementele ei constructive şi apoi s-o refacă iar din aceste elemente. La sfârşitul acestui proces, spiritul exercitat va fi în stare, cum spune Braus, „să privească omul viu ca pe ceva transparent, să distingă formele interioare după semnele lă-

147

sate la suprafaţă şi să aducă în faţa ochilor imaginele cuprinse în gândire.” (p. 7, loc. cit.). Căci „nu muşchiul flaccid al cadavrului, nu imaginea secţiunei microscopice este scopul studiilor noastre practice ci adevărata plastică vie, pe care o au părţile corpului atât cât sunt ascunse în interior.” Înţelegem dară că metodica învăţăturii anatomice va fi foarte complexă şi nici un mijloc technic care poate ajuta la asimilare în sensul de mai sus nu trebue neglijat. Oricărui început de analiză a formei umane desfăcută, trebue să preceadă o analisă a corpului viu intact şi o continuă raportare a celor învăţate, la corpul omului întreg, în mişcare, se impune; cu alte cuvinte anatomia pe model- şi cel mai bun model e corpul celui care studiază - trebue să însoţească pas cu pas anatomia de cadavru. La Universitatea din Wisconsin din Statele Unite ale Americei (C. R. Bardeen: Methods of teaching grossanatomy in the University of Wisconsin. Methods and Problems of Medical Education. First series 1924, p. 8) studenţii sunt obligaţi, la începutul învăţăturei anatomiei să-şi facă măsurătorile corpului lor şi să le compare cu ale colegilor. La University College of London (University College of London, Department of Anatomy by G. Elliot-Smith. Meth. and Prob., First series p, 16): „În timpul disecţiei studentul se familiarizează cu anatomia de suprafaţă a regiunilor pe cari le disecă, studiind pe modele vii.” Aceeaşi metodă s-a aplicat de mai mulţi ani în laboratorul Prof. Fr. I. Rainer la Bucuresti, cu rezultate excelente. Bine aplicată şi conştiincios urmărită, metoda modelului viu devine pivotul învăţământului anatomic şi dă în acelaşi timp studentului o întinsă educaţie preclinică, pentru că în ea intră de asemeni palpaţia, percuţia şi ascultaţia organismului normal, pe care rar şi fragmentar numai îl poate întâlni în spital. Institutele străine model întrebuinţează o extraordinară bogăţie de mijloace cu ajutorul cărora studiul Anatomiei devine lesnicios, 148

atrăgător şi sigur. Din nici un institut de Anatomie mai distins nu lipseşte desenul obligator, modelele în ceară şi în ghips, radioscopia şi radiografia corpului viu. În Western Reserve University am asistat la descrierea tubului digestiv însoţită imediat de proecţia cinematografică a mişcărilor stomacului şi intestinelor. Peste tot museele didactice se bucură de o atenţie specială şi în Harvard Medical School de pildă, regiunile importante, disecate măestrit, sunt fixate în blocuri de gyps şi puse cu totul în lichide conservatoare, iar alături secţiunea transversală a corpului la nivelul regiunei disecate pentru ca imediat ochiul să proiecteze amănuntele la periferie. Peste tot sistemele vasculare injectate cu paste colorate şi corodate, ori transparentizate, dau putinţa şi imaginaţiei celei mai puţin ascuţite să pătrundă în intimitatea alcătuirei organice — (University College of London de pildă). Articulaţiile, oasele, organele principale, admirabil radiografiate sunt aşezate în dulăpioare mici transiluminate, chiar în sala de disecţie, aşa că studentul în fiecare moment poate face o raportare a maselor moi la schelet precum să şi vadă raporturile precise ale părţilor scheletice, deprinzându-şi totodată şi ochiul pentru o interpretare de placă radiografică. În unele institute, ca la University College of London, studenţii pot compara în fiecare moment pe ecranul radioscopic aspectul viu al organelor pe care le disecă în sală. Grija de a da studenţilor imagini plastice asupra formaţiilor anatomice merge până acolo, încât în unele Institute s-a adoptat proecţia stereoscopică a figurilor ori a obiectelor anatomice, aşa că niciodată studentul nu rămâne să-şi chinue imaginaţia pentru o trecere de la Figura plană a cărţei la realitatea reliefată în trei dimensiuni. La Facultatea de aici s-a inaugurat acum 14 ani un sistem, care apoi a fost utilizat un timp şi la Bucureşti, şi pe care îl socot cu desăvârşire folositor: modelajul. Sistemul a fost primit ostil şi 149

ridiculizat prea mult, încât a trebuit să cadă în voluntariat. Dar el stă pe baze aşa de logice şi rezultatele lui, dacă ar fi aplicat sincer — în combinaţie cu celelalte tehnice —, ar fi aşa de bune încât nu mă pot opri ca chiar de acuma să-1 recomand studenţilor cu toată căldura eşită din convingere şi experienţă. Toată lumea e convinsă că impresiile căpătate prin pipăit sunt mai durabile decât cele lăsate de văz, şi eu adaug că observaţia atentă şi complectă nu se poate face decât ajutată de pipăit. Atunci de ce ar fi absurdă cerinţa de a încerca reconstruirea formaiilor osoase într-o substanţă plastică, reconstruire cu prilejul căreia se trec în revistă activ toate raporturile şi proporţiile formaţiilor moi? Nu trebue uitat că Bardeleben spunea că figurile din cărţi nu ni dau „a 3-a dimensiune”. Henle cerea ca cel care învaţă anatomia „să aplice ochiul, degetul şi gândirea pe obiectul de studiu.” Şi Bichat, care era împotriva planşelor, era totuşi pentru mulajele în ceară, pe care le preţuia mai mult chiar decât preparatele în alcool. „În anatomie, zice el, senzaţiile noastre trebue să nască tot pe atâta prin pipăit cât şi prin vedere.” La acestea voi mai adăuga că cine va reuşi să refacă din amintire o formă anatomică, acela va fi dobândit ceiace Braus pune ca o condiţie pentru adevărata învăţătură anatomică: „Simţul plastic”. Obiecţiile cu privire la scurtimea timpului, care ar pleda contra modelajului, nu stau în picioare, pentru că un timp considerabil se pierde cu memorizările repetate şi obositoare şi prin moleşirea şi desgustarea spiritului silit la operaţii mecanice. Eu susţin că printr-o aplicare metodică şi cu convingere a modelajului, s'ar ajunge în realitate la o economisire de timp şi în plus orice cunoştinţă dobândită ar fi una cu adevărat vie şi activă. Dar tocmai pentru că aplicarea lui cere bună-voinţă, care din pricina relei interpretări din ultimii ani nu există, îl las deocamdată la întrebuinţarea lui după voie.

150

Multă discuţie s-a făcut şi asupra limitărei Anatomiei la o ştiinţă de pură descripţie, care nu trebue să se ocupe decât de formele anatomice ca atare şi atât. A ajutat la confuzie, în această privinţă, un citat din Manouvrier care socotea că Anatomia este „ştiinţă statică” spre deosebire de fisiologie care este ,,ştiinţă dinamică”. Toţi autorii pe care vi i-am citat până acuma, inclusiv Poirier în tratatul căruia s'a strecurat această părere greşită a lui Manouvrier, sunt de părere că nu se poate despărţi în expunere funcţia unui organ de compozitia lui, şi nici forma, ori structura organului de funcţie. Unii anatomişti, destul de însemnaţi merg aşa de departe încât spun ca Reil (citat din F. I. Gall et G. Spurzheim: Anatomie et physiologie du système nerveux en général et du cerveau en particulier, 1810, vol. I p. XXII): „Anatomia nu este o ştiinţă particulară, ci o parte a fisiologiei având ca obiect forma şi structura organelor a căror cunoştinţă este indispensabilă pentru a explica diversele fenomene ale corpului animalelor”. Iar Bourgery (loc. cit. vol. I p. 20) arată de ce nu putem despărţi descripţia anatomică de interpretarea fiziologică: „Lipsită de datele fiziologice, atenţia cea mai neobosită nu va reuşi să observe tot, nici memoria cea mai fericită nu va reuşi să reţie tot.” Bichat de asemeni precizează adoptând ideea colaborării anatomiei cu fiziologia, stabilită de Haller: „...el a recunoscut că ştiinţa funcţiunilor fiind scopul şi aceea a organelor mijlocul de-a atinge acest scop, amândouă nu fac decât un tot pe care nu-1 putem separa fără a face să fie necomplecte divisiunile sale.” Discutând aceeaş problemă, Hyrtl (op. cit. p. 19) conclude: „...anatomie pură nu există”; şi mai departe (p. 20): „jumătate din tratatele de Anatomie sunt scrise în termeni de fiziologie.”

151

Acelaş fel de discuţie cu acelaş rezultat s-a făcut şi în privinţa legăturilor Anatomiei cu Embriologia şi Anatomia comparată. Cum partea asta se înglobează mai natural în al 2-lea aspect sub care vom privi Anatomia, nu mă voi ocupa de ea aici. Voi încheia acest capitol cu concluzia scoasă din cele ce au precedat că: Studentul trebue să capete prin studiul Anatomiei o înţelegere deplină a mecanismelor vieţei, exprimate în forme anatomice. El trebue să ajungă să priceapă structurile ca elemente vii, active, la locul lor în organismul intact şi sănătos. Numai sprijinit pe o astfel de pricepere el va fi în stare să înainteze cu folos mai departe în studiul proceselor normale şi patologice care sunt la baza artei şi ştiinţei medicale. II. Anatomia - câmp de cercetări. Cunoştinţele positive de anatomie care sunt necesare medicului, oricât ar fi ele de simple azi şi uşor de înţeles, au fost dobândite cu mari cazne mintale şi după îndelungi cercetări şi discursuri. Azi când deschidem un cadavru şi privim în ordine organele din el, ni se pare cu desăvârşire simplu să numărăm de pildă nervii cranieni şi totuşi secole întregi în loc de 12 perechi, s-au numărat numai 7. E de ajuns să deschizi trei patru inimi pentru a te convinge că cele două ventricule nu au între ele o comunicaţie directă şi totuşi discuţii nenumărate şi foarte vii s-au făcut pe chestia asta. Până şi Vesal, care a reformat anatomia, a exprimat numai îndoeli asupra comunicărei interventriculare, fără să fie sigur. Multă vreme s-a crezut că nervii sunt tuburi, ganglionii limfatici din mesenter au fost confundaţi cu pancreasul, şi nu mai pomenesc de structurile organelor mai complicate cum ar fi organele de simţ ori sistemul nervos central. Când vedem cât de mult simplifică lucrurile şi luminează înţelegerea un adevăr - astăzi evident - ne mirăm cu drept cuvânt de 152

ce nu a fost primit la descoperirea lui cu uşurinţă şi imediat. Când Vesal a arătat că Anatomia galenică este greşită şi a făcut demonstraţiile lui epocale, el a întâmpinat multă rezistenţă şi adese[a]ori din partea unor anatomişti de primul rang. Însuşi profesorul său, Jaques du Bois (Sylvius) nu a primit inovaţiile lui Vesal ci când acesta de pildă a obiectat că femurul nu este curbat înainte aşa cum 1-a descris Galen (Galen descrisese exact, de altfel, femurul dar de la maimuţă, nu de la om), Sylvius i-a răspuns că de la Galen şi până în timpul său s-a schimbat anatomia omului şi anume curbura femurului a dispărut din pricina pantalonilor strâmţi! căci în propriele lui cuvinte - Galen nu poate greşi. La fel, când Harvey a demonstrat circulaţia sângelui, a stârnit o întreagă revoltă împotriva sa şi printre adversari se numără şi anatomişti de valoarea lui Johannes Vesling (1598-1649) şi Joh. Riolan (1577-1657). Unii 1-au considerat pe Harvey ca pe un rebel şi este absolut tipic citatul unui anatomist contimporan: „ O! cetăţean revoltat al republicei medicale, care ai îndrăsnit să răstorni fapte confirmate de atâtea secole prin aprobarea tuturor!”. Evident, acesta este întotdeauna un argument antiştiinţific care s-a opus progresului omenesc dinainte de Harvey şi până azi: „aprobarea tuturor”. Şi totuşi progresul s-a realizat întotdeauna prin rezultatele la cari au ajuns cercetători isolaţi împotriva acelei „aprobări a tuturor.” . Mintea omului primeşte cu greu inovaţiile şi mai degrabă se mulţumeşte cu o eroare pe care o repetă uşor decât cu un adevăr pe care trebue să-l înveţe. Noi trebue să fim preveniţi asupra acestui defect omenesc şi să luptăm împotriva lui. Şi prevenirea şi lupta se fac mai ales pe calea dobândirei unei mentalităţi ştiinţifice. N-am să insist asupra detaliilor cari mi se par că ar caracteriza o mentalitate ştiinţifică, dar cred că o frază care întâmplător îmi vine în minte dintr'un autor rus recent, o resumă foarte bine: „Să învăţăm de la 153

marii maeştri dar să vedem cu ochii noştri.” Acest precept cuprinde îndemnul de a nu admite un fapt decât după evidenţă personală, după scrutare conştientă a lui şi nu pe simplă afirmaţie, chiar când aceasta e făcută de un maistru. Dacă cineva a ajuns la această înaltă obişnuinţă intelectuală, restul atributelor cari determină o mentalitate ştiinţifică se asociază de la sine. În raza unei astfel de mentalităţi Anatomia apare ca una din cele mai importante ramuri din ştiinţa vieţii: (Biologie), ramura în domeniul căreia s-au născut şi s-au desvoltat multe din ideile fundamentale care au stăpânit şi mai stăpânesc gândirea omenească. La una din etapele desvoltărei cunoştinţilor omeneşti, Anatomia a ocupat interesul cel mai mare al spiritelor cercetătoare şi imediat după Vesal disecţiile au ajuns să stârnească o curiozitate aşa de intensă încât în unele oraşe ele intrau ca un punct de program la marile festivităţi şi începutul lor se anunţa prin tragere de clopote. Anatomia de fapt ocupa întreaga ştiinţă a vieţei şi mai târziu s-a despărţit încetul cu încetul fiziologia din sânul ei, ca o ramură aparte. Din primul moment, când technicele erau foarte simple, reduse la simpla vedere (de unde şi cuvantul autopsia), şi până azi când ele s-au înmulţit şi complicat infinit, interesul omului a fost continuu aţâţat spre examinarea propriei lui fiinţi. Putem fi siguri că şi de aci înainte va fi tot astfel. Silinţele au fost şi vor fi către înţelegerea şi explicarea deplină a formărei, desvoltărei şi modificărei corpului omenesc. Şi ca şi în trecut, cercetarea cât mai adâncă a formei umane active va depinde şi va fi condusă de sistemele de gândire, de teoriile şi ipotezele formate, precum şi de perfecţionarea tehnicelor cu ajutorul cărora se îndeplinesc investigaţiile. E o influenţă circulară între cunoştinţi şi între mijloacele lor de obţinere, între fapte şi ipotezele cari împing la cercetare. Fără ca să mai insist aici, amintesc numai câteva etape mai mari din evoluţia Anatomiei care au fost marcate prin câte o schimbare de idee ori o perfecţiune de tehnică. Când Aristoteles 154

(384-322 în.H.) a făcut deosebire între ce e mistic şi ce e natural, încrezându-se în simţurile sale, cu ajutorul cărora a încercat să claseze lumea organică, el a marcat prin asta o epocă nouă şi a împins înainte cunoştinţa anatomică. Când Vesal (1534) a avut îndrăzneala să controleze pe Galen (131-201 d.H.), anatomia căruia stăpânise necontestat mai bine de o mie de ani, el a însemnat o a 2-a epocă, care a dat dreptul convingerei personale să existe şi să se ridice peste autoritatea magistrală. Demonstraţia circulaţiei sangvine făcută de William Harvey (1628) a transformat cu desăvârşire concepţiile anatomice şi a îndreptat cercetările într-o direcţie nouă. O influienţă tot atâta de mare a avut, şi încă mai îndepărtată în timp, descoperirea microscopului (1620). Sub stăpânirea acestei influienţe, Anatomia încă se mai găseşte. Teoriile transformiste şi evoluţioniste ale lui Lamarck (1809) şi Darwin (1859) au însemnat de asemeni un pas mare înainte, complectat şi mult accelerat prin teoria celulară (Schwann 1839). O lumină nouă şi foarte puternică au revărsat asupra Anatomiei două directive noi, a căror influienţă nu s-a isprăvit şi care sunt încă în plin studiu: embrologia şi anatomia comparată. Şi astfel concepţiile anatomice au mers treptat, treptat lărgindu-se şi adâncind priceperea organismelor într-un chip tot mai complect. Astăzi: Anatomia, care studiază formele vii în desvoltare şi regres, alături de forma echilibrată a maturităţei; care urmăreşte odată cu actualitatea organismelor şi treptata succesiune a stadiilor de desvoltare, a ajuns la epoca în care rostul ei este să analizeze factorii determinanţi ai formelor anatomice. Ea este azi o ştiinţă causală şi metoda ei de investigare este cea experimentală. Formaţiile care alcătuesc organismul interesează nu numai din punctul de vedere al activităţei lor prezente, ci interesează şi din punctul de vedere al devenirei lor. Cum s-au format, ce factori le-au determinat şi ce viitor au; ce posibilităţi de modificare cuprind în ele? Anatomistul trebuie să-şi puie astazi probleme de morfogenesă şi morfodinamică. În lumina acestor probleme, tot ce altfel pare capricios şi neînţeles capătă posibilităţi de explicaţie. Variantele 155

anatomice nu mai sunt „Lusus naturae”, malformaţiile şi monstruosităţile capătă un înţeles. Anatomistul de azi studiază germenii producători de forme organice şi agenţii care determină transformarea formelor unele în altele; el caută şi provoacă intenţionat determinismul formaţiilor anatomice. În acest stadiu anatomia a fost copleşită de progresele ştiinţelor învecinate şi desigur în viitor va conta - oricât de neaşteptat ar părea - ca o nouă etapă în desvoltarea anatomiei, descoperirea coloizilor. (T. Graham). Azi aşa de departe se găseşte anatomia de ideea că ea ar fi „studiul fenomenelor statice ale organismelor”, încât cercetătorul din câmpul ei nu se mulţumeşte nici măcar cu observaţia cauzală a individului actual ci îşi întreprinde investigaţiile şi asupra ascendenţilor a[le] căror proprietăţi combinate pot explica formele apărute mai târziu. (Ereditatea) Dar dacă ăsta e câmpul larg al Anatomiei ştiinţifice, cuprinsul ei de activitate integrală, ne putem întreba şi noi ca şi medicul practician care nu ştie anatomie: „pentru ce să înveţe studentul în medicină mai mult decât formele grosolane ale oaselor, articulaţiilor, muşchilor şi organelor?” La aşa năsdrăvană întrebare sunt două răspunsuri. Unul arată că tehnicele clinice, diagnostice şi intervenţioniste s-au desvoltat aşa de mult, s-au rafinat într-atâta, încât fără o cunoştinţă exactă şi suficientă a organismului omenesc medicul nu va mai putea obţine fineţă şi siguranţă în acţiunea lui numai prin rutină (cum se putea în vremea veche). Cellalt răspuns arată că cunoştinţele anatomiei practice nu sunt decât ceea ce a rămas stabilit din Anatomia ştiinţifică. Anatomia usuală este residiul anatomiei de cercetări, azi anatomie experimentală. Amândouă sunt în continuă premenire, într-o evoluţie neîncetată. Şi anatomia zisă clasică rămâne într-atât cât îi permite anatomia ştiinţifică. Multe adevăruri de azi sunt erorile de mâine şi faptele trebuiesc acceptate cu rezerva că s-ar putea să fie modificate prin noi descoperiri. Cine mai poate face azi medicină practică corectă fără o cunoştinţă suficientă a parasimpaticului? Şi totuşi când am început eu medicina, exact în 156

sala în care ne aflăm, la noi nu ajunsese încă cunoştinţele introduse în lumea ştiinţifică de către Langley; şi când prof. Rainer a expus pentru întâiaşi dată în Iaşi clasificarea sistemului vegetativ dupa Langley, a întâmpinat murmure de nemulţămire. Azi desigur au încetat. Mâini alte noi descoperiri vor premeni domeniul nostru de cunoştinţi — mai mult ori mai puţin — ; spiritul studenţilor trebuie pregătit pentru o acceptare de idei noi, sub rezerva controlului experimental. Conservatism în ştiinţă nu există; aici el se numeşte uneori „lipsă de informaţie” şi totdeauna „oprire în dezvoltare”. Vorbei goale de-atâtea ori auzită că Anatomia este o ştiinţă isprăvită, o să-i opun două citate dela două personalităţi extreme. Una este Poirier, pe care se bazează aforisme de ale medicilor practicieni cu idei de anatomie în afara ei: „...Lipsa de vederi generale poate fi un obstacol chiar pentru investigaţia faptelor mărunte, atât analisei cât şi sintesei. Ea poate opri în toate chipurile progresul unei ştiinţi. Această lipsă în mare parte a făcut să se considere Anatomia umană ca fiind aproape terminată (loc. cit. p. 2 şi 3), pe câtă vreme ea se găseşte încă la perioada ei de început.” A doua personalitate este cel mai mare maistru modern al tehnicei de predare a anatomiei, Herman Braus (loc. cit. p. 5): „Nici de cum nu-i adevărat că Anatomia omului este o ştiinţă încheiată, ispravită; în multe privinţi suntem la început. Tocmai prin concepţia biologică dobândim simţul ştiinţei în progres şi ne păzim să târâm cu noi un balast mort”. III. Anatomia educativă. Atingem aici capitolul final al expunerei pe care mi-am propus s-o fac, şi în el mă ocup de fapt de sinteza ştiinţei noastre. Am prezentat Anatomia în rosturile ei practice, în rosturile ei investigatoare; am arătat-o ca pe o ştiinţă mereu în premenire — aşa 157

cum este orice ştiinţă — ca pe o ocupaţie stimulatoare de idei şi condusă de ele. Dar Anatomia are un rol şi mai important şi mai captivant: un rol educativ. Ea are mai mult decât alte ştiinţe putere de-a transforma pe omul care o învaţă. Această putere îi vine de la împrejurarea că ea sporeşte conştiinţa omului asupra sa însuşi. Cheia filosofiei adânci socratice era „cunoaşte-te pe tine”. Şi nici o altă ştiinţă nu răspunde mai bine acestei devize. Manipulaţiile tehnice ale studentului pe cadavru, pe corpul viu; lucrul continuu cu instrumentele de disecţie pe corpul mort; cercetarea variată a corpului însufleţit şi activ rafinează simţurile şi sporeşte abilitatea viitorului medic care va trebui să fie înainte de toate un bun observator, un bun intervenţionist, un om cu gândirea precisă şi hotărâtă, care se descurcă repede şi decis în împrejurări complicate. Dar pe lângă partea de educaţie tehnică incontestabilă pe care o are Anatomia, ea transformă în cel mai înalt grad aparatul de gândire al omului. Setea de a cunoaşte este stimulată infinit mai mult atunci când e vorba de a-ţi cunoaşte propria ta fiinţă. Şi lărgimea de vederi, ascuţimea de judecată e cu atâta mai întinsă cu cât mecanismele biologice pe care se sprijină sunt mai adânc cunoscute. Acest rost educativ al Anatomiei a fost recunoscut de mulţi anatomişti de primul rang şi Hyrtl merge până acolo — ceea ce e drept — încât pretinde că trebuesc răspândite cunoştinţele de Anatomie în toate cercurile, pentru ca omul din toate clasele să se cunoască. (p. 39 - 40 loc. cit.) Evident toate preceptele, toate regulile şi toate cunoştinţele valorează cât mintea care le judecă, cât înţelegerea prin care trec. Minunate dispoziţii şi admirabile realizări capătă o formă pocită în stăpânirea unor sălbateci şi din contra împrejurări şi mijloace mai proaste se perfectionează şi se înalţă sub influenţa unor personalităţi desvoltate. Aşa e şi cu datele ştiinţelor medicale. Aceeaşi experienţă 158

simplă, pe o broască să zicem, e o simplă repetiţie obositoare pentru un simplu învăţăcel pasiv la minte, dar ea poate deveni isvor de explicaţii minunate, de îndrumări ingenioase şi poate stimula noi orientări, când mintea interpre[ta]toare este de pildă a unui Claude Bernard. Care-i diferenţa între învăţăcel şi Claude Bernard? Structura intelectuală. La unul această structură e simplă, puţin mobilă, obosită şi confuză pe când la celălalt e sclipitoare, complexă, proteică şi neadormită. Nu-mi trece prin gând să afirm că prin cunoaşterea adâncă de sine fiecare poate deveni un Claude Bernard, doamne-fereşte, fiindcă mai sunt şi alţi factori într-un proces aşa de complicat; dar sunt convins că o profundă cunoaştere de sine, o minuţioasă analiză a organismului viu, o putere de pătrundere în mecanismul vieţei proprii sporeşte mult structura intelectuală şi lărgeşte judecata. De aceea cunoştinţele oricât de inutile şi trecătoare ar apărea la un moment dat al educaţiei, dacă ele au puterea să complice şi să perfecţioneze aparatul de gândire, ele îşi îndeplinesc rolul cel mai mare pentru că au pregătit un simţ complicat şi puternic care va şti să le caute şi să le găească repede la locul lor, chiar dacă temporar ele au fost uitate. Mentalităţile sunt ca obiectivele microscopice: cu cât sunt mai complicate şi mai prelucrate cu atât observă mai mult, mai fin şi mai clar. Înaintea unei lupe ori a unei imersiuni apocromatice acelaş minuscul organism se agită: dar ce arată una şi ce arată cealaltă! Înaintea a doi doctori, unul cu o cultură de literă simplistă şi resumată, cellalt cu o minunată cultură biologică complexă şi conştientă, puneţi acelaş bolnav. Amândoi au citit pe aceleaşi cărţi, amândoi au pronunţat aceleaşi vorbe — dar ce va vedea unul şi ce va vedea cellalt! Structura lor intelectuală este la antipozi, şi efectele la fel. Nici un moment deci în cursul studiilor nu trebue pierdut din vedere automodelarea spiritului, progresiva lui complicaţie şi luminare şi orice ramură de cunoştinţi care duce la aceste rezultate trebue considerată de prim folos. Anatomia aruncând 159

o puternică lumină asupra fiecăruia însuşi are în acest sens influenţa cea mai marcată. Dar mai este un punct de o valoare supremă. Omul observându-se pe sine, studiindu-se la lumina cunoaşterei structurei proprii, ajunge la o introspecţie minunată, care îi arată oareşicum putinţele lui de desvoltare şi direcţia încotro ea s-ar face. Ajunge la o conştiinţă a lipsurilor sale biologice şi întrevede putinţa unei intervenţii prin sforţări pentru îndreptare, pentru perfecţionare, pentru desăvârşire. „Omul este singura fiinţă vie, care poate concepe pentru sine un ideal şi în vederea lui se modelează”, a spus prof. Rainer şi această idee mi se pare un apogeu al gândirei noastre. Într-adevăr prin studiul atent al propriei noastre făpturi căpătăm siguranţa că putem interveni, influenţând direct prin voinţă unele sisteme organice (musculatura); ne putem astfel introduce în propria noastră alcătuire îndreptând-o, până la anumite limite, unde vrem noi. Asta ne dă puteri noi de rezistenţă, de înteţire a activităţei şi de conservare a bunei funcţionări. Exerciţiul acesta susţinut asupra noastră înşine a ajuns în alte ţări la o desvoltare imensă, cu rezultate minunate şi el face parte integrantă dintr'un sistem de reguli menite să menţie condiţiile unei bune desvoltări şi să perfecţioneze fiinţa umană. Totalul acestor reguli alcătuiesc ceeace se numeşte Eugenica. Aici trebue să ţintim cu toţii: să ducem cunoaşterea de sine şi puterea de autointervenţie aşa de departe încât să putem căpăta impresia că conlucrăm cu natura la propria noastră desăvârşire. Conferinţă publicată în Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de

Medici şi Naturalişti din Iaşi, 1928, nr. 6, pp.519-542.*

160

SPIRITUL UNIVERSITAR ŞI TENDINŢELE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Lecţia inaugurală de D-l Prof. Dr. GR. T. POPA, cu ocazia redeschiderii cursurilor Universităţii Mihăilene (13 Noembrie 1938)

Din când în când, se impune minţii omului să-şi revizuiască directivele gândirii şi să se verifice pe sine în raport cu realităţile fluctuante. Începutul unui an şcolar, la cea mai înaltă instituţie de creaţie intelectuală, este un bun prilej pentru aceasta. Dacă am putea face o secţiune transversală a timpului şi am proiecta pe dânsa totalitatea mijloacelor noastre de lucru, dobândirile investigaţiei multiple şi câmpurile prelucrate de sforţările specialiştilor, am căpăta o imagine extrem de complexă şi, în primul moment, neinteligibilă. Materialul adunat de atâtea generaţii muncitoare este imens şi legăturile posibile între diferitele date ştiinţifice infinite. Privite panoptic, în simpla lor alaturare, câştigurile cercetării libere ar avea apectul unui haos, puţin diferit de haosul primitiv. Puneţi pe acelaşi plan şi în acelaşi moment texte juridice şi formule matematice; secţiuni microscopice şi reţete farmaceutice; săpături pe teren şi preparate chimice; aparaturi diverse şi silogisme şi vă veţi afla în plină nebuloasă. O astfel de nebuloasă, oricât de paradoxală ar fi afirmaţia, este, la prima vedere, însăşi Universitatea. Străbătută dela un capăt la altul, această strălucită instituţie prezintă ochiului curios înşiruiri de camere cu cel mai variat mobilier, cu cele mai diverse instalaţii, perfect neînţelese vizitatorului în treacăt: un adevărat muzeu, puţin ordonat, din care lipsesc prea multe tăbliţe explicative. Ici, grămezi de cărţi, aşezate în rafturi; colo, colecţii de diferite forme organice; mai încolo, şiruri de bănci în incintă şi numeroase tablouri pe păreţi; 161

mai departe, stelaje enorme, cu numeroase sticle care conţin tot felul de pulberi şi lichide: cuşti de animale, borcane pline sau goale, instrumente şi scule, mese, birouri şi scaune, aparate şi ţăvării. Asta-i partea concretă a unei Universităţi care nu s-ar deosebi prea mult de partea concretă a unei fabrici, tot aşa cum, de pildă, nu s-ar deosebi prea mult, unele de altele, oasele desgropate din diferite morminte. Dar, materialitatea Universităţii, ca şi materialitatea unui om îngropat, este un rezidiu mort, care, dacă îşi are puse într-o anumită ordine părţile componente, alcătuieşte cel mult un schelet, iar dacă nu le are ordonate, constitue o întreagă harababură. O Universitate perfect echipată, aranjată după un plan excelent pe care îl putem găsi azi descris în cărţi şi în cataloage - încă nu este decât un schelet montat, rece şi mort, nemişcat şi indiferent. Pentru a face din elemente separate un tot, pentru a da structură unei acumulări şi organizare unei simple colecţii, trebue să adăogăm viaţă. Numai mintea cugetătoare poate transforma o vastă tăbărâre materială într-o instituţie vie. Numai clădirea şi instrumentarul dintrînsa nu formează o Universitate. Ca să fie aşa ceva, ea are nevoe de flacăra însufleţitoare a minţilor neastâmpărate; şi această flacără este purtată de profesori şi de studenţi. Universitatea este, în fond, acea veche asociaţie dintre acei care învaţă pe alţii şi acei care învaţă dela alţii: Universitas Magistrorum et Scholarium. Ori unde avem o astfel de asociaţie avem o şcoală şi Universitatea este şcoală..,. cea mai înaltă şcoală. Fără continuă trepidare a tinerilor dornici de a se instrui, fără elanul creator al acelora care, vrând să transmită altora cunoştinţi, se instruiesc mereu şi ei, cercetând secretele naturii; fără subtila vibrare a intelectului, minunatul palat în care ne aflăm ar fi o tristă şi rece construcţie arhitecturală şi nimic mai mult. Aşa dar, tineret studios şi profesori activi, învăţăcei şi dascăli, ucenici şi maeştri, aceştia alcătuiesc o Universitate. Chiar dacă ar lipsi zidurile unei clădiri şi ar exsita totuşi înţelepţi care să „ştie”, întovărăşiţi cu 162

dornicii de a „afla”, încă am avea o Universitate. Şi grădinile lui Academos nu erau alta ceva decât o înaltă şcoală a vremii, pentrucă în ele se plimbau, discutând, Platon, Xenocrat, Polemon, Arcesilas şi elevii lor. Aşa dar, materialităţii universitare trebue să-i adăogăm viaţa pentru a avea o Universitate. Şi cu asta unii s-ar declara mulţumiţi, crezând că au realizat tot ce se cere dela o înaltă instituţie de cultură. Oameni vii şi instalaţii, asta ar fi deajuns. Totuşi nu-i aşa. Şi oamenii (în cazul nostru, profesorii şi studenţii) şi organizarea materială sunt indispensabile, dar nu constituiesc totul. Profesorii şi studenţii, priviţi ca simple unităţi vii, care intră şi ies la anumite ore dintr-un local echipat cu o bogată aparatură, nu ajung să formeze o Universitate numai printr-atâta. Îndeplinirea unor adevărate rituale programatice s-ar deosebi prea puţin de gesticulaţia lui Hunding care imita numai mişcarea în timp ce Wotan, nevăzut, executa munca. Pentru desăvârşirea unei organizaţii complexe într-o înfăţişare viabilă în existenţa căreia să se poată distinge un ţel şi o mişcare armonică spre acest ţel, trebue ceva mai mult decât o aglomerare de oameni; trebue un spirit comun. Fiecare instituţie, fiecare aşezare, fiecare asociaţie, dacă este deplin constituită, are un spirit al său. Acest spirit îi dă caracteristicele sale şi coeziunea care-i asigură o lungă existenţă. Din toate acele câte compun o înfăptuire omenească, spiritul deţine valoarea cea mai mare. În lumina lui se desfăşoară toate evenimentele care alcătuiesc viaţa unei aşezări şi sub impulsul lui se desăvârşesc toate legăturile care fac din numeroase elemente un întreg. Universitatea are şi ea spiritul său, spirit care preţuieşte mai mult de cât toate câte formează la un loc o astfel de instituţie. Din ce constă spiritul universitar? Mai întâi, acest spirit se desluşeşte în scopurile pe care le urmăreşte Universitatea. Această înaltă şcoală caută aflarea adevărului sub toate formele sale. Ea cercetează, verificând relaţiile naturale 163

dintre înfăţişări şi fenomene. Ea sporeşte mereu cunoştinţele şi caută să întindă la infinit pătrunderea înţelegerii umane. Caracteristica esenţială a spiritului universitar este absoluta lui libertate de a-şi desfăşura aripile; fără restricţii. Nici graniţi, nici stăvilare; nici limite, nici tipare. Proteica lui alergătură în căutarea adevărului nu are decât un singur regulator: adevărul el însuşi. În această căutare a adevărului, subiectivismul celui care caută trebue înlăturat. Spiritul universitar nu admite introducerea simpatiei sau antipatiei în aprecierea adevărului; el caută numai să se asigure de realitatea raporturilor care îl alcătuesc. Spiritul universitar însă nu se mulţumeşte să caute adevărul în suprafaţă; el îl vrea cât mai complet şi cât mai adânc. Pentru aceia el nu se cantonează nicăieri, nici chiar atunci când se specializează. Specializare înseamnă adâncire, dar nu excludere. Acest spirit nu se poate mulţumi cu aparenţe şi momente, ci neîncetat exercită o putere erosivă asupra naturii, din care încearcă să extragă esenţialul nepieritor, construind astfel structura adevărului (ceiace presupune înlănţuiri de adevăruri, legate organic). În al treilea rând, spiritul universitar pretinde întoarcerea, în ecou asupra lui însuşi, pentru a se verifica în capacitatea sa de percepţie. El face un obiect de cercetare din propria sa fiinţă. El se observă, în vremea pomenirii sale, introducând aspiraţiile pe care şi le simte. Prin această introducere se ajunge la diriguirea în anumite sensuri a spiritului universitar. I se creiază astfel directive care, atât cât ţin de natura însăşi a spiritului, condiţionează progresul. În mod firesc spiritul încearcă cuprinderi tot mai largi şi se complică treptat. Extinderea sa şi complicarea continuă sunt proprietăţi evolutive care îl duc spre perfecţie. Acestea sunt, de altfel, singurele tendinţe permise spiritului universitar, tendinţe universale, adânc sădite în firea lui. Ele vin dela propria sa structură, şi, în momentul încetării lor, spiritul începe să degenereze. 164

După ce ne-am ţinut un timp la nivelul definiţiilor largi, privitoare la spiritul universitar, ne întoarcem acum la încadrările sale practice, din care ies aspectele culturii umane. Am înţeles prin spirit universitar acea înclinare naturală incvisitivă, care caută să răpească naturii secretele, care doreşte să pună ordine, prin descoperirea legilor, într-un univers haotic. Acest spirit se dezvoltă la maximum în şcoala cea mai înaltă, care este Universitatea; dar el poate fi găsit, în diferite grade de desvoltare, şi în alte instituţii de cultură; şi ori unde se găseşte el, apare lumina înţelegerii umane, care risipeşte întunericul primitiv. Încadrările practice ale spiritului universitar se fac în ceiace se chiamă învăţământ. În Universitate, acest învăţământ, mai mult decât în toate celelalte şcoli, constă din două mari diviziuni (care, totuşi, se amestecă mereu): 1) comunicarea şi asimilarea cunoştinţelor deja dobândite; 2) deprinderea cu meşteşugul dobândirii unor noi cunoştinţe. Fiecare student trebue să afle şi să reţie toate câştigurile de până azi ale ştiinţei, dar totodată să înveţe şi cum se obţin aceste câştiguri, pentru a încerca el însuşi, cândva, formulări noi. Într-un învăţământ prost organizat, preocuparea principală este numai memorarea datelor ştiinţifice, care au devenit clasice. Dar simpla repetare a tezaurului cultural nu-i deajuns, fiindcă ea se face cu impresia că adevărurile sunt absolute şi perfect conturate. Omul simplifică mereu şi trage concluzii sumare asupra unei naturi extrem de complexe. Nu trebue confundate clarităţile noastre cu acele ale realităţii şi pentru a ieşi din scheme şi formule trebue să urmărim noi înşine geneza adevărului. Această geneză nu se poate urmări decât prin investigaţie directă asupra vreunei probleme ce ne stă înainte. De aceia, nu va învăţa bine şi deplin decât acela care va încerca el singur să descopere cunoştinţe noi. Adevărul acesta l-a formulat lămurit G. Elliot Smith, spunând că „orice adevărată asimilare de cunoştinţe este de natura cercetărilor originale”.249 Aşadar, 249

Conversion in science (”Huxley memorial lecture”, 1928), Macmillan and Co. Ltd, London. 165

acei care practică într-o şcoală înaltă nu trebue să piardă din vedere că lupta cu întunericul se dă favorabil numai prin spiritul universitar, definit ca o forţă de cercetare în neobosită activitate. Învăţământul deci, care este o încadrare practică a spiritului universitar, pentru a fi la nivelul cerinţelor ideale, trebue să fie străbătut în toată întinderea de acest spirit. Fără asta, el poate fi un ritual, poate fi o programă sau o ceremonie, dar nu poate fi învăţământ. Învăţământul trebue să prefacă pe cel care învaţă şi totodată să schimbe continuu aspectele naturii. Este un neîncetat raport de uzură între mintea investigatoare şi între realitatea aparentă. Numai cine se aşează în acest raport poate spune că a dobândit spirit universitar şi va fi antrenat în jocul legilor naturii. Dacă spiritul universitar nu recunoaşte alte tendinţe decât acelea care, răsărite în chip firesc din natura sa, îl împing spre extensiune şi complicare; din contra, încadrarea sa practică - adică învăţământul suferă mereu influenţele timpului şi a[le] organizărilor în care se găseşte integrat. Deaceia învaţământul a avut şi are tendinţe, căutând anumite realizări (care ar putea fi indiferente spiritului universitar). Aceste tendinţe au variat mereu în cursul vremii şi variază şi azi. Ele sunt strâns legate de formele organizaţiei societăţilor şi de structura cunoştinţelor deja dobândite. Într-un timp (în Evul mediu), universităţile erau infiltrate de spiritul teologic, iar în alt timp (în secolul al XIX-lea, de pildă), ele au fost străbătute de spiritul ştiinţific, înţelegând prin asta directiva la baza căreia stă metoda experimentală (Louis Liard250). Dar spiritul ştiinţific, acel spirit care urmăreşte cauzalităţi verificabile, poate el însuşi varia în diverse concepţii dintre care cele mai importante sunt: unele cu explicaţie mecanistă, altele cu explicaţie vitalistă şi al treilea grup cu explicaţie totalistă (sau spiritualistă) (Adolf Meyer251). Un sistem de gândire, 250

L'Université de Paris. Librairie Renouard. H. Laurens Édit. 1909. Krisenepochen und Wendepunkte des Biologischen Denkens. Gustav Fischer Jena, 1935. 251

166

odată închegat, influenţează orientările spiritului universitar şi cu atât mai mult influenţează învăţământul. Deaceia învăţământul a răsunat în cursul vremii la atingerea cu toate marile teorii şi la atingerea cu toate ideile fundamentale. Odată a fost dominat de religiile primitive, altădată de utilitarism; într-o vreme, organizaţia de stat l-a subjugat, în altă vreme creştinismul i-a infiltrat toate diviziunile. Reforma şi diversele aspecte de protestantism s-au făcut simţite în şcolile superioare. La fel, reacţiunea catolică şi mai apoi revoluţia au pus pecetea lor pe învăţământ (Francois Guex252). Mai aproape de noi, diferite curente filozofice şi economico-sociale, precum şi unele concepţii naturaliste au impregnat cu influenţa lor forma şi fondul învăţământului. Ar fi deajuns să cităm criticismul, pozitivismul şi darwinismul. Influenţa cea mai adâncă însă a exercitat-o în vremurile noastre ştiinţifismul, bazat pe metoda experimentală. Această metodă a dat omului un instrument de verificare a realităţii, prin reproducerea relaţiilor asupra cărora se exercită curiozitatea. Ea a dat o siguranţă mai mare judecăţii şi a clarificat numeroase noţiuni, plutitoare în vag mai înainte. Atât de puternică a fost influenţa metodei experimentale, încât pe baza ei s-au făcut precizări dincolo de ce putea admite rafinamentul vieţii. Introducerea probei şi contraprobei, încercarea de a provoca natura prin experienţă, pentru a obţine un răspuns indefinit repetat, a rămas totuşi instrumentul cel mai folositor în căutarea adevărului. Deaceia chiar dacă sistemul de idei pe care l-a edificat, în secolul al XIX-lea, metoda experimentală nu mai poate rămâne întreg în picioare, metoda totuşi va rămâne. Omul încă nu a găsit o unealtă mai bună pentru ajutorarea spiritului în sforţările sale de înţelegere a naturii. Deducţiile pe care le face omul de ştiinţă pot varia, legătura ideală între fapte se poate schimba, aprecierile pot să fie diverse, dar materialul deducţiilor şi aprecierilor noastre va fi dobândit, va fi curăţat până la linia pură, prin metoda experimentală. Deaceia întreg 252

Histoire de l'instruction et de l'éducation. Félix Alcan. Paris, 1913. 167

învăţământul actual simte şi trebue să simtă influenţa metodei experimentale, care îl împinge prin mişcări infinitesimale spre aflarea nepărtinitoare a adevărului, spre eliberarea întreagă de preconcepţii. Plecând dela examinarea naturii concrete, metoda probei şi a contraprobei a invadat în timpul din urmă lumea psihicului, încercând să afle regulile şi legile după care se mişcă sufletul. Avem azi un câmp vast al experienţei interne din care se aşteaptă extragerea principiilor de conduită şi de reacţiune psihică, principii care stau la baza tuturor marilor mişcări ale omenirii. Această experienţă a şi scos unele concluzii rezumative, deşi nu a reuşit încă să clarifice amănuntele proceselor prea subtile. Ea a dovedit caracterul fluctuant al stărilor sufleteşti şi variabilitatea concepţiilor. Ea ne sfătuie să nu dăm formă absolută şi nici exclusivă părerilor pe care ni le facem, asigurându-ne că în cursul vremii ele desigur se vor schimba. La ce a folosit obligaţia de a nu admite că pământul se mişcă şi este rotund? Ce valoare a avut punerea la index a descoperirii lui Harvey, prin care s-a explicat circulaţia sângelui? Evidenţa luminoasă a unui secol se poate dovedi în alt secol ca n-a fost decât o gravă eroare. Tot experienţa internă mai arată că chiar în aceiaşi vreme sunt ades contradicţii flagrante asupra aceluiaşi gen de preocupare umană. Chiar în anul în care Galileu observase sateliţii lui Jupiter şi abea după doi ani dela publicaţia lui Kepler intitulată De motibus stellae Martis, parlamentul francez a trecut o lege pentru a obliga pe chimişti să-şi potrivească lecţiile cu învăţăturile lui Aristot, ameninţându-i, în caz contrar, cu pedepsirea cu moartea şi confiscarea averilor (L. Hogben253). În aceiaşi vreme deci, au stat alături, pe acelaşi plan, un adevăr hulit şi o eroare atotputernică.Tirnpul şi experienţa internă au schimbat total raporturile, arătând, mai apoi, că ceiace era socotit eroare fusese de fapt adevăr, iar adevărul admis nu era decât eroare.

253

The retreat from reason. Walts and Co. London, 1936. 168

Omenirea a făcut asemenea experienţe de nenumărate ori, pentru ca, în purtare prudentă, să nu mai primească niciodată forme absolute de adevăr şi pentru ca, în aşteptare, să ia o atitudine tolerantă faţă de idei. Chiar timpul nostru ne dă un strălucit exemplu de schimbare a celor mai profunde adevăruri, care păreau definitiv fixate pentru mintea cugetătoare. Atracţia universală, indestructibilitatea atomului, cauzalitatea şi determinismul au suferit alterări uimitoare. Tot ce este fundamental în ştiinţă a căpătat în scurtă vreme alte accepţii, ajungând aproape să modifice până şi modul de gândire al omului. Într-o conferinţă, ţinută la Radio, în 1936, Sir Oliver Lodge254spunea că dacă l-ar întreba cineva care sunt ideile fundamentale din substratul ştiinţei moderne ar răspunde că sunt: uniformitatea, continuitatea şi evoluţia. Ori, tocmai aceste structuri bazice ale ştiinţii au fost aşa de modificate în secolul nostru, încât, azi, mai mult valorează ideile opuse: de variabilitate, discontinuitate şi salt. Dacă asemenea formulări clasice, care păreau că au îmbrăcat o formă definitivă, ajung să fie puse la îndoială - ba chiar se dovedesc a fi mai drepte contrariile lor - atunci putem noi pretinde că ceiace concepem azi va fi mai neclintit decât indestructibilitatea atomului sau decât legea cauzalităţii? Desigur că nu. Deaceia, în câmpul ideilor, trebue să aplicăm integral proprietăţile spiritului universitar, care cere ca acesta să se mişte cu totul liber şi să cerceteze fără stânjenire în toate cele patru dimensiuni ale universului. Învăţământul, deasemeni, când este un învăţământ de ordine supremă, trebue să fie ferit de orice încătuşare şi să fie stimulat să încerce cu îndrăzneală orice fel de investigaţie. Numai aşa se va asigura progresului o mişcare continuă.

254

Modern scientific ideas, especially the idea of discontinuity. London, Ernest Benn Lt, 1926. 169

Învăţământul nu trebue să fie cu eclipse de idei, fiindcă experienţa arată că în cele din urmă ideile tot pătrund, cum pătrund forţele de atracţie universală prin orice mediu, care altminteri pare opac. Oricât s-au opus chiar unii mari oameni de ştiinţă ideii de conservare a energiei, pe care o formulase stângaci Iulius Robert Meyer, ideia totuşi a triumfat, fiindcă avea adevăr în ea.255 Degeaba au opus negaţii lui Pasteur toate somităţile medicale ale timpului, ajungând unii să-l acuze de crimă prin imprudenţă; azi, medicina toată este străbătută de ideile lui. Orice ideie inovatoare întâmpină rezistenţă chiar spre folosul fixării ei viitoare. Opoziţia stârneşte contraprobele, absolut necesare unei stabiliri experimentale. Aceste opoziţii sunt şi ele trebuitoare, căci, datorită lor, spiritul îşi întăreşte puterea de atac a problemelor şi variază probele până la exces. Învăţământul suprem trebue să aibă o largă îngăduinţă şi pentru teoriile afirmative ca şi pentru acele negative, luând drept unic îndreptar spiritul universitar. La baza oricărui adevăr nou stau numeroase ciocniri de păreri contrare şi judecata trebue să se aşeze, pe rând, în poziţii opuse pentru a căpăta certitudini. Dar, dacă pe terenul ideilor se poate feri mai uşor învăţământul de tendinţi acaparatoare, primejdia vine de aiurea: influenţa stărilor politice şi sociale. În tot cursul istoriei, învăţământul a suferit numeroase încălcări şi diriguiri forţate spre ţeluri care nu erau ale lui. Învăţământul fiind puterea formativă cea mai însemnată a unei societăţi, conducătorii au căutat ades să-l utilizeze ca pe un instrument de prefacere într-un sens voit. Aici distingem un ciclu subtil dela ideie la faptă şi înapoi la idee de care puţini îşi dau sama. Sensul voit al diriguirii sociale apare adesea ca pornit din acte voluntare: o poruncă dată de un om al puterii. Dar se uită că actul voluntar al celui care porunceşte este el însuşi un produs al gândirii, al concepţiilor pe care şi le-a format el în cursul vremii. În ultimă analiză, vom găsi tot su255

W. Ostwald. Les grands hommes. Ernest Flammarion édit., Paris. 170

premaţia ideii şi vom vedea că tot spiritul indică paşii omenirii. Deaceia se impune pentru mânuitorii de concepţii, pentru înţelepţii unei naţiuni să fie cumpăniţi: în formulările lor ideative, căci pe aforismele lor de azi se vor baza sau violenţele sau liniştile de mâne. Inutil să mai facem priviri retrospective asupra variatelor influenţări politice şi sociale care au impus caracteristicele lor şi învăţământului. Ne putem opri la momentul de azi care procură exemplele cele mai izbitoare pentru astfel de influenţe. Azi ne aflăm la una din cele mai pronunţate cotituri din istoria intelectului. S-a încercat adesea oprimarea lui şi orientarea sa forţată, dar niciodată impunerile exterioare nu au ajuns la asemenea proporţii ca acele de astăzi. În mijlocul crizei actuale, se află o ciocnire uriaşă între două tendinţe opuse dintre care una admite o libertate deplină, iar cealaltă cere o încătuşare totală la un sistem oarecare de gândire. Liberalism şi totalism, ambele directive, devenite tiranice, caută să impuie forma lor de gândire omenirii. Învăţământul sufere, în mod deosebit, întipărirea acestor curente. Din contradicţia lor au apărut şi apar mereu simptome grave care demonstrează că există o adevarată decădere a spiritului uman, tocmai în vremea noastră. Din diferite părţi, şi prin glasurile cele mai autorizate, s-a dat alarma asupra degenerării intelectului. Unul din cei mai mari biologi engleji de azi, Lancelot Hogben, susţine că tulburările actuale au izvorul într-o contradicţie adâncă dintre educaţie şi societate. Educaţia actuală pregăteşte mai mult pentru abilitate verbală, în timp ce societatea cere mai multă capacitate de acţiune. În loc de uşurinţa de expresie am avea nevoie mai mult de iscusinţa de înfăptuire. Din această discordanţă iese preponderenţa actuală cu mirajul succesului, care lasă în umbră gândirea şi duce la părăsirea raţiunii (The retreat from reason). Omul vremii noastre a pierdut încrederea în valoarea raţiunii şi cu toate acestea numai în punctul de vedere raţionalist stă salvarea.

171

O constatare analoagă face Thomas Mann256, care vede rădăcina răului în faptul că tinerii „ignorează cultura în ce are ea mai adânc şi care le cere să se transforme pe ei înşişi”. „Această generaţie, spune Mann, nu doreşte decât să-şi ia rămas bun dela propriul său eu.” Tinerii renunţă la propria lor judecată, părăsindu-se în puterea unei comande străine şi mecanizându-se. Această concluzie însă se potriveşte cu cealaltă a lui Hogben care explică stările actuale prin abandonarea raţiunii. Marele umanist olandez J. Huizinga257 constată şi el o discordanţă între aplicaţiile practice, care progresează mereu, şi între valoarea educativă a ştiinţii care a rămas la starea de acum un secol, discordanţă din care iese o deteriorare a intelectului. În faimoasa lui carte „În umbra viitorului”, un capitol întreg tratează despre slăbirea raţiunii (weakening of judgement), care ar sta, printre altele, la baza perturbărilor actuale. E o coincidenţă suprinzătoare între trei gândiri ale unor somităţi atât de diferite: un biolog, un literat şi un istoric, din trei ţări deosebite, şi care au scris cam în acelaşi timp, fără a se influenţa reciproc. Această slăbire a judecăţii duce la căutarea altor criterii de ordonare a lumii, care nu mai sunt scoase prin raţionament. În locul minţii cugetătoare începe să joace rol acţiunea de masse şi impulsia primară. Sentimentul şi instinctul necontrolat apucă înainte, dezlănţuind violenţa şi arbitrarul forţei. Adaptările fine, cu şlefuire de porniri, pe care le face neîncetat raţiunea, se pierd şi rigiditatea mişcării rectilinii trece pe primul plan. Într-o astfel de atmosferă, vedem apărând doctrine simpliste sau cu totul greşite, impunându-se societăţii prin sprijinul pe care par a-l da violenţei deslănţuite. Ele se impun mecanic, nu prin reflexie, căci suntem în plină retragere a raţiunii, cum spune Hogben. Ele se 256 257

Avertissement à l'Europe. Gallimard, Paris. In the shadow of tomorrow. William Heinemann Ltd. London, 1936. 172

impun şi falşifică spiritul, care pierde calitatea sa cea mai de preţ: deplina libertate. Putem da două exemple ale timpului de faţă. În Rusia Sovietică, întreg sistemul educativ este turnat pe un singur tipar: marxismul.258 Biblia este eliminată şi eliminat este de asemeni tot ce s-ar părea că ar contrazice «Capitalul». Tot ce s-ar părea că este spiritualist se condamnă. Pentru a fi convinsă lumea că nu există suflet se fac experienţe de fiziologie pe animale în grădinile publice259 şi cu toate că marele fiziolog Pavlov era un anticomunist, conducătorii Rusiei l-au tolerat şi i-au făcut cel mai mare laborator pentru motivul că el, prin reflexele condiţionate, ar fi materializat sufletul. La celălalt pol al arbitrarului, găsim în Italia şi Germania excluderea tuturor cărţilor marxiste şi impunerea doctrinelor rasiste. Este sugestiv următorul fapt: în 1934, înainte de venirea la putere a actualului regim, cel mai mare antropolog german contemporan, Egon Freiherr von Eickstedt a publicat un excelent tratat de antropologie rasială.260 În acest tratat, autorul discută obiectiv problema raselor şi conchide, ceiace impune ştiinţa nepărtinitoare, şi anume, că astăzi nu există nici o rasă pură. După puţin timp, naţional-socialiştii vin la putere şi tratatul dispare din librării. Eu însumi l-am comandat, dar editura mi-a răspuns că este epuizat (vergriffen) şi că se pregăteşte o nouă ediţie, care însă nici până azi nu a mai fost terminată. În alte cărţi analoage, autorii, mai puţin sinceri cu ei înşişi, au transformat textele din ediţiile următoare, pentru a pune oarecum de acord adevărurile ştiinţifice cu ideile oficiale. Aceste două exemple arată desluşit ce deformări extraordinare poate suferi învăţământul atunci când i se impun directive constrângătoare. Folosul pentru forţa urmărită încă rămâne problematic, dar 258

Jean J.Trillat. Organisation et principes de l'enseignement en URSS. Ac tualités scientiflques et industrielles (67).Paris.Herman et C-ie Édit,1933. 259 J. Huxley. A scientist among [the] Soviets. London. 260 Rassenkunde und Rassengeschichte der Menschheit. Ferdinand Enke Vg, Stuttgart W, 1933. 173

dăunarea spiritului este o realitate cu răsunete târzii. Comprimarea spiritului nu aduce niciodată rezultatul ţintit. Spiritul este proteic şi scapă presiunilor exterioare. El se strecoară nesimţit, ca un fluid nepipăibil, printre toate interstiţiile formelor impuse. Este zadarnică violentarea lui. Numai o luptă, tot de spirit, [să] modifice jocurile sale, creind căldură nouă. De aceia, subt inspiraţia trecutului, conţinător de multe probe, trebuie să încercăm a feri desvoltarea spiritului universitar de orice constrângere exterioară, şi să-l lăsăm în libera cercetare pentru propria sa perfecţionare şi pentru liniştea noastră internă. Nepărtinitor şi pur, spiritul universitar trebue să îmbogăţească cuprinsul minţii noastre, determinând apariţia printre noi a unor tipuri intelectuale mai complexe. Dar dacă libertatea spiritului trebue să fie deplină, ce tendinţe pot lua în timpul nostru încadrările sale practice, adică învăţământul? Tendinţa cea dintâi, şi cea mai puternică, a unui învăţământ bun trebue să fie perfecţionarea tinerilor. El trebue să înzestreze mintea omului cu toate bogăţiile intelectului, pregătind astfel generaţii mereu în progres. Capacitatea individuală, sporită pe toate planurile, asta trebue să ne dea învăţământul. În timpul nostru, se fac adesea unele confuzii regretabile, urmărindu-se anumite directive socotite ca necesare şi neglijându-se valoarea celor care le urmăresc. Mi se pare că trebue să răsturnăm raporturile: decât un ideal puternic impus unor fiinţe inferioare, mai bine oameni superiori în căutare de ideal. Totul este în funcţie de indivizi: dacă aceştia vor fi deplin formaţi putem fi siguri de împlinirea năzuinţelor comune, dar dacă ei nu s-au desăvârşit, cea mai frumoasă speranţă a neamului rămâne la voia întâmplării. De aceia am fost totdeauna pentru preeminenţa educaţiei! Am susţinut şi susţinem mereu că şcoala trebue pusă pe primul plan al interesului general şi că nici unul din valurile tulburătoare ale societăţii nu trebue să pătrundă în interiorul ei. Am socotit drept crimă, şi aşa socotesc şi azi, abaterea studenţimii dela menirea 174

ei tocmai în vremea când ea trebue să se formeze pentru vredniciile de mâne. Aşa dar tendinţa supremă a învăţământului trebue să rămâe perfecţionarea continuă a indivizilor prin asimilare critică de cunoştinţi. Domeniul ideii să rămâe curat, fără amestec de pasiuni vulgare şi fără încercare de înăduşire a intelectului. Totuşi concepţia totalistă a unor state puternice din vremea noastră a impus părerea că menţinerea naţiunilor impune formarea unor anumite tipuri umane pe care trebue să le creeze perseverent şcoala. În această concepţie, învăţământul trebue să fie total dirijat şi substanţa lui se impune să fie selecţionată. Mai înainte de orice altă argumentare, amintim că nici o selecţiune împotriva adevărului nu se poate face. El este forţa ultimă care totdeauna învinge şi este primejdios să se încerce deformarea lui. Dar chiar şi altfel privite lucrurile, se vede limpede eroarea concepţiei totaliste prin aceia că tipul uman pe care încearcă să-l formeze statele autoritare variază. Altul este tipul etatist italian261, altul este tipul rasist german262 şi altul este tipul marxist rus263. Prin urmare, nu există un singur ideal, ci mai multe şi între ele fatal trebue să se ajungă ori la o toleranţă mutuală asiguratoare de linişte, ori la o luptă exterminatoare, cu mult mai salbatecă şi mai absurdă decât luptele de până azi. Individualismul cu dimensiuni infinitesimale, care se pierdea în oscilaţii mici, cu reechilibrări continui, fără salturi şi fără distrugere, se transformă în concepţia totalistă într-un individualism al popoarelor, cu forţă uriaşă şi cu putere de nimicire extraordinară. Cursul lucrurilor sub o astfel de organizare devine infinit mai primejdios. Dar din moment ce alte popoare cu iniţiative istorice, pe care

261

Mussolini. Le fascisme. Paris. Denoël et Steele, 1933. A, Hitler. Mein Kampf. 263 Lénine. Matérialisme et empirocriticisme. Œuvres complètes, vol. XIII. Paris, 1928. 262

175

noi nu le avem, au pus problema formării unor tipuri umane prin dirijarea învăţământului, ce atitudine trebue să luăm noi? Cel mai firesc lucru pentru un popor şi o ţară mică este să nu se amestice în experienţele imperiilor puternice. Riscurile noastre ar fi prea mari în caz de nereuşită, indiferent de ce directivă am lua. Nouă ni se impune de împrejurări să desvoltăm pe cât mai mult prudenţa. Orice exagerare de orice fel ne poate fi fatală. Directivele educative ale noastre trebue să ţinţească la desvoltarea maximă a capacităţilor personale ale tuturor membrilor acestui popor. Cu cât vom scoate mai mulţi oameni de primul rang, personalităţi care să influenţeze mersul general al culturii, cu atât vom fi mai de folos omenirii şi nouă înşine. Deşi mică, ţara noastră trebue să păşească alături de cele mari şi n-o poate face decât în domeniul intelectului. Pe acesta trebue să-l cultivăm înainte de orice. Şi dacă această cultivare se face la popoarele cu veche civilizaţie, mai uşor, la noi ea trebue făcută cu efort. Pentru aşezarea pe planul culturii superioare, nouă ne trebue mai multă silinţă decât altora. Asta nu trebue uitată când încercăm să creem un tip al viitorului pentru neamul românesc. Învăţământul nostru trebue să devie tot mai intens şi contribuţia noastră la tezaurul culturii umane trebue sporit. Niciun sacrificiu din partea statului, făcut în această direcţie nu trebue precupeţit. Un nume românesc impus atenţiei universale, prin puterea lui de creaţie, echivalează cu o bătălie câştigată. În al doilea rând, se impune ca, într-o lume de adânci prefaceri şi mari nesiguranţe, să sporim coeziunea noastră naţională. Nu mai putem fi indiferenţi, în mersul activităţilor noastre educative, la capitolul conştiinţei de neam. Nu trebue să cultivăm naţionalismul agresiv, nici spiritul de violenţă, dar trebue să avem mereu în minte realitatea care ne spune că suntem Români şi să fim mereu pregătiţi să facem ceva pentru progresul Românilor. Să creştem sentimentul

176

solidarităţii între noi şi să nu încercăm nimic, chiar dac-ar fi cu cele mai bune intenţii, care ar putea strica această solidaritate. În sfârşit, trebue să ne dăm tot mai mult seama cât de periculoasă este azi poziţia statelor dunărene, printre care este şi statul nostru, şi să nu facem nici un act care ar putea tulbura liniştea. Numai ordinea internă ne poate salva viitorul. Astăzi, crima cea mai groaznică ar fi să ne agităm. Orice nemulţămire personală, orice aspiraţie de grup, orice invidie sau amărăciune trebue să tacă. Nu avem de făcut răfueli înăuntru, căci ne aşteaptă răfuelile din afară. Poporul românesc trebue să apară ca un bloc nesdruncinat, ca o forţă nedivizată şi ţara să se prezinte lumii ca un regat al liniştei şi al siguranţei. Cel mai profund naţionalism azi înseamnă să nu descoperim duşmanului slăbiciunile noastre şi mai bine să răbdăm toate până la anihilare decât să urmărim, prin dezordine, ceiace ni se pare nouă că ar fi drept. În acest sens, şi în aceste limite, directivele învăţământului vor trebui să cuprindă elemente de perfecţionare individuală, stimulări de coeziune naţională şi garanţii de linişte deplină. Sunt sigur că, de se va mişca spiritul nostru universitar în astfel de cadre, vom obţine în cursul vremii locul de cinste, care se cuvine unui popor cu inteligenţa şi umorul natural pe care îl are poporul românesc. Conferinţă publicată în revista „ Însemnări ieşene”, an III, nr.12,1938.*

*În textele reproduse s-au corectat greşelile de tipar, s-a uniformizat ortografia şi s-a intervenit asupra unor virgule, păstrându-se unele particularităţi ale vorbirii şi grafiei epocii (premenire, analisă, complectat,, falşificare ...).

177

178

Oameni şi locuri, aşa cum au fost ... UNIVERSULUI MEDICAL IEŞEAN «Substanţa i-o dau constant cei ce îl ilustrează, gloria i-o va da mereu viitorul, iar reputaţia i-a dat-o neîncetat trecutul»

179

Prima pagină a manuscrisului Alegerile lui Ippocrat aflată la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi. 180

Iacob Cihac

Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi

Iacob Cihac Planşă din Manualul pentru învăţătura soldaţilor din compania sanitară 181

Constantin Vârnav

Mihail Zotta

Anastasie Fătu

a) b) A. Fătu. a) Manual pentru învăţătura moaşelor, Iaşi, 1852; b) manual de Medicină Practică Populară, Iaşi, 1871. 182

Gheorghe Cuciureanu

Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Germania, Englitera şi Franţia (spre introducerea planului pentru urzirea unui spital central în Iaşi), compusă de Gheorghie Cuciuran [Gheorghe Cuciureanu], a filosofiei, mediţinei şi hirurghiei doctor, agă, medic primăria Spitalului Sf. Spiridon, a Soţietăţei medic şi istoric naturale din Iaşi precum şi a celei politehnice din Rigatul Bavariei membru. Cu trii litografii. Iaşi[i], Institutul Albinei, 1842. 183

Academia Mihăileană - 1835

Domnitorul Mihail Sturdza

Domnitorul Grigore Ghica 184

Regulamentul Şcolar (Aşezământ pentru reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei) din 1851, dat de Domnitorul Grigore Ghica, prin care se stipula organizarea învăţământului superior în Moldova, inclusiv a celui medical. 185

«Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei». Pagina consacrată Facultăţii Medicale (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi) 186

Nicolae Negură

Decret semnat de Al. I. Cuza, prin care Dr. Neculai Negură este numit profesor de chirurgie

N. Negură. Document autograf:„Anatomia fiind basa Chirurgiei şi a Medicinei, şi cel mai greu obiectiv, este de mare nevoie de a avea o carte tipărită în românesce pentru aceasta am prelucrat celebru uvragiu a lui Hyrtl de Anatomia Omului - şi rogu pe Onoratului Ministeriu de ani de înlesnirea pentru tipărire acestui uvragiu”. Dr. Negură 30 octombrie 1859 187

N. Negură. Document autograf:„Pentru disecaţiuni la cadavre avendu nevoie de o odaie în Academia unde nu este internat, rog pe Onoratul Minister de a ordina să mi se dee, precum şi o masă de lemn. Disecţiunea se va face numai în timpul Iernei pentru a nu produce exhaustiuni neplăcute.” Dr. Negură, 16 februarie 1860 (Arhiva Disciplinei de Istoria Medicinei, UMF „Gr.T.Popa” – Iaşi 188

Note de curs (din caietul lui T. Burada), pe a cărui pagină anterioară este menţionat „profesor N. Negură, 1860”. (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

189

Statut proiect de funcţionare a Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii ieşene (1860) (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

190

Mihail Kogălniceanu

Nicolae Kretzulescu

Petru Poni

Petru Bogdan

Leon Sculy

Ludovic Russ senior 191

Diploma Doctorului Ludovic Russ senior (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

192

Decret Regal nr. 2189 din 12 iulie 1886 prin care se stabileşte că: Facultăţile de Medicină din Iaşi şi Bucureşti trebuie să confere exclusiv titlul de doctor în medicină; candidaţii la admiterea în Facultate trebuiau să fie absolvenţi de liceu. (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi) 193

Ludwig Steege

Iaşii de odinioară. Casa Dr. Steege 264

Statutele gremiului farmaceutic din Iaşi (fragment)265 264 265

Ion Mitican, Urcând Copoul. Ed.Tehnopress, Iaşi, 2006, p. 319. Vasile Lipan, loc.cit. 194

George Bogdan, rectorul Universităţii Iaşi (1910), între rectorii care l-au precedat 195

Iaşi. Vechea Universitate

Iaşi. Vechea Universitate, devenită ulterior sediul Facultăţii de Medicină 196

Iaşi. Academia Mihăileană. 1835

Iaşi. Universitatea Veche. 1860

Iaţi. Univeritatea Veche (Palatul Calimachi). Poarta Nădejdii. Detalii

Iaţi. Universitatea Nouă (Palatul Universităţii din Copou)

Inscripţie comemorativă închinată lui Mihai Eminescu, bibliotecarul Universităţii, amplasată pe zidul Palatului Calimachi - Vechea Universitate, în 1999, la 120 de ani

197

Medalie aniversară Universitatea Iaşi - Academia Mihăileană, 1911 75 ani de la fundarea Academiei Mihăilene. 50 ani de la fundarea Universităţii Iaşi. Avers: Mihai Sturdza Vodă, Cuza Vodă, Carol I Rege. Revers: Universitatea Nouă

Iaşi.. Spitalul „Sf. Spirdon”

198

Iaşi. Fostul Institut Gregorian (1852) (azi, Maternitatea „Cuza Vodă”)

Iaşi. Fostul Spital Israelit (azi, Maternitatea „Elena Doamna”)

199

Ioan Ciurea (Ciure)

Dr. Ioan Ciure.Ordinul de conferire a titlului de cavaler al Legiunii de Onoare (Ordre National de la Légion d'Honneur, Franţa) 200

Ioan Ciurea între profesorii săi de la Paris. În rândul de jos, în mijloc pe scaun, Velpeau, între Baudret şi Desprès, care formau comisia pentru susţinerea tezelor de doctorat. În rândul de sus, Ioan Ciurea, având în faţă pe dr. Bouchard, ulterior profeso la Facultatea de Medicină din Paris.

Profesori ai Facultăţii de Ştiinţe. În rândul de jos, de la stânga la dreapta: Ion Stravolca, Miltiade Tzony, Neculai Culianu, Petru Poni, Constantin Climescu. În rândul al doilea, Alexandru Obreja, Ion Cantacuzino, Nicolae Leon, Vasile Buţureanu, Ion Raller, Victor Costin. 201

Maria Cickersky Ropală

George Bogdan

Primul manual românesc de Medicină Legală (vol. I) - autor George Bogdan. Exemplar autograf din ediţia întâi.

Primul manual românesc de Medicină Legală (vol. I) - autor G. Bogdan

Iaşi. Vila profesorului George Bogdan (aflată pe strada General H. M. Berthelot, nr. 12)

202

Vasile Bejan. Fotografie şi bust. (Muzeul de Istoria Medicinei al U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

Aristide Peride

203

Iaşi. Institutul de Anatomie

Iaşi. Institutul de Anatomie. Frontispiciul cu basorelief: Lecţia de anatomie a lui Harvey 204

Iaşi. Muzeul Institutului de Anatomie. Lecţia de anatomie, înfăţişând pe tânărul Aristide Peride susţinând examenul cu maestrul său, prof. Philibert Constant Sappey (ulei pe pânză - tablou semnat Coquelet Mereau, 1895266)

Preparat anatomic realizat la Paris, din fondul inţial al Muzeului Institutului de Anatomie al Facultăţii de Medicină din Iaşi

Preparate anatomice din Muzeul Institutului de Anatomie al Facultăţii de Medicină din Iaşi

266

Louis Coquelet-Mereau - pictor francez, elev al artistului academist Jean-Paul Laurens (1838-1921), la Academia Julian din Paris. 205

Constantin Brâncuşi - Dimitrie Gerota. Ecorşeu (1902) (Muzeul Institutului de Anatomie al UMF „Gr. T. Popa” - Iaşi) 206

Nicolae Leon

Leon Cosmovici

Nicolae Leon în laboratorul său de Parazitologie 207

Ludovic Russ junior

Iaşi. Spitalul „Caritatea” 208

Gheorghe Rojniţă Gh. Rojniţă, medic şef al oraşului Iaşi. Raport General asupra serviciului asistenţei publice al oraşului Iaşi pe anul 1897

Elena Nădejde Nubert

Anibal Teohari 209

Gheorghe Demetriade

Eugen Mironescu

a)

b) Mulaje didactice ale Clinicii de Oftalmologie (a) şi ale Clinicii de Dermatologie (b) (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr. T. Popa” – Iaşi) 210

Alexandru Brăescu şi pagina de titlu a lucrării sale Asistenţa alienaţilor în Scoţia. Legislaţie. Construirea şi organisarea asilelor de alienaţi. Principalele mijloace de tratament. Administraţie. Iaşi, 1902

Iaşi. Mănăstirea Golia - un prim azil pentru alienaţi şi clinică universitară 211

Iaşi. Ospiciul de alienaţi (ospiciul de infirmi), de pe lângă Mănăstirea Galata (1890)

C. I. Parhon C.I. Parhon, M. Goldstein, Les sécrétions internes. A. Maloine Editeur, Paris, 1909 212

a) Arnold Stocker

b) Bulletin de la Société Roumaine de Neurologie, Psychologie, Psychiatrie et Endocrinologie, Nr.1, Anul I, 1924. a) coperta; b) cuprins şi cuvântul către cititori 213

Spitalul Socola. Colectivul instituţiei, alături de prof. C.I. Parhon (stg), dr. L. Ballif (stg) şi prof. Gr. T. Popa (dr), împreună cu acad. Gh. Marinescu (centru), în 1931

Maria Briese

Zoe Caraman 214

Gheorghe Marinescu (centru) în mijlocul colectivului Şcolii de la Socola, coordonată de fostul său elev, C.I. Parhon (dr) (1930)

Prof. Parhon alături de membri ai corpului didactic şi absolvenţi în anul universitar 1924-1925. 215

Spitalul Socola

Constantin I. Parhon înconjurat de colaboratori 216

Spitalul Socola. Pavilionul dedicat serviciului de neurochirurgie

Leon Ballif

Alexandru Moruzi

217

Mihai Ciucă

M. Ciucă şi membrii comisiei internaţionale de malarie de pe lângă Liga Naţiunilor în misiune în India

Laureatul Nobel pentru Medicină din 1927, Julius Wagner von Jauregg (stânga), şi P.G.Shute (dreapta), celebru malariolog britanic de la Staţiunea Horton, în vizită la Staţiunea de Malarioterapie de la Spitalul Socola – Iaşi267.

267

Reproducere după C. Romanescu, Pagini şi imagini... 218

Elena Puşcariu

Clinica de oftalmologie organizată de Prof.dr. Elena Puşcariu. Sala de operaţie268 268

„Revista Medico-Chirurgicală din Iaşi. Buletin al Societăţii de Medici şi Naturalişti”, 1931, nr.2, p. 100. 219

Regulament pentru Facultăţile de Medicină din Bucureşti şi Iaşi, 1911

Vasile Negel

Mihai Cerne

Theodosie Filipescu. Theodosie Filipescu, medic primar al Iaşului. Raport General asupra serviciului asistenţei publice al oraşului Iaşi pe anul 1883 220

Constantin Thiron

Diplomă acordată lui Constantin Thiron de Liga Contra Utilizării Tutunului (Paris, 1905)

Medalia de aur conferită de Doctorului Thiron de Uniunea Franceză Anti-Alcoolică. Societate contra utilizării băuturilor spirtoase 221

a)

b) Planşe de educaţie împotriva alcoolismului realizate de C. Thiron. a) Unde duce beţia; b) repercusiuni morfo-funcţionale ale alcoolismului269 269

Astfel de planşe ale dr.Thiron au fost premiate la Congresul Antialcoolic de la Madrid (1898). 222

Tub Röntgen (colecţia Dragomir Hurmuzescu, 1920) (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

Tuburi Röntgen (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

a) b) Facultatea de Medicină din Iaşi. Teze de doctorat în medicină şi chirurgie pe teme de radiologie. a) Teza absolventului Constantin An. Macri (1900); a) Teza absolventului Constantin N. Vasiliu (1904) 223

Teză de doctorat Constantin An. Macri. Radiografie evidenţiind o fractură

Teză de doctorat C.An.Macri. Radiografia unei mâini injectate (angiografie) 224

Teză de doctorat C. An. Macri. Fig.34. Aplicaţiuni terapeutice

Teză de doctorat C. Vasiliu. Luxaţia şi ankyloza articulaţiunii cotului

Teză de doctorat C. Vasiliu. Fractura apofizei stiloide a cubitusului

225

Constantin Bottez

Note după Cursul de Patologie Chirurgicală al prof. C. Bottez (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr. T. Popa” – Iaşi) 226

Victor Vignal

Amza Jianu

Emil Radu

Ernest Juvara

227

Teză de doctorat A. Tzaicu. Auto-operaţia de hernie inghinală (1909)

A.Tzaicu asistat de prof. E. Juvara, efectuând auto-operaţia de hernie inghinală (1909) 228

Iaşi. Sanatoriul Dr. Tzaicu de pe Copou

Oferta promoţională a Sanatoriului Doctor Tzaicu din Iaşi, str. Carol, nr. 20

229

Planşe anatomice semnate de Ernest Juvara (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

230

270

Eugen Rizu

Ştefan Possa

Zaharia Samfirescu

Constantin Brâncuşi. Bustul doctorului Zaharia Samfirescu (Paris, 1906)270

Mihai Butoianu

Alexandru Cosăcescu

Mircea Deac,Constantin Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966 231

Constantin Nimereanu

Ion Tănăsescu

Paul Anghel

Nicolae Hortolomei

Constantin Daniel

Gh. Plăcinţeanu 232

Eugen Aburel

Vasile Dobrovici

Ioan Nubert

Ion Iancu

Gheorghe Chipail

Vladimir Buţureanu 233

Victor Imerwol

Ştefan Graçoski

Ion Nicolau

C.C. Dimitriu

Francisc Iosif Rainer

Francisc Rainer şi soţia, Marta Trancu Rainer 234

Gheorghe Iuliano

Dumitru N. Manolescu

M. Ştefănescu Galaţi

Oscar Franche

Corneliu Şumuleanu

Emanoil Riegler 235

Dr. Emanuel Riegler. Cuvântări ca epitrop al Spiridoniei (colecţia Gh. Băileanu) 236

Gabriel Socor

Diploma acodată doctorului Socor (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi) 237

Lucrări practice de fiziologie sub îndrumarea lui Gabriel Socor

Modele didactice ilustrând anatomia şi fiziologia ochiului (Laboratorul prof. Socor) (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

Vasile Răşcanu

Gheorghe Năstase 238

Constantin Ionescu Mihăieşti

Mihai Manicatide

Alexandru Slătineanu

Alexandru Slătineanu şi Ioan Cantacuzino

Ion Bălteanu director al Spitalulului Militar din Huşi pentru bolnavii de tifos exantematic, în Primul Război Mondial, primind vizita lui Alexandru Slătineanu.271 271

www.commons.wikimedia.org 239

Constantin Bart

Maria Franche

Emil Hurmuzache

Asia Chipail

Spitalul Clinic de Boli Infecţioase «Izolarea» din Iaşi 240

Palatul Clinicilor Chirurgicale inaugurat în octombrie 1933272

Palatul Clinicilor Chirurgicale. Holul de acces străjuit de busturile lui Leon Sculy (dr) şi Nicolae Hortolomei (stg), alăturii de efigiile în basorelief ale lui Gheorghe Chipail (dr) şi Vladimir Buţureanu (stg) 272

*** Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi. 1930-1935. Facultatea de Medicină. Ed.Universităţii Mihăilene, Iaşi, 1936, pp. 392-394. 241

Clinicile Chirurgicale. Placă amintind contextul înălţării edificiului: „Acest Palat al Clinicilor Chirurgicale a cărui construcţie a început în anul 1929 şi s-a terminat în luna noiembrie 1932 din iniţiativa şi neţărmuritul sprijin al D-lui Nicolae Costăchescu, ministrul Instrucţiunii Publice (1928-1931) şi prin stăruinţa neobosită a D-lui Profesor Dr. Ioan Tănăsescu şi Profesor Dr.Vasile Răşcanu, epitropi ai casei „Sf. Spiridon” (1928-1931), s-a inaugurat în luna octombrie 1933, punându-se această placă pentru a fi generaţiilor prezente şi viitoare ale Iaşului drept pildă de muncă şi devotament în serviciul binelui obştesc.”

Stadii în ridicarea noii clădiri a Facultăţii de Medicină 273 273

*** Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi. 1930-1935. .... op.cit. 242

Stadii în ridicarea noii clădiri a Facultăţii de Medicină274

Iaşi.Spitalul Asigurărilor Sociale; astăzi, Spitalul „Dr. C. I. Parhon” 274

*** Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi. 1930-1935. .... op.cit. 243

Iaşi. Fostul Institut Antirabic, din str. Dr. V. Babeş

Emil Puşcariu

Alexandru Ţupa

Eugen Lucinescu

Ion Bălteanu 244

Constantin Bacaloglu

Constantin Bacaloglu. Pagina de titlu autografă a lucrării „Măsurile luate în Ţările Româneşti contra ciumei şi holerei”, Tipografia Naţională, Iaşi, 1911

Constantin Bacaloglu, Clinici Medicale, prefaţă de Emile Sergent, apărută la Iaşi, la Institutul de Arte Grafice «Presa Bună», str. Ştefan cel Mare, No.56, 1929. Exemplar autograf donat Laboratorului Clinicii Medicale (aşa cum relevă ştampila), unde şi-a desfăşurat activitatea (astăzi Clinica I Medicală). Dedicaţia pe volum (stânga, sus) precizează: „Bibliotecii Clinicii Medicale, - unde am lucrat atâţia ani cu dragoste şi devotament pentru sciinţă.- Dr. Bacaloglu. 30 Ianuarie 1930.” 245

Gheorghe Tudoranu

Ion Enescu

Petre Niculescu

Anton Toma

Petre Condrea

Vasile Mârza 246

Tereza Castano Savini

Emil Savini

Maria Parhon

Jules Niţulescu

Ion Vintilescu

Alexandru Ionescu Matiu 247

Nicolae Costăchescu

Nicolae T. Deleanu

Memoriul Facultăţii de Medicină şi Ştiinţi din Iaşi în chestia învăţământului farmaceutic, Tipografia „Lumea”, Iaşi, 1908

Anastasie Obregia

Ion Borcea 248

Alexandru Popovici

Pagina de titlu a primului Codex MedicoFarmaceutic în limba romţnă

Theodor Ionescu

Petre Ionescu Stoian 249

Gheorghe Ghimicescu

Gheorghe Popovici

Ioan Zugrăvescu

Magda Petrovanu

C. V. Gheorghiu

Radu Cernătescu 250

Iaşi. Institutul Surorilor de Ocrotire

Iaşi. Institutul Surorilor de Ocrotire. O elevă nursă. 275 275

Dr. Eugenia Popa, loc. cit. 251

Campania din Bulgaria (1913). Spital de izolare pentru holerici

Pavel Macarovici-Iaşi

Nicolae Duţescu

Ştampila originală în alamă a primei Societăţi a dentiştilor din România, Iaşi, 1890

Pagini din lucrarea: Pulpitis chronica idiopathica. Von Zahnarzt P. Macarovici in Jassy, Rumänien. (Transactions of the World's Columbian Dental Congress, Chicago, August 1893, I, pp: 336-349) 252

a)

b) c) a) Iaşi. Spitalul „Sf. Spiridon”; b,c) Iaşi. Simboluri heraldice pe zidurile Spiridoniei.: b) Şarpele, emblema medicinei, şi leul, forţa protectoare, puse în slujba sănătăţii aproapelui; c) Inimă şi cap de leu - emblemă a dragostei şi puterii, reunite în slujirea aproapelui.

253

a)

b)

c) a, b, c. Ilustraţii din Anatomia humani corporis, tipărită la Amsterdam, Joannis a Someren et al, 1685. Autor: Godefroid Bidloo (1649-1713), doctor în medicină şi chirurgie. (Biblioteca Disciplinei de Istoria Medicinei, Facultatea de Medicină, Iaşi) 254

Cărţi rare în patrimoniul Bibliotecii Centrale a Facultăţii de Medicină

Carnetul de student al lui Gr. T. Popa (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

255

Facultatea de Medicină din Iaşi. Institutul de Anatomie. Sala de disecţie din cadrul Catedrei de Anatomie: lecție cu prof. Gr. T. Popa (centru).

Iaşi. Facultatea de Medicină. Lecţie de anatomie a profesorului Fr. Rainer. Printre studenţi, se remarcă figura lui Gr. T.Popa (în stânga, în spatele prof. Rainer)

256

Lucrare practică notată cu 10, susţinută de un student la anatomie, semnată de prof. Gr. T. Popa şi colaboratori examinatori (1930) (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr. T. Popa” – Iaşi)

Dumitru Bagdasar

Gr. T. Popa

Gr. T. Popa

Număr din revista Însemnări Ieșene 257

258

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ....................................................................................3 ÎNVĂŢĂMÂNTUL MEDICO-FARMACEUTIC IEŞEAN ÎN CADRUL UNIVERSITĂŢII MIHĂILENE ........................................9 FACULTATEA DE MEDICINĂ ...............................................................9 ÎNVĂŢĂMÂNTUL FARMACEUTIC ...................................................108 ÎNVĂŢĂMÂNTUL STOMATOLOGIC ...............................................123 OMNES IN UNO. DE LA FACULTATE LA UNIVERSITATE ..............................................................................126 DECANII FACULTĂŢII DE MEDICINĂ (1879 - 1948) ....................129 RECTORII UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI, PROFESORI AI FACULTĂŢII DE MEDICINĂ .....................................................131 CE ESTE ŞI CE NU ESTE ANATOMIE Lecţie inaugurală ţinută la Facultatea de Medicină din Iaşi , la 12 Noembrie 1928, de Prof. dr. Grigore T. Popa ..............................133 SPIRITUL UNIVERSITAR ŞI TENDINŢELE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Lecţie inaugurală ţinută la Universitatea Mihăileană, la 13 Noembrie 1938 de Prof. dr. Grigore T. Popa ..............................161 OAMENI ŞI LOCURI, AŞA CUM AU FOST ......................................179

259

COPERTA I Ecorşeul Brâncuşi-Gerota, 1902. Carte poştală de epocă, reunind cele trei embleme ale Facultăţii de Medicină din Iaşi: Spiridonia, Universitatea veche, Institutul de Anatomie.

COPERTA IV Lecţia de anatomie, tablou de Coquelet Mereau (1895). Sigiliul Facultăţii de Medicină din Iaşi

260