Charles-king-odessa

Odessa

Charles King este profesor de relații internaţionale şi ştiinţele guvernării la Universitatea Georgetown, unde anterior a ocupat funcția de decan la Edmund A. Walsh School of Foreign Service, principala instituție de învățământ pentru afacerile globale din SUA. Cercetările lui s-au axat pe naționalism, politică etnică, tranziție de la autoritarism, istorie urbană și relația dintre istorie și științele sociale. Susține în toată lumea conferințe care au ca subiect, în cea mai mare parte, relațiile internaționale, violența socială și politicile etnice, colaborând, printre altele, cu CNN, BBC, National Public Radio și History Channel. Este autorul sau editorul a șapte cărți, inclusiv The Black Sea: A History (2005; în românește Marea Neagră. O istorie, Editura Polirom, 2015); The Ghost of Freedom: A History of the Caucasus (2008), care a fost numită „Cartea de istorie a anului” de ziarul on-line Moscow Times; Midnight at the Pera Palace: The Birth of Modern Istanbul (2014; în românește Miezul nopții la Pera Palace. Nașterea Istanbulului modern, Editura Trei, 2017); Odessa: Genius and Death in a City of Dreams (2011), premiată cu National Jewish Book Award. Lucrările sale au fost traduse în peste zece limbi. Traducătorul, Radu Săndulescu, este redactor de carte și colaborator la diverse publicații cu profil literar din București și din provincie. Traduceri (din engleză): Arthur Koestler, Întuneric la amiază, Editura Albatros, 1991 (împreună cu Sanda Aronescu), Eric Hobsbawm, Era Revoluției 1978–1948, Editura Cartier, 2000, Martyn Rady, Țarii, Rusia, Polonia și Ucraina, Editura All, 2002, Arthur C. Clarke, 2061: A treia odisee, Editura Nemira, 2013, ș.a.; (din franceză) Fabre d’Olivet, Geneza după Moise, Editura Antet, 1996, Eric Hobsbawm, Despre istorie, Editura Cartier, 2017.

Charles King

ode s s a Geniu și moa rte î n t r-u n or a ș a l v i su r i l or

Traducere din engleză de Radu săndulescu

i s t o r i c

CARTIER Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012. Tel./fax: 022 20 34 91, tel.: 022 24 01 95. E-mail: [email protected] Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București. Tel/fax: 021 210 80 51. E-mail: [email protected] cartier.md Cărțile Cartier pot fi procurate online pe shop.cartier.md și în toate librăriile bune din România și Republica Moldova. Cartier eBooks pot fi procurate pe iBooks, Barnes & Nobles și pe cartier.md LIBRĂRIILE CARTIER Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 022 21 42 03. E-mail: [email protected] Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 022 24 10 00. E-mail: [email protected] Comenzi CARTEA PRIN POȘTĂ CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 București, România Tel./fax: (021) 210.80.51 E-mail: [email protected] Colecția Cartier istoric este coordonată de Virgil Pâslariuc Editor: Gheorghe Erizanu Lector: Anda Yrsan Coperta: Vitalie Coroban Design/tehnoredactare: Ruxanda Sava Prepress: Editura Cartier Tipărită la Combinatul Poligrafic Charles King Odessa. genius and death in a City of dreams W.W. Norton & Company, 2011 Charles King odessa. Geniu și moarte într-un oraș al visurilor Ediția I, noiembrie 2019 Copyright © 2011 by Charles King. © 2019, Editura Cartier, pentru prezenta versiune românească. Toate drepturile rezervate. Cărțile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare. Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții King, Charles. Odessa. Geniu şi moarte într-un oraş al visurilor / Charles King; trad. din engl. de Radu Săndulescu. – [Chişinău]: Cartier, 2019 (Combinatul Poligrafic). – 280 p. – (Colecţia „Cartier istoric” / coord. de Virgil Pâslariuc, ISBN 978-9975-79-902-7). Tit. orig.: Odessa. Genius and death in a City of dreams – 1000 ex. ISBN 978-9975-86-388-9. 94(477.74) K 44

Pentru familia Martens: Karl, Karleen, Jay și Jerry, și în amintirea lui Eldon, Marie și Leland, ai căror strămoși au părăsit, cu curaj și speranță, câmpiile rusești pentru preria americană

[Un] mare oraș este un fel de labirint în care în orice moment al zilei cele mai ascunse dorințe ale fiecărei ființe umane sunt îndeplinite de oameni care își dedică existența săvârșirii acestui lucru și nimic altceva. STEPHEN SPENDER, World within World [Lumea din interiorul lumii]

Odessa știa ce anume înseamnă a înflori. Acum ea știe ce anume înseamnă a te ofili – o pălire poetică, cu o inimă puțin ușoară și complet neputincioasă. ISAAC BABEL, Odessa

Ai în vedere legământul: căci locurile dosnice din țară sunt pline de bârloguri de tâlhari.1 Psalmii 74:20

Cuprins Nota autorului ...................................................................................................... 10 Introducere ............................................................................................................ 11 Partea I

ORAȘUL VISURILOR 1. Sinistrul țărm ..................................................................................................... 17 2. Potiomkin și mercenarii ................................................................................... 29 3.Baliză .................................................................................................................... 43 4.Guvernatorul și poetul ...................................................................................... 58 5. „La Odessa nu există nimic național” ............................................................ 79 Partea a II-a

SĂLAŞELE CRUZIMII 6. Comploturi și umbre ....................................................................................... 104 7. Sânge și răzbunare ........................................................................................... 123 8. O lume nouă ..................................................................................................... 146 9. Câmpurile Transnistriei ................................................................................. 166 10. „Aș vrea să vă aduc la cunoștință următoarele” ....................................... 189 Partea a III-a

Nostalgie și amintire 11.Oraș-erou ........................................................................................................ 208 12.Amurg .............................................................................................................. 224 Cronologie ........................................................................................................... 235 Mulțumiri ........................................................................................................... 237 Note ...................................................................................................................... 241 Bibliografie .......................................................................................................... 255 Indice de nume .................................................................................................... 271

9

Nota autorului Odes, Odesa sau Odessa? Orașul a fost cunoscut sub multe nume în idiș, ucraineană, rusă și alte limbi. În ziua de azi, cartografii deseori preferă versiunea ucraineană – Odesa –, având în vedere faptul că orașul era situat în interiorul Ucrainei independente începând cu 1991 (și, înainte de aceasta, al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene). Eu folosesc grafia cea mai familiară pentru cititorii englezi – Odessa −, o convenție care nu maschează vreo anumită ordine de zi culturală. În general, am optat pentru întrebuințarea grafiei care este mai ușoară atunci când sunt redate în text nume sau expresii străine. Versiunile mai academice sunt folosite în note și bibliografie. Termenul din limba rusă pentru o persoană din Odessa este odessit sau odessitka, care câteodată a fost tradus în limba engleză prin „odessite”. Eu utilizez termenul mai sonor „odessan”. Majoritatea lucrărilor literare sunt citate în traducerile lor deja disponibile în limba engleză. Alte traduceri din rusă, română și franceză îmi aparțin, dacă nu se specifică altminteri. Până în 1918, Rusia a folosit calendarul iulian, nu pe cel gregorian. Această deosebire a făcut ca Rusia să fie în urma Vestului cu treisprezece zile în secolul XX, cu douăsprezece zile în secolul al XIX-lea și cu unsprezece zile în secolul al XVIII-lea. Datele evenimentelor care au avut loc în Imperiul Rus sunt prezentate în conformitate cu vechiul sistem. Dacă, prin vreun miracol, această carte ajunge la familiile Verei Nikolaevna Sepel sau Nicolae Tănase, a căror poveste este relatată în capitolul 9, aș fi extrem de recunoscător să fiu contactat de ei.

10

Introducere Mark Twain s-a simțit complet acasă la el atunci când a vizitat Odessa, la sfârșitul verii anului 1867. Sosise în orașul-port rusesc la bordul primei croaziere de plăcere pe distanță lungă din lume, o călătorie prin Orientul Apropiat relatată în The Innocents Abroad [Inocenții de la bord]. După o călătorie de douăzeci și patru de ore pe Marea Neagră la bordul vasului cu aburi Quaker City, Twain a coborât pe țărm spre a vedea cascada de trepte de piatră a Odessei – una dintre cele mai celebre scări din lume – care îi făceau semn de la docuri până la orașul de sus. În vârf, părând un vizitator întâmplător care privea către port, statuia de mici dimensiuni a ducelui de Richelieu, unul dintre întemeietorii timpurii ai orașului, întindea o mână a bun venit. Twain urcă gâfâind către înălțimi și privi deasupra silozurilor de grâne și a cheiurilor de dedesubt. În spatele lui se înălța centrul orașului, zumzăind de afacerile negoțului, ale transportului pe mare și ale schimbului monetar. Străzi largi, bine întreținute se intersectau în unghiuri drepte. Case joase cu unul sau două nivele flancau bulevardele. Fațade goale, zugrăvite în culori albastre sau galbene, primeau lumina soarelui care se reflecta pe țărm din apele calme ale Mării Negre. Salcâmii își înălțau crengile deasupra trotuarelor pline de oameni care respirau aerul văratic, în vreme ce nori de praf se rostogoleau odată cu fiecare trăsură care trecea. „Privind în susul ori în josul străzii, în partea aceasta sau în partea aceea, am văzut doar America!” – scria Twain. Era o manieră ciudată de a vedea lucrurile. Twain se afla într-un oraș pentru care plecase în recunoaştere un mercenar napolitan, care fusese numit de către o țarină rusoaică, guvernat de către

11

soțul ei secret care avea un singur ochi, construit de către doi nobili francezi exilați, modernizat de către un conte educat la Cambridge și celebrat de către amantul rus al soției sale. Era unul dintre cele mai mari orașe din Rusia și cel mai important port comercial al imperiului, chiar dacă era situat mai aproape de Viena și Atena decât de Moscova și Sankt Petersburg. Populația era aproape pe un sfert alcătuită din evrei. Nu mult timp după călătoria lui Twain, orașul fu martorul unora dintre cele mai oribile violențe antisemite din istoria rusă. Evreii au fost uciși la propriu în stradă în izbucniri repetate de ură și frică. Mult mai târziu, într-un capitol uitat al Holocaustului, comunitatea evreiască din Odessa – pe atunci alcătuind o treime din populația orașului – a fost aproape distrusă de o altă țară decât Germania nazistă, în acest caz România, aliatul naziștilor. Twain văzuse pe străzile și în curțile din Odessa un loc care cultiva, asemenea patriei sale, o remarcabilă capacitate de a uni naționalitățile și de a se remodela în propriii săi termeni, generație după generație. Ceea ce nu observase era tendința orașului de a se înclina cu mortală regularitate deasupra prăpastiei autodistrugerii. În epoca vizitei sale, Odessa încă își dezvolta identitatea pe care o vor îndrăgi suporterii ei și o vor disprețui detractorii ei: gustul pentru lucrurile inteligente și pentru cele absurde; o spoială de cultură rusească pusă pe un miez idiș, grec și italian; o economie cu mari variații; o iubire pentru bărbații spilcuiți și pentru femeile îndrăznețe; un stil de muzică și de scriere care implica atât abandonul libertin, cât și experimentarea controlată; o abordare a politicii care balansa puternic între radical și reacționar. În cele din urmă, va transfera multe dintre aceste deprinderi și valori în noi locații, din cluburile de jazz ale Leningradului la sălile de banchet din zona unde se mănâncă borș din Catskills și Brighton Beach. În cele patru țări care au guvernat-o – Imperiul Rus, Uniunea Sovietică, România (ca putere de ocupație), iar acum Ucraina –, Odessa s-a remarcat ca un oraș amestecat și plin de energie, o insulă de diferență cocoțată între mare și stepă, și totuși un loc amenințat continuu de propria sa personalitate pestriță. „Odessa

12

nu a avut nicio tradiție, dar din acest motiv nu s-a temut de noile forme de viață și de activitate”, își amintea activistul sionist Vladimir Jabotinski, născut la Odessa. „A dezvoltat în noi mai mult temperament și mai puțină pasiune, mai mult cinism, dar mai puțină amărăciune.”2 Începând cu întemeierea sa din 1794 și până în prezent, Odessa s-a luptat spre a supraviețui undeva între succes și sinucidere. Asemenea multor porturi maritime și spații urbane multiculturale, orașul a căutat continuu să-și elibereze demonii mai buni, trișorii răutăcioși care constituie muzele vitale ale societății urbane și neobosiții creatori de literatură și artă. Dar, în loc de aceasta, a dat drumul celor mai întunecați, aceia care pândesc pe alei și șoptesc despre dispreț pe bază de religie, invidie de clasă și răzbunare etnică. Atunci când lucrurile mergeau bine, Odessa hrănea intelectuali și artiști ale căror talente luminau lumea. Atunci când nu mergeau, numele orașului devenea de pomină pentru fanatismul, antisemitismul și naționalismul său mortal. Această carte urmărește arcul istoriei Odessei de la începuturile ei imperiale, trecând prin tragediile ritmice din secolul XX, până la trecerea sa în tărâmul mitului și al dorului. Ea descoperă felul în care generații de odessani nativi și adoptați au construit un oraș cu o dispoziție incorigibilă în manieră unică, un loc care a devenit cel mai ambițios port al Rusiei și inspirație pentru scriitori de la Aleksandr Pușkin la Isaak Babel. Ea împletește laolaltă istoria orașului cu câteva existențe individuale, atât bine-cunoscute, cât și obscure, care au făcut-o un oraș natal iubit și legendar pentru evrei, ruși, ucraineni și multe alte neamuri. Cum înflorește un oraș? Și cum anume face acest lucru în maniere care îi conferă o reputație distinctă – un spirit sau o identitate care îi face pe locuitori să fie patrioți locali? Cum anume se transformă o zonă într-un fel de a fi și nu doar un loc de unde te tragi? Multe orașe, îndeosebi porturi și orașe înfloritoare – New Orleans și Napoli, Las Vegas și Liverpool –, au reputații care se pretează unor etichetări ușoare și familiare, însă doar câteva devin moduri de trăire și de acțiune. Azi, este ușor să simți nostalgie

13

după idila pe care Odessa a încercat s-o reprezinte în mod eroic. Odessanii înșiși și-au făcut o profesiune din așa ceva. Dar adevărul mai dur este că acest oraș, asemenea tuturor celorlalte cu o anumită pretenție de măreție, dezamăgește în aceeași măsură în care inspiră. Aspectele monstruoase ale identității sale au avut câștig de cauză la fel de des ca și cele nobile, și cu mult mai des decât permite în mod normal versiunea delicată a trecutului său. În cele din urmă, experiența Odessei dă la iveală puterea creativă, precum și dificultatea zilnică de a fi diferit. În solicitanta artă a înfloririi urbane, oscilația între geniu și devastare poate fi starea normală a lucrurilor.

14

Partea I

OR A ȘU L V ISU R I LOR

1

Sinistrul țărm Vizitatorii nu sosesc la Odessa, ci mai degrabă se împiedică de ea. Privit de pe uscat, orașul apare pe neașteptate pe stepa pontică, o străveche pășune acoperită acum de ferme ucrainene și de resturile agriculturii industriale sovietice. Ușoara unduire a peisajului, coborând spre zone orizontale și râpe care se întind către mare, ascunde orașul până ce ești cu adevărat în interiorul lui. „Iată stepa, iar la câteva sute de metri mai încolo este orașul și ți-ai putea închipui că el nu are absolut nicio influență asupra ținutului înconjurător”, nota un călător german cu mai bine de un secol în urmă.1 De pe mare, Odessa se înalță pe culmea unui șir de stânci joase, centrul orașului oferindu-se vederii doar în momentul în care vasul trece de proeminentele promontorii care ascund golful. Blocuri de apartamente punctează suburbiile exterioare, dar zonele mai vechi ale orașului par ciudat de absente până când nava își îndreaptă prora către micul far de la capătul digului. „Europa se afla din nou în fața ochilor noștri”, își amintea un vizitator francez din anii 1840 atunci când văzu siluetele clădirilor publice conturându-se la orizont.2 Același sentiment va reverbera atât în rândul localnicilor, cât și al străinilor. Acoperișurile joase și copacii bătuți de vânt anunțau un oraș de vis care se ivea din nimic, un surprinzător punct luminos pe orizontul gol format de stepă, mare și cer.

17

Cel mai bine te poți apropia de Odessa de pe apă, în felul în care vor fi făcut cei mai vechi vizitatori în lumea Mării Negre consemnați – vechii greci. Aici, coasta se strecoară în fața ochilor, apărând precum un șir de stânci de calcar de joasă înălțime, având culoare fumurie, care se pot transforma într-un portocaliu tern sau chiar roz în plină lumină. Probabil că va fi fost o extraordinară imagine pentru marinarii din Marea Egee, care făcuseră cabotaj zile în șir privind monotonia câmpiei vălurite și a mării tulburate, una deosebindu-se cu greu de cealaltă. Continuă să fie o priveliște uluitoare. Largul golf se deschide azuriu din marea albastru-neagră, flancat de promontoriile stâncoase care se înalță la peste treizeci de metri deasupra plajei. În unele părți ale țărmului Mării Negre, pământul se termină cu munți impunători, împăduriți și alpini, care se rostogolesc direct în mare. În altele, el se prăbușește deodată sub formă de stânci de calcar, valurile negre spărgându-se zgomotos de pereții cenușiu-verzui. Și totuși în jurul Odessei, în colțul de nord-vest al mării, apa mai mult completează pământul decât se întâlnește cu el. Terenul plat se strecoară blând în apele puțin adânci și sălcii. Fundul mării, sufocat în anumite locuri de alge și iarbă-de-mare, alcătuiește o continuare a stepei, odinioară o vastă stepă de iarbă-suliță și păiuș, împărțite acum în fâșii de ogoare arate și cultivate, solul fiind vârstat cu petice negre și maronii. Cu toate acestea, dacă cineva din Antichitate a socotit drept remarcabilă așezarea pe vârful stâncilor a ceea ce e Odessa modernă, nu a reușit să pomenească despre acest lucru. Golful larg deschis a fost cu siguranță cunoscut celor din Antichitate, dar niciuna dintre consemnările existente nu oferă o relatare precisă a așezării de lungă durată de acolo. Alte orașe moderne de pe țărmul Mării Negre sau din apropierea acesteia – murdarul port Constanța din România, baza navală etajată rusească de la Sevastopol și bijuteria lumii Mării Negre, Istanbul, – posedă toate vechi arbori genealogici. Sub cimentul și asfaltul modern se află ruinele grecești, romane și bizantine. Dar Odessa nu posedă nimic de acest gen. Locul nu are altceva de oferit în afară de un golf în bătaia vânturilor aspre din nord-est. Atunci când privești orașul de pe un vas de croazieră sau un feribot, vezi o creație recentă, un loc care vreme de două sute de ani s-a bucurat și în același timp a regretat faptul că nu posedă istorie.3 18

Exploratorii au găsit destinații mai atrăgătoare în alte părți ale Mării Negre. Sosind în corăbiile lor cu vâsle care navigau în ape puțin adânci, poate la începutul primului mileniu î. Hr., marinari din Mediterana au colonizat treptat o mare parte a țărmului Mării Negre, începând cu sudul și, în cele din urmă, extinzându-se către nord. Atracția era considerabilă. Țărmurile sudice și răsăritene produceau metale prețioase. Legenda lui Iason și a expediției argonauților în căutarea misterioasei lâni de aur poate amintesc despre o vreme în care neguțătorii greci cutreierau ceea ce reprezintă în ziua de azi țărmurile Turciei și ale Georgiei, în căutarea aurului pe care băștinașii îl cerneau din albia râurilor repezi ale Alpilor Pontici și ale Caucazului. Nordul furniza contact cu interiorul plat, care la rândul lui oferea acces la grânele care erau cultivate de către popoarele non-eline care trăiau deja acolo atunci când marinarii mediteraneeni s-au aventurat pentru întâia dată dincolo de marea lor mai caldă, mai sărată. Herodot, istoricul grec din secolul al V-lea î. Hr., fie a vizitat el însuși Marea Neagră, fie, mai probabil, a auzit unele dintre basmele despre regiune care curgeau înspre sud până la orașul lui natal, Halicarnas, pe țărmul apusean al Turciei din ziua de azi. Deja în epoca lui Marea Neagră constituia un loc de culturi și alianțe. Regiunea aflată în nordul mării era tărâmul sciților, un termen pe care scriitorii greci îl foloseau drept nume generic pentru diferitele triburi noneline de păstori, agricultori și nomazi, unite într-o anume măsură prin similitudini de obiceiuri și credințe. În Istoriile sale, Herodot descrie popoarele care trăiesc la gurile Niprului, ale Bugului și ale Dunării, lângă viitoarea Odessa. Callipizii și alizonii, spune el, erau un „trib greco-scit”, urmașii căsătoriilor dintre coloniștii greci și locuitorii din interior, care semănau cu sciții la port și maniere, dar cultivau ceapă, praz, linte și mei, o parte pentru consum propriu și altă parte pentru export. Pentru Herodot, râul Nipru – pe care el îl cunoștea sub numele de Borysthenes – reprezenta un fel de hotar. La răsărit locuiau bande rebele de sciți care nu aveau prea multă considerație pentru străini. Erau androfagii – în traducere literală „mâncătorii-de-oameni” – despre care se spunea că trăiau la marginea unui vast deșert. Alte popoare mărșăluiau de-a lungul preriilor lipsite de copaci sau erau 19

implicate în războaie aproape neîncetate și practicau sclavia. La apus, sciții și grecii se amestecau în mod liber, îmbogățindu-se din negoțul cu Mediterana. Zonele de câmpie erau udate de Borysthenes, iar afluenții săi reprezentau un adevărat paradis, un sistem hidrografic care era „cel mai valoros și mai productiv nu numai… în această parte a lumii, ci oriunde în altă parte, cu singura excepție a Nilului.”4 Pășuni luxuriante se întindeau de-a lungul țărmurilor. În apă se agitau bancuri mari de pești. Locurile plate din zona de acțiune a mareei produceau sare, care era întrebuințată spre a conserva peștele pentru transportul în sud, o delicatesă lăudată de către gurmanzii greci și romani – „chiar dacă provoacă o flatulență severă”, avertiza Pliniu cel Bătrân în secolul I d. Hr.5 Rămășițele fizice ale acestei civilizații – în parte băștinașă, în parte greacă și romană – pot fi încă găsite de-a lungul coastei nordvestice pe peninsula Crimeea sau la Histria, în România. Case de piatră se înșiruiau pe marginea străzilor înguste, unele chiar pavate și echipate cu complexe sisteme de drenaj. Diguri de piatră intrau în mare, primind corăbiile din Mediterana și micile bărci cu pânze care soseau din alte orașe, emporii comerciale și avanposturi îndepărtate. Aceste orașe au fost distruse, reînviate și remodelate de-a lungul veacurilor care au urmat primelor incursiuni grecești, deși săpăturile arheologice încă oferă vizitatorilor moderni o imagine despre ceea ce însemna a locui acolo în Antichitate – un loc pe care grecii mediteraneeni îl considerau a fi adevărata margine a lumii. Orașe precum Olbia, Chersones și Histria au durat, probabil, vreme de o jumătate de mileniu. Ele se dezvoltau și se extindeau în anumite perioade și cădeau pradă raidurilor în altele. Relațiile dintre coloniști și populația locală nu dădeau naștere doar unor relații de comerț cordiale, ci produceau și încleștări sângeroase. În timp ce mulți greci aveau tendința să socotească popoarele din regiune ca fiind necioplite, neînvățate și înclinate spre violență, unii observatori au descoperit că înșiși coloniștii constituiau sursa problemelor sociale. „Modul nostru de viață a extins schimbarea lui în rău către aproape toate popoarele”, comenta scriitorul roman Strabon, „introducând în rândul lor luxul și plăcerile senzuale și, spre a satisface aceste vicii, artificii josnice care conduc la nenumărate acte de lăcomie.”6 20

Strabon însuși reprezenta un produs al lumii Mării Negre, născut în interiorul continentului, nu departe de coasta sudică a anticei colonii grecești Amaseia, azi orașul Amasia din Turcia. Crescut într-un mediu vorbitor de limbă greacă, în văile înverzite ce coboară către strălucitoarele plaje de piatră, el era, probabil, predispus să vadă partea lui de lume cu mai multă simpatie și mai nuanțat decât mulți străini. Poetul Ovidiu, de exemplu, a fost exilat pe țărmul vestic în anul 8 d. Hr. drept pedeapsă pentru ofensa adusă împăratului Augustus. Obișnuit cu confortul regiunii sale natale Abruzzi sau cu cel al vilei lui de pe colina Capitoliului de la Roma, lui i s-a părut deosebit de respingător locul unde a fost trimis forțat în relegatio. Numele Mării Negre în limbile greacă și latină – Pontus Euxinus – însemna „marea care îi primește bine pe străini”. Dar opinia lui Ovidiu era în mod clar diferită. „Se spune că e ospitalieră. Mint.”, scria el concis într-o epistolă de pe țărmul pontic.7 Barbarii umblau nestingheriți prin orașe, lungile lor bărbi făcând țurțuri în timpul iernilor aspre. Jefuitorii din interior se năpusteau cu furie asupra comunităților de marinari, coloniști și exilați politic vorbitori de elină, care locuiau în așezări. În confruntările continue dintre hinterland și țărmul mării, cel dintâi ajunse să domine perioada romană târzie. O regiune pe care autorii greci o comparau cu Egiptul – pe care ei îl considerau a fi societatea cea mai civilizată din afara lumii grecești – se afla din nou dincolo de înțelegerea celei mai mari părți a străinilor. Cu un mileniu mai târziu, în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, cetățile-stat italiene reînviară vechile legături dintre Mediterana și Marea Neagră. Marile centre de putere militare și comerciale de la sfârșitul Evului Mediu și din Renaștere, orașe precum Genova, Pisa și Veneția, își extindeau sfera de influență dincolo de apele lor și întemeiau imperii globale de profit care se infiltrau în Marea Neagră și dincolo de ea. Marea oferea o legătură pe apă esențială către centrul Asiei Centrale și, mai departe, spre pasajul pe uscat către China. Orașele mari și mici, majoritatea construite pe fundațiile grecești mai vechi, au înflorit ca puncte nodale într-o vastă rețea comercială. Întocmai după cum corăbiile comerciale grecești se întorseseră încărcate cu cereale și pește sărat, companiile italiene brăzdau marea în 21

corăbiile lor cu carena largă purtând mătăsuri, blănuri și sclavi din rândul tătarilor, al circazienilor, al georgienilor și altor seminții – o sursă substanțială de profit pentru puterile europene, care căutau de asemenea vâslași pe galerele de război și comerciale. Ei umbreau puterea politică dominantă a timpului – Imperiul Bizantin, având centrul la Constantinopol – și îi sprijineau financiar pe bizantinii vorbitori de limbă greacă în calitate de negustori și de creditori, amănunt pe care nu l-au scăpat din vedere scriitorii contemporani care deplângeau „aroganța” lor în calitate de „stăpâni al Mării Negre.”8 La acest nivel, regiunea mai amplă a Mării Negre constituia o parte a lumii atât de familiară marinarilor genovezi, preceptorilor venețieni și finanțiștilor florentini, încât aventurieri precum Marco Polo erau capabili să scrie despre acest fapt cu studiată nonșalanță. „Nu v-am vorbit despre Marea Neagră sau despre provinciile care sunt situate în jurul ei”, scria el la sfârșitul secolului al XIII-lea, „căci există atât de mulți care explorează aceste ape și navighează pe ele zilnic… încât toată lumea știe ce se poate găsi acolo. Din acest motiv nu vorbesc despre acest subiect.”9 Polo scria în primul rând despre țărmurile sudice și răsăritene, care ofereau acces către bogățiile Asiei Centrale, ale subcontinentului indian și ale Chinei. Dacă colțul de nord-vest al mării fusese unul dintre grânarele Antichității, furnizând orz și mei Atenei și altor orașe-stat grecești la apogeul puterii lor, părțile apusene ale mării erau cele care beneficiau de pe urma creșterii comerțului global în timpul Renașterii. Generații de oameni de afaceri și-au făcut și și-au pierdut averile în avanposturile italiene de la Caffa, în Crimeea, și de la Tana, pe fluviul Don. Un detaliat ghid de afaceri florentin din secolul al XIV-lea, La pratica della mercatura – o combinație de chestiuni practice tip Rough Guide și o promovare de tip Cameră de Comerț – înșiruia ceară, fier, cositor, cupru, piper, mirodenii, bumbac, brânză, ulei, mere, mătase, șofran, aur, perle, caviar și piei tăbăcite de animale drept câteva dintre numeroasele mărfuri transportate prin intermediul porturilor Mării Negre.10 Cu toate acestea, comerțul se baza pe același tip de relații între țărmul mării și hinterland – cu beneficii reciproce și totuși atât de des tensionate – care permiteau coloniilor grecești să înflorească 22

în Antichitate. Pentru navigatorii și negustorii italieni, partenerul din interiorul continentului nu mai erau sciții, care dispăruseră cu secole în urmă într-o ceață de migrații, căsătorii mixte și invazii. Era vorba acum de una dintre multele seminții nomade și sedentare care exercitaseră controlul asupra stepei în mileniul care îl separă pe Herodot de Marco Polo: tătarii. Tătarii erau urmașii Hoardei de Aur, ultima rămășiță a marii mișcări de popoare din Asia Centrală care îl însoțise pe GenghisHan la începutul secolului al XIII-lea. După destrămarea imperiului lui Genghis-Han, Hoarda de Aur a emis pretenții la o mare parte din stepa euroasiatică și a guvernat un masiv peisaj imperial traversat de păstorii turcici, negustorii italieni, emisarii șefilor de stat europeni și intrepizii misionari creștini. Vizitatorii europeni condamnau în mod invariabil barbaria nomazilor mongolo-tătari, ale căror obiceiuri și tradiții păreau a reprezenta antiteza educației și civilizației. Dar propriile experiențe consemnate ale europenilor se topeau în fața prejudecăților lor. În anii 1240, rotofeiul călugăr Giovanni da Pian del Carpine a fost trimis de către papa Inocențiu al IV-lea spre a stabili relații cu hanul mongolo-tătar. Călugărul Giovanni era convins de manierele barbare ale nomazilor. „Măcelărirea altor popoare nu înseamnă nimic pentru ei”, scria el. Dar propriul său raport de martor ocular dă la iveală o cultură cosmopolită de erudiție și schimburi, cu toate că era una mereu în mișcare, având în vedere că mongolo-tătarii își urmau turmele de oi, vite și cai prin stepă și către țărmurile Mării Negre și ale Mării Caspice. Pe când călugărul Giovanni se pregătea pentru îndelung așteptata audiență la împăratul mongol, el fu stânjenit când află că secretarii împăratului erau capabili să scrie în arabă, rusă și tătară – în vreme ce el însuși nu cunoștea altă limbă scrisă decât latina. După numeroase corecturi, grupul reuși să aștearnă gândurile poliglote ale împăratului într-un text în latină așa încât Giovanni să-l poată duce înapoi papei.11 Cu timpul, Hoarda de Aur, asemenea predecesorului său mongol mai amplu, căzu pradă disensiunilor interne și rivalităților dinastice. În cele din urmă, ea s-a fărâmițat, alcătuind un nou mozaic de mici hanate răspândite în toată Eurasia. Acestea, la rândul lor, 23

se luptau pentru controlul rutelor comerciale și al resurselor cu unele puteri creștine din regiune care își făceau apariția: Marele Cnezat al Moscovei, care prospera la nord de zona de stepă și care reuși să disloce dominația mongolo-tătară de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și Lituania, care începuse de asemenea să se extindă în detrimentul Hoardei de Aur, ridicând pretenții în anii 1360 până și la zonele de uscat joase ale Niprului. Nomazii răsăriteni care pe vremuri amenințaseră Europa – declanșând misiuni diplomatice la distanțe mari precum cea a călugărului Giovanni – nu mai reprezentau canalul de comerț pe care îl constituiseră la sfârșitul Evului Mediu. Negoțul cu China încetinea, iar centrele de comerț italiene din jurul Mării Negre se stingeau. Sub aceste grandioase schimbări geopolitice, pe măsură ce bucăți mari de teritoriu se schimbau de la o mare putere la alta prin bătălii decisive sau succesiuni la tron, viața pescarilor, a negustorilor, a țăranilor și a nomazilor a continuat de la un anotimp la altul. O armată în marș distrugea recoltele. Lăcustele mâncau ceea ce rămânea neatins. Vitele nu mai fătau, iar mieii de primăvară veneau mai devreme decât de obicei. Sosirea corăbiilor care navigau sub pavilioane necunoscute semnala o imponderabilă schimbare dincolo de mare. Sensibila calitate locală a Odessei era prefigurată în destinul celui mai vechi și adevărat strămoș al ei, o mică așezare bătută de vânturi situată în locul de întâlnire al imperiilor rivale. ___________ Înainte de a deveni Odessa, Hadjibey era un sat îndepărtat situat pe înălțimile care dădeau către Marea Neagră. Originile sale sunt obscure, dar folclorul local susținea că a fost întemeiat de către o căpetenie tătară eponimă, Hadji I Giray. Căutând sprijin împotriva rivalilor din interior și a incursiunilor nomade, se spune că Hadjibey a cedat o porțiune din teritoriile sale apusene Marelui Ducat al Lituaniei, un centru de putere militar și politic ale cărui pământuri se întindeau pe o mare parte din Lituania, Belarus și vestul Ucrainei din ziua de azi. Satul Hadjibey a intrat din punct de vedere nominal în domeniul lituanian, dar în practică viața a continuat ca de obicei. Sătenii tătari își pășteau vitele, se luptau cu rivalii pentru terenurile 24

de pășunat și făceau schimb de animale domestice și de grâne cu popoarele aflate mai în interiorul uscatului, de la îndepărtații polonezi și lituanieni la mai apropiații moldoveni.12 Dacă lituanienii constituiau forța dominantă la începutul secolului al XV-lea, atunci când un loc denumit Hadjibey apare pentru prima oară în sursele scrise, un secol mai târziu o nouă configurație de influențe apăru rapid venind dinspre sud. Otomanii musulmani creaseră un imperiu vorace după cucerirea tronului bizantin de la Constantinopol din 1453. Inițial o grupare de triburi aliate vorbitoare de limbi turcice care migraseră cu mult timp înainte din Asia Centrală, otomanii au cucerit treptat sau au asimilat panoplia de comunități creștine, de sate vorbitoare de limbă greacă și de păstori migranți care trăiseră la marginea Imperiului Bizantin. În fruntea lor se afla sultanul, un titlu dinastic purtat de conducătorii care descindeau din Osman I în anii 1290 – o căpetenie de la care este derivat numele de „otoman”. Deși islamic în miezul său, statul otoman evolua ca un imperiu în cel mai adevărat sens al termenului: o colecție de popoare și de teritorii adunate laolaltă în manieră informală de către un conducător politic omniprezent și guvernate de o imensă mașinărie de impozite, tribut și război. La momentul în care otomanii mărșăluiau către Constantinopol, Imperiul Bizantin aproape că se dizolvase de la sine. De-a lungul veacurilor, el devenise o carcasă fantomatică a glorioasei Rome răsăritene din veacurile trecute. Armatele otomane își petrecuseră deja multe veri în marș de-a lungul Europei sud-estice, trecând pe lângă capitala imperială și punând presiune asupra regilor și principilor creștini din Balcani, din Serbia până în Moldova. Dar prin anii 1520, Constantinopolul fiind supus, sultanul otoman a fost în stare să dobândească deplina aprobare a marilor puteri din regiune, care promiteau fidelitate în schimbul recunoașterii autorității lor în propriile teritorii. Țărmurile Mării Negre se aflau acum sub suzeranitate otomană, chiar dacă sultanul deseori trebuia să conducă în mod indirect prin importante persoane locale. Pentru că vasele de război otomane controlau accesul către Mediterana prin Bosfor și strâmtoarea Dardanele, Marea Neagră constituia domeniul acvatic al celui mai mare imperiu islamic din lume. 25

Sătenii din locuri precum Hadjibey, fie că știau, fie că nu, erau acum supuși otomani. Totuși, aceste știri nu îi convingeau întotdeauna pe localnici. Pirații din nordul Mării Negre vizau în mod frecvent corăbiile otomane și câteodată amenințau Constantinopolul. Acești jefuitori se iveau din societatea de frontieră care definea zonele de graniță ale imperiului de pe țărmul mării – un amestec de polono-lituanieni sau de țărani moscoviți, musulmani locali și păstori nomazi, dintre care unii se contopeau în comunități distincte cărora li se dădea numele generic de „cazaci”. Grupurile de cazaci și-au făcut apariția la jumătatea secolului al XVI-lea în calitate de putere-cheie la intersecția autorității polono-lituaniene cu cea otomană, oferindu-și serviciile ca pirați – termenul de „cazac” derivă, probabil, din kazak, un cuvânt turcic care înseamnă „om liber” – suveranului putea plăti cel mai mult. Cu toate că niște resurse de trai substanțiale proveneau din piraterie și jafuri, cazacii erau un adevărat neam de graniță cu activități multiple, făcând agricultură, crescând animale și pescuind în șesurile înverzite și în estuarele Niprului și ale altor râuri. Inginerul artilerist francez Guillaume de Beauplan, care a fost martorul incursiunilor cazace în secolul al XVII-lea, a lăsat o descriere expresivă a cazacilor și a existenței lor pe apă, descriindu-i nu ca pe legendarii călăreți care vor deveni în cele din urmă, ci mai degrabă ca marinari capabili și cutezători, conducând mici ambarcațiuni fluviale, care puteau fi echipate suplimentar pentru călătoriile pe mare. Așa după cum scria el în lucrarea sa Descrierea Ucrainei: Numărul lor se apropie acum de 120 000 de bărbați, instruiți cu toții pentru război, și gata să răspundă în mai puțin de o săptămână celei mai neînsemnate porunci de a-l sluji pe rege [le polonez]. Aceștia sunt cei care deseori, [de fapt] aproape în fiecare an, jefuiesc în Marea Neagră, spre marea pagubă a turcilor. De multe ori ei au prădat Crimeea, care aparține tătarilor, au pustiit Anatolia, au devastat Trebizondul, și s-au aventurat până la gurile Mării Negre [Bosfor], la trei leghe de Constantinopol, unde au făcut stricăciuni peste tot cu fier și foc, întorcându-se acasă cu multe prăzi și un număr de sclavi, de obicei copii, pe care îi țin pentru a-i sluji sau îi dau în dar stăpânilor din patria lor.13

26

Așa după cum ilustrau incursiunile cazacilor, în secolul al XVII-lea cel puțin, otomanii aveau puțin control la nord de Marea Neagră, cu excepție în vreme de război, când trupele puteau năvăli asupra satelor spre a pârjoli recolte sau spre a rechiziționa animale. Chiar și atunci, otomanii depindeau de o rețea de relații alcătuite din tratate, tribut și vasalitate cu suveranii creștini, precum și cu tătarii musulmani din Crimeea. Înțelegerile erau când încălcate, când respectate. Controlul lipsit de constanță al Constantinopolului asupra țărmului nordic a durat până când o altă putere imperială, Rusia, s-a deplasat înspre sud spre a contesta hegemonia noțională a sultanului. Bogățiile mării și ale teritoriilor din interior – inclusiv grâne, oi, vite și lemn – constituiseră vreme de secole un îndemn pentru rivalii imperiali. Dar marea oferea de asemenea două lucruri pe care le doreau în mod deosebit rușii: porturi lipsite de gheață în cea mai mare parte a iernii și acces potențial la Mediterana. Sub Petru cel Mare, Rusia a lansat o serie de ofensive împotriva musulmanilor și a clienților lor. Cea mai mare parte a expedițiilor sudice, în anii 1690 și 1710, n-au avut vreun rezultat notabil. Dar unul dintre urmașii lui, Ecaterina cea Mare, a fost capabilă să combine cutezanța strategică, inovația tehnologică și diplomația atentă spre a prezenta o provocare susținută la adresa otomanilor și a tătarilor din Crimeea, o rămășiță a Hoardei de Aur cu baza în peninsula Crimeea și care exercitau o anume influență de-a lungul țărmului nordic al Mării Negre. Într-o serie de campanii militare din 1768 până în 1774, Ecaterina împinse îndărăt armatele otomane și asigură câștigurile teritoriale care au făcut din Imperiul Rus o nouă putere a Mării Negre. Împărăteasa preluă controlul asupra vechilor fortărețe otomane de la Kinburn, Yenikale și Kerci, puncte de strangulare vitale care controlau accesul la râurile Nipru și Bug, precum și Marea de Azov cea puțin adâncă și plină de pești. Conform clauzelor tratatului de pace cu Constantinopolul, tătarii din Crimeea au fost proclamați independenți de autoritatea otomană, deși li se permitea să-l recunoască pe sultan drept calif, sau conducătorul spiritual pământean al tuturor musulmanilor. Vaselor sub pavilion rusesc li se permitea să intre în Marea Neagră din Mediterană, un avantaj esențial pentru comerțul din teritoriile rusești aflate în nordul mării. 27

Împărăteasa a ordonat o campanie masivă de construcții navale, spre a echipa o flotă comercială și militară. Orașe noi au apărut în zone aflate acum sub controlul Rusiei, cătune mici, dar promițătoare, care în scurtă vreme vor atrage negustori și imigranți de la granițele incerte ale imperiului și chiar de peste mare. Așa după cum remarca în epocă un observator: „Aceste orașe… precum și numeroase sate care și-au ridicat capetele într-o țară locuită mai înainte doar de bandiți nelegiuiți, sau traversată de hoarde rătăcitoare, sunt pline de ruși, de tătari care au renunțat la existența lor de hoinari, și de numeroși coloniști, îndeosebi greci și armeni, care au migrat din provinciile adiacente ale imperiului turc.”14 Se înjghebau așezări mai departe în interiorul continentului, de-a lungul zonelor sudice ale râurilor Nipru și Bug, dar în locuri înapoiate precum Hadjibey – sate de coastă, așezări tătare și tabere tătare – intențiile marțiale ale regilor și sultanilor erau, probabil, mai puțin importante decât venirea ploii, migrația sezonieră a peștilor sau disponibilitatea apei dulci și a resurselor de sare pe parcursul deplasărilor pe vreme de iarnă din stepă către pășunile de pe țărm. Un îngheț timpuriu sau nunta luxoasă a fetei unei persoane mai în vârstă ar putea lăsa o amprentă mai puternică decât îndepărtata încoronare a unui nou conducător sau căderea unei capitale imperiale sub năvala invadatorilor. Toate acestea au început la sfârșitul anilor 1780, atunci când un nou război între ruși și otomani a concentrat atenția în partea de mare pe lângă care treceau deseori călătorii și negustorii – golfurile puțin adânci și pășunile din nord-vest, inclusiv culmile stâncoase pline de praf ale satului Hadjibey.

28

2

Potiomkin și mercenarii „Decât să semnez secesiunea a treisprezece provincii așa… cum a făcut George”, se zice că ar fi spus Ecaterina despre contemporanul ei, George al III-lea al Marii Britanii, „mai degrabă m-aș împușca.”1 Rusia se extinsese către Marea Neagră, dar Ecaterina considera că granița naturală a imperiului ei se afla chiar mult mai la sud, mult în interiorul teritoriilor otomane, poate chiar în Mediterana. George al III-lea, împreună cu alți monarhi din secolul al XVIII-lea, precum Iosif al II-lea al Austriei și Ludovic al XVI-lea al Franței, guvernau domenii care se întindeau prin toată Europa și în toată lumea. Ecaterina nu accepta să fie întrecută de interesul lor excesiv de dobândire de noi teritorii. Ea socotea că de pe țărmul Mării Negre Rusia își putea realiza scopurile pe termen lung de a-l înlătura pe sultan de la tronul său din Constantinopol și de a-l înlocui cu un principe creștin (și rus). Apariția unui nou Bizanț sub protecția rusească va fi marcat atunci sfârșitul domniei islamului la granițele Europei. În 1783 Ecaterina a mai făcut un pas înspre sud, anexând în mod formal Crimeea, revenind asupra independenței care îi fusese garantată regiunii cu mai puțin de zece ani mai devreme. Rezultatele imediate au fost dezastruoase. Zeci de mii de tătari din Crimeea au fugit în Imperiul Otoman. Coreligionarii lor musulmani i-au cerut în scurt timp sultanului să intervină în numele încercaților refugiați care copleșeau acum porturile turcești. Dar starea jalnică 29

în care se aflau tătarii morți de foame și bolnavi de tifos, oricât de enervantă ar fi fost pentru sultan, pălea în fața unei demonstrații ostentative de putere rusească regizate de partenerul personal și politic al Ecaterinei – prințul Grigori Aleksandrovici Potiomkin. Puternic și cu părul castaniu, Potiomkin fusese prezent la instaurarea domniei Ecaterinei, atrăgând atenția pentru prima dată la începutul anilor 1760. La acea vreme el era un personaj monden din regimentul imperial de gardă, iar ea consoarta ambițioasă a unui țar mojic și ineficient, Petru al III-lea. Atunci când Ecaterina a plănuit o lovitură de stat spre a-l detrona pe soțul ei, Potiomkin a intrat în rândurile celor loiali noii suverane. Pe când trupele se pregăteau să mărșăluiască împotriva Palatului Peterhof, aflat în afara orașului Sankt Petersburg, Potiomkin s-a îndreptat călare spre locul în care se afla Ecaterina. Cei doi au schimbat cuvinte prietenoase, iar împărăteasa s-a amuzat de caracterul jucăuș al calului acestuia. În scurt timp, el transformă această familiaritate într-un post de domn al camerei de culcare – în acel moment doar un rang de curte, nu o profesie. El putea acum plănui alte întâlniri cu Ecaterina pe labirinticele coridoare ale Palatului de Iarnă. La fiecare întâlnire, Potiomkin cădea în genunchi, declarându-și iubirea eternă, și sărutând pripit mâna unuia dintre cei mai mari monarhi ai Europei.2 Unele dintre relatările despre înclinările sexuale ale Ecaterinei sunt apocrife, dar ea era în mod limpede o conducătoare care se bucura de compania bărbaților – intim, în manieră energică și nu întotdeauna în mod consecutiv. Sub protecția Ecaterinei, Potiomkin a primit un post în forțele armate ale imperiului pe timpul primului război ruso-turc din perioada domniei ei. El se întoarse ca un erou de pe frontul de luptă, dobândind gradul de general-locotenent și scăldându-se în gloria citadelelor capturate, a armatelor otomane puse pe fugă și a noilor teritorii dobândite pentru împărăteasă, cu care coresponda, din când în când, pe parcursul conflictului. Cam prin perioada în care imperiul își formula tratatul de pace cu otomanii în 1774, Potiomkin deveni iubitul Ecaterinei și curteanul favorit, poziție care îi dădea acces nestânjenit la camera de culcare a împărătesei și, prin extensiune, la afacerile de stat. Existau alți favoriți atât înainte, cât și după el, iar rana specială al lui Po30

tiomkin – pierderea desfigurantă a unui ochi – e foarte posibil să se fi produs ca urmare a întâlnirii cu unul dintre bărbații pe care i-a dat la o parte, încăpățânatul și filosoficul Grigori Orlov, tatăl fiului ilegitim al Ecaterinei. Dar Potiomkin a realizat ceva ce n-a reușit niciunul dintre rivalii lui: să construiască o relație de erotism și de afecțiune adevărată – consfințită prin ceea ce e posibil să fi fost o căsătorie secretă –, făcându-se în același timp indispensabil pentru administrarea unui imperiu în expansiune. De-a lungul anilor 1770 și 1780, Potiomkin a devenit arhitectulșef al dezvoltării amețitoare de către Rusia a granițelor sudice. El a rămas pe acest post mult timp după ce a încetat de a mai fi iubitul preferat al Ecaterinei. A creat noi arsenale navale de-a lungul țărmului, inclusiv portul Sevastopol, care și în ziua de azi rămâne sediul flotei rusești a Mării Negre. Germanilor, albanezilor, grecilor și altora li s-au dat privilegii speciale spre a întemeia comunități agricole sau comerciale în orașele de stepă și de litoral și în porturile fluviale, precum Kerson și Nikolaev. Regiunile care au fost cucerite de armatele Ecaterinei au fost strânse într-o nouă unitate administrativă cunoscută drept Novorossiiya sau „Noua Rusie”. Asemenea Noii Spanii, Noii Franțe și Noii Anglii, Noua Rusie constituia un experiment de implantare imperială. Coloniștii au fost trimiși să exploreze și să întemeieze așezări pe teritoriul virgin. Cartografii și geografii au fost trimiși de la erudita Academie din Sankt Petersburg spre a cataloga bogățiile naturale și băștinașii exotici. Vaste întinderi de pământ – cu granițe nesigure și conținut nedefinit – au fost făcute cadou aristocraților îmbrăcați cu ciorapi și înzorzonați care puteau acum adăuga listei lor de onoruri un titlu exotic de marchiz sau de baronet. „Au fost în mod vag informați că au fost distribuiți mai multor stăpâni”, remarca un nou proprietar de pământ despre păstorii tătari indigeni, „dar… ei nu înțeleg cu exactitate ce anume înseamnă acest lucru.”3 Spre a ilustra – și a lansa pe piață transformarea preriei și a ținuturilor de coastă, Potiomkin a organizat o masivă demonstrație de pompă imperială la sfârșitul iernii și începutul primăverii anului 1787. În stilul Cleopatrei, Ecaterina cea Mare s-a plimbat agale la sud de Sankt Petersburg, pe câmpiile eurasiatice și către fluviul Nipru, 31

unde suita sa a mers pe cursul de apă care curge prin meandre de-a lungul Ucrainei către Marea Neagră. Un convoi de paisprezece trăsuri și 184 de sănii au purtat demnitarii prin stepa înzăpezită. În clipa în care au ajuns la Kiev, o flotilă alcătuită din șapte galere mari, mai mult de optzeci de alte ambarcațiuni și trei mii de membri ai echipajelor și gardieni i-au transportat pe Nipru către destinația lor finală, vechiul palat al hanului tătar Bacșisaray, în Crimeea. Oaspeții constituiau o veritabilă elită a nobilimii europene, de la prinți și conți până la regele Poloniei și împăratul Austriei. Cabinele de lux de la bord erau echipate cu mătase chinezească și sofale în stil oriental. De fiecare dată când unul dintre oaspeți ieșea sau revenea, o mică orchestră alcătuită din doisprezece muzicieni semnala plecarea sau sosirea. Odată ajunși la Bacșisaray, oaspeții au fost cazați în camerele ocupate altădată de către ultimul dintre hanii tătari ai Crimeei și de haremul său, un răsfăț care îi ului de încântare chiar și pe cei mai experimentați călători. Pentru delectarea anturajului și a miilor de spectatori, Potiomkin organiză pe parcursul drumului desfătări și surprize. El instală grădini englezești în stepa virgină, inclusiv cu arbori maturi, transplantați. Corturi uriașe, împodobite cu ghirlande și cu perle, slujeau de săli de masă. Regimente de cazaci și de tătari loiali făceau paradă în fața Ecaterinei pentru a o omagia. Călăreți din munții Caucaz, îmbrăcați în haine împodobite cu argint, galopau demonstrând abilități marțiale. Lampioane străluceau din copaci, în vreme ce focuri luminau cerul nopții. Lângă orașul Kremenciug de pe Nipru, o magnifică imitație a Vezuviului făcea să plouă cu foc și sulf pe pașnica stepă.4 Deși abilă, măiestria scenică a lui Potiomkin nu putea acoperi faptul că noile teritorii erau, în realitate, altceva decât minunatul paradis care părea acum că se întinde în fața capilor de stat europeni, a ambasadorilor și aristocraților din suita Ecaterinei. Această parte a noii Rusii trecuse de curând de la controlul otoman la cel rusesc. Țăranii și păstorii care locuiau pe câmpii, în zonele deluroase și în cele de coastă erau uluiți mai mult de strălucirea plină de zorzoane a procesiunii decât de guvernarea rațională pe care o promiseseră acum rușii. Așa după cum scria la vremea respectivă Charles-Joseph, prinț de Ligne, unul dintre nobilii europeni aflați în călătorie: „Îm32

părăteasa, care nu poate alerga pe jos așa cum facem noi, este făcută să creadă că orașele… sunt terminate, deși deseori ele sunt orașe fără străzi, străzi fără case și case fără acoperișuri, uși sau ferestre.”5 Potiomkin nu a construit sate de țărani idealizate, complet operaționale, în stilul contemporanei lui, Maria Antoaneta. Dar entuziasmul său de a picta stepa sudică în cea mai bună lumină posibilă a produs eticheta de „sat potiomkinian” spre a descrie reprezentații distractive, orașe nu tocmai funcționale și demonstrații orchestrate de loialitate pe care le crea el pentru Matușka lui, „iubita mamă” imperială, așa cum îi spunea Ecaterinei în scrisorile lui cele mai intime, folosind un termen comun de afecțiune pentru suverană. După ce au mers cu trăsura de-a lungul Niprului, vizitând Crimeea și stând peste noapte la Bacșisaray, delegația rusă se întoarse la Sankt Petersburg, lăsând stepa cam la fel cum fusese și înainte. În timpul călătoriei de-a lungul râului, o escadrilă de vase otomane fusese trimisă la gurile Niprului. Misiunea lor nu era aceea de a preveni deplasarea rușilor către mare, ci mai degrabă de a oferi o contrademonstrație războinică la adresa luxoasei parade a lui Potiomkin. „Consider acest lucru drept un drăgălaș pronostic al unui drăgălaș război cu care trag nădejde că voi fi gratificat în scurtă vreme”, se exprima cu entuziasm prințul de Ligne.6 Nu va fi dezamăgit. ___________ La începutul lunii august a anului 1787, guvernul otoman îi prezentă Rusiei un ultimatum, solicitând înapoierea imediată a Crimeei, recunoașterea Georgiei – un regat creștin ortodox din Caucaz – în calitate de protectorat al sultanului, și dreptul de a inspecta în mod curent vasele rusești care trec prin Bosfor. Termenii erau ridicoli din punctul de vedere al Ecaterinei. În definitiv, obiectivul principal al marii călătorii a lui Potiomkin fusese acela de a inspecta Crimeea și alte teritorii pe care ea le considera acum ale sale. În plus, dreptul de a călători liber pe Marea Neagră sub pavilion rusesc fusese obținut în cadrul ultimului tratat de pace, semnat cu aproape cincisprezece ani în urmă. Când Rusia respinse ultimatumul, otomanii declarară război. Ambele imperii se grăbiră să-și pregătească armatele și flotele pentru asaltarea strategică a unor puncte din estuarele fluviilor Bug și Nipru, 33

precum și de-a lungul fluviului Nistru și în Delta Dunării. Fortărețele au fost aprovizionate din nou. Potiomkin preluă personal comanda unei armate de mai bine de 100 000 de oameni – o adunătură pestriță de ofițeri nobili, cazaci, țărani făcuți să slujească în armată o viață întreagă, și chiar și o cavalerie înjghebată în grabă, alcătuită din lăncieri evrei.7 Triumful Ecaterinei în războiul anterior atrăgea o grămadă de mercenari de partea cauzei ei în cel de-al doilea. Unii erau aventurieri de condiție modestă. Războiul oferea o șansă nu numai de a sluji unui suveran creștin plin de succes în Orient, ci, totodată, de a profita de pe urma bogăției pe care părea a o oferi nou deschisa Mare Neagră. Aceste două stimulente îl incitară pe un mercenar celebru: John Paul Jones, eroul naval al Revoluției Americane. Munca sa pentru proaspăt independentele State Unite fiind încheiată, Jones călători către est spre a sluji pe post de comandant al unui escadrile în luptele cu flota otomană. Jones își crease reputația în America printr-o serie de atacuri succesive încununate de succes asupra vaselor de război britanice; în ziua de azi el este onorat în calitate de părinte întemeietor al Marinei SUA, rămășițele lui sunt închise într-un templu bogat împodobit din Annapolis, Maryland. Dar Potiomkin nu fu impresionat. „Acest om nu este bun spre a conduce: e încet, îi lipsește zelul și probabil că îi e frică de turci”, îi scria el Ecaterinei. „E nou în meseria aceasta, și-a neglijat întregul echipaj și nu e bun de nimic: neștiind limba, el nu poate nici da, nici primi ordine.”8 Jones fusese un strălucit căpitan în Atlantic, dar capacitățile sale erau în mod esențial acelea ale unui pirat: abilitatea de a conduce un mic contingent la bordul unei singure nave spre a se confrunta cu un singur adversar. Capacitatea lui în calitate de comandant în cadrul unei confruntări mai complexe – îndeosebi în rândul corpului de ofițeri europeni aroganți, plini de intrigi și poligloți în care se plasase el – era îndoielnică. „Jones e un corsar foarte celebru, dar mi-e teamă că locul lui nu e în fruntea unei escadrile”, scria Charles de Nassau-Siegen, un alt ofițer străin în serviciul Ecaterinei.9 Jones a reacționat țâfnos la orice considera a fi o desconsiderare din partea confraților săi ofițeri aristocrați și petrecea o mare parte a timpului său în Rusia disputând gradele și ierarhia militară. „Niciodată, probabil, un ofițer comandant nu și-a început serviciul în împre34

jurări mai dureroase”, se plângea Jones. „Fermitatea și integritatea mea m-au sprijinit spre a evita acele detestabile capcane întinse de dușmanii mei spre a mă pierde.”10 Restul de reputație pe care Jones a reușit să și-o salveze din anii petrecuți în Rusia s-a datorat în mare parte bunei judecăți, istețimii operaționale și decenței unuia dintre locotenenții săi, un alt mercenar pe nume José de Ribas. În timpul războiului cu otomanii, de Ribas se dovedi cu mult mai expert în a-și asigura agoniseala pe granița rusoturcă, precum și locul său în istorie în calitate de adevărat părinte întemeietor al Odessei. Educația sa mixtă și viața improvizată au fost emblematice pentru orașul la întemeierea căruia a pus umărul. ___________ José Pascual Domingo de Ribas y Boyons – cunoscut rușilor drept Osip Mihailovici Deribas – s-a născut la Napoli în luna iunie a anului 1749, ca fiu al consulului spaniol și al aristocratei lui soții irlandeze. Oraș-port cu priveliști care îți taie respirația, cuibărit într-un amfiteatru natural în fața conului amenințător al muntelui Vezuviu, Napoli fusese de veacuri un pion în luptele politice dintre Spania, Franța și Austria. În anii 1730, orașul deveni, în sfârșit, sediul unui regat independent, condus de către o dinastie Bourbon și pe moment la adăpost de mașinațiile altor imperii străine. În scurt timp, Napoli inaugură o eră care îi aduse cea mai mare înflorire. Bourbonii patronară artele și restaurară clădiri medievale și renascentiste, redându-le vechea splendoare. Dar sub toate acestea fremăta o lume subterană plină de sărăcie urbană, adorare sectară a sfinților, corupție și desfrâu creator, toate înconjurate de o provincie analfabetă pe care iezuiții o respingeau socotind-o drept „Indiile de acolo”11. Napoli era „cea mai minunată țară din univers locuită de cea mai idioată specie”, ironiza marchizul de Sade într-o vizită în oraș atunci când de Ribas se afla cam pe la vârsta de douăzeci de ani.12 Indiferent dacă motivul era acela de a scăpa de mizeria aurită a orașului Napoli sau de a căuta aventură în străinătate, de Ribas s-a trezit în poziția multor bărbați cu mobilitate socială ascendentă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea: privind cu nerăbdare către răsărit, către Rusia, ca următoarea mare oportunitate. Asemenea lui John 35

Paul Jones, trebuie să fi considerat că șansa de a dobândi o însărcinare militară, de a intra în serviciul unei împărătese legendare și de a lupta cu turcul cel păgân reprezintă un motiv deosebit spre a fugi către domeniile Ecaterinei. De Ribas făcuse un serviciu de scurtă durată în armata napolitană la sfârșitul anilor 1760, iar în 1772 obținuse un post de ofițer de rang inferior aproape de sfârșitul primului război al Ecaterinei cu sultanul. După aceea, el a rămas în apropierea curții împărătesei. Era unul dintre numeroșii tineri care sperau să câștige favoarea monarhului, care se desfăta cu rolul ei de apărător al creștinătății de presupusele cruzimi ale conducerii otomane. Era un rol pe care Ecaterina și-l asumase. „Dacă ați fi avut vecini asemănători în Piemont sau în Spania, care v-ar fi adus an de an ciuma și foametea… ați fi socotit potrivit să-i iau sub protecția mea? Cred că în atare situație m-ați tratat într-adevăr ca pe un barbar”13, se spune că ar fi zis ea despre otomani, învinovățindu-i pentru o droaie de rele naturale în stepa Mării Negre. Oamenii pe care îi primea la curtea ei împărtășeau această viziune, considerându-se niște cruciați care luptă împotriva întunecimii culturale și religioase – islamică, despotică și seminomadă – care se profila amenințător la sud. La Sankt Petersburg ei se aflau într-unul din marile centre ale culturii epocii iluministe, cu discuții aprinse despre filosofia liberală, vorbe de spirit tăioase ca o lamă rostite în limba de conversație, franceza, și partide de whist care durau până spre dimineață. Dificultățile de a elibera și de a reconfigura teritoriile de la granița de sud trebuie să-i fi fost familiare unui mercenar napolitan. În definitiv, de Ribas văzuse atât triumfurile, cât și eșecurile reformismului perpetuu din orașul său natal italian, el însuși fiind atât provincial, cât și sudic. Din scurta lui experiență de război, era de asemenea familiarizat cu luptele pe furtunoasa Mare Neagră, cu fierbințile câmpii din sudul Rusiei și cu estuarele – sau limanurile – mlăștinoase ale râurilor, precum Bugul sau Niprul. Atunci când izbucni un nou război în 1787, i se încredință o sarcină care, probabil, trebuie să fi fost extrem de neplăcută: să facă legătura între cartierul general al lui Potiomkin de pe câmpul de luptă și unitatea condusă de nefericitul Jones. Totuși, reprezenta o șansă de a se alătura salvelor de deschidere ale unui război, în loc să se târască la încheierea lui, așa cum făcuse înainte. 36

De Ribas era prezent la unul dintre cele mai importante și mai sângeroase episoade ale conflictului ruso-turc, o luptă în care servise alături de dezorientatul și nehotărâtul John Paul Jones. La mijlocul verii anului 1788, de Ribas era ofițerul de legătură al lui Potiomkin cu Jones în bătălia de la Liman, o ciocnire în estuarul Niprului în fața meterezelor celor două fortărețe, Oceakov și Kinburn. Cea dintâi era deținută de otomani, cea de-a două de ruși; cele două avanposturi se aflau față în față, pe cele două maluri ale unui golfuleț îngust care făcea legătura între Nipru și Marea Neagră. Lui Jones i s-a încredințat comanda unui detașament de bărci cu vâsle echipate cu tunuri de mici dimensiuni. Misiunea lor era aceea de a nu se angaja în luptă frontală cu vasele de război otomane, ci de a le momi în apele puțin adânci, unde s-ar împotmoli rapid în noroi și ar oferi ținte facile tunurilor puternice și bombelor incendiare ale Rusiei. „Umanitatea se ferește cu indignare și oroare de a vedea atât de multe creaturi ticăloase cum pier în flăcări”, îi scria Jones lui Ribas în timpul luptei.14 Ofițerii superiori se contraziseră și se eschivară, dar combinația dintre copleșitoarea putere de foc și condițiile dificile de navigare conduseră la o victorie rusească. Lucru mai important, bătălia netezi drumul pentru capturarea de către ruși a fortăreței Oceakov în luna decembrie, un masacru chiar mai îngrozitor care generă atâtea morți turcești, încât rușii pur și simplu aruncau claie peste grămadă trupurile în estuarul înghețat în uriașe piramide însângerate. Victoria, greu obținută și nemiloasă, a fost repetată de-a lungul următorilor doi ani asupra altor garnizoane aflate mai spre apus. Pozițiile otomane de-a lungul țărmului Mării Negre căzură succesiv după chinuitoare asedii. Strălucite manevre navale subliniară forța flotei nou construite a Rusiei de nave cu pânze, înțesate de tunuri. În ciuda rolului său în aceste evenimente, Jones își încheie carierea rusească în mod rușinos. După numeroase certuri cu Nassau-Siegen și alți ofițeri aristocrați, el fu transferat de către Potiomkin din flota sudică și se întoarse la Sankt Petersburg. Războiul continua, iar el fu expulzat din Rusia, acuzat că a deflorat cu forța o fată de doisprezece ani. Apărarea sa nu a constat în negarea faptelor – chestiune care a suscitat comentarii în rândul istoricilor americani –, ci a negat că a fost un viol. El a admis într-o declarație dată procurorilor că s-a „distrat adesea” cu fata în schimbul unei mici sume de bani, dar că 37

„vă pot asigura cu absolută certitudine că nu i-am răpit fecioria.”15 A murit sărac la Paris, câțiva ani mai târziu, un om distrus într-o uniformă spălăcită, continuând să-i sâcâie pe diplomații străini cu planuri de noi campanii navale în teritorii îndepărtate. Prin contrast, de Ribas se dovedi a fi un adjutant extrem de capabil, loial și cuviincios. A lucrat cu asiduitate la relaxarea relațiilor dintre Jones și ofițerii europeni, îndeosebi cu Nassau-Siegen, precum și cu Potiomkin. A rezolvat cazuri de insubordonare și de beție vorbind stăruitor cu contravenienții, în loc să ceară pedepsirea imediată. Performanța lui a fost observată și recompensată. Potiomkin personal l-a transferat din marină și l-a pus în fruntea unui detașament al armatei sub comanda operațională a contelui Ivan Gudovici, unul dintre cei mai decorați și împliniți generali din teatrul de luptă sudic. În dispozitivul lui Gudovici, de Ribas a fost făcut ofițer comandant al unui batalion de grenadieri Nikolaevski, o unitate de elită întemeiată de către Potiomkin însuși în onoarea Sfântului Nicolae, unul dintre sfinții protectori ai Rusiei. Batalionul a fost compus din doar cu puțin peste opt sute de oameni, inclusiv soldați din trei regimente diferite de cazaci. În vara anului 1789, forțele rusești se masau pentru o nouă serie de atacuri asupra pozițiilor otomane aflate de-a lungul coastei nord-vestice. Aproape patruzeci de vase otomane se aflau la ancoră în largul satului Hadjibey, inclusiv două vase de război cu mai multe catarge, sau chebek, propulsate atât cu pânze, cât și cu vâsle. Ele constituiau forța de sprijin pentru mica garnizoană încartiruită acum în sat. De-a lungul anilor, otomanii îmbunătățiseră fortificațiile de acolo, adăugând o citadelă cu ziduri de piatră și câteva dependințe. Satul se dezvoltă spre a face față nevoilor trupelor, în timp ce tătarii nomazi încă iernau cu turmele lor pe câmpiile din jur. Totuși, clădirile de mici dimensiuni nu-și meritau numele prevestitor pe care l-au dat otomanii avanpostului lor: Yeni Dünya, sau „lumea nouă”. În acel august, trupele rusești aflate sub comanda lui Gudovici și de Ribas se apropiară cu precauție. Garnizoana părea liniștită. Dar golful cel larg care se deschidea în fața construcției de la Yeni Dünya oferea o zonă sigură de ancorare pentru ceea ce mai rămăsese din flota otomană, și pentru că puterea de foc considerabilă a 38

otomanilor era localizată la o distanță ce făcea posibilă folosirea tunurilor, comandanții ruși erau, pe buna dreptate, precauți în privința felului în care urmau să procedeze. „Voi hotărî cum anume să scot [flota rusească] și cum să mă apropii de Hadjibey pe uscat ca să-l cuceresc și să ofer sprijin vaselor noastre de acolo”, îi scria Potiomkin împărătesei de pe front. „Această chestiune necesită… mare dibăcie și curaj. Punându-mi nădejdea în Dumnezeu, I-am cerut ajutorul și voi încerca să înconjur complet dușmanul.” Problemele îi afectau sănătatea. „Clădirile mele însă îmi dau o urâtă durere de cap”, concludea el în raportul lui de front.16 În cele din urmă, după ce a ordonat o recunoaștere bine planificată, în luna septembrie a anului 1789 Potiomkin a aflat aproape prin surpriză că grenadierii lui de Ribas mărșăluiseră până la zidurile lui Yeni Dünya și o solicitaseră pentru Ecaterina. A fost, de fapt, una dintre marile non-bătălii ale războiului. Întregul eveniment nu durase mai mult de o jumătate de oră. Garnizoana otomană, câțiva zeci de soldați uluiți și ofițerul lor superior se predară pe dată. Vasele de pe mare rămaseră tăcute. Câteva zile mai târziu, un grup format din vreo douăzeci și șase de corăbii de război otomane – vase de luptă de mari dimensiuni – apărură în largul coastei să traseră către țărm câteva lovituri de tun. Dar după puțină vreme, corăbiile se retraseră. Căpitanii lor păreau satisfăcuți că au obținut câteva basme despre apărarea eroic de nereușită de către ei a unei mici fortărețe, în ciuda unei conjuncturi complet nefavorabile.17 În acest răstimp, rușii se porniră să cerceteze ceea ce cuceriseră aproape din întâmplare. Nu era mare lucru de raportat. Hadjibey era alcătuit din câteva barăci și cinci-șase case de mici dimensiuni. Una dintre ele, ușor mai bine întreținută decât restul, servea drept reședință lui Ahmed Pașa, comandantul garnizoanei. Citadela Yeni Dünya era protejată de câteva ziduri crenelate și turnuri, dar nu avea un șanț de apă sau alt obstacol spre a preveni luarea cu asalt a zidurilor.18 Nu era ceva suficient spre a sta la baza unei cariere, iar de Ribas însuși nu a pretins niciodată că bătălia de la Hadjibey a fost altceva decât o șansă dublată de lipsa de decizie a trupelor și escadrilei otomane. El va continua să servească într-o calitate cu mult mai ilustră. În anul următor el a jucat un rol important în cucerirea mai multor fortărețe 39

otomane de pe Nistru și Dunăre, bătălii al căror merit era dispus să i-l recunoască chiar și orgoliosul Potiomkin. „Nu pot să-l laud destul pe generalul-maior Ribas”, îi scria Potiomkin împărătesei sale. „Pe lângă excelentul lui curaj, el este plin de o nespusă însuflețire” – termen care apare frecvent în descrierile făcute de Potemkin ofițerului napolitan.19 În scurt timp de Ribas a revenit în serviciul naval și i s-a dat comanda propriei flotile de nave cu vâsle. În probabil cea mai importantă ciocnire a războiului, el a ajutat la planificarea atacului asupra fortăreței otomane de la Ismail, o victorie care i-a asigurat Rusiei Delta Dunării. În cele din urmă, el a ajuns la gradul de amiral (întrecându-și superiorul de odinioară, compromisul viceamiral Jones) și a preluat comanda întregii flote a Mării Negre. Chiar și lordul Byron, care a inclus conflictul ruso-turc în epopeicul său Don Juan, a consemnat rolul lui de Ribas în război: Dar bastionul mai scuipa ghiulele Şi paşa, calm, de douăzeci de ori Respinse dârz asalturile grele Să-ntrebe de mai sunt apărători Binevoi,-n sfârşit, fumând lulele Şi-aflând că ruşii sunt izbânditori Trimise la Ribas un sol, să-i spună Că lui se pleacă mândra semilună.20

___________ Chiar și după sângeroasa și glorioasa cucerire a fortărețelor de la Oceakov până la Ismail, micuțul Hadjibey rămase în gândurile lui de Ribas. La sfârșitul războiului, satul deveni în mod formal parte a Imperiului Rus, abandonat fiind de către otomani în cadrul tratatului de pace din 1792. Locul fusese vreme de veacuri trecut cu vederea, dar acum dobândea importanță, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în moduri pe care generații întregi de greci, italieni, tătari și otomani nu le-ar fi prevăzut. Hadjibey și fortificata Yeni Dünya erau situate lângă gurile mai multor fluvii importante: Dunărea, Nistrul, Niprul și Bugul. Un detașament de infanterie sau de dragoni staționat acolo putea, teoretic, controla gurile celor mai largi și mai navigabile fluvii din răsări40

tul Europei. În interior, nomazii pierdeau teren în fața agricultorilor ce întemeiau așezări. Satul constituia o poartă de intrare naturală către turmele de vite și de oi care pășteau de-a lungul fluviilor sudice, către livezile și fermele situate în regiunile interioare ale Podoliei și Volâniei, și chiar către îndepărtatele târguri ale Poloniei și ale Mării Baltice. Dacă s-ar fi planificat și construit în manieră adecvată, largul golf ar fi putut găzdui un port funcțional. Având în vedere clima relativ blândă, vasele care ancorau acolo ar fi beneficiat de o iarnă aproape lipsită de gheață, ceva cu care nu se putea mândri niciun alt port rusesc la acea vreme. Mai departe către est fuseseră deja create docuri, în orașele Herson și Sevastopol, dar niciunul dintre aceste porturi nu oferea acces imediat la marea deschisă și legătura cu rutele comerciale de uscat consacrate pe care Hadjibey părea că le oferă. La scurt timp după război, de Ribas îi înaintă împărătesei Ecaterina un plan. Vechea garnizoană putea fi transformată într-o bijuterie a noilor ei teritorii sudice. Cu bani suficienți și notoria fervoare a lui de Ribas, se putea înălța un oraș ca un far la marginea mării. Măreția domniei ei, evidentă în noile clădiri din Sankt Petersburg și în obiceiurile europene ale curții ei, ar fi avut o expunere sudică. Ecaterina a fost în mod evident încântată de idee. Pe data de 27 mai 1794, ea îi dădu un edict lui de Ribas, prin care recunoștea „situația profitabilă a așezării Hadjibey pe Marea Neagră și a avantajelor legate de aceasta.” Ea porunci dezvoltarea lui în calitate de centru comercial și de transport maritim și îl numi pe de Ribas personal ca administrator-șef – glavnâi nacealnik – al proiectului. „Așa după cum înflorește în aceste teritorii comerțul nostru, la fel și orașul se va umple iute de locuitori”, proclamă împărăteasa.21 Mercenarului napolitan i se dădu acum sarcina de a-și construi propriul oraș de la început, un oraș care urma să fie tot ceea ce nu era orașul lui natal, Napoli – proaspăt, modern, organizat în mod rațional –, și de asemenea proprietatea favorită a unuia din marile imperii ale lumii. Urma să fie un nou oraș construit în jurul unei fortărețe ruinate pe care otomanii o numiseră, în același timp, „lumea nouă”. E posibil ca de Ribas să fi fost persoana care a sugerat ca orașul să se numească Odessos, alegând numele unei străvechi colonii grecești care existase odinioară mai departe de-a lungul 41

coastei. E posibil ca el să fi avut o slăbiciune pentru antichități. Orașul dispărut Pompeii, îngropat de erupția Vezuviului în anul 79 d. Hr., fusese dezgropat lângă orașul său natal doar cu un an înainte de nașterea lui de Ribas, generând interes general pentru lumea antică și făcând din Napoli unul dintre cele mai avansate centre ale neoelenismului în arte, literatură și filosofie. În orice caz, „Odessos” se potrivea cu practica nou-apărută de a resuscita străvechile tradiții de-a lungul coastei. Celorlalte orașe întemeiate sau extinse de Potiomkin li s-au dat versiuni rusificate ale numelor grecești, unele mai fanteziste decât altele. Vechi sate tătare fuseseră rebotezate „Sevastopol” („augustul oraș”) și „Herson”(„orașul aurului”). Crimeea a devenit „Tavrida”, pronunția rusească a cuvântului Tauris, un nume care le va fi fost familiar lui Euripide și Herodot. La un an de la numirea sa ca șef al proiectului de construire a orașului, de Ribas deja îi îndemna pe diplomații ruși să facă publicitate avantajelor pe care le au amenajările din vechiul Hadjibey. Fuseseră ridicate fortificații pentru protejarea lucrărilor de construcție de represalii otomane. Mai mult de o sută de case de piatră și alte clădiri administrative luară locul cocioabelor tătare.22 Conform unei relatări care pe cât e de convenabilă, pe atât e de neverificabilă, împărăteasa făcu o ultimă schimbare durabilă la planurile originale ale lui de Ribas. Toate noile fundații din stepă și de pe țărmurile Mării Negre aveau nume masculine. Odessos, porunci cea mai puternică și, în mod timid, modernă femeie din istoria Rusiei, trebuia schimbat în „Odessa” – versiunea feminină a unui nume veșnic asociat cu anticul Odiseu, vicleanul războinic și navigator. În luna ianuarie 1795, când Sankt Petersburg reuși să publice o listă a denumirilor oficiale pentru teritoriile luate de la otomani în urmă cu trei ani, documentul afirmă că orașul „pe care tătarii îl denumesc Hadjibey” se va numi „Odessa”.23

42

3

Baliză Cea mai importantă arteră din Odessa este Strada Deribasovskaia. Este o zonă verde, pietonală, mărginită de copaci și plăcută, cu un parc și statui comemorative, o estradă pentru fanfară și o fântână care-și țâșnește jeturile în ritmul muzicii. Este una dintre principalele destinații pentru un oraș care iese pentru plimbări în răcoarea serii și blânde curtări publice, aceeași promenadă rituală care are loc în serile de vară de la Madrid până la Istanbul. Deribasovskaia este situată în inima Odessei istorice, flancată de magazine din secolul al XIX-lea și fațade împodobite. Cafenele sufocă trotuarele în lunile mai calde, iar în mijlocul copiilor cu înghețate care se topesc și al ucrainenilor și rușilor bronzați care se întorc de la plajă poți găsi o masă de biliard plasată în mijlocul străzii, iar un întreprinzător locuitor al Odessei se oferă să demonstreze lovituri abile de tac în schimbul unor mici donații. Strada reprezintă un tribut adus lui însuși de Ribas – numele său este înfășurat în interiorul unui adjectiv rusesc – iar el continuă să fie considerat cel mai adevărat întemeietor al orașului. Conform viziunilor sale, Odessa urma să fie un far al civilizației și comerțului de la marginea imperiului rus aflat în expansiune. De Ribas reuși să obțină sprijinul personal al Ecaterinei pentru a lărgi fortul otoman și a începe lucrările la un dig de protecție a vaselor care veneau în port. Totuși, Ecaterina muri subit în 1796, lăsând proiectul Odessa fără un protector și un susținător clar. 43

De Ribas se trezi în curând prins în intrigile politice care au urmat morții Ecaterinei. Noul țar, fiul ei Pavel, era devotat cu pasiune anulării unei mari părți din ceea ce realizase mama lui. Ea îl ținuse în mod voit la distanță de-a lungul domniei ei, temându-se de ambițiile acumulate ale unui moștenitor care avea deja peste patruzeci de ani în perioada în care împărăteasa se îmbolnăvi. El privea cu dispreț camarila de curteni, sfetnici și iubiți a mamei lui. Proiectele dragi erau lăsate să lâncezească. Asociați vechi erau dați la o parte sau plasați în posturi administrative care le limitau puterea. Un observator contemporan pretindea că epurarea număra vreo 18 000 de oameni dați afară din serviciul statului, împreună cu alți 12 000 care și-au dat demisia în mod voluntar – o dovadă nu doar a profunzimii schimbării sub domnia lui Pavel, ci, totodată, a serviciului de stat uriaș creat de mama lui și de Potiomkin (care murise cu cinci ani mai devreme).1 Proiectul Odessa era dat la o parte. Fondurile de stat promise pentru ambițioasele proiecte de construcții și amenajări portuare nu s-au materializat niciodată. Visul lui de Ribas de a crea un Napoli răsăritean – un port care să fie mai măreț și mai prosper decât orașul lui natal – se destrăma. De Ribas era frustrat de lipsa de atenție a țarului, dar nu prea avea putere să schimbe ceea ce părea sigur destinul Odessei: acela de a deveni doar o versiune rusească a neînsemnatului oraș-fortăreață otoman pe care îl cucerise cu ușurință cu zece ani în urmă. Chiar de Ribas părea să-și piardă interesul, pe măsură ce sporeau obstacolele în calea construirii Odessei, în timpul domniei lui Pavel. Din fericire pentru Odessa, frustrările personale ale lui de Ribas în privința noului țar erau larg răspândite. Pavel I și-a făcut numeroși dușmani în rândurile nobilimii ruse și își încheie scurta domnie ca victimă a unei lovituri de palat și a unui regicid. Există anume sugestii că de Ribas e posibil să fi jucat un rol minor în plănuirea sfârșitului domniei lui Pavel – și al vieții sale – în 1801. Dar chiar dacă fusese un mic jucător în drama succesiunii imperiale, el nu era de față spre a vedea apogeul. A murit cu câteva luni înainte ca Pavel să fie detronat. Noul țar, Alexandru I, a venit la putere cu gândul de a reveni la politica bunicii sale de a încuraja legăturile cu Europa, trăgând imperiul către modernitate și dezvoltând teritoriile de la granița sudică ale Noii Rusii. Alexandru avea motive întemeiate să în44

ceapă reconsiderarea locului Noii Rusii în dezvoltarea imperială. Tumultul internațional provocat de Revoluția Franceză scoate în evidență importanța resurselor naturale pe care cuceririle le lăsaseră moștenire imperiului său, îndeosebi câmpurile de cereale și turmele de vite din teritoriile de graniță din Europa estică. Transportul pe uscat prin Europa era lung, scump și – din cauza armatelor care traversau continentul – frecvent periculos. Ascensiunea lui Napoleon, care promitea o ordine paneuropeană și dominată de Franța în urma schimbărilor revoluționare, nu făcea decât să exacerbeze problema. Spre a-și înfometa dușmanii din alte părți ale continentului, Napoleon a ordonat interdicția de export al cerealelor din Ungaria, o mișcare care a sporit cererea de grâu și orz din alte surse. În același timp, existau noi maniere de profit de pe urma surplusului alimentar al Rusiei. Otomanii cedau în fața presiunii europene și permiteau vaselor străine să călătorească liber pe Marea Neagră prin strâmtorile Dardanele și Bosfor. Vaselor sub pavilion rus li se oferise deja acest privilegiu la începutul anilor 1770. În 1784 accesul a fost extins Austriei, în 1802 Franței, iar la scurt timp după aceea s-au adăugat Anglia, Napoli, Ragusa, Olanda și alte puteri comerciale. Aceste împrejurări s-au combinat spre a face viziunea originală a lui de Ribas în privința Odessei mai oportună decât și-ar fi închipuit mercenarul napolitan. Marea Neagră „devenea acum domeniul comun al Națiunilor Europei”, scria Robert Stevens, un vizitator american contemporan, „iar Odessa centrul unor vaste speculații… Înseși circumstanțele care paralizau comerțul în alte părți… acționau asupra Odessei invers proporțional.”2 Noi fonduri erau alocate pentru sporirea facilităților portuare și pentru realizarea planurilor de construcție anterioare ale lui de Ribas. Cu această reînnoită atenție dată sudului – și cu rolul-cheie al Rusiei ca partener comercial și aliat împotriva amenințării lui Napoleon – interesul european față de noul port crescu foarte mult. Atunci când Rusia era în pace cu Franța, comerțul maritim se desfășura liber prin marile porturi ale Europei. Când se afla în război, Rusia găsea căi de a furniza exact bunurile care aveau cea mai mare căutare. Nenorocirile Europei constituiau câștigul Odessei, iar bani din tot continentul se amestecau în oraș: ducați olandezi, țechini venețieni, dubloni spanioli, piaștri turcești, taleri vienezi.3 45

Vinuri întăritoare din Spania și Franța, mătăsuri din Florența și Genova, ulei de măsline și fructe uscate din Levant, nuci și lemn de esențe rare din Anatolia erau descărcate din vasele de mărfuri. Saci cu grâne și teancuri de piei de vită din stepă le luau locul în magaziile vaselor pentru drumul de întoarcere.4 Diguri noi adăposteau vasele de mărfuri de vânturile distrugătoare, în vreme ce docurile nou construite gemeau sub lăzi și baloturi. Atât comerțul pe mare, cât și cel pe uscat făceau din Odessa centrul unei rețele internaționale în expansiune, legând orașul mai mult de omoloagele sale europene decât de metropolele imperiale St. Petersburg și Moscova. Starea deplorabilă a drumurilor rusești făcea ca de la Moscova la Odessa călătoria pe uscat să ia până la 40 de zile pe vreme rea, în vreme ce un călător putea ajunge de la Londra la Odessa în douăzeci și una de zile, via Hamburg, Berlin și Cracovia.5 Asemenea regiunii din Noua Rusie a cărei capitală era efectiv, Odessa urma un drum de la avanpost colonial îndepărtat la centru comercial. Viziunea lui de Ribas dăduse un imbold întemeierii orașului, în vreme ce Alexandru I se afla în fruntea avântului inițial din Noua Rusie care revigorase rolul Odessei în partea de sud a imperiului. Dar o mare parte din meritul real pentru elanul său îi revine unui aristocrat francez aflat pe fugă. ___________ În tumultuoasele decade finale ale secolului al XVIII-lea, Rusia a devenit refugiul nobililor europeni scăpătați, al aventurierilor plictisiți și al filosofilor, muzicienilor și artiștilor fără bani, în căutarea de mecenați într-un imperiu care doar recent își descoperise vocația europeană. Armand Emmanuel Sophie Septimanie du Plessis, duce de Richelieu, era unul dintre ei. Născut în septembrie 1766, Richelieu era membru al marii familii de nobili francezi și moștenitor al unei lungi tradiții de serviciu în slujba statului. Străunchiul lui, Armand Jean du Plessis, cardinal Richelieu, fusese celebrul și puternicul prim-ministru al lui Ludovic al XIII-lea. Educat și urban, subțire și ușor adus de spate, cu ochii și părul frapant de negri, tânărul duce se spune că semăna izbitor cu cardinalul. Numele de Richelieu, singur, garanta acces la Curtea franceză. 46

Cu timpul, el și-a creat o reputație de statornicie și afaceri oneste, care erau rarități în lumea poleită și plină de intrigi din Franța sfârșitului de secol al XVIII-lea. După o timpurie căsătorie aranjată, Richelieu rămase sub papucul nevestei de-a lungul numeroșilor ani ce au urmat de călătorii și serviciu în slujba statului. Înainte de a împlini douăzeci de ani, el moștenise de la bunicul său rolul de prim-gentilom al camerei de dormit a regelui francez, o poziție înaltă la Curte. În scurtă vreme el deveni un sfetnic de încredere al Mariei Antoaneta, implorând chiar familia regală să nu se întoarcă la Paris atunci când știrea revoluției s-a răspândit la Versailles. Această asociere fu cât pe ce să-l coste viața. După ce mulțimile se năpustiră asupra Bastiliei, iar aristocrații francezi fură conduși către ghilotină, Richelieu scăpă fugind spre răsărit, în Rusia. Acolo el se alătură noianului de nobili europeni care roiau în jurul Ecaterinei și al lui Potiomkin. El deținu funcții minore în timpul celui de-al doilea război al Ecaterinei cu otomanii, alături de Potiomkin, de Ribas și John Paul Jones. Fu rănit ușor în timpul asaltului fortăreței Ismail și, în schimb, primi decorația militară așteptată și recunoștința însăși a împărătesei. În calitate de veteran al mașinațiilor de la curtea din Versailles, Richelieu a traversat cu abilitate anii nesiguri ce au urmat morții noului său patron și scurta domnie a răzgâiatului Pavel. Atunci când Alexandru a devenit țar în 1801, Richelieu se afla astfel într-o poziție bună pentru a căuta un rol major în administrația reformată. Dată fiind importanța în creștere a Franței – atât ca partener comercial cu Noua Rusie, cât și ca inamic ocazional al Imperiului Rus – numirea cuiva cu conecțiuni franceze cu o poziție în sud era foarte logică. În 1803, Alexandru îl numi pe Richelieu, în vârstă de 37 de ani, în postul de gradonacealnik – administrator al orașului – al Odessei, cu responsabilitatea pentru toate treburile militare, comerciale și municipale. În scurt timp el se află în situația de a călători înspre sud pentru a primi noua însărcinare pe o bucată de teritoriu care, așa după cum își amintea el în memoriile sale, probabil exagerând situația, era în continuare „un deșert locuit doar de hoarde de tătari și cazaci care, respingând orice civilizație, răspândeau teroarea prin tâlhării și cruzimi.”6 47

Când sosi, Richelieu descoperi nu atât un oraș, în ciuda comerțului intens, cât o schiță arhitecturală – doar planuri și relativ puțină substanță, cu străzi și fundații făcute în praful cretos al câmpiei. Una dintre ultimele contribuții ale lui de Ribas fusese insistența sa referitoare la o organizare urbană conștientă. Odessa este tânără, conform standardelor europene, ba chiar americane. Un oraș pe care noi îl considerăm acum ca fiind tipic vechii lumi a fost întemeiat la trei ani după Washington, D.C. Cartierele centrale ale ambelor orașe sunt fantezii de secol al XVIII-lea a ceea ce ar trebui să fie un oraș: așezat în mod rațional pe o rețea de străzi simetrice care intersectează bulevarde lungi, largi și dotate cu parcuri de mici dimensiuni. Bulevardele oferă perspective edificatoare pe mari distanțe. Parcurile sunt locuri de relaxare și de conștientizare civică, cu statui şi monumente care preamăresc virtuțile datoriei, onoarei și patriotismului. Pentru vizitatorii ulteriori ai Odessei, precum Mark Twain în anii 1860, a fost ceva de senzație să stea în mijlocul unei intersecții largi și să vadă stepa goală la un capăt și marea goală la celălalt, așa după cum vizitatorii de la Washington pot lega punctele Capitoliului, ale Lincoln Memorial și ale altor repere importante prin intermediul bulevardelor principale și al spațiilor deschise. Richelieu a găsit această structură de temelie a orașului deja existentă. De Ribas lucrase cu un inginer olandez, Franz de Voland, spre a proiecta un oraș bazat pe un tipar în formă de rețea, sau cel puțin în măsura în care putea fi poziţionat în peisajul tăiat în râpă în care era localizat Hadjibey. Aproape douăzeci de clădiri administrative făcute din piatra de calcar roz care se găsea peste tot se înălțau în spatele prăvăliilor de lemn, depozitelor de cereale și colibelor de lut.7 Dar masa de oameni care se revărsă în scurtă vreme în oraș contrasta acut cu accentul pus de arhitecți pe ordine și raționalitate. Țăranii stăteau pe marginile străzilor largi oferind spre vânzare produsele de gospodărie și căutând o muncă ocazională în docuri. Marinarii dansau de bucurie în timp ce navele lor se aflau în port. Populația în creștere − șapte-opt mii de oameni atunci când Richelieu preluă postul – punea presiune pe ordinea publică.8 În replică, Richelieu organiză o campanie de remodelare a administrației orașului, de îmbunătățire a condițiilor sanitare și 48

de ridicare a unei serii de construcții publice care vor conferi lustru unui loc care era puțin mai mult decât un avanpost colonial, deși unul cu un plan stradal logic. „A perfecționa, a încuraja și a finaliza: acesta este spiritul regimului curent”, nota un observator francez contemporan.9 La doar câțiva ani după ce preluase postul, Richelieu construise un teatru și școli publice, inclusiv un gymnasium pentru fiii negustorilor, o relativă noutate într-un imperiu în care educația constituia încă un privilegiu al claselor superioare. El întemeie o bibliotecă și o tipografie, care publică opere în mai multe limbi (toate supravegheate de către cenzorul de stat oficial, cazat într-una dintre primele clădiri guvernamentale care vor fi ridicate). În tot orașul, el ordonă plantarea de copaci de-a lungul străzilor și în parcuri, creând o oază verde pe întinderea plată de mare negru-albăstrie și de stepă de culoare fumurie − și îi dojenea personal pe cetățeni când nu udau copacii nou plantați.10 Negustorul american Robert Stevens vorbea cu patos despre schimbările pe care le văzuse în primii câțiva ani ai mandatului lui Richelieu și de cât de spectaculoase vor fi părut diferențele vechilor locuitori din Hadjibey. Așa după cum scria în manifestul despre avantajele comerțului cu Odessa: „În această epocă, dacă unul dintre locuitorii primitivi ai acestui ținut, dacă unul dintre acei tătari rătăcitori ar fi putut fi transportat brusc în mijlocul acestui oraș, fiind martorul prosperității publice și private, al eleganței și măreției obiectelor înconjurătoare, nu ar fi putut fi făcut să creadă că nu vedea lucruri dintr-o vrajă.”11 În timp relativ scurt, odessanii au devenit la fel de conștienți de statutul lor ca și oamenii din alte orașe mari. „În ziua de azi, o căruță cu un singur cal este forma finală a umilinței, ultima rezervă a celei mai stricte economisiri”, scria un marchiz francez, Gabriel de Castelnau. „Cu alte cuvinte, nimeni nu merge pe jos.”12 Dar, în pofida simțului civic al lui Richelieu, Odessa nu putea scăpa de localizarea sa. În calitate de înfloritor antrepozit, orașul era deschis străinilor precum niciun alt port din imperiu. Vasele care aruncau ancora în portul interior adesea transportau o încărcătură nevăzută care pândea din adâncul baloatelor de textile sau al lăzilor cu fructe uscate. Pericolul maladiilor epidemice și lupta Rusiei de aproape un secol au devenit o altă caracteristică a identității de frontieră a Odessei. 49

___________ În fierbintele august al anului 1812, lumea se îmbolnăvea la Odessa într-un ritm pe care nu-l mai văzuse nimeni înainte. Pe 12 august o dansatoare de la teatrul local muri după o boală de doar 36 de ore. După trei zile, muri un alt dansator. Un al treilea se îmbolnăvi în scurt timp. Mai trecură câteva zile și mai muriră doi servitori și un actor. Cu toții aveau aceleași simptome: o ușoară amețeală și stare de rău, sete chinuitoare și buboaie umflate, dureroase la subsuori și în zona inghinală. Moartea survenea în mai puțin de șase zile.13 Boli infecțioase la scară largă, precum holera și ciuma, constituiau o realitate a vieții în jurul Mării Negre, după cum erau în orice regiune în care peisajul, climatul, comerțul intens și imunitatea variabilă creau un teren propice și căi de transmitere pentru microbi. Moartea neagră – o infecție microbiană extrem de contagioasă, care ștersese un sfert sau chiar mai mult din populația Europei în anii 1340, – e posibil să fi făcut saltul către vest la bordul vaselor de marfă care părăseau vechile porturi italienești din Crimeea. După ce Ecaterina cea Mare a încorporat regiunea în imperiul său, soldații și marinarii ruși care se întorceau au transportat adesea fără voia lor boala din sudul pestilențial către orașele mici și satele Rusiei centrale. Pentru orașele mari din Noua Rusie, îndeosebi pentru acelea care primeau în mod regulat vase din porturile afectate de ciumă ale Imperiului Otoman, bolile amenințau să sară cu ușurință din cheiuri în centrul orașului. Din acest motiv, una dintre însărcinările specifice ale lui Richelieu, expuse de țarul Alexandru în ordinele sale inițiale date noului gradonacealnik, era aceea de a „alege un loc potrivit pentru construcția unui așezământ de carantină și de a grăbi construcția lui.”14 De fapt, un sistem de carantină existase la Odessa aproape de la întemeierea orașului. Încărcătura navelor era controlată și dezinfectată cu bioxid de sulf sau alte substanțe chimice. Pasagerilor li se solicita să petreacă cel puțin paisprezece zile sub observație izolată în vechea fortăreață otomană, o perioadă de timp socotită a fi suficientă pentru ca simptomele să se manifeste.

50

Oficialii de carantină de la vremea aceea aveau puține indicii despre cauzele specifice ale ciumei bubonice – bacilul Yersinia pestis și vectorul său principal, puricele. Bacilii călătoreau pe purici, puricii pe șobolani, șobolanii pe vase, care, atunci când erau ancorate în port, erau atrași de depozitele de cereale și de străzile pline de gunoaie din centrul orașului. Și oamenii puteau deveni vectori. Într-un oraș care devenea deja celebru pentru funcționarii săi vamali corupți, câțiva pasageri infectați, dar asimptomatici aveau întotdeauna posibilitatea de a evita regulamentele de carantină – poate pentru o mică sumă, la negru – și de a ajunge neobservați pe deal și în centrul orașului. De la începutul epidemiei din august, circulau relatări despre o actriță de la teatrul local care primise un inel, împachetat în vată, de la un admirator anonim. Vata – un ascunziș de prim ordin pentru purici – ar fi fost cu siguranță supusă inspectării și fumigației, dar admiratorul actriței, sosit recent cu vaporul, reușise cumva să treacă neobservat de autoritățile portuare cu inelul și învelitoarea sa. Acesta a fost motivul pentru care simptomele majore – furunculi dureroși, sau buboane, de la care își trage denumirea ciuma bubonică – au fost la început raportate de către actori și actrițe care lucrau împreună la singurul teatru al orașului. Richelieu, care tocmai se întorsese dintr-un tur al Crimeei, urma să ia comanda pe câmpul de luptă în războiul contra lui Napoleon, dar decise în mod înțelept să rămână în oraș. Ordonă să fie investigată boala. Oficialii municipali raportară imediat că existase un număr impresionant de morți suspicioase în ultimele câteva luni, dar pentru că morții erau mai ales țărani și servitori, soarta lor nu fusese băgată în seamă. Doar în momentul în care bărbații și femeile aflați în centrul atenției începură să sucombe – cei care jucau în teatrul pe care Richelieu însuși îl construise –, dimensiunea problemei deveni evidentă. La momentul respectiv ciuma se insinuase deja adânc în populația Odessei. La Grande Armée a lui Napoleon amenința deja Moscova departe către nord, dar Richelieu își amână plecarea pe front, dându-și seama că lupta cu inamicul local și nevăzut era mai presantă decât cea cu compatrioții săi francezi în împrejurimile Moscovei. Chemă mai mulți doctori la o întrunire și le ceru sfatul. Ei nu erau de aceeași părere în privința cauzei și gravității maladiei. Unii susțineau că nu 51

e posibil să fie vorba de ciumă. Nu se raportase că vreun marinar ar fi fost bolnav și nu existau știri că boala făcea ravagii la Constantinopol, ceea ce, de obicei, fusese luat drept semnal spre a fi deosebit de atenți cu navele care veneau din capitala otomană. Dar simpla sugestie că ciuma și-ar fi putut face apariția în oraș îl determină pe Richelieu să acționeze. Pe 26 august el ordonă ca să fie închise toate clădirile în care oamenii s-ar putea strânge în număr mare – biserici, bursa comercială, tribunale, vama și teatrul. Piețelor li se permise să rămână deschise, dar fură instaurate noi reglementări spre a se preîntâmpina vagabondajul. Mirosul de oțet era dus de vânt prin bazarele puțin populate, pentru că negustorii își înmuiau banii în lichid spre a omorî toată molima care se credea că poartă boala. Ca în cazul oricărei epidemii, informația constituia arma de bază. Richelieu ordonă ca orașul să fie împărțit în mai multe sectoare și numi reprezentanți care să întocmească rapoarte zilnice, bazate pe cercetarea gospodăriilor, despre avansarea infecției în teritoriul lor. Zona de carantină a fost extinsă mult în interiorul uscatului, către fluviile Bug și Nistru, precum și pe drumurile și potecile pastorale care duceau către nord, iar lungimea carantinei era monitorizată de funcționari: douăzeci și patru de zile pentru cei fără bagaje și douăsprezece săptămâni pentru cei cu marfă sau bunuri suspecte. În ciuda acestor precauții, numărul morților spori considerabil. Inspectorii de sector raportau că mureau chiar și douăzeci de oameni pe zi. Epidemia apărea acum și în satele din împrejurimi, pentru că mamele își țineau în brațe copiii infectați, iar soții aveau grijă de soțiile muribunde, neținând cont de restricțiile cu privire la contactul cu cei infectați. Doctorii, alergând din gospodărie în gospodărie spre a acorda îngrijirea finală muribunzilor, cădeau ei înșiși victime. În această fază, Richelieu luă o decizie curajoasă, care probabil asigură viitorul Odessei. Ordonă să fie sigilate granițele țării și stabili o carantină în toate cartierele. Era o mișcare îndrăzneață, chiar nebunească. El practic nu avea forțe militare la dispoziție spre a pune în aplicare carantina. Majoritatea soldaților se aflau pe front. Richelieu reuși, în cele din urmă, să facă rost de un detașament de 500 de cazaci, dar cărora li s-a dat misiunea aproape imposibilă de a supraveghea un oraș a cărui populație se mărise, în cei șapte ani anteriori de când se afla Richelieu în funcție, până la aproximativ 32 000 de persoane. 52

Noile reglementări intrară în vigoare pe 12 noiembrie. Toate ușile și ferestrele trebuiau să rămână închise. Doar celor aflați în serviciul public li se permitea să-și părăsească locuințele, dar chiar și aceștia trebuiau să aibă un cartonaș special de identificare. Spre a aproviziona orașul închis, funcționarii de poliție și de comisariat trimiteau alimente fiecărui sector de două ori pe zi. Carnea era cufundată în apă rece, iar pâinea era fumigată înainte de distribuire. Fiecare casă era inspectată de două ori pe zi, iar orice persoană care prezenta semne de boală era trimisă către o zonă de supraveghere separată până când fie murea, fie, mai rar, se restabilea. Căruțe se târau pe străzi ducându-i pe cei care trebuiau îndepărtați pentru a fi puși sub observație. Steaguri roșii anunțau că transportul din căruță era de oameni vii, steaguri negre că victima murise deja. Deținuții erau obligați să servească drept cărăuși pentru cei morți sau aflați pe moarte. Purtând mantale cauciucate ca profilaxie contra bolii, ei își târau picioarele pe străzile pustii, căruțele în care cărau cadavrele urmându-i. „Am fost prezent la aceste scene de tristețe”, scria călătorul francez Auguste, conte de Lagarde, „și am văzut cu amărăciune disperarea celor pregătiți să renunțe la tot ceea ce avuseseră spre a scăpa de moarte.”15 Un alt observator a descris strania nemișcare care învăluia portul și schimbările în relațiile sociale de zi cu zi pe care boala părea a le genera: Oamenilor aproape că le era frică să respire, ca nu cumva contagiunea să plutească în aer – erau aprinse focuri, iar substanțe odorizante erau arse în fața ușilor lor: … Doi călăreți, plasați pe fiecare stradă, o parcurgeau încet în direcții opuse, funcționarii se adresau unii altora doar de la distanță; scrisorile, atunci când soseau, erau fumigate și predate cu ajutorul unui băț despicat la un capăt, fiind refumigate înainte ca ele să fie deschise și citite; toate semnele exterioare ale prieteniei erau interzise, și nimeni nu îndrăznea să facă cercetări legate de rudele sau prietenii săi, de teama de a nu auzi că muriseră de ciumă.16

Orașul, altădată agitat și plin de viață, acum se oprise în loc. Focurile de fumigație umpleau străzile cu fumul lor acru. La marginea orașului, morminte proaspăt săpate creau false măguri pe stepa 53

plată. Atunci când acele gropi erau pline, grămezi de corpuri umane erau puse în foc. Chiar însuși Richelieu, care mergea de colo-colo liber prin oraș pe parcursul epidemiei, era câteodată zărit luând o cazma și săpând morminte atunci când muncitorii oboseau sau se temeau de propria lor siguranță. Pentru că rata în care se murea sporea, Richelieu ordonă în cele din urmă să fie demolate docurile – punctul de lansare a infecției și locul unde aceasta își lua cel mai mare tribut. Fumul se ridica din cheurile pe care de Ribas se trudise să le construiască și din zona de antrepozite care împânzeau cheul. În ciuda reglementărilor referitoare la adunările publice, câțiva cetățeni se aventurară afară, dincolo de pichetele de cazaci, spre a privi spectacolul ruinei orașului lor. Navele de pe mare erau martorele coloanei masive de fum care se ridica în depărtare, dovadă întunecată a autosacrificiului orașului și semnal care le avertiza să nu se apropie. După aproape două luni de carantină generală, pe 7 ianuarie 1813, cetățenilor li se permise, în sfârșit, să iasă din casă, cu toate că vama și barierele de carantină din jurul orașului rămâneau pe loc și nu au fost niciodată înlăturate complet. Casele suspecte au fost golite sau incendiate. Metodele dure ale lui Richelieu, în loc să producă frică și dezordine, făcuseră în mod aproape miraculos ca ciuma să se stingă. Din august 1812 până în ianuarie 1813, numărul celor infectați a fost de 3331, din care doar 675 s-au vindecat, un număr de morți puțin peste 10% din populația orașului.17 Un oraș care se închipuise a fi un strălucit exemplu pentru lumea din jur, un oraș tânăr care, dintr-un post de frontieră fără pretenții devenise o mică metropolă, se trezise înălțând ziduri împotriva pericolelor nevăzute care puteau veni plutind de pe mare. Odessa trecuse prin primul episod dintr-o luptă internă care va dura până în secolul XX: un conflict între o imagine de sine de deschidere și măreție și unul de insularitate și teroare. Dar exista, de asemenea, un efect secundar mai strălucit și neașteptat. Tristețea produsă în mod inevitabil de miile de morți, cuplată cu o iarnă lungă și mortală, aduse o epidemie nouă și mai fericită. Oficialii orașului observară o marcată creștere a nașterilor în toamna anului 1813.18

54

___________ Dintre multele inovații legate de lupta contra ciumei, poate că cea care a contat cel mai mult pentru viitorul orașului a fost egalitarismul cu care au fost aplicate chiar și cele mai dure restricții în privința mișcării și a întrunirilor publice. În mod surprinzător pentru vremea respectivă, evreii au fost supuși acelorași reglementări ca și vecinii lor creștini (cu toate că evreii infectați erau tratați într-un spital și o unitate de supraveghere separate). În cazurile anterioare de ciumă, din Provence până în Catalonia și din Elveția până în Valea Rinului, evreii erau, de obicei, țapii ispășitori pentru epidemiile de infecție. În mod obișnuit, ei erau învinovățiți de o mulțime de infracțiuni imaginare, de la presupusa lor igienă neadecvată până la mari comploturi menite să slăbească civilizația creștină. Începând cu secolul al XIV-lea, atacurile repetate împotriva evreilor din Europa Occidentală – incendieri, bătăi, torturi și exilări – au constituit principalele stimulente pentru ca evreii să emigreze către răsărit, către marginile Europei Centrale și ale Rusiei, de la Marea Baltică la Marea Neagră, care vor deveni, în cele din urmă. epicentrul cultural al evreimii europene. În această epidemie, anume însă Richelieu reuși să evite cu dibăcie frecventa și fatala combinație de ciumă și pogrom – oferind un exemplu timpuriu al locului Odessei ca refugiu pentru o comunitate din ce în ce mai diversă. În plus față de sutele de marinari care făceau escală la Odessa în fiecare sezon comercial, orașul începuse să atragă o colecție pestriță de indivizi care-și căutau norocul la granița mării cu stepa. Unele dintre cele mai timpurii recensăminte neoficiale înregistrau contingente de soldați greci și albanezi; negustori italieni, evrei, greci și bulgari; șerbi ruși fugiți; precum și comunități de cazaci. Orașul dobândea deja o reputație ca loc din Rusia – cu greu –, dar în mod hotărât nu aparținând ei. Era localizat pe o mare care devenise, în doar câteva zeci de ani, „domeniul comun al Națiunilor Europei”, scria Robert Stevens, iar Odessa se afla acum în centrul „vastelor speculații” lansate de deschiderea comercială.19 Așa după cum remarca contele de Lagarde: „Prin frumoasele piețe plantate cu copaci și întretăiate de alei circulă turcul, grecul, rusul, englezul, evreul, armeanul, francezul, moldoveanul, polonezul, italianul și germanul, majoritatea purtând costumul adecvat fiecăruia și vorbind limbi diferite.”20 55

Fiind proprietarii celor mai mari case comerciale și având puternice legături de familie și de afaceri cu Mediterana, italienii dominau viața orașului, o recapitulare a rolului lor de pe vremea în care centrele de negoț genoveze și venețiene constituiau o salbă în jurul Mării Negre. Italiana deveni lingua franca a orașului, auzindu-se ritmat prin bursă și adiind dinspre zona docurilor. Numele străzilor – o altă inovație a lui Richelieu – erau scrise atât în italiană, cât și în rusă, o practică ce a durat mult după ce el a mai deținut postul.21 O operă cu opt sute de locuri, întemeiată de Richelieu doar cu trei ani înainte de ciumă și proiectată de Jean-François Thomas de Thomon, unul dintre marii modelatori ai Sankt Petersburgului, a prezentat o companie italiană aflată în vizită, care a interpretat un repertoriu standard de clasici. Compania a oferit o versiune de la începutul veacului al XIX-lea a subtitlurilor: un actor rus rezuma îndatoritor libretul pentru orice membru al publicului care se întâmpla să nu vorbească limba italiană.22 Chiar și omniprezenții căruțași și mici negustori ai orașului, sau ciumak-i, se alăturau corurilor din „La donna è mobile” – adică, dacă nu cumva își cântau propriile cântecele despre gloriile orașului de la capătul potecilor de vite: Iau calea spre Odessa, Pen’ că-n Odessa-i trai pe vătrai. Făr’ să cari saci cu grâu, Făr’ să trudești pentru stăpân, Făr’ să plătești impozit, Făr’ să te târâi după plug… Mie mi se spune jupân acum!23

Richelieu se retrase din funcție într-o zi de luni rece, la sfârșitul lui septembrie 1814. Vehiculele blocau străzile, iar admiratorii se înșiruiau după trăsura lui în timp ce ieșea din zona orașului. Se spunea la vremea aceea că el părăsise Odessa doar cu un mic cufăr de piele și câteva schimburi de îmbrăcăminte. Spre deosebire de administratori din alte părți ale imperiului, el își făcuse reputația că e modest, face afaceri oneste și îi repugnă total să-și folosească poziția de gradonacealnik pentru câștiguri personale. El nu doar construise orașul, ci și avusese grijă de el pe parcursul primei lui crize devastatoare. 56

Când Richelieu trecea de bariera de carantină de pe drumul său la ieșirea din oraș, inima lui era deja în Franța sa natală. În primăvara trecută o mare coaliție de armate europene umpluse străzile Parisului. Napoleon abdicase ca împărat. Monarhia Bourbonilor, în persoana lui Ludovic al XVIII-lea, a fost repusă pe tron. Amețitoarea emoție a restaurației îl împinsese pe Richelieu către vest. În cele din urmă, el traduse numele său de familie și legăturile sale internaționale într-o nouă carieră în slujba Franței. El fu martorul evadării lui Napoleon din exilul de pe Elba, al momentanei lui reveniri la putere și al înfrângerii sale finale la Waterloo. Pe când anii de criză ai Franței se apropiau de sfârșit, el a fost numit primministru al unei țări din care absentase cea mai mare parte a vieții lui de adult. Muri în 1822, la nici 60 de ani. Franța și Rusia se aflau în poziții de care nu se mai bucuraseră de zeci de ani: în pace una cu cealaltă și cu cei mai mulți dintre vecinii lor. Departe către est, în Odessa, Richelieu realizase viziunea imaginată pentru prima dată de de Ribas. El legase perioada de la Ecaterina la Alexandru, de la era explorării și a Iluminismului la cea a modernității. „Odessa… va înflori fără mine”, îi scria el unui corespondent cu câteva luni înainte de moartea sa.24 În timp ce vasele franceze continuau să viziteze portul în dezvoltare, care își revenea acum după moartea furișă și incendiul providențial din 1812-1813, o nouă generație de constructori și de vizitatori făceau din Odessa un colț vibrant, prosper și – pentru un soț de mult suferind, soția lui și un poet exilat – extrem de romantic al Imperiului Rus.

57

4

Guvernatorul și poetul Într-o dimineață însorită de duminică, la sfârșitul lunii mai a anului 1828, o mare mulțime de oameni se strânse de-a lungul bulevardului Nikolaevski spre a-i ura bun venit ducelui de Richelieu la întoarcerea la Odessa. Ducele însuși murise cu șase ani în urmă, dar odessanii se dovedea că sunt martorii instalării statuii în onoarea lui – primul monument public din tot orașul – pe strada mărginită cu copaci care se afla deasupra portului. Succesorul lui imediat – Louis Alexandre Andrault, conte de Langéron – îmbunătățise proiectul original al bulevardului, plantând copaci și turnând pavaj pentru cetățenii care se adunau în mod regulat la sfârșit de săptămână spre a respira aerul mării. Langéron se afla în mulțime, dar starea precară a sănătății sale îl făcuse să renunțe la conducerea orașului cu mai mulți ani în urmă. La fel ca și Richelieu, el scăpase de Revoluția Franceză ascunzându-se la curtea Ecaterinei cea Mare și transformase cu dibăcie această experiență într-o viață întreagă de slujire a patriei sale adoptive. În calitate de administrator-șef al Odessei și al Noii Rusii, el continuase activitatea lui Richelieu, în maniera cea mai importantă obținând pentru oraș statutul de „porto franco”, poziție care îi conferea Odessei o gigantică zonă liberă de taxe și o făcea și mai mult un magnet pentru comerțul cu exteriorul. Pe când Langéron și alți demnitari priveau, o pânză acoperea noul monument. Cele patru colțuri ale sale erau legate de o bară scurtă aflată la baza plintei de piatră, cu steagurile Marii Britanii, Franței, Aus58

triei și Rusiei în poziție verticală ca niște santinele. Soldații dintr-un batalion al regimentului Ufa al însuși țarului, strălucind în uniformele lor colorate, stăteau în poziție de drepți în fața statuii acoperite. În fața lor se aflau șiruri de profesori cu ochelari și elevi de la Lycée Richelieu, cea mai prestigioasă școală a orașului. Consulii străini, îmbrăcați în ținută formală, se alăturaseră spectatorilor. Mii de odessani de rând se împingeau în speranța de a vedea ceva din acțiune. În jurul orei unsprezece dimineața, o procesiune începu să se deplaseze de la catedrala centrală. Arhiepiscopul local conducea un stol de clerici, veșmintele lui grele, brodate, târșâindu-se prin praf. Când procesiunea ajunse la locul de ceremonie, un oficial citi cu glas tare carta țarului care le dădea odessanilor permisiunea de a ridica un monument în amintirea lui Richelieu. Apoi arhiepiscopul se urcă la tribună și, într-o limbă rusă ecleziastică și extrem de puternică, dădu nenumărate binecuvântări orașului și populației sale. Atunci când termină, pânza fu dată la o parte, dezvelind o statuie strălucitoare din bronz a ducelui, îmbrăcat într-o togă romană și având pe cap o cunună din frunze de laur, cu mâna dreaptă întinsă ca și cum ar fi arătat orașul cu un gest larg. Mulțimea aplaudă. Militarii salutară. O orchestră intonă un marș militar. În golf, bubuiră tunuri de pe vasele de război sosite cu această ocazie. Urmară alte discursuri – unul în limba franceză, ținut de Charles Sicard, unul dintre cei mai vechi locuitori ai orașului, altele în italiană și rusă, ținute de doi profesori erudiți de la liceu, – înainte de defilarea infanteriștilor Ufa și altor bucăți muzicale festive interpretate de fanfară. În seara aceea, cei care se plimbau pe lângă monument îl vedeau iluminat de torțe, chipul asemănător cu cel al ducelui strălucind în întuneric.1 Foarte mulți demnitari se aflau în mulțime în acea lună mai. Dar maestrul de ceremonii, mai înalt decât majoritatea celor din jurul lui, cu ochi albaștri și un chip rotund, era nou guvernator general al Noii Rusii. El era mai tânăr cu o generație decât de Ribas și Richelieu, un om al pantalonilor lungi și hainei strânse pe corp, în loc de pantaloni până la genunchi și tricorn, însărcinat acum să guverneze un oraș care se afla direct pe drumul de a deveni metropola sudică de frunte a Rusiei. El era, de asemenea, prima dintre figurile cruciale din istoria Odessei de la Potiomkin încoace care aveau nume rusesc. 59

___________ Mihail Semionovici Voronțov s-a născut la Sankt Petersburg în 1782, într-o familie bogată, dar cu titlu aristocratic recent. La doar doi ani, el a fost luat la Londra de către tatăl său, care fusese numit ambasador al Rusiei la curtea regală britanică. În acest fel începu o asociere cu Anglia, care dură toată viața lui Voronțov cel tânăr. Ceea ce deveni de asemenea sursa numeroaselor glume referitoare la manierele lui anglofile și la calmul său. Lev Tolstoi, în nuvela sa Hagi Murat, l-a înfățișat cam cum era el văzut de către contemporanii săi, drept „ambițios, bun și blând în comportamentul cu inferiorii și un curtean subtil în relațiile sale cu superiorii”, cu o față „vulpească” și posedând o „minte subtilă și genială.”2 Tatăl lui Mihail, Semion, era un rival de curte al lui Potiomkin și fusese unul dintre numeroșii nobili forțați să-și dea demisia din serviciul statului pe parcursul scurtei și turbulentei domnii a fiului Ecaterinei, Pavel. Această familiaritate personală cu capriciul tiraniei, combinată cu o dietă de copilărie, alcătuită din valori liberale engleze și vicii de conac, au format o mare parte din caracterul lui Voronțov. După ce a absolvit la Cambridge, Voronțov s-a întors în Rusia pentru încoronarea lui Alexandru I și și-a început propria carieră, lungă și distinsă, în serviciul statului. Experiența sa timpurie a fost proba focului însă. În calitate de tânăr cu o poziție socială considerabilă, i s-a încredințat o însărcinare în Gărzile Preobrajenski, una dintre cele mai ilustre și legendare unități militare rusești, ale cărei origini ajungeau la Petru cel Mare. Atunci când i se înmână sabia de ofițer, la sfârșitul toamnei anului 1801, locul unde trebuia să se afle un locotenent tânăr și ambițios era Caucazul, grupul de munți de la frontiera sudică a Rusiei. Acolo, o mulțime de regate independente, clanuri și grupuri tribale formau un tampon între Rusia și rivalii săi, Imperiul Otoman și Persia. Țarul încheiase recent o înțelegere cu regatul creștin Kartli-Kaheti (în Georgia din ziua de azi), care permitea absorbția regatului în Imperiul Rus. Voronțov ceru un transfer la comanda militară din capitala regatului, Tiflis. Se trezi în scurtă vreme în împrejurări delicate. Familia regală din Kartli-Kaheti, deși convinșă de necesitatea protecției rusești împotriva vecinilor musulmani, nu era entuziasmată de anexarea completă. Alți regi și prinți din vecinătate erau la 60

fel de precauți în privința ambițiilor teritoriale rusești de sub masca dorinței de a-i proteja pe încercații creștini. Printr-o combinație de diplomație abilă, lingușiri persistente și câteodată forță brută, comandantul Rusiei din regiune, Pavel Țițianov, i-a adus în cele din urmă la supunere pe șovăitorii nobili din Caucaz. Rolul lui Voronțov a fost unul relativ minor. El a servit într-o serie de misiuni diplomatice pentru comandantul său și ocazional a văzut lupte în încăierările cu cetele de munteni care se ocupau cu jaful. Dar scurta sa ședere în Caucaz l-a învățat o lecție pe care ulterior o va duce la Odessa: că imperiul Rusiei, asemenea Angliei, era acum mai vast și mai complex – din punct de vedere politic, cultural și religios – decât părea să realizeze oricine din Sankt Petersburg. A administra un atare teritoriu necesita abilități mai rafinate și nuanțate decât a lua cu asalt o citadelă în timpul campaniei de vară. Voronțov era un membru al generației de militari și oameni de stat ruși care erau complet îndepărtați de valorile și strategiile secolului al XVIII-lea și care se mișcau, oricât de nesigur, către secolul al XIX-lea. Comportamentul lui din Caucaz l-a recomandat imediat altor comandanți. De-a lungul următorilor treisprezece ani – din 1805 până în 1818 – Voronțov se trezi pe linia frontului a aproape tuturor angajărilor militare majore cărora le-a făcut față Rusia: lovitura inițială dată de Napoleon aliatului țarului, regele Prusiei; un nou război împotriva Imperiului Otoman; și, în cele din urmă, apărarea vetrei rusești după invazia lui Napoleon din 1812. În acel conflict, Voronțov – în acest moment general-maior – a fost o figură centrală. El a fost prezent la bătălia decisivă de la Borodino, căpătând o rană gravă de glonț la picior, și la sângeroasa luptă de la Cronne, unde comandă trupe care luptau împotriva lui Napoleon însuși. Atunci când invadatorii se retraseră forțat din Rusia, trupele lui Voronțov erau pe urmele lor. În martie 1814 el mărșălui în fruntea diviziei sale către Champs-Élysées. În anul următor, țarul îl ridică la rangul de comandant al trupelor de ocupație rusești din Paris. Pentru prima dată în cariera sa, lui Voronțov, acum în vârstă de peste 30 de ani, i s-a încredințat nu numai comanda unei unități militare din teren, ci și administrarea unei populații distincte 61

și staționare de 30 000 de oameni plus dependenții: armata de ocupație. Pe parcursul următorilor trei ani, el introduse o serie de inovații, inclusiv dezvoltarea unui sistem poștal pentru corpul său de armată, un program de alfabetizare și educațional pentru sergenții și oamenii săi fără grad militar, și o reformă a sistemului disciplinar existent – în trecut bazat pe pedepsire corporală brutală – pentru soldații insubordonați. Exact așa după cum Richelieu ajută la refacerea guvernării franceze după perturbările epocii napoleoniene, Voronțov ajută la reformarea contingentului de ocupanți ai Rusiei. Când ocupația se încheie la sfârșitul anului 1818, Voronțov își conduse armata pe lungul drum către casă. În scurt timp, el reveni la Paris spre a se bucura de o perioadă de relaxare după ani petrecuți în calitate de comandant în teren. Acolo, la o măreață petrecere în mijlocul unui oraș care abia se trezea după război și ocupația străină, el o cunoscu pe Elizaveta Branicka. Lise, așa cum i se spunea, era o membră a unei familii de magnați latifundiari polonezi pe partea maternă. Prin căsătorii strategice cu nobilimea rusă, familia devenise bogată, extrem de stimată și cu extraordinare conexiuni în societatea europeană. Ea era strănepoata lui Potiomkin, iar mama sa, contesa Alexandra Branicka, ținuse în poala ei capul marelui prinț în timp ce acesta respira șuierător din cauza pneumoniei în ultimele sale ceasuri de viață. Lise era o femeie care în ziua de azi ar fi socotită mai degrabă drăguță decât frumoasă, cu trăsături fin conturate, dacă nu cumva delicate, grațioasă și elegantă, cu ochi albaștri și păr negru, pe care îl purta răsucit în zulufi în creștetul capului. Avea o reputație de femeie cochetă, chiar dacă depășise de mult adolescența. Șarmul și grația ei, chiar dacă uneori erau prea infatuate, îi confereau o statură socială și o dezirabilitate care se păstrară până la maturitate. La vârsta periculos de înaintată de 26 de ani, un partener de căsătorie potrivit încă nu-i apăruse în cale – sau, mai probabil, nimeni nu se ridicase la înălțimea standardelor riguroase ale mamei ei, care la acest moment era o văduvă în vârstă și din ce în ce mai avară. Atunci când făcură cunoștință, Voronțov fu fermecat pe loc, iar Lise îi returnă admirația. Bătrâna contesă, în schimb, fu atrasă de general, un bărbat suficient de bătrân spre a fi reputat, cu o carieră 62

deja legendară și având un lung arbore genealogic de rude rusești și britanice cu titluri nobiliare și avere. Lise și Voronțov se căsătoriră în cadrul unei magnifice ceremonii în luna mai a anului 1819. Voronțov se afla acum într-un punct de cotitură. Se simțea confortabil în saloanele Parisului și ale Londrei și de asemenea îl slujise cu vitejie pe țar pe câmpul de luptă. Unde anume ar trebui să-și aleagă casa și să pună la cale următoarea etapă a unei cariere bine gestionate? El își petrecu următorii câțiva ani călătorind dusîntors către Rusia, câteodată luând-o cu el și pe Lise, chiar și după ce cuplul întemeiase o familie. Pe întinderea Noii Rusii, el văzu imediat posibilități de așezare, comerț și agricultură. Vizită Odessa la invitația prietenului său, contele de Langéron. Orașul era în plină înflorire, iar guvernarea lui necesita energie și efort susținut, trăsături pe care Langéron însuși socotea că nu le numără printre virtuțile sale. „Fac cât pot de puțin rău”, scria el într-o scrisoare către Voronțov. „Mă amăgesc întotdeauna că, dacă nu mai e război, te voi vedea înlocuindu-mă într-o bună zi în acest post.”3 Prin manevre delicate la curtea țarului și în serviciul civil rus, Voronțov cerceta posibilitățile de a-i succede obositului Langéron. Spre a-și asigura traiul, el folosea porțiuni din considerabila zestre a Lisei spre a cumpăra domenii imense în sud, în Crimeea și în jurul Odessei și al Taganrogului, un port la Marea de Azov. La sfârșitul primăverii anului 1823, era oficial: Voronțov urma să fie guvernator general al Noii Rusii, un titlu recent creat pentru administratorul-șef. În scurtă vreme, familia Voronțov o șterse pe furiș către țărmul Mării Negre. ___________ În anii 1820, provincia Noii Rusii era presărată cu orașe-porturi fluviale. Noi drumuri fuseseră croite prin stepă. Coloniile de fermieri germani, bulgari și sârbi făceau stepa să înflorească. Era administrată de o generație de administratori talentați trimiși în sud spre a pacifica frontiera și spre a reface dikoe pole sau „câmpia sălbatică”, după cum se numea în rusă. În ciuda acestor îmbunătățiri, ea continua să fie un loc al exilului. Orășelele de frontieră și porturile Noii Rusii, cu masele lor de țărani plini de noroi recent sosiți de la țară, păstori nomazi proaspăt stabiliți 63

și marinari din Levant și Mediterana, erau foarte departe de străzile îngrijite și forfota urbană ale capitalelor imperiale. Ele reprezentau destinații potrivite pentru agitatori politici sau oameni de litere orgolioși care, deși nu constituiau o amenințare directă la adresa puterii țarului, puteau fi considerați, prin libertinismul și insolența lor tinerească, un afront la adresa claselor puternice din Sankt Petersburg sau Moscova. Acesta era cazul lui Aleksandr Pușkin. Romantic notoriu și scriitor cu spirit focos și dispeptic, cu părul său ondulat lăsat în voia lui conform modei timpului și favoriți masivi, care i se prelungeau pe obraji, Pușkin era un descendent al lui Avram Gannibal, un african care fusese crescut la curtea lui Petru cel Mare și căruia i s-au acordat ulterior de către țar drepturi de latifundiar. Motivul oficial al relegării lui Pușkin în sud a fost transferul său dintr-un post la Ministerul Afacerilor Străine într-un serviciu guvernamental care ajută la supravegherea colonizării teritoriilor de sud. În realitate, periplul său era o formă de exil intern. Deja un poet și publicist de oarecare notorietate, deși nu împlinise încă 20 de ani, Pușkin a inaugurat genul literar rus care combina imageria lirică cu radicalismul politic, mascând chemarea la reforma sufocantei autocrații țariste sub un limbaj pătruns de suferință romantică. Atunci când se dovedi a fi unul dintre cei mai vocali membri ai coteriei tinerilor scriitori și artiști care se învârteau în societatea de salon din Sankt Petersburg, el intră din ce în ce mai mult în atenția cenzorilor guvernului, care ordonară alungarea lui din capitală în 1820. Pușkin își petrecu următorii trei ani în câmpiile sudice, lângă munții Caucaz și în regiunea de graniță Basarabia, un teritoriu cu dealuri unduite, câmpuri de floarea-soarelui și șatre de țigani. Regiunea îi stimulă imaginația și îi confirmă imaginea de sine ca pasionat venetic – în mintea sa, un Ovidiu modern redus la a scrie epistole jalnice de la Marea Neagră. „Blestemat oraș Chișinău! Limba ar obosi ocărându-te”, îi scria el din sediul regional basarabean unui corespondent.4 Prin 1823 frecventele lui solicitări de a fi transferat la Odessa au fost aprobate, în mare parte datorită intervenției personale a lui Voronțov, căruia îi era milă de poet. El a fost numit din nou în cadrul personalului guvernatorului general al Noii Rusii. 64

Reputația lui Pușkin în această etapă era în mod hotărât amestecată. El dobândise un anume renume în calitate de scriitor inteligent, chiar dacă avea obiceiul de a depăși buna-cuviință atunci când făcea versuri pe loc la petreceri sau la dineuri de societate. El continuă să publice în presa literară pe parcursul exilului său, iar meandrele sale sudice adăugară o fărâmă de orientalism operei sale, care fusese deja puternic influențată de temele estice și bizara islamofilie a lordului Byron. Dorul lui Pușkin și lirica „Fântânii din Bahcisarai” ofereau reflecțiile poetului despre fragilitatea umanității și a imperiului după ce văzuse o fântână delicat sculptată în vechiul palat al hanului tătar al Crimeei, aceeași reședință care îi găzduise pe Ecaterina și pe Potiomkin cu câteva zeci de ani în urmă. Poemul său „Prizonierul din Caucaz”, născut din imaginația sa activă contemplând de la distanță maiestuoșii munți Caucaz, a devenit afirmația literară chintesențial imperială a propriului sud sălbatic: un teritoriu de băstinași romantici, coloniști fără odihnă și frumusețe exotică. Atunci când Pușkin sosi, în sfârșit, la Odessa în toridul iulie al anului 1823, el veni cu o celebritate literară și publică care făcu din transferul exilului său un fel de eveniment public. Lui nu-i lipsiseră niciodată invitațiile la dineu sau partenerii de băutură. Era cunoscut substanțialului număr de prostituate ale orașului, care erau extrem de familiarizate cu marinarii greci sau italieni, dar mult mai puțin cu poeții. El își petrecuse ultimii trei ani colindând granițele îndepărtate ale imperiului (deși bucurându-se de mult lux), iar acum se trezi înaintând prin praf și noroi spre a lua parte la o seară de salon sau la o cină târzie. „Mă aflu din nou în Odessa și tot nu mă pot obişnui cu modul de viață european”, îi scria el fratelui său, Lev, în august.5 Orașul se schimbase considerabil față de epoca lui de Ribas și Richelieu. Populația creștea rapid, ajungând să se tripleze la jumătatea secolului, spre aproape 116 000 de persoane. Ocupând locul vechii fortărețe turcești, un frumos palat din piatră pentru noul guvernator general se va înălța în scurt timp la un capăt al bulevardului Nikolaevski, ce va fi terminat în 1830. Camerele de stat de la parter erau echipate cu uși, obloane și piese de șemineu de la Palatul Mihailovski din Sankt Petersburg, reședința defunctului Pavel I (și locul uciderii sale). O sală de biliard, o imensă sufragerie, un salon 65

amplu și o bibliotecă erau decorate cu elegantă mobilă englezească, în timp ce o cameră „turcească” separată avea un tavan boltit, accesorii aurite, covoare persane pe jos și divane acoperite cu mătase dispuse lângă pereți. O bibliotecă conținea cea mai rafinată colecție de cărți, picturi și mostre de instrumente științifice din întregul imperiu.6 În altă parte în oraș, fațade tencuite cu acoperișuri din gresie sau din metal se înălțau în jurul unei piațete circulare, care în scurt timp va fi flancată de un nou muzeu local, de o bibliotecă publică și de clădiri guvernamentale. Hoteluri conduse de genovezi și alți antreprenori străini erau la tot pasul în oraș. O selecție de baruri și de stabilimente mai ieftine pentru mâncat îi deserveau pe nou-veniți. În toiul sezonului comercial, din aprilie până în octombrie, populația putea să crească cu vreo 10 000 de oameni, pentru că muncitori, căruțași, moșieri ruși și polonezi și negustori străini debarcau în port, care încă se bucura de privilegiul comerțului liber cu lumea largă.7 Dacă n-ar fi fost exotismul acestei populații trecătoare, observa un vizitator englez pe vremea mandatului lui Voronțov, „Odessa se poate numi un Petersburg în miniatură.”8 Pușkin avea 20 și ceva de ani atunci când se mută la Odessa, și în scurt timp începu căutarea – și câteodată cucerirea – notabilităților locale, căsătorite sau nu, tinere și bătrâne. Era Karolina Sobańska, de 27 de ani, tehnic încă măritată cu un bogat om de afaceri odessan, dar trăind pe față cu comandantul coloniilor militare din Noua Rusie – în timp ce lucra în secret în calitate de spion guvernamental spre a-i depista de radicalii politici. Era Amalia Riznich, cu un pronunțat nas roman și deja însărcinată atunci când se cunoscură. Pușkin erau un corespondent zvăpăiat și volubil în chestiuni de iubire și sex, bârfind cu detalii infantile cu numeroșii săi prieteni. „Voi fi bucuros să te slujesc cu nebuneasca mea conversație”, îi scria el lui Filipp Wiegel, un homosexual ascuns care slujea ca funcționar țarist la Chișinău. „Dar, Wiegel – cruță-mi fundul!”9 Dar cel mai elocvent document despre iubirile lui Pușkin din perioada zilelor sale petrecute la Odessa vine dintr-o sursă neașteptată: din propriile sale mâzgăleli. În notele marginale ale unei ciorne timpurii a capodoperei sale Evgheni Oneghin, lucrare pe care a început-o în Basarabia și pe care a continuat-o în timp ce muncea pentru Voronțov, mici portrete 66

de bărbați și femei încadrează textul – prieteni, cunoștințe, oameni pe care i-a văzut pe stradă și, una după alta, obsesivele lui iubiri. Acolo, în mijlocul unui cor angelic de văduve și femei foarte tinere, străine cu păr negru și rusoaice cu trăsături frumoase, se află o femeie mai mare cu șapte ani decât el, cineva cu a cărei imagine el a împodobit manuscrisul mai des decât cu a oricărei alteia – soția lui Voronțov, Lise. ___________ Nu este sigur când anume s-au întâlnit pentru prima dată Lise și Pușkin, dar înalta societate de mici dimensiuni din Odessa și viața în mod necesar publică a soției guvernatorului general însemnau că ei se vor fi cunoscut la un anumit moment din perioada timpurie a șederii lui Pușkin. El ocupase niște camere la Hôtel du Nord, situat pe Strada Italiană, dar în scurt timp se mută în alt hotel mai aproape de mare, la colțul dintre străzile Deribasovskaia și Richelieu, unde putea respira aerul proaspăt și se putea recupera după șederea sa în Basarabia. (Unul dintre motivele pe care le adăugase în solicitarea de transfer pe coastă îl constituia nevoia disperată de a respira aerul revigorant al mării.) De acolo, el se ducea la un calendar de evenimente care se înghesuiau în lungul sezon social cald. Lise se bucura de socializarea creativă, iar galele, balurile și cinele pe care le organiza ea erau renumite în tot imperiul. „Era dificil să părăsești Odessa, pentru că nu am vrut să absentez de la compania contelui și contesei, care nu-și au egal nicăieri în alte părți.” – se plângea un vizitator rus contemporan.10 Marele palat Voronțov nu exista încă pe vremea sejurului lui Pușkin la Odessa, dar petrecerile ulterioare date de Lise acolo dau o anumită idee despre sărbătorile pe care le organiza ea chiar și într-un spațiu mai mic. Un vizitator al palatului Voronțov ar fi coborât în marele salon al reședinței în jurul orei 9 seara. O orchestră ar cânta deja în vreme ce oaspeții, unii mascați, iar alții în vestminte extravagante, poate în surtucul și pantalonii unui vizitiu rus sau cu șorțul de dantelă al unei țărănci elvețiene, dansau cadril pe parchetul încăperii. Deodată, o căpățână gigantică de zahăr se rostogolește pe ringul de dans, din care irumpe un bătrân care dansează o gigă plină de viață. Printre dansatori, îmbrăcată în haina din brocart și cu fireturi a unui husar, 67

se afla însăși contesa Voronțova, primind oaspeții care tocmai au sosit de pe domeniile lor sau de pe străzile care duceau către bulevardul Nikolaevski: generalul Lev Narîșin, vărul lui Voronțov, și soția sa Olga; familia ei, Potocki, marii moșieri polono-ruși; baronul Rainaud, un hotelier francez (și proprietarul hotelului în care stătea Pușkin); familia Șerbinin și Blaremberg, Pușkin și Raevski.11 Cu acest succes comercial regăsit și o reputație recuperată – „Fântâna din Bahcisarai” era în curs de publicare, iar tipografii țipau după drepturi la edițiile suplimentare ale „Prizonierului din Caucaz” – felul natural de a se făli al lui Pușkin nu făcu decât să sporească. E posibil ca el s-o fi întâlnit pe contesă în toamna sau la începutul iernii anului 1823, poate la un bal de sezon sau la unul dintre divertismentele bisăptămânale ale guvernatorului general, la o partidă de jocuri de salon sau de whist. Pușkin se îndrăgosti de ea la fel de rapid cum făcuse Voronțov cu câțiva ani mai devreme. După cât se pare, afecțiunii lui i se răspunse. Se știa despre Lise că se bucură de interacțiunile cochete pe care chiar și un oraș de provincie precum Odessa le ridicase la rang de înaltă artă. Vorbele de duh și versurile improvizate ale lui Pușkin erau în contrast total cu maniera de om de afaceri a lui Voronțov. Lucru mai important, guvernatorul general, urmând un obicei stabilit în rândul clasei nobiliare a Rusiei, își luase el însuși o amantă, pe Olga Narâșkina, cu aproape zece ani mai tânără decât Lise. Olga era căsătorită cu un important general, dar legătura amoroasă era un secret public.12 În dura iarnă 1823-1824, când malurile Mării Negre erau încrustate în gheață sărată, iar din câmpiile de dincolo de oraș vânturile urlau pe străzile nepavate, poetul și contesa dezvoltară o prietenie care în scurtă vreme deveni scandalul societății din Odessa. Legătura amoroasă s-a consumat probabil în februarie, când Voronțov era plecat la Chișinău, o întâlnire pe care Pușkin o notă în notele marginale ale manuscrisului Evgheni Oneghin drept „soupé chez C.E.W” – am luat cina cu contesa Elise Woronzoff”, folosind inițialele franceze ale numelui ei. Iarna făcu loc primăverii, iar după revenirea guvernatorului general în oraș, cei doi începură să se întâlnească într-o vilă deținută de baronul Rainaud, importantul hotelier. Rainaud construise o zonă de făcut baie în stâncile de la malul mării care se învecinau cu moșia lui 68

rurală. Ascunzătoarea, la distanță de oraș, dar suficient de aproape pentru ca cei doi amanți să se furișeze în timpul sezonului, a produs unele dintre cele mai explicit erotice versuri scurte ale lui Pușkin: Ascunzătoarea dragostei-i plină mereu De răcoare, întunecoasă și jilavă. Valurile, netulburate, acolo Nu-și amuțesc prelungul muget niciodată.13

Se pare că legătura amoroasă nu a fost prima pentru Lise. Asemenea multor cupluri din epocă, ea și soțul ei făcuseră o convenție care le permitea ambilor parteneri să aibă un grad considerabil de licență sexuală. Problema era insistența lui Pușkin de a etala o relație care era menită, prin convenție socială, să rămână în mod decent nespusă. Așa după cum a observat unul dintre biografii lui Pușkin, poetul a cedat tentației comune de a-i disprețui pe cei pe care i-a rănit.14 Arma lui preferată era epigrama. „Jumătate milord, jumătate vânzător de dugheană” era un scurt rezumat pe care-l dădea el caracterului lui Voronțov. „Jumătate erou, jumătate ignorant” era un altul. Aceste versuri nepotrivite – care circulau peste tot în mai multe versiuni diferite – reflectau în mod clar atitudinea publică a lui Pușkin față de Voronțov. Era o manieră neglijentă și periculoasă de comportament. Voronțov nu era doar soțul amantei lui – și merita cu îndreptățire un anume respect public, chiar dacă acum era un încornorat notoriu –, ci și șeful său. În definitiv, singurul motiv al poetului de a se afla la Odessa era acela de a servi în cadrul personalului guvernatorului general. O demitere fără o recomandare pentru următoarea angajare însemna că Pușkin s-ar afla în exil adevărat, hoinărind prin câmpiile rusești fără promisiune de ajutor sau staționare, și fiind împiedicat în continuare să se întoarcă la Sankt Petersburg. Dar Voronțov se afla într-o situație dificilă. De când țarul îl alungase pe Pușkin, permisiunea expresă a suveranului era necesară spre a-l îndepărta din grija guvernatorului general. „Scăpați-mă de Pușkin”, îi scria Voronțov ministrului de externe rus, contele Karl Nesselrode, în primăvara lui 1824. „O fi el un excelent companion și un bun poet, dar nu-l mai vreau, la Odessa sau la Chișinău.”15 69

Brusc, într-unul dintre acele incidente miraculoase și dezastruoase pentru care Odessa devenise deja celebră, o nouă calamitate căzu peste oraș și oferi vehiculul neașteptatei eliberări a lui Voronțov: o invazie de lăcuste. Provincia înconjurătoare era supusă în mod obișnuit atacurilor masive ale lăcustelor, un incident aproape anual care putea distruge culturi, dezfrunzi copaci și devora complet nutrețul menit vitelor și cailor. Milioane de insecte, pocnind din aripi și zburând deasupra capului, formau un nor negru care atârna precum un fum greu deasupra câmpurilor și grădinilor. Din momentul în care au sosit lăcustele, opțiunile localnicilor era în mod tragic – și comic – puține. Principala soluție era aceea de a produce destul zgomot spre a pune pe fugă insectele. O englezoaică, locuind cu soțul ei, care era comerciant într-o vilă la țară, organiza o paradă anuală spre a face față dăunătorilor. Primul apărea soțul ei, bălăngănind un clopot de mari dimensiuni, apoi grădinarul care bătea într-o stropitoare, apoi valeții care pocneau în lopeți, urmați de cameriste care loveau în oale și cratițe, iar la sfârșit copiii care băteau cu furculițe în tăvile de servit ceaiul.16 Chiar și în oraș, scria un vizitator la sosirea cu o navă, „Se desfășura o bătălie între locuitori și nemiloșii dușmani ai vegetației. Orice armă zgomotoasă, de la pistol la mortieră, de la darabană la o crăticioară de tinichea, făcea o gălăgie precum tunetul în mâinile cetățenilor îngroziți, în scopul de a-și apăra micile lor proprietăți.”17 Ca și Richelieu în timpul epidemiei de ciumă din urmă cu zece ani, Voronțov își dădu seama că mai multă informație despre dimensiunea relativă a larvelor de lăcuste din fiecare an ar putea contribui la conceperea unei strategii mai bune pentru a face față atacului așteptat. În luna mai, guvernatorul general îi ordonă în mod oficial lui Pușkin să meargă prin mai multe districte rurale și să cerceteze mărimea populației de ouă de lăcuste, să evalueze eficacitatea eforturilor de distrugere a ouălor înainte ca ele să eclozeze ulterior în vară și să-și prezinte concluziile într-un raport scris. Era o însărcinare șocantă. Pușkin nu întocmise niciodată nici măcar un singur document oficial în timpul petrecut de el în slujba guvernului. A duce o viață rustică, a număra nici mai mult, nici mai puțin decât ouăle de lăcustă, constituia în mod clar o ripostă calculată. Pușkin protestă în scris. El era un cărturar cu o anumită reputație, 70

zicea acesta. El era, după cum mărturisea singur, un rateu în calitate de funcționar al guvernului și ar săvârși numeroase greșeli în această însărcinare. Avea un anevrism care se putea declanșa în orice moment. Nimic din toate acestea nu-l convinseră pe Voronțov. În scurt timp Pușkin fu trimis în misiunea sa împotriva micilor invadatori.18 Mișcarea lui Voronțov avu efectul dorit. După câteva săptămâni petrecute la țară, Pușkin își înaintă demisia din serviciul civil. Era o mișcare cutezătoare, dar probabil singura onorabilă pe care o putea face. Îl pusese în mod public într-o situație jenantă pe un om cu o putere considerabilă. Societatea odessană se întorsese împotriva lui, nu pentru că depășise granițele de proprietate sexuală, ci pentru că făcuse acest lucru într-o manieră atât de lipsită de cavalerism. La mijlocul verii, soarta sa fusese decisă. Voronțov ceru autorităților centrale îndepărtarea poetului din Odessa, iar țarul răspunse favorabil. Dar legătura amoroasă și sentimentele personale ale lui Voronțov față de Pușkin probabil că au jucat un rol secundar în decizia guvernatorului general de a cere transferul lui din Odessa. Dată fiind disponibilitatea erotică obișnuită a înaltei societăți din Odessa, adulterul ostentativ și discuția necuviincioasă în legătură cu acesta nu constituiau noutăți. Cea mai importantă dintre încălcările lui Pușkin – care era la fel de tipic odessană ca și promiscuitatea boierimii provinciale – implica zvonul de revoluție. ___________ Cu câțiva ani înainte de venirea sa la Odessa, Pușkin a scris unui corespondent despre o serie de „incidente de importanță nu doar pentru țara noastră, ci și pentru întreaga Europă.”19 În 1814, fusese întemeiată la Odessa o organizație secretă de patrioți greci, numită Philike Hetairia sau Societatea Prietenilor. Scopul ei era să strângă diaspora greacă din întregul sud-est european și să declanșeze o revoltă spre a prelua străvechile teritorii creștine – de la Constantinopol până la Grecia continentală – de sub controlul otomanilor musulmani. Odessa oferea mediul ideal pentru urzirea planurilor revoluționare. Era un oraș în care radicalii politici puteau pătrunde cu relativă ușurință, situat departe de centrele majore ale guvernării imperiale. Un climat de libertate socială era prompt vizibil. Fumatul în public, mode care se învecinau cu scandalosul și discuțiile publice despre 71

chestiuni litigioase de la afaceri internaționale la impozite constituiau privilegii relativ neobișnuite la Sankt Petersburg sau Moscova. Dar ele făceau parte din viața normală de stradă la Odessa. Zeci de societăți secrete – unele cvasireligioase precum francmasonii, altele vag politice și luând ca model „carbonarii” din Italia, iar altele secrete de dragul de a fi secrete – primeau în rândurile lor intelectuali, funcționari publici și fii de familii nobile. Ca porto-franco, orașul atrăgea de la an la an din ce în ce mai multe nave. Noi idei politice umpleau numeroasele restaurante și cârciumi, la fel după cum grâul umplea nou-construitele silozuri din apropierea portului. „Un gentleman, pe care îl cunosc, numește Odessa capătul lumii”, raporta un vizitator englez la începutul anilor 1820, „este, cu siguranță, un loc singuratic – ceva singular – un oraș semioriental.”20 Însăși situarea lui, extrem de îndepărtat de capitalele imperiale rusești și cu vedere către un Imperiu Otoman care se clătina, îi dădea orașului posibilitatea de a deveni un focar de intrigi politice. Italieni care căutau să-i dea jos pe regii Bourboni sau să întemeieze o monarhie constituțională, greci și români care doreau să se pună capăt dominației musulmane, și ruși care făceau presiuni pentru o versiune reformată a autocrației țariste au găsit cu toții refugiu aici. Membrii societății Philike Hetairia erau în general dezorganizați, turbulenți și loiali doar în mod șovăitor, dar intrigile lor subterane erau legate de schimbări politice care aveau deja loc în restul Europei. Mai departe către sud, patrioții din Grecia se revoltau împotriva conducătorilor lor otomani și declarau independența. În scurt timp, alte dependențe otomane – precum vecinii imediați ai Odessei de la vest, principatele române ale Moldovei și Valahiei – au început și ele să lupte pentru libertate. În februarie 1821, o armată alcătuită din drojdia societății sub comanda lui Alexandros Ipsilanti, un grec aflat în serviciul militar rus și unul dintre conducătorii societății Philike Hetairia, a traversat râul Prut care separa Basarabia de principatul vasal otoman al Moldovei, căutând să declanșeze o revoltă totală a țăranilor creștini – evenimentul la care Pușkin se referea atunci când vorbea despre „incidente” de importanță atât pentru Rusia, cât și pentru Europa. Observatorii contemporani au comparat acest lucru cu trecerea Rubiconului de către Cezar, începutul a ceea 72

ce mulți sperau că va fi o revoltă globală a creștinilor din Balcani și Mediterana împotriva imperiului musulman. Romanticii din întreaga Europă se îmbulziră spre cauza greacă, la fel cum tații lor se mutaseră la răsărit spre a se alătura armatei și flotei Ecaterinei, cu o generație mai devreme. Lord Byron – a cărui operă fusese o sursă de inspirație pentru Pușkin – a murit câțiva ani mai târziu, în timpul războiului grec pentru independență. Revolta greacă a inaugurat zece ani de lupte pentru viitorul Europei de Sud-Est. Trupele neregulate și gherilele grecești – armataloi și klephts, îmbrăcate în straiele lor colorate de munteni și agitând săbii și muschete lungi – organizau mici atacuri și lansau lupte împotriva forțelor otomane pe parcursul anilor 1820. Puterile europene conservatoare, la început precaute față de orice semn de revoluție, au încercat treptat să facă față crizei grecești prin propuneri diplomatice făcute sultanului otoman. Rusia se alătură neoficial luptei în 1827, ajutând la distrugerea unei flote otomano-egiptene în Mediterana, în bătălia de la Navarino. Un an mai târziu, Rusia intră într-un scurt război cu sultanul (1828-1829) spre a asigura libertatea comerțului pe Marea Neagră, care fusese pusă în pericol de eforturile otomane de a-i reprima pe rebelii balcanici. Odessa era locul de naștere al revoluției grecești, iar acolo simpatiile erau puternice. Pentru autoritățile rusești problema era că revoluția – precum lăcustele și ciuma – nu era mofturoasă în privința gazdei sale. Ceea ce începuse ca o mișcare în rândurile soldaților și intelectualilor vorbitori de limbă greacă împotriva otomanilor musulmani putea cu ușurință să infecteze Rusia însăși. Revoltele împotriva țarului nu erau ceva neobișnuit. Gărzile de elită Semionovski din Sankt Petersburg se revoltaseră în toamna anului 1820 spre a protesta împotriva asprei discipline militare. Rebeliunea a fost rapid suprimată, dar ea ilustra faptul că Rusia nu era imună la sentimentele revoluționare care circulau în toată Europa. Societățile secrete precum Philike Hetairia constituiau vectorul principal pentru răspândirea ideilor de libertate și reformă politică. Pușkin fusese suspectat de multă vreme că flirtează cu ideile radicale, iar șederea sa la frontiera sudică nu făcuse decât să-i sporească antipatia față de elementele cele mai dure din politica țarului. 73

Voronțov era capabil să folosească acele suspiciuni în avantajul său. În plângerea sa scrisă către autoritățile centrale, el făcu aluzie la politica radicală, poate chiar republicană, a lui Pușkin – culeasă atât din relatările bârfelor provinciale, cât și din înseși poemele ocazionale ale autorului lăudând libertatea. Până în vara lui 1824, Sankt Petersburgul se convinsese de pericolul de a-l lăsa pe poet relativ nesupravegheat în mediul-focar din Odessa. Pușkin urma să fie demis din serviciul public, dar tot trebuia să fie supravegheat. Altminteri, „folosindu-și poziția independentă, el va răspândi, fără îndoială, din ce în ce mai mult acele idei dăunătoare pe care le susține și va obliga autoritățile să ia față de el cele mai severe măsuri”, îi scria Nesselrode lui Voronțov.21 Pușkin urma să fie trimis acasă. La moșia de la țară a familiei sale de la Mihailovskoe, în provincia Pskov, unde va avea puține ocazii să dea de probleme și unde putea fi supravegheat cu ușurință din capitală. Pe 29 iulie 1824, el porni în lungul drum către nord, părăsind pentru totdeauna pe Lise și Odessa. Nouă luni mai târziu, Lise dădu naștere unei fetițe, Sophie. Bârfele din Odessa șopteau că era copilul lui Pușkin, zvon pe care poetul nu făcu mare lucru spre a-l infirma. În definitiv, povestea lor de iubire va fi în scurtă vreme imortalizată în alte moduri, nu doar în mâzgăliturile marginale de pe manuscrisul Evgheni Oneghin, ci în cod poetic și ficțional în însăși intriga lui. Asemenea Lisei Voronțova inițial îndrăgostite nebunește, unul dintre personajele centrale, Tatiana Larina, alege în cele din urmă loialitatea față de soțul ei și nu imprudenta dragoste. Fărâme din Odessa rămâneau în opera unui scriitor care va deveni poetul național rus și arhitectul suprem al limbii literare ruse. Din motive atât personale, cât și politice, Voronțov obținuse îndepărtarea lui Pușkin din Odessa. Dar reputația crescândă a orașului de radicalism fu cât pe ce să-i păteze reputația lui Voronțov însuși. Țarul Alexandru I fusese un reformator de concepție liberală în anii de început ai domniei sale. Totuși, valurile revoluționare ce păreau a amenința ordinea postnapoleoniană îl făcură din ce în ce mai suspicios în legătură cu cei din jurul lui. În decembrie 1825, în timpul unei călătorii în Noua Rusie, el muri subit – și fără moștenitori – la Taganrog. Zvonurile zburau. Fusese oare țarul asasinat? Era el cu 74

adevărat mort? Starea publică generală era tensionată, iar rezultatul succesiunii imperiale era nesigur. În timp ce trupul său era transportat înapoi la Sankt Petersburg, fratele mai mic al lui Alexandru, Nicolae, anunță după oarecare întârziere că el va deveni țar, părând a sări peste fratele mai mare și următorul cu drept la tron, Constantin. Incertitudinea în privința succesiunii și percepția publică că Nicolae trecea dinadins peste Constantin declanșară o rebeliune. În acea iarnă geroasă din Sankt Petersburg, un grup de ofițeri militari și simpatizanții lor refuzară să îi jure supunere lui Nicolae. Pe 14 decembrie, 3 000 de răzvrătiți se adunară în Piața Senatului, în fața unui număr mult mai mare de soldați loiali lui Nicolae. Câteva lovituri de tun îi risipiră pe protestatari, lăsând în urmă mulți morți și răniți. Urmară arestări și demiteri în masă. Cinci dintre conducătorii grupului – activiști și intelectuali liberali cunoscuți în istorie drept decembriști – au fost în cele din urmă spânzurați. În Odessa au fost resimțite profund ecourile mișcării decembriste. Unul dintre centrele de activism liberal fusese Tulcin, un mic oraș de garnizoană la nord de Odessa, unde tinerii nobili, ofițerii de regiment și scriitorii schimbau idei despre libertate, reformă socială și chiar sfârșitul monarhiei țariste. Suspiciunile noului țar, Nicolae I, vizară în mod firesc orașul și pe guvernatorul general, ale cărui dispoziție liberală și idei progresiste – formate în saloanele englezești și în cluburile de dezbateri de la Cambridge – păreau periculos de apropiate de gândirea rebelă a decembriștilor. Voronțov făcea mari eforturi spre a-și demonstra devoțiunea personală față de monarh și a-l convinge de loialitatea Noii Rusii. „Merită de observat că în orașul Odessa, despre care s-au spus în trecut atâtea vorbe urâte, nu există niciun singur locuitor sau funcționar care să fi făcut parte din vreo conspirație, cu atât mai puțin să fi fost arestat pentru așa ceva”, scria contele în memoriile sale.22 El călători la Sankt Petersburg spre a-și aduce omagiile personale suveranului. Fu atât de sincer în exprimarea loialității sale, încât în scurt timp fu numit la tribunalul de stat însărcinat cu punerea sub acuzare a rebelilor decembriști. Cariera lui Voronțov și orașul pe care l-a condus au fost scoase de sub suspiciunea imediată, dar aroma rebeliunii nu dispăru vreodată. Ea va pluti în Odessa încă un secol. 75

___________ Voronțov avu o ocazie de a demonstra fidelitatea orașului atunci când împăratul și familia sa făcu o vizită în vara anului 1828. Lise, ale cărei calități de gazdă erau deja celebre, organiză o elaborată petrecere de grădină cu ocazia zilei de naștere a împărătesei. Locația era la marginea Odessei, lângă domeniul unde familia regală își petrece o parte din timp în sud. Un arc de triumf făcut din crengi și stuf a fost confecționat peste drumul care ducea la grădinile domeniului. Mai aproape de mare, a fost construit un mic teatru, împreună cu un cort făcut din draperii turcești susținute în sulițe. O orchestră a regimentului de lăncieri oferea muzica, în vreme ce în fața arcadei stătea un detașament de fete și tinere femei de familie nobilă, îmbrăcate toate în rochii lungi de vară de culoare albă și grupate conform culorii pălăriilor și panglicilor lor. Atunci când sosi împărăteasa, tânăra Sophie Voronțov – poate printre șoapte despre presupusul tată al fetei, Pușkin – îi oferi o ghirlandă de flori. Orchestra intonă o melodie. Mulțimea se mută în scurt timp către țărmul mării, unde trei bărbați stăteau în picioare pe plajă, cu armuri pe ei. Aflată pe o barcă în apă nu departe de mal, mademoiselle Mariconi, primadona de la opera din Odessa, fu purtată încet către țărm în timp ce cânta una dintre ariile din Tancredi a lui Rossini. Urmară valsuri și cadriluri, alternate cu pauze pentru băuturi răcoritoare reci, pe când lampioane chinezești iluminau copacii răsuciți de pe țărm și catargele vaselor ancorate în dreptul țărmului.23 Lui Nicolae i-a plăcut atât de mult orașul, încât, ceva mai târziu, a remarcat că Odessa ar trebui considerată pe drept doar după Sankt Petersburg ca importanță pentru imperiu.24 Măreața frivolitate a vizitei imperiale a inaugurat o epocă în care Odessa nu a mai fost un oraș de frontieră, ci renumitul echivalent sudic al metropolelor nordice rusești. Sub conducerea lui Voronțov, Odessa începu să dobândească echipările unui oraș adevărat. Un ziar aproape cotidian rus, Odesskii vestnik (Jurnal de Odessa) a fost lansat în 1827, continuând tradiția unui bisăptămânal anterior în limba franceză, Journal d’Odessa. În 1830 se deschise o bibliotecă publică. În 1828 începu să opereze un serviciu experimental de va76

poare cu aburi, care în cele din urmă va fi extins spre a lega Odessa de toate marile porturi din Marea Neagră și dincolo de ea. La începutul anilor 1840, orașul avea peste o sută de școli care foloseau aproape patru sute de învățători și aveau aproape cinci mii de elevi, atât băieți, cât și fete – fără a pune la socoteală instituțiile private fondate de comunitățile grecești, germane, evreiești și armene.25 De pe un vas ancorat în portul de carantină, puteai să-ți ridici privirea către solidul oraș de sus: bulevardul, bursa, coloanele în stil clasic ale palatului lui Voronțov, teatrul, cupolele verzi și aurii ale bisericilor. „Era, într-adevăr, european orașul pe care îl vedeam, plin de afluență, mișcare și veselie”, scria un inginer francez, Xavier Hommaire de Hell, la sfârșitul anilor 1830.26 Turla masivei Catedrale Preobrajenski, cea mai importantă biserică din oraș, a fost terminată în 1837, iar patru ani mai târziu Voronțov a prezidat inaugurarea celui mai cunoscut reper al Odessei: mărețele scări care coboară din orașul de sus către portul de jos. Cele 220 de trepte și 10 paliere au fost proiectate de doi arhitecți ruși și executate din gresie importată de la Trieste, la exorbitantul cost de 800 000 de ruble. În epocă, scările erau în general denumite depreciativ un „escalier monstre” și considerate o sminteală prost executată, având șanse să se prăbușească în câțiva ani.27 Cu toate acestea, încununate cu statuia lui Richelieu de pe bulevardul Nikolaevski, treptele deveniră aproape imediat simbolul suprem al orașului. De jos, treptele păreau că se întind aproape până în cer, o scară ce strălucea în soarele gri-alburiu. Acest efect era calculat, căci treptele sunt considerabil mai largi la bază decât în vârf, dând senzația că statuia lui Richelieu este de fapt cu mult mai mare decât în realitate, un colos imaginat în vârful muntelui său artificial. De sus, cel care observă privește în josul scării și vede doar palierele largi; de jos, palierele dispar în întregime, lăsând doar formidabilul șir de trepte. Chiar și în ziua de azi – zece din treptele originale dispărând pentru a fi de folos unui port lărgit, iar întregul șir de trepte fiind placat cu granit local, în locul gresiei originale, fragile – creația lui Voronțov trage Odessa către mare, convingându-i pe nou-veniți de măreția orașului de pe colină. Zeci de ani mai târziu, după ce Voronțov se mutase dincolo de Noua Rusie spre a servi în calitate de vicerege în tumultuosul Caucaz, contribuția lui la oraș încă era amintită. El muri în urma unui 77

infarct în timp de călătorea prin Odessa în noiembrie 1856. Făcuse față ultimei crize, care fusese devastatoare din punct de vedere personal. Cele două patrii ale lui – Rusia și Anglia – puseseră capăt unei lupte epuizante și neconcludente între ele în Războiul Crimeei, un conflict în care rudele lui Voronțov luptaseră în ambele tabere. Zilele în care giganții fondatori ai Odessei se puteau mișca cu ușurință între lumi multiple se apropiau de final. Orașul era situat într-un imperiu care ulterior se va îndrăgosti de idealurile purificatoare ale creștinismului ortodox, naționalism și autocrație. La slujba de înmormântare a lui Voronțov, arhiepiscopul local reflectă despre expansiunea și importanța Odessei în timpul mandatului guvernatorului-general. „Preţuită asemenea unui copil, ea crescu mai presus de toate celelalte oraşe,” intonă el în maiestuoasa Catedrală Preobrajenski, „ea deveni cu adevărat capitala sudică a Rusiei.”28

78

5

„La Odessa nu există nimic național” Lebn vi Got in Odes! spunea o expresie tradițională în idiș. „A trăi precum Dumnezeu la Odessa!” ar putea fi o urare, un blestem sau o ironie la adresa îngâmfaților orășeni. Odessa era un magnet pentru evreii din alte părți ale Europei și Rusia, un loc unde mediul social era relativ liberal, vremea era plăcută, iar perspectivele de afaceri promițătoare. Spre deosebire de multe orașe europene, nu a existat niciodată un „cartier evreiesc” distinct. Factorul determinant al vecinătăților era clasa socială și averea, nu religia sau etnia. Singurul moment în care orașul a avut un ghetou evreiesc a fost atunci când ocupanții fasciști au creat unul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Negustorii evrei – șase familii, conform tradiției – locuiau deja în Hadjibei pe vremea cuceririi rusești, dintr-o populație de probabil câteva sute. În primele recensăminte neoficiale din anii 1790, au fost înregistrați mai multe sute de evrei ca negustori. În câțiva ani, principalele instituții ale vieții evreiești, precum o sinagogă, o societate de înmormântare și Kehillah, sau organul însărcinat cu treburile comunității, ființau.1 De-a lungul secolului al XIX-lea, populația evreiască crescu de la sub 4 000 pe vremea mandatului lui Richelieu ca administrator la peste 17 000 în anii 1860, reprezentând cam un sfert din numărul total de odessani. Pe măsură ce populația globală creștea, ea devenea în mod constant mai evreiască.2 79

Rutele comerciale pe uscat care legau Europa Centrală de Marea Neagră creau linii de contact care fuseseră traversate de evrei începând cu Evul Mediu. Această rețea comercială extinsă trecea prin orașe care deveniră partenerii de pe continent ai portului de la Odessa. Orașe precum Brodi, un important târg comercial înspre nord, în Galiția, erau legate de mare prin mii de negustori de vite, cărăuși și negustori care, lună de lună, traversau dealurile și câmpiile dintre centrul Europei și coastă. În intervalul de puțin mai mult de un secol, comunitatea evreiască din Odessa deveni motorul vieții economice a orașului. La începutul anilor 1900, aproximativ două treimi din prăvăliile de artizanat și din antreprizele industriale, aproape 70% din companiile comerciale și aproape 90% din firmele de comerț cu cereale aveau proprietari evrei.3 Odessa atrăgea imigranți de toate tipurile și credințele religioase, dar existau anumite motive pentru atracția pe care o exercita asupra evreilor. Statul de porto-franco deschidea docurile și cheurile vaselor din întreaga lume a Mării Negre și a Mării Mediterane. Acest lucru, la rândul său, oferea un punct central pentru rutele terestre către comunitățile evreiești din Europa Centrală. Marile centre ale vieții evreiești apăruseră în orașele și satele din interiorul continentului, de la Varșovia la Vilna și până ștetl-urile* din vestul Ucrainei. În Imperiul Rus, existau restricții asupra rezidenței și profesiunilor evreiești. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea încolo, evreii erau restricționați, în mare, la așa-numita Zonă de Colonizare, o vastă bucată de teritoriu la frontiera vestică ce includea o mare parte din Lituania, Belarus, Polonia de Est, Moldova și Ucraina de Vest din ziua de azi. Emigrația evreiască către alte părți ale imperiului era în general prohibită. Chiar și în cadrul Zonei, sursele evreiești de venit erau limitate prin lege la un anumit număr de meserii, precum administrarea unei cârciumi, distilarea alcoolului și negustoria cu amănuntul. Evreii rămâneau o minoritate relativ mică în Zonă, alcătuind puțin peste 12% din populația totală în anii 1890. Dar concentrarea lor într-un număr mic de orașe îi făcea să fie unul dintre cele mai vizibile – și deseori cele mai ușor vizate – comunități etnice și religioase din imperiu. * Orașe mici, cu populații numeroase de evrei, în Europa Centrală și de Est, înainte de Holocaust. (n. trad.) 80

Italienii și grecii consideraseră Odessa drept partenerul nordic al orașelor-port de la Marea Adriatică și de la Marea Egee, și au continuat să păstreze controlul afacerilor de export până la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar evreii s-au dovedit a fi intermediarii decisivi ai comerțului Odessei, făcând legătura între țărani, fermieri imigranți și păstori în interior și formând un pod esențial către preocupările de comerț extins din orașul-port. Prin energia și rețelele lor sociale, Odessa a devenit ceva ce nu și-ar fi imaginat niciunul dintre fondatorii ei timpurii, de la Potiomkin la Voronțov: portul cel mai important al lumii vorbitoare de limbă idiș. Ca oraș de frontieră având nevoie atât de oameni, cât și de venit, Odessa a devenit unul dintre centrele urbane majore ale sistemului Zonei, un oraș modern și dinamic în care evreii puteau găsi prosperitate economică și un grad de libertate în cadrul unui sistem altminteri constrângător. Deși evreii erau considerați ca fiind concurenți la afacerile creștinilor în alte colțuri ale imperiului – unul dintre motivele pentru restricții legale la care era supusă activitatea economică evreiască – contactele lor de afaceri erau socotite un avantaj în orașul în dezvoltare. Spre a face afaceri în Odessa, negustorilor li se cerea să devină membri ai uneia dintre cele trei ghilde stabilite. Fiecare ghildă beneficia de anumite privilegii, iar calitatea de membru se baza pe un sistem gradat de taxe. La mijlocul secolului al XIX-lea, membrii din prima ghildă trebuiau să plătească o taxă anuală de 980 de ruble de argint (aproximativ 740 $ la vremea respectivă) și, în schimb, li se permitea să tranzacționeze orice formă de afacere în exteriorul țării și cu Rusia, precum și să opereze maximum trei stabilimente cu amănuntul. Membrii celei de-a doua ghilde plăteau o taxă mai mică de 400 de ruble de argint (aproximativ 300 $), dar erau restricționați la un profit anual al afacerii lor nu mai mare de 90 000 de ruble. Membrii celei de-a treia ghilde plăteau cea mai mică taxă, puțin peste 100 de ruble de argint (aproximativ 80 $), dar erau restricționați suplimentar să facă afaceri doar în Rusia, nu și în străinătate. Comercianților străini, cu câteva mici excepții pentru cei care erau de mult timp stabiliți în Odessa, li se cerea să fie membri ai primei ghilde, în vreme ce supușii ruși o puteau alege pe oricare dintre cele trei, depinzând de mijloacele lor financiare și de natura 81

activității de afaceri. Un număr însemnat de evrei erau prezenți în fiecare dintre cele trei ghilde. Conform unui raport de la sfârșitul anilor 1850, 25 de comercianți erau înregistrați în prima ghildă la Odessa, dintre care 5 erau evrei, în vreme ce 52 de comercianți erau înscriși în cea de-a doua ghildă, dintre care 15 erau evrei. Adevărata deosebire apărea în cea de-a treia ghildă, în care aproape jumătate din numărul total de membri – 367 din 782 – erau evrei.4 Traversând în lung și-n lat provincia și făcând legătura cu coreligionari și membri de familie din alte orașe și sate din Zonă, evreii au devenit rapid jucători importanți în comerțul intern al Rusiei către și dinspre Odessa, transformând un sistem adânc restrictiv și adesea opresiv într-un vehicul pentru succesul economic. Mediul strident de afaceri din oraș, caracterizat printr-o imensă libertate a comerțului și un spirit antreprenorial, avea un efect și asupra altor sfere de viață. Libertatea comerțului însemna libertatea de a porni afaceri de toate tipurile – cu condiția ca cel în cauză să-și poată permite statutul ghildei potrivite – ceea ce dădea posibilitatea unei anume licențe în afacerile publice care era necunoscută în alte părți ale Imperiului Rus. Libertinismul înaltei societăți care fusese atât de atrăgător pentru Pușkin și contemporanii lui avea un echivalent în alte elemente ale vieții publice din Odessa, de la cheiurile pline de forfotă la bursa unde erau puse pe picioare afacerile și se făceau averile. Chiar și distracțiile publice, precum teatrul și opera, ofereau locații în care clase și grupuri etnice diferite se amestecau mai liber decât practic în oricare altă parte a domeniului țarului.5 Totuși, în ciuda tuturor posibilităților sale, Odessa avea o relație ambivalentă cu propria evreime. În calitate de oraș tânăr la vechea graniță turcă, ea nu avea niciunul dintre marii rabini, erudiții sau predicatorii mistici ce se găseau în alte orașe sau orășele. Nu exista niciun Ba’al Shem Tov, fondatorul hasidismului, niciun Vilna Gaon, eminentul cărturar al legii evreiești. Modalitățile ștetl-urilor și „dinastiile” insulare ale tsadik-ilor, sau înțelepți hasidici, care transformau obscure sate europene în locuri de învățătură și de pelerinaj, nu aveau echivalent la Odessa. O mare parte din evreimea europeană socotea orașul drept un parvenit de mâna a doua, în cel mai bun caz și o vizuină de escroci și de apostați în cel mai rău caz. „Aici 82

totul este cu fundul în sus. E ca și cum ar încerca să-și bată joc de lume”, spune cerșetorul hoinar Fishke Șchiopul, un personaj creat de Mendele Moyher-Sforim, creatorul literaturii idiș moderne. „Odessa ta nu-i pentru mine.”6 Centrul iudaismului tradițional se afla departe, în nord, la granița polono-lituaniană. Tinerețea sa și distanța țineau orașul la marginea gândirii și culturii evreiești tradiționale. Și totuși, în pofida reputației de goi în rândul multor evrei, pentru creștini caracterul evreiesc al Odessei – ca parte a identității sale mixte din punct de vedere cultural – constituia o trăsătură clară și distinctă. „Am văzut aici oameni din toate națiile”, amintea un călător rus în anii 1830, „greci, italieni, germani, francezi, jidani (există o mulțime acolo), armeni și o masă de ucraineni odihnindu-se cu boii și carele în piețe.”7 Așa după cum se exprimă succint un ghid de călătorie francez contemporan: „Lumea îi consideră pe evrei ca fiind o cabală colectivă și îi evită ca pe ciumă.”8 Dar Odessa avea ceva care era în mod evident invizibil pentru numeroșii ei detractori: o comunitate specială de evrei progresiști, optimiști și cu succes economic care s-a dovedit a constitui contribuția particulară a orașului la viața evreiască din Zona de Colonizare și din imperiu la modul mai general. ___________ Nu există niciun motiv să remarci clădirea de pe panta dealului care coboară către centrul orașului, pe strada Jukov. Este umbrită de stoica măreție a sălii de concerte a Filarmonicii aflată în apropiere și diminuată de platanii care se arcuiesc de-a lungul străzii Pușkin de după colț. Dar clădirea albastru-cenușie, cu temeliile deplasate și cu fațada tencuită coșcovindu-se în spatele porții de fier forjat, a fost pentru o vreme simbolul major al uneia dintre particularitățile vieții evreiești din Odessa. Până când a devenit sub soviete Clubul Muncitoresc Rosa Luxemburg, apoi un depozit și o arhivă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea era principala sinagogă a grupului cunoscut sub numele de maskilim. La sfârșitul anilor 1820, cei aproximativ 4 000 de evrei din Odessa reprezentau doar puțin peste 13% din populație.9 În următoarea decadă, mărimea și natura comunității evreiești a suferit o profundă schimbare. Imigranții evrei începură să sosească în Odessa 83

din alte orașe și orășele din Zona de Colonizare. Oportunitățile de afaceri din porto-franco, împreună cu aplicarea laxă de către guvernul rus a restricțiilor de rezidență, au făcut din Odessa o destinație de dorit pentru negustorii și comercianții evrei ambițioși. Acești nou-sosiți aduceau în oraș bani și energie nouă, dar purtau cu ei și un set de idei înnoitoare: credințele, orientările și obiceiurile culturale ale Haskalah sau Iluminismul evreiesc. Mișcarea Haskalah a fost generată de viața și opera lui Mose Mendelssohn, celebrul intelectual german de origine evreiască din secolul al XVIII-lea. Baza gândirii lui Mendelssohn era aceea că multe dintre trăsăturile tradiționale ale vieții evreiești – de la autoritatea rabinică până la izolarea socială – ar trebui transformate în conformitate cu valorile rațiunii, ale libertății și ale progresului. Mendelssohn și susținătorii lui nu au respins toate trăsăturile culturii evreiești: în schimb, ei au căutat să le modernizeze și să le cultive doar pe cele care le-ar da evreilor posibilitatea de a deveni cetățeni integrați ai organizărilor statale iluminate. Ei au promovat schimbări în vestimentație, limbă, relații cu non-evreii și gama de profesii prin care evreii ar putea găsi noi căi de realizare, precum agricultura. În practică, Haskalah a fost mai degrabă reformistă decât rejecționistă, iar multe dintre manifestările ei exterioare erau evidente în peisajul urban al Europei Centrale și de Est: sinagogi care semănau cu catedralele creștine, coruri liturgice care foloseau gamele și armoniile muzicii clasice europene și edituri care preferau germana, poloneza sau rusa limbii idiș. În Zona de Colonizare, ideile lui Mendelssohn au prins rădăcini după moartea lui în 1786, dar valorile și practicile Haskalah au creat fisuri în sânul comunităților evreiești existente în Zonă. Evreii erau împărțiți nu numai într-un număr de diferite tipuri de maskilim – termenul general pentru aderenții evlavioși, dar progresiști ai Haskalah –, dar, totodată, și în rândul opozanților lor obișnuiți: tradiționaliștii, evreii hasidici și cei care respingeau Haskalah în favoarea unei asimilări mai radicale în cultura rusă. Maskilim își croiseră drum către Odessa din alte părți ale Zonei de-a lungul primelor două decade ale secolului al XIX-lea, dar noul val de imigrări a adus foarte multe familii străine, îndeosebi evrei din Brodî și din alte părți ale Galiției, către portul maritim. Ca și Odessa, 84

Brodî era un oraș liber, exceptat de la majoritatea taxelor comerciale, statut care îi fusese conferit atunci când a ajuns sub control austriac după împărțirea Poloniei în 1772. El a ajuns să ocupe un rol decisiv în comerțul dintre Europa Centrală și Imperiul Rus, un port continental eficient, care negocia între componentele austriece, prusace și rusești ale Poloniei împărțite. După crearea Odessei, Brodi și-a găsit partenerul natural de partea cealaltă a mării. Cu timpul, imigranții au urmat legăturile de afaceri care se dezvoltaseră între cel două orașe, mutându-se permanent la Odessa și profitând de avantaj în importuri și exporturi. Grecii și italienii rămâneau sprijinul principal al clasei comerciale din Odessa, așa după cum fuseseră de la întemeierea orașului, dar prin anii 1830 evreii din Brodî au ocupat un rol central ca intermediari, îndeosebi în bunurile agricole. Ei îi cunoșteau pe producătorii locali din hinterland. Aveau relații bune cu negustorii de vite și cărăușii. Aveau o rețea extinsă de prieteni, rude și asociați în întreaga Europă Centrală și de Est, care la rândul lor jucau rolul de finanțatori și angrosiști pentru baloturile, boccelele și butoaiele care soseau la chei din Mediterană. Joachim Tarnopol, unul dintre cei mai importanți scriitori și gânditori Haskalah, descria puterea exercitată de imigranții din Brodî: „Oamenii din Brodî sunt în mod normal de un zel și de o energie exemplară: nu cruță nicio măsură onestă în a-și duce un trai onorabil și a-și întreține familiile… Relațiile lor cu mai mulți finanțatori cunoscuți în Europa și corectitudinea în a se achita de obligații le permite să analizeze întreaga gamă de operațiuni bancare și [astfel] fac… un mare serviciu lumii comerciale.”10 Evreii din Brodî și din regiunea înconjurătoare erau cunoscuți nu doar pentru discernământul în afaceri. Ei erau, totodată, susținători de bază ai Haskalah. Cu rapiditate, ei au început să creeze instituții sociale în Odessa care au recreat și le-au depășit, într-un climat sudic, pe cele pe care le cunoscuseră ei în Galiția. Cu sprijinul guvernării municipale, ei au întemeiat o școală privată, unde se predau subiecte biblice, precum și limba rusă, matematică, geografie și contabilitate – un stil de educație căruia i se opuneau cu ardoare evreii tradiționaliști din provincie. Ulterior, au dobândit fonduri spre a construi o mică sinagogă cu serviciul divin făcut conform stilurilor „iluminate” deja predominante în Europa Centrală. Locurile fixe evitau înghesuiala și 85

aglomerația. Enoriașilor li se cerea să nu vorbească în timpul slujbei, interzicând o practică în rândurile tradiționaliștilor pe care maskilim o socoteau primitivă și haotică. Vechea muzică era dată la o parte în favoarea operelor corale inovative compuse de Nissan Blumenthal, faimosul cantor care va rămâne în funcție până la moartea sa, în 1903, la vârsta de 98 de ani. În anii 1860, congreganții strânseseră suficient de multe fonduri pentru a construi o a doua structură, mai elaborată, o clădire înaltă în stil maur, care a devenit una dintre cele mai importante clădiri publice din oraș – astăzi structura în ruină de la colțul străzilor Jukov și Pușkin.11 În timp ce armoniile în patru părți ale lui Blumenthal se auzeau în sinagogă în ziua de Sabat, maskilim din Brodî ar putea reflecta cu încredere despre locul lor în cadrul orașului. Asemenea tuturor evreilor, ei încă făceau față unei mulțimi de restricții legale și prejudiciului social, chiar din partea administratorilor liberali, precum Voronțov. Dar în cadrul comunității evreiești, maskilim preluaseră controlul afacerilor locale, conducând comitetele-cheie și organismele publice care guvernau viața comună evreiască, literalmente de la bris la înmormântare. Ei dăduseră orașului o formă clar progresistă, iar reformele pe care le-au inaugurat erau bine primite pe tot întinsul imperiului. Școala evreiască din Odessa a devenit un model pentru experimentele mai ample, sponsorizate de stat în domeniul educației evreiești. Compozițiile lui Blumenthal pluteau din sinagogă în sinagogă – multe sunt cântate în toată lumea în ziua de azi – în vreme ce școala sa de cor a produs generații de cântăreți și compozitori. Sentimentul de încredere în ei înșiși al comercianților, muzicienilor și conducătorilor religioși făcea din comunitatea evreiească în creștere a orașului un obiect de respect și admirație, chiar în timp ce era denigrată de către evreii tradiționaliști. Cu timpul, modalitățile maskilim au evoluat încă și mai mult. Asimilarea de către limba și cultura rusă a înlocuit orientările primei generații de evrei galițieni, care căutau inspirație și instruire la primii reformatori germani. Orașul era deja pe cale de a deveni marele centru al modernizării iudaismului în Imperiul Rus. „Focurile iadului ard în jurul Odessei”, zicea un proverb popular din rândul sătenilor vorbitori de idiș; în anumite versiuni, se spunea că flăcările se întind la șapte mile dincolo de marginile orașului, în 86

altele la zece sau mai mult. Dar strălucirea din depărtare era mai mult o ademenire decât o avertizare. Odessa deveni un loc în viața evreiască ce a ajuns să fie definit de amestec, nu de separarea impusă. În serile de sâmbătă, bulevardul Nikolaesvski era plin de familii de evrei respirând aerul de mare, bărbații îmbrăcați în redingote, iar femeile după ultimele mode europene, înainte de a se opri la o cafenea de lângă Hotel Richelieu.12 La operă, spectatorii evrei stăteau lângă cei creștini sau umpleau zona de locuri în picioare de lângă scenă. Un oraș situat în Zona de Colonizare – un teritoriu menit a limita capacitatea evreilor de a se amesteca cu creștinii – devenea un creuzet în care tradiționaliștii și reformatorii, evreii și creștinii puteau ocupa același spațiu social. „Străinilor le datorează orașul condiția înfloritoare din prezent”, nota succint un raport comercial, incluzându-i pe majoritate evreilor în această categorie.13 Odessa era răspunsul Noii Rusii la ștetl – era un loc în care evreii erau integrați social, în loc să fie izolați, „iluminați” în loc să aibă mentalitate tradițională și în mod general optimiști în legătură cu capacitatea lor de a convinge statul rus de utilitatea lor socială. Noi ritualuri permiteau un glas evreiesc mai puternic în instituțiile imperiale. Pentru tineretul evreu apăreau noi oportunități educaționale. Din când în când, statul rus restricționa chiar și purtarea caftanelor hasidice și a altor stiluri de îmbrăcăminte, o mișcare în general salutată de maskilim. Așa după cum declara Joachim Tarnopol în încrezătorul său studiu despre viața evreiască din Odessa, în anii 1850: „Flacăra civilizației… [a] împrăștiat umbrele prejudecății și a răspândit lumina.”14 Cu toate acestea, pe parcursul următoarelor două decade, pe măsură ce evreii se mutau din pozițiile de intermediari în însuși centrul vieții economice a Odessei, deschiderea, oportunitatea și integrarea care îi atrăseseră inițial pe maskilim au fost puse la încercare. ___________ Când călătorii străini se aventurară prin stepa eurasiatică, era greu de știut ce anume e mai rău: a te hurduca pe drumurile cu șleauri într-o căruță închiriată care gonește nebunește sau a te opri la un han mizerabil, unde mâncarea era ceva mai mult decât pâine mucezită și poșircă, iar patul era saltea de paie acoperită cu o pătură zdrențuită. 87

Era cu atât mai surprinzător deci atunci când călătorii dădeau peste o mică bucățică de Germanie care fusese transplantată în vântoasele câmpii. Căsuțe de lemn erau adunate în șiruri ordonate în jurul unei biserici din piatră de râu. Tocurile ușilor erau pictate cu motive florale simple, dar elegante. Jardiniere pline de flori împodobeau ferestrele care dădeau spre stradă. Vizitatorul era întâmpinat cu un prietenos, dar precaut „Guten tag”, iar dacă se interesa de drumul către un alt oraș sau sat, el ar fi trebuit să cunoască numele lui în germană, nu în rusă. „Cât de plăcut surprinsă am fost să văd avansata stare a agriculturii în timp ce călătoream către sud”, scria soția unui ofițer rus la nu multă vreme după întemeierea Odessei, „și să găsesc acest puternic imperiu pe care, judecând după marea lui întindere, eu îl bănuiam a fi slab populat, cu sate populate și porumb unduitor [grâu].”15 Germanii, îndeosebi membrii retrasei secte creştine a menoniţilor, fuseseră invitați de către Ecaterina cea Mare să înființeze ferme pe întinderea Noii Rusii la scurt timp după ce dobândise ea teritoriul de la otomani. Germanii au adus abilități agricole care lipseau la o frontieră populată în principal de nomazi și cazaci. În schimb, ei primeau pământ, scutire de serviciul militar și piețe de desfacere pentru produsele lor agricole în înfloritoarele porturi rusești de la Marea Neagră. Odessa a fost întemeiată de străini în slujba Rusiei, iar această moștenire s-a reprodus generație după generație. Era o abundență de domenii specializate. Dacă erai un comerciant cu dare de mână, existau toate șansele ca bărbierul tău să fie armean, grădinarul tău bulgar, zidarul tău polonez, vizitiul tău rus și doica ta ucraineană.16 „La Odessa nu există nimic național”, își aducea aminte, în mod dezaprobator, un vizitator.17 Unii ar putea-o descrie doar prin analogie – drept o Florență rusească, un Napoli rusesc, un Paris rusesc, un Chicago rusesc, ba chiar și un Cincinnatti rusesc.18 Alții nu ar fi în stare decât să ofere o litanie de tipuri exotice pe care le-ai putea întâlni pe marile bulevarde, în docuri sau în bazar: armeanul cu pălăria lui de astrahan; grecul cu pantalonii lui de culoare albastră, strânși pe picior; albanezul cu fustanela și pălăria înaltă de fetru; turcul cu fesul lui; tătarul cu mantaua îmblănită sau cu mantia enormă; preotul ortodox cu barbă lungă, cu straiele lui violet și mitra aurită; și școlarul în severa unifor88

mă de la Lycée Richelieu; rusoaica sau ucraineanca cu podoabă de cap făcută din mărgele; țăranul cu pantalonii de pânză de culoare albastră vârâți în cizme joase; și ofițerii de marină și funcționarii îmbrăcați în uniforme de brocart, cu panglici și festonate.19 Sosind după o călătorie de 54 de ore cu vaporul cu aburi de la Constantinopol în vara anului 1851, scriitorul-călător Edmund Spencer a găsit un oraș „semioriental” în locul celui rusesc la care se aștepta: „Strict vorbind, Odessa nu poate fi considerată un oraș rusesc din punctul de vedere al locuitorilor săi, care sunt în principal germani, italieni, greci, evrei, armeni și câțiva francezi și englezi; și fiind un porto-franco, comercianții din toate părțile lumii pot fi văzuți hoinărind pe străzi îmbrăcați în toate costumațiile pestrițe din Europa și Asia, ceea ce adaugă mult la veselia și varietatea promenadei.”20 Ceea ce treceau cu vederea mulți observatori era unitatea segmentată a orașului: realitatea că în pofida extremei diversități de obiceiuri, religie, îmbrăcăminte și profesie, exista un sentiment crescând al faptului de a fi odessan. Într-adevăr, a fi cineva din localitate, prin naștere sau adopție, însemna a fi un străin în sensul în care doreai să definești acest termen: un evreu progresist, în comparație cu un tradiționalist; un fermier german în întinsa stepă eurasiatică, în locul luncilor din Europa nordică; un dijmaș, muncind pe pământul altuia, în loc de a trudi exclusiv pentru un nobil îndepărtat; un grec sau un italian, ținându-se de aceleași țărmuri vizitate pe vremuri de marinarii egeeni și de negustorii genovezi medievali. Cu timpul, echilibrul puterii între toate aceste grupuri s-a schimbat. Dar exista un fir de aur care lega la un loc populația pestriță a Odessei, și era produsul care, mai mult decât oricare altul, favoriza marele avantaj al economiei Odessei la jumătatea veacului. Începând cu anii 1830 și până în anii 1860, comerțul cu cereale a făcut ca orașul să fie cel mai activ și mai vibrant port din Imperiul Rus și a transformat viețile numeroaselor ei comunități. ___________ „Când e cerere de cereale, lucrurile merg bine.”21 Aceasta era ecuația simplă propusă odinioară de ducele de Richelieu și ar fi putut fi mottoul Odessei pentru o bună parte din secolul al XIX-lea. Până 89

în anii 1860, Odessa era grânarul unei mari părți a lumii occidentale, hrănind un european înfometat și, din în ce mai mult, piața globală. Consulii străini trimiteau depeșe cu răsuflarea tăiată în capitalele europene despre fluctuațiile prețurilor grâului sau orzului. Miniștrii de externe contemplau efectele gâlcevilor diplomatice în privința aprovizionării cu alimente. Principalul export de bani al Odessei a fost întrecut de cel al unui oraș rus rival doar odată cu descoperirea petrolului mai departe în răsărit, în Caucazul rus și orașul-port de la Marea Caspică Baku. Succesul comercial al Odessei rezidă în poziția sa la intersecția câmpiei și a litoralului, unde produsele agricole ale celei dintâi puteau fi trimise către piețe de pe cel de-al doilea. Dar o serie de accidente fericite îi dădeau orașului posibilitatea de a-și spori darul natural. Administratori talentați precum Voronțov au militat pentru menținerea statutului de porto-franco, care era un considerabil stimulent pentru antreprenorii străini și locali. Îmbunătățirile din port au permis intrarea și ancorarea în port în siguranță a unor nave mai mari. Diminuarea epidemiilor de ciumă în jurul Mării Negre a redus mult din timpul pe care vasele, bunurile și pasagerii îl petreceau în carantină. Atunci când a fost semnată Pacea de la Adrianopole între țar și sultan în 1829, punând capăt unei decade de ciondăneală diplomatică, certuri comerciale și război, Rusia a dobândit un set istoric de concesii de la otomani, inclusiv încetarea practicii otomane de a urca la bordul navelor comerciale rusești și de a le percheziționa. Perioada de relativă pace care a urmat – de la sfârșitul anilor 1820 până la începutul anilor 1850 – a relaxat navigația prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Rezultatele economice erau imense. Exporturile de cereale din toate porturile rusești de la Marea Neagră totalizau o medie anuală de sub 2 000 000 de cetverti (o unitate de măsură a solidelor egală cu aproximativ 250 de kilograme) înainte de 1813, dar în anii 1860 cifra se ridicase la peste 16 000 000 de cetverti. Peste jumătate din aceste exporturi proveneau doar din Odessa.22 Între anii 1830 și 1850, volumul anual de exporturi de grâne către porturile italiene a fost mai mult decât dublu, în vreme ce francezii importau de zece ori mai multe cereale de la Odessa la sfârșitul acestei perioade decât 90

la început.23 După sfârșitul anilor 1840, relaxarea legilor restrictive de import în Rusia a deschis noi piețe pentru produsele agricole ale Odessei, mult dincolo de destinațiile mediteraneene tradiționale. La mijlocul secolului, mai bine de o mie de nave părăseau Odessa în fiecare an.24 Numărul de vase engleze care navigau în Marea Neagră a crescut de șapte ori între mijlocul anilor 1840 și începutul anilor 1850, Anglia reprezentând mai mult de o treime din toate destinațiile vaselor care ieșeau din port.25 Grâul, orzul, secara și alte cereale umpleau calele vaselor care navigau sub pavilioanele majorității puterilor majore europene. Dintre toate aceste bunuri, grâul era regina. 90% din exporturile rusești de grâu plecau din porturile la Marea Neagră ale imperiului, iar multe dintre aspectele vizuale, sunetele și mirosurile Odessei derivau din producția și vânzarea lui.26 Imense turme de vite furnizau îngrășământ pentru fertilizare în zona rurală și trăgeau miile de care din lemn care cărau cerealele recoltate de pe câmp în silozuri. Căruțașii și cărăușii ciumak urmau drumurile stabilite care făceau șleauri adânci prin stepă, convergând din zonele îndepărtate al Basarabiei, Podoliei și din alte părți ale vestului imperiului. Odată ajunşi în oraș, ei își puteau depozita încărcăturile în oricare dintre sutele de facilități de înmagazinare, unele dintre ele goale, case de piatră cu destinație schimbată, altele silozuri elaborate splendid cu pilaștri și frontoane, înălțându-se pe latura îndepărtată a râpelor care divizau orașul.27 Unii cărăuși se întorceau în nord cu țesături, vin sau alte bunuri importate descărcate de pe vasele comerciale în port, în vreme ce alții preferau să-și transforme infrastructura în capital. Bălegarul uscat putea fi strâns și vândut familiilor sărace drept combustibil, iar la animale se putea renunța spre a fi sacrificate pentru carne și piei. Fumul dulceag rezultat din arderea îngrășământului natural bogat în iarbă se amesteca în aer cu duhoarea căzilor cu seu și cu mirosul pătrunzător al tăbăcăriilor, fabricile care produceau cărămizile de grăsime procesată și maldăre de piei neprelucrate destinate Turciei, Italiei sau Franței. Pentru că sute de mii de vite treceau prin oraș în fiecare sezon de recoltă, praful și noroiul reprezentau niște trăsături constante ale vieții odessane. Nori alb-gălbui, sufocanți, ridicați de copite 91

și învălătuciți de vânturile ce suflau mai tot timpul, îi pudrau pe rezidenți precum talcul. Ploaia transforma centimetri de murdărie de calcar acumulată în băltoace de netrecut. Vizitiii erau forțați să adopte o abordare odessană unică spre a face față mlaștinilor provizorii de noroi cenușiu. În vreme ce englezii circulau pe partea stângă, iar francezii pe dreapta, relata un vizitator, vizitiii din Odessa pur și simplu strigau conducătorului de vehicul care se apropia: „Mergi pe stânga!” sau „Mergi pe dreapta!”, în funcție de localizarea obstacolului.28 Un sistem de drenaj deschis, căptușit cu cărămidă, adânc de peste jumătate de metru, mergea de-a lungul principalelor intersecții, traversat ocazional de poduri și scânduri de lemn. Dar pâraiele pe care le cuprindeau – apele reziduale și gunoiul solid al caselor și hotelurilor – îl putea sufoca chiar și pe cel mai rezistent pieton.29 Florile de salcâm și de leandru ripostau prin parfumul lor, dar de obicei era nevoie de o schimbare a direcției vântului, care sufla dinspre câmpie spre mare, pentru a ușura orașul de propria duhoare. Și sunetele distinctive ale Odessei se înălțau din comerțul cu cereale. Înjurăturile căruțașilor care puneau la punct un taur recalcitrant se amestecau cu zbieretele vitelor din docuri și abatoare și pocnetul casant al vechilor căruțe de grâne care erau transformate în lemn de foc. Fiecare bou aducea cu sine propriul roi de muște, care bâzâiau în jurul oamenilor de afaceri din interiorul Bursei sau se loveau de geamurile magazinelor situate de-a lungul străzilor Pușkin și Richelieu. Atunci când ciumak-ii soseau în oraș, mărind populația cu mii de oameni din aprilie până în octombrie, la atmosfera de carnaval se adăugau vânzătorii ambulanți și flașnetarii, chemările și cântecele lor din fluiere de tablă umplând piețele și marile artere. Chiar și pe străzile mai liniștite, armoniile bizantine ale unui cor ortodox sau ale instrumentelor de coarde plutind afară din sinagoga Brodî adiau în jurul mărețelor clădiri ale căror fundații fuseseră construite în urma comerțului cu grâne. În centrul orașului, lângă teatru și Hotelul Richelieu, clienții cafenelelor cereau cafea sau cvas, berea făcută din fermentarea pâinii, încercând să se facă auziți în ciuda zornăitului cutiilor de zaruri, a pocnetului pieselor de domino și a clinchetului de pahare. „Cuvintele «ruble» și «grâne», «grâne» și, «ruble» se aud însă în mod distinct peste toată această zarvă”, remarca un observator la sfârșitul anilor 1830, „iar din când în când ‹piei›, ‹lână›, ‹cânepă› și ‹seu›”30. 92

Bogăția care intra în oraș în decadele de mijloc ale secolului al XIX-lea dădea posibilitatea construirii de noi clădiri publice și îmbunătățirilor municipale. Constructorii timpurii ai orașului solicitaseră patronajul imperial și nobiliar spre a înălța construcțiile specifice ale unui oraș real, dar acestea au făcut loc eforturilor bazate pe fonduri publice de a rezolva problema igienizării, a prafului și a descompunerii. Calcarul moale din care erau construite majoritatea clădirilor mai importante era ușor erodabil de vântul și aerul sărat, conferind chiar și noilor clădiri o aparență veche și ciuruită – adăugându-se prafului nisipos care circula prin oraș. În fiecare an, clădirile erau refăcute și tencuite și, încet-încet, străzile erau pavate sau așternute cu piatră cubică, acoperite cu un strat compact de piatră spartă. Noi instituții culturale se iveau spre a veni în întâmpinarea cererii unei populații mai bogate și mai numeroase. Pe la mijlocul secolului, Odessa găzduia trei edituri, un atelier de litografie, șase librării și numeroase cluburi private, teatre, societăți învățate și școli publice și private, inclusive celebrul Lycée Richelieu, care ulterior a servit ca bază atât pentru un gymnasium, cât și pentru Universitatea Novorossiia. Opera și teatrul constituiau principalele distracții într-un oraș „fanatico per la musica”, așa după cum remarca un vizitator, cu spectacole date de companii itinerante, precum și cântăreții repertoriului orașului.31 Unul dintre sponsorii orașului, istoricul Konstantin Smolianinov, scria că la anul 1851 orașul se putea lăuda cu 32 de biserici, dintre care 17 erau pentru creștinii ne-ortodocși; două mănăstiri, de călugări și de maici; patru sinagogi; 32 de case de rugăciune evreiești; 76 de clădiri publice; cinci grădini publice; 65 de grădini particulare; 4 463 de case particulare; 1619 magazine; 564 de hambare; 47 de fabrici; trei bulevarde; și 49 de străzi (din care 24 erau pavate).32 Dar bazele succesului Odessei de la jumătatea secolului erau întotdeauna șubrede. Lista revelatoare a lui Smolianinov arăta că magazinele, silozurile și clădirile publice depășeau cu mult numărul fabricilor. Cu excepția cărămizilor, a frânghiei și a unor produse alimentare (macaroane, de exemplu), orașul nu producea prea multe. Era un centru pentru afaceri – pentru mișcare, comerț și finanțe – dar nu pentru manufacturare. Pentru că bogăția sa provenea într-o mare măsură din munca efectiv de sclavi de la țară – fructul întune93

cat al economiei Rusiei bazate pe șerbi – producătorii nu prea erau stimulați să investească în tehnici agricole îmbunătățite. Iar pentru că țăranii erau în general legați de pământ, nu exista forță de muncă disponibilă și cu adevărat mobilă chiar dacă odessanii hotărâseră să-și încerce mâna la construitul fabricilor.33 Dependentă de grânele care proveneau din provincie și de importurile care soseau de pe mare, soarta Odessei era, totodată, prizoniera toanelor naturii și a inconstanței producătorilor străini. Lăcustele, grindina sau seceta durabilă puteau distruge recolta. O perioadă secetoasă devastatoare, la jumătatea mandatului lui Mihail Voronțov de guvernator general, la începutul anilor 1830, a produs o foamete pe teritoriul Noii Rusii, mii de oameni evitând moartea doar prin ajutoare din rezervele de stat.34 Chiar și în interiorul orașului, apa de băut era întotdeauna o resursă precară. Odessa era situată departe de un râu sau de altă sursă naturală. Din epoca timpurie a orașului, era nevoie de cisterne și rezervoare uriașe pentru a furniza apa de băut pentru animale; la marginea orașelor, se aflau linii de jgheaburi care se întindeau mult în stepă.35 Și pentru ființele umane apa proaspătă era greu de procurat și, prin urmare, scumpă. Principala sursă era un izvor situat la câțiva kilometri de oraș, pe malul mării și în josul unui terasament abrupt. Deasupra locului fusese înălțată o mică construcție, care era păzită de un detașament de cazaci. Apa, țâșnind din roca de calcar înconjurătoare, era strânsă în butoaie și transportată în oraș. În anii 1820 prețurile se situau la o rublă și jumătate butoiul, iar o gospodărie putea plăti chiar și 20 de ruble pentru suficientă apă proaspătă pentru o familie – o sumă substanțială chiar și pentru familiile prospere.36 Ulterior a fost adăugat un apeduct, dar de-abia în 1873 un sistem de țevi care aducea apă din Nistru începu să răspundă nevoilor orașului.37 Până atunci, așa după cum s-a exprimat în glumă la un moment dat Pușkin, vinul la Odessa era mai ieftin decât apa. Orașul învăța să trăiască cu șocuri: un îngheț târziu, care a perturbat navigația; o vară toridă sau o rafală de grindină și de vânt, care a împuținat turmele de animale și a culcat la pământ grâul, sau a rupt spicele de orz; o epidemie de tifos, holeră sau chiar ciumă, care sigila orașul și bloca complet legăturile comerciale vitale; sau o bruscă schimbare a preferințelor regilor sau a gusturilor unui public 94

cumpărător dintr-o țară îndepărtată, care putea face ca prețurile să fluctueze sălbatic și ca Bursa să vuiască cu speculații despre afacerile mondiale. Aşa s-a întâmplat în primăvara anului 1854, când au sosit în oraș veștile că Rusia se afla brusc și neașteptat în război cu cel mai bun client al Odessei, Marea Britanie. ___________ Odessa a fost întemeiată în război, iar războiul nu a fost întotdeauna rău pentru oraș. Conflictul cu Napoleon al Rusiei îi dăduse posibilitatea să înflorească drept rută alternativă în imperiu pentru produsele europene și ca o sursă de materii brute pentru un continent sugrumat de restricțiile comerciale franceze. Dezordinile din Grecia și din Balcani în anii 1820 produseseră un nou val de imigrație greacă în oraș, care îngroșă clasa antreprenorilor energici. Dar în anii 1850, Odessa se afla lângă centrul conflictului. Pentru prima oară, ea era ținta nu a navlositorilor și comercianților englezi, ci a tunurilor englezești. Războiul Crimeei era despre tot și despre nimic. Cauza directă o constituia o dispută între țar și sultanul otoman în legătură cu controlul locurilor sfinte de la Ierusalim, mai precis, care dintre imperii ar trebui să supravegheze Biserica Sfântului Mormânt: puterea islamică pe al cărei teritoriu era situată biserica – otomanii – sau puterea creștină ortodoxă care pretindea o legătură religioasă specială cu ea – Rusia. Dar problema majoră era lupta pentru influență de-a lungul teritoriilor de graniță ale ambelor imperii: în Caucaz, în sudul Balcanilor, de-a lungul Dunării și pe Marea Neagră. De-a lungul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, reușise să obțină un control sporit asupra vechilor regate și principate care odinioară separau un imperiu de altul. Unele – precum regatul Georgiei și hanatele musulmane de lângă Marea Caspică – fuseseră complet absorbite în statul rus; altele – precum principatele surori ale Moldovei și Valahiei aflate la nord de Dunăre – fuseseră plasate periodic sub ocupație rusă temporară, chiar dacă ele continuau să fie vasale otomanilor. Rusia se dovedise a interveni cu succes în afacerile otomane, de exemplu, sprijinind revolta greacă care fusese lansată de Philike Hetairia. Puterile occidentale erau din ce 95

în ce mai preocupate. Marea Britanie și Franța lăudaseră în general impulsul umanitar de a proteja creștinii din Orientul Apropiat de musulmanii despotici. Dar obiceiul Rusiei de a provoca agresiunea otomană acum părea a face parte dintr-un plan strategic – poate chiar de a reînvia scopul Ecaterinei cea Mare din secolul trecut și de a dobândi controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Atunci când inițiativele diplomatice de a rezolva statutul locurilor sfinte au eșuat, în iulie 1853 Rusia și-a trimis trupele peste râul Prut în Moldova și Valahia, ocupând două principate recunoscute ca protectorate otomane. Temându-se că Rusia va traversa în curând Dunărea – declanșând o revoltă totală în rândul creștinilor ortodocși din Balcani și poate amenințând însăși capitala Constantinopol – sultanul a ordonat începerea operațiunilor militare împotriva forțelor rusești de-a lungul râului, precum și pe frontul din Caucaz. Flota otomană a primit ordin să perturbe navigația comercială și militară rusească în Marea Neagră, iar apoi să ierneze la mare distanță de vulnerabila capitală, în portul Sinope, la mijlocul țărmului de sud al mării. Navele otomane se aflau la o distanță sigură de Constantinopol, dar erau mai aproape ca niciodată de centrul puterii de foc navale rusești: portul și arsenalul de la Sevastopol, în Crimeea, la mică distanță de Sinope peste mare. Într-un atac-surpriză în dimineața zilei de 30 noiembrie 1853, navele rusești aflate sub comanda celebrului amiral Pavel Nahimov au navigat pornind din Sevastopol și s-au năpustit asupra flotei otomane. Era ultima oară în istoria europeană când vase cu cocă de lemn s-au confruntat într-o bătălie navală majoră, și totuși se dovedea a fi un umilitor sfârșit al epocii vaselor cu pânze. Luate complet pe neașteptate, în timp ce erau la ancoră, înconjurate fiind de vasele care se apropiau și protejate de baterii de țărm inferioare, navele otomane au constituit niște ținte ușoare. În interval de doar o oră, flota a fost distrusă. Vreo 3 000 de otomani morți fură aduși de valuri la țărm în zilele următoare, în vreme ce rușii raportară doar 37 de oameni uciși în acțiune.38 În Europa Occidentală exista temerea că acum fragilul echilibru din jurul Mării Negre se stricase. Fără îndoială că Rusia va duce avantajul ei față de otomani către finalul său logic, ciugulind la marginile imperiului până când țarul va fi capabil să obțină adevăratul 96

trofeu, Constantinopolul, și prin el să controleze singurul acces pe mare dintre Marea Mediterană și Marea Neagră. Imperiul Otoman, slab și ineficient, constituia un constant îndemn la interferență rusă. Dar era, totodată, o necesitate strategică pentru puterile europene, precaute cu ambițiile rusești. Fără un sultan, nu existau multe lucruri care să împiedice dominația politică și militară a Rusiei în Balcani și în Mediterana de est. După dezastrul de la Sinope, Marea Britanie și Franța trecură de partea sultanului și îi declarară război Rusiei, în luna martie a anului următor, în momentul în care furtunile iernii și dezghețarea porturilor rusești făcuseră posibilă acțiunea navală. Forțele expediționare britanice, franceze și otomane făcură din Marea Neagră zona răspunsului lor la aventura Rusiei de la Sinope, iar în septembrie aliații debarcară pe apendicele care înainta în mare, peninsula Crimeea. De-a lungul anului următor, forțele aliate asediară baza navală rusă de la Sevastopol și alte orașe și porturi strategice de-a lungul coastei Crimeei, într-o serie de lupte – precum Șarja Brigadei Ușoare – acum celebre pentru curajul și nechibzuința lor. Iarna blândă, vara fierbinte și proliferarea bolilor au luat un tribut enorm. Odessa se afla în apropierea sediului războiului, la mai puțin de 350 de kilometri de Sevastopol – aceeași distanță pe care flota lui Nahimov o parcursese spre a efectua atacul-surpriză de la Sinope. Orașul era, astfel, vulnerabil la vasele aliate în drum spre Constantinopol sau din zone de ancorare de-a lungul coastei de vest. Și date fiind vechile legături comerciale ale Odessei cu Marea Britanie, o parte a strategiei rusești implica nu doar încercarea de a apăra un oraș de atacul aliat, ci de asemenea închiderea lui pentru navigația civilă, asigurându-se că importatorii britanici nu vor continua să profite de însuși portul pe care navele lor aveau șanse să-l bombardeze. Din momentul în care aliații occidentali păreau siguri că se vor alătura conflictului, țarul Nicolae I impuse o interdicție asupra exporturilor tuturor grânelor din porturile rusești de la Marea Neagră și de la Marea de Azov pe orice vas – un efort atât de a păstra rezervele de alimente strategice, cât și de a submina comerțul britanic și francez. În acea perioadă se aflau în magazii la Odessa un milion de cetverti de cereale, aproape 165 000 de tone, unde 97

deveneau hrană pentru șoareci și șobolani. Comercianții nu aveau nicio posibilitate de a face o estimare de preț pentru bunuri, având în vedere că schimburile comerciale se opriseră complet. „Tranzacțiile au fost reduse într-o asemenea măsură cum nu s-a mai pomenit vreodată în acest loc”, raporta consulul Statelor Unite, John Ralli.39 În scurt timp, la orizont apăru o problemă chiar mai amenințătoare: flota expediționară britanică și franceză. La începutul lunii aprilie, 30 de nave de război aliate ancorară în rada Odessei. Pe 9 aprilie, la ora 4 p.m., flota trimise la țărm o mică barcă și solicită ca toate navele comerciale britanice, franceze și rusești să se predea. Comandantul militar local nu dădu niciun răspuns. A doua zi de dimineață, flota deschise focul asupra bateriilor de artilerie care erau dispuse în jurul portului. Se raportară puține distrugeri, dar un oraș care fusese deschis spre lume avea acum parte pentru prima dată de război. Flota aliată navigă în cele din urmă spre Crimeea, unde exploziile distante ale tunurilor și ale minelor zguduiau geamurile caselor și hotelurilor din Odessa.40 Două vapoare cu aburi rămaseră în urmă spre a bloca portul și a percheziționa de muniții orice vas neutru care ar trece prin zonă. Atunci când locuitorii orașului avură șansa de a se răzbuna, ei profitară rapid de ea. Pe 30 aprilie 1854, un vapor cu aburi britanic, Tiger, eșuă pe țărm din cauza ceții dense. Când negurile care se retrăgeau îl dădură la iveală în dimineața următoare, înțepenit în apropiere de mal, bateriile din Odessa începură să tragă din vârful stâncilor. Cei mai mulți dintre cei 260 de oameni de la bord reușiră să fugă din vasul deteriorat, care în scurtă vreme își coborî pavilionul în semn de predare. Tirul susținut al tunurilor îl făcură să explodeze într-o jerbă spectaculoasă de abur și apă de mare. Ofițerii și marinarii fură luați prizonieri, iar tunurile recuperate de pe epavă deveniră niște valoroase trofee, cu toate că unele explodară pe neașteptate atunci când armata rusă încercă să tragă cu ele în semn de salut.41 Nave apărură în dreptul coastei, în drum spre Crimeea. Ogoarele erau pârloagă. Hambarele erau goale. În trei ani, se terminase totul. La Odessa sosiră vești prin intermediul telegrafului în prima săptămână a lunii aprilie 1856 că Rusia și aliații semnaseră un tratat de pace la Paris, punând capăt unui război brutal în urma căruia flota rusă era pe fundul portului Sevastopol, iar Marea Britanie, Franța 98

și otomanii nu realizaseră prea multe lucruri cu valoare strategică reală. Se transmise știrea că vapoarele cu aburi aliate continuau să fie ancorate în portul Odessa. Căpitanii la rândul lor trimiseră o ambarcațiune la țărm și cerură permisiunea de a saluta drapelul rusesc. Mulțimea se strânse în port în timp ce navele se apropiau, cu culorile rusești ridicate în vârful marelui catarg. Traseră o salvă de salut, iar bateriile de pe țărm răspunseră la fel, ele fluturând acum drapelul britanic în semn de reciprocitate cavalerească. La scurt timp după aceea, s-a ridicat blocada, iar vapoarele cu aburi s-au retras din lunga lor însărcinare de indezirabile sentinele.42 „Mărturisesc că inițial mă număram printre cei care socoteau că Odessa ar fi trebuit distrusă”, scria un veteran de război englez care făcea un tur al orașului în 1871, „dar acum, după ce am vizitat locul, am o opinie diferită.”43 Finalul civilizat al conflictului a mascat schimbările profunde cărora le făcu față în scurt timp orașul. La statutul lui de porto-franco, suspendat pe timpul războiului, nu s-a mai revenit. Englezii și francezii, pedepsiți de efectele interdicției de export, căutau noi surse de produse alimentare. Teritoriile Kansas și Nebraska concurară în scurt timp în mod direct cu Noua Rusie pentru partea leului din comerțul cu grâne european. Mărețul proiect de a găsi o ieșire sudică din Mediterana – Canalul Suez – se finaliză în 1869, schimbând comerțul în moduri care atenuară însemnătatea Mării Negre. Rutele terestre din Europa Centrală și de Est către Persia și Asia Centrală, care anterior avuseseră capătul în porturile otomane de la Marea Neagră, erau acum înlocuite de ruta maritimă mai ușoară prin Suez. Afacerea cu grâu rămânea importantă. Produsul anual mediu de cereale probabil că s-a dublat din nou înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.44 Dar alte porturi rusești de la Marea Neagră și de la Marea Caspică – Novorossiisk, Batumi, Baku, chiar Sevastopol, reconstruit și îmbunătățit la zece ani după distrugerea lui de către aliați – ieșeau acum de sub umbra Odessei și își construiau propriile reputații în calitate de centre de comerț, industrie și putere militară. În 1914 Odessa continua să fie cel mai mare centru comercial din sudul Rusiei, dar reprezenta mai puțin de 20% din valoarea bunurilor comercializate în Marea Neagră.45 Orașe precum Nikolaev și Rostov – ambele mai vechi decât Odessa, dar de multă vreme eclipsate de vecinul lor apusean – o ajungeau din urmă.46 99

Compania Rusă de Navigație cu Aburi, întemeiată nu mult după încheierea războiului, folosea tehnologia cu aburi spre a înlesni călătoria și comerțul pe întreaga mare și spre a lega unele de altele variatele ei porturi. În 1860, 35 de vapoare cu aburi rusești făceau curse regulate pe mare și pe marile fluvii, de la Dunăre și Nipru.47 Dar căile ferate începeau să reorienteze comerțul departe de sud, înlesnind transportul bunurilor prin imperiu și către porturile aglomerate ale Mării Baltice din partea de nord. Contele Voronțov dispăruse, iar succesorii lui, unii mai capabili decât alții, nu au reușit niciodată să continue guvernarea luminată și statutul privilegiat făurit de către generația întemeietoare de administratori. Funcția de guvernator general al Noii Rusii a fost abolită în cele din urmă în 1874, înlocuită cu o administrație de stat mai preocupată de centralizarea și eradicarea subversivilor politic decât de sporirea înzestrărilor naturale ale Odessei. Și societatea părea a se schimba în maniere nefamiliare odessanilor care socoteau orașul lor ca fiind un model de ospitalitate la malul mării și un refugiu pentru libertinismul blând. Șerbia a fost abolită în Imperiul Rus în 1861, o parte a valului de reforme de liberalizare de sub țarul Alexandru al II-lea, care își asumase domnia în plin Război al Crimeei. Dar răscoalele țărănești din provincie perturbaseră recoltele, iar refugierea sătenilor la oraș începu să taxeze o administrație municipală care deja gemea. Rata sinuciderilor era mare, crescând cu aproape un sfert între 1870 și 1890. Mai mulți oameni se sinucideau la Odessa, proporțional cu mărimea orașului, decât la Sankt Petersburg sau Londra. Mai mulți reușeau să facă acest lucru cu arme de foc decât în oricare alt oraș mare din Rusia. Cel mai mare număr de morți se produceau în timpul lunilor de primăvară și de vară, când florile umpleau parcurile publice, iar vânturi calde mângâiau litoralul – dar și când averile puteau fi făcute sau pierdute, depinzând de recoltă sau de capriciul cumpărătorilor de la Marsilia sau Livorno.48 Violența publică a făcut întotdeauna parte din viața Odessei, dar statul începea să joace un rol în ea. În august 1878 ziarele relatau că prima execuție din istoria orașului pentru o crimă politică – pentru faptul de a face parte dintr-un partid socialist-revoluționar și pentru 100

formarea unui grup subversiv ilegal – fusese efectuată de un pluton de execuție. În decadele de sfârșit ale secolului, judecătorii ruși au ordonat mai multe spânzurări în Odessa decât în orice alt oraș.49 Rezidenții obișnuiau să facă glume despre poliție; dacă ai fi înglodat până la glezne în străzi pline de noroi, spunea povestea, ai putea fi sigur că lovești ceva solid, pentru că un ofițer călare intrase acolo, călare, înaintea ta.50 Acum umorul devenea mai negru. Poliția secretă a țarului începuse să vadă orașul multilingual și cosmopolit ca o pepinieră de agitatori, sabotori și teroriști – pentru că în parte era așa ceva. Odessa era un loc natural de întâlnire pentru radicali de felurite convingeri, iar reglementările vamale laxe și cultura venală a funcționarilor din port însemnau că chiar conspiratorii minim pricepuți puteau introduce prin contrabandă cărți și pamflete incendiare, împreună cu arme. După Războiul Crimeei, încă era posibil să faci o avere considerabilă, pentru că transportul maritim își revenise, iar comerțul se reluase. Multe dintre clădirile care se înălțau pe străzi și pe bulevardele sectorului central – bănci vechi, firme de comerț și hoteluri care își ascund fațadele ce seamănă cu niște torturi de nuntă în spatele unor platani și castani sălbatici – erau produsele continuei creșteri a averilor orașului. O nouă clădire a operei în stil italian, semănând cu o tobă, încă prima clădire veche vizibilă navelor care ocoleau promontoriile pe o zi senină, își deschidea porțile în 1887 pe locul instituției mai mici a lui Richelieu, care fusese distrusă într-un incendiu. Dar criza de la mijlocul secolului a reprezentat cu adevărat un moment de răscruce. Epoca comerțului liber făcea loc unei epoci mai sumbre, mai turbulente. Orașul nu se mai putea consola cu faptul că se află la marginea imperiului, fiind el însuși în liniște și făcând bani în vreme ce afacerile statelor și ale popoarelor se derulau departe de bulevardul Nikolaevski. Odessanii se trezeau la realitatea că lumea conta pentru ei în maniere mult îndepărtate de prețurile grâului, de rata de schimb pentru rubla de argint și de noua premieră de la operă.

101

Partea a II-a

SĂ L A ŞE L E CRUZ I M II

6

Comploturi și umbre Lev Bronstein a atribuit cele mai timpurii lecții ale sale despre trădare și manipulare Odessei, îndeosebi orelor sale de la Școala Sf. Pavel de pe strada Uspenskaia. Sf. Pavel era o realschule, un liceu specializat în matematică, științe și limbi moderne, în loc de istorie și limbi clasice, așa cum se preda în mai tradiționalele și mai prestigioasele gymnasium. Părinții săi îl trimiseseră pe Bronstein din ferma familiei din zona rurală a provinciei Herson la Odessa în 1888, spre a locui la o rudă îndepărtată – un editor evreu de succes, Moisei Spentzer – și spre a profita de oportunitățile educaționale oferite de oraș. Sf. Pavel fusese întemeiat de luterani, dar personalul didactic era un amestec de confesiuni și de naționalități, predând cu toții în limba rusă și păstrând o socoteală precisă a plăților lor haotice. „Procentul de ciudați în rândul oamenilor este în general foarte mare, dar este deosebit de ridicat în rândul profesorilor”, își amintea Bronstein în memoriile lui.1 A fost sancționat disciplinar în mod sever și exmatriculat de câteva ori, totuși a reușit să absolve primul din clasă. Din această experiență a tras două învățăminte. Unul era acela că orașul – asemenea imperiului mai vast din care făcea parte – era atât dezordonat, cât și controlat excesiv, un loc în același timp „comercial, multirasial, puternic colorat și zgomotos”, dar totuși „poate orașul cu cea mai multă poliție din Rusia.”2 Celălalt învățământ era acela că, într-un asemenea loc, în puțini oameni puteai avea încredere. Autoritățile școlii îl considerau pe Bronstein ca fiind șeful unei grupări de derbedei care se ocupau cu 104

tulburarea orelor de clasă. A fost dat în vileag totuși pentru că unul dintre membrii grupului l-a trădat. „Acestea au fost grupurile care au rezultat din acel episod”, scria el, „cei care răspândesc bârfe și sunt invidioși la un pol, băieți sinceri, curajoși la celălalt, iar la mijloc masa neutră, oscilantă. Aceste trei grupuri nu au dispărut complet nici măcar pe parcursul anilor care au urmat. I-am întâlnit de mai multe ori în viața mea, în cele mai diferite împrejurări.”3 Bronstein a părăsit orașul în 1896 și s-a întors de rare ori. Dar luciul politic pe care l-a pus pe experiențele lui timpurii l-a dus pe calea revoluționarului de profesie. Nu mult după ce a părăsit Odessa, el a combinat lecțiile de viață de la Sf. Pavel cu doctrinele politice ale marxismului. În scurt timp, el a fost arestat de guvernul țarist ca agitator politic și exilat în Siberia. În cele din urmă, el și-a schimbat numele și și-a dedicat viața – ca Lev Troțki – agitării „masei neutre, oscilante” pe care a descoperit-o pentru prima oară printre școlarii în uniforme, care hoinăreau în tunicile și șepcile lor țuguiate pe strada Uspenskaia. Odessa a avut întotdeauna două subterane, una figurativă explorată de viitorul Troțki, și una concretă alcătuită din peșteri și pasaje. Un labirint de catacombe își croiește drum prin stânca poroasă pe care se sprijină orașul. Unele dintre tuneluri sunt naturale, în vreme ce altele au fost săpate de-a lungul veacurilor drept magazii, locuri de refugiu și ascunzători pentru toți, de la școlarii chiulangii la prostituate, agitatori politici și gherile de partizani. Roca de calcar umedă se fărâmă când e atinsă în peșterile înguste ce șerpuiesc sute de kilometri sub oraș și suburbiile sale. Dă-ți drumul într-un puț din oricare curte și vei descoperi un tunel lateral care duce la o ascunzătoare sau la un bârlog de tâlhari. Dar lumea subterană din piatră de calcar a Odessei constituia o reprezentare concretă a unui oraș din umbră care existase alături de cel real, aflat deasupra solului și în plină vedere. În anii de final ai secolului al XIX-lea, lumea interlopă a orașului – un loc al criminalității, bolii, conspirației și revoluției – a devenit sursa reputației sale de frunte, precum și răul său durabil. Centrul său se afla la scurtă distanță de școala Sf. Pavel, într-un cartier numit Moldavanka. Numele cartierului reprezintă o referință indirectă la moldovenii vorbitori de limbă română, o minoritate etnică ce a pătruns în oraș ca ciobani și muncitori cu ziua. După unele surse, cartierul exista 105

dinainte de întemeierea Odessei. El a apărut la început drept cartier temporar al moldovenilor care trudeau să construiască fortăreața Yeni Dünya sub otomani. Ulterior a fost casa bulgarilor, albanezilor, grecilor și altora, inclusiv simpatizanți ai Philike Hetairia și refugiați care fugiseră de războiul din anii 1820 din Balcani. Totuși, la jumătatea secolului al XIX-lea, Moldavanka avea mai mulți evrei săraci decât moldoveni sau bulgari. Avea o trista faimă a unui bârlog dărăpănat al sărăciei, băuturii ieftine și infracționalității inventive, printre fațadele bisericilor catolice și ortodoxe și ale sinagogilor și caselor de rugăciune evreiești. Cerșetori-copii agresivi bântuiau străzile, trecând pe lângă modiste și croitorese, meșteșugari și căruțași. Adolescenți vorbitori de limbă idiș făceau legea pe alei în timpul nopții, căutând să provoace o bătaie sau să strice o petrecere de nuntă. (Unul dintre ei, Yankele Kulacinik, sau „Jake Pumnul”, ulterior și-a corectat atitudinea și a devenit marele actor american de limbă idiș Jacob Adler.)4 Se știa despre gangsterii evrei din cartier că sunt vecini drăguți, dar și ucigași nemiloși. În general, poliția stătea deoparte, reținându-se să-i urmărească pe infractori, doar în cazul în care primea permisiunea de la „regii” lumii criminale care împărțeau atât dreptatea, cât și cruzimea, din curțile lor pline de copaci. Linia dintre Moldavanka și centrul orașului – definită de strada cunoscută drept Staroportofrankovskaia sau strada Vechiului Porto-Franco, granița interioară din secolul al XIX-lea a zonei exceptate de taxe – continua să fie considerată un fel de frontieră chiar și în timpul perioadei sovietice. Chiar și în ziua de azi știi că ai ajuns în mahala atunci când treci de ea – într-un sat mare cu salcâmi și arbori catalpa, în care vița-de-vie acoperă case scunde, pe jumătate ruinate, iar viața străzii pare puțin mai aspră decât pe largile artere din centru. Majoritatea porturilor maritime și fluviale au o reputație bine câștigată de paradisuri ale escrocilor, iar mari orașe diferite, precum Napoli, Londra și Rio de Janeiro, în diferite momente ale istoriei lor, au generat clase infracționale celebre pentru manierele lor pline de viclenie și pentru comportamentul lor brutal. Dar lumea interlopă a Odessei producea o mândrie colectivă în partea mai sordidă a orașului și împrejurimile lui imediate – un fel de a trăi împletit în însăși identitatea orașului, atât pentru străini, cât și pentru odessanii înșiși. Când 106

secolul al XIX-lea gonea către finalul său, periculoasa lume interlopă a orașului deveni una dintre trăsăturile cele mai profunde și mai durabile ale caracterului său. Pe străduțe și în casele înghesuite, în zona debarcaderului și în cartierele sufocate de praf, Odessa genera cea mai mare colecție a Imperiului Rus de criminali, delincvenți și escroci inventivi, bărbați și femei care reușeau să ridice vocația de mărunt goniff – în idiș, intrigant ingenios și pungaș iscusit – la rang de profesie. Odessa interlopă era locul în care s-au făurit unele dintre cele mai distinctive calități ale orașului, precum dintre cele mai tragice. ___________ Avertizări despre manierele viclene ale odessanilor există încă de la începuturile orașului. „După ce am vorbit de populația productivă a Odessei, mai rămâne de spus un cuvânt despre elementul comun dezagreabil al tuturor orașelor noi”, raporta unul dintre cei mai vechi istorici ai orașului, Gabriel de Castelnau, „adică sosirea în roiuri a aventurierilor.”5 Chiar și contele de Langéron, în momentul în care și-a terminat mandatul de guvernator general, se plângea că orașul era în mod congenital nesupus, având în vedere că el conținea „scursorile Rusiei și ale Europei.”6 Partenerul său natural de peste mare – Constantinopol – era un centru de comerț ilicit. Funcționarii otomani impuneau taxe exorbitante, în vreme ce guvernele europene reușeau să smulgă privilegii comerciale asimetrice de la sultan. Marinarii și comercianții care călătoreau prin capitala otomană deseori găseau puține lucruri schimbate atunci când ajungeau în cealaltă parte a Mării Negre. Așa după cum spunea un proverb, escrocii învață meserie în Pera – cartierul medieval al negustorilor genovezi, situat pe înălțimile de deasupra vechiului Constantinopol –, dar o practică la Odessa. În ambele orașe, mita, bacșișurile și lingușirile puteau fi negociate într-o versiune de italiană, un element de bază al culturii de docuri a docherilor și a căpitanilor de vas. Prosperitatea exterioară a orașului de-a lungul unei mari părți din secolul al XIX-lea a reprezentat catalizatorul pentru venalitate și hoție, dar adevăratul combustibil al reputației goniff a Odessei era lumea din umbră a sărăciei profunde și constante. Dincolo de 107

străzile centrale mondene de lângă bulevardul Nikolaevski, Odessa adăpostea cocioabe în care evrei, ucrainieni, ruși și alți locuitori își duceau traiul. Trăind în curți supraaglomerate sau colibe dărăpănate, ei erau, de obicei, primele și cele mai vulnerabile victime ale declinului în comerțul cu grâne sau ale unei modificări în rata de schimb. Populația orașului crescu cu 3,677% între anii 1800 și anii 1890, o cifră astronomic mai mare decât cea a altor orașe imperiale cu creștere rapidă precum Moscova, Sankt Petersburg, Varșovia și Riga.7 La vremea recensământului din 1897 – prima numărătoare a populației cu adevărat completă din istoria imperiului – peste 400 000 de oameni erau înghesuiți în vechiul sector central și în cartierele din apropiere de Peresip la nord, Slobodka-Romanovka la nord-vest și Moldavanka la vest. Această cifră se va mări ajungând la peste 650 000 la începutul Primului Război Mondial. Existând atracția magnetică a slujbelor plătite în port, mulți și-au rupt legăturile formale cu zona rurală, dar au târât cu ei multe modalități ale satului. „Am putea onora cu numele de oraș locul unde am fost și străzile pe care le-am văzut?” întreba un vizitator francez în 1838. „Era un amplu spațiu deschis, fără case, plin de căruțe și boi care se tăvăleau în praf, în tovărășia unei cete de țărani ruși și polonezi, care dormeau cu toții în soare.”8 În realitate, presupusele contraste dintre Odessa și părțile cele mai înapoiate din Zona de Colonizare ar putea deseori fi superficiale. În ștetl, un cerșetor își mănâncă coaja de pâine în beznă, scria ironic scriitorul idiș Mendele Moykher-Sforim, dar la Odessa el mănâncă aceeași coajă în sunetul unei muzici de flașnetă.9 De timpuriu, orașul dezvoltase trăsătura centrală pe care vizitatorii lumii în dezvoltare o cunosc în ziua de azi: prețul scump al serviciului de calitate proastă. Transportul public putea fi realizat într-o trăsură închisă, dar cel mai adesea călătorii erau obligați să înainteze prin praf și noroi în droște trase de cai, o invenție rudimentară care era alcătuită din ceva cu nu mai mult decât patru roți adăugate unui panou acoperit cu piele.10 Chiar și atunci, pasagerul putea descoperi că vizitiul ceruse suma normală mărită de mai multe ori.11 Atunci când ajungea la hotel, un stabiliment pe care ghidurile de călătorie l-ar descrie drept decent și elegant, cerea ca oaspeții să-și 108

aducă propria lenjerie de pat, oferind doar o cameră și un cadru de pat la un preț exorbitant.12 Totuși, fluxul constant de vizitatori în oraș – ca marinari, ciumaki, șerbi fugiți, călători europeni și nobili ruși petrecându-și vara – a ajutat la împletirea numeroaselor cartiere și clase sociale într-o economie de dependență ierarhică, în pofida originilor și a obiceiurilor lor tranzitorii mixte. La sfârșitul anilor 1890, consulul american de la Odessa a relatat un exemplu emblematic al reputației Odessei în calitate de paradis al excentricilor, cazul unui bărbat cunoscut sub numele de Whirlwind*. De origine indian Sioux Lakota, Whirlwind – aparent traducerea numelui său, Hampa – sosi la Odessa în împrejurări neobișnuite. El făcuse parte dintr-un show Wild West care făcea turul Imperiului Rus, un indian a cărui sarcină era aceea de a fi gonit în jurul arenelor de o turmă de cowboy americani. Cariera lui avansa bine, ajutată de noile legături cu vapoare cu aburi care existau între porturile mari de la Marea Neagră și susceptibilitatea rusă față de cultura străină a cowboy-ilor și indienilor. Dar după șapte ani pe drum, lucrurile începuseră să se strice. Disponibilitatea vodcii ieftine își lua tributul. Atunci când compania făcu popas în Sevastopol pentru a da un spectacol, Whirlwind fu dat afară pentru beție, lăsat fără un ban și complet singur. Starea jalnică a lui Whirlwind ajunse în atenția consulului britanic de la Sevastopol, căruia i se făcu milă de săracul artist și îi plăti drumul până la Odessa, un oraș cu un consulat american consacrat, care va fi capabil să aibă grijă de „nebunul” lui, așa după cum l-a descris mai târziu consulul american. (În calitate de indian, Whirlwind nu era considerat un cetățean total al Statelor Unite, dar cu toate acestea era îndreptățit la protecție și servicii consulare atunci când se afla în străinătate.) Cu ajutorul consulatului, el încropi suficient de mulți bani spre a-și face un costum nou. Ni-i imaginăm pe diplomatul american și pe artistul de circ din Marile Câmpii ale Americii asudând într-o prăvălie sufocantă din Moldavanka, încercând să explice unui croitor evreu cum ar trebui să arate o costumație de indian.13 Acest lucru, la rândul său, * Vijelie, în engleză. (n. trad.) 109

i-a permis lui Whirlwind să găsească o slujbă la un mic spectacol distractiv la Odessa, probabil reluându-și vechiul rol de războinic pe o scenă mult mai mică. Consulul, Thomas P. Heenan, solicită restituirea pentru cei 7,50 $, cât a costat să rezolve problema. Heenan nu se putea obișnui cu ideea că fusese tras pe sfoară. El se făcuse luntre și punte spre a ajuta pe cineva care nici măcar nu era un american adevărat, insinua el în scrisorile trimise superiorilor săi, iar Whirlwind probabil că va dispărea în lumea interlopă a orașului, beat din nou. Dar faptul că se profită de cineva, într-o formă sau alta, constituia la Odessa un rezultat așteptat – îndeosebi în rândul masei de muncitori și negustori din zona de jos a clasei de mijloc care vor fi fost publicul principal al spectacolelor Wild West ale lui Whirlwind. ___________ Din perspectiva statului țarist, societatea rusă era împărțită în „stări” sau sosloviia în rusă, identificabile și extrem de reglementate. Apartenența putea fi fluidă, cel puțin de-a lungul mai multor generații, iar în multe cazuri starea cuiva nu era niciodată la fel de predeterminată sau imuabilă precum sexul sau culoarea ochilor. Dar acest lucru continua să constituie o parte fundamentală din identitatea socială a unui supus rus. În contrast cu ceea ce marxiștii ar identifica drept „clasă”, apartenența unui individ la o stare nu avea prea mult de-a face cu locul lui în ierarhia producției economice, cu atât mai puțin cu averea sau venitul. Asemenea nobililor scăpătați din operele lui Tolstoi sau Cehov, statutul de stare făcea parte din dreptul prin naștere al cuiva, codul genetic al societății rusești în ansamblu, nu o reflexie a puterii economice. Atunci când statul a ajuns să-și trieze și să-și categorisească cetățenii, etichetele care s-au prezentat la sfârșitul secolului al XIX-lea erau clare: nobili, clerici, militari, funcționari, țărani și un grup cunoscut drept meșceane – de departe cea mai amplă stare la Odessa. Meșceane – termen care ar putea fi tradus prin „mică burghezie” – era amplul grup al muncitorilor semicalificați, negustorilor, prăvăliașilor și supușilor ruși prinși între castele marilor moșieri și foștii lor șerbi care trăiau în sărăcie lucie în suburbiile din apropiere. 110

Ei se zbăteau să supraviețuiască la marginea economiei comerciale a Odessei, vulnerabilă la mișcările de pendul ale comerțului și la filoxera care afecta periodic agricultura. Spre deosebire de cei mai bogați membri ai societății, ei nu prea aveau altă soluție atunci când erau timpuri grele, decât aceea de a se alătura zilierilor care își pierdeau vremea prin docuri sau care sperau să găsească o slujbă de hamal la unul dintre bazarele orașului. Spre deosebire de vecinii lor țărani, ei aveau puține legături reale cu zona rurală care să le permită să reziste la fluctuațiile economice din oraș. Deja la jumătatea secolului al XIX-lea, Odessa era în mare parte un oraș al acestor vulnerabili meșceane. În 1858 nobilimea constituia 3% din populația orașului, comercianții aproape 5%, străinii (adică persoane care nu erau supuși ruși) puțin peste 4%, țăranii aproape 4%, iar militarii sub 7%. Restul – aproape 70% din totalul orașului – erau meșceane.14 Cu o populație străină tranzitorie și un flux constant de nouveniți care soseau cu vaporul și cu transport de uscat – cu mult mai mult decât în capitalele gemene ale imperiului, Sankt Petersburg și Moscova – Odessa era coaptă pentru genul de escrocherii, înșelătorii și mituiri care ajutau la ușurarea poverii economice a micii burghezii. Atunci când vizitatorii se plângeau de hotelierul care le ceruse o plată suplimentară pentru așternuturile de pat, de cizmarul care ceruse o sumă dublă pentru a repara același pantof, sau de birjarul de droșcă care solicitase sume diferite pentru aceeași distanță, uriașa stare a meșceane-lor era cea care făurea reputația orașului. Ei puteau fi găsiți în practic orice profesie. În 1892 peste jumătate din cele 607 prostituate ale orașului afirmau că sunt meșceane după stare.15 Reputația Odessei se autoconsolida. Dacă meșceane erau cei care constituiau temelia culturii de hoție încrezătoare în sine a orașului, același grup era cel căruia, în ansamblu, îi plăcea să citească, să audă și să spună povești despre propriile fapte eroice. Între amurgul secolului al XIX-lea și zorii secolului XX, o sumedenie de reportaje despre fărădelegi adevărate umpleau panoplia de foi volante și tabloide de limbă rusă. Era o ficțiune convenabilă în rândurile clasei superioare din Odessa că infracționalitatea își avea originea în periferia clasei de jos, în locuri precum Moldavanka, iar cititorilor li se ofereau portretizări regulate ale vieții din rândurile săracilor 111

lipsiți de igienă și corupți moral din aceste cartiere. Dar în realitate reputația de hoție a orașului depindea de talentele infractorilor de a se infiltra și de a imita mica burghezie, care aspira să ajungă mai sus, dacă nu cumva și reușea acest lucru. Clasa infracțională includea o gamă complicată de profesii specializate. Unele erau limitate de zona orașului în care acționau: cartierul dur și decăzut al portului; cartierul bulevardului central din vârful stâncilor; suburbiile din sud pline de vile de la Malâi, Srednii și Bolșoi Fontan; sau zonele industriale răspândite înspre nord și nord-vest. Alții erau cunoscuți pentru zilele în care lucrau, precum cei din weekend care vizau mulțimea ce umplea Deribasovskaia în zilele de sâmbătă și de duminică. Iar alții aveau o tristă reputație pentru deghizările lor creative. O anume Ekaterina Raținskaia se dădea drept bucătăreasă a unei familii înstărite – apărând la unul dintre bazarurile locale cu bijuterii în valoare de 300 de ruble pe care le șterpelise de la stăpânul ei, descuind cu dibăcie încuietoarea unui dulap.16 O persoană îmbrăcată în haine elegante putea da lovitura în cele mai populare teatre și restaurante – principalul teatru de pe strada Langéron cunoscut simplu drept Opera, Teatrul Nou, sau cafenelele de lângă Parcul Alexandrovski – fiind membru al unei bande de hoți bine îmbrăcați care își relaxează „țintele” înainte de a-și strecura mâinile în buzunarele celor lipsiți de vigilență.17 Un trecător amabil care îndepărta puțin praf de pe haina unui vecin putea, totodată, să-l ușureze de portofel. O doamnă respectabilă care privea marfa într-un magazin de bunuri de lux se putea dovedi o hoață descurcăreață cercetând terenul.18 Alți infractori erau mai creativi. Un anume P. Jokov, „iubitor de cafea”, așa după cum îl numea un ziar local, s-a angajat la mondena cafenea Fanconi, spre a fugi cu 14 kilograme de boabe prăjite, pentru care a fost condamnat la trei luni de închisoare.19 În cartierele centrale ale orașului, existau relatări despre întâlniri secrete pe timp de noapte și escrocherii ingenioase. Femeile le aruncau vitriol în față bărbaților lor care le înșelau. Bărbații pretindeau a fi bogați spre a se integra în cele mai bune familii și a fugi cu argintăria lor. Prostituate tinere și atractive, pretinzând a fi gospodine plictisite, dar respectabile, căutau intimitatea oamenilor de afaceri de frunte – apoi foloseau afacerea amoroasă spre a-i șantaja de naivii indivizi. Un gentleman 112

bine îmbrăcat ar putea exprima un interes profund pentru o femeie ale cărei perspective maritale păreau slabe. El revenea săptămânal, făcând, în cele din urmă, cererea în căsătorie și întemeind un cămin cu perspectiva unei vieți fericite – până când fugea cu toți banii pe care ea îi adusese în căsătorie.20 În ziarele orașului, povestirile despre ticăloșiile infractorilor concurau cu relatările mai pedestre despre disputele dintre vecini și scandalurile zilnice. O ediție din septembrie 1894 a ziarului Odesskii listok (Condica Odesei), unul dintre cotidienele în limba rusă mai sobre ale orașului, conținea povestea unui mărunt sindicat al crimei condus de echipa bărbat-femeie a lui Nikolai Erghinov și Aksinia Oleinikova, probabil rus și ucraineancă după naționalitate. Grupul lor infracțional vindea pui de găină furați unui intermediar, Blum Goldberg, probabil evreu, care pretindea că nu era la curent cu originea păsărilor. La tribunal, Erghinov și Oleinikova au folosit apărarea clasică a pungașilor: că era vorba despre o îngrozitoare greșeală și că puii făcuseră parte din moștenirea lăsată de defunctul și jelitul tată al lui Erghinov. Judecătorul nu a crezut explicația însă, iar Erghinov – un recidivist, după cum s-a dovedit – a fost condamnat la un an și jumătate de închisoare, în timp ce complicele său și Blumberg au fost eliberați.21 O altă ediție aducea știrea că fata de optsprezece ani Olga Popik, fiica unui meșceanin din Odessa, se îndrăgostise de un marinar rătăcitor, Mihail Filipenko. Atunci când Popik rămase însărcinată cu copilul lui Filipenko, marinarul s-a făcut nevăzut, căsătorindu-se cu altă femeie înaintea nașterii copilului lui Popik. La sfârșitul sarcinii și devastată de știrea căsătoriei marinarului, Popik se strecură într-o râpă care cobora înspre mare și acolo născu o fetiță. Trecătorii descoperiră cadavrul copilului puțin mai târziu. Popik fu judecată pentru crimă. Tânăra, înspăimântată și singură, sfărâmase capul copilei cu o piatră.22 Povestiri ca aceasta, repetate cu sutele în presa locală și în conversațiile de la masa de cafenea întăreau imaginea Odessei ca paradis al hoției și al crimei senzaționale. Dar ele contribuiau, de asemenea, la opinia persistentă în rândul străinilor că păcatul adevărat al orașului îl constituia arivismul lui sfruntat – tendințele frivole, crase, nerăbdătoare și iresponsabile care treceau drept virtuțile celor care își dădeau osteneala. Precum ambițioasa clasă de mijloc de pretutin113

deni, meșceane din Odessa au devenit experți în a stoarce de merite destinul: celebrând pragmatismul; dezmățându-se cu melancolie; făcându-și propriul grai distinctiv din italiană, greacă, idiș și rusă care se rostogolea din porticuri și din curți; și încercând, deseori într-o manieră neșlefuită și comică, să transforme talente de șarlatan trecătoare în ceva mai permanent și profitabil. „Experimentat, viclean, șarlatan, manipulator, inventiv, scandalagiu, exagerat, speculant” era felul în care Vladimir Jabotinski îl descria pe odessanul arhetipal, etichete pe care el le socotea a fi complimente.23 Chiar și boala era un lucru pe care clasele sociale ale orașului învățaseră să-l accepte. ___________ Din vremea lui Richelieu, Odessa se lupta să se ferească și să facă față bolilor infecțioase. Cinci epidemii separate de ciumă devastaseră orașul între anii 1790 și 1830.24 Chiar și atunci când amenințarea ciumei dispărea – în parte datorită aplicării îmbunătățite a restricțiilor de carantină, în parte datorită diminuării bolii în porturile otomane de la Marea Neagră –, alte boli, precum tifosul, holera și variola, își făceau apariția cu fatală regularitate. Cu toate acestea, în ciuda frecventei recurențe a bolilor serioase, odessanii, de obicei, vădeau o anumită retincență în a da libertatea în schimbul siguranței. „Scopul dumitale, domnișoară, este acela de a inocula variola, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, dumneata o inoculezi”, spune un bătrân evreu de la un adăpost de săraci unei doctorițe care agită o seringă, într-o povestire de Isaak Babel. „Scopul nostru este să ne trăim aici restul zilelor, nu să ne torturăm viața!”25 În mai multe sensuri, locuitorii socoteau boala drept un tovarăș folositor, dacă nu cumva mereu de dorit, îndeosebi atunci când era implicat statul rus. Efortul căpitanilor de navă și al pasagerilor de a eluda restricțiile de carantină erau o realitate în Marea Neagră, la fel de sigură ca și migrația peștilor de-a lungul coastei sau venirea unei furtuni violente în timpul iernii. Deja în anii 1790, oficialii ruși se plângeau că, în mod obișnuit, căpitanilor de vas le lua între 40 și 60 de zile efectuarea călătoriei ușoare de la Constantinopol la coasta de nord, un drum care n-ar fi trebuit să dureze mai mult de opt zile de navigație. Ritmul lent însemna că bunurile rareori ajungeau rapid la destinația 114

lor, dar, totodată, garantau că ele vor fi scutite de inspecție sau de confiscare, având în vedere că fuseseră pe mare timp suficient pentru ca simptomele de ciumă să devină evidente la pasageri și echipaj.26 Acest lucru constituia un avantaj pentru pasagerii asimptomatici, care în multe cazuri garantau răspândirea bolii dincolo de docuri. Atunci când guvernarea orașului începu să îmbunătățească sistemul de carantină pe timpul guvernoratului general al lui Voronțov, scopul era acela de a crea un model de eficiență modernă, o barieră reală împotriva salturilor ca de broască pe care le făcea boala în jurul porturilor Mării Negre și în centrul Rusiei. Experiența de a trece prin carantină lăsa, de obicei, o impresie complet diferită însă. Procesul începea în port. Căpitanii de vas ordonau arborarea pavilioanelor roșii, dacă se observau cazuri de ciumă la bord, sau pavilioane galbene pentru cele care efectuau carantina și erau astfel interzise noilor pasageri. Atunci când sosea un nou vas, un funcționar de sănătate publică vâslea de la chei și, legănându-se în ambarcațiune lângă navă, prelua corespondența pe care ar fi putut-o avea de expediat căpitanul sau pasagerii. Spre a evita orice contact direct cu potențialii nou-veniți infectați, funcționarul întindea un clește lung, folosindu-l spre a lua corespondența de pe punte, înainte de a o pune într-o cutie de fier și de a vâsli îndărăt. Apoi scrisorile erau fumigate la instalația de carantină, de obicei cu bioxid de sulf, spre a elimina orice insecte purtătoare de boală și livrate destinatarilor în dimineața următoare.27 Cam după o zi, pasagerii puteau fi debarcați la estacada de debarcare sau digul înălțat care limita așa-zisul port de carantină. Fiecare pasager era dus cu barca în mod separat și plasat în sarcina unui soldat în uniformă, cu pușca în mână și cu baioneta fixată, care la rândul lui conducea pasagerul către sediul vămii de la capătul digului. Odată ajuns acolo, documentele de călătorie ale pasagerului erau controlate de o echipă de funcționari care ședeau în spatele unei balustrade de fier. Un doctor efectua o examinare preliminară din spatele unei balustrade asemănătoare, cerând ca pasagerul să se lovească puternic la subsuori și în zona inghinală. Semnul revelator al ciumei − pustule inflamate deasupra nodulilor limfatici − se presupunea că este ușor de descoperit dacă pasagerul gemea de durere, în vreme ce doctorul examinator evita orice contact direct cu potențialul infectat. 115

În momentul în care un pasager a fost evaluat ca nefiind bolnav, el era escortat, din nou sub pază, către lazaret, unitatea centrală de carantină care îi găzduia pe pasageri în timpul perioadei de observație, de obicei paisprezece zile. Situat pe o înălțime, lazaretul avea o împrejmuire, probabil vreo 9 hectare, de pajiști și alei cu pietriș. Cu fața spre mare se afla un șir de clădiri cu apartamente separate, fiecare cu o mică curte și câțiva salcâmi. Acolo, pasagerilor li se desemna o zonă, moment în care li se cerea să se dezbrace complet și să-și dea hainele în schimbul unei robe de flanelă, lenjerie intimă, ciorapi și o bonetă de lână, toate furnizate de autoritățile de carantină. Efectele lor personale erau luate într-o cameră separată, unde erau atârnate și fumigate vreme de 24 de ore. Regula centrală în carantină era de a se evita contactul cu ceilalți pasageri. Gardienii înarmați, soldați bătrâni, care munceau pentru mâncare sau alte gratuități care ar fi putut apărea, îi urmau pe pasageri pe aleile lor din lazaret. Dacă erau martorii unui contact între doi pasageri, ceasul de carantină se reseta din nou, iar ambii pasageri se răcoreau pentru alte paisprezece zile. Astfel trebuiau să se desfășoare lucrurile, iar câteodată sistemul funcționa așa cum se intenționa. Mâncarea era decentă, iar împrejurimile suficient de plăcute, îndeosebi atunci când salcâmii erau înfloriți la jumătatea verii. Deja în anii 1830 se spunea că lazaretul rivaliza cu cel de la Marsilia, care începând din secolul al XVIII-lea fusese modelul remarcabil de sistem de carantină la nivel mondial.28 Sănătatea orașului s-a îmbunătățit cu adevărat în timp, iar în ciuda epidemiilor periodice de ciumă, Odessa nu a mai fost niciodată amenințată cu distrugerea totală care amenințase în epoca lui Richelieu. Dar existând atât de multe reglementări care trebuiau respectate și atât de mulți străini care petreceau atât de mult timp în izolare forțată, mai devreme sau mai târziu odessanii trebuiau să descopere modalități de a face bani. De fapt, afacerea cu boala a ajuns să joace un rol semnificativ și neașteptat în viața publică a Odessei. În orașul în care batjocorirea legii era o formă de artă, sistemul de carantină era pregătit de abuz. Unii călători evitau complet carantina dacă erau dispuși să plătească suficientă mită. Altora li se reducea timpul petrecut în carantină sau priveau privilegiul de a face incursiuni 116

periodice în oraș, cu condiția să se întoarcă seara. Pentru cei lipsiți de bani sau de relații, așteptarea putea părea interminabilă, ceea ce probabil explica scrijeliturile − nume, inițiale și alți graffiti − care se spunea că acopereau zidurile placate cu lemn ale biroului vămii.29 Pentru cei consemnați în lazaret pentru întreaga durată a șederii, existau foarte multe oportunități de a fi ușurați de bani. Cafeneaua și restaurantul, ca singure surse de subzistență, puneau orice prețuri doreau. Căpitanii și marinarii, împreună cu pasagerii, își omorau timpul la masa de biliard, pierzând în timpul jocului bani în favoarea gardienilor mai experimentați sau a personalului lazaretului. Aprovizionarea cu mâncare în lazaret era contractată de o firmă privată, o modalitate de a economisi bani pentru guvernul în mod normal sărac al orașului. Furnizorul cumpăra produsele alimentare din oraș și din suburbii, care apoi erau oferite, cu un preț considerabil mărit, pasagerilor care efectuau carantina solicitată. Având în vedere că pasagerii erau obligați să stea în lazaret, iar furnizorul se bucura de monopolul aprovizionării în această perioadă, oportunitățile de îmbogățire erau enorme. Contractul era atât de râvnit, de fapt, încât guvernul decise în cele din urmă să limiteze durata contractului la șase ani, cu clauza ca la sfârșitul acelei perioade să fie adusă o nouă firmă. Contractul pe termen limitat deschidea calea oamenilor de afaceri creativi spre a propune excepții de la regulă. O firmă deosebit de întreprinzătoare a venit cu ideea nouă de a prelua operarea operei – deseori o operație în pierdere financiară, dar critică pentru mândria civică a odessanilor – în cazul în care se suspenda limitarea contractului. Acest lucru a produs o ciudată codependență a etiologiei și divertismentului. Calitatea divertismentului pe parcursul oricărui sezon depindea de virulența ciumei de cealaltă parte a Mării Negre. Atunci când boala făcea ravagii în porturile otomane, iar pasagerii erau supuși carantinei maxime la Odessa – veniturile curgeau din belșug în lazaret – și ofereau o mulțime de fonduri pentru programarea talentelor serioase: timbrul soprană al unei dive renumite, o nouă operă de Rossini, produsul unui dramaturg în devenire și ofertele unui compozitor promițător, dar itinerant. Atunci când Franz Liszt dădu o serie de concerte de pian la Odessa în 1847, sau când Nikolai 117

Gogol asistă la un spectacol al noii sale piese Revizorul, ei probabil că aveau o slabă idee despre faptul că opera lor fusese finanțată în mare parte de afacerea extrem de plină de succes a bolii.30 ___________ Nimeni nu era mai familiarizat cu puterea creatoare și distructivă a bolii decât Ilia Mecinikov, profesor la Universitatea Novorossia și cel mai de frunte colaborator al orașului la știința infecției. Anii din Odessa ai lui Mecinikov au fost cei mai turbulenți din viața sa lungă și plină de evenimente. În timpul celor zece ani plini de deznădejde în orașul său de adopție a formulat el pentru prima oară teoriile bolii infecțioase și comportamentului celulei care au devenit opera vieții lui. În cele din urmă, el a mers mult dincolo de vechiul port, stabilindu-se la Institutul Pasteur de la Paris, devenind directorul său adjunct și câștigând un șir întreg de distincții de la academii erudite din Sankt Petersburg, Londra și Roma. În 1908 Mecinikov a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină (împărțit cu cercetătorul german Paul Ehrlich) pentru lucrarea sa despre imunitate, în mod specific ideea că anumite celule posedă o capacitate naturală de a distruge microbii. Azi, când studenții din Odessa merg pe strada Pasteur și pătrund într-o curte umbrită de copaci și intră prin poarta fațadei de un galben murdar a principalei instituții de învățământ superior, ei intră într-un loc care acum îi poartă numele: Universitatea Națională din Odessa „I.I. Mecinikov”. Ilia Mecinikov – cunoscut după mutarea lui la Paris sub numele de Élie Metchnikoff – s-a născut în luna mai 1845 pe moșia Panasovka din provincia Harkov din estul Ucrainei.31 Gospodăria familiei era modestă, dar echipată în mod ospitalier, o oază pe întinderea plată a stepei care o înconjura. O parte din familie descindea dintr-o ramură de nobili moldoveni care, fugind din fața armatelor otomane, au găsit refugiu pe domeniul lui Petru cel Mare. Cealaltă parte a familiei, pe linie maternă, era evreiască. Pe vremea în care studia la un liceu local, împrumutarea unui microscop a declanșat pasiunea sa pentru cercetarea științifică. După ce a absolvit facultatea la Harkov și publică în mod regulat în revistele de biologie, el se stabili pe un post academic la Universitatea Novorossia din Odessa, unde briza mării și opera italiană de bună calitate constituiau atracțiile majore. 118

Cercetător cu o reputație științifică în creștere, Mecinikov călători frecvent la Sankt Petersburg, unde fu aruncat în mijlocul vieții academice rusești, precum și în lumea socială a societăților învățate și a Academiei Ruse. În scurt timp i se făcu cunoștință cu o tânără de familie bună, Liudmila, a cărei virtute de frunte consta în capacitatea ei de a alina melancolia lui naturală. „Nu e urâtă, dar asta e tot”, îi scria el mamei sale la Harkov. „Chiar dacă am previziuni sumbre legate de viitor (așa după cum știi, nu am fost hărăzit să văd viața prin lentile de culoare trandafirie), nu pot să nu mă gândesc că trăind cu Liusea aș deveni mai calm, cel puțin pentru un timp destul de îndelungat.”32 Mai aproape de adevăr era faptul că Mecinikov găsi o anumită diversiune de la sumbra lui introspecție în faptul de a avea grijă de Liudmila. Bronșita cronică, probabil fazele timpurii ale tuberculozei, o loviră în ziua căsătoriei lor. Ea trebui dusă la biserică într-un scaun. Noua lor viață împreună a fost petrecută mai mult separat, el la Sankt Petersburg și Odessa, ea în Elveția și Portugalia, în speranța de a găsi anume ușurare pentru plămânii ei plini de fluid. În iarna lui 1873, în timpul unei pauze între două dintre conferințele lui, el primi o scrisoare de la cumnata lui, care spunea că Liudmila aproape că era pe moarte și că dacă el dorea s-o mai vadă, ar trebui să vină grabnic la Madeira, unde ea își petrecea convalescența în arhipelagul din largul coastei portugheze. Atunci când el sosi – după o istovitoare călătorie de-a latul Europei – ea era doar o carcasă, la pat și sub influența morfinei. Mai trăi doar câteva zile. În călătoria de întoarcere în Rusia, disperarea lui era evidentă. Distruse lucrările științifice la care lucra. Când ajunse la Geneva, dădu pe gât o fiolă cu morfină. Fu salvat de propriul său entuziasm pentru moarte: doza uriașă îi induse voma, care elimină cea mai mare parte a drogului înainte de a fi absorbită. Supraviețuind și soției sale, și propriei sinucideri ratate, Mecinikov îi dublă implicarea în muncă. Începu un nou proiect de cercetare despre evoluție și adaptare. Organiză o expediție antropologică la nomazii de stepă din Kalmâkia, pe malul Mării Caspice. Spre a câștiga bani în plus, se angajă să aibă grijă de copii la Odessa, inclusiv de copiii gălăgioșilor vecini care locuiau în apartamentul de deasupra sa. Cu timpul, începu să fie atras de una dintre fetele 119

familiei, Olga. În februarie 1875, adolescenta cu ochi mari, încă elevă și mai pasionată de artă și teatru decât de știință și natură, se căsători cu palidul și întunecatul profesor. Olga descoperi în scurt timp că noul ei soț era un ghem încâlcit. Era dedat unor izbucniri bruște de furie. Un zgomot neașteptat − un lătrat de câine sau un mieunat de pisică − îl enerva. Era cuprins de furie dacă se confrunta cu o problemă dificilă, indiferent cât de frivolă. Dar avea motive dincolo de propria fire schimbătoare de a-și face griji în legătură cu viața și cariera sa. Mecinikov trăia niște vremuri de imense schimbări în Odessa și în imperiu. Studenții de la universitate cereau un învățământ mai bun și o mai mare atenție acordată științei și artelor aplicate. Cercurile clandestine, de la liberali la socialiști și la revoluționari, prosperau. Tulburările de pe întinsul imperiului − răscoale țărănești după emanciparea șerbilor din 1861, o rebeliune eșuată în Polonia în 1863 − făceau ca guvernul țarist să se teamă că orice apel la reformă constituia o deghizare pentru agitație revoluționară. Tulburările publice îi puneau pe unii dintre cetățenii Odessei împotriva altora: localnicii împotriva nou-veniților, liberalii împotriva conservatorilor, tinerii studenți împotriva profesorilor mai în vârstă, și aproape oricine împotriva prăvăliașilor și comercianților evrei. Un pogrom lăsă magazinele jefuite și casele în Moldavanka rase. Când un terorist care aruncă o bombă îl asasină pe țarul Alexandru al II-lea în martie 1881, Mecinikov căzu într-o altă depresie profundă, convins că necazurile politice generate de ucidere vor ajunge în mod sigur la Odessa și la universitate, care fusese deja confiscată de activismul studențesc și de numirea unor administratori reacționari. Pe parcursul crizelor lui de depresie, cursurile lui fiind anulate sau universitatea închisă, în timp ce mulțimea alerga pe străzi, iar Olga era periodic bolnavă de tifos și se confrunta cu o inimă șubredă și o vedere deficitară, Mecinikov reuși să meargă înainte cu cercetarea, care în cele din urmă îl făcu celebru. Problema care îl preocupa era răspunsul corpului la criză. Contemporanii săi, Louis Pasteur și Robert Koch, începuseră să rafineze teoria bolii transmise prin germeni, ideea că organisme mici precum bacteriile − nu imponderabila lucrare a curentului rece sau a unei miasme de mlaștină − constituiau adevăratele cauze ale infecției și transmisiei multor boli. 120

Intuiția lui Mecinikov, obținută din experimentele timpurii legate de puterea regenerativă a stelei-de-mare, era aceea că celulele se pot lupta cu agenții străini introduși în corp. Celulele dau năvală către zona infectată, înconjurând materia invadatoare și consumând-o, un proces ușor observabil la microscop. Fenomene care anterior fuseseră considerate drept produse secundare ale infecției − puroiul alb din jurul unei răni, să zicem − constituiau, de fapt, dovada procesului de vindecare a corpului. El dădu acestui proces numele de „fagocitoză”. Imunitatea, considera el, e pur și simplu capacitatea unui organism de a trimite fagocite împotriva invadatorilor. Inflamația nu era doar o problemă, ci de asemenea un semn al încercării disperate a corpului să vindece. Acordarea Premiului Nobel a marcat cercetarea lui Mecinikov ca fundamentală pentru felul în care oamenii de știință gândesc despre boală și reacția corpului omenesc la ea, o teorie a răspunsului imun care acoperă totul, de la o așchie la ciuma bubonică. Totuși, reputația lui Mecinikov nu a supraviețuit faimei sale. În cărți și în conferințele publice, el promova ideea că „putrefacția intestinală” constituia cauza reală a îmbătrânirii, senilității și morții premature. El protesta împotriva intestinului gros, acel cuib de reziduuri în putrefacție care își trimite otrăvurile să se plimbe prin organele învecinate. Nu mergea atât de departe încât să recomande îndepărtarea lui profilactică, fixându-se, în cele din urmă, pe ingerarea iaurtului, doldora de bacterii benefice, ca fiind cheia sănătății. Din propria sa experiență, el afirma că o viziune pesimistă asupra lumii putea spori putrefacția în intestine, motiv pentru care își îndemna publicul să vadă partea plină a paharului sau, așa după cum își numea el sistemul de filosofie optimistă și consum de iaurt, „ortobiosis”. Până la moartea sa din 1916, el a rămas fascinat de cazurile medicale în care chirurgii reușiseră să creeze un anus artificial și astfel să ocolească maleficul intestin. Omul de știință deschizător de drumuri a murit liniștit, la Institutul Pasteur, ca un doctor excentric.33 Nu e nevoie de prea multă imaginație spre a-l vedea pe anxiosul profesor, confruntat cu o pierdere personală profundă și fiind martor la eludarea reglementărilor de sănătate publică în aglomeratul port maritim, având primul indiciu al unei idei revoluționare: că asemenea bătrânelor cătane care muncesc pentru bacșisuri în laza121

ret, sau funcționarilor de carantină venali care găseau manierele de a-l jecmăni pe un căpitan de vas, sau asemenea administratorilor de la operă care planificau exuberanți un nou sezon după știrile despre unei epidemii de ciumă la Constantinopol, câteodată adevărata avangardă în lupta cu boala este capacitatea remarcabilă a corpului însuși de a transforma amenințările în oportunități. Dar dacă aceste abilități deosebite le-au dat posibilitatea cetățenilor de a construi un oraș prosper, multicultural și adesea tolerant, ele s-au diminuat în decadele de sfârșit ale secolului al XIX-lea. „Gândul la Odessa îmi stârnește întotdeauna sentimente extrem de amare”, îi scria Mecinikov unui corespondent la scurt timp după ce el și Olga începuseră lunga lor ședere în străinătate.34 Mulțimile care umpleau străzile nu mai erau masele colorate și vesele care îi încântaseră pe călători cu ani în urmă. Bâtele și stindardele, cetele de oameni și urletele, sunetul de sticlă spartă și de pași grăbiți pe pavajele de granit erau acum imagini și sunete familiare. Familia lui Mecinikov se convertise la creștinism cu două generații mai devreme, și date fiind rădăcinile evreiești ale mamei sale, e posibil ca el să fi simțit răceala coborând asupra orașului. Între sala de conferințe și laborator, el fusese martorul salvelor de deschidere ale lungului și brutalului război al Odessei contra propriei evreimi. Orașul inaugurase un nou veac de autodisprețuire, care va pune la încercare virtutea mai dură pe care fondatorii orașului, asemenea fagocitelor energice ale lui Mecinikov, încercaseră să cultive: lupta spre a consuma diferența fără a fi distrus de ea.

122

7

Sânge și răzbunare „În fiecare an de Paștele evreiesc grecii îi băteau și îi jefuiau pe evrei”, își amintea actorul Jacob Adler, care și-a petrecut copilăria în Odessa.1 Tulburările și încăierările în care erau implicați evrei și creștini reprezentau niște trăsături recurente, dacă nu constante, ale vieții sociale a orașului, cam așa după cum erau în practic orice oraș european cu o minoritate evreiască. Odessanii erau la fel de susceptibili ca orice alți supuși ruși la persistentele mituri antisemite care îi urmăreau pe evrei în toată Zona de Colonizare și dincolo de ea, de la responsabilitatea colectivă pentru moartea lui Isus Hristos până la ideea grotescă conform căreia pasca evreiască necesita sânge de copil creștin. Atunci când izbucniră violențele, antisemitismul cultural generalizat a constituit doar catalizatorul unor cauze mai prozaice. Tulburări semnificative izbucniră în 1821 și 1859, în principal implicând rezidenți greci care îi învinovățeau pe evrei pentru o grămadă de crime imaginare, de la ajutorul dat turcilor în bătăliile lor contra revoluționarilor greci până la conspirațiile împotriva comercianților greci în comerțul cu cereale. În vremea lui Ilia Mecinikov, optimismul vechilor maskilim continua să fie la cote înalte. Ziarele evreiești – inclusiv Rassvet („Zorii”), fondat în 1860 ca primul periodic evreiesc de limbă rusă din întregul imperiu – publicau relatări despre succesul și progresul lumesc. Unele erau chiar suficient de încrezătoare spre a difuza în 123

paginile lor controverse și dispute interne din sânul comunității – precum tensiunea dintre asimilare și tradiție. Totuși câteva trăsături noi ale vieții urbane exacerbau relațiile agitate dintre evrei și creștini, transformând, în cele din urmă, Odessa în locul primelor pogromuri la scară mare din istoria modernă a Rusiei. Populația orașului exploda, devenind triplă în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Țăranii ruși și ucraineni proaspăt eliberați din șerbie și numărul în creștere al muncitorilor de la morile și atelierele metalice din suburbiile orașului – adesea bărbați tineri, necăsătoriți – se trezeau într-un oraș în care evreii erau încrezători în statutul lor social și în puterea lor economică. Firmele evreiești reprezentau mai mult de jumătate din venitul total din comerțul cu cereale.2 Totuși, marile concerne industriale ale orașului – moara de făină Weinstein, fabrica de tăiței Zelberschmidt și Goldberg, rafinăria de zahăr Brodski – au fost rareori țintele directe ale violenței. Mai degrabă negustorii și prăvăliașii mărunți, comercianții și croitorii locali, ale căror dughene erau vandalizate, şi ale căror case erau incendiate atunci când izbucneau tulburările. Evreii nu au dominat viața economică globală a Odessei, dat fiind faptul că orașul se baza pe produsele provenite din comerțul maritim și din agricultură, domenii în care proprietarii și producătorii creștini încă deţineau supremaţia. Dar rolul lor tindea să devină public, marcant și exact în acele sfere în care ei și noii imigranți ai Odessei se aflau în cel mai direct contact. Date fiind restricțiile impuse de stat asupra proprietății terenurilor și a accesului la anumite profesiuni, evreii erau concentrați în mod firesc în rolurile ce încă le erau deschise prin lege și convenție. La începutul anilor 1880, evreii reprezentau două treimi din comercianții şi agenții economici înregistrați ai orașului, aproape trei pătrimi din hangiii și proprietarii de localuri publice și două treimi din veterinari și farmaciști. Prin contract, creștinii alcătuiau peste 80% din muncitorii orașului, incluzând trei pătrimi din forța de muncă folosită în fabricile deținute de evrei.3 Atunci când căruțașii aveau o vacă bolnavă, când negustorii se certau în privința prețului unui balot de stofă importată și când cei care munceau încercau să combată frigul iernii cu o sticlă de votcă, ei se aflau în interacțiune intimă 124

cu vecinii lor evrei. Dar într-un context de naționalism rus aflat în creștere și de frică din ce în ce mai mare a statului de subversivii politic, această familiaritate dădea naștere opusului sentimentului de simpatie. „Prin urmare, remarca comună este aceea că „Totul se află în mâinile evreilor’”, raporta la Washington consulul SUA.4 Era nevoie ca scânteia violenței să fie minimă. În aprilie 1871, în duminica Paștelui ortodox, se spune că un grup de băieți evrei i-au insultat pe grecii creștini care participau la slujbă în fața bisericii ortodoxe. S-au schimbat insulte, iar cele două cete au aruncat cu pietre și s-au luat la bătaie. După ce s-a răspândit vestea încăierării, s-au alăturat muncitorii ruși, fugărindu-i pe băieții evrei pe străzi și azvârlind pietre în geamurile sinagogilor. Cete organizate − probabil ajungând până la 20 000 de oameni − se formară în scurtă vreme în oraș și lansară un atac sistematic asupra tavernelor, băcăniilor, negustorilor de fierărie, bijutierilor, olarilor și prăvăliilor cu articole de mercerie, distrugând ceea ce nu puteau jefui. Tiparnițele evreiești fură distruse și toate geamurile sinagogii Brodî fură sparte.5 După trei zile de haos, 6 oameni fură uciși, aproape 25 răniți și sute de prăvălii și de case deteriorate sau distruse. A fost chemată infanteria și lăncierii călare spre a restaura ordinea. Artileria a fost desfășurată pe străzi, iar poliția și armata au arestat vreo 1 500 de oameni.6 Condițiile de bază care au facilitat violența publică s-au amplificat în următoarea decadă. De pe vechile moșii ale nobililor sosiră și mai mulți țărani, aducând cu ei un repertoriu de activism al mulțimii și o credință de neclintit în declarațiile preoților ortodocși. Meșceane se aflau în declin ca procentaj din populație și dispăreau ca piatră de temelie a vieții urbane. Studenții radicali profitau de accesul relativ ușor la cărțile și periodicele mai multor curente politice − naționalist, liberal, socialist și anarhist − și alcătuiau cercuri subversive dedicate remodelării imperiului în conformitate cu propriile lor programe politice și sociale. Statul rus, întotdeauna îngrijorat de caracterul deschis al Odessei, începu de asemenea să-și dezvolte propriul program de administrare a schimbării și dezordinii sociale. Supravegherea poliției spori. Administrația publică oscila între un control amplu și o centralizare severă. Atunci când violența reveni în primăvara anului 1881 − tulburări 125

studențești și un alt pogrom ca răspuns la asasinarea lui Alexandru I − instituțiile statului căutară să folosească haosul în propriul interes, intervenind pentru a opri violența doar în momentul în care răzvrătiții amenințau mai mult decât prăvăliile și casele evreilor. În anul următor, noi ordonanțe imperiale, rușinoasele Legi din martie, introduseră restricții aspre asupra proprietăților, rezidenței, programelor de muncă și participării evreilor la guvernarea orașului. Legile reprezentau un cadou de consolare pentru grupurile naționaliste radicale ruse care ghidaseră cetele antievreiești în toată partea de sud a imperiului, iar acum semnalau retragerea clară a statului din fața relativului liberalism din anii anteriori. Violența nu era nouă, dar recurgerea statului la ea, chiar facilitarea și recompensarea, era în mare parte. Violența antievreiască în Odessa a stabilit un format de explicații și un meniu de răspunsuri oficiale care au fost multiplicate pe întinsul imperiului de-a lungul următoarelor două decade. Termenul pe care îl folosim acum pentru aceste evenimente – pogromuri – este el însuși de extracție rusă (cu toate că violența antievreiască din epocă era, de obicei, descrisă în mod eufemistic drept „revolte” sau „tulburări”). El derivă din grom, cuvântul rusesc pentru „tunet”, ca și cum atacurile asupra evreilor aveau o sursă naturală, poate chiar celestă. Atunci când avea loc violența, afirma teoria, avea loc pentru că pur și simplu creștinii se săturaseră de trădarea și venalitatea evreilor. Statul se putea da la o parte în mod justificabil, poate chiar productiv, atunci când evreii primeau ceea ce li se pregătea, ținând în rezervă intervenția reală până în momentul în care manifestarea de nemulțumire creștină amenința ordinea publică generală. Evidența istorică sugerează acum că guvernul central rus a avut un rol direct neînsemnat în organizarea executanților pogromurilor, dar oficialii regionali și locali erau cel puțin complici prin lipsa lor de acțiune.7 Un oraș în care evreii reușiseră să ajungă la culmi ale comețului, chiar mutându-se în domeniul administrației orașului, se închidea în jurul lor. Încrederea vechilor maskilim se clătina. Alternativele evreilor erau acum limitate, dar clare. Unii au plecat pur și simplu, conducând la aceeași diminuare de scurt timp în procentajul de evrei din populație care se produsese după violențele de la începu126

tul anilor 1870 – unul dintre valurile periodice de emigrație către Europa Occidentală și Statele Unite care va continua în următorul veac.8 Alții au alcătuit organizații de autoapărare, făcând rezerve de cuțite, pistoale și fiind hotărâți să respingă următoarea rundă de vărsare de sânge, oferind astfel ținte suplimentare pentru agenții și informatorii poliției. Alții însă au găsit răspunsuri în ideologiile de eliberare și schimbare revoluționară, în credințe politice cumpătate și mișcări utopice, care în scurt timp vor fi etichetate sionism și social-democrație rusă. Atât pentru evrei, cât și pentru creștini, școlile și universitatea locală au devenit terenuri de antrenament neoficiale pentru noua generație de tineri și tinere care considerau că a fi „revoluționar” constituie o profesie, de la disidenți celebri precum Lev Troțki la exponenți mai puțin cunoscuți ai filosofiei radicale și ai acțiunii politice. Una dintre cele mai clare expresii ale căilor disponibile evreilor – și chiar multor ne-evrei odessani – provine dintr-o operă care are tot dreptul de a fi considerată marele roman al Odessei. ___________ Cei cinci, opera lui Vladimir Jabotinski, ziarist și conducător sionist din Odessa, a fost scrisă în limba rusă în 1935 și publicată la Paris în anul următor. A fost tradusă în ebraică la sfârșitul anilor 1940, dar a fost echivalată în limba engleză – prima traducere într-o limbă occidentală – în 2005.9 Romanul privește îndărăt la o epocă mai îndepărtată, trecerea de la secolul al XIX-lea la secolul XX, şi lungul marş al Odessei de îndepărtare de la idealurile cosmopolite pe care se baza reputația ei. Conține descrieri poetice ale Odessei de la începutul secolului XX, cu portrete nostalgice ale străzilor și mirosurilor, ale caracterelor și pasiunilor ei. Firele narative sunt multiple și fără legătură între ele, dar arcul principal urmărește viețile unui grup de evrei de succes, vorbitori de limbă rusă, familia Milgrom și asociații lor. Milgromii ar putea fi descriși, în manieră superficială, drept evrei asimilați, locuind într-un spațiu cultural rus și prosperând într-un oraș pe care îl considerau ca fiind complet al lor. Ei sunt așezați într-o lojă la operă. Mama, Anna Mihailovna, plutește deasupra unei grupări de 127

intelectuali și artiști, o matroană de societate de prim ordin. Tatăl, Ignats Albertovici, conduce un imperiu cerealier care se întinde de la Nipru până la Mediterană. Cei cinci copii ai familiei au o infinitate de alternative în viață: să-l citească pe Nietzsche, precum Marko, sau Tora, precum Torik; sau să-și asume capcanele unui revoluționar nihilist și chinuit precum Lika; să chiulească de la școală și să se înhăiteze cu trișori și pungaşi, asemenea lui Serioja; sau să fie crema societății din Odessa, asemenea Marusei, cea cochetă și inaccesibilă, fiica scandalos de modernă a Milgromilor a cărei singură limită cu băieții este, spune ea, diafragma contraceptivă de cauciuc. Cu toate acestea, ideea de asimilare – implicând o identitate fixă care se transformă în altceva – cu greu se regăsește în imaginea lor de sine. Ei își poartă cu lejeritate moștenirea religioasă. Se consideră pe sine ca neavând nimic în comun cu evreii din ștetl care pătrund în oraș în timpul recoltei. Sionismul nu exercită o mare atracție. Ei sunt ruși în majoritatea sensurilor termenului – majoritatea sensurilor, adică, cu excepția celui care a ajuns să conteze cel mai mult: capacitatea de a-și găsi calea într-o societate din ce în ce mai divizată pe criterii naționale. Odessa era un club de naționalități, spune povestitorul romanului, un loc al „fraternizării binevoitoare”, în care cele „opt sau zece triburi” ale orașului reușeau să se înțeleagă între ele. Dar în casele lor ei trăiau separați. „Polonezii vizitau și invitau alți polonezi, rușii invitau ruși, evreii alți evrei; excepțiile se întâlneau relativ rar, dar trebuia să ne punem întrebarea de ce era așa, considerând în mod inconștient acest lucru o simplă indicație de temporară neglijență, iar diversitatea babiloniană a forumului nostru comun drept un simbol al splendidei zile de mâine.”10 Asemenea orașului însuși, Milgromii se treziră că trăiesc într-o lume de hârtie satinată și cristal, frumoasă, delicată și neînchipuit de fragilă. Într-o epocă de radicalizare politică, Lika este dată afară de la școală și trimisă într-un exil vreme de doi ani, pentru activități subversive. Marko îl lasă deoparte pe Nietzsche și se alătură unei grupări evreiești de autoapărare pe străzile lăturalnice din Moldavanka. Torik, studentul conștiincios și bunul evreu care se apleacă asupra manualelor ebraice, își face planuri să se convertească la creștinism. Lui Serioja, hedonistul iubitor de amuzamente, un soț 128

încornorat îi aruncă acid pe față. Chiar și pentru Marusea, eterna zeflemitoare, lucrurile sfârșesc prost. La apogeul romanului, ea execută un șocant act de autosacrificiu. Acum măritată, cu copii, ea încălzește lapte pentru copilul ei, care se joacă pe coridorul casei lor de la țară. Într-un moment de neatenție, ea lasă ca focul să lingă mâneca halatului ei. După câteva secunde, cuprinsă de flăcări, Marusea se chinuie să ajungă la ușa bucătăriei și trage zăvorul pe dinăuntru, împiedicându-l pe băiat să o deschidă. El rămâne nevătămat în sufragerie, în vreme ce mama lui moare arzând, la doar câțiva centimetri de el. Jumătate din Odessa participă la înmormântarea ei. Cei cinci are multe mesaje. Decăderea e mai interesantă decât înflorirea. Mândria este esența acțiunii umane. Revolta împotriva calamității poate părea opțiunea logică și eroică, dar mândria întărește puterea celui care suferă. Cu toate că a fost scris cu mai bine de un sfert de veac după perioada pe care o descrie, romanul posedă o prospețime care îl face să fie o puternică caracterizare a eforturilor orașului. Odessanii și-au petrecut istoria învățând să râdă unii de alții, spune povestitorul, iar acest lucru a reprezentat capacitatea crucială care le-a dat posibilitatea multelor sale triburi să trăiască la un loc, mai mult sau mai puțin. Dar la joie de vivre și capacitatea de a fi glumeț erau doar un fel slab de adeziv social. În vremuri tulburi, întreabă romanul, ce resurse a avut la dispoziție această societate urbană, în afară de ridicatul din umeri și ușurarea comică? Plimbările liniștite, la începutul serii au fost reduse sau abandonate. Oamenii mergeau zoriți acum, retrăgându-se în umbră. „Întotdeauna s-au înjurat unii pe alții ca ticăloși și idioți, iar câteodată chiar s-au încăierat”, spune naratorul despre comunitățile etnice majore ale Odessei, „dar din ceea ce îmi pot aminti nu a existat niciodată o ostilitate autentică, feroce. Acum toate acestea s-au schimbat. Primul semn de bunăvoință între oameni a dispărut – adică obiceiul sudic de a considera străzile drept casa ta.”11 ___________ Cei cinci este un roman despre o familie, închisă și fundamental tragică. Dar Milgromii trăiau de asemenea în mijlocul celei mai răspândite și mai distructive violențe publice de care avusese parte 129

orașul, o serie de evenimente care mai târziu vor sigila locul Odessei în panteonul revoluției Uniunii Sovietice. Evenimentele din 1905 – îndeosebi scurta demonstrație a muncitorilor din Sankt Petersburg în luna ianuarie a acelui an – sunt socotite acum a fi primele convulsii ale schimbării revoluționare, începutul scurtului marș către octombrie 1917, apariția bolșevicilor și ivirea la orizont a Uniunii Sovietice. În epocă însă, lucrurile nu erau niciodată atât de clare. Anarhia pare a fi revoluție doar după ce puterile revoluționare înving. Statul țarist a adoptat o serie de reforme ca răspuns la revoltă – cum ar fi formarea unei legislaturi alese, cu putere reală, Duma de Stat –, dar ele au avut viață scurtă. În teren, pe întinsul Imperiului Rus, violența anilor de început ai secolului XX a părut fie devastatoare, fie ușor problematică, depinzând de poziția socială, interesele de afaceri, angajarea politică și afilierea etnică sau religioasă a respectivului. La periferia imperială, violența lua forme diferite. În regiunea Caucaz, luptele anarhice dintre armeni și musulmani incendiau sate întregi, puneau la pământ o pădure de sonde de petrol și distrugeau conductele care făcuseră orașul Baku unul dintre orașele prospere de frunte ale imperiului. În satele și orașele de pe întinsul Zonei de Colonizare, pogromurile decimau comunitățile evreiești și îi îmboldeau pe ceilalți la acțiune. Deja în 1903 un pogrom sângeros în orașul Chișinău a lăsat în urmă zeci de morți și a atras atenția internațională asupra situației evreilor în Rusia. Unitățile de autoapărare evreiești se extinseră spre a-i contracara pe huliganii naționaliști ruși, a căror operă a fost deseori ațâțată de poliția locală și de cavaleria cazacă. La Odessa, o înlănțuire de factori a condus la propria ei versiune a anului 1905, producând cel mai devastator și celebru pogrom din istoria rusă. Nemulțumirea în rândul muncitorilor creștea. O serie de grupări clandestine socialiste și anarhiste găseau modalități de a profita de pe urma acestei situații. Sindicatele, societățile de ajutor reciproc și cooperativele de muncitori canalizau nemulțumirea și ofereau informații și resurse pentru activismul industrial. Supravegherea poliției și paranoia oficială creșteau în mod corespunzător. Grevele și violența ocazională a mulțimii au sporit în anii 1890 și la începutul anilor 1900, pe măsură ce clasa muncitoare în dezvoltare a orașului își descoperi propria putere. 130

Odessa de asemenea trăi singurul război pe care nu-l putea nici înfrunta, nici transforma în ceva profitabil. De cealaltă parte a imperiului, sporeau tensiunile dintre Rusia și Japonia pentru dominarea Asiei de Nord-Est. Flota rusă făcuse repetate demonstrații de forță în regiune, închiriind facilități portuare în Manciuria și amenințând rolul Japoniei în calitate de agent de putere în China și Coreea. În luna ianuarie a anului 1904, flota Japoniei a lansat un atac-surpriză asupra forțelor rusești staționate la Port Arthur. Cele două imperii ambițioase și-au declarat război, iar ministrul de război al țarului Nicolae II se grăbi să adune suficiente forțe terestre și navale spre a-i contracara pe japonezi. Rezultatele au fost dezastruoase. Forțele rusești, slab echipate și obosite, pierdură bătălie după bătălie. Nicolae fu silit, în cele din urmă, să ceară pace. Efectele asupra Odessei au fost profunde. Orașul fusese principalul furnizor de grâne pentru Orientul Îndepărtat rus, precum și un vital centru de comerț pentru bunurile manufacturate care erau trimise pe mare către Pacific. Blocada holdingurilor rusești de către flota japoneză a anulat câteva din piețele majore de peste mări ale orașului. Exporturile de grâne erau reduse la jumătate, iar exporturile globale scăzură cu mai mult de o treime. Urmă o criză a creditelor, afacerile manufacturiere declarară faliment, iar firmele de comerț își închiseră porţile.12 Odessanii aveau mai multe motive ca niciodată să iasă în stradă. Lor li se alăturară masa de soldați și de marinari care sosiseră în oraș cu trenul, așteptând să fie îmbarcați pe vase pentru lungile călătorii în Mediterană, prin Canalul de Suez și către ceea ce ei știau că este calamitatea în creștere din Orientul Îndepărtat. Pentru că mii de oameni acum erau pe drumuri, furturile, spargerile și dezordinea publică generală sporiră. Spre a mări numărul de bărbați disponibili pentru serviciul militar pe timp de război, țarul absolvi de pedeapsă deținuți care nu fuseseră implicați în delicte violente, eliberând vreo două sute de persoane din închisoarea de la Odessa. „Prin urmare, se înțelege ușor din ce motiv perspectivele… nu sunt liniștitoare”, raporta consulul SUA, Thomas P. Heenan.13 În vara anului 1905, nemulțumirea clocotea. Activismul muncitoresc și grevele deveniră violente. Baricadele umpleau străzile, iar anarhiștii care aruncau bombe atacau patrulele de poliție și militare 131

trimise să potolească tulburările. La jumătatea lunii iunie, mulțimile coborâră în port, jefuind depozitele de mărfuri și angajându-se în lupte crâncene cu poliția. Morții zăceau pe străzi cu sutele, victime ale gloanțelor trase la întâmplare, ale focurilor de pe chei care făceau prăpăd, și ale atacurilor punctuale ale autorităților asupra mișcărilor politice subversive și a simpatizanților acestora. Sosirea în port a unei nave răzvrătite, Potiomkin, a impulsionat luptele de stradă. Dar după ce a staționat amenințător în port și a tras câteva proiectile prost țintite, Potiomkin a navigat spre România și s-a predat în cele din urmă. „Zilelor din iunie” le-a urmat o perioadă de acalmie, dar tulburările au revenit în toamnă, de această dată sub forma atacurilor masive asupra evreilor. Zvonurile antisemite blamaseră organizațiile de autoapărare evreiești pentru violența din iunie, iar autoritățile țariste îi considerau cu siguranță pe activiștii evrei ca fiind principalii instigatori ai grevelor și chiar ai agitației revoluționare menite să răstoarne guvernul. O încăierare între evrei și ruși în apropiere de Moldavanka a dus la marșuri menite să-l sprijine pe țar împotriva a ceea ce se considera a fi revoluția evreiască. La jumătatea lunii octombrie, marșurile escaladaseră la nivelul atacurilor asupra caselor și afacerilor evreiești. Cei care erau dispuși să plătească poliția se relatează că au fost apărați de furia mulțimii.14 Spre deosebire de pogromurile anterioare, acum exista un răspuns coordonat al organizațiilor de autoapărare care își probaseră deja tăria în iunie. Bătăliile umpleau rețeaua de străzi din centrul orașului. Organizațiile politice pretindeau că revoluția era în aer. Alții căutau răzbunare pentru pogromurile și revoltele trecute. Dar grupurile de autoapărare nu puteau face față mulțimilor care tăbărau în mod nediscriminat asupra prăvăliilor, caselor și sinagogilor evreiești. Chiar ca răspuns la cele mai brutale acte de violență – uciderea femeilor și copiilor, torturi, violuri și mutilare – autoritățile orașului nu au întreprins mare lucru, pretinzând că tulburările erau atât de ample, încât se dovedeau imposibil de controlat. Disciplina poliției se deteriorase, dar atitudinile autorităților municipale împotriva evreilor erau clare: organizațiile de autoapărare constituiau o parte a problemei, iar acum primeau exact ceea ce meritau. „Poziția elementului evreiesc al populației reprezintă un mare pericol, după 132

estimarea mea, căci există o mare înverșunare împotriva lor pe baza recentelor evenimente”, scria Heenan. „Se relatează că, în multe părți ale provinciei, țărănimea jefuiește, fură și chiar mai rău, și s-au primit telegrame aici implorând ajutorul. Judecând întreaga situație, pot sugera în condiții de siguranță că vremurile sunt tulburi.”15 Câteodată steagurile roșii ale revoltei fluturau în briza mării. Mulțimile salutau știrile de la Sankt Petersburg conform cărora țarul îi conferise imperiului primul său parlament ales. „Aici în marele oraș comercial al Rusiei de Sud”, scria corespondentul Chicago Daily News, „era jale, tăcere și abandon, care prevestea revoluție, tulburări și dezastru economic.”16 Dar pentru cei aflați în mijlocul acestor evenimente aveau aspectul nu al unei schimbări politice, ci al unui circ de coșmar care răsturna tot ceea ce construise orașul. Miezul civilizat al Odessei părea că se veștejise și fusese spulberat în mare. Așa după cum nota în jurnalul ei Liubov Girs, soția unui funcționar municipal de rang înalt: „Pogromurile împotriva evreilor se dezlănțuie. [Evreii] s-au organizat și s-au înarmat și merg atât de departe, încât trag cu armele de la ferestre în ruși. Pe strada Deribasovskaia toate prăvăliile evreiești au fost distruse, mărfurile jefuite, iar lepădăturile și nevestele lor pășesc țanțoș în haine, ghete scumpe și haine de blană… Evreii de pe strada mea au prins un câine și i-au atârnat de coadă o pancartă pe care scrie: «Nicolae al II-lea».”17 La sfârșit, poate 300 de evrei și încă vreo sută de ne-evrei căzură victime ale violențelor din octombrie, adăugându-se sutelor de oameni, atât evrei, cât și creștini, ucise o lună mai devreme, în iunie. Odessanii nu mai fuseseră niciodată martorii unei violențe de asemenea amploare. Mai multe cauze și motivații diferite se împletiseră de-a lungul a mai mult de un an de tulburări, lupte de stradă și confruntări la scară mare. Activismul politic, beția, plictiseala, frica, atacurile de răzbunare și antisemitismul de inspirație religioasă al muncitorilor și țăranilor adunați în centrul orașului, toate se contopeau spre a produce căderea Odessei în haos. O serie de evenimente au fost cele care au atins inima claselor de afaceri și administrative, grupuri care într-o anumită măsură fuseseră exceptate de la violența de rutină care afectase până atunci cheiurile, Moldavanka și unele dintre suburbiile interioare. Global, urmările 133

asasinatelor, exploziilor de bombe, schimburilor de focuri și atacurilor mulțimii între februarie 1905 și mai 1906 în regiunea Odessa erau cutremurătoare: morții includeau 13 guvernatori și primari de provincie, 30 de căpitani de poliție și ofițeri superiori din jandarmerie, 29 de bancheri și oameni de afaceri de frunte, 54 de proprietari de fabrici, 471 de alți ofițeri de poliție și 257 de sergenți, în total 1 273 de morți pe care statul rus l-a pus pe seama „actelor teroriste” – fără a mai socoti sutele de cetățeni de rând uciși sau răniți de-a lungul aceleiași perioade.18 ___________ Este greu de știut atunci când te afli tu însuți în mijlocul istoriei. Majoritatea odessanilor zilei, asemenea personajelor din Cei cinci, nu trăiau într-un prolog sau într-o perioadă de după un eveniment, ci într-un prezent nesigur. În definitiv, cu zece ani înaintea tulburărilor, în jurul perioadei centenarului Odessei din 1894, orașul încă era plin de promisiuni culturale fără egal – atât pentru creștini, cât și pentru evrei – în ciuda pogromurilor și a represiunii guvernului care se făcea din ce în ce mai simțită. Odessa, de exemplu, își sărbătorise ziua de naștere a orașului cu albume comemorative, parade militare, nesfârșite discursuri și mese solemne, toate supravegheate de Grigori Marazli, primarul aflat de multă vreme în funcție, cu o burtă ca un poloboc. Mai bine de 1 500 de persoane se puteau înghesui în interiorul aurit al operei care, vreme de aproape douăzeci de ani, se situase în manieră regală în vârful străzii Richelieu. După un spectacol, clienții se puteau plimba pe strada Langéron sau pe strada Ecaterina, ambele flancate de clădiri noi, împodobite cu coloane în stil clasic sau cu reliefuri baroce cu flori, și se putea savura o cafea sau o înghețată cu arome la cafeneaua Fanconi sau Robinat. Pentru cei cu prerogativele adecvate, asociații private, precum exclusivul Odessa Club – cunoscut anterior sub numele de English Club – oferea băuturi, dineuri și ziare străine. Cetățenii cu interese mai specifice puteau căuta calitatea de membru la Yacht Club „Marea Neagră”, noua Societate Rusă pentru Încurajarea Creșterii Cailor, noua Societate Rusă a Vânătorilor Entuziaști sau Societatea din Odessa a Velocipediștilor Amatori. Publicul cititor putea găsi cărți la mai multe biblioteci și săli de lectură sau își putea 134

cumpăra propriile volume la una dintre cele 18 librării din oraș. Vizitatorii puteau găsi cazare la oricare dintre cele 21 de hoteluri de clasa întâi și la nenumărate case particulare și mici hanuri. Ei se puteau plimba printre curioasele statui și gravuri expuse în muzeul Societății de Istorie și Antichități din Odessa sau se puteau pierde pe verdea întindere din Parcul Alexandrovski. Atunci când se săturau de oraș, puteau lua un tren către orice parte a Imperiului sau a Europei, sau se puteau îmbarca pe unul dintre cele zece vapoare cu aburi care făceau curse regulate zilnice către alte porturi rusești de la Marea Neagră sau excursii săptămânale la Constantinopol.19 Nu prea e o epocă de aur pentru oraș. Comerțul cu grâu decăzuse, iar importanța relativă a Odessei în imperiu și în lumea mai largă era în declin. Dar un instantaneu al vieților individuale care se desfășurau în modestele case și curți ale orașului dezvăluie o bogăție de talent și de imaginație – o parte din ele aparținând odessanilor nativi, dar cea mai mare parte fiind în legătură cu oameni care erau în trecere prin oraș, făcându-și reputația în alte părți. Scriitorul de limbă idiș Șalom Aleihem locuia lângă parc. Ulterior el a devenit celebrul creator al lui Tevi Lăptarul și, după plecarea în Statele Unite, magistralul codificator a ceea ce considerăm acum a fi cultura ștetl. Simon Dubnow, distinsul istoric al evreimii ruse, își ținea curtea în apartamentul lui din Strada Bazarului. Lev Pinsker, unul dintre profeții timpurii a ceea ce va ajunge să fie numit sionism, murea în camerele lui din strada Richelieu. La câteva străzi distanță, registrul Catedralei Preobrajenski înregistra botezului unei Anna Gorenko. Ulterior ea a reînviat un vechi nume de familie, Ahmatova, ca pseudonim literar. Câteva străzi mai departe către vest, în Moldavanka, proprietarul de depozit Emmanuel Babel sărbătorea nașterea fiului său, Isaak. Pentru evrei, o mare gamă de ideologii, programe politice și rețele sociale se răspândiră în oraș precum pepenii oferiți în bazar. Ramura din Odessa al Societății pentru Propagarea Iluminării în rândul evreilor din Rusia acționa spre a propaga valorile maskilim, inclusiv folosirea limbii ruse. Societatea pentru Sprijinirea Fermierilor și Meșteșugarilor Evrei în Siria și Palestina – cunoscută neoficial drept „Comitetul Odessa” și pentru o perioadă singura organizație sionistă 135

legală din Rusia – îi sprijinea pe evreii care optau să înceapă o viață nouă ca fermieri în Palestina administrată de otomani, sau măcar până când otomanii au început să restricționeze imigrația evreiască. Promisiunea și oroarea în decada care separă anul 1894 de 1905 par profund contradictorii. Cum oare putea un oraș în general satisfăcut cu facilul său caracter cosmopolit să se prăbușească atât de grabnic în haosul comun? Mulți odessani – îndeosebi evrei – păreau a înota împotriva unui curent din ce în ce mai puternic. „Asimilarea începe exact cu relaxarea vechilor prejudecăți”, spune unul dintre personajele din Cei cinci, „dar o prejudecată reprezintă un lucru sacru;… Poate că înțelesul adevărat al moralității… constă în prejudecăți.”20 Aceasta era ideea esențială a romanului. Excluderea din ce în ce mai accentuată a evreilor din viața civică rusă nu reprezenta un rezultat al prejudecăților vecinilor lor. Pentru autorul lui Cei cinci și povestitorul ei fin voalat, Vladimir Jabotinski, excluderea, conștiința de sine și mândria propriului specific cultural constituiau dimensiuni cruciale a ceea ce trebuia să fie faptul de a fi evreu. În vremea sa, Odessa părea a confirma opinia conform căreia identitatea națională constituia unitatea atomică a societății umane. Lustrul oferit de asimilare, imperialism și caracterul cosmopolit nu putea masca năzuința de veacuri ca națiunile să-și exprime propriul geniu unic. Evrei, polonezi, ruși și greci puteau da nas în nas unii cu alții pe Deribasovskaia, dar politețea cotidiană nu era același lucru cu comuniunea de interese sau ambiția. În cele din urmă, acest mod de a gândi despre naționalitate constituia atât antiteza, cât și produsul a tot ceea ce pretindea a fi orașul natal al lui Jabotinski. ___________ La aproape două mii de kilometri de Odessa, portul israelit Acre deține o veche închisoare vestită pentru că a găzduit eretici. Original construită în timpul cruciadelor, impozanta fortăreață Acre era un loc în care cavalerii templieri își puteau ascunde prizonierii păgâni. Conducători succesivi arabi și otomani au folosit-o spre a-i închide acolo pe cei revoltați, care nu respectau religia oficială și pe cei pur și simplu inconvenabili. Liderul religios Bahá’u’lláh, din secolul al XIX-lea, fondatorul credinței Bahá’i, a fost băgat într-o 136

celulă murdară de către autoritățile otomane pentru că predica ideea revoluționară că toate religiile constituie părți ale unei revelații divine și progresive. Aproape un secol mai târziu, noua putere politică din oraș – autoritățile mandatului britanic în Palestina – au considerat închisoarea ca fiind un loc la fel de util spre a-l ține pe unul dintre cei mai problematici odessani ai vremii, romancierul, ziaristul și activistul Vladimir Jabotinski, campionul sionismului arhetipal, precum și disidentul său cel mai controversat. Cariera lui bogată –din Odessa în Palestina, apoi murind timpuriu în Statele Unite – dezvăluie multe despre vârtejurile politice care s-au învolburat în jurul orașului său natal în tranziția de la secolul al XIX-lea la secolul XX. Dacă activismul politic moțăia în anii 1890, așa după cum a spus odată Jabotinski despre anii de început ai vieții sale de adult, el s-a trezit în 1905. Grupuri extremiste ruse, precum Sutele Negre, fuseseră active de ani de zile în zona graniței de sud a imperiului. La acestea se adăugau organizații ucrainene care aveau diverse scopuri, de la autonomie culturală la independență de-a dreptul pentru țăranii și orășenii vorbitori de limbă ucraineană. Socialismul, de asemenea, avea aderenți care interpretau marxismul în forme care variau de la treptat și democratic până la revoluționar și demagogic. Acest mediu l-a ajutat pe Vladimir Jabotinski să se formeze ca vorbitor de limbă rusă, evreu și un gen deosebit de sionist. S-a născut pe 5 octombrie 1880, ca fiu al unui prosper transportator maritim. Tatăl său murise înaintea primei zilei de naștere a lui Jabotinski, iar imediat familia s-a văzut constrânsă material și ca ambiție. Mama sa a deschis o mică papetărie, iar familia s-a mutat în niște camere în spatele magazinului. O familie de comercianți deveni, aproape peste noapte, o familie de vânzători de prăvălie, iar Jabotinski deveni unul dintre vehiculele hotărârii mamei sale de a readuce familia la statutul social anterior. Ea insista ca lui să i se permită să-și dedice timpul studiilor, în loc să aducă banii necesari învățând o meserie.21 Jabotinski s-a născut într-o epocă în care oportunitatea nu mai era atât de disponibilă așa după cum fusese mai devreme, îndeosebi pentru evrei. Un numerus clausus, o cotă antievreiască, a fost introdusă pentru instituțiile educaționale ruse în vremea în care el se pregătea să intre la liceu. După câteva sesiuni de examinări de 137

intrare și multe respingeri, în cele din urmă este admis la faimosul gymnasium Richelieu – o școală la care contemporanul lui, Troțki, nu a reușit să obțină un loc – spre a descoperi că mulți alți evrei reușiseră să eludeze restricțiile și să-și facă rost de un loc pe lista de elevi. Familiile care socoteau de la sine înțeleasă capacitatea lor de a fi vag evreiești prin religie, rusești prin limbă și cultură și neîndoielnic burgheze prin clasa socială se trezeau acum luptându-se cu un nou val de prejudecăți. În clasa lui, Jabotinski era pus în bancă alături de alți nouă evrei din grupul lui de 30 de elevi, separați în mod mulțumitor, dar prietenoși cu vecinii lor polonezi, greci, armeni și moldoveni. Așa după cum el însuși mărturisește, a fost un elev slab și și-a petrecut mai mult timp bucurându-se de plajele Odessei și gonind prin Parcul Alexandrovski decât făcându-și lecțiile. Atunci când gymnasium a fost de acord să ofere cursuri de iudaism, doar o treime dintre colegii săi de clasă evrei s-au înscris la el. „Amploarea liberalismului meu era aceea că am uitat să mă tund”, scria el.22 Ulterior, el și-a considerat lenea ca fiind parțial providențială. Dacă și-ar fi continuat școala, ar fi mers la universitate și ar fi urmat cariera juridică, e posibil ca în cele din urmă să fi fost ucis – asemenea multor altor avocați burghezi – de bolșevici. Nechibzuința, scria el „reprezintă unul dintre cele mai fructuoase moduri de a trăi ca o ființă umană.”23 După ce s-a rugat mult de ea, își convinse mama să-l lase să călătorească în străinătate în calitate de corespondent pentru un ziar cu înclinații liberale, Odesskii listok, aceeași foaie cotidiană care repeta relatări obscene despre ticăloșiile infractorilor și drame de tribunal. Dobândise deja un oarecare succes în plasarea articolelor sale în presa locală, iar în primăvara anului 1898 el plecă spre a deveni corespondentul ziarului în Elveția. Călătoria până acolo, cu trenul prin Galiția, l-a pus pe Jabotinski în contact cu varietățile de caracter evreiesc care îi fuseseră în mare parte ascunse la Odessa. „Nu văzusem nici perciunii, nici kapota [haină neagră tradițională],” își amintea el, „nici atâta sărăcie lucie. Și nici nu văzusem evrei cu barbă cenușie, bătrâni și respectați, luându-și pălăria de pe cap atunci când vorbeau pe stradă cu «conașii» creștini.”24 Combinat cu expunerea lui la ideile europene, mai întâi 138

la Berna și ulterior la Roma – socialism și nihilism, abandon estetic și naționalism – timpul petrecut de el în străinătate îi ascuți intelectul și penița. Jabotinski devenea un ziarist binecunoscut, un tânăr care interpreta Europa pentru un oraș profund nesigur în privința propriei sale identități europene, și cumva un intelectual public. Odessanii înfulecau proza incisivă și elegantă a unui scriitor care își semna articolele cu pseudonimul literar italian „Altalena”. Uluitor de cursiv, needucat, dar erudit, cu ochelari cu rame groase care încadrau un chip frumos și cizelat, Jabotinski se transforma într-un scriitor tipic al neliniștitului fin de siècle rus: cineva pentru care poezia, nuvelele, rubricile de ziar, traducerile și romanele constituiau produsul unei singure vocații artistice, aceea a literatorului angajat social. În acest stadiu, opinia despre lume a lui Jabotinski, dacă cumva avea așa ceva, era un amestec: vag caracter cosmopolit, romantism reîncălzit, iubire pentru tot ceea ce e italian și o complezență sionistă, bazată pe ideea că evreii merită propria lor patrie în Palestina – cumva și cândva. El era, cu alte cuvinte, reprezentativ pentru vârsta și clasa sa socială, cineva în mare măsură neatins fie de iudaismul tradițional, fie de cel Haskalah, chiar dacă referințele lui culturale și oportunitățile personale le datorau foarte mult amândurora, și un om încrezător în identitatea sa culturală rusă. Jabotinski s-a întors la Odessa în 1901 ca ziarist de rubrică și comentator cultural pentru un alt ziar popular, liberalul Odesskie novosti (Știrile Odessei). Intelectualii evrei din oraș erau sfâșiați de aceleași dezbateri care îi ocupau pe omologii lor din alte părți ale Rusiei și Europei: între valorile universale ale vechii Haskalah și solicitările mai speciale ale sionismului, între identitatea evreiască larg culturală și religioasă și între sionism ca dorință pentru o patrie undeva sau lupta pentru o patrie în mod anume în Palestina. Orator talentat, cu aplecare spre satira tăioasă și eficientă, Jabotinski a devenit unul dintre cei mai energici membri ai intelighenției vibrante și certărețe a orașului – grup care îi includea pe influentul ziarist Ben-Ami, pe scriitorii de expresie idiș Mendele Moykherr-Sforim și Șalom Aleihem, pe teoreticianul sionismului cultural Ahad Ha’am și pe mentorul grupului, Simon Dubnow. 139

Dubnow își aducea aminte ulterior un salon literar din aprilie 1903 în cadrul căruia Jabotinski vrăjise publicul cu analiza făcută de el condiției evreiești. Această nălucă a unei națiuni va înceta să bântuie și să hoinărească, spunea el, doar atunci când ea ar fi capabilă să-și creeze propriul guvern pe propriul pământ, așa după cum profetizase mai devreme un alt odessan, pamfletarul și precursorul sionist Lev Pinsker. În timpul unei pauze a salonului, Dubnow ieși și îi văzu pe participanți discutând însuflețit despre știrile care tocmai ce sosiseră în oraș. În Odessa veneau refugiații din provincie, cu relatări despre noi atacuri în partea de nord.25 Jabotinski își ținuse discursul exact simultan cu evenimentul care ajutase la formarea sionismului ca proiect internațional: uciderea brutală a zeci de evrei de către naționaliști la Chișinău, capitala Basarabiei. „Începutul activității mele sioniste este legat de două influențe”, scria Jabotinski. „Opera italiană și ideea de autoapărare.”26 Expresia nonșalantă constituia proză jabotinskiană tipică: prea impertinentă și mai mult decât ușor adevărată. Tipul de naționalism evreiesc pe care l-a adoptat el în cele din urmă datora foarte mult varietății de Risorgimento de care se îmbibase el la Roma – ideea unui popor divizat care devine conștient de unitatea sa fundamentală și care după aceea caută statalitatea care i-a fost negată multă vreme. Ulterior el făcu cunoștință cu unul dintre mentorii săi timpurii, sionistul odessan S.D. Salzman, în timpul unei reprezentații de operă italiană la teatrul din Odessa. Dar apariția organizațiilor de autoapărare fu cea care dădu viață ideilor sale despre identitate și teritoriu evreiești. În timp ce grupurile evreiești începuseră să se înarmeze după violențele din 1881, în urma evenimentelor de la Chișinău autoapărarea deveni răspunsul logic dat unui stat rus ai cărui oficiali păreau a facilita munca inițiatorilor pogromurilor. Jabotinski își amintea că a mers în Moldavanka – poate prima dată când intelectualul burghez a catadicsit să viziteze cartierul rău famat – și s-a trezit într-un vast apartament plin de revolvere, răngi și cuțite de bucătărie. Data următoare, evreii vor riposta. Jabotinski spunea cu insistență că pogromul din 1903 de la Chișinău nu i-a transformat în niciun fel viziunea despre lume. El fusese sionist înainte, pe când se afla în străinătate, și rămăsese la fel 140

și după aceea. Dar contextul politic era diferit. Chișinăul reprezenta o bătălie majoră în războiul clandestin al Rusiei contra propriilor evrei, care se va extinde până la pogromul de la Odessa din 1905 și la violențele din Primul Război Mondial și din războiul civil rus. Ceea ce s-a schimbat au fost opțiunile disponibile unor evrei precum Jabotinski, care respingeau căile revoluționare sau socialismul democratic. Dacă statul rus era acum complice în blocarea posibilității evreilor de a trăi pașnic în imperiu – cu alte cuvinte, dacă autoritățile imperiale deveniseră vehicule ale unei forme brute și primitive de naționalism rus – în acest caz poate că fisura dintre ruși și evrei reprezenta mai mult decât o problemă de religie sau de moștenire. Evreii constituiau o națiune asemenea oricărei alta, puternic divizată și probabil doar semiconștientă, dar una care putea fi trezită la propriul destin. Mândria și prejudecata constituiau pietrele de temelie ale altor forme de naționalism – o temă care traversează Cei cinci și alte opere din creația lui Jabotinski – și în mod firesc era de așteptat să îndeplinească aceeași funcție și pentru evrei. Evreii au putea chiar găsi o modalitate de a coopera cu inițiatorii din trecut ai pogromurilor: aceștia din urmă voiau ca evreii să plece; cei dintâi aveau nevoie pur și simplu de un loc unde să se ducă. Cariera lui Jabotinski în calitate de sionist profesionist prindea forță acum. El servi ca delegat la cel de-al Șaselea Congres Sionist de la Basel din vara lui 1903, ultimul la care a participat întemeietorul sionismului politic, Theodor Herzl. Când se întoarse în Rusia, părăsi Odessa și se stabili la Sankt Petersburg, dar continuă să călătorească extensiv în calitate de conferențiar și corespondent de ziar. După declanșarea Primului Război Mondial, Jabotinski se mută în străinătate și se alătură forțelor britanice care luptau spre a învinge Imperiul Otoman. A ajutat la organizarea Zion Mule Corps și a mai multor batalioane din 38th Royal Fusiliers, o unitate de voluntari cunoscută sub numele de Legiunea Evreiască, care a intrat în acțiune la Gallipoli și în Palestina. El a rămas în Palestina după război, pe perioada mandatului britanic, și a preluat rolul de activist, conducând Haganah sau organizația militară evreiască clandestină. Atunci când arabii din zonă au atacat cartierul evreiesc din Ierusalim în aprilie 1920 – aparent repetând aceeași violență de 141

primăvară pe care Jabotinski o cunoscuse în Rusia – britanicii au învinovățit Haganah că a făcut provocări. Jabotinski a fost arestat și ulterior s-a trezit prizonier în fortăreața Acre, prenumele lui rusesc fiind schimbat cu unul ebraic, Ze’ev. Activitățile sale militare și încarcerarea pentru cauza sionistă i-au conferit lui Jabotinski o faimă care acum este amintită în principal ca oprobriu. Un protest internațional a dus la eliberarea sa din Acre, dar faliile dintre Jabotinski și ceilalți sioniști s-au adâncit rapid. El se separă de mișcarea sionistă principală la scurt timp după eliberarea sa, întemeind ceea ce a ajuns să fie denumit „sionism revizionist”: angajarea de dreapta, antisocialistă, militaristă și lipsită de compromisuri față de o patrie evreiască pe ambele maluri ale Iordanului. Se baza pe o credință în incompatibilitatea fundamentală dintre aspirațiile teritoriale evreiești și cele arabe. Într-o serie de articole din 1923, el a promovat conceptul unui „zid de fier” separându-i pe arabi de evrei. Nu existau șanse ca populațiile arabe să aprobe așezarea evreiască, și nici ca cele două popoare să ajungă la un compromis voluntar și amiabil, considera el. Cele două mișcări naționale erau, la bază, ireconciliabile, iar singura modalitate prin care evreii puteau supraviețui pe propriul teritoriu ar fi aceea de a crea un zid impenetrabil de forță militară spre a descuraja agresiunea arabă și a proteja pretențiile evreiești.27 Jabotinski a murit înainte ca oricare dintre aceste două scopuri să se realizeze. S-a prăbușit în urma unui atac de cord în nordul statului New York, în timp ce se afla într-un turneu de conferințe și de strângere de fonduri în vara lui 1940. Dar trăise suficient spre a vedea adunându-se norii de furtună. El a prezis cu acuratețe cataclismul care se apropia, un genocid care va distruge cultura evreiască în Europa și va face o realitate patria în Palestina. În ziua de azi, vederile lui Jabotinski nu se prea împacă cu o tradiție care socotește întemeierea statului evreu în 1948 ca fiind punctul final al călătoriei unui popor unit de la distrugerea sa aproape totală la triumf. La Ierusalim există o stradă foarte importantă numită în onoarea sa, dar deși dreapta politică israeliană continuă să considere scrierile lui Jabotinski ca fiind profetice, reputația sa pălește pe lângă cele ale altor sioniști și oameni de stat israeliți 142

precum Haim Weizmann și David Ben-Gurion. Atitudinea sa minimalistă în privința majorității chestiunilor politice și mușcătoarele denunțări ale altor sioniști ca fiind lipsiți de voință și amăgiți l-au făcut pe Ben-Gurion să-l poreclească „Vladimir Hitler”. Jabotinski a fost întemeietorul unei organizații de tineret, Betar, ale cărei principii și estetică seamănă mai mult cu cele ale extremiștilor de dreapta europeni decât cu socialismul fundamental al kibbutzului. În scrierile lui timpurii, el era înnebunitor de inconsecvent în convingeri. În corespondența sa el rămânea nerăbdător, capricios și peste măsură de preocupat de jigniri și nedreptăți. Alegerea aliaților balansa de la cei cu principii la cei oportuniști și la cei de-a dreptul bizari. Sionismul și fascismul italian aveau multe în comun, îi scria el lui Benito Mussolini în 1922 și „mișcarea pe care o reprezentați, iar personalitatea dumneavoastră mă interesează în mare măsură.”28 În final contribuția lui Jabotinski – dacă se poate numi așa – a fost aceea de a susține cauza sionistă, făcând-o în același timp mai accesibilă. Doctrina centrală a gândirii lui era conceptul de hadar, un cuvânt ebraic care înseamnă respect și stimă de sine – ceva care el considera că lipsește în rândul atât al ștetlului cu haine negre, cât și al coreligionarilor lor „iluminați”. A inocula hadar însemna pur și simplu a aduce în comunitățile evreiești felul de a fi „național” în manieră activă pe care italienii îl cunoșteau sub numele de italianità, iar germanii Deutschtum: o angajare mândră în întruchiparea esenței rasei, etnicității sau naționalității tale. Din acest punct de vedere, nu era nimic deosebit în privința adevărului naționalismului evreiesc, credea el, în afară de faptul că fusese de multă vreme zdrobit de imperii și negat de către evreii înșiși, care s-au concentrat pe religie tradițională, asimilare culturală sau ambiții naționale frustrate. „Am învățat cum să fii sionist de la creștini”, scria el 1934. Sionismul nu era despre găsirea consolării sau a unui „sprijin moral” care să-i ajute pe cei aflați în nevoie, cu atât mai puțin despre realizarea unui plan providențial. Ideea de a fi alesul lui Dumnezeu reprezenta opiul maselor, un obstacol în calea naționalismului evreiesc, și nu esența sa divină. Crearea unei patrii evreiești era rezultatul politic natural al statalității evreiești, care nu diferea în principiu de scopul urmărit de alte mișcări naționale europene.29 143

În filosofia naționalistă a lui Jabotinski nu e greu de văzut influența deosebită a mediului său din Odessa. Dacă fiecare dintre celelalte grupuri din Odessa își găsise mai devreme sau mai târziu cea mai înaltă expresie culturală în naționalism și independență – grecii în anii 1820, italienii în anii 1860, iar ucrainenii și rușii cereau ceva asemănător în timp ce vechiul imperiu se clătina – de ce ar trebui evreii să fie altfel? Singurul lucru care îi deosebea de vecinii lor, avea el senzația, era o problemă de angajament: lipsa lor generală de voință de a lupta împotriva altor mișcări naționaliste legitime ale căror scopuri din întâmplare erau opuse celor ale evreilor. În acest sens, Jabotinski era un „ultranaționalist cosmopolit”, așa după cum s-a exprimat unul dintre biografii săi.30 El credea în grupuri naționale ca fiind specia fundamentală a societății mondiale. Supraviețuirea celui mai adaptat constituia mecanismul de bază care determina cine anume își va obține în cele din urmă statul-națiune. Narativul se potrivește stângaci cu pretenția la unicitate care stă la baza celor mai multe versiuni de destin și origine națională, inclusiv a celei evreiești. Dar varianta de sionism a lui Jabotinski a devenit cu mult mai puternică decât ar sugera azi relativa obscuritate a autorului ei. Statul israelian pe care îl imagina el s-a îndepărtat de la vechea versiune socialistă a sionismului pe care a fost întemeiat. Privatizarea la scară mare a diminuat egalitatea socială și a schimbat contractul social dintre cetățeni și guvernare. Noi valuri de imigrare au adus evrei, îndeosebi din Rusia, care au în mică măsură amintiri directe despre naționalismele europene cărora le-au căzut victimă stră-străbunicii lor sau despre socialismul democratic care i-a inspirat. La Ierusalim, un „zid de fier” adevărat îl consolidează pe cel metaforic al lui Jabotinski. După două revolte palestiniene, atentatori sinucigași cu bombe în Ierusalim, expansiunea așezărilor în Cisiordania și dispariția practică a stângii politice israeliene, Israelul s-a remodelat în multe feluri, apropiindu-se de imaginea lui Jabotinski. Revizionismul a devenit noul mainstream. Statul s-a retras din agenda socială mai ambițioasă din decadele anterioare către preocuparea fundamentală care Jabotinski spera că-l va defini – securitatea. „Totul începe la Odessa”, spune naratorul în filmul biografic proiectat la Institutul 144

Jabotinski din Tel Aviv, muzeul și centrul de cercetare care păstrează arhiva personală a lui Jabotinski. Într-adevăr, acolo începe. Israelul secolului XXI – un stat care se definește în termeni exclusiv naționali și în care disparitățile dintre bogați și săraci au diminuat vechile dedicări către egalitatea socială – întruchipează multe dintre idealurile pe care Jabotinski le-a ales din caracterul cosmopolit în destrămare a vechiului său oraș natal.

145

8

O lume nouă În cea mai mare parte a anilor 1906 și 1907 marinarii și pompierii au fost în grevă. I-au urmat transportatorii de grâne. Grupurile clandestine, cu toate că erau infiltrate de informatori ai poliției, atrăgeau membri de partid și simpatizanți în cartierul portului și în suburbiile industriale, cu programe politice care variau de la socialiste până la anarhiste. Transportul maritim se revigorase după sfârșitul dezastruosului război ruso-japonez, dar a fost din nou lovit de izbucnirea unui scurt conflict între Italia și otomani în 1911 și de două războaie în Balcani în 1912 și 1913. Atunci când Imperiul Rus intră în Primul Război Mondial, comercianții din oraș își pierduseră deja averi întregi în comerțul peste mare. Decizia otomanilor de a se alătura unui aliat german – mișcare care a împiedicat traficul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele – pur și simplu a pus capăt afacerilor. Neavând ce face și și mai puțin ce pierde, docherii și marinarii, încurajați de provizii pregătite de votcă, contribuiau la starea generală de rău, spărgând în mod regulat capete, precum și geamuri. Pe parcursul războiului, orașul se aflase lângă intersecția geografică a vechilor imperii ale Europei – rus, otoman și austro-ungar – și a noilor regate, state-națiuni și naționalități care se emancipau rapid de sub controlul lor. Cele trei grupuri etnice majore – rușii cu 39%, evreii cu 36% și ucrainenii cu 17% – constituiau un public pregătit pentru antreprenorii politici care ofereau viziuni radical diferite despre viitor. 146

Odessanii se treziră pe mai multe linii ale frontului: între evrei și călăii lor, între naționaliștii ucraineni și opozanții lor țariști, între marxiștii radicali și forțele autocrației. Dar era greu de spus care dintre evenimente prevestea schimbări majore și care dintre ele se va spulbera la primul vânt de nord-est. Un doctor american aflat în vizită în octombrie 1917 observa că toate navele din port arborau brusc pavilioane roșii. „Nimeni nu pare a ști motivul, având în vedere că nu am auzit de vreo victorie navală, și nici nu e vreo sărbătoare specială.”1 Doctorul era martorul versiunii odessane a revoluției bolșevice. Și totuși, și aceasta s-a dovedit a fi de importanță trecătoare, cel puțin pe termen scurt. Confruntată cu condițiile îngrozitoare de pe câmpul de luptă și cu revoluțiile politice din capitalele imperiale, armata rusă intră în colaps în cursul anului 1917. Soldații se retraseră în rândurile populației civile, formară grupări înarmate și deplorabile găști de cerșetori sau se coagulară în armatele care în cele din urmă se poziționară în taberele opuse ale războiului civil rus – Albii, care rămâneau loiali vechii ordini, și Roșiii, devotați idealurilor revoluției. Puterile Centrale făceau planuri să se năpustească prin ușa acum deschisă pe frontul de est. Spre a împiedica Germania, Turcia sau Austro-Ungaria să înghită centrele de comerț maritime și industriale ale Rusiei, puterile Antantei și-au împărțit responsabilitatea pentru a ocupa porțiuni din vechiul imperiu. Trupele britanice fură trimise către est, spre regiunea Caucaz, pentru a prelua controlul câmpurilor petroliere strategice de la Baku. În Odessa, o armată descurajată alcătuită din forțe coloniale franceze – compusă în parte din trupe nord-africane echipate cu pantaloni colorați strânși pe picior și cu mantale de lână – a mărșăluit pe bulevardul Nikolaevski și a instituit o conducere militară pripită și prost organizată. Acest efort pentru ocupația profilactică nu a avut viață lungă. În ciuda declarării de către francezi a legii marțiale, orașul rămase aproape în anarhie, refugiații înfometați jefuind magazinele, iar câteodată fiind uciși oameni pe stradă pentru paltoanele lor.2 Marinarii francezi, supuși unui tratament dur la însuși bordul navelor republicii, dădură curs chemării bolșevicilor adresate soldaților și marinarilor de a se uni împotriva opresiunii capitaliste. Flota franceză ancorată în Marea Neagră arboră pentru scurtă vreme steagul 147

comunismului alături de cel tricolor.3 Împreună cu forțele franceze aflate în derută, unitățile rusești loiale acum noului guvern bolșevic mărșăluiră către Odessa și o revendicară pentru revoluție. Totuși și acest efort se dovedi a fi temporar. La sfârșitul verii anului 1919, Armata de Voluntari antibolșevică, comandată de celebrul general alb Anton Denikin, îi scoase afară pe bolșevici și lansă o campanie împotriva celor suspectați a fi simpatizanți roșii. În scurtă vreme, curentul se întoarse împotriva armatelor albe în fostul imperiu. Forțele lui Denikin fugiră din fața noii ofensive a trupelor bolșevice. Pe când armata bolșevică își făcea intrarea finală în Odessa în februarie 1920, zeci de mii de refugiați se îngrămădeau cu bagajele lor lângă portul blocat de ghețuri, căutând să se îmbarce pe cele câteva vase comerciale și vase de război aliate care rămăseseră în golf. Comandantul Gordon Ellyson, care conducea detașamentul naval al SUA trimis să evacueze americanii din oraș, raporta scene patetice și oribile. O femeie își croi drum prin mulțime cu un cărucior de copil, căutându-i pe soțul și copilul de care fusese separată în învălmășeală. O altă femeie căra o oglindă cu ramă aurită. Un bărbat venea poticnindu-se către vase purtând doar un banjo fără corzi, în vreme ce partenerul lui se chinuia sub greutatea unei mici orgi pe care o ducea legată în spate. Marinarii se trudeau să urce un automobil la bordul unui vas grecesc până ce împușcăturile care veneau dinspre lunetiștii bolșevici îi convinseră să abandoneze proiectul. Mulțimea se năpusti, alunecând pe docurile acoperite de gheață și încercând să se înghesuie pe micile șalupe. Unii erau aruncați peste bord sau bătuți de marinarii panicați care încercau să evite răsturnarea ambarcațiunilor. În acest răstimp, în oraș se auzeau focuri de armă, pentru că restul de apărători ai litoralului trăgeau de la mică distanță în detașamentele de avangardă ale bolșevicilor. Din când în când, bubuitoarele tunuri de 343 mm ale vasului de război britanic Ajax, ancorat în portul interior, trimiteau proiectile care se năpusteau spre pozițiile bolșevice. După câteva zile, ultimii apărători, fărâme din Armata de Voluntari, trupele neregulate ucrainene și soldații și mateloții aliați – părăsiră orașul definitiv.4 După plecarea Albilor, orașul era un loc plin de clădiri arse și de refugiați. Orășenii de rând încercau să înțeleagă schimbările de 148

putere care păreau a avea loc de la o lună la alta. „Kilometri de case încă așteaptă reconstrucția”, observa un vizitator la aproape zece ani după terminarea războiului. „Zidurile lor înnegrite se înalță ca niște dinți stricați, conturându-se pe cerul albastru strălucitor, iar în suburbiile orașului există străzi întregi goale, jefuite, moarte.”5 Marșul armatelor de-a lungul defunctului imperiu pusese pe fugă milioane de oameni, golind sate și stopând producția agricolă. Locuitorii evrei din vechea Zonă de Colonizare erau vizați din toate părțile, de la unitățile țariste care îi învinovățeau pentru amenințarea roșie, la ucrainenii care doreau un stat ucrainean independent și până la cavaleria bolșevică, ce rechiziționa cereale, bunuri, animale, după plac. Un remarcabil instantaneu al haosului din această perioadă – și al efectelor sale deosebite asupra evreilor din regiune – este oferit de un studiu efectuat la Odessa în vara lui 1921.6 Bolșevicii fiind acum complet la conducere, activiștii din Comitetul Public Evreiesc pentru Ajutorarea Victimelor Pogromului, o organizație socială independentă cu sediul la Moscova, au realizat un studiu despre refugiații evrei rezidenți în oraș. Ei au împărțit fluturași în limba rusă și în limba idiș, solicitând ca evreii să se înregistreze în mod voluntar la unul dintre cele zece birouri amenajate în centru și la marginea orașului. Având în vedere că înregistrarea constituia, de asemenea, o modalitate de a primi ajutor de la comunitățile evreiești din străinătate prin mijlocirea comitetului, exista un stimulent pentru ca evreii să se prezinte spre a fi numărați. Intervievatorii au strâns o mulțime de informații despre familii și indivizi bazate pe mărturii orale. Atunci când intervievatorii aveau motive să fie suspicioși în privința relatării cuiva, ei nu consemnau nicio informație până când persoana respectivă nu aducea dovezi, ca de exemplu să se prezinte cu toți copiii ei sau să arate un document oficial spre a confirma rezidența sau locul de muncă. Rezultatul a fost o înregistrare sociologică sofisticată a suferințelor civililor la sfârșitul războiului civil rus. Cucerirea și păstrarea orașului fusese un scop strategic al austro-ungarilor, francezilor, ucrainenilor (în mai multe facțiuni), albilor și bolșevicilor. Dar dat fiind faptul că indivizii și familiile se deplasau în oraș dintr-o regiune relativ limitată – în principal din provinciile Ucrainei de sud din Kiev, Odessa, Podolia și Nikolaev –, 149

scara deplasării și a victimelor evreiești pe întinsul fostei Zone de Colonizare este cu atât mai evidentă. Comitetul a numărat 12 037 de refugiați evrei, dintre care 9 042 erau în mod curent rezidenți în Odessa. Alți 1 801 au fost înregistrați de către membrii familiei ca locuind în continuare în orășelele și satele lor; 1 194 au fost numiți ca morți. Aproape o treime își pierduseră cel puțin un membru de familie într-un pogrom, aproximativ 44% din ei pierzând unul sau ambii părinți. Cel mai adesea, era vorba despre tați, dar mulți își pierduseră și mamele. Familiile continuau să fie numeroase, însă respondentul mediu raportând cinci membri de familie încă în viață. Marea majoritate a victimelor erau adulți, dar aproape 17% din familii pierduseră pe cineva sub vârsta de 16 ani. Supraviețuitorii pogromului proveneau din toate profesiile și clasele sociale. Studenți, comercianți, proprietari de afacere, funcționari, învățători și lucrători în port alcătuiau majoritatea. Dar grupul cel mai mare – aproape 31% – era alcătuit din gospodine, probabil o reflexie a vizării disproporționate a bărbaților în pogromuri și în războiul civil în ansamblu, femeile fiind lăsate în calitate de capi ai familiei. (În mod nesurprinzător, două treimi dintre cei înregistrați ca morți erau bărbați.) Pentru că familii și sate întregi se aflau pe drumuri, pe jos sau în care cu boi, călătorind sute de kilometri spre a ajunge la rude sau la presupusa siguranță a unui oraș; pentru că detașamentele de cazaci, ale armatei roșii și albe și bandiți de rând mișunau în provincie; și pentru că exista o istorie de violență antievreiască organizată pe întinsul părții vestice a imperiului care se întindea pe mai bine de o jumătate de secol, nu era o surpriză faptul că oamenii raportau ceea ce echivala cu a cădea victimă în mod repetat. Mai mult de jumătate din respondenți spuneau că trăiseră trei sau mai multe evenimente pe care le clasificau drept pogromuri. Studiul oferă o viziune unică, microscopică a strămutării și violenței, dar pălește în comparație cu ceea ce știm în ansamblu despre refugiați și victime în această perioadă. Până în vara lui 1917, peste 7 milioane de persoane fuseseră strămutate în Rusia europeană. Majoritatea erau ceea ce probabil acum s-ar numi etnici ruși, dar grupurile minorităților – întotdeauna suspectate de loialitate față de vreo putere inamică – erau vizate în mod explicit de către armatele invadatoare, bandiți și principalele grupuri militare independente 150

care se formau în mijlocul războiului și al revoluției. În toate orașele părții de vest a imperiului, refugiații soseau din provincie căutând de mâncare și un minim adăpost, îngroșând masa de hoinari fără cămin care își făcuse deja apariția în timpul tulburărilor din 1905.7 Studiul a surprins o schimbare vitală în populația evreiască a orașului însă. Comunitatea – vreo 125 000 de oameni, după ultimul referendum din epoca țaristă – fusese la fel de diversă ca oricare alta din oraș din punctul de vedere al profesiei și clasei sociale. Dar dacă exista un evreu odessan tipic, cel puțin tipul revelat de referendumuri, nu de imagistica antisemită a naționaliștilor ruși, el era omul de afaceri din clasa de mijloc care lucra în calitate de comerciant, negustor, hangiu sau proprietar de mică fabrică, câștigându-și existența într-un peisaj economic care era atât nesigur, cât și în mod activ ostil în anumite perioade. Rușii, ucrainenii și germanii aveau cam tot atâția reprezentanți de-ai lor trăind ca țărani la marginea Odessei pe câți aveau care munceau în profesiuni cu baza în oraș în docuri și în periferia industrială. Dar evreii, într-o măsură mult mai mare decât creștinii cu care împărțeau orașul, alcătuiau în mod esențial comunitatea urbană. La nivelul anilor 1890 peste 95% dintre evrei erau clasificați, după stare, ca mică burghezie – vechea categorie de meșceane în rândurile căreia intraseră rapid de-a lungul acelui secol.8 Totuși, după aproape două decade de prefaceri, de la violența primordială din 1905 până la Primul Război Mondial și pogromurile războiului civil rus, acel individ aproape că a dispărut. Acum evreul tipic avea șanse de a fi o gospodină și văduvă care-și adusese copiii de la țară după vreun teribil act de violență și avusese parte de și mai multe orori pe drum. Acesta era unul dintre oamenii pe care cel mai mare scriitor al Odessei, Isaak Babel, se străduia să-l descrie la vremea respectivă. ___________ În timp ce Vladimir Jabotinski era ocupat în încercarea de a crea o forță de luptă pentru Palestina, concitadinul lui odessan era călare pe un cal într-un regiment de cavalerie cazacă. Era un loc neverosimil pentru un evreu, ca să spunem doar atât. Dar Isaak Babel își făcuse un obicei din a fi la timpul nepotrivit la locul nepotrivit. 151

Babel s-a născut în iunie 1894 în Moldavanka, din părinți evrei din clasa de mijloc. Cu chip rotund și având ochelari, cu o tunsură care în scurt timp bătu în retragere în fața unor sprâncene expansive și încruntate, el era înrădăcinat în clasicii literaturii Europei, precum și în vechile tradiții ale raționamentului și argumentației talmudice. Familia supraviețuise pogromului din 1905 doar datorită intervenției vecinilor creștini, care ascunseră mai mulți membri ai familiei de cetele care colindau străzile pustii. Bunicul lui Babel însă s-a aflat printre victime. Ambițiile lui Babel erau acelea ale multor bărbați evrei din Odessa: să-și termine studiile, apoi să intre într-una din meseriile accesibile lui, precum afaceri, jurnalism sau vaga, dar vitala vocație cunoscută sub numele de intelighenția. Cotele antievreiești în multe instituții de educație, inclusiv universitatea locală, au blocat admiterea lui Babel. El se înscrise în schimb la o școală tehnică de la Kiev. De acolo el se mută, în cele din urmă, la Petrograd, folosind subterfugiile sale evreiești spre a evita poliția, pentru că nu avea un permis de rezidență. În scurt timp începu o carieră modestă de scriitor de nuvele și eseuri. Petrogradul era un oraș în fierbere. Cu mai bine de zece ani în urmă, pe vremea în care Odessa era terorizată de bande antievreiești, orașul fusese locul unei revolte eșuate care, cu toate acestea, reuși să smulgă anumite concesii liberizatoare de la țarul Nicolae al II-lea. Babel se trezi purtat de fervoarea politică ce caracteriza capital imperială, care-şi schimbase acum numele, prin patimile războiului, din prea-germanicul „Sankt Petersburg”. Ajunse sub patronajul marelui scriitor de stânga și editor Maxim Gorki, care îi publică câteva din povestirile lui timpurii. Cu această „intrare” în lumea socialiștilor subversivi și a tipografiilor clandestine, Babel deveni parte din cea mai timpurie generație de intelighenție bolșevică. Dar adevărata sa introducere în realitățile vieții de revoluționar a fost mijlocită de cazaci. După revoluția bolșevică din octombrie 1917, fostul Imperiu Rus a rămas împărțit între sprijinitorii noului guvern și numeroșii lor oponenți. În următorii patru ani, luptele dintre foarte multe facțiuni rivale au lăsat cicatrice în teritoriul vechiului imperiu – roșii, albi, naționaliști și țărani locali care intenționau în principal să-și protejeze casele și ogoarele de jefuitori. 152

Babel era o versiune timpurie a unui ziarist atașat unei unități militare pe perioada unui conflict. El a fost repartizat detașamentului lui Semion Budionnîi, legendarul comandant al cavaleriei cazace care a luptat de partea bolșevicilor în zona de la granița sudică a defunctului imperiu. Tehnic, el a fost corespondent al ziarului intern al trupelor Krasnâi kavalerist („Cavaleristul roșu”), desemnat să raporteze despre viața cotidiană a soldaților care luptau pentru puterea sovietică împotriva forțelor imperialiste și reacționare. Dar violența normală a războiului neregulat – cu sate arse și țărani strămutați, deseori cu slabă justificare în afara plictiselii soldaților care contribuiau la incendiere și la strămutare – găsea expresie în ceea ce va deveni cea mai mare realizare literară a lui Babel: colecția de nuvele Cavaleria roșie, publicată pentru prima dată în 1926. „Babel spune povești despre neveste bătrâne, scotocește în rufăria intimă de mâna a doua a bătrânelor, povestește cu glasul îngrozit al unei babe modul în care un soldat înfometat al Armatei Roșii a luat un pui și o pâine; inventează lucruri care nu s-au întâmplat niciodată și îi împroașcă cu noroi pe cei mai buni comandanți comuniști. Fantazează și pur și simplu minte.”9 Aceasta era judecata lipsită de echivoc a lui Budionnâi însuși, muza facilitatoare a celei mai creative perioade a lui Babel în calitate de scriitor în terifianta tranziție de la țarism la bolșevism. Bătrânul cavalerist avea dreptate într-un sens. Babel transforma în povestiri de delicată pătrundere bârfele și mizeria experienței războiului civil – o apreciere pentru care el o cultivase pe străzile mocirloase și în curțile încinse din Moldavanka. Personajele care populează nuvelele reprezintă pastișe ale oamenilor pe care i-a întâlnit în ierarhia cavaleriei, în satele și ștetlurile din nord, departe de orașul său natal. Dar multe sunt de asemenea versiuni ale lui Babel însuși, oameni târâți în violențe lipsite de scop, învârtindu-se în mijlocul unei revoluții care amenințase să se stingă de la sine înainte de a se realiza ceva măreț. E Gedali, cămătarul evreu, care ar da bucuros bolșevismul pentru „o Internațională a oamenilor buni”. Este comandantul de pluton Afonka Bida, cel impredictibil și lipsit de inimă, nemilos în calitatea sa de procuror militar, dar ciudat de sentimental în privința calului său.

153

Cu timpul, naratorul la persoana întâi de povestirilor – un scriitor precum Babel – descoperă că propria sa inimă este bătătorită și învinețită de experiența războiului. Bisericile și sinagogile sunt distruse. Oamenii sunt călcați în copitele cailor. Hainele jefuite și obiectele de valoare produc unități militare care seamănă mai puțin a armată și mai mult a carnaval rătăcitor, apocaliptic. Povestitorul este pe cât de atras de latele piepturi și fudulia studiată a cazacilor, pe atât este de oripilat de acțiunile lor, un martor îngrozit incapabil să evite a privi atrocitățile. Babel era un om al frontierelor care și-a petrecut întreaga viață deplasându-se între lumi: cea evreiască și cea rusă, cea țaristă și cea bolșevică, cea a armatei și cea artistică. La sfârșitul războiului civil, el se întoarse din când în când la Odessa, unde lucră la un alt proiect literar major de-al său, seria de povestiri culese sub titlul Povestiri din Odessa, o fascinantă evocare a escrocilor, pungașilor, prostituatelor și polițailor necinstiți din Moldavanka evreiască. Povestirile sunt încă o magnifică punere în contact cu cavalerii lumii interlope a orașului, oameni care sunt fără milă atunci când exploatează o țintă facilă sau când pedepsesc un rival, dar care pot fi, totodată, dezarmant de drăguți față de femei în vârstă și fermecători când există un interes romantic. În ziua de azi, opera lui Babel este adesea abordată prin intermediul povestirilor sale din Odessa, dar a face acest lucru înseamnă a lua elegiile despre întuneric drept exerciții de nostalgie după lumină. În vreme ce Cavaleria roșie reprezenta o operă de reportaj mistuitor, o versiune ficțională a experiențelor care erau încă proaspete atunci când au fost ele publicate, Povestiri din Odessa este una de amintire de amurg. Odessa pe care a evocat-o el se pierduse deja în istorie. Una dintre moștenirile lui Babel este faptul că atunci când lumea se gândește la Odessa, cele care vin primele în minte sunt personajele fictive – nu constructorii din viața reală a cetății. Șeful de bandă mafiotă Benea Krik este locuitorul arhetipal al acestui oraș imaginar. El devine „rege” peste Moldavanka extorcând bani de la proprietarii de afaceri și aducând un fel de justiție brută în rândul borfașilor mai turbulenți care conduc cartierul. Este genul de persoană care poate fi binevoitor față de văduve și crud față de subordonații care nu se ridică la înălțimea așteptărilor, și face toate 154

acestea fiind îmbrăcat într-o haină de culoarea ciocolatei, pantaloni crem și ghete de culoarea căpșunei, așezat în spatele volanului unei mașini roșii al cărei claxon redă marșul de deschidere din Pagliacci. Odessa lui Benea – adică Odessa lui Babel – este un fel de comunitate clădită pe hoție, prostituție și crimă, dar o comunitate totuși. Există un fel de onoare printre hoți, iar nimeni altcineva nu îi știa contururile mai bine decât un scriitor din cel mai mizer și legendar cartier, un loc pe care locuitorii lui – asemenea portului bătut de vânturi și nisipos în ansamblu – îl considerau casa lor. „Moldavanka, generoasa noastră maică”, scria el într-un pasaj, „o viață doldora de bebeluși de țâță, de cârpe puse la uscat și de nopți conjugale pline de șicul de mare oraș și de neoboseală soldățească.”10 Dar exact aceasta era și ideea. Nu te atașai de Odessa, dacă nu te atrăgea și te respingea în același timp. Oameni asemenea lui Benea Krik ieșeau deja din scenă în epoca în care Babel punea pentru prima dată tocul pe hârtie, iar acesta este unul dintre mesajele centrale ale Povestirilor din Odessa. Într-una din povestirile ulterioare, „Froim Grach”, care nu a fost publicată decât la multă vreme după moartea lui Babel, un bătrân șef de bandă, care avea pretenția că este conducătorul unei armate de „40 000 de borfași din Odessa”, este executat de către Ceka, poliția secretă bolșevică. „Omorâți toți leii!” spune șeful de bandă cu câteva minute înainte a a muri. „Și știți cu ce-o să rămâneți dac-o s-o țineți tot așa! O să rămâneți c-un căcat!”11 Babel înțelegea că personajele sale au vieți finite. El scria despre o Odessă imperială care existase și despre un alt tip de oraș, unul sovietic, care era în procesul devenirii. Într-unul dintre scenariile pe care le-a scris bazate pe povestirile din Odessa, din filmul mut Benea Krik, însuși șeful bandei cade victimă puterii sovietice. Regele gangster din Moldavanka sfârșește exact la fel ca alt bandit. Este împușcat de către autoritățile bolșevice, încă o reminiscență a vechiului regim care este eradicată în crearea noii ordini. Dacă Benea Krik al lui Babel era o figură de tranziție în procesul de facere a Odessei sovietice, noi personaje veneau în goană spre a-i lua locul. Calitățile lor esențiale erau flexibilitatea și abilitatea de a-și îndoi gâturile în fața copleșitoarei puteri a statului. El fentase 155

vechea poliție țaristă (sau, mai adesea, profitase de pe urma ei) și conducea cartierul său fără a da importanță subtilităților legii formale. Succesorii lui știau cum anume să se comporte cu noua putere, delicat și cu grijă, fără fanfaronada generației lui Benea. Alte personaje fictive își făceau apariția ca odessani din noua eră, care puteau fi recunoscuți instantaneu. Echipa de scriitori Ilia Ilf și Evgheni Petrov l-au creat pe unul dintre cele mai memorabile, antreprenorul esențial al afacerii întreprinse cu ușurință, Ostap Bender – cu vorbire rapidă, sigur pe sine și suficient de evreu spre a fi acceptabil pentru cititorii ruși. Spre deosebire de Benea însă, Ostap își ajusta întotdeauna potlogăriile spre a se încadra în limitele legii. „Nu sunt un heruvim. N-am aripi. Dar onorez codul penal”, spune el în romanul picaresc Vițelul de aur al lui Ilf și Petrov (1931). Aceasta ar fi putut fi mottoul neoficial al Odessei după instalarea puterii sovietice. Infracționalitatea binevoitoare, un sentiment sudic de laissez-aller și o versiune seculară, modernizată a caracterului evreiesc făceau parte din moștenirea orașului. Acestora li se adăugau aspirațiile universale ale comunismului sovietic, cultul muncitorului și un talent de a modela ambițiile personale în funcție de dictatele unui stat arogant. Reprezentarea vizuală fundamentală a acestei lumi noi a fost creată de un regizor care a făcut din Odessa neverosimilul loc de naștere al revoluției și a transformat „monstruoasa scară” a lui Voronțov într-o piesă de istorie a filmului. ___________ Un diplomat străin care venea cu mașina de la Moscova în anii 1930 relata că, dincolo de Kiev, drumurile publice se reduceau la drumuri de țară și scurte porțiuni de șosea pavată cu piatră grosieră, de granit. De-a lungul drumului erau disponibile mici hoteluri, dar în mod invariabil ele colcăiau de muște. Era ușor să te rătăcești, întrucât nu existau indicatoare, și chiar și localnicii păreau nesiguri în privința modului în care se ajunge la mare. Când el ajunse la Odessa, i se spuse că nu existau camera libere în mărețul și vechiul Hotel London, una dintre clădirile principale aflate de-a lungul culmilor care înaintau spre mare – până când el își arătă pașaportul diplomatic și ceru cazare. Singurele lucruri care îl făcură pe diplomat să simtă că se afla într-un oraș îndepărtat, cu 156

multe legături, au fost micul grup de turiști americani pe care îi găsi plângându-se zgomotos în restaurantul hotelului și faptul că aproape toți cei pe care îi întâlni în oraș erau, după estimarea sa, evrei.12 El nu realiza că Odessa era deja în transformare totală, dintr-un oraș imperial într-unul sovietic, nou. La scurt timp după cucerirea bolșevică, vechile străzi erau redenumite în onoarea eroilor revoluției și ai războiului civil. Simbolurile imperiale erau date jos și înlocuite cu secera și ciocanul. Opera monta spectacole care proslăveau triumful muncitorilor asupra opresiunii țariste. Trupurile contelui și contesei Voronțov au fost dezhumate din criptele lor din Catedrala Preobrajenski și mutate într-un cimitir local. Catedrala a fost apoi rasă, iar plăcile de marmură de pe exteriorul clădirii au fost folosite spre a echipa o școală din apropiere, vechiul Dumnezeu al tradiției și ierarhiei țariste nefiind acum potrivit cu o eră de progres și egalitarism. Fiind locul unuia dintre episoadele emblematice din însăși preistoria revoluției bolșevice – tulburările din 1905 –, Odessa ocupa un loc special în fabricarea miturilor statului sovietic care își făcea apariția. În ziua de azi este aproape imposibil de separat înțelegerea noastră a anului 1905 de maniera în care evenimentele au fost mitologizate după 20 de ani. Toate imaginile-cheie, în fapt, sunt produsul mâinilor dibace ale unui om, Serghei Eisenstein, maestrul cinematografiei sovietice timpurii. Prin intermediul filmului său mut Crucișătorul Potiomkin, Odessa deveni toaca prevestind venirea revoluției, punctul zero pentru apariția bolșevismului triumfător și, prin extensiune, cel mai adevărat loc de naștere al Uniunii Sovietice. La sfârșitul lunii iunie a anului 1905, crucișătorul țarist Potiomkin, cu carena din oțel – denumit după marele prinț și feldmareșal din secolul al XVIII-lea – părăsise portul din Crimeea spre a executa exerciții de tragere în Marea Neagră. Condițiile de la bord erau cumplite. Bătăile corporale ale recruților navali de către subofițeri erau lucru comun. Hrana era deficitară. Când se descoperi că o porție de carne colcăia de viermi, echipajul refuză să mănânce și se adună pe punte spre a-și arăta dezgustul. Dincolo de acest moment însă, versiunea evenimentelor după Eisenstein se îndepărta de istorie. În film, un contingent de pușcași marini este chemat să restaureze ordinea. Marinarii se năpustesc 157

către colegii lor de echipaj și îi îndeamnă să nu tragă. Pușcașii ezită și ia naștere o revoltă. Răsculații colindă tot vasul, înșfăcându-i pe toți cei care au însemne de ofițeri pe uniformele lor de vară. Unii încearcă să se ascundă sub punte sau îi imploră pe marinari să se potolească. Alții sunt aruncați peste bord. Apoi Potiomkin pornește către Odessa. Din vârful marelui catarg, în locul însemnelor navale flutură steagul roșu al libertății. În oraș, muncitorii, țăranii și marinarii se adună pe stânci și pe docuri. Cadavrul unui conducător al răsculaților, împușcat de un ofițer perfid, este depus pe chei, un catafalc neprotocolar pentru un martir al revoluției. Printre gulerele scrobite și pălăriile de fetru ale burghezilor care priveau, un provocator zbiară: „Bei jidov!” – „Să-i pocnim pe jidani!” – strigătul de luptă al inițiatorilor pogromurilor începând cu anii 1870. Dar cetățenii refuză să răspundă acestei provocări. Faptul de a lupta cu opresorul capitalist și imperialist, și nu a-i bate pe concetățenii lor, este salutat ca fiind sarcina comună a maselor care au prins curaj. Revolta a devenit o revoluție. Toate acestea însă reprezentau o operă de imaginație cu finalitate. Adevărata revoltă de pe Potiomkin s-a terminat cu un smiorcăit, nu cu o bubuitură. Marinarii au navigat plini de speranță către Odessa, dar și-au pierdut cumpătul în momentul în care au ajuns. Ei nu au reușit să profite de o grevă generală care avea loc atunci în oraș. Protestele publice care umpleau străzile mărginite de copaci s-au restrâns în scurt timp, iar revoluționarii orașului s-au furișat înapoi în umbră. Echipajul emitea periodic proclamații pentru muncitorii lumii să li se alăture împotriva relelor autocrației țariste, dar în cele din urmă chiar și entuziasmul echipajului s-a diminuat. Rebelii au navigat de-a lungul coastei către portul românesc Constanța, unde s-au predat autorităților române. Unii dintre ei au fost arestați și trimiși înapoi în Rusia, unde au fost judecați și spânzurați. Alții au rămas în spate și au început o viață nouă în străinătate. Până la sfârșitul anilor 1980, vizitatorii unui mic magazin de pește cu cartofi prăjiți din Dublin îl puteau auzi pe proprietar, un bătrân veteran pe nume Ivan Beshoff, regalându-i cu amintiri ale revoltei care a pavat calea pentru o revoluție. Serghei Eisenstein avea doar 27 de ani atunci când a creat versiunea lui despre evenimentele de pe Potiomkin. Mic de statură și îndesat, cu un cap mare și o claie sălbatică de păr, asemenea unui 158

clovn, care se retrăgea în spatele substanțialelor sprâncene, el nu era din Odessa. Dar făcea parte din generația lui Babel, grupul de artiști și intelectuali care își trăgeau inspirația din elanul revoluționar al anilor 1920 sovietici, o epocă în care noutatea în artă, literatură, teatru și practic orice aspect al vieții sociale și culturale nu era doar tolerate, ci și încurajate. Asemenea lui Babel, Eisenstein servise în Armata Roșie în timpul războiului civil și, în 1921, începuse să muncească în calitate de pictor pentru Proletkult, mișcarea de „cultură proletară” care deveni epicentrul experimentării artistice din faza timpurie a statului bolșevic. Un an mai târziu fu numit director al Primului Teatru Muncitoresc din Moscova și în scurt timp începu să exploreze filmul. În primul său lungmetraj, Greva (1925), el experimentă montajele care deveniră semnătura lui filmică. Cu timpul, ca susținător de frunte al folosirii filmului nu ca mijloc de divertisment, ci ca formă de educație politică, Eisenstein se profilă ca decan al realizatorilor de film sovietici și maestrul primei imagerii video a puterii sovietice. Chiar și în ziua de azi, scenele sale regizate cu muncitori revoluționari și soldați reacționari sunt în mod obișnuit greșit interpretate de publicul occidental, ca și de cel rus, ca fiind „documentare” ale multiplelor revoluții din Rusia. Crucișătorul Potiomkin a devenit una dintre operele sale proeminente și cu siguranță unul dintre cele mai copiate opere din istoria filmului. A fost comandată de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pentru aniversarea a 20-a a revoluției din 1905, dar în momentul în care Eisenstein a început proiectul, până la sfârșitul anului aniversar mai erau doar câteva luni. El și o vastă echipă au lucrat la Odessa și în alte părți ale regiunii Mării Negre vreme de săptămâni, folosind ca bază Hotel London. Spre a face economie de timp și de bani, ei au încropit înregistrări de arhivă în loc de filmări noi. (Cadrele cu navele țariste care se apropie amenințător de bravii răsculați sunt, de fapt, vechi imagini ale U.S. Navy la manevre, indiciul care a dat de gol fiind un mic steag american vizibil într-o scenă.) Într-o goană nebună la sfârșitul anului, Eisenstein a montat în jur de 15 000 de metri de peliculă într-un film cu o durată de aproximativ 70 de minute.13 „Lanțurile spațiului și ghearele timpului ne-au ținut în frâu fantezia excesivă 159

și lacomă”, scria el ulterior, fără îndoială făcând o mică aluzie la succesul de durată produs de trei luni în care a scris scenariul, a imaginat decorurile, a filmat și a montat.14 Eisenstein a injectat în povestire ceea ce a fost cel mai memorabil – și în mare parte imaginar – element al ei: masacrul de pe scările din Odessa. Geniul lui Eisenstein a constat în a plasa scările în centrul filmului, o scenă pe care el a denumit-o în memoriile lui „însuși miezul substanței organice și al structurii generale a filmului.”15 Șiruri de soldați și de cazaci trag asupra greviștilor. Atunci când un cazac lovește o femeie peste față cu sabia lui de cavalerist, știm cu exactitate ce s-a întâmplat în acea scenă îngrozitoare și șocantă, chiar dacă regizorul nu ne arată sabia făcând contact cu fața ei întoarsă în sus; femeia pur și simplu își îndreaptă ochiul scos direct către aparatul de filmat. În secvența culminantă, un landou se clatină pe marginea treptelor, apoi alunecă groaznic în josul cataractei de granit. În realitate, nu există nicio amintire populară despre vreun „masacru pe scări” în calitate de punct central al violenței din 1905. Filmările majore au avut loc în altă parte a orașului și i-au implicat nu doar pe militari, ci și o întreagă serie de unități de auto-protecție organizate de cartierele orașului spre a se apăra de bandiți și de cei care incitau la pogrom. Ideea scenei e posibil să fi venit dintr-o ilustrație a scării pe care Eisenstein a găsit-o într-o revistă franceză contemporană în timp ce făcea cercetare de bază pentru film la Moscova.16 În repovestirea lui Eisenstein, cel mai sângeros eveniment din 1905 – uciderea a sute de evrei – s-a estompat în fundal. Prin intermediul filmului, Odessa a fost transformată dintr-un loc în care evreii fuseseră uciși pe străzi într-un oraș amintit pentru solidaritatea clasei muncitoare și opoziția față de conducerea arbitrară a țarului. A fost, ca să spunem așa, un act eroic de amintire incorectă. Atunci când spectatorii sovietici vedeau filmul mut, ei erau martorii nașterii propriei lor țări – o națiune revoluționară care privea în urmă la eroii și martirii din 1905. Până în momentul în care filmul a fost difuzat în 1925, Uniunea Sovietică succedase Imperiului Rus în calitate de stăpân de facto al unei mari părți din coasta Mării Negre, inclusiv Odessa. Și totuși era o țară fără istorie. Ideologia sa proclama tineretul și respingerea trecutului ca fiind semnele 160

distinctive ale unei noi ordini sociale și politice. Chiar și întemeietorul ei – Lenin – era mort, moștenirea lui nesigură și o droaie de foști curteni luptând pentru putere. Revolta de pe Potiomkin, în talentatele mâini ale lui Eisenstein, a devenit Vechiul Testament al revoluției bolșevice, o serie de evenimente care prevesteau triumfantele schimbări din octombrie 1917. Unul dintre ultimele locuri în care a fost proiectat Crucișătorul Potiomkin a fost Odessa însăși. Rulase la Teatrul Mare și la Primul Cinema Sovkino din Moscova în decembrie 1925 și ianuarie 1926, iar atunci când starurile de cinema americane Douglas Fairbanks și Mary Pickford l-au văzut în timpul unei vizite în Uniunea Sovietică în acea vară, ei au grăbit difuzarea lui în străinătate.17 Charlie Chaplin l-a denumit cel mai bun film din lume.18 În scurt timp, filmul rula în fața unor săli pline în Atlantic City, New Jersey, înainte de a a ajunge la Odessa mai târziu, în același an. Filmul fusese considerat un documentar sec peste tot în Uniunea Sovietică și rulase în fața unor săli pe jumătate goale. Dar la Odessa se bucură de un succes instantaneu – și de un scandal instantaneu. Un cetățean localnic pretinse că a participat la evenimentele de la bordul originalului Potiomkin și îl dădu în judecată pe Eisenstein, solicitând o parte din drepturile de autor pentru că personajul său fusese furat de un regizor celebru. Atunci când a fost chestionat, bătrânul marinar a susținut în continuare că se aflase la bordul vasului în faza critică a revoltei, când un grup de marinari au fost înfășurați într-o prelată, pregătindu-i pentru executarea lor ca rebeli. Acțiunea judecătorească a fost în scurt timp anulată. Așa după cum a subliniat Eisenstein, scena cu prelata fusese doar produsul creativității regizorale – o reprezentare artistică a unei legări colective la ochi a eroilor condamnați. Un astfel de eveniment nu avusese loc.19 Tehnicile de filmare ale lui Eisenstein sunt deseori uluitoare prin originalitate și eficiență. El descompune imaginile în părțile lor componente. Se deplasează între o imagine și alta spre a crea o metaforă vizuală, precum celebra comparație între oameni și viermi din cambuza întunecată a crucișătorului. El folosește cadre multiple, în staccato spre a indica un singur eveniment, în loc să înregistreze acțiunea ca un set fluid de mișcări ale actorilor. Regizorul a fost clar 161

în privința legăturilor dintre tehnică, artă și politică. Crucișătorul Potiomkin făcea parte dintr-o nouă eră a filmului, socotea el, o epocă a „noului psihologism” în artă care se va concentra asupra reacției publicului ca măsură centrală a valorii și influenței.20 Așa după cum își reamintea Eisenstein la puțin timp după difuzarea filmului, într-un interviu, puterea imaginilor, nu veridicitatea lor istorică, constituia valoarea reală a creației sale. „Să luăm scena din Potiomkin în care cazaci pășesc încet, deliberat, pe treptele din Odessa trăgând în mase”, spunea el. „Combinând în mod conștient picioare, trepte, sânge, oameni, producem o impresie. De ce tip? Spectatorul nu se imaginează pe țărmul mării la Odessa în 1905. Dar pe măsură ce bocancii soldaților înaintează, el se dă înapoi la modul fizic. El încearcă să se ferească din bătaia gloanțelor. În timp ce landoul se răstoarnă peste marginea cheiului, el se ține cu mâinile de scaun. Nu vrea să cadă în apă.”21 Imageria, luminile, unghiul aparatului de filmare, montajul erau toate menite să provoace un răspuns emoțional discret la spectator, iar aceste efecte puteau fi calculate cu precizie aproape științifică. Impactul asupra spectatorului, nu verosimilul imaginii și acțiunii constituia semnul distinctiv al unui succes al filmului, chiar și atunci când trata teme politice. „Prin «film» eu înțeleg tendențiozitate și nimic altceva”, scria el cu indiferență.22 Crucișătorul Potiomkin este, fără îndoială, cel mai important artefact cultural din istoria modernă a Odessei – o piesă de artă care a făcut mai mult decât oricare alta spre a îngloba imaginea orașului despre sine, iar maniera în care a făcut-o va fi amintită de generațiile care vor veni. Dacă șarlatanii din raza portului și amestecul de Orient și Occident îi impresionaseră pe vizitatori în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, reprezentarea de către Eisenstein a afacerii Potiomkin a ajuns să definească orașul în secolul XX. Eisenstein a inclus toate elementele de bază ale incidentului care au fost transmise de la participanții înșiși, precum refuzul echipajului de a mânca mâncare râncedă ca stimulent pentru revoltă. Dar el a adăugat eroica strălucire care a transformat Odessa în avangarda schimbării revoluționare, oferind o preistorie utilizabilă pentru revoluția bolșevică și, prin extensiune, pentru noul stat sovietic. Dar acesta este, totodată, și motivul pentru care filmul are atât de puțin de-a face cu Odessa însăși. Treptele erau acolo, desigur, dar alte imagini nu. Într-o secvență, leul de piatră pare a se ridica 162

singur de pe soclul său, asemenea maselor muncitorești din Imperiul Rus împotriva opresorilor capitaliști. Eisenstein a compus scena din cadre separate cu mai multe statui, fiecare într-o atitudine diferită, de la poziția cu capul plecat la cea verticală. Însă vizitatorii Odessei continuă să caute, în van, leul cel fără astâmpăr. Statuile originale se află, de fapt, la sute de kilometri distanță, în vechiul palat de vară din Crimeea al contelui Voronțov. ___________ O perioadă, Isaak Babel a locuit într-un bloc de apartamente împodobit, nu departe de vechile sinagogi Brodî și Glavnaia. Astăzi, placa comemorativă e ușor de trecut cu vederea alături de fereastra magazinului Bang and Olufsen, care ocupă parterul. Până de curând nu exista nicio placă, iar obscuritatea era intenționată. Cea mai mare parte a perioadei sovietice destinul lui Babel a rămas un mister, un secret păzit de generații de birocrați. Întreaga poveste a devenit disponibilă de-abia atunci când politica de glasnost a lui Mihail Gorbaciov începu să arunce lumină în cele mai întunecate colțuri ale istoriei sovietice. O investigație specială dădu la iveală ceea ce nici măcar apropiații lui Babel nu știuseră în detaliu. El fusese arestat ca dușman al poporului în mai 1939 și torturat în notoria închisoare Lubeanka din Moscova, temnița Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne, sau NKVD, predecesorul KGB. Arestarea lui Babel făcea parte dintr-o epurare masivă de artiști și scriitori care a însoțit autosacrificiul societății sovietice în anii 1930. Campania lui Iosif Stalin de reorganizare a societății și stârpire a presupușilor dușmani. Povestea sovietică oficială era aceea că Babel murise în 1941 în timp ce ispășea o condamnare, în mod bizar pentru că ar fi spionat pentru Franța și Israel. Ulterior s-a dovedit că fusese împușcat deja în ianuarie 1940, unul dintre numeroșii artiști sovietici care au căzut în timpul terorii lui Stalin. Cu puțin timp înainte de arestarea sa, Babel trăise la Moscova. Era în centrul vieții artistice sovietice, chiar dacă producția sa fusese modestă în comparație cu cea a multora dintre scriitorii contemporani cu el. Sărbătorise nașterea unei fiice cu partenera lui de ani de zile, Antonina Piroșkova. (Soția lui de care se despărțise și fiica lor cea mare, Evghenia și Nathalie, trăiseră în siguranță la 163

Paris mai mult de zece ani, după ce Evghenia emigrase la mijlocul anilor 1920.) Serghei Eisenstein, prieten cu Babel și întotdeauna o persoană cu un umor sclipitor, sosi să întâmpine noul bebeluș cu o oliță de noapte de copil plină cu un buchet de violete.23 Dar după nici doi ani, prietenii și familia lui Babel rămaseră uluiți și paralizați la poarta închisorii. „Te voi aștepta”, spuse Piroșkova, în timp ce îl însoțea către Lubeanka pe Babel și pe cei care îl arestaseră. „Va fi ca și cum te-ai fi dus la Odessa… doar că nu vor exista scrisori.”24 Manuscrisele lui fuseseră risipite și arse de poliție. Soarta lui Babel a fost emblematică. Orașul său natal fusese de multă vreme un loc al sosirilor – al carelor cu grâne din stepă, al imigranților din hinterland și al vaselor din porturi îndepărtate. Chiar și influxul de refugiați, care căutau un adăpost sigur în timp ce imperiile și guvernele se prăbușeau în jurul lor, înviora scena socială a Odessei. Stilistul în poezie și proză Ivan Bunin veni în oraș după ce bolșevicii preluaseră Moscova; el făcu parte din cercul scriitorului și memorialistului din Odessa Valentin Kataev, care ulterior se va dovedi una dintre luminile literaturii sovietice timpurii. Proeminenta stea a cinematografului mut, Vera Holodnaia, fugi după preluarea de către bolșevici a Moscovei, dar muri la Odessa la sfârșitul iernii anului 1919. Mulțimi îndurerate de oameni care o jeleau se înghesuiau să intre în Catedrala Preobrajenski și depășeau cu mult orice adunare publică convocată de albi sau de roșii. „În acele zile, oricine era cineva putea fi văzut pe străzile Odessei”, scria memorialistul și istoricul Saul Borovoi despre maturizarea în oraș. „Actori de mâna întâi luminau scenele; cei mai populari ziariști și scriitori umpleau paginile ziarelor din Odessa; cei mai renumiți politicieni și cărturari apăreau în fața mulțimilor de ascultători.”25 După revoluție însă, Odessa părea doar un loc din care se pleca. Haim Bialik, marele pionier al poeziei ebraice, plecă în 1921, hăituit de autoritățile bolșevice pentru așa-zisele sale vederi „șovine” referitoare la identitatea națională. Opt ani mai târziu, Lev Troțki – vechiul licean de la Sf. Pavel, care se transformase din profet revoluționar în inamic dezonorat al lui Stalin – se îmbarcă pe vasul cu aburi Ilici în toiul iernii, un spărgător de gheață croind drum prin portul înghețat. Orașul pe care îl cunoscuse de copil a fost ultima fărâmă de Rusie pe care a mai văzut-o vreodată. În calitate de 164

centru cultural major, cu durabile legături cu formele de artă și de muzică occidentale, Odessa era o țintă clară spre a fi etichetată drept un cuib de spioni și sabotori. Universitatea, întemeiată la origine de Richelieu ca refugiu pentru cărturarii de la frontiera imperială, a fost epurată de profesorii considerați a avea opinii dușmănoase față de statul sovietic. Scriitorii care se refugiaseră la malul mării ca balsam pentru imaginație au fost țintele campaniilor răutăcioase ale statului împotriva diletantismului și formalismului în literatură. În epoca lui Stalin, o sută de Babeli, mai puțin cunoscuți, dar în mod asemănător produse ale vibrantei scene culturale din Odessa, au căzut în dizgrație și au ajuns în lagăre sau și mai rău. Conform statisticilor oficiale, cel puțin 19 361 de odessani – țărani, muncitori, intelectuali, soldați și funcționari guvernamentali – au fost arestați între 1937 și 1941 și acuzați de o largă gamă de delicte, de la sabotarea economiei la spionaj pentru puteri străine. O treime din ei au fost împușcați.26 Cu toate acestea, însușirile noii „Odesse vechi”, cântate de Babel și transformate în mit de Eisenstein, erau deja prezente. Ea și-a atins apogeul după cel de-al Doilea Război Mondial. Odessa deveni, în cele din urmă, așa după cum nu fusese niciodată înainte, un loc pe care cetățenii sovietici îl înțelegeau ca având o identitate distinctă, propriul său soi de nostalgie și o poziție permanentă în panteonul orașelor sovietice iubite și eroice. Treptele Odessei vor ajunge să fie denumite „treptele Potiomkin” – nu după partenerul imperial al Ecaterinei și unul dintre întemeietorii orașului, nici măcar după crucișătorul răzvrătit, ci după filmul lui Eisenstein. Când spectatori de mai târziu văzură treptele din Crucișătorul Potiomkin, ei nu priveau istoria, ci dincolo de ea, în tărâmul mitului creativ și utilizabil. Revoluționari curajoși, goniff-i binevoitori și schlemiel-i* comici defineau orașul din centrul „Rivierei Roșii” a Uniunii Sovietice, cât de apropiată putea fi acea societate lipsită de clase de un teren de joacă mediteraneean, pentru muncitorii și șefii Partidului Comunist care își petreceau concediul. Ironia izbitoare este că multe din toate acestea s-au petrecut doar după ce cea mai distinctivă comunitate a orașului – evreii săi – au fost eradicați cu brutalitate. * Un fel de prostovan, în idiș. (n. trad.) 165

9

Câmpurile Transnistriei Totul s-a schimbat în ziua în care poliția secretă a lui Stalin a luat hotărârea de a-și arunca în aer propriul cartier general. Clădirea cu multe etaje de vizavi de intrarea în Parcul Alexandrovski era binecunoscută odessanilor. Era un loc care trebuia ocolit. Cei care erau chemați acolo pentru o conversație cu NKVD-ul câteodată nu se mai întorceau niciodată. La ora 5:35, în după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941, o explozie masivă puse la pământ aripa dreaptă a clădirii și deterioră structurile alăturate. Foarte mulți oameni aveau motive să sărbătorească. Nu numai că dispăruse cartierul general de rău augur, dar sub dărâmături zăceau reprezentanții armatei și forțelor de securitate din România, aliatul nazist care preluase controlul asupra orașului cu doar o săptămână înainte. Comandantul trupelor de ocupație, generalul Ion Glogojanu, fusese ucis, inclusiv mai mulți ofițeri de marină germani. Cauza s-a dovedit a fi o mină activată la distanță sau cu efect întârziat, probabil plantată de către agenții NKVD în momentul în care personalul militar român selectase clădirea drept cartierul lor general cu câteva zile înaintea exploziei.1 Clădirea fusese controlată în căutarea explozibililor odată înainte, iar ofițerii serviciului de spionaj avertizaseră despre probabilitatea sabotajului.2 De fapt, exact același lucru se întâmplase cu comandamentul militar german de la Kiev cu doar câteva săptămâni 166

înainte. Explozia de la Kiev declanșă unul dintre cele mai cunoscute masacre ale celui de-al Doilea Război Mondial, împușcarea a peste 33 000 de evrei de către trupele SS germane și de gărzile ucrainene în râpa de la Babii Iar.3 Acum era rândul Odessei. În timp ce trupurile personalului militar erau scoase de sub dărâmături, ofițerii trimiteau telegrame repetate către comanda centrală dând detalii despre distrugere, ca și despre răspunsul brutal care era executat. „Am luat măsuri spre a spânzura evrei și comuniști în piețele publice din Odessa”, raporta generalul Constantin Trestioreanu, succesorul lui Glogojanu la comanda Diviziei 10 de Infanterie și comandantul Odessei.4 Era începutul devastării comunității evreiești din Odessa. Într-unul dintre cele mai puțin cunoscute episoade ale Holocaustului, cel puțin 220 000 de evrei au fost uciși în sau în drum spre un șir de ghetouri și de lagăre de concentrare organizate în zone din Uniunea Sovietică și supravegheate de statul român.5 Unele dintre victime veneau din Odessa și din hinterlandul său; mult mai multe proveneau din alte teritorii pe care România le cucerise atunci când se alăturase germanilor în invadarea Uniunii Sovietice din 1941. Zona românească de ocupație, localizată între Nistru și sudul Bugului, era cunoscută oficial drept Transnistria, echivalentul altor unități administrative întemeiate ca părți ale „Noii Ordini” din estul Europei, de la Guvernarea Generală din Polonia la Comisariatul Reichului Ucraina. Ororile din Transnistria și capitala sa, Odessa, aveau analogii în atrocitățile mai extinse și bine-documentate comise în infamele lagăre ale morții din Europa ocupată și săvârșite de poliția militară locală germană și Einsatzgruppen, faimoasele escadroane mobile ucigașe ale Reichului. Dar noutatea consta în faptul că acest brutal episod de genocid al epocii Holcaustului se petrecea în afara teritoriilor deținute de Germania. Făptașii majori nu erau batalioanele în haine de piele ale Waffe-SS, și nici nu erau niște atrocități comise în facilități de ucidere industrială construite special, precum Auschwitz. Responsabilitatea pentru Holocaustul de la Odessa și din Transnistria revenea în mod clar României, singura țară care a administrat un oraș sovietic de mărime în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în afară de Germania nazistă. Până la sfârșitul războiului, românii 167

goliseră în mare măsură Odessa de ceea ce mai rămăsese din populația ei evreiască. Unul dintre cele mai mari centre ale vieții și culturii evreiești devenise, în limbajul naziștilor, aproape complet judenrein. Soarta orașului și a locuitorilor săi erau nesigure la izbucnirea războiului și periculos de predictibile pe parcursul acestuia. O sumedenie de decizii extrem de stresante – când și unde să se evacueze, când și în ce fel să facă pace cu trupele de ocupație, dacă să se ducă la proaspăt-înființatul ghetou – determinau diferența dintre victimizare și supraviețuire. Distrugerea unei comunități evreiești enorme a orașului – o treime din populația orașului la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial – depindea de deciziile unui mic număr de oficiali români, ale căror obscure istorii proprii s-au împletit cu istoria orașului pe care l-au controlat pentru scurt timp. ___________ Atunci când România intră în cel de-al Doilea Război Mondial, existau puține îndoieli în ce parte vor fi simpatiile. Conducătorul țării, capriciosul rege Carol al II-lea, declarase deja o dictatură regală, suprimase partidele politice și organizase o mișcare de tineret formată din loialiști care salutau ridicând brațul, bazată pe legiunile lui Mussolini. Și societatea română răspunsese agitației extremei drepte din toată Europa. Țara generă propria sa mișcare fascistă indigenă, Garda de Fier, care combina radicalismul creștin ortodox cu antisemitismul fervent și un cult milenar al morții. Aceste evenimente au alcătuit contextul în care a apărut Ion Antonescu, persoana care și-a luat titlul de conducător – echivalentul românesc al führer-ului – și a condus atât România, cât și teritoriile ocupate pe parcursul războiului. Impunător și milităros, cu atitudinea marțială a unui veteran de război și patriot conservator, Antonescu nu avea timp pentru entuziasmele suveranului său, Carol, sau pentru naționalismul scăpat de sub control al Gărzii de Fier. De fapt, el n-ar fi ajuns niciodată la putere dacă nu ar fi existat circumstanțele strategice în care s-a aflat statul român în anii 1940. Problema-cheie era domeniul imobiliar. În cel de-al Doilea Război Mondial, România se alăturase Aliaților, iar recompensa pentru faptul de a fi printre învingători a fost dobândirea de noi teritorii la conferințele de pace de după război. Printre teritoriile nou alăturate statului român se afla o provincie, 168

Basarabia, care anterior aparținuse Rusiei. (Capitala regională a Basarabiei era Chișinău, locul infamului pogrom din 1903.) Succesorul Imperiului Rus, Uniunea Sovietică, nu a acceptat niciodată complet aceste pierderi teritoriale, iar propagandiștii comuniști subversivi lucrau spre a întărâta populațiile locale împotriva noilor lor conducători români. Revolte inspirate de bolșevici în Basarabia fierbeau sau erau suprimate de armata, jandarmeria și poliția secretă română. În cele din urmă sovietele concepură un nou plan pentru a smulge Basarabia regatului român. Sub termenii secreți ai unui tratat de neagresiune cu Germania nazistă – Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 – Uniunea Sovietică făcu aranjamente pentru ca Basarabia să fie atribuită sferei de interes a Moscovei. Teritoriile de graniță ale Europei de Est erau acum efectiv încastrate între tărâmuri fasciste și comuniste. În iunie 1940, Stalin acționă pe baza termenilor acordului și ceru anexarea imediată a teritoriului românesc. Regele Carol, devastat de ultimatum și mai preocupat de întâlnirile amoroase decât de afacerile de stat, nu avu altceva de făcut decât să accepte. Armata română se retrase în dizgrație în spatele noilor sale frontiere, în vreme ce alte teritorii – o parte din Transilvania la nord și o secțiune din litoralul Mării Negre – au fost înșfăcate de ceilalți vecini ai României, Ungaria și Bulgaria. Carol, rușinat și uzat politic, abdică în favoarea fiului său, Mihai. În scurt timp își făcu intrarea în scenă Antonescu. Noul rege român era încă adolescent, iar Antonescu se arătă apărătorul mai vârstnic, mai capabil, al intereselor statului. Militar de-o viață și fost ministru de război, Antonescu flirtase cu Garda de Fier în anii 1930 și împărtășea unele dintre idealurile mișcării, inclusiv profundul ei antisemitism. Dar chiar și politicienii liberali îl socoteau drept singura persoană cu statură și autoritate spre a scoate țara din criza creată de apropierea sovieto-germană. În scurtă vreme el înlocui dictatura regală cu una militară, un „stat național legionar” care se baza pe mesajul și simbolismul Gărzii de Fier (chiar dacă incontrolabila mișcare fu în cele din urmă interzisă). În noiembrie 1940, Antonescu îl întâlni pentru prima oară pe Hitler și, în calitate de conducător al unui stat mai mic și cu multe probleme, care căuta protecție chiar din partea țării care ajutase la ciuntirea teritoriului românesc cu câteva luni mai devreme, el se dedică cauzei germane. 169

România fusese un prieten al Marii Britanii, al Franței și al Rusiei în Primul Război Mondial, dar calculul intereselor naționale a fost diferit de această dată. Când Germania a renegat termenii pactului său de neagresiune și a invadat Uniunea Sovietică pe data de 22 iunie 1941, românii s-au alăturat armatelor naziste care înaintau cu greu către est, sperând să-și redobândească provinciile pe care Stalin le înșfăcase cu exact un an mai devreme. Operațiunea militară era extrem de populară în rândul românilor medii, care socoteau „răpirea” Basarabiei și a altor regiuni drept un delict care impunea răzbunare. Armatele germane, urmate de aliații lor români, unguri și italieni, au înconjurat și au izolat orașele majore din vestul Uniunii Sovietice într-o mișcare de clește. Armata Roșie, uluită de atac, a colapsat în fața forțelor invadatoare. În nord, Lituania, Letonia și Bielorusia au ajuns sub controlul nazist într-o săptămână. Forțele sovietice fuseseră alungate din vestul Ucrainei după încă o săptămână. În calitate de port major, Odessa făcea obiectul unei planificări strategice a Axei, fiind, de asemenea, un trofeu prea dificil la care forțele sovietice să renunțe. Era unul dintre puținele orașe sovietice care au avut parte de bombardamente aeriene în prima noapte de invazie. La sfârșitul verii anului 1941, orașul era efectiv izolat, înconjurat de Armata a 11-a germană și de Armata a 4-a română, având doar marea ca mijloc de aprovizionare și de scăpare. Vreme de mai bine de două luni, orașul s-a aflat sub asediu, îndurând baraje zilnice de artilerie din parte liniilor Axei și răspunzând cu contraatacuri nocturne din partea apărătorilor Armatei Roșii. Situația ar fi putut rămâne într-un impas dacă forțele germane nu și-ar continuat avansarea-fulger către nord și est, cucerind Kievul și punând presiune asupra bazei navale sovietice de la Sevastopol. Confruntată cu perspectiva unor pierderi masive în centrul teritoriului sovietic, Armata Roșie luă decizia de a abandona Odessa și de a se retrage spre est. Românii, prin înțelegere prealabilă cu germanii, au fost primele forțe care au pătruns în mod oficial în oraș, la jumătatea lunii octombrie, în camioane de transport care scârțâiau și în trapul cailor, găsind portul distrus, iar populația doar o părticică din ceea ce era înainte de război. 170

___________ Variază estimările în privința numărului evreilor din teritoriile de la granița vestică a Uniunii Sovietice care au reușit să scape înainte de avansarea armatelor Axei. În fosta Zonă de Colonizare rezidau, în epocă, peste 5 000 000 de evrei și un număr cuprins între mai multe sute de mii și peste un million e posibil să fi urmat armata sovietică în retragere spre est.6 Recensământul sovietic din 1926, ultimul credibil efectuat înainte de război, număra peste 433 000 de persoane în Odessa, dintre care aproximativ 158 000 erau evrei. Dar e posibil să fi fost cam 233 000 de evrei care trăiau la Odessa în ajunul invaziei Axei, căci refugiații se îngrămădeau în oraș spre a scăpa de armatele germane și române.7 Evacuarea sovietică a orașului de-a lungul verii și începutului toamnei anului 1941 a înlăturat probabil o treime sau și mai mult din populația Odessei, un grup care poate că era alcătuit dintr-o suprareprezentare a evreilor, date fiind profesiunile care aveau prioritate în strămutare: funcționari, personal administrativ, doctori și alții. Conform unei estimări, între 80 000 și 90 000 de evrei au rămas în oraș atunci când asediul a reușit în cele din urmă să pună pe fugă Armata Roșie, adică, încă aproximativ un sfert din numărul total de locuitori ai orașului.8 La sfârșitul toamnei anului 1941, primarul Odessei estima cifra la 50 000 – dintr-o populație care rămăsese în oraș de, poate, 300 000 – probabil o cifră cât se poate de exactă la începutul Holcaustului din Odessa.9 Pentru mulți evrei – precum și pentru vecinii lor ne-evrei – era o dilemă felul în care să răspundă la invazie. Privind retrospectiv, decizia de a rămâne în apartamentul tău și de a înfrunta conflictul a fost o greșeală imensă. Dar căminul exercita o atracție magnetică, chiar și atunci când pericolul devenea din ce în ce mai mare. Întrun port important din punct de vedere practic și strategic precum Odessa – care se afla direct în calea invadatorilor – evreii continuau să aibă o bănuială vagă despre atrocitățile care erau deja comise în altă parte, îndeosebi în Polonia și Bielorusia ocupate. În definitiv, Uniunea Sovietică semnase un pact de pace cu naziștii cu aproape doi ani înainte, iar mașina de propagandă a lui Stalin lucrase asiduu spre a-i prezenta pe germani în cea mai bună lumină posibilă. 171

După iunie 1941, pe măsură ce refugiații începură să sosească în oraș din provincie, relatările despre sate incendiate și execuții pe loc e posibil să fi părut prea fantastice spre a fi crezute. Pentru multe familii, a prefera răul pe care nu-l cunoșteau celui cu care erau familiarizați în mod dureros probabil că părea alegerea mai înțeleaptă. Foarte mulți oameni aveau amintiri personale despre violențele antievreiești din 1905; câțiva erau chiar în stare să-și amintească pogromul din 1871 sau pe cel din 1881. Dată fiind alegerea între a abandona o casă și o proprietate și o altă rundă de jaf de către vecini în Odessa sau a sta liniștit și a trata cu noii ocupanți, cea de-a doua variantă nu părea o opțiune ridicolă. „Sub germani, o să fie foarte, foarte greu pentru noi. O să suferim. O să trăim în umilință”, îi spunea un prieten memorialistului Saul Borovoi. „Dar să devenim refugiați – asta ar însemna cu siguranță moartea.”10 Chiar și atunci când începură evacuările din Odessa, oamenii încă trebuiau să ocolească bancurile de nisip ale birocrației sovietice. La țară, sătenii puteau încărca carul cu boi și o puteau lua către est, dar pentru orășeni existau doar trei opțiuni: să meargă pe jos; să încerce să găsească un camion sau un tren care nu era deja plin ochi cu personal militar, care necesita un bilet special; sau să găsească o cabină la bordul vaselor de evacuare care plecau din port, ceea ce necesita de asemenea un permis special care dădea prioritate funcționarilor Partidului Comunist și administratorilor de stat. Cei care reușeau să părăsească orașul în siguranță trebuiau să facă față perspectivei de a găsi adăpost, de a-și reconstrui viețile și profesiile și de a se reuni cu membrii de familie separați în fuga de armatele Axei. Unii au ajuns până în Uzbekistan și alte părți ale Asiei Centrale. Copiii strămutați și fără părinți erau înscriși în orfelinate special amenajate. Adulții erau îndreptați către taberele de refugiați și împărțeau cazarea cu tovarăși din alte orașe sovietice ocupate și asediate, condiții care au durat vreme de patru ani sau mai mult. Evacuații profitau de situația în care se aflau. Scriitorii dădeau ciorne contra țigări și votcă. Savanții citeau lucrări despre teme obscure în fața unui public școlit adunat din toată Uniunea Sovietică. Regizorii creau documentare și melodrame – motiv pentru care atât de multe filme sovietice din epocă prezentau în secvențele de titlu Studiourile 172

de Film din Tașkent, un Hollywood sovietic neverosimil construit printre clădiri și minarete musulmane în câmpiile Asiei Centrale.11 Era începutul creării unei diaspore urbane care purta valorile, cultura și tendințele din Odessa în întreaga Uniune Sovietică și dincolo de ea. Dar la sfârșitul verii și la începutul toamnei anului 1941 odessanii luau hotărâri monumentale referitoare la rămânerea sau plecarea în condițiile unor slabe informații despre ceea ce îi așteaptă, fie în orașul lor, fie în vreo necunoscută destinație de strămutare. Un supraviețuitor al Holocaustului, Boris Kalika, își amintește că a fost târât de către mama sa în port spre a prinde un vas sovietic. Mulțimile se înghesuiau către docuri. Pe chei, bagajele zăceau în stive. În învălmășeală, Boris, de doisprezece ani, mic și speriat, fuse separat de mama și sora lui. În cele din urmă el obosi să-și mai caute familia și pur și simplu se întoarse la clădirea unde era apartamentul lui, unde rămase, în grija vecinilor ruși, până când forțele de ocupație îi identificară pe evreii din oraș, nu mult mai târziu. A fost internat pentru scurt timp în ghetoul din Odessa și a fost mutat din oraș către un lagăr construit de români la Domanevka. Sprinten și blond, el reuși să se strecoare printre gardieni și supraviețui, restul războiului mergând din sat în sat, dându-se drept orfan rus. De-abia după ce se termină războiul, iar trupele române se retraseră, el se reuni la Odessa cu mama sa, care petrecuse anii războiului ca refugiat în estul sovietic. Sora sa însă murise în circumstanțe nesigure în timpul haoticei evacuări a orașului din 1941.12 ___________ Uciderea evreilor nu constituia scopul principal al soldaților și jandarmilor români în timp ce se îndreptau către est, dar era un proiect lateral urmărit cu ceva din zelul, dacă nu din organizarea, Wehrmachtului și a Waffen-SS. Guvernul lui Antonescu promulgase o serie de legi antisemite în România, și avuseseră loc episoade de furie asasină, un pogrom în maniera cea mai infamă și deportare forțată în orașul Iași din nord-est, care se soldaseră cu mii de morți. Dar nu au existat îndepărtări la scară mare ale evreilor din România proprii lagărelor morții supravegheate de oficialii Reichului. În cele din urmă, Antonescu nu cedă presiunii germane de a deporta ampla comunitate evreiască a țării, iar la procesul său de după război el 173

declară cu insistență că acțiunile sale au intenționat întotdeauna să salveze evreimea română, nu să o masacreze. Dar acțiunile României în Basarabia reanexată, precum și mai departe spre est în teritoriul ocupat al Transnistriei, constituiau o cu totul altă problemă. Atacuri sistematice asupra evreilor avuseseră loc deja în oraș din primele ore ale ocupației. Eisatzgrupe D, îndeosebi subunitatea sa Sonderkommando iib, intră în Odessa împreună cu forțele românești la jumătatea lui octombrie.13 Au fost uciși conducători proeminenți ai comunității evreiești, iar evreilor li s-a ordonat să se înregistreze la autoritățile locale, se presupune pentru a oferi liste de nume și adrese pentru viitoarele operațiuni.14 Dar bombardarea comandamentului militar a declanșat o rundă nouă și mai puțin reglementată de violență. Spânzurări în masă și execuții prin împușcare la scară mare avură loc pe tot cuprinsul orașului și în suburbii, inițiate de forțele de ocupație, apoi ordonate în mod expres de către însuși Ion Antonescu. Începând cu 22 octombrie, Antonescu trimise telegrame care detaliau cursul acțiunilor. Două sute de „comuniști” urmau să fie uciși pentru fiecare ofițer român sau german mort și câte o sută pentru fiecare soldat de rând. Toţi „comuniştii” din Odessa urmau să fie făcuţi ostatici, precum şi „un membru din fiecare familie de evrei”, care cu toţii urmau să fie ucişi în cazul unui al doilea incident terorist.15 Detaliind suplimentar, Antonescu dădu o listă cu măsuri: 1. Executarea tuturor evreilor din Basarabia care se refugiaseră la Odessa. 2. Toţi indivizii care cad sub stipulările din 23 octombrie 1941 [ordonând uciderea „comuniştilor”], care nu au fost executaţi şi alţii care pot fi adăugaţi la aceştia vor fi plasaţi într-o clădire care va fi minată şi detonată. Această acţiune va avea loc în ziua înmormântării victimelor[bombardamentului de la comandamentul militar]. 3. Acest ordin va fi distrus după ce va fi citit.

O versiune scrisă de mână a acestui ordin a supravieţuit. Comunicările ulterioare cu cartierul general de comandă confirmau că ordinul a fost executat.16 Folosirea termenului general de „comunişti”, precum şi antipatia deosebită faţă de evreii basarabeni reflectau una dintre dimensiunile critice ale politicii româneşti din Odessa şi din alte părţi: graniţele 174

dintre comunist, evreu, partizan, refugiat şi simpla inconvenienţă erau neclare şi adesea inexistente. Ordinele date de către autorităţile de ocupaţie erau câteodată grotesc de vagi. Pe 23 octombrie, Trestioreanu le dădea instrucţiuni unităţilor aflate sub comanda sa să spânzure „cel puţin 100 de evrei” – se presupune că exista permisiunea deplină de a spânzura şi mai mulţi.17 Aceste acţiuni erau întotdeauna cunoscute de către români drept represalii – şi erau menite în aproape exclusivitate evreilor. Ţintele vizate erau, desigur, agenţii sovietici, partizanii şi simpatizanţii lor, dar acestea erau categorii dificil, dacă nu cumva imposibil, de evaluat cu anumită claritate. Faptul de a fi evreu devenea un surogat pentru a fi inamicul statului şi cu siguranţă era o categorie mai uşor de identificat din documentele personale, registrele publice şi culegerea de informaţii de rutină de la vecini şi colegi de muncă. Relaxarea identificării birocratice, combinată cu punerea mai profund antisemită a semnului egalităţii între evrei şi inamicii ascunşi şi indezirabili social constituiau motorul politicii româneşti. Pentru Antonescu şi subordonaţii săi, trupele de ocupaţie pur şi simplu foloseau forţa letală spre a răspunde activităţii partizane de pretutindeni şi spre a-i descuraja pe odessani să se implice în alte atacuri subversive. Dacă era relativ uşor de supravieţuit războiului ca evreu în România, evreii din ţinuturile ocupate erau puşi într-o categorie foarte diferită – cea de vorbitor de limbă rusă, criptocomunist şi probabil subversiv. Scara acestor operaţii era uluitoare. Pe lângă spânzurări şi execuţii indiscriminate imediat după explozie, mii de evrei au fost adunaţi de către forţele de securitate româneşti şi ajutorul unităţilor SS şi executaţi în port, în clădiri militare aflate la marginea oraşului şi în barăci din apropierea aşezării de la Dalnik. Stâlpii care susţineau cablurile electrice ce deserveau sistemul de troleibuze ale oraşului erau folosiţi ca spânzurători improvizate, şiruri de trupuri întinzându-se până în suburbii.18 În acest răstimp, SS Sonderkommando iib a primit sarcina de a-i găsi pe evreii care s-ar mai putea ascunde în oraş şi de a-i trimite echipelor ucigaşe române din afara oraşului.19 În săptămânile care au urmat exploziei cu bombă au avut loc execuţii în masă cu puşti şi mitraliere, incendieri cu petrol şi gaz aprins şi aruncarea în aer a clădirilor pline cu cetăţeni evrei – exact macabrul simbolism pe care îl ordonase Antonescu. „Haosul şi înspăimântătoarele privelişti 175

care au urmat nu pot fi descrise”, nota o relatare contemporană. „Oameni răniți arzând de vii, femei cu părul în flăcări ieşind prin acoperiş sau prin deschiderile din depozite în încercarea înnebunită de a se salva.”20 Estimări bazate pe relatările martorilor, procese de după război şi mărturii limitate ale supravieţuitorilor dau o cifră de cel puţin 25 000 de oameni ucişi la Odessa şi Dalnik pe parcursul acestei perioade – ceea ce reprezintă, probabil, cam o treime din toţi evreii care trăiau în oraş atunci când a ajuns sub control românesc.21 Aceste masacre au fost săvârşite în conformitate cu ordine scrise transmise pe ierarhia militară. Ca atare ele făceau parte din „Holocaustul cu gloanţe”, după cum îl denumea un istoric – uciderea în masă a civililor în şanţuri, clădiri vechi şi gropi-capcană pentru tancuri pe întinsul Ucrainei şi în alte părţi din vestul Uniunii Sovietice. Acesta este modul în care milioane de evrei şi alţii au trăit războiul, chiar dacă această versiune a Holocaustului este, de obicei, umbrită de uciderea impersonală, mecanizată în lagăre ale morţii precum Auschwitz.22 Românii nu au creat facilităţile de exterminare, dar au conceput o serie de lagăre şi ghetouri în Transnistria în care au fost trimişi în cele din urmă restul evreilor din Odessa – şi mulţi alţi evrei şi romi (ţigani) din Basarabia şi însăşi Transnistria. ___________ Ca şi o mare parte din politica românească, izolarea evreilor din Odessa într-un ghetou a fost un proces inconsecvent şi dezorganizat – fapt ce a produs cruzimi oribile, precum şi posibilităţi de scăpare sau evadare. Unii evrei au fost mutaţi forţat în cartierul Slobodka, dincolo de centrul oraşului, pe măsură ce masacrele se apropiau de sfârşit. Unora li s-a permis să se întoarcă la casele lor, dar în scurt timp bărbaţii şi băieţii au fost obligaţi să se prezinte la închisoarea locală, făcându-se o razie în tot oraşul pentru a fi identificaţi cei care nu se înregistraseră. Apoi, la mijlocul lunii noiembrie 1941, oficialii din Transnistria au ordonat tuturor evreilor să se prezinte la un ghetou înjghebat în grabă. Politica era pusă în aplicare în manieră lejeră. În curând, femeilor, copiilor şi bătrânilor li s-a dat voie să se întoarcă la casele lor, multe dintre care fuseseră vandalizate sau luate în stăpânire de vecinii lor.23 De asemenea, bărbaţii aveau posibilitatea să se strecoare înapoi în alte părţi ale oraşului (ghetoul era un 176

cartier de case şi clădiri de apartamente, nu o incintă cu ziduri) şi alţi odessani îi puteau vizita acolo sau în alte facilităţi de detenţie. O agentă secretă raporta autorităţilor române cât de uşor era să ducă mâncare unui vecin evreu la închisoarea municipală, în timp ce acest lucru ar fi fost imposibil pe vremea lui Stalin, spunea ea.24 Deplina izolare în ghetoul de la Slobodka pare să fi venit mai târziu în Odessa decât în alte părţi ale Transnistriei. Înainte de sfârşitul verii anului 1941, practica României fusese de a ucide evrei pe loc sau de a-i deporta către est, peste Bug în Ucraina ocupată de germani. Dar haosul care a urmat – coloane de evrei în dezordine fiind împinse peste râu şi din nou înapoi de soldaţii germani nepregătiţi să facă faţă afluxului – era menit să fie redus la tăcere de o înţelegere semnată pe 30 august, care conferea în mod formal României controlul asupra Transnistriei. Înţelegerea stabilea responsabilitatea României pentru a se ocupa de evrei pe ceea ce era acum definit ca fiind propriul ei teritoriu. Evreii urmau să fie „concentraţi în lagăre de muncă şi li se va cere să muncească” până la încetarea operaţiunilor militare, moment în care vor fi „evacuaţi” spre estul controlat de germani.25 La Odessa, crearea ghetoului era probabil o problemă de găsire a unei perioade bune: după aruncarea în aer a comandamentului militar şi după execuţiile în masă care au urmat, a fost nevoie de luni de zile din momentul invaziei iniţiale pentru ca autorităţile să conceapă planuri concrete. La jumătatea lunii decembrie, Antonescu a dat ordinul ca evreii din Odessa să fie închişi în mod definitiv în ghetou − prima dată în istorie când evreii sunt restricţionaţi să trăiască în orice parte a oraşului îşi pot permite. Politica de ghetoizare a constituit prima treaptă către îndepărtarea relativ rapidă a restului de evrei din oraş. Mulţi fuseseră deja deportaţi în octombrie şi noiembrie, făcând lungul drum către satele şi lagărele din interiorul continentului, în care mii de persoane au fost împuşcate de poliţia locală sau au murit ulterior de malnutriţie şi de tifos. Acţionând în conformitate cu instrucţiunile lui Antonescu, guvernatorul civil din Transnistria a dat un ordin în 2 ianuarie, 1942 – Ordinul nr. 35 – care a sigilat destinul evreilor din Odessa. Ei urmau să fie daţi afară din ghetou şi mutați în sectoarele Berezovka şi Ohakov, în nordul şi estul Odessei; bunurile vor fi predate statului şi vândute; şi vor fi supuşi un unui regim de muncă forţată.26 177

Îndepărtarea începu pe data de 10 ianuarie. Exodul în masă a fost făcut pe jos şi în căruţe trase de cai, între şiruri de soldaţi şi de localnici din Odessa care îi batjocoreau, în temperaturi sub 0°. Cei care rămâneau în urmă sau care încercau să fugă erau împuşcaţi pe loc. Cadavrele celor morţi erau lăsate pe marginea străzilor.27 Ordinele erau executate de unităţi ale armatei şi jandarmeriei române, care raportau în mod regulat despre etapele activităţii lor. A fost nevoie de luni de zile pentru golirea ghetoului, nu doar din pricina faptului că transportul implica mutarea a zeci de mii de oameni care trăiau acum în Slobodka, ci şi din pricina numeroaselor razii necesare spre a exista certitudinea că nu mai rămăsese niciun evreu. Chiar şi cu câteva săptămâni după mutare, încă mai erau găsiţi evrei odessani ascunzându-se în case, îndeosebi în poduri sau spaţii înguste.28 Conform rapoartelor oficiale, câteodată soldaţilor români le era greu să-şi învingă frica, dezgustul şi simpatia. Spre a-i face mai eficace, comandamentul militar cerea fiecărui soldat să semneze o declaraţie personală care să confirme că el a citit şi a înţeles ordinele care interzic fraternizarea cu evreii.29 Cu toate acestea, condiţiile de atrocitate, penurie şi supravieţuire creau alianţe de necesitate. Destinele sergentului Nicolae Tănase şi Verei Sepel, de exemplu, s-au împletit în săptămânile care au precedat eliminarea ghetoului. Tănase era un sergent repartizat la cartierul general al Batalionului român 38 Infanterie, ceea ce îi conferea acces la proviziile de hrană, îmbrăcăminte şi combustibil. Sepel era evreică. Dar vreme de câteva luni, la sfârşitul lui 1941 şi începutul lui 1942, ei au trăit cumva împreună. El a vizitat-o în numeroase rânduri. E posibil să fi înjghebat un cămin împreună cu ea într-un modest apartament undeva în oraş. Atunci când autorităţile au ordonat ca toţi evreii să fie deportaţi din Odessa, Tănase şi Sepel au conceput un plan spre a o scăpa. Sergentul îşi folosi conexiunile militare spre a obţine documente de călătorie care să-i permită să se urce într-un tren ce pleca în vest, către România. A o trimite în vest – în miezul ţării aliatului nazist care controla acum oraşul – părea un mod bizar de evadare, dar avea logică la momentul respectiv. Acolo evreii erau hărţuiţi în mod normal şi avuseseră loc pogromuri. Dar evreii aveau mai 178

puţine şanse de a fi măcelăriţi sau deportaţi în masă. În România, ea avea chiar posibilitatea de a se amesteca în populaţia locală, iar identitatea ei evreiască să treacă nedetectată. Amorezii riscau foarte mult. Evreilor li se interzicea că călătorească cu trenurile românești fără permisiunea expresă din partea guvernului, așa încât probabil că documentele lui Sepel includeau acte de identitate false, care să mascheze numele ei de familie evreiesc. În seara zilei de 10 ianuarie, în timp ce camarazii lui Tănase îi scoteau pe evrei din nou-înființatul ghetou, el se întâlni cu Sepel în gara principală a orașului. Venise pregătit cu două hărți ale străzilor, poate ca modalitate de a găsi o cale de scăpare în cazul în care planul inițial eșua. Așteptară pe peron trenul de noapte către Buzău, un oraș de provincie liniștit situat la poalele Munților Carpați, de cealaltă parte a vechii granițe sovieto-române. Nu au mai ajuns niciodată în tren. În seara aceea, la ora 8, ei au trezit suspiciunile unui controlor de bilete, poate un vechi agent de gară care slujise cu zel profesional sub sovietici, iar acum sub români. Documentele de călătorie, care purtau parafa comandantului Batalionului 38 Infanterie, au fost identificate ca fiind false. Atât sergentul român, cât și evadata evreică au fost luați sub pază militară. După câteva săptămâni, pe 3 februarie 1942, sergentul Nicolae Tănase a fost trimis la Curtea Marțială și condamnat la trei ani de închisoare pentru „falsificarea documentelor unui evreu”, plus încă cinci ani pentru „tentativa de a îndepărta un evreu de la internarea în ghetou.” Vera Nikolaevna Sepel a fost condamnată la cinci ani de închisoare pentru tentativă de a evada din ghetou și de a evita deportarea din Odessa.30 Destinele lor nu sunt cunoscute după acest moment. Dacă a rămas în detenție după arestarea și condamnarea ei, Sepel a fost probabil mutată în luna martie a anului următor, când Odessa a fost golită de deținuții evrei. După aceea, e posibil ca ea să fi murit pe undeva de tifos sau de epuizare, sau ucisă de un polițist ucrainean ori de un soldat din milițiile germane. Dacă va fi fost în stare să-i convingă pe cei care au capturat-o că era cu adevărat din centrul României, nu din Odessa cea ocupată, e posibil să fi supraviețuit războiului. Poate că va fi fost expatriată în cele din urmă în România cu un nume nou și o identitate nouă, exact așa după cum intenționase sergentul. 179

Deportările pe care Tănase și Sepel căutau să le eludeze – sau „evacuările”, în terminologia pe care autoritățile române le adoptaseră de la germani – au fost încheiate în mod formal după câteva luni, pe 11 aprilie 1942. Raportul sumar al prefectului regiunii Odessa afirma că fuseseră „numărați și evacuați” 32 643 de evrei. Alți 847 au fost găsiți morți în ghetou sau au fost uciși în procesul mutării. Alți 548 (inclusiv femei gravide) au fost găsiți în spitalul ghetoului, dar au fost programați pentru transportul către facilitățile din sectorul Berezovka în momentul în care au devenit deplasabili. A fost întreprinsă o nouă cercetare pentru a se identifica evreii rămași în oraș și pentru a se găsi o modalitate de debarasare de proprietățile confiscate de la deportați.31 Lucrurile puteau fi și mai rele în provincie. Bolile larg răspândite, precum tifosul, uciderile sistematice de către jandarmii români și unitățile de poliție recrutate din rândul populațiilor locale de etnie germană și inumanele condiții sanitare din numeroasele lagăre și ghetouri din Transnistria – în locuri cunoscute sub numele lor ucrainene precum Berezovka, Bogdanovka și Domanevka – au secerat zeci de mii de vieți. Pentru cei care au supraviețuit, oficialii transnistrieni, acționând în baza autorității lui Antonescu, au impus ceea ce s-a dovedit a fi un sistem de muncă de sclavi, decretând în 1943 că toți evreii între 12 și 60 de ani vor fi obligați să muncească în anumite domenii specifice, de la strângerea ouălor la activități de abator. Odessa însă urma să rămână un oraș aproape complet lipsit de evrei. În oraș nu se puteau face angajări în locuri de muncă fără permisiunea expresă a șefului administrației civile a guvernului.32 Până în primăvara anului 1942, la vremea când salcâmii înmugureau, iar florile din parc se deschideau, autoritățile române își încheiaseră sarcina cu exact aceeași perseverență morbidă a armatei, poliției și unităților SS germane din alte părți. Cu excepția celor care cumva reușiseră să-și ascundă identitatea, existau doar câteva zeci de meșteșugari evrei care lucrau în mici ateliere de stat din centrul orașului, iar cei mai mulți dintre ei nu erau originari din Odessa. Persoana care supraveghea deportările a fost decorată de nunțiul papal pentru administrarea sârguincioasă a teritoriului nou dobândit de România.33 Era un obscur profesor român care deținea acum importantul titlu de guvernator al Transnistriei. 180

___________ Gheorghe Alexianu era cumva un misionar. Era membru al generației pline de speranță de la 1918, un grup de tineri și tinere care fuseseră martori la crearea „României Mari” la sfârșitul Primului Război Mondial. România fusese o putere care ieșise victorioasă din acel conflict, iar învingătorului îi reveneau prăzile de război: teritoriile pe care generația lui de români le considera ca aparținând de drept națiunii-stat române. El privea către un viitor luminos în care nou-adunatele teritorii, precum Basarabia, Dobrogea, Transilvania, Bucovina și Banatul, absorbite în regatul român de la vecinii lor învinși sau defuncți: Rusia, Bulgaria și Austro-Ungaria, urmau să fie transformate într-un paradis în care se vorbește românește. Alexianu se născuse în 1897 în ținutul Vrancei, o veche regiune din vechiul regat al României. Din momentul în care regatul se extinse spre a include teritorii dobândite în cadrul înțelegerilor de pace de după război, el porni, asemenea multora din generația sa, către noua frontieră de est. Aceste colțuri ale României Mari erau românești doar cu numele. Fiecare dintre ele avea populații ample de etnici români – chiar majorități, depinde cum și cine făcea numărătoarea – dar existau de asemenea și minorități: ucraineni, ruși, bulgari și, îndeosebi în regiunile care făcuseră parte din Zona de Colonizare a Rusiei, evrei. Mulți bărbați și multe femei din generația lui Alexianu considerau a fi datoria lor supremă aceea de a duce cultura română teritoriilor ignorante din est. Ei s-au înscris ca profesori de liceu, profesori universitari, administratori regionali, agronomi, ziariști și orice altă profesie care va ajuta la dezvoltarea – și la românizarea cu adevărat – a teritoriilor care odinioară fuseseră captive sub Romanovi și Habsburgi. Alexianu reveni în cele din urmă ca profesor de drept administrativ la Universitatea din Cernăuți, odinioară un prosper oraș aflat sub controlul austriecilor situat în ținutul Bucovinei, în ceea ce este în ziua de azi Ucraina de Vest. Ceea ce găsi acolo era diferit de ceea ce crezuse el. Departe de a fi cu adevărat românesc, orașul părea că este, într-o măsură copleșitoare, locuit de vorbitori de limbă germană și de evrei. Era, de fapt, unul dintre marile centre ale culturii evreiești din Europa Centrală, loc de baștină al viitorului poet de limbă germană Paul Celan (născut în 1920) și un paradis al intelectualilor și artiștilor provinciali. 181

Sarcina lui Alexianu, asemenea celei a altor profesori, învățători și administratori locali, era aceea de a „româniza” orașul și hinterlandul lui, de a transforma amestecul de popoare și de culturi în cetățeni loiali statului român. Programele școlare au fost refăcute pentru a spune versiunea românească despre istorie. Limbile minorităților au fost suprimate. Evreii au fost excluși din universități și au fost introduse restricții asupra participării lor la viața civică. Capacitățile și entuziasmul lui au atras atenția autorităților centrale, iar în 1939 a fost numit rezident regal – reprezentantul personal al regelui român și guvernatorul efectiv – al întregii Bucovine și al câtorva ținuturi înconjurătoare. Atunci când Stalin a anexat Basarabia în vara anului 1940, în negociere a fost inclusă o parte din Bucovina. Invazia sovietică a avut un impact galvanizant asupra naționaliștilor locali precum Alexianu, care a fugit protestând și cu gânduri de răzbunare înapoi în România. Orașul său de adopțiune, Cernăuți, era acum condus de Armata Roșie. Țăranii care vorbeau românește pe care el îi lăuda ca păstrători ai unui străvechi etos național erau pedepsiți în calitate de slugoi imperialiști de către stăpânii sovietici. E posibil ca evreii din oraş să fi văzut sosirea sovieticilor ca o formă de eliberare, sau măcar un fel de uşurare în comparaţie cu naţionalismul intens pe care, vreme de 20 de ani, îl promovaseră românii şi cultura română în detrimentul lor. Circulau relatări despre localnicii care îi batjocoreau şi îi scuipau pe ostaşii români în timp ce se retrăgeau înainte de sosirea sovieticilor. Din momentul în care armatele române s-au alăturat celor ale lui Hitler în est în vara lui 1941, Alexianu reprezenta alegerea rezonabilă, dacă nu cumva evidentă pentru guvernarea teritoriilor proaspăt „eliberate”. El nu avusese niciodată ceva mai mult decât un post administrativ provincial, dar zelul său naţionalist şi experienţa sa directă ca profesor într-una din provinciile de graniţă ale regatului îi confereau o anumită familiarizare cu metodele necesare spre a reconstrui ceea ce distruseseră sovieticii. Ştia cum se fac treburile într-un oraş cu evrei. Realizarea sa majoră ca administrator în Cernăuţi pare să fi fost depăşirea guvernului central din punctul de vedere al legislaţiei antievreieşti. Înainte de a împlini un an în funcţia sa, el le interzisese cetăţenilor din localitate folosirea în public a limbii idiş. 182

În august 1941, chiar înainte ca trupele române și germane să fi obținut controlul efectiv asupra Transnistriei, Alexianu a fost numit guvernatorul regiunii, în fruntea unui număr de prefecți locali, unități de poliție și, în cele din urmă, a primăriei noii capitale a provinciei, Odessa. Burtos și începând să chelească, cu înclinație spre haine elegante și cu o mică mustață în stil Hitler, Alexianu era obsedat de ierarhie și de protocol. Chiar și formula sa preferată de adresare dădea la iveală neliniștea socială a unui arivist provincial. Chiar până la sfârșitul ocupației românești, el și-a semnat scrisorile și decretele în calitate de „profesor” Gheorghe Alexianu. Și-a stabilit biroul în vechiul palat al contelui Voronțov cu vedere către portul Odessei. O pictură murală de mari dimensiuni înfățișând un Stalin blajin în mijlocul unei liote de copii sovietici care dansează – lăsat din zilele în care palatul servea drept cartier general al ligii copiilor comuniști, Tinerii Pionieri – dispăru sub mai multe straturi de vopsea.34 În toamna lui 1941, în timp ce represaliile scădeau din intensitate, iar birocrația de izolare a evreilor se închega, Alexianu își permise un moment de reflexie asupra semnificației istorice a proiectului răsăritean al României. Într-o scrisoare incoerentă și plină de înflorituri către Antonescu, el propunea renașterea Catedralei Preobrajenski, distrusă de sovietici în anii 1930, în semn de omagiu adus expansiunii estice a României: „Așa după cum au făcut întotdeauna Domnitorii noștri din trecut după o bătălie victorioasă, la fel ar trebui și noi să semnalăm cel mai glorios moment din viața poporului nostru, când puterea expansionistă a războinicilor români a făcut ca flamura țării noastre să fie înălțată pe zidurile Odessei.” El se vedea pe sine ca făcând parte dintr-un măreț spectacol istoric. Începea cu domnitorii înarmați cu săbii din Evul Mediu care se ridicaseră curajoși împotriva slavilor, a mongolilor și a turcilor. Se îndrepta către o epocă în care oamenii vor privi la ceea ce realizase națiunea la Odessa ca fiind „o măreață icoană, dintr-o epocă în alta, a timpurilor trecute, a vieții elevate a României.” Pe măsură ce țara își ducea la împlinire misiunea sa, ar trebui, prin urmare, să fie conștientă cât de mult va fi judecată de istorie – ceea ce Alexianu credea că va vădi în mod necesar răspunsul altruist și umanitar al României la chemarea măreției.35

183

Dar, apoi, trebuia să se întoarcă la muncă. Alexianu, precum superiorii săi de la București și colegii din armată și jandarmerie, era profund preocupat de identificarea evreilor. Oficialii de rang superior considerau provincia răsăriteană ca fiind un teritoriu locuit în primul rând de grupuri definite prin sânge, nu de indivizi. Sarcina fundamentală a administrației era determinarea mărimii și componenței ca membri ai fiecăruia dintre aceste grupuri rasiale sau etnice, asemănător cu înregistrarea automobilelor și eliberarea licențelor pentru magazinele care vând băuturi. Camarazii germani din biroul de legătură al Wehrmachtului și detașamentele SS din Transnistria au aprobat și au încurajat, fără doar și poate, acest proces. Dar Alexianu avea o îndelungată experiență cu atari probleme din perioada petrecută de el în Bucovina. De asemenea, administratorii era convinși că găsirea evreilor – sau, prin proces de eliminare, mai întâi identificarea tuturor ne-evreilor – ar contribui la siguranța orașului. Dacă evreii erau criptocomuniști, iar dacă agenții comuniști fuseseră responsabili pentru explozia de la comandamentul militar, a identifica odessanii în care se putea avea încredere deveni sarcina principală a guvernului. Alexianu și echipa sa au întocmit un întreg sistem de verificare a identității, îndeosebi a bărbaților. La baza sa se afla un sistem de înregistrare în care, dacă nu putea fi oferită documentația adecvată în alte maniere, odessanii puteau furniza martori care să le ateste identitatea. Formularul oferit de administrația lui Alexianu făcea ușoară această sarcină: Eu, subsemnatul, _____________, cu adresa în ________, paşaport numărul _______________, declar că l-am cunoscut pe Dl. __________________ din anul ______, că ştiu că nu este evreu, ci este de origine ____________, că nu a fost în Partidul Comunist, şi că trăia la Odessa [înainte de ocupaţie].36 Câteodată Alexianu îndeplinea ordinele date de Antonescu însuşi, dar ca om care acorda atenţie detaliilor, avea deosebită grijă să modeleze maniera în care erau aplicate ordinele. Notele sale marginale personale pot fi găsite în rapoartele periodice referitoare la deportarea din oraş a evreilor, deseori cu comentariile aspre menite să-i încurajeze sau să-i mustre pe subordonaţii săi. În momentul în 184

care deportarea evreilor era în desfăşurare, el le reamintea jandarmilor că orice copil de evreu lăsat în urmă de către deportaţi nu trebuia să fie luat în grija familiilor creştine; pentru ei va fi construit un orfelinat special în lagărul de la Berezovka. Atunci când preşedintele comisiei de evacuare raporta că încă se considera că evrei se ascund în afara ghetoului în alte părţi ale oraşului, ordinele lui Alexianu, notate cu creionul cu scrisul lui mărunt, erau clare: „Trebuie executate raiduri şi aplicate sancţiuni.”37 Cu toate acestea, propria lui concepţie despre identitate putea fi la fel de alunecoasă ca şi provincia grotescă şi imprevizibilă la crearea căreia ajuta el. Câteodată însuşirea de a fi evreu depindea de sânge. Altădată depindea de credinţă. Urmând o politică stabilită de Antonescu, Alexianu decretă că evreii care puteau dovedi că fuseseră botezaţi drept creştini nu vor fi supuşi deportării. El personal a intervenit în cel puţin un caz spre a salva o femeie botezată, presupusă ex-evreică, la solicitarea preotului ei.38 Dar aceasta constituia una dintre numeroasele trăsături îngrozitoare ale guvernului asupra căruia prezida el cu pasiune. Având în vedere că putea determina viaţa sau moartea unor odessani şi altor transnistrieni efectiv cu o mişcare a stiloului său, Alexianu poseda o putere pe care nici chiar Antonescu – ocupat să traseze pe hartă mişcările de trupe şi să primească saluturi – nu o putea exercita cu aceeaşi acurateţe şi precizie. ___________ Ce credeau românii că fac în Transnistria? Răspunsul depindea în funcţie de românul întrebat şi de momentul întrebării. Câteodată oficialii pur şi simplu copiau experienţa nazistă de la Guvernarea Generală sau de la Comisariatul Reichului Ucraina – ucigând, deportând, închizând şi apoi ucigând din nou – chiar dacă ratele de supravieţuire din Transnistria erau de un ordin de mărime mai mare decât în unele arii controlate de germani. Câteodată ei îşi creau propriul microimperiu pe fugă, un efort inconsecvent şi prost organizat de a avea propria lor posesiune colonială în răsăritul slav, care putea furniza patriei forţă de muncă şi materii prime. Din alte puncte de vedere, ei creau un proiect în mod distinct românesc, pregătind terenul pentru un stat de după război care ar fi chiar mai mare şi mai curat din punct de vedere etnic decât cel creat 185

în 1918. Graniţele României fuseseră deja schimbate prin forţă şi exista o anumită aşteptare că măcar o porţiune din aceste schimbări vor rezista după o victorie a Axei. Prietenoşii germani dăduseră o amplă parte din Transilvania, în nordul României, la fel de prietenoasei Ungarii cam în perioada în care sovieticii inamici înşfăcaseră Basarabia şi Bucovina de Nord. Înconjurată de prieteni atât de hrăpăreţi, îşi spuneau românii, faptul de a lua Transnistria ar putea constitui o poliţă de asigurare împotriva pierderii permanente a Transilvaniei – o piesă cu mult mai valoroasă din teritoriul de bază al României care a rămas preocuparea teritorială predominantă de-a lungul războiului.39 Antisemitismul cultural, formalizat de instituţiile statului român, era fundamental pentru aceste eforturi. Prin septembrie 1942, Antonescu şi Alexianu au finalizat în cele din urmă închiderea cercului prin interzicerea evreităţii: dând ordin ca iudaismul să fie de acum încolo considerat o religie ilegală, interzicându-le, totodată, evreilor din punct de vedere cultural să îmbrăţişeze alte credinţe.40 Unul dintre nou-fondatele ziare în limba română, Gazeta Odesei, a încercat să surprindă puterea transformatoare a conducerii românești și legătura sa cu problema evreiască: De obicei, Odessa își impresiona vizitatorii prin mirosul de scutece de jidan împuțit și de gunoi în putrefacție în piața Privoz… Ai crede că acolo trăiau doar jidani, alergând pe străzi, bulucindu-se în prăvălii și alcătuind mari turme la intrarea în clădiri… Dar apoi veni armata română și, după aceea, administrația română. Și se puse capăt hărmălaiei evreiești. Odessa începu să-și vindece rănile și să se curețe de mizeria pe care o strânsese ani și ani de zile. Respingătorul miros al curților evreiești dispăru cu timpul. Odessa se trezi la o nouă viață, plină de luminoasă speranță.41

Dar existau alte motivații dincolo de sentimentul antievreiesc. România era legată de un vag sentiment al destinului manifest către estul său și de dorința de a crea o zonă teritorială de tampon în jurul Basarabiei și Bucovinei eliberate. În momentul în care statul începu deportări la scară mare, el își asumă o serie de responsabilități pe care era incapabil și în același timp lipsit de voința de a le respecta. În cele din urmă, cu evreii și romii/țiganii zăcând lihniți de foame și roși de boli în adăposturi îngrozitoare, românii se descotorosiră 186

de problemă transferând-o altora – în multe cazuri sătenii de etnie ucraineană și germană în poala cărora fuseseră aruncați deportații. Îmboldiți și echipați de către naziști, etnicii locali germani, sau Volksdeutsche, descendenți ai sârguincioșilor fermieri germani, la origine invitați în regiune de către Ecaterina cea Mare, câteodată îi ucideau pe cei înfometați, la care nu se gândiseră niciodată în calitate de vecini. Dorința de a despovăra statul de servituțile umane reprezenta deseori una dintre cele mai puternice și grotești surse ale comportamentului românesc.42 Mii de români medii cu mult sub Antonescu și Alexianu vedeau în experimentul trasnistrian șansa de a realiza un proiect particular favorit sau de a-și promova carierele. Oficialii români nu au suferit, în ansamblu, de pe urma a ceea ce germanii numeau Ostrausch, efectele amețitoare ale muncii departe de casă, într-un loc considerat a fi locuit de evrei subumani și slavi sălbatici. Dar posibilitățile conferite de Transilvania nu erau de ignorat. Universitarii explorau bogățiile regiunii dintre Nistru și Bug și se pregăteau pentru restructurarea de ansamblu a populației ei. Savanții organizau expediții antropologice, măsurând capete și studiind liniile sprâncenelor sătenilor spre a-i deosebi pe români de hibrizi. (25% de sânge românesc era suficient, se convenea, spre a face ca cineva să fie român autentic – o definiție mai încăpătoare a identității naționale decât cea aplicată de naziști.) A fost propus un nou „institut național de eugenie”, ca modalitate de a pune națiunea română pe o bază genetică mai solidă. În toamna anului 1942, autoritățile române au început procesul de identificare a etnicilor români care trăiau la est de Bug, în Comisariatul Reichului Ucraina. Planul era acela de a-i muta în vest, în Transilvania, unde vor ajuta la făurirea unei provincii înfloritoare și mai pure din punct de vedere etnic, echivalentul latin al politicii Germaniei față de propriul Volksdeutsche de „repatriere”. Unele familii românești fură mutate înainte ca soarta războiului să încline în defavoarea Axei.43 Liberalii și umanitarii se pronunțară în privința tratamentului țării față de propriii evrei, în timp ce conducătorii evrei din România organizau misiuni de ajutoare spre a-i asista pe evreii din lagărele transnistriene. Cei mai entuziaști naționaliști salutau politica ce implica strămutarea persoanelor, schimbarea granițelor și purifi187

carea teritoriilor considerate a fi contaminate de străini din punct de vedere rasial sau etnic. Dar pentru majoritatea românilor, soarta evreilor din regiunea ocupată era probabil doar o preocupare trecătoare. Chiar și intelectualii realiști erau complet orbi atunci când era vorba de ceea ce se întâmpla în est. Eminentul istoric Gheorghe Ioan Brătianu călători cu o unitate de cavalerie românească până în Crimeea, dar fu mișcat în principal de lungile șiruri de morminte ale soldaților și masivele distrugeri făcute de artilerie antichităților din regiune.44 Provincia și capitala ei nu erau singura sferă de preocupări a unui grup limitat, secretos și depravat de oficiali și soldați. Prin acte de comisionare sau de omitere, Transnistria era în foarte mare măsură o afacere participativă. În Odessa toate acestea ar fi părut clare la vremea respectivă. Așa după cum raporta un agent secret care lucra pentru forțele de ocupație, unii odessani îi considerau pe mulți români care patrulau acum pe străzi și slujeau în birouri guvernamentale ca fiind reprezentanți ai unei „națiuni moi”, în vreme ce germanii erau „fermi… ei ar fi adus rapid disciplina” în oraș – cu alte cuvinte, ei ar fi restaurat ordinea, ar fi păstrat străzile curate, i-ar fi încolțit pe delincvenți și ar fi eradicat corupția.45 Aceasta era probabil părerea dominantă în rândul rușilor și al ucrainenilor: nu era preferința lor ca românii să conducă treburile, dar asta era situația. Și în orice caz, pe când frunzele maronii cădeau plutind pe trotuarele pustii în toamna lui 1941, sarcina de bază pe care și-o asumaseră ocupanții părea clară: ei veniseră spre a se descotorosi de oamenii pe care românii îi numeau jidani și pe care odessanii îi cunoșteau în limba rusă cotidiană drept jidî.

188

10

„Aș vrea să vă aduc la cunoștință următoarele” După război, fiecare copil din Odessa era în stare să recite datele care delimitau ocupaţia: retragerea strategică a Armatei Roşii pe 16 octombrie 1941 şi întoarcerea ei triumfătoare pe 10 aprilie 1944. Acele 907 zile erau considerate ca fiind un scurt interregn înainte de restaurarea puterii sovietice şi ca o perioadă de suferinţă comună, când oraşul se afla în strânsoarea ghearelor unor străini. Chiar şi în ziua de azi, de-a lungul Aleii Gloriei din Parcul Şevcenko (fostul Parc Alexandrovski), o altă alee în pantă este mărginită de monumente ale morţilor în război. Ea duce la obeliscul marinarului necunoscut şi o flacără eternă. De sărbătorile publice, monumentul este patrulat de copii în uniforme, care bat pas de defilare şi care concurează pentru onoarea de a sta drepţi la „Postul nr. 1”. De acolo, vizitatorii pot privi spre port şi spre apartamentele din blocurile înalte de dincolo de el, dovadă a călătoriei oraşului de la victimă la învingător. Istoricii sovietici au avut tendinţa de a eticheta vechiul inamic drept „fascişti” sau „ocupanţi germano-fascişti”, îndeosebi după ce România a devenit un stat comunist şi un aliat în cadrul Pactului de la Varşovia. Fostul duşman devenise un prieten socialist, aşa încât episoadele dureroase din trecut erau date la o parte tacit. Puţini oameni, chiar în însăşi Odessa, cunosc în detaliu experienţa din timpul războiului – în parte datorită dispariţiei generaţiei care 189

încă îşi mai aduce aminte de război, în parte pentru că jumătate de secol de propagandă sovietică a pus accentul pe apărătorii oraşului şi i-au minimalizat pe ocupanţii străini şi pe colaboraţioniştii locali. Narativul sovietic de rezistenţă continuă să fie puternic. Profesorii de şcoală îşi conduc elevii printre meandrele catacombelor, unde gherilele îşi puneau la cale raidurile asupra inamicului. Plăci comemorative încă marchează fostele case ale eroilor, patrioţilor şi partizanilor. Doar câţiva scriitori odessani au început să pună sub semnul întrebării această versiune a evenimentelor. Timp de peste doi ani şi jumătate, oare cetăţenii s-au gândit doar „la modul în care să arunce în aer comandamentul inamic, să elimine un soldat inamic sau măcar să găurească cauciucurile unei maşini româneşti?” întreba sec un autor.1 Dar astăzi ştim – sau cel puţin putem şti – mult mai multe despre răspunsul local la ocupaţia din timpul războiului. Până în anii 1940 regatul român dezvoltase o birocraţie provincială substanţială, având mai bine de douăzeci de ani de experienţă în guvernarea zonelor noi şi problematice. O mare parte din acest aparat birocratic se reproducea în Transnistria: directorate şi secţii, subsecţii şi birouri, toate cu sarcina dublă de administrare în lumea reală plus producţia sârguincioasă a şirurilor de hârtii. Sovieticii, care au recuperat aceste documente atunci când regiunea a fost luată înapoi, au fost nişte paznici buni. Acea colecţie conţine acum mai bine de 52 000 de dosare separate şi sute de mii de pagini de text. Multe au fost microfilmate şi sunt depozitate la United States Holocaust Memorial Museum din Washington, D.C. Multe altele sunt cu greu protejate de ravagiile mucegaiului şi şoarecilor de către bravul personal de la arhivele de stat din Odessa. Dosarele conţin rapoarte detaliate şi telegrame despre înfiinţarea ghetoului şi lichidarea sa, despre deportarea evreilor în lagărele de muncă şi centre de detenţie din Transnistria şi despre moartea lor de pe urma bolilor, frigului şi masacrării sistematice. Totuşi, dintre toate ororile din arhive, unele dintre cele mai tulburătoare lecturi – îndeosebi de la un oraş care continuă să ia în serios caracterul lui cosmopolit – apar în denunţurile scrise şi rapoartele de agent secret pe care odessanii de rând le completau pentru autorităţile române: sute de pagini mâzgălite în cerneală sau cu creion chimic pe hârtie 190

de scris ultrasubţire, pe spatele unor afişe vechi sau chiar pe partea interioară a unor ambalaje de bomboane. Împreună cu listele de străini de clasă şi duşmani ai poporului arestaţi şi împuşcaţi pe vremea lui Stalin, dosarele groase depun o sumbră mărturie despre oraşul mai întunecat care pândea în spatele celui luminat. ___________ Odessanii au început să se denunţe unii pe alţii aproape imediat ce cavaleria română a pătruns la trap pe o stradă Richelieu pustie şi plină cu saci de nisip. După aruncarea în aer a comandamentului militar în 22 octombrie 1941, volumul s-a mărit. Era mai mare ca niciodată cererea de demascare a bolşevicilor ascunşi, înainte ca ei să poată înscena şi alte atacuri teroriste, iar numărul odessanilor nerăbdători să evite suspiciunile a sporit, probabil, şi el. În definitiv, era greu să supravieţuieşti anilor 1930 fără să îmbrăţişezi într-o anumită măsură sistemul sovietic, iar în lumea complet anapoda a războiului şi ocupaţiei, fiecare virtute invocată din necesitate constituie acum un viciu care aşteaptă să fie dat la iveală. Era cu adevărat ca şi cum ai păşi prin oglindă. Duelul de denunţuri ale lui Skopov şi Labunski reprezintă un exemplu instructiv. În noiembrie 1941, un anume Grigori Skopov a scris comandamentului militar român spre a-l denunţa pe vecinul său, Pavel Labunski, ca fiind comunist şi agent NKVD. El a furnizat o listă de persoane care pot susţine această informaţie şi a oferit o documentare în detaliu a opoziţiei hotărâte a lui Labunski faţă de statul român. Atunci când Labunski a auzit de la alţii din blocul său că fusese denunţat de Skopov, el trimise rapid autorităţilor propria sa notă scrisă de mână. Afirma că nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist. Amintea că se născuse într-o familie de proprietari de pământ destul de avuţi. Se căsătorise în rit creştinortodox. Fusese „reprimat” în mai multe rânduri de către bolşevici. Fratele lui luptase de partea albilor în timpul războiului civil, motiv pentru care fusese trimis în gulag şi i se confiscaseră proprietăţile. În schimb, Labunski rămăsese să aibă grijă de soţia fratelui său şi de cei doi copii ai lor. Atunci când începu noul război, Labunski fu recrutat în Armata Roşie, dar dezertă imediat. Mai presus de toate 191

acestea, scria el, persoana care ar trebui să-i îngrijoreze pe români era denunţătorul său. El nu făcea decât să încerce să-şi ascundă propriul trecut de bolşevic şi bine cunoscutele modalităţi criminale ponegrind pe altul. „Skopov este în mod absolut cel mai rău duşman al noii ordini, care a ajuns să elibereze umanitatea de bolşevicii cei urâţi”, încheia Labunski. „Skopov ar trebui să plătească pentru activităţile lui criminale din trecut.” Anexa apoi o listă cu 11 vecini şi alţi martori care pot confirma spusele lui.2 Cu câţiva ani înainte, toate amănuntele biografiei sale pe care Labunski le oferea în semn de bună-credinţă – mediul de clasă din care provenea, religiozitatea sa, faptul că fratele său fusese în serviciul albilor – l-ar fi desemnat un inamic al statului sovietic. Dar în noua ordine, lucruri care fuseseră puncte slabe deveneau acum avantaje care trebuiau puse în valoare. Pentru numeroşi odessani, modalitatea de a demonstra un sentiment sănătos al datoriei civile era aceea de a te oferi şi de a fi de folos în menţinerea legii şi ordinii, descoperirea agenţilor sovietici clandestini şi în mod deosebit darea în vileag a evreilor ascunşi. Administraţia lui Alexianu îi considera pe toţi evreii odessani, cel puţin în teorie, drept agenţi sovietici. Punerea semnului egalităţii între „evreu” şi „comunist” avea o istorie lungă şi sângeroasă în Europa de Est. Dar dat fiind faptul că românii nu doar că duceau un război, ci purtau şi o campanie contrainsurgentă – împotriva luptătorilor clandestini adevăraţi care se ascundeau în catacombe, perturbau transportul şi câteodată vizau oficiali români de rang înalt – căutarea evreilor ascunşi nu era doar o simplă problemă de ceea ce s-ar numi acum purificare etnică. Era, totodată, din perspectiva ocupantului şi a multora dintre cei ocupaţi, o problemă de securitate. În motivaţiile colaboraţioniştilor din Odessa se împleteau antisemitismul latent şi câteodată entuziast, frica de o revenire a sovieticilor în oraş, paranoia legată de faptul de a fi denunţat şi emoţiile universale ale vecinilor de lăcomie, invidie şi resentiment. Demascarea impostorilor constituia o temă comună în multe dintre rapoartele agenţilor şi denunţurile voluntare. Un anume Igor Brijiţki raporta că auzise despre o persoană numită Strijak, care locuia pe atunci pe Strada Greacă, care lucrase ca salariat al NKVD 192

şi participase la represiunea stalinistă a etnicilor germani din regiunea Odessa. Paşaportul lui Strijak spunea că el e etnic ucrainean, susţinea Brijiţki, dar un vecin confirma că „sora lui e jidaucă.”3 În acelaşi raport, Brijiţki continua, detaliind cazul mai complicat al unui soş, al soţiei şi al fiului, familia Zagalski: Kleiman şi Zagalski – 58 strada Uspenskaia (intrare prin curte). Directorul Şcolii Nr. 8, Alexei Ivanovici Zagalski, ascunde faptul că soţia lui, Klavdia Isaakovna Kleiman, este evreică. Şi că fiul ei din prima căsătorie, cu numele de Vadim Kleiman, în vârstă de optsprezece ani, este de asemenea evreu. Şi că Zagalski l-a adoptat şi i-a dat numele lui şi pretinde că e ucrainean. Klavdia Isaakovna Kleiman, cu ajutorul miliţiei sovietice conduse de jidani, a reuşit să obţină un paşaport cu numele de familie al soţului ei, Zagalski, iar în paşaport pretinde că nu este evreică, ci ucraineancă. Un profesor de la Şcoala Nr. 68, Adolf Poze, a făcut posibile toate aceste maşinaţiuni. Această informaţie este dată de Stasenko, profesor la Şcoala Nr. 92.4

Odessanii erau în mod firesc obişnuiţi să se ascundă de stat. Contrabandiştii, goniff-ii şi grupurile politice clandestine perfecţionaseră arta evitării. Dar în 1941 ideea de a arunca lumină asupra vastei lumi subterane – care se credea acum că e populată de bolşevici şi evrei secreţi – avu un deznodământ mortal. Câteodată oamenii se puteau ascunde în văzul tuturor. Agentul Nr. 61 raporta că un bărbat care lucra ca şofer la o fabrică locală, cu numele de Şvidkoi, era în realitate acelaşi Şvidkoi care fusese înainte un bine-cunoscut comunist, membru în conducerea organizaţiei de partid a fabricii şi „un gen de persoană extrem de răuvoitoare, făcând totul pe furiş.” În plus, continua agentul, citând mărturia unui Kriţki, „în ciuda numelui şi prenumelui său rusesc, [Şvidkoi] este jidan.”5 Denunţurile nu erau întotdeauna îndreptate către anumiţi indivizi, cu toate că aceasta e informaţia pe care autorităţile române o socoteau cea mai utilă. Un registrator de la comandamentul militar făcea din când în când notaţii de mână pe rapoartele de denunţ, cerând ca autorul să fie mai specific în legătură cu cine ce anume a spus şi să ofere adrese exacte, atât a celui care denunţă, cât şi a celui denunţat. Era nevoie de timp pentru a-i învăţa pe oameni să-şi facă treaba eficient. Totuşi, anumiţi odessani continuau să raporteze 193

orice fapt banal sau teorie favorită care socoteau că ar putea fi utilă autorităţilor. „Aş vrea să vă supun atenţiei”, scria un anume Valeri Tkacenko, „că în subsolul din strada Tiraspol, 13, se întruneşte un grup de jidani şi discută chestiuni politice, şi spun că românii şi germanii ne beau sângele cu paharul, dar că noi îl vom bea pe al lor cu găleata. Şi că America ne ajută.”6 Alţii au denunţat persoane care nu acopereau evrei, dar le adăposteau hainele vechi, păstrând efectele personale ale celor care fuseseră trimişi departe. Iar alţii raportau că un vecin beneficiase pe nedrept de articole lăsate atunci când evreii au fost izolaţi de români – adică reclamând că persoana în cauză nu împărţea prada cu ceilalţi locatari din bloc. Analişti amatori ofereau propriile lor interpretări pentru ceea ce se petrecea în jurul lor, acţionând ca detectivi neoficiali, nu ca simpli informatori. Hârtia misterioasă găsită într-un apartament ar putea fi rebutul de la o maşină de tipărit clandestină, presupunea o locatară. Portretele lui Hitler, Antonescu şi regelui Mihai al României care începuseră să apară în bazarurile locale erau foarte prost executate şi trebuiau retuşate, spunea altul. Un vecin raporta că o cunoştinţă frecventa persoane de proastă factură şi probabil că avea gânduri rele. „În acelaşi timp, apartamentul lui este locul de întrunire al comuniştilor-terorişti ascunşi. Iar pe lângă acestea, soţia lui este jidaucă şi este complet înconjurat de jidani.”7 O altă persoană dădea o listă după care autorităţile puteau să-i scoată din ascunzători pe evreii care încă se mai ascundeau în oraş. „Identificarea şi inspectarea evreilor poate fi făcută în felul următor”, scria „Un Observator”: 1. Faţa şi aparenţa de evreu; 2. Un fel stricat de a vorbi; 3. Documentele oficiale pe care le posedă (şi de asemenea cele ale rudelor sale); 4. Organele genitale (pentru bărbaţi)8. Propagandiştii români căutau să prezinte într-o lumină bună ocupaţia, caracterizând-o drept eliberare, cortina finală peste mai bine de 20 de ani de teroare bolşevică. Dar primii eliberatori au consolidat obiceiurile de bază şi patologiile sistemului sovietic. Paranoia, acuzaţiile în interes propriu, mania pentru demascarea, expunerea 194

şi stârpirea potenţialilor inamici ai statului constituiau modalităţi de comportament cu care oraşul se obişnuise deja în anii 1920 şi 1930. Formatul scrisorilor de denunţare şi al plângerilor pe care le conţineau erau deseori aproape cópii ale celor folosite în timpul perioadei staliniste anterioare, de la formula de deschidere standard în limba rusă − „Dovoju do Vaşego svedeniia nijesleduiuşcee”, sau „Aş vrea să vă supun atenţiei următoarele” – până la finalurile ce păreau mecanice, care atestau buna-credinţă şi onestitatea celui care a scris. Atunci când puterea de ocupaţie a căutat informaţii clare şi credibile, odessanii câteodată pur şi simplu interpretau un scenariu bine învăţat – care avea multe lucruri în comun cu arta practicată a supravieţuirii sub un regim opresiv. Lipsa de loialitate politică, serviciul într-un post administrativ în regimul ilegitim anterior, abuzul de putere făcut de funcționarii guvernamentali sau darea la iveală a unui minor păcat sexual sau a altui comportament imoral puteau fi toate temeiuri pentru denunțare, atât sub sovietici, cât și sub români. Tentația de a informa în legătură cu vecinii și de a prelua spațiul lor locativ – îndeosebi în blocurile de apartamente supraaglomerate în râvnitul centru al orașului – era de asemenea o moștenire directă de la sistemul sovietic.9 Diferența acum era semnul clar de egalitate pus între a fi inamic și a fi evreu, o uniune pe care puțini odessani păreau a avea dificultăți în a o accepta. Orașul fusese hrănit cu o dietă constantă de teorii ale conspirației și propagandă antisemită vreme de zeci de ani – de la aşa-zisa amenințare reprezentată de organizațiile evreiești de autoapărare de la începutul anilor 1900 la mai recentele eforturi ale campaniilor germane și române la nivel emoţional şi raţional de a-i caracteriza pe sovietici drept un braț al evreimii mondiale. Mai vechile fisuri dintre evrei şi vecinii lor deveneau acum canioane peste care doar cei mai eroici dintre odessani erau capabili să sară. „Ei îi consideră pe evrei o naţiune extrem de perfidă, vicleană şi neiertătoare”, raporta un agent, „şi una care încă e capabilă de un întreg şir de ticăloşii.”10 Mărturiile personale ale supravieţuitorilor se coroborează cu relatările din documentele oficiale. David Seneaver s-a născut în oraşul Balta, la nord de Odessa, unde familia sa lucra ca vânzători de 195

peşte. Când casa şi afacerea lor au fost rechizionate de către sovietici la începutul anilor 1930, familia s-a mutat într-un mic adăpost, plătind preţul de a fi fost denunţat ca inamici din clasa burgheziei. În timpul foametei ucrainene de la începutul anilor 1930, ei au plecat spre oraş, dar viaţa era la fel de dificilă acolo, având în vedere că familia purta o etichetă de clasă nedorită şi potenţial mortală. Seneaver avea 15 ani atunci când România luă controlul asupra Odessei, şi îşi amintea în mod distinct de mulţimile care se adunau atunci când evreilor li se spunea să se adune în piaţa Privoz lângă centrul oraşului. „Populaţia locală, îndeosebi ucrainenii”, îşi amintea el, „erau nerăbdători să-i ajute pe germani şi pe români să-şi vâneze victimele, copii şi tineri, care se ascundeau în pivniţe.” Atunci când a fost alungat din oraş la începutul anului 1942, cu destinaţia lagărul de la Domanevka, cete de localnici azvârleau cu pietre şi strigau: „Voi l-aţi crucificat pe Iisus Hristos.” Dar în mărturia sa, Seneaver voia să fie clar asupra unui punct anumit: un sătean din localitate, al cărui nume slav el şi-l amintea după zeci de ani, îl găzduise după deportare. Odessanii, nu ţăranii ucraineni de la ţară, erau cei care îşi amintea el că strigaseră şi aruncaseră cu pietre.11 O populaţie urbană exersată în demascarea trădătorilor de clasă, în darea în vileag a sabotorilor socialismului şi în stârpirea duşmanilor poporului transfera cu uşurinţă aceste tehnici în descoperirea evreilor secreţi. Evreii au reuşit într-adevăr să supravieţuiască la Odessa de-a lungul războiului, dar au fost puţini. Unii se ascundeau în văzul lumii obţinând sau falsificând documente oficiale care certificau statutul lor de Karaim, evreii pre-talmudici distincţi care, în general, erau lăsaţi în pace de autorităţi. Alţii se dădeau drept ucraineni, armeni sau membri ai altor grupuri etnice, îndeosebi dacă erau capabili să se mute într-o parte a oraşului în care nu existau şanse ca vecinii să cunoască adevărata lor identitate. Planificarea atentă şi şansa pură contau în egală măsură. Liudmila Kalika, o adolescentă, a supravieţuit împreună cu familia ei printr-o combinaţie de noroc şi evlavie a vecinilor. Atunci când izbucni războiul, trăiau într-un apartament la comun – ceva obişnuit la începutul perioadei sovietice – şi împărţeau spaţiul cu altă familie.

196

Acest fapt se dovedi a fi o binecuvântare. Atunci când familia Kalika hotărî să se ascundă, în loc de a se prezenta la ghetou, cealaltă familie pur şi simplu se extinse în spaţiul nefolosit, în loc să fie expropriată de administratorul clădirii sau de către autorităţile de ocupaţie. Vecinii de apartament ai familiei Kalika erau evrei care reuşiseră să capete acte care atestau, în mod fals, că sunt Karaim. Apartamentul, situat la parter, avea o pivniţă suficient de mare pentru mai multe persoane, iar micul spaţiu deveni refugiul familie Kalika, pentru că evreii erau împuşcaţi sau goniţi din oraş. O altă vecină, o ucraineancă, furniza mâncare şi apă evreilor ascunşi şi îi ajuta pe presupuşii „Karaim” să aibă grijă de apartamentul comun. Ea îi convinse pe eventualii vecini zgomotoşi că membrii familiei Kalika fie fuseseră deportaţi, fie muriseră. Vârtejul împrejurărilor le permiseră Liudmilei şi altor patru evrei să rămână ascunşi în pivniţă vreme de 820 de zile, până când oraşul a fost recucerit de Armata Roşie.12 După începutul anului 1942, a existat o diminuare marcată a denunţurilor. Majoritatea evreilor fuseseră identificaţi şi trimişi afară din oraş. Majoritatea brigăzilor de partizani mortale, finanţate de sovietici, fuseseră distruse, ascunzătorile lor din catacombe fuseseră descoperite şi sigilate. Agenţii şi informatorii continuau să fie activi, dar sarcinile lor acum includeau difuzarea ziarelor şi punerea în cutii poştale a fluturaşilor propagandistici, nu raportarea sistematică despre vecinii lor. Lumea care rămăsese în oraş învăţa cum să-şi vadă de existenţa sa cotidiană. Odessanii nu erau nicidecum ignoranţi în privinţa a ceea ce se petrecea în lagărele şi ghetourile din nord. Ei văzuseră evrei spânzuraţi şi împuşcaţi în masă. Ulterior, circulau relatări în bazar despre uciderea evreilor în toată Transnistria. Unii chiar se îngrijorau de ceea ce se va întâmpla în viitor dacă nu vor exista trupe care să apere oraşul de răzbunarea evreilor. „Când vă luaţi zborul, jidanii or să fie în stare să ne facă rău”, se relata că le strigau femeile soldaţilor români. „De ce nu i-aţi făcut pe jidani kaput?”13 Un alt agent scria în primăvara lui 1942 că unii evrei scăpaseră înapoi la Odessa şi răspândeau zvonuri despre oameni care au fost mitraliaţi într-o râpă într-un loc numit Berezovka. Acum ştim că acele zvonuri au fost adevărate. Cei care au scăpat relatau unul dintre cele mai groaznice 197

masacre care au avut loc sub supravegherea României, uciderea a aproximativ 28 000 de evrei din Odessa de către unităţile SS recrutate din rândul Volksdeutsche.14 Dar pentru că evreii nu mai erau spânzuraţi pe străzi şi nu mai împânzeau pieţele înaintea deportării în provincie, era uşor pentru români şi pentru ucraineni să pretindă că ştirile despre alte orori puteau fi cu uşurinţă ignorate. ___________ Memorialul Holocaustului din Odessa se află pe o stradă aglomerată lângă zona verde a cartierului Moldavanka. O alee de copaci recent plantaţi duce la o fântână centrală. În vârf se află o lucrare de mici dimensiuni, dar obsedantă, a sculptorului Zurab Țereteli, un grup de bărbaţi şi femei goi chirciţi în faţa unei mici scări, totul înconjurat de un vălmăşag de sârmă ghimpată. Fântâna nu funcţionează, pavajul e crăpat şi spart, iar copacii au nevoie de apă. O inscripţie le aminteşte în mod inexact vizitatorilor de crimele comise de „nazişti”, nu de către români sau de odessanii locali. Micul parc în care se află este plin de sticle de plastic şi de coşuri de gunoi care dau pe din afară. Totuşi, cel mai uimitor lucru despre memorial este faptul că cea mai mare parte a lui este un monument în amintirea celor identificaţi drept cei 90 de integri, bărbaţi şi femei, mai ales ucraineni, care şi-au riscat viaţa spre a salva evrei. Fiecare copac este etichetat cu numele unuia dintre eroi. Este o manieră extrem de singulară de a gândi experienţa oraşului din timpul războiului, căci adevărul mai sumbru este acela că o întreagă pădure de odessani s-a comportat în mod diferit: cooperând cu autorităţile române, denunţând cu zel evrei sau văzându-şi tăcut de viaţa lor ca şi cum nu ar fi ştiut unde dispăruse unul din trei vecini de-ai lor. Eroii erau acolo, cu siguranţă, dar sunt greu de identificat printre trădători şi răspânditori de zvonuri, acei ale căror scrisori formale şi note urgente ies în evidenţă din dosarele arhivate. O modalitate de a înţelege vastul număr de odessani care nu sunt amintiţi pe aleea celor integri este aceea de a aborda chestiunea oblic, prin intermediul unei persoane care a petrecut mai mult timp în oraş decât Puşkin sau multe dintre celelalte figuri faimoase cuprinse acum în panteonul odessanilor onorifici: maiorul român Gherman Pântea. 198

Cu faţa albă şi îndesat, cu un păr des, care în tinereţe era pieptănat pe spate, iar la bătrâneţe devenise ca o coamă, Pântea a fost unul dintre cei mai calificaţi administratori pe care guvernul român îi putea trimite la post în Transnistria. Era un produs al zonei de frontieră, născut în mai 1894 într-o familie vorbitoare de limbă română din nordul Basarabiei, o perioadă în care regiunea era liniştită, aşa după cum fusese aproape un secol, dar asemenea multora dintre camarazii lui basarabeni, el se convertise la cauza naţionalismului român în timpul degradării totale a disciplinei militare şi prăbuşirii frontului estic în 1917. A fost ales ca reprezentant militar în parlamentul local care s-a format atunci când Imperiul Rus a dispărut, apoi a lucrat ca ministru în guvernul pentru scurtă vreme independent al Basarabiei. A făcut parte din grupul care a optat în 1918 pentru unirea cu România, exact în momentul în care bolșevicii se pregăteau să intre în Chișinău, capitala provinciei Basarabia. După ce a fost absorbită în regatul român, Pântea a slujit trei mandate în calitate de primar al Chișinăului. Ca fiu al unor țărani basarabeni săraci, dar educat în sistemul țarist ca avocat, el vorbea atât românește, cât și rusește. Cunoștea chiar ceva din Ucraina, având în vedere că studiase pentru scurt timp la vechea instituție a lui Ilia Mecinikov, universitatea din Odessa. Atunci când armata sovietică a invadat Basarabia în vara lui 1940, Pântea s-a alăturat maselor de soldați și oficiali români care se retrăgeau spre vest.15 Cu toate că nu îl cunoștea personal pe Antonescu, conducătorul român l-a convocat la o întrunire la gara din Chișinău în august 1941. El a fost informat de intenția lui Antonescu de a-l numi primar al Odessei în momentul în care orașul va fi capturat de trupele germane și române. Considerabila lui experiență în Basarabia îl făceau o alegere rezonabilă; poate că politicienii liberali din București – cei deja preocupați de politicile dure ale lui Antonescu de acasă – îl promovau în speranța de îndulcire a comportamentului regimului în teritoriile ocupate. În orice caz, atunci când orașul fu cucerit în cele din urmă, Pântea a fost numit în mod adecvat în postul de primar, ajungând la Odessa pe 18 octombrie, cu mai puțin de o săptămână înaintea fatidicei aruncări în aer a comandamentului militar. 199

Pântea a fost martor direct la „represaliile” împotriva evreilor în zilele care au urmat atacului. El i-a scris o scrisoare personală lui Antonescu – ocolindu-l pe Alexianu și sărind peste treptele ierarhiei – în care își amintea cum se întorcea de la efortul de salvare a clădirii aflate lângă Parcul Alexandrovski și găsea oameni spânzurați de-a lungul străzilor și intersecțiilor principale. Aflase că evreilor li se ordonase de la comandamentul militar să se strângă pentru deportare la Dalnik, locul unde mulți vor fi în cele din urmă împușcați sau arși de vii. „Dacă ați fi fost informat cu precizie despre situație, îndeosebi că populația nu a fost implicată în actul din 22 octombrie,… ați fi revocat ordinele de represalii, iar oameni nevinovați nu ar fi fost pedepsiți”, scria el. Pântea a solicitat chiar și ca Antonescu să numească pe altcineva ca primar, din cauza faptului că puterea lui era minimalizată de cea a autorităților militare locale. El se abținu să-și dea demisia, totuși.16 În ciuda obiecțiilor sale, Pântea a participat totuși la întrunirea crucială care a hotărât soarta restului populației evreiești din Odessa. Prin Ordonanța nr. 34 din ianuarie 1942, Alexianu ordonase crearea unei „comisii de selectare și evacuare” speciale pentru a superviza purificarea capitalei. Pe 6 ianuarie se întruni prima ședință a comisiei, prezidată de colonelul Matei Velcescu, prefectul poliției pentru regiunea Odessa. La acea ședință membrii au hotărât maniera în care va fi dus la îndeplinire ordinul lui Alexianu, inclusiv golirea sistematică a ghetoului de la Slobodka. Deși persoanele însărcinate cu executarea muncii în teren erau unități de poliție și de jandarmerie locală, Pântea fusese prezent la crearea a ceea ce va echivala cu soluția finală a problemei evreiești a orașului. El nu mai participă la alte ședințe ale comitetului de „selecție și evacuare” și numi pe unul dintre adjuncții de primar spre a-l reprezenta. Rămase în post ca primar până la cedarea forțelor germane pentru scurt timp a controlului orașului în primăvara lui 1944.17 Autoritatea lui Pântea a fost în mod serios circumscrisă îngâmfatei puteri a lui Alexianu, precum și celei a comenzii militare române, care avea ultimul cuvânt în privința afacerilor locale. Dar în domeniile aflate sub controlul lui și în limitele unei economii de război, orașul părea că-și revine. Lucrările publice reîncepuseră, inclusiv aprovizionarea cu apă și electricitate. Restaurantele și piețele se redeschiseră. Pentru prima oară în 20 de ani, vânzătorilor individuali li se permitea 200

să-și vândă produsele agricole și bunurile manufacturate în prăvălii și standuri private. Cinematografele ofereau filme interzise sub sovietici, iar întreținerea lor deveni o preocupare specială pentru autorități.18 Filmele aveau un uriaș potențial pentru menținerea populației locale mulțumită, prin divertisment, iar filmele de propagandă românești subliniau în mod regulat progresele războiului și depravările lui Stalin – acestea din urmă, cel puțin, fiind un aspect în legătură cu care mulți cetățeni nu mai trebuiau convinși. Corupția era în floare în nou-energizata economie, dar orașul nu fusese nicidecum un exemplu de virtute economică sub sovietici. Cetățenii învățau să răspundă cu umorul negru și ciudat pentru care Odessa era deja faimoasă. În piețele în aer liber, vânzătorii îi tachinau pe soldații și funcționarii români cu jocuri de cuvinte creative. Urarea românească standard „Bună dimineața” a devenit în limba rusă „Budemte meneatsea” – „Hai să facem o afacere!”19 Chiar dacă statutul final al Transnistriei după victoria Axei era încă nesigur, românii s-au angajat în administrarea afacerilor în maniere care să le fie pe plac localnicilor ruşi, ucraineni şi germani. Străzile importante ale oraşului au fost rebotezate în forme în concordanţă cu noua ordine. Strada Karl Marx deveni, un pic cam ostentativ, bulevardul Hitler. Strada Evreiască a primit numele lui Mussolini. Unul dintre măreţele repere ale oraşului începând cu anii 1870, Opera, fusese serios avariat în timpul asediului. Acoperişul se prăbuşise, toate ferestrele fuseseră sparte, iar sistemele de încălzire şi conductele de apă erau stricate. Deja la sfârşitul lui 1941 administrația oraşului aranjase ca geamurile să fie înlocuite. În curând magnifica orgă a teatrului, care nu funcţionase de multă vreme sub sovietici, se afla în stare bună (un proiect supervizat de acelaşi adjunct de primar care îşi petrecea restul timpului luând parte la şedinţele referitoare la lichidarea ghetoului). În timpul sezonului 1942-’43, odessanii intrau într-o clădire complet restaurată, proaspăt zugrăvită şi pictată, cu şansa de a cumpăra bilete pentru una dintre cele 58 de producţii separate, de la Boema la Evgheni Oneghin. Administraţia oraşului nu făcea niciun efort să „românizeze” repertoriul muzical. Trei sferturi din producţii erau clasici europeni standard, în vreme ce un sfert erau lucrări ruseşti.20 201

„Pântea era un om popular la Odessa”, îşi amintea o actriţă locală la sfârşitul anilor 1950, „şi chiar şi azi populaţia şi-l aminteşte cu drag.”21 Un flux constant de români călătorea din regat să vadă cu ochii lor noul experiment de imperialism vecin. Studenţi şi profesori de la Universitatea Bucureşti, reprezentanţi de la Asociaţia Română a Învăţătorilor, delegaţii din satele româneşti, coruri, ansambluri de dans şi ziarişti vizitau cu toţii oraşul pe cheltuiala guvernului. Secţiunea de Tenis de câmp a Asociaţiei Sportive a Căilor Ferate Române a organizat un meci vreme de două zile cu invitaţi oaspeţi. Chiar şi un grup premiat de elevi din Bucureşti, selectaţi ca fiind cei mai promiţători elevi din capitala României, au fost recompensaţi cu un tur al provinciei pe care într-o bună zi se presupune că o vor conduce. Ion Antonescu veni în vizită în trei rânduri – o dată în 1942 şi de două ori în 1943 – să vadă minunile ce se făureau la frontiera de răsărit.22 Fluxul de vizitatori deveni atât de mare, încât funcţionarii de grad inferior cerură înfiinţarea unor cantine turistice, spre a caza misiunile de artişti, muzicieni, educatori, studenţi şi demnitari care soseau săptămânal din patrie.23 Per total, oraşul deborda de prospeţime şi de vitalitate, un loc „plin de tineri”, aşa cum îşi amintea un vizitator, în contrast marcant cu străzile şi pieţele goale din alte părţi ale Europei de Est ocupate.24 Totuși, Pântea fusese perfect conștient și adânc tulburat de evenimentele din primul an de ocupație. Când începu îndepărtarea sistematică a evreilor din Odessa, el îi scrise lui Alexianu, protestând împotriva acțiunii. „V-am raportat pe cale verbală și în scris”, spunea el, „că această evacuare este greșită și inumană și, având în vedere că are loc în toiul iernii, a devenit cu adevărat barbară.” Repetând argumentația trimisă mai devreme lui Antonescu, el se plângea că, în mod eronat, consilierii guvernatorului voiau să-l convingă că evreii reprezintă o amenințare la adresa securității orașului. Pântea insistă că, de fapt, ei munceau din greu la reconstrucția lui. Dar, având în vedere trenurile de transport și coloanele de evrei odessani deja pornite, Pântea scria că el dorea acum să facă „ultima încercare de a salva cât de mult se poate.” El cerea în mod specific ca meșteșugarii și profesorii evrei să fie exceptați de la deportare, împreună cu aproximativ 1 000 de Karaim care încă locuiau în oraș. Nu s-a făcut vreun 202

efort notabil de a se selecta primele două categorii, deși Karaim, ca și în trecut, au fost cruțați ca nefiind evrei „din punct de vedere rasial” (o opinie dezvoltată de către naziști și adoptată de români).25 Dar din cauza protestelor sale la adresa politicii României în chestiunea evreiască, primarul rămase profund suspect în ochii lui Alexianu și ai altor superiori ai lui, până la București. El era înconjurat de români basarabeni, care – în calitate de oameni de la frontieră și bilingvi în română și rusă – fuseseră întotdeauna considerați de către oficialii din vechiul regat ca având o loialitate dubioasă și nefiind versați în idealurile naționalismului românesc. (Începând din 1939, ministerul apărării român culegea rapoarte informative care evaluau dacă basarabenii sunt mai degrabă predispuși să fraternizeze cu sovieticii decât să lupte împotriva lor).26 Pântea folosea limba rusă ca limbă de lucru la biroul primarului și comunica populației Odessei decretele și alte acte birocratice în principal în această limbă. Și acest lucru năștea suspiciuni în privința legitimărilor sale naționaliste, chiar dacă ușura cu siguranță sarcina administrării orașului. Da, cei mai mulți dintre funcționarii din biroul primarului erau foști comuniști, îi scria el lui Alexianu, dar te puteai aștepta la așa ceva într-un oraș care vreme de douăzeci de ani se aflase sub control sovietic. În plus, întreaga idee de agenți comuniști care se furișau în oraș era în mare o ficțiune. „Nu este adevărat că populația locală face agitație [împotriva României]”, scria el. „Dimpotrivă, localnicii s-au pus pe treabă, mergând la muncă în toate sensurile și participând efectiv la reconstrucția Odessei. Născocirile referitoare la «agitația» populației sunt puse în circulație de felurite organe secrete ale statului, care au tot interesul de a tulbura lucrurile spre a-și justifica existența și cheltuielile. Acesta este motivul pentru care aceste organisme vorbesc despre amenințarea comunistă la adresa Odessei, despre comploturi, despre catacombele care sunt pline de comuniști, de evrei și așa mai departe.”27 El sugera că atât denunțurile pline de zel ale localnicilor, cât și la fel de plina de zel receptivitate din partea serviciilor de securitate române constituiau mai degrabă o chestiune de interes propriu decât o reală amenințare. Cei dintâi încercau să intre în grațiile noii puteri. Ceilalți sperau să-și convingă superiorii că își făceau treaba. Așa după cum știa chiar și primarul orașului, odessanii și ocupanții lor erau prinși într-o îmbrățișare reciprocă și câteodată reciproc benefică. 203

___________ Cunoaștem detaliile carierelor lui Alexianu și Pântea, pentru că amândoi au fost judecați după război. La scurt timp după ce forțele române s-au retras din Odessa, lăsând orașul și regiunea mai amplă a Transnistriei teoretic în mâinile germanilor, România însăși trecu în tabăra adversă. În timp ce sovieticii forțau înaintarea către vest, iar efortul de război al Axei se năruia, în august 1944 regele român, Mihai, îl demise pe Ion Antonescu și declară aderarea României la Aliați – exact la timp spre a stăvili o luptă totală contra Armatei Roșii, care acum realiza propria ei versiune de blitzkrieg. La sfârșitul războiului, sovieticii au instalat treptat un guvern comunist în România, care își consolidă poziția forțându-l pe Mihai să abdice și să părăsească țara la sfârșitul lui 1947. Una dintre primele sarcini ale noului guvern a fost aceea de a-i da în judecată – sau în multe cazuri de a-i reda în judecată – pe conducătorii vechiului regim. Alexianu a fost unul dintre cei patru acuzați găsiți vinovați de crime de război, condamnat la moarte și executat de comuniști. Ceilalți – puternicul vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu; brutalul adjunct al ministrului de interne, Constantin Vasiliu; și însuși conducătorul, Ion Antonescu – fuseseră figuri publice vizibile, lucrând în guvernul central de la București și mergând în zigzag între propriul lor antisemitism profund, exigențele războiului și solicitările șefului lor, Germania nazistă. Ura lor față de evrei avea tendința de a fi tipul conservator găsit printre partidele tradiționale de dreapta din toată Europa Centrală, nu în mod necesar varietatea înverșunată, revoluționară predicată de către propagandiștii naziști. Fusese transformată în program politic prin experiența de a fi o putere de ocupație și prin zelul contagios al SS, al ofițerilor de legătură germani și al lui Hitler însuși. Totuși, la procese s-a evidențiat că, dintre toți oficialii de rang înalt, relativ obscurul Alexianu, emițând sârguincios decrete din sălile care odinioară găzduiseră faimoasele serate ale Lisei Voronțova, era poate cel mai adevărat dintre cei care credeau cu adevărat. Alexianu a negat că ar fi avut vreun rol în masacrele de la sfârșitul anului 1941, atribuindu-le exceselor poliției secrete și jandarmeriei. Dar și-a apărat eforturile de a administra Transnistria în modalități 204

benefice pentru statul român, îndeosebi trimițând către patrie cât s-a putut de mult din bogățiile ei și, atunci când a fost necesar, îndepărtând populații de evrei despre care el credea că prezintă o amenințare pentru ordinea publică.28 Spre deosebire de mulţi din vârful ierarhiei administrative, se pare că el nu a beneficiat personal de pe urma rolului lui în război. Investigatorii l-au găsit trăind într-un modest apartament din Bucureşti, fără a deţine proprietăţi ample în alte părţi din ţară, fără fonduri transferate în bănci străine şi fără conturi ascunse în care să fi depozitat prada luată de la evreii care erau deportaţi şi ucişi în timpul conducerii sale vreme de trei ani. Cea mai mare parte a mărturiei lipsite de remușcări a constat în apărarea administrării economiei provinciale – însăși chestiunea care însemnase sfârșitul carierei sale: Antonescu îl demisese din funcția de guvernator în ianuarie 1944, la scurt timp înainte de întreaga aventură din Transnistria, pentru faptul că a fost un prost administrator.29 Chiar și atunci când se confrunta cu moartea, el încă apăra noblețea cauzei naționale, o scenă surprinsă de un aparat de filmat al jurnalului de știri din epocă. În picioare în fața plutonului comun de execuție, Vasiliu și Mihai Antonescu frământau, în vreme ce Ion Antonescu își ridică pălăria într-un salut teatral către soldații care îl executau. Alexianu, subțire și proaspăt ras, stătea abătut și drept ca bradul. Soarta lui Pântea a fost diferită. Deja în 1945, el a fost descoperit ascunzându-se sub un nume de împrumut în România și a fost dat în judecată pentru că ar fi vândut pietre de mormânt dintr-unul din cimitirele evreiești din Odessa. A fost achitat și eliberat în anul următor, dar se ascunse din nou odată cu venirea guvernului comunist. Trecu de la un prieten la altul, purtând acte de identitate false și o copie semnată a scrisorii lui către Antonescu în care protesta împotriva „represaliilor”, un simulacru de talisman împotriva furtunii care se apropia. În cele mai multe nopți dormea în Gara de Nord din București spre a evita să fie depistat. A fost arestat din nou în 1949, judecat încă o dată, găsit vinovat de crime de război și de crime împotriva umanității și condamnat la 10 ani de muncă grea. Era un semn al timpului că infracțiunea sa de bază era acum clasată drept „pro205

vocând moartea a mii de muncitori”, nu ucidere de evrei și jefuire de morminte.30 Chiar dacă a fost, în cele din urmă, eliberat din închisoare, prin anii 1960 încă era urmărit de Securitate, poliția secretă a epocii comuniste, pentru să se înhăitase cu elemente „antisocialiste”.31 Pântea ar fi putut să-și dea demisia din postul de primar. Ar fi putut face mai mult decât să-și trimită adjunctul la acele întruniri neplăcute referitoare la deportări. El ar fi putut evita uciderea evreilor prin simpla legalizare a certificatelor lor de botez drept creștini, o cale de salvare de ultimă oră pe care au încercat-o mulți în vreme ce ghetoul era golit.32 „Eu nu sunt un apărător al evreilor”, îi declara el categoric lui Antonescu pe când cadavrele încă atârnau de spânzurătorile improvizate.33 Cu excepția tuturor acestor motive, Pântea era deosebit de reprezentativ pentru orașul pe care îl administrase în calitate de primar. Dincolo de acțiunile celor mai îngrozitori arhitecți ai Holocaustului, comportamentul lui Pântea a fost, în cele din urmă, apropiat de cel al multor odessani pe perioada războiului, ocupației și atrocității – născut dintr-o voință de fier de a nu lua în considerare ceea ce se petrecea chiar sub ochii lui. Alte părți ale Ucrainei sufereau mai mult în termeni strict numerici. În anumite regiuni, mai bine de 90% din populația evreiască fusese eliminată. Se estimează că 40% din cetățenii evrei au pierit în anii războiului în regiunea Odessa, cifra fiind cu siguranță mai mare pentru cei uciși în interiorul orașului.34 În Transnistria per ansamblu, poate 50 000 din cei 300 000 de evrei locali au rămas în viață în momentul în care regiunea a ajuns din nou sub control sovietic. 35 Indivizii supraviețuiau falsificându-și identitatea, bazându-se pe bunătatea și proprietatea unui sătean sau vecin, sau trăind în tăcere și cu spaimă în pivnițe și poduri. Cu timpul, unii chiar s-au întors la vechile lor case, unde li s-au alăturat evacuați care reveneau din refugii în Asia Centrală sau alte părți ale Uniunii Sovietice. Dar comunitățile dispăruseră acum. În noiembrie 1944, după ce Armata Roșie era stăpână pe oraș de câteva luni, oficialii sovietici au numărat 48 de evrei care locuiau acolo.36

206

Partea a III-a

Nost a lg ie și a m i nt i re

11

Oraș-erou Un agent secret raporta în iarna lui 1941-1942 că odessanii din piața Privoz făceau în mod regulat speculații referitoare la revenirea măreției orașului. După ce sovieticii au pierdut puterea, se spune că un om a strigat: „Odessa va fi din nou un port liber şi se va întoarce la vârsta de aur a contelui Voronţov şi a ducelui de Richelieu, sub patronajul Maiestății Sale Regele Mihai de România şi al Excelenţei Sale Conducătorul Suprem al Imperiului German Adolf Hitler.”1 Puține persoane erau, în epocă, pline de solicitudine sau respectuoase în interes propriu față de ocupanți, dar sentimentul general nu era ceva neobișnuit. Cu suficient optimism și bravadă, odessanii își puteau imagina un viitor în care orașul lor putea fi readus la starea în care se afla într-un anumit moment în secolul al XIX-lea. Nostalgia nu era doar o manieră de a tânji după trecut. Era, de asemenea, o metodă de a invoca un viitor distant, dar radios. Cel care privea cu suficientă atenție își dădea seama că acestea erau totuși fantezii temporare. Se coopera cu ocupanții atunci când avea rost și se găseau maniere de evitare a acestui lucru în caz contrar. Evitarea constituia un obicei odessan, iar anii de război nu au făcut altceva decât să ascută vechile deprinderi: ocolirea agenților vamali, mituirea poliției, ignorarea în mod intenționat a solicitărilor oficialilor guvernului și în general îndoirea pentru a se evita frângerea. Supraviețuirea constituia un fel special de înflorire. 208

Odessa nu era chiar o coală albă la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar era ceva destul de apropiat: un oraș lipsit de o comunitate religioasă și etnică și cu o mare parte din restul populației sale ascunzându-se prin pivnițe sau fiind răspândită în orașele și satele din jur. Orașul încă nu-și revenise după bombardamentele de artilerie, aeriene, raiduri de partizani și distrugerea nucleului său evreiesc. Evacuații odessani puteau fi găsiți în toată Uniunea Sovietică, unii chiar în Uzbekistan. Doar 200 000 de persoane rămăseseră în oraș, poate cam o treime din populația sa de dinainte de război. Clădirile și infrastructura fuseseră jefuite de armatele Axei aflate în retragere. Costumele și scaunele de la operă dispăruseră. Cheiurile și hambarele erau ruine fumegânde. Chiar și troleibuzele funcționau acum în România.2 Infracționalitatea, pe care românii căutaseră s-o controleze, dar n-au eradicat-o vreodată, reveni în forță. Foștii partizani deveniră bandiți, pedepsind autoritățile sovietice restaurate cu aceleași genuri de raiduri executate împotriva românilor. Hoția și jaful erau ceva obișnuit, iar cei mai curajoși lăsau mesaje către autoritățile comuniste scrijelite pe zidurile orașului. „Ziua e a voastră înainte de ora 7, dar noaptea e a noastră”, declara un graffiti. 3 Violența măruntă mergea în paralel cu răfuiala statului cu cei care ajutaseră ocupația și beneficiaseră de pe urma ei. Presupușii colaboratori erau identificați de către arhivarii și aparatcicii sovietici care parcurgeau înregistrările minuțioase ale autorităților române. Cei care nu avuseseră bunul-simț de a fi plecat împreună cu românii aflați în retragere erau arestați, băgați la închisoare sau împușcați. Chiar și faptul de a fi locuit la Odessa în timpul războiului reprezenta motiv de suspiciune, pe baza presupunerii că supraviețuirea implica un anume tip de compromis cu fasciștii. Un val nou, dar efemer, de denunțuri se dezlănțui în oraș, vecinii indicându-i pe cei care se presupune că au lucrat sau au simpatizat cu „barbarii româno-germani”, după cum îi denumea limbajul timpului pe ocupanții eliminați. În același timp, oficialii sovietici lucrau spre a descoperi soarta celor care căzuseră victime în timpul războiului. Într-un masiv efort de a documenta pierderile umane și materiale, o „comisie extraordinară de stat”, activând în mare parte din fostul teritoriu ocupat 209

al Uniunii Sovietice, strângea date despre victime. Bazându-se pe declarații orale sub jurământ, rapoartele comisiei erau redate adesea cu detalii izbitoare. Listele celor uciși și deportați încă oferă unele dintre cele mai amănunțite evaluări ale prețului războiului, îndeosebi cel legat de evreii din Odessa. Din aceste evaluări postbelice, de exemplu, știm că 16 persoane au fost luate din strada Pușkin, 74-76, la un anumit moment în timpul războiului, incluzând membri ai familiilor identificați ca Leiderman, Likerman, Kotlear, Schwartzman, Kogan, Figelman, Ashkenazi și Katz, printre alții. În strada Șcepnoi, 9, 23 de persoane – de la Haim Țiperman, în vârstă de 5 ani, la Liusea Kraveț, în vârstă de 9 ani – au fost „îndepărtate de către fasciști” în limbajul declarațiilor.4 Fără îndoială că unii dintre cei care au depus mărturie în fața comisiei erau cei care făcuseră posibilă deportarea evreilor în primul rând. Același amestec de motive care stăteau la baza denunțurilor din timpul războiului funcționau probabil în relatările postbelice despre victime. Bunătatea, buna vecinătate și regretul erau prezente, la fel ca și interesul personal rațional. Un document oficial care certifica mutarea rezidenților de la o adresă precisă putea, de asemenea, servi drept certificat de abandonare, o unealtă birocratică cheie pentru vecinii care căutau un spațiu de locuit suplimentar. Imediat după război, în Odessa exista un exces de spații de locuit, având în vedere populația relativ mică din timpul perioadei ocupației. Dar în goana după spații locative de după 1945 – pentru că atât evacuații evrei, cât şi cei neevrei reveniseră la casele lor – casele goale constituiau ceva deosebit. Șura Sturmak fusese deportată în timpul războiului în lagărul de la Domanevka. În cele din urmă, fu izolată într-o veche fermă, unde evreii erau puși să locuiască într-o cocină de porci transformată. Surorile, frații și mama ei fuseseră uciși; soțul ei, soldat al Armatei Roșii, era dispărut pe front. Când se întoarse la Odessa după război, ea găsi apartamentul familiei ocupat de etnici ruși. Dar strângând declarații și alte documente legale, ea obținu un ordin judecătoresc care îi dădea afară din casă pe ocupanții ilegali și reda spațiul fostului locatar.5 Pentru supraviețuitorii evrei, a fi pe listele cu cei „trimiși” constituia o validare oficială critică a pretenției lor la fosta proprietate, ocupată acum de vecini abuzivi. Declarațiile de la comisie, scrise pe 210

vechi bucăți de hârtie și pe pagini rupte din cărți, constituie o grăitoare încheiere arhivistică a rapoartelor de denunț din urmă cu câțiva ani. În 1941, a fi trecut pe listă ca evreu, cu o adresă precisă și cu numele membrilor de familie, reprezenta primul pas către deportare și poate moarte. Pentru supraviețuitorii de după 1945, a nu fi pe o astfel de listă însemna efectiv a-ți pierde apartamentul și statutul de rezidență. În ambele cazuri, o mâzgălitură de birocrat făcea diferența între a fi un adevărat odessan și unul lipsit de legitimitate. Evreii nu vor mai fi niciodată un grup etnic considerabil în oraș. La momentul recensământului sovietic din 1959, ei reprezentau doar 12% din populația regiunii Odessa, care includea orașul însuși și mai multe orășele – o creștere față de perioada din timpul războiului, desigur, doar o fracțiune din cifra antebelică. Procentajul a scăzut constant pe măsură ce evreii au migrat în alte părți ale Uniunii Sovietice sau au plecat spre a-și clădi o viață nouă în străinătate, în vreme ce etnicii ucraineni și ruși le luau locul în centrul orașului și în suburbiile industriale. Dar, la fel după cum localnicii odessani își făcuseră griji legate de varianta în care ocupanții români plecau, iar evreilor li se dădea posibilitatea de a se „răzbuna”, oficialii sovietici căutau să limiteze efectele reîntoarcerii evreilor în orașul postbelic. Antisemitismul oficial, atât în varianta subtilă, cât și în cea fățișă, reprezenta o trăsătură comună a vieții postbelice, în Uniunea Sovietică și alte țări nou-comuniste din Europa de Est. Un grup care fusese considerat criptocomunist de către români este acum socotit nevrednic de încredere, cosmopolit, lipsit de rădăcini și – îndeosebi după întemeierea statului Israel în 1948 – criptonaționalist. Religiozitatea evreiască constituia o țintă deosebită. Imediat după război, sovieticii au lansat campania „lichidați-i pe minyan-i” – grupurile de zece oameni necesare pentru rugăciunea rituală, care apăruseră spontan după retragerea trupelor române și germane. La începutul anilor 1950, chiar și sinagogile cărora li se permisese să se redeschidă după război au fost închise din nou, parte a unei frenezii antisemite din ce în ce mai mari în Uniunea Sovietică cu puțin timp înainte de moartea lui Stalin. Într-o încercare de a separa practica religioasă evreiască de aspirațiile naționale evreiești, s-a dat ordinul ca fraza rituală „La anul în Ierusalim” să fie scoasă din rugăciunile făcute de Yom Kippur și de Paștele evreiesc.6 211

La Odessa, antisemitismul era cu mult anterior venirii puterilor Axei și continua să existe acolo atunci când orașul a revenit în țarcul sovietic. „S-au întors scursorile”, i-a auzit Saul Borovoi pe odessani spunând despre sosirea după război a evreilor evacuați.7 Scriitorul Emil Draitser a revenit în oraș împreună cu părinții săi după război și a trăit acolo pe perioada reconstrucției postbelice. „Evreii sunt cu toții niște lași”, își aduce el aminte cum îi batjocoreau colegii lui de școală. „În timpul războiului, s-au ascuns la Tașkent.”8 Pentru unii evrei, o parte din bătaia de joc era adevărată, din fericire. Vapoarele care părăsiseră cheiurile gemând de lume în toamna lui 1941 purtau zeci de mii de evrei odessani porniți în căutarea siguranței în alte părți ale Uniunii Sovietice, începutul a ceea ce va deveni, de-a lungul restului secolului XX, un exod în masă al evreilor către alte orașe rusești și ucrainene, precum și către Israel, Statele Unite și alte țări străine. Doar între 1968 și 1980, peste 24 000 de evrei odessani – puțin sub un sfert din populația evreiască – au părăsit definitiv Uniunea Sovietică. Mai mulți au urmat în timpul erei Gorbaciov și după aceea.9 Sfârșitul Odessei evreiești a produs o diasporă odessană care i-a dat orașului un nou fel de viață cu mult dincolo de port și de Deribasovskaia. Cu timpul, Odessa a ajuns să fie venerată drept imaginara Deltă a Mississippiului din Uniunea Sovietică, un remarcabil incubator pentru nostalgia muzicală și visătoare, și în același timp un loc a cărui putere creatoare a devenit cu adevărat evidentă în momentul în care oamenii au reușit să scape de el. Orașul își avea deja un Mark Twain al său, în persoana lui Isaak Babel, scriitor care a surprins vorbirea deosebită, obiceiurile sociale și personajele colorate ale unei epoci a cărei trecere era regretată de puțini. Îi lipseau un Robert Johnson sau un Muddy Waters − muzicienii care au furnizat coloana sonoră pentru o lume dispărută. După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialităţile sovietice şi cultura populară au reuşit să facă ceva ce Babel, împuşcat de către temnicerii lui sovietici cu doi ani înainte ca românii să fi mărşăluit în oraşul lui natal, nu ar fi putut prevedea: să transforme bătrânul oraş într-un obiect de dor siropos şi melodic. ___________ Când Serghei Eisenstein s-a aşezat să-şi compileze memoriile fragmentare şi poetice, el s-a întrebat sumbru despre soarta sutelor de figuranţi din Crucişătorul Potiomkin, bărbaţii şi femeile pe care îi 212

punea să alerge în susul şi în josul treptelor scării din Odessa cu câteva strigăte în megafonul său. Şi-i putea aduce aminte pe mulţi dintre ei, având în vedere că se străduise să înveţe numele cât mai multor persoane. Dar identitatea celui mai celebru actor al filmului – bebeluşul din landoul care alunecă în jos pe treptele însângerate – a rămas un mister. „Ar trebui să aibă 20 de ani acum”, scria Eisenstein în 1946. Unde e el – sau ea? Nu știu dacă era băiat sau fată. Ce face oare? A apărat Odessa, ca tânăr? Sau a fost trimis departe, în sclavie? Se bucură acum că Odessa e un oraș eliberat și reînviat? Sau zace într-o groapă comună, undeva departe?10

Oricare dintre aceste destine ar fi fost posibil, dar orașul avea destui ticăloși și destule victime. Însă la momentul în care Armata Roșie bătea pas de defilare pe strada Richelieu, cu fețe zâmbitoare și mitraliere atârnate în bandulieră pe tunicile lor uzate, un panteon de eroi își făcea deja apariția în folclorul popular și în scrierea istoriei de către Partidul Comunist. Erau agenți NKVD, precum celebra bandă Moloțov-Badaev, care lansau lovituri îndrăznețe din ascunzătorile lor din catacombe în timpul apărării Odessei. Lunetista Liudmila Pavlicenko scrisese pe răboj mai multe ucideri documentare decât oricare alt soldat sovietic. Băiatul-patriot Iakov Gordienko, absolvent al școlii pe care bolșevicii o construiseră din marmura provenită de la defuncta Catedrală Preobrajenski, ducea mesaje secrete comuniștilor din clandestinitate înainte de a fi împușcat de fasciști în 1942. Niciuna dintre aceste relatări nu era complet neadevărată. Unitățile de partizani, echipate și conduse de la Moscova, perturbaseră primele luni ale ocupației românești. Dar poveștile postbelice despre sacrificiu și cutezanță deseori proslăveau personaje minore din experiența Odessei din timpul războiului, adunând figuranți ca dovadă a unei rezistențe curajoase, chiar dacă târziu încununate de succes în fața dominației fasciste și străine. În orașul reconstruit, plăci și statui comemorative serveau drept surogate pentru amintiri private și mai complexe. Un apartament în care partizanii își întocmeau planurile și o clădire din care comandanții sovietici conduceau 213

apărarea au devenit monumente cotidiene ale eroismului insuficient amintit al Odessei. Aceste povestiri despre sacrificiu și înfăptuire erau prezentate publicului într-un nou Muzeu al Apărării Odessei, care înregistra sute de mii de vizitatori anual.11 Odessa a fost unul dintre primele patru orașe sovietice – alături de Leningrad, Sevastopol și Stalingrad – cărora li s-a decernat titlul de gorod-geroi sau „oraș-erou”. Leningradul a rezistat unui nimicitor asediu german vreme de aproape doi ani și jumătate. Sevastopol a rezistat timp de nouă luni unor baraje de artilerie grea. Stalingradul a fost nicovala pe care a fost zdrobit, în cele din urmă, războiul Germaniei de pe frontul de est. Odessa constituia o ciudățenie în acest grup ilustru. Cea mai mare parte a populației a traversat războiul evacuată în siguranță în est. O mare parte din rest a găsit modalități de cooperare, fie în mod activ, fie în silă, cu românii. Dar Odessa reprezenta singurul centru sovietic major ținut captiv de către un alt invadator decât Germania nazistă, iar faptul de a fi martir, oricât de ambiguu, îi conferea un fel special de statut. Cu timpul, orașul-erou ajunse să-l întreacă în strălucire pe cel real. Narativul sovietic de rezistență și valoare semnifica trecerea completă a Odessei în tărâmul nostalgiei. Mitul experienței ei în cel de-al Doilea Război Mondial era acum împletit într-un nou set de caracteristici care se credea că-l definesc: multietnicitate amiabilă, plaje bune, amuzament fals mediteraneean și o poftă de viață care era doar vag evreiască. Ca locație favorită și scăldată în soare pentru vacanțele muncitorești, Odessa devenea din nou celebră ca exact destinația de frontieră pe care o intenționase Ecaterina, o atracție importantă pe coasta sudică a Uniunii Sovietice. Întregul proces de refacere a Odessei începuse chiar înainte de eliberarea sa. Exact pe când Gherman Pântea supraveghea reconstrucția operei din Odessa, iar Gheorghe Alexianu căuta cea mai eficientă manieră de a stoarce profit din Transnistria, sovieticii făceau un alt film cu Odessa. Doi camarazi este o mostră memorabilă de propagandă pe timp de război produsă de Studiourile de Film din Tașkent, căminul de regizori și actori evacuați din zonele ocupate ale Uniunii Sovietice. Filmul reprezintă echivalentul sovietic al filmelor minore de la Hollywood care au fost în cele din urmă eclipsate de 214

către cele cu pretenții de măreție, cele câteva vehicule Errol Flynn și John Wayne care adăugau personaje complexe secvențelor standard de bătălie navală miniaturală și predicilor patriotice. Filmul spune povestea lui Arkadi Jiubin și a lui Sașa Svințov, cei doi soldați din titlu, și a aventurilor lor în timpul asediului Leningradului. Camarazii sunt legați prin adânca prietenie de pe linia frontului, care îi dă posibilitatea lui Jiubin să-l ironizeze pe Svințov până când îl scoate din minți, dar care, totodată, îl împinge pe Svințov să înfrunte pericolul – în două rânduri – spre a-l salva pe prietenul său de la moarte sigură. Jiubin este camaradul prin excelență. Atunci când timidul Svințov renunță la a mai face curte fetei, o fermecătoare blondă din Leningrad cu un surâs învingător, intră în scenă Jiubin și îi scrie scrisori, în locul lui, spre a-i cuceri inima. Atunci când a fost difuzat filmul în 1943, criticii nu au avut o părere prea bună despre acesta. Intriga este în cel mai bun caz şubredă, iar numerele muzicale sunt lipite stângaci în scenariu. Dar în spatele liniei frontului, spectatorii sovietici fredonau în scurt timp şlagărele din film şi râdeau de poznele lui Jiubin şi ale lui Svinţov. Era exact genul de bun-simţ de care Uniunea Sovietică avea nevoie în epocă, chiar dacă teritoriile sale vestice se aflau sub control străin. Conform lui Evgheni Evtuşenko, aceştia nu erau actori, „ci oameni reali, autentici”, trecând prin aceleaşi traume şi triumfuri zilnice ale camarazilor lor sovietici.12 Nimeni dintre cei care au văzut filmul nu putea rata mesajul fundamental. Svinţov e din munţii Urali punctul terminal al Rusiei europene şi locul dincolo de care, în mijlocul războiului, milioane de cetăţeni sovietici îşi găsiseră refugiul. Jiubin era din Odessa, paradisul sudic al Uniunii Sovietice, care se află acum sub cizma fascistă. Cei doi bărbaţi erau din locuri diferite, dar ei luptau în mod esenţial pentru acelaşi lucru: Svinţov spre a se ţine de ceea ce Uniunea Sovietică reuşise să păstreze, Jiubin spre a lua înapoi ceea ce smulsese invadatorul străin. Dincolo de patriotism, esenţa filmului o constituie dorinţa pe care ar fi împărtăşit-o mulţi dintre spectatorii filmului – dorinţa simplă de a se termina cu războiul şi de a pleca acasă. Pe parcursul următoarei jumătăţi de veac, dacă cetăţenilor sovietici li s-ar fi cerut să numească pe cineva care să reprezinte ora215

şul Odessa, probabil că ei l-ar fi indicat pe Arkadi Jiubin. În ziua de azi, mulţi ruşi, nostalgici după filmele pe care le-au văzut părinţii şi bunicii lor, ar face acelaşi lucru. Iar atunci când se gândeau la Jiubin, în mod automat ei se gândeau la actorul care l-a creat. Mark Bernes era perfect pentru rol. Avea o faţă lată şi deschisă, cu primele semne ale cutelor de înţelepciune şi de vârstă mijlocie, o versiune sovietică a lui William Holden sau Humphrey Bogart, şi totuşi cu ochii zâmbitori şi cu umorul discret al lui Spencer Tracy. Dar Bernes nu era, şi nici n-a pretins vreodată a fi, un odessan – până când a jucat rolul unuia într-un film. S-a născut în septembrie 1911 într-un orăşel de lângă Cernigov, în partea de centru-nord a Ucrainei şi a crescut în centrul regional Harkov. Familia lui avea probabil origini evreieşti – admiratorii lui Bernes considerau cu siguranţă acest lucru –, cu toate că Bernes însuşi prefera să spună că rădăcinile sale sunt în Ucraina, nu aparţinând vreunui grup etnic anume. Tatăl său era un negustor de vechituri şi practica meserii mărunte. Mama sa era adevărata putere în gospodărie şi reuşea să păstreze stabilitatea în perioade dificile. Ambiţia pentru fiul ei era ca el să ajungă fie contabil, fie violonist, dar el o dezamăgi pe ambele planuri. Dovedi atracţie pentru luminile rampei, şi chiar dacă nu avea o pregătire teatrală formală, părea să savureze cântecele şi poeziile populare care circulau în regiunea sa natală. La vârsta de 15 ani îşi văzu prima producţie teatrală şi se îndrăgosti de scenă. Se angajă să lipească afişe teatrale în oraş şi reuşi să facă figuraţie în mai multe producţii. Această experienţă îl purtă la Moscova, iar în 1930 primi un post la celebrul Teatru Korș. Bernes era încă relativ necunoscut cu zece ani mai târziu, atunci când a fost distribuit în rolul lui Jiubin. El a dat curs unei invitații la audiție deschisă, iar după două săptămâni a fost rechemat și i s-a dat vestea că dobândise rolul. Pentru a se pregăti pentru rol, el începu să se îmbrace cu uniformă de soldat și să trăiască din rația cazonă. Vizită spitale spre a asculta dialectul odessanilor și a sesiza pronunția și tonurile lui – „g”-ul care sună ca un „h” sau intonația crescătoare de la sfârșitul propozițiilor, de obicei însoțită de o dare din umeri și strângerea buzelor. Dar de-abia când fu tuns prost de către un frizer neexperimentat – „tachinat într-o manieră tipic odessană”, după cum zicea el – a simțit că era, în sfârșit, pregătit să intre în pielea personajului.13 216

Bernes avea capacitatea de a-i întruchipa pe tinerii sovietici exact în același mod în care își aminteau ei: luptându-se să construiască o țară tânără și să respingă un invadator, dar făcând acest lucru cu umorul și camaraderia pe care le conținea personajul lor național. Odessanul lui Bernes deveni Omul Sovietic. Rușii și ucrainenii îl considerau un erou comic, dar curajos, motivat de dragostea de patrie, dar nerăbdător să se termine războiul. Pentru alții, identitatea evreiască a lui Jiubin era nerostită, dar evidentă. „Știm genul de oameni care sunteți voi, odessanii”, îi spune batjocoritor lui Jiubin un artilerist în Doi camarazi. Ceea ce voia să spună le va fi fost clar atât spectatorilor evrei, cât și celor ne-evrei. „La ce fel de odessani te referi?” replică Jiubin, agitat și defensiv. „La femeile și copiii bombardați de germani?… Nu-ți bate joc de Odessa. E sânge și suferință acolo.” Mai mult decât înainte, calitățile pe care odessanii le socoteau ca fiindu-le proprii – caracterul cosmopolit, libertatea și reziliența – erau însușite de țara mai mare din care făceau parte. Odinioară orașul fusese loc de scăpare, de exil și de aventură. Acum, prin alchimia cinematografului și a strămutărilor din timpul războiului, fiecare cetățean își putea imagina că este într-o mică măsură odessan. Unul dintre numerele muzicale ale filmului, „Întunecată-i noaptea”, este siropos și sentimental, dar atingea o coardă sensibilă la o populație sovietică ce se resimțea de pe urma invaziei Axei, a separării familiilor peste liniile frontului și a anilor de privațiuni și greutăți care nu păreau a avea un sfârșit clar. Celălalt șlagăr al filmului, „Șalandele”, consfințea locul lui Bernes ca odessan profesionist. Numele se referă la termenul rusesc pentru șlepuri – șalandî –, ambarcațiunile cu fundul plat folosit de pescarii din Marea Neagră spre a-și transporta la țărm captura. Era un cântecel stupid și zglobiu despre un marinar jovial, Kostea, și curtea pe care i-o făcea pescăriței Sonea. Cântecul avea, cu siguranță, cel mai neatrăgător prim vers din toată muzica pop: „Șlepurile erau pline de chefali cenușii.” Dar puteai cu adevărat să arunci cu un pahar de bere în cor: „Nu pot spune mult despre Odessa-ntreagă/ Fiindcă Odessa-i tare mare,/ Dar în Moldavanka și Peresip,/ Toți îl adoră pe Kostea marinarul.” Aceasta era tâmpenia supremă, desigur, dar era tâmpenia Odessei, iar într-o perioadă de atrocități și privațiuni, te putea face să zâmbești sau chiar să plângi – 217

versiunea proprie a Odessei a cântecelor „Yankee Doodle” sau „Waltzing Matilda”. Totuși este cel mai apropiat lucru de un imn național pe care îl are orașul. Aproape imediat după lansarea lui pe piață, Doi camarazi a avut un uriaș succes la public în toată Uniunea Sovietică – în marcant contrast cu felul în care Crucișătorul Potiomkin eșuase atunci când a fost difuzat pentru prima oară în cinematografe. Jiubin a devenit arhetipul soldatului sovietic, genul care a luptat fără cruțare pentru patrie, dar care tânjea, totodată, după iubita lui. Rolul i-a adus lui Bernes Ordinul „Steaua Roșie” din partea guvernului sovietic. Scrisorile admiratorilor stau mărturie despre impactul filmului asupra vieților individuale. „Mulțumiri din partea unei spectatoare fericite”, scria una dintre admiratoare la aproape 20 de ani după premiera filmului. „Atunci când am văzut Doi camarazi, am hotărât că Arkadi Jiubin este singurul gen de soț pentru mine. L-am găsit pe viitorul meu soț atunci când a fost demobilizat, în urmă cu vreo 18 ani. Ne-am întâlnit o vreme, apoi ne-am căsătorit. Viața e minunată, și avem doi copii. Per ansamblu, sunt cea mai fericită femeie din lume. Bună treabă, Mark Bernes!”14 Într-o seară după difuzarea inițială a filmului, Bernes apărea pe scenă la un club cultural din orașul Kuibîșev, pe fluviul Volga, spre a vorbi despre rolul lui Arkadi. El rememoră începutul copilăriei sale în Ucraina, dar pomeni în treacăt că nu pusese niciodată piciorul în Odessa. „Greșiți!” strigă cineva din spatele sălii. „Se pare că cineva nu e de acord cu mine”, spuse Bernes. „Dar e ciudat ca cineva să creadă că știe mai mult decât mine despre acest lucru, având în vedere că eu sunt cel care a creat rolul. Poate ar fi amabil să explice ce vrea să spună?” Un tânăr ofițer de armată făcu un pas înainte, îmbrăcat într-o uniformă de gală. „Eu sunt!” rosti el implorator. „Dar voi explica puțin mai târziu.” După ce să termină programul serii, ofițerul apăru în culise și spuse că el este originar din Odessa. Era atât de entuziasmat după ce văzuse Doi camarazi încât îi spusese tinerei sale soții și cumnaților săi că el și Bernes fuseseră prieteni în copilărie, pierzându-şi vremea pe plajă și fugărind pisici maidaneze în Moldavanka. Fusese în stare să nu se dea de gol până când Bernes făcuse pe scenă nefericita mărturisire.15 218

Ulterior, Bernes deveni unul dintre marii interpreţi ai muzicii cunoscute în rusă drept șanson – un amestec de dor, fals romantism al delincvenței și melancolie slavă în cheie minoră. Atunci când muri în 1969, era ca și cum o bucățică din oraș ar fi pierit. Așa după cum pretindea unul dintre biografii săi, el a surprins esența însăși a Odessei: „un umor ușor; ironie combinată cu o expresivitate tandră, aproape sentimentală; și o deschidere și simplitate care se reflectau într-o ascuțime exterioară a judecății.”16 Bernes a fost una dintre vedetele pop sovietice care au făcut din a fi odessan o profesiune profitabilă. Unii dintre ei erau cu adevărat din oraș. Falstafianul și expansivul Leonid Utiosov – evreu și odessan după naștere, și unul dintre părinții jazzului sovietic din anii 1930 – a reușit să supraviețuiască atât stalinismului, cât și războiului. A dat concerte pe frontul de est și a înveselit publicul cu versiunile sale proprii ale melodiei „Șalandele” și ale altor hituri. A devenit o figură centrală în expansiunea postbelică a mitului „Vechii Odesse” în Uniunea Sovietică, inclusiv legenda că jazzul a fost la origine făurit în creuzetul locurilor frecventate ale Odessei, formaţii kletzmer și cârciumi de marinari. „Odessa are o mare parte din asta”, scria el în autobiografia lui conversaţională și siropoasă. Dar mai mult decât orice altceva e muzica. Cântă de dimineață până seara. Să luăm curtea clădirii noastre, de exemplu. O dimineață de vară. Blândul soare al Odessei. Vântul e un tonic. Dacă îl bei, guști darurile pământului, iar ele se preling foarte lin. Aceste daruri la fel își îndeplinesc vraja asupra ta. De dimineață, fiecare curte e un bazar. Un bazar muzical. „Pee-peni, pee-peni la felie!” intonează basul sfâşietor. Un tenor isteric se alătură ariei. Apoi baritonii se insinuează în duet. „Gheaa-ță!” „Ascut cuțite! Repar brice!” Prin urmare, nu-i de mirare că am iubit muzica din copilărie.17

Orchestra lui Utiosov – asemenea prozei lui – avea puterea de a transporta publicul într-un loc mai cald, mai vesel, dar unul în care a te bucura să fii necizelat și să dai cu tifla autorităţii constituia normalitatea. Contemporanul său, Konstantin Paustovski, vorbea 219

nostalgic despre copilăria lui în oraș și, prin nuvelele și povestirile lui autobiografice, introducea o nouă generație de sovietici postbelici în universul de escroci multietnici și de mucaliţi care se străduiau să parvină. Era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între epoca lui Babel și perioada postbelică. Primul Război Mondial, stalinismul, bombardamentul, ocupația și secarea populației evreiești din Odessa dispăreau toate sub vălul de amintiri romanţate și al uitării selective. Orașul-erou devenea din nou casa antieroilor agreabili și rebeli. Muzica lui Utiosov şi memoriile sale impertinente, publicate în anii 1960 şi 1970, erau extrem de populare în rândul ascultătorilor şi cititorilor sovietici. Asemenea celor ale lui Paustovski, ele re-creeau o lume pe care nu şi-o putea aduce aminte nimeni, dar erau cu atât mai puternice din acest motiv. Ceea ce se pierduse în prima jumătate a secolului se putea evoca din nou acum, mai interesant, cu forme aurite în cea de-a doua jumătate. De la mijlocul anilor 1960 până la mijlocul anilor 1980, cel puţin zece filme sovietice importante fie aveau ca decor „Vechea Odessă” – epoca de la Primul Război Mondial până în anii 1920 –, fie prezentau un personaj cu origini în Odessa. Povestirile din Odessa ale lui Isaak Babel erau republicate în această perioadă pentru prima dată după anii 1930, ca şi romanele lui Ilf şi Petrov care înfăţişau aventurile intrigantului Ostap Bender, dintre care unele au avut 5 000 000 de exemplare până la sfârşitul anilor 1970.18 Ca şi mitul oraşului-erou, nimic din ceea ce a scris Paustovski sau au interpretat Bernes şi Utiosov nu era complet neadevărat. Dar începând cu anii 1950, a devenit parte dintr-o industrie din ce în ce mai dezvoltată în literatură, film, presa populară şi turism: substituţia memoriei şi nostalgia pentru istorie şi aducere-aminte. În epoca lui Hruşciov şi a lui Brejnev, se putea ajunge cu trenul, cu autobuzul sau cu vaporul într-un concediu plătit de instituţie sau fabrică, cu cazare în oricare din hotelurile de staţiune situate de-a lungul litoralului Mării Negre. Puteai contempla treptele de la Odessa şi monumentul lui Puşkin de la capătul bulevardului Primorski (rebotezata promenadă cunoscută drept bulevardul Nikolaevski în epoca ţaristă), iar dacă făceai parte dintr-o delegaţie oficială, puteai depune o coroană la monumentul marinarului necunoscut în Parcul Şevcenko. Un 220

autobuz te putea duce până la intrarea în catacombe, situate într-un sat din apropiere şi marcat de statuia realist-socialistă a luptătorilor clandestini cu pulovere şi şepci, cu mitralierele la îndemână. În timpul stagiunii de concerte, Opera şi Filarmonica, ce se mutaseră în măreaţa clădire a Bursei de mărfuri, construită în stil maur, erau pline de cetăţeni sovietici cărora li se reamintea că aici, în sudul sovietic, cultura elevată şi plaja se puteau îmbina în moduri în care Occidentul capitalist nu şi le-ar fi imaginat vreodată. „Turismul reprezintă una dintre cele mai bune forme de relaxare”, remarca o broşură turistică sovietică tipică despre oraş. „Călătoria pe rutele turistice îmbogăţeşte întotdeauna mintea omului, îl ajută să se familiarizeze mai bine cu Patria de ieri şi de azi, şi oferă o importantă desfătare estetică… Din acest motiv, de la an la an în ţara noastră o armată de turişti continuă să se extindă.”19 Armata putea fi văzută seară de seară la apus, perindându-se, neîngrijită şi pârlită de soare, în susul şi în josul uşoarei înclinaţii a străzii Deribasovskaia. Fructe şi legume proaspete puteau fi cumpărate la mică distanţă, în piaţa Privoz, toată ziua, lucru nemaiauzit în alte oraşe sovietice. În Moldavanka înfloreau gigantice talciocuri, chiar dacă uneori un astfel de comerţ neoficial nu era privit cu ochi buni de către statul sovietic. Dar experienţa vizitatorului în oraş era gestionată cu grijă. Infracţionalitatea rămânea o problemă. Dacă erai turist sovietic, ştiai că puteai fi jefuit sau înjunghiat chiar în centrul oraşului, ceea ce era relativ o raritate în alte zone urbane. Dacă te opreai din întâmplare lângă o bibliotecă locală, nu găseai multe cărţi despre moştenirea evreiască a oraşului, pentru că bibliotecarii zeloşi îndepărtaseră marea lor majoritate de frică să nu fie, de fapt, broşuri sioniste în contradicţie cu mesajul de universalism sovietic.20 Relaţia şovăitoare cu identitatea sa evreiască s-a păstrat chiar şi după ce au mai rămas doar câţiva evrei care să susţină cauza. Rădăcinile tipului odessan de nostalgie provin din secolul al XIX-lea; sentimentul că epoca cea mai bună a trecut deja a constituit o trăsătură a vieţii sale artistice şi culturale deja pe vremea contelui Voronţov. Dar „Odessa-Mama” – oraşul-mamă atrăgător şi cald pe care îl slăveau cântăreţii de muzică uşoară şi scriitorii sovietici – 221

devenea acum un surogat pentru încâlcitele realităţi care defineau oraşul în prima jumătate a secolului XX. Versiunea sovietică a patriotismului odessan acoperea un trecut mai întunecat şi mai recent: adevărul ineluctabil că moştenirea evreiască celebrată îndeosebi în cod – în nenumărate povestiri, romane, piese de teatru, filme, cărţi de glume, concerte, musicaluri şi alte licenţiozităţi – fusese ştearsă în mod activ din memoria vie a celor care încercau acum s-o re-creeze. ___________ În ziua de azi, epicentrul Odessei turistice continuă să fie strada Deribasovskaia. Cafenelele pentru hipsteri, restaurantele ucrainene, vânzătorii de îngheţată şi artiştii de stradă împart spaţiul cu trupele de şoc ale globalizării: un pub irlandez, un McDonald΄s şi – acel indicator al caracterului cosmopolit al secolului XIX – o formaţie andină cu naiuri. Ea a fost transformată din versiunea ei sovietică mai curată şi mai restrânsă, dar chiar şi pe atunci Deribasovskaia era o destinaţie la care ajungeai atunci când te săturai de plajă şi de obligatoriile opriri la locurile de sfântă memorie patriotică. Ceva din exaltarea şi tumultul turismului postbelic încă poate fi simţit dincolo de Deribasovskaia, în Parcul Oraşului, un spaţiu verde mic şi îngrijit, umbrit de unii dintre cei mai frumoşi şi maiestuoşi copaci din oraş. Parcul a fost înfiinţat la puţină vreme după întemeierea oraşului. El ancorează vibranta viaţă a străzii în centrul vechi, aşa după cum a făcut mai bine de două veacuri. O fanfară dă concerte în chioşc. Tineri îşi fac ochi dulci şi flirtează pe bănci. Dar există două atracţii care sunt postsovietice. Una este un scaun gol, cealaltă statuia unui bărbat rotofei aşezat pe o băncuţă. Ambele, în felul lor, reprezintă nişte monumente ale puterii visurilor şi invenţiei. Cea dintâi îl aminteşte pe Ostap Bender, escrocul ficţional din romanele lui Ilf şi Petrov Douăsprezece scaune şi Viţelul de aur, un personaj literar imortalizat drept odessanul tipic: o persoană cu îndrăzneală orientală şi ambiţii mai-mari-decât-viaţa, ale cărui aventuri picareşti implicau căutarea unui set de scaune de sufragerie despre care se credea că ar conţine o importantă comoară. Cea de-a doua este jazzmanul Leonid Utiosov, cu mâinile întinse către vizitatorul care vrea să se aşeze spre a se odihni sau spre a face o poză. 222

Cu toate că ambele monumente au fost ridicate doar după ce s-a prăbuşit Uniunea Sovietică, ele strălucesc de la cei care s-au căţărat pe ele sau le-au mângâiat suprafeţele de bronz spre a le purta noroc. Monumentele lui Bender şi Utiosov sunt printre puţinele locuri din Odessa – poate din întreaga Ucraină – unde vizitatorii stau politicos şi în ordine la coadă, aşteptând să facă o poză care îi va lega de doi dintre celebrii fii ai oraşului. Dar în scurtul spaţiu dintre cei doi, între o viaţă complet inventată şi una înfrumuseţată în mod energic, se află trecutul adevăratei Odessa – un oraş care, asemenea muzicii lui Utiosov îmbibate de kletzmer, rămâne în mare măsură improvizatoric, balansând puternic între solitar şi comun şi ameninţând mereu să scape de sub control.

223

12

Amurg În Brighton Express din gara de pe Atlantic Avenue, m-am aşezat lângă un bărbat în vârstă cu un nas borcănat şi plin de vinişoare, cu un mic pechinez care stătea afectat în poala sa. „Trenul acesta merge spre Sheepshead Bay?” întrebă el în limba rusă − „Shipskhit Bey” – în timp ce treceam în viteză pe lângă blocurile joase din cărămidă şi casele de mici dimensiuni de la marginea Brooklynului. I-am spus că da şi că îi voi spune când ne apropiem de gara lui. „Ah, vorbiți rusește”, spuse el. „Mi-am dat seama că sunteți rus.” Făcu un gest circular cu mâna în fața sa. „Nu ca ei.” Strâmbă din nas și arătă scurt cu încheietura mâinii către trei bărbați caraibieni deșirați, cu ochelari de soare și părul împletit în codițe, care vorbeau cu ton ridicat pe locurile din față. Omul spuse că emigrase de la Odessa în urmă cu zece ani, dar că nu era realmente necesar să învețe engleza în noua sa casă. La început stătuse lângă linia de metrou în Brighton Beach, unde era ușor să prospere într-un mediu exclusiv rusesc, dar se mutase cu ceva timp în urmă. Când am ajuns la stația lui, el se îndreptă încet, clătinându-se, cu câinele în urma lui, către ușile metroului care se deschideau. Spuse că lumea din noul său cartier era mai „aristocrată”. Cea veche avea acum prea mulți oameni ca ei, șopti el, tot în rusă, arătând cu capul către oamenii din Caraibe de vizavi. 224

La următoarea stație, totuși, și Brighton Beach păru a fi plină de lume asemenea lui. Pe faleză, vecini vârstnici, cu pielea deja roz într-o zi fierbinte de primăvară, stăteau în tăcere pe băncile de lemn, bărbații cu cămășile descheiate și picioarele depărtate, femeile cu ochii închiși și cu capetele întoarse către cer. Pălării de plajă moi și apărători de plastic pentru nas descurajau soarele de aprilie. O briză răcoroasă mătura din când în când peste nisipurile întinse, umede, suflând către est din turnurile și spinările deluroase aidoma unor carusele din Coney Island. O firmă rusească făcea publicitate la „Morojenoe na liuboi vkus,” redat jos într-o traducere liberală și sugestivă ca „Cea mai gustoasă înghețată din oraș”. Tricourile fac reclamă cartierului Brighton Beach ca fiind „Mica Odessă de lângă mare”, dar acest lucru ar fi părut bizar fondatorului cartierului. William A. Engeman știa multe atunci când l-a văzut. Un om bogat din afacerile cu căi ferate și armament, care profitase vânzând arme ambelor tabere în timpul Războiului Civil american, Engeman aranjă în 1868 să cumpere mai multe sute de hectare de teren pe malul mării, lângă satul Gravesend din Brooklyn. Zona începuse deja să se dezvolte la scurt timp după război, atunci când newyorchezii, căutând o alternativă la noroiul și întunericul Manhattanului, au fost atrași de plajele neatinse care se află în vârful sudic al Brooklynului. Totuși, Engeman nu a luat rapid startul. Coney Island și Manhattan Beach se dezvoltau deja ca destinații majore. Prins la mijloc între cele două, proiectul lui Engeman nu avea multe speranțe să întreacă stațiunile mai consacrate. Avea nevoie de o găselniță, și se trezi cu mai multe. În plus față de un chei, hoteluri și, în cele din urmă, o alee lată făcută din scânduri, Engeman construi localuri de distracție: un varieteu, un foişor, un teatru etichetat drept „cel mai frumos teatru de la malul mării din lume”, situat la capătul cheiului lung de 400 de metri, şi, prin legăturile lui cu Tammany Hall*, un hipodrom. Geniul lui Engeman nu era acela de a concura în mod direct cu realizările din vecinătate, care ofereau întotdeauna capete de afiş mai atractive. Strategia lui consta în a oferi entertaineri accesibili, suficient de stră* Organizație politică din New York (n. trad.) 225

lucitori spre a atrage o mulţime. Pe măsură ce destinaţia devenea din ce în ce mai populară, Engeman organiză un concurs public pentru a denumi zona creată de el. Varianta câştigătoare a fost „Brighton Beach”, după celebra staţiune de pe coasta sudică a Angliei. La vremea morţii lui Engeman în 1897, lumea venea cu duiumul – dar nu chiar din sursa la care s-ar fi aşteptat bătrânul dezvoltator. Engeman intenţionase ca Brighton Beach să fie un mediu mai orientat către familie decât rivalul său, Coney Island: un loc de distracţie deschis newyorchezilor din clasa de mijloc, dar lipsit de vagabonzii care făcuseră ca alte părţi ale coastei Brooklynului să dobândească reputaţii dubioase. Pentru Engeman, acest lucru însemna la modul neoficial să-i excludă pe evrei, printre alți indezirabili. Dar pe parcursul secolului următor, ori de câte ori cartierul părea a fi în pericol de declin, anunțat prin scăderea prețului la imobiliare și diminuarea populației, un nou val de imigranți evrei îl salva exact la momentul potrivit. Evrei din Lower East Side deja veneau la Brighton Beach la începutul secolului, căutând o alternativă la zonele aglomerate din Delancey Street. Pensiuni și bungalouri răsăreau de-a lungul celor trei străzi principale, băgându-se unele în altele în perimetrul redus, dar aerisit, al celor cincisprezece străzi care defineau limitele sale. Un aflux mai mare de imigranți evrei a sosit ca urmare a pogromurilor din 1903-1905 din Imperiul Rus, îndeosebi cei care fugeau din Odessa și zonele de graniță ale Ucrainei. La 1918 vechea Brighton Beach Music Hall, care îi avusese ca oaspeți pe unii dintre cei mai importanți artiști de vodevil, devenise un teatru specializat în piese în limba idiș, primul teatru de vară idiș din Statele Unite. Acolo a jucat renumitul actor odessan Jacob Adler, la fel ca și tragediana Jennie Goldstein, actorul David Kessler și foarte mulți alți performeri, precum cele douăzeci de fete evreice din cor care împărțeau scena vechiului varieteu și compozitorul și dirijorul Joseph Rumshinsky, denumit „Irving Berlin al scenei idiș.”1 Au urmat și alte valuri de imigrație evreiască: unul după Holocaust, când supraviețuitorii au descoperit la Brighton Beach un loc de refugiu și un creuzet pentru evreii din toată Europa, și altul după sfârșitul Uniunii Sovietice, când imigranți evrei și ne-evrei 226

din Rusia, Ucraina, Georgia și alte state sovietice au fost capabili să re-creeze, la scară mică, ceva din societățile pe care le lăsaseră în urmă. Pe străzile mari și pe cele lăturalnice limba rusă înlocui idișul. În scurt timp, polițiștii din New York se înscriau voluntar la cursuri de limbă rusă la YMCA* local.2 Conform unei estimări, aproximativ trei sferturi din noii imigranți din Brighton Beach au venit din Ucraina, în principal din Odessa și alte orașe de la Marea Neagră. 3 Deja la sfârșitul anilor 1970, ziariștii denumeau locul „Mica Odessă”, și asemenea omonimului său a devenit un izvor de intelectuali care priveau cu emoții mixte către orașul lor natal. Piesa de teatru Brighton Beach Memoirs este cel mai celebru dintre produsele vechiului cartier al lui Engeman, dar liceul local Abraham Lincoln High School educa alți făuritori de cultură, atât elevată, cât și de rând, de la Arthur Miller și Joseph Heller la Mel Brooks și Neil Diamond. „Ei ne trimit evreii lor din Odessa”, se spune că ar fi remarcat violonistul Isaac Stern despre imigrație și schimburi culturale cu sovieticii, „iar noi le trimitem evreii noștri din Odessa” – sub forma muzicienilor, scriitorilor și artiștilor școliți în America și cu rădăcini odessane distante (ba chiar imaginare).4 Reuşita şi ciudăţenia făceau parte din Brighton Beach în aceeaşi măsură în care făceau parte din Odessa originală. La începutul secolului XX, mulţimile estivale care urmau noile şine ferate extinse către coastă găseau un loc cu noroi şi praf, cu străzi nepavate, dar plin de lume care se scurgea din Brooklyn spre a respira aerul mării şi a vedea un spectacol. Evangheliştii de litoral încep afacerea de a-i salva pe turişti de ei înşişi. Brooklyn Eagle relata solemn la sfârşitul verii lui 1916 că 379 de persoane îl acceptaseră pe Christos, iar alte 762 352 auziseră evanghelia în ultimii patru ani ca rezultat al unei acţiuni în aer liber de a face prozeliţi realizată de o echipă care o avea în centru pe „Domnişoara Marion Bushnell, cântăreaţă la corn.”5 (Rata scăzută de rentabilitate nu a părut a-i descuraja pe domnişoara Bushnell şi pe asociaţii ei.) Chiar de-a lungul suişurilor şi coborâşurilor dezvoltării cartierului – înfloritoarea cultură idiş anilor 1920, * Mișcare social-religioasă. (n. trad.) 227

creşterea populaţiei la mijlocul secolului, molima urbană şi emigraţia din anii 1960 şi 1970 şi invazia rusă din epoca perestroicii şi după ea – viaţa de stradă amestecată şi colorată s-a menţinut. Se spunea că până şi excentricii şi performerii ameţiţi de cocaină din anii 1980 – cunoscuţi unor localnici sub numele de mishe goyim, sau „ne-evreii demenţi” – vorbeau măcar puţin limba idiş. În ziua de azi, Brighton Beach seamănă cu Odessa şi mai mult decât şi-ar da seama marketerii săi. Continuă să fie un loc unde se vorbeşte tare şi e prea multă mâncare, unde ceaţa îngheţată a unei plimbări în ianuarie pe aleea de scânduri goală face parte din viaţa oraşului în aceeaşi măsură ca şi mulţimea care merge la plajă într-o după-amiază de iulie. Mirosurile de knishes*, khinkali** şi alte zece combinaţii de carne, aluat şi legume rădăcinoase se împrăştie de-a lungul străzii, exact ca pe Deribasovskaia. Dar este, totodată, un loc agăţat între realitate şi amintire. Este în principal un cartier de pensionari, cel puţin în afara sezonului, probabil, cu excepţia Floridei, cea mai amplă colecţie de cadre de mers şi de scutere electrice pentru persoane cu dizabilităţi. Toate vechile oraşe de litoral trăiesc parţial în amurg, întotdeauna pe partea îndepărtată a unei vârste de aur, dar pe aleea de scânduri plină de lume sau pustie, cu luminile de pe Coney Island pâlpâind prin briza mării, umbrele din Little Odessa apar în puternic relief. ___________ Şi Odessa este, în multe feluri, un oraş de amurg, stând inconfortabil în interiorul unei ţări noi şi mai confortabil marketându-şi trecutul îndepărtat în loc să se prezinte ca un oraş al viitorului. Dar pe parcursul ultimelor două veacuri, Odessa reuși să producă o cultură locală țesută din neliniște, un mod de viață care poate conține lecții despre puterea creatoare și distructivă de a fi la mijloc. Richelieu și Voronțov au văzut în Odessa un simplu fundament pe care să-și poată realiza iluminatele lor viziuni de modernitate și cultură. Pușkin a simțit parfumul exoticului. Jabotinski și Babel au căutat amândoi să scape de originile lor și să le remodeleze. Cei * Mâncare evreiască. (n. trad.) ** Mâncare georgiană. (n. trad.) 228

ca Alexianu au lucrat spre a șterge complet peisajul, spre a poseda un oraș dezirabil, dar în același timp spre a-l goli de mulți dintre oamenii care se întâmplau să locuiască acolo. Mark Bernes, Leonid Utiosov și nenumărați comici și muzicieni de mai mică importanță au ridicat nostalgia la nivelul unei forme de artă. Frontierele reprezintă locurile care sunt remodelate tot timpul, conform idealurilor, atât lăudabile, cât și groaznice, ale celor care caută să le controleze. Dar aceste locuri posedă ceva anume care rămâne în mod statornic rezistent la planurile cele mai bine gândite de restructurare a lor. Odessa trece acum printr-o altă transformare. Este cel mai important port de pasageri al unei țări relativ noi, Ucraina, care a apărut din molozul Uniunii Sovietice în 1991. Administratorii orașului sunt mult mai benigni decât cei din epocile anterioare. În multe feluri, ei adoptă trecutul divers al orașului, în loc să caute a-l purifica. Ei au descoperit, ca și predecesorii lor sovietici, că nostalgia se vinde bine. Dar vechile impulsuri continuă să existe. Manualele școlare, chiar și în acest oraș în mod chintesențial mixt, spun o poveste alcătuită din linii drepte și puncte clare, despre apariția unui popor ucrainean distinct începând din Antichitate, despre oprimarea lui de către ruși și sovietici, și despre glorioasa lui reapariție cu propria sa țară independentă la sfârșitul secolului XX. Odessa, fidelă formei, a rezistat. Vorbitorii de limbă rusă preferă să folosească limba lor, în loc să învețe limba oficială a statului, ucraineana. Muzeele încă înfățișează o viziune în mod hotărât locală a trecutului, care este în contradicție cu versiunile mai triumfale, mai naționale găsite în capitală. Când lumea din Kiev s-a revoltat împotriva politicienilor corupți și a alegerilor falsificate în 2004 – o schimbare de guvern denumită acum „Revoluția portocalie” (după fularele și tricourile colorate purtate de protestatari) – odessanii au rămas vizibil tăcuți. Nu se punea problema că nu îi sprijineau pe protestatari – deși foarte mulți odessani erau sceptici. Motivul era că ei nu dăduseră niciodată prea mare atenție la ceea ce se petrecea la Kiev. Totuși odessanii au preferat în mod frecvent să dea provocările caracterului cosmopolit pe farmecele mai facile ale nostalgiei. Ei încă pun la fel de multă energie în re-crearea trecutului lor după cum puneau odinioară în scoaterea orașului lor din neantul stepei 229

de coastă. Cetățenii au o afinitate naturală, chiar o obsesie, pentru ceea ce se numește în rusește kraevedenie, o combinație de istorie locală, povestiri deosebite și o aplecare asiduă pentru anticariat. Niciun oraș nu poate întrece volumul de ghiduri istorice, cărți de glume și memorii despre anumite străzi, clădiri, cartiere, familii, magazine, vizitatori celebri și figuri istorice obscure, toate în tiraj mic. În weekendurile de vară, de-a lungul străzii Deribasovskaia și în parcul prăfos care înconjoară reclădita și rebotezata Catedrală Spaso-Preobrajenski, poți găsi poeți locali care-și vând odele aduse orașului, tipărite pe cont propriu, kraevedî punând în vânzare ultima lor colecție de eseuri despre producția de cereale din secolul al XIX-lea sau primul sistem de colectare a apei, și librarii care oferă mai multe dicționare diferite ale unei „limbi odessane” noționale – rusă cu o brumă de cuvinte ucrainene, intonație idiș și argou de gangsteri. O editură, Optimum, și-a făcut reputație reeditând o mulțime de lucrări epuizate, precum memoriile asociatului lui de Ribas, arhitectul Franz de Voland, și un almanah din 1894, împreună cu cărți de referință proaspete, precum 100 de mari odessani, care include pe toată lumea de la Wassily Kandinsky și violonistul David Oistrah (care amândoi și-au petrecut copilăria acolo) până la Pușkin, Ecaterina cea Mare și spionul britanic Sidney Reilly. Odessa devorează personaje faimoase asemenea unui responsabil de tabără entuziast care înghite rapid liste de vedete de cinema de origine evreiască sau de atleți vestiți din Cleveland. Cu destulă cercetare și imaginație, se poate descoperi că o mulțime de genii au avut legături de vreun fel cu Odessa. În ultimii douăzeci de ani însă, statul a intrat și el în acest joc al memoriei, cu rezultate care sunt când ridicole, când tulburătoare. Sapă destul de adânc în trecutul orașului, zice logica, iar adevăratele origini ale Odessei vor ieși la iveală. În 2005, rămășițele familiei Voronțov au fost dezhumate din cimitirul lor suburban – unde contele și contesa fuseseră izgoniți de către sovietici – și, după o solemnă procesiune prin oraș, au fost reînhumate în Catedrala Spaso-Preobrajenski. După trei ani, arheologii locali au deschis o expoziție permanentă pe bulevardul Primorski, deasupra portului. Un acoperiş de sticlă acoperă rămășițele unui zid de piatră, o ancoră de vas, un maxilar de vacă, câteva cioburi de oale și amfore sparte, 230

și craniul unui câine. Conform legendei, în ucraineană și engleză, care le însoțește, acestea sunt rămășițele unei străvechi culturi care a înflorit acolo în secolele V-III î. Hr. – greacă sau romană, sau greco-scită, ori poate protocazacă. Vizitatorul este lăsat să decidă. Dar este o invenție fără bază reală: nu e o săpătură adevărată în aer liber, ci o machetă a unui sit arheologic, o scenă imaginată menită că lege orașul de azi de un trecut real și ne-rus. Având rădăcini, oricât de imaginare, e totuși mai bine decât caracterul cosmopolit fără rădăcini care atât a clădit Odessa, cât și a ajutat la distrugerea ei. Odessa a fost în principal ucraineană în termeni demografici începând cu sfârşitul anilor 1970. La momentul recensământului din 1979, ucrainenii erau pe punctul de a deveni o majoritate absolută, constituind 49,97% din populaţia regiunii Odessa în ansamblu. Dar până de foarte curând, acest fapt spune puţin despre impresia oraşului în termeni culturali. Chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial, oraşul rămânea un spaţiu confuz pentru demografii şi inginerii sociali sovietici. În 1959 era cel mai mixt loc din punct de vedere lingvistic din întreaga Ucraină. Mai multe persoane considerau că limba lor nativă este diferită de limba grupului lor etnic din care declaraseră că fac parte decât în oricare alt loc în republică. Majoritatea evreilor şi mai mult de jumătate din etnicii ucraineni din oraş vorbeau ruseşte ca limbă de uz cotidian. Aproape o treime din etnicii moldoveni vorbeau ucraineana. Comunităţile mai mici de bulgari, bieloruşi şi alţii se înţelegeau folosind rusa, ucraineana sau o altă limbă.6 Sistemul sovietic se baza pe credinţa că modernitatea va face ca liniile de separație dintre oameni să devină lipsite de însemnătate. Dar la Odessa acele linii au devenit nişte indescifrabile linii întortocheate, din pricină că principalii indicatori de etnicitate, limbă şi chiar religie se combinau şi se suprapuneau în maniere impredictibile. Populaţia evreiască a rămas de mici dimensiuni. În 1989, la momentul ultimului recensământ sovietic, în toată regiunea Odessa erau sub 70 000 de evrei; cei mai mulţi trăiau în oraşul Odessa. Ponderea lor în cadrul populaţiei – sub 4% la momentul respectiv – a scăzut şi mai mult din momentul în care evreii, ca şi vecinii lor, au fost liberi să emigreze după căderea comunismului. În ziua de azi, nimeni nu ştie cu exactitate câţi evrei alcătuiesc mica comunitate într-un oraș de 1,2 milioane de persoane; unele estimări avansează cifra de 231

36 000, deşi aceasta este probabil prea mare, având în vedere că ultimul recensământ ucrainean, din 2001, a înregistrat doar aproximativ 13 000 de evrei în întreaga regiune Odessa.7 Totuşi, principala sinagogă, Glavnaia, a fost restaurată la un nivel apropiat de vechea ei măreţie, cu un restaurant kosher situat în generosul subsol. Există o suficientă prezenţă evreiască – sau amintire populară – pentru ca agenţiile de turism să ofere tururi ale „Odessei evreieşti”, inclusiv o oprire la centrul ultramodern al comunităţii evreieşti. Ucrainenii – cel puţin cei care invocă această etichetare etnică la recensământ – reprezintă acum o majoritate absolută, alcătuind aproape două treimi din totalul populaţiei. Existând o importantă minoritate etnică rusă şi un acord aproape complet în privinţa limbii ruse ca lingua franca, facţiunile politice au petrecut ultimii douăzeci de ani luptându-se pentru memoria publică la o scară cu adevărat monumentală. La o stradă distanţă de treptele Odessa, administraţia oraşului a îndepărtat o statuie din epoca sovietică ce comemora revolta de pe Potiomkin. În locul ei a fost amplasată o statuie restaurată a întemeietoarei oraşului, Ecaterina cea Mare, care fusese ea însăşi îndepărtată de bolşevici (care o substituiseră cu un bust al lui Karl Marx). Mâna stângă a Ecaterinei arată acum nu numai către port, ci şi către nord, către Rusia, pe care mulţi odessani, indiferent de provenienţa lor culturală şi spirituală, o consideră drept casa lor culturală şi spirituală. În mod previzibil, dezvelirea statuii a fost însoţită de demonstraţii – atât pro, cât şi contra. În altă parte, ucrainenii luptau printr-o acțiune de ariergardă. Se înălţă o statuie a poetului Ivan Franko, o icoană a naţionalismului ucrainean, care avea legături slabe cu oraşul, şi un memorial pentru Anton Holovatîi, un conducător cazac din secolul al XVIII-lea şi ca atare un erou protoucrainean. Un indicator stradal antichizat a fost plasat în capătul străzii Deribasovskaia, anunţând că numele ei va deveni, cel puţin oficial, Deribasivska – o versiune ucrainizată pe care puţini ucraineni au fost auziţi pronunţând-o. De la sfârşitul Uniunii Sovietice, se spune că administrația oraşului a mutat 148 de monumente publice (104 dintre ele ale lui Lenin) şi a redenumit 179 de străzi fie cu vechile lor nume imperiale ruseşti – de obicei grafiate în manieră ucraineană –, fie cu unele nou-create.8 „Sunt de naţionalitate odessan!” spune un slogan deseori repetat în broşurile 232

turistice şi în ghidurile locale. Dar în mijlocul luptelor interne din Odessa în privinţa comunităţii, a identităţii şi memoriei, oraşul caută stângaci un mit de întemeiere care să îl legitimeze mai mult. În cele din urmă, trecutul Odessei – văzut cu onestitate şi înţeles în mod adecvat – ar putea fi avantaj atât pentru noul ei conducător, cât şi pentru cel vechi, Ucraina şi Rusia. Pentru Ucraina, Odessa s-ar putea dovedi un avantaj, având în vedere că tânăra ţară caută să devină, în viitor, membru al Comunităţii Europene şi doreşte recunoaştere ca stat european din punct de vedere geografic, cultural şi politic. Europa a fost, în cea mai mare parte a ultimului secol, câmpul de luptă central al lumii în conflicte în serie legate de teritorii, putere şi identitate. În ziua de azi, idealul comunităţilor religioase şi etnice care reuşesc să convieţuiască, trecând peste şocul războiului, al penuriei, al naţionalismului şi al ambiţiilor imperiale nerealizate, în ciuda chemărilor de sirenă la dispreţ reciproc şi învinovăţire convenabilă, constituie răspunsul european la realitatea trecutului recent. Europenii se imaginează pe ei înşişi ca fiind umani, toleranţi şi cosmopoliţi tocmai pentru că bunicii lor au petrecut atât de mult din ultimul secol perfecţionând exact valorile opuse. Dacă ucrainenii pot avea voinţa de a stabili un dialog cu trecutul în acelaşi fel – reînviind talente mai vechi de a trăi împreună, în timp ce contemplă cu curaj ororile celui de-al Doilea Război Mondial –, e posibil ca vechea viziune a Odessei ca poartă de intrare în Europa să mai aibă ceva viaţă în ea. Pentru Rusia, Odessa oferă un model de dezvoltare care preţuieşte ciudatul şi neobişnuitul, o capacitate de a râde de sine şi un scepticism în privinţa marilor narative de măreţie naţională – valori pe care Rusia, ca şi precursorul său sovietic, pare a le fi abandonat. În timpul perioadei comuniste, Odessa şi-a pierdut poziţia anterioară de anticameră a Rusiei. A devenit un oraş regional părăsit, nemaifiind portul global care fusese anterior în istoria sa imperială. Dar Rusia îşi pierduse, de asemenea, cele mai bune speranţe ale sale de a se defini drept multinaţională, modestă şi sigură în propriul său respect de sine. Pentru o ţară care îşi redescoperă acum influenţa regională şi chiar globală – arătându-şi muşchii în calitate de producător de petrol şi de gaze, putere navală şi pol alternativ la Occident – Odessa constituie o reamintire a faptului că declinul vechiului port a însemnat declinul unui anumit fel de a fi rus. 233

Multe oraşe stau în echilibru pe o linie de demarcaţie fină între ciocnirile zilnice care declanşează geniul real şi exploziile periodice care lasă în urmă ferestre sparte şi comunităţi divizate. Multe altele, îndeosebi în Europa de Est, îşi rescriu în mod activ trecutul, căutând să acopere perioadele în care convenţia fundamentală a civilităţii urbane a căzut victimă presiunilor diferenţei culturale. Faptul că Atena a avut la un moment dat o substanţială prezenţă musulmană, că Salonicul a avut o pluralitate evreiască, iar Tbilisi un miez armenesc constituie acum în cel mai bun caz note de subsol istorice, subestimate în muzee şi lăsate la o parte de amintirea populară. Aceleaşi impulsuri purificatoare există în Odessa, în pofida reputaţiei ei răzvrătite şi multiculturale. După cel de-al Doilea Război Mondial, un oraş care reprezentase o sută de maniere diferite de a fi evreu sau creştin, sau nici una, nici alta, dădea povara multiplelor feluri de viaţă pe virtuţile mai facile ale memoriei şi nostalgiei. E nevoie de un efort special de a memoriza, nu doar de a privi dincolo de perioadele când imboldul de autodistrugere a avut câştig de cauză asupra reuşitei umane. Vizitând Odessa în ziua de azi, poţi simţi şi mirosi un loc care, în mijlocul secolului XX, s-a specializat în arta de a se devora pe sine însuşi – consumat de unele aspecte ale propriului trecut, dar dureros de ignorant în privinţa altora. Şi totuşi, identitatea care cuprinde oameni care vorbesc cu accent, vorbesc prea tare şi sunt cumva vecinii tăi încă există acolo pe străzile Odessei, chiar şi în mijlocul kitschului postsovietic, al preocupării Ucrainei legate de mitologia naţională şi al noii fascinaţii a Rusiei faţă de vechea sa vocaţie imperială. Cu atenţie faţă de perioadele întunecate, ca şi faţă de epocile de aur, odessanii şi-ar putea da seama cum anume să creeze un fel fundamentat de patriotism din resturile unui imperiu. În definitiv, copiii şi nepoţii ucrainenilor, ai ruşilor şi ai altora care s-au aşezat în oraş după cel de-al Doilea Război Mondial – împreună cu noii imigranţi din Turcia, Caucaz, Orientul Mijlociu şi Asia de Est – au acum şansa de a construi propriile lor viziuni de „Odessa−Mamă”, diferite dar nu mai puţin complexe decât cele din ultimele două secole. Asemenea parizienilor, berlinezilor, vienezilor şi newyorkezilor, ei ar putea chiar să fie în stare să se convingă de ceva ce ştiau instinctiv generaţii dispărute de odessani: că, în combinaţia potrivită de bună vecinătate şi de dezastru, oraşele pot fi realmente cel mai elevat soi de patria. 234

Cronologie Herodot îi descrie pe grecii şi pe sciţii de pe ţărmul Mării Negre cca. 1250-1350 Colonii comerciale italiene înfloresc în jurul Mării Negre 1415 Satul Hadjibey menţionat pentru prima dată în izvoare scrise 1453 Căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor cca. 1550-1650 Raiduri maritime cazace împotriva otomanilor 1762-1796 Domnia Ecaterinei cea Mare 1768-1774 Războiul Ruso-Turc 1787 Procesiunea elaborată a Ecaterinei în Crimeea, organizată de Potiomkin 1787-1792 Războiul Ruso-Turc Sept. 1789 Hadjibey cucerit de armata rusă sub comanda lui José de Ribas 1794 Hadjibey devine „Odessa” 1803 Richelieu este numit administrator al oraşului Odessa 1812-1813 Izbucneşte marea ciumă 1823 Voronţov devine guvernator general al Noii Rusii 1823-1824 Puşkin la Odessa 1828-1829 Războiul Ruso-Turc Anii 1830 Începutul emigrării evreilor pe scară mare la Odessa

Secolul V î. Hr.

235

Terminarea celebrei scări exterioare, denumită acum „treptele Potiomkin” 1853-1856 Războiul Crimeei 1861 Este abolită şerbia în Rusia 1871 Pogrom antievreiesc 1881 Pogrom antievreiesc 1887 Inaugurarea noii Opere 1897 Evreii reprezintă 34% din populaţia Odessei (recensământ imperial rus) 1905 Tulburări şi pogrom antievreiesc; revolta de pe Potiomkin 1914-1918 Primul Război Mondial Febr. 1917 Revoluţia din Februarie în Rusia Oct. 1917 Revoluţia bolşevică 1918-1920 Războiul civil rus; Odessa este con trolată nominal pe rând de francezi, ucraineni, albgardiști şi trupele bolşevice 1921 Publicarea primei nuvele în Povestiri din Odessa a lui Isaak Babel 1922 Se înfiinţează Uniunea Sovietică 1925 Se filmează Crucişătorul Potiomkin al lui Eisenstein 1926 Evreii reprezintă 36% din populaţia Odessei (recensământ sovietic) 1935 Vladimir Jabotinski scrie Cei cinci 1939-1945 Al Doilea Război Mondial 1940 Execuţia lui Babel; moartea lui Jabotinski Oct. 1941-apr. 1944 Odessa este ocupată de puterile Axei ian. 1942 Forţele româneşti golesc ghetoul evreiesc 1943 Mark Bernes joacă în Doi camarazi 1953 Moartea lui Stalin 1989 Evreii reprezintă mai puţin de 4% din populaţia Odessei; ucrainenii – 51%; iar ruşii – 36% (recensământ sovietic) 1991 Ucraina își declară independenţa față de Uniunea Sovietică

1841

236

Mulțumiri Am fost la Odessa cu maşina, avionul, trenul şi vaporul, şi în fiecare călătorie am întâlnit verva şi ospitalitatea pentru care oraşul este renumit pe bună dreptate. Mulţumesc Arhivei de Stat a regiunii Odessa (îndeosebi directorului său adjunct, Lilia Belousova) şi Bibliotecii Ştiinţifice de Stat Gorki (îndeosebi Secţiei „Odesika”) pentru amabilitatea lor de a împărtăşi tezaurele lor. Volodîmîr Dubovik și-a tocit mult pingelele de la pantofi mergând alături de mine prin oraşul lui natal. O conferinţă-dineu cu Richard von Weizsäcker în fermecătoarea grădină a fostului conac al contelui Mihail Tolstoi, pregătită de Körber Foundation, a pus în mişcare gândirea mea despre atracţiile şi teroarea „Vechii Odessa”. Personalul altor câteva arhive şi biblioteci mi-a făcut munca eficientă şi plăcută. Acestea includ Library of Congress, United States Holocaust Museum Archives and Library, U.S. National Archives and Records Administration, Georgetown University΄s Lauinger Library (îndeosebi serviciile de împrumut interbiblioteci şi biblioteca consorţiului), Brooklyn Public Library, The Center for Jewish History (îndeosebi YIVO Archives) din New York, National Archives of the United Kingdom, Arhivele Naţionale Române, Yad Vashem Archives din Ierusalim şi Institutul Jabotinski de la Tel Aviv. La Odessa, Marina Vorotniuk a oferit asistenţă specializată în cercetarea imaginilor şi umplerea golurilor arhivistice. Andrew Robarts şi Quint Simon, asistenţii mei de cercetare din Statele Unite, au fost întreprinzători şi informați, o combinaţie ideală de trăsături. Andrew a făcut el însuşi o călătorie în oraş spre a lucra la disertaţia lui şi a pregăti ultima mea vizită. Minunata lucrare despre istoria Brighton Beach mi-a ajutat gândirea privind reproducerea nostalgiei. 237

Orice istoric al Odessei îi este îndatorat Patriciei Herlihy. Ea citise aproape tot ce s-a scris – inclusiv întregul manuscris al acestei cărţi –, iar cartea sa Odessa: A History, 1794−1914 constituie un text fundamental. Pentru un intrus în domeniul ei, Pat a constituit un cald izvor de înţelepciune. Mulţumesc, de asemenea, celorlalţi membri ai micului grup de „odessologişti” din America – îndeosebi lui Tanya Richardson, Roshanna Sylvester, Jarrod Tanny şi Steven J. Zipperstein – ale căror cercetări au contribuit la propria mea gândire şi este recunoscut în note. Alţi prieteni şi colegi au citit integral sau parţial această carte în formă de manuscris şi au oferit o critică generoasă şi nepreţuită. Ei îi includ pe Harley Balzer, Holly Case, Peter Dunkey, John Gledhill, Thane Gustafson, John McNeill, Vladimir Solonari şi răposatul Richard Stites. (Un pachet conţinând un exemplar al întregului manuscris, cu comentariile perspicace şi jucăuşe ale lui Richard, a sosit în cutia mea poştală la o săptămână după moartea lui la Helsinki. Sunt nespus de recunoscător Nataliei Baschmakoff pentru că mi l-a trimis.) Participanţii din Washington, D.C., Atelierul de istorie rusă, organizat de Eric Lohr şi Catherine Evtuhov, au oferit importante comentarii referitoare la manuscrisul a două capitole. Aceste capitole au fost, de asemenea, prezentate la World Convention of the Association for the Study of Nationalities, întrunit de Dominique Arel. Mulţumesc următoarelor persoane pentru conversaţii utile şi sfaturi: Tommaso Astarita, Jacques Berlinerbau, Binio Binev, Jeffrey Burds, Daniel Byman, Adrian Cioflanca, Dorin Dobrincu, Anton Fedyashin, Eugene Fishel, Steve Harris, Bruce Hoffman, Radu Ioanid, Anita Kondoyanidi, Jared McBride, Michael Oren, Blair Ruble, Hannah Shelest, Douglas Smith, Eric Smith, Eric Steinhart, Tom de Waal, Larry Wolff şi Sufian Zhemukhov. Lawrence şi Amy Tal, Michael Thumann şi Susanne Landwehr, şi American Research Institute din Turcia (condus de Tony Greenwood) au fost gazde amabile în călătoriile mele către şi dinspre Odessa. School of Foreign Service din Georgetown, The Center for Eurasian, Russian and East European Studies (CERES) şi Department of Government au fost cămine minunate în ultimii cincisprezece ani. Le mulţumesc celor patru şefi ai mei – Robert Gallucci, 238

Carol Lancaster, Angela Stent şi George Shanbaugh – pentru sprijin. Jennifer Long merită mulţumiri speciale pentru faptul că menţine pe şine trenurile CERES. Iubita mea Maggie Paxson, printre multe alte contribuţii la acest proiect, a descoperit că Vladimir Jabotinski şi Bahá΄u΄lláh aproape au împărţit aceeaşi celulă în Acre, deşi la distanţă de o jumătate de secol. Agentul meu, William Lippincott, de la Lippincott Massie McQuilkin, a fost un îndrumător strălucit şi încurajator. Editorul meu de la W.W. Norton, Alane Salierno Mason, a fost încântat de proiect de la început şi un susţinător critic pe măsură ce capitolele îi soseau pe birou. Creionul său îmbunătăţea relatarea şi făcea proza mai vivace. Denise Scarfi a ajutat la ghidarea cărţii prin procesul de publicare. Ochiul ager al lui Mary N. Babcock a fost de un uriaş folos în etapa de redactare. Chris Robinson, cu care am lucrat cu plăcere la mai multe proiecte, a desenat frumoasele hărţi. Această carte este dedicată părţii din familia mea din partea mamei, îndeosebi inimoşilor mei unchi, ai căror stră-străbunici menoniţi cu siguranţă ştiau ceva despre ciudatul şarm al Odessei.

239

Note Abrevieri folosite în Note CUR Columbia University Rare Book and Manuscript Library, New York DCFRJ Ancel, ed., Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust GAOO Arhiva de Stat a Regiunii Odessa, Odessa JIA Jabotinsky Institute Archives, Tel Aviv JPJ John Paul Jones Papers, Library of Congress, Washington, DC NARA National Archives and Records Administration, College Park, MD NAUK National Archives of the United Kingdom, Kew, Londra PPSS Puşkin, Polnoe sobranie socinenii SIRIO Sbornik Imperatorskogo russkogo istoriceskogo obşcestva TGE Theodore Gordon Ellyson Papers, Naval Historical Foundation Collection, Library of Congress, Washington, DC USHMM United States Holocaust Memorial Museum Archives, Washington, DC YVA Yad Vashem Archives, Ierusalim Referinţe la documentele de arhivă deţinute la GAOO folosesc desemnările arhivistice standard de limbă rusă: f. (fond), op. (opis), d. (delo), l/ll (list/listî).

241

1 Biblia, traducere Dumitru Cornilescu, 1924, revizuită 2016. (n.tr.)

Introducere



1 Twain, Innocents Abroad în Complete Travel Books of Mark Twain, I: 256. 2 Jabotinski, „Memoirs by My Typewriter”, în Dawidowicz, ed., Golden Tradition, 399.

Capitolul I: ŢĂRMUL SINISTRU







1 Kohl, Russia, 417. Vezi, de asemenea, Koch, Crimea and Odessa, 259. 2 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 2. 3 Vezi Baschmakoff, La synthèse des périples pontiques; Boardman, Greek Overseas; Nawotka, Western Pontic Cities; Tsetskhladze, ed., North Pontic Archaeology. 4 Herodot, Histories, 232-33. 5 Pliniu cel Bătrân, Natural History, 10: 18.47-48. 6 Strabon, Geography, 7.3.7-9. 7 Ovidiu, „Tristia”, în Poems of Exile, 3.13.28. 8 Pachymeres, Relations historiques, 5.30. 9 Polo, Travels of Marco Polo, 344. 10 Pegolotti, La pratica della mercatura, 24. 11 „The Journey of Friar John of Pian de Carpini to the Court of Kuyuk Khan, 1245-1247, as Narrated by Himself,” în Komroff, ed., Contemporaries of Marco Polo, 8, 47-48. 12 Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 5-8. 13 Beauplan, Description of Ukraine, 10-11. 14 Coxe, Travels in Russia, în Pinkerton, ed., General Collection of the Best and Most Interesting Voyages, 6: 889.

CAPITOLUL 2: POTIOMKIN ŞI MERCENARII





242

1 Ligne, Letters and Reflections, 1: 46. 2 Montfiore, Prince of Princes, 65. 3 Ligne, Letters and Reflections, 1: 55. 4 Ségur, Memoirs and Recollections, 3: 8, 91-2; Ligne, Letters and Reflections, 1: 39; Coxe, Travels in Russia, în Pinkerton, ed., General Collection of the Best and Most Interesting Voyages, 6: 764. 5 Ligne, Letters and Reflections, I: 66. 6 Ligne, Letters and Reflections, I: 41. Vezi, de asemenea, Dearborn, Memoir of the Commerce, I: 117. 7 Ligne, Letters and Reflections, I: 74. 8 Smith, ed. şi trad., Love and Conquest, 262-63. 9 Aragon, Le prince Charles de Nassau-Siegen, 237. 10 Jones către de Ribas, aug. 1, 1788, JPJ.

11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23

Astarita, Between Salt Water and Holy Water, 7, 319. Sade, Voyage d΄Italie, I: 177. Ségur, Memoirs and Recollections, 3: 19-20. Jones către de Ribas, aug. 1, 1788, JPJ. Jones către de Rileef, apr. 2, 1789, JPJ. Smith, ed. şi trad., Love and Conquest, 297. Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 233-36. Vezi, de asemenea, şi Skalkovskii, Pervoe tridtsatiletie, 14-17. Unele izvoare susţin că pierderile ruseşti au fost de cinci morţi şi treizeci şi doi de răniţi, în vreme ce au fost ucişi mai mult de două sute de turci, dar aceste cifre par îndoielnice. Vezi Skinner, „City Planning in Russia”, 34. Castelnau, Essai sur l΄histoire ancienne, 3: 5-8. Smith, ed. şi trad., Love and Conquest, 360. Byron, Opere (Poezia. Don Juan), vol. 3. Traducere de Aurel Covaci, București, Ed. Univers, 1987. Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 328-30. Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 339-40. Honcearuk, ed., Istoria Hadjibeia, 350; Herlihy, Odessa, 7. Din păcate, nu există nicio evidenţă documentară că Ecaterina personal a ales numele noului oraş, dar povestea intervenţiei ei a fost luată ca atare de către scriitorii timpurii. Vezi, de exemplu, Stevens, Account of Odessa, 5; Vsevolojki, Dictionnaire géographique-historique, 2: 35; şi Lyall, Travels in Russia, I: 161.

CAPITOLUL 3: BALIZĂ 1 Clarke, Travels to Rusia, 502. 2 Stevens, Account of Odessa, 5. 3 Antoine de Saint-Joseph, Essai historique, 62. 4 Sicard, Pisma ob Odesse, 47. 5 Bremner, Excursions in the Interior of Russia, 2: 507. 6 Richelieu, „Mémoire sur la Russie”, SIRIO 54 (1886): 387. 7 Herlihy, Odessa, 20. 8 Castelnau, Essai sur l΄histoire ancienne, 3: 26. 9 Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 152. 10 Herlihy, Odessa, 36. 11 Stevens, Account of Odessa, 8-9. 12 Castelnau, Essai sur l΄histoire ancienne, 3: 43. 13 Relatarea mea despre ciuma din 1812-1813 şi victimele sale se bazează pe Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 167-99; Sicard, „Notice sur onze années de la vie du duc de Richelieu à Odessa pour servir à l΄histoire de sa vie,” SIRIO 54 (1886): 53-60; „Le duc de Richelieu à l΄Empereur Alexandre”, SIRIO 54 (1886): 367-68; şi Morton, Travels in Russia, 312-30, care la rândul său şi-a bazat lucrarea pe cea a unui martor ocular bine informat, Gabriel de Castelnau. 243



14 SIRIO 54 (1886): vii. 15 Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 167. 16 Morton, Travels in Russia, 319. 17 Morton, Travels in Russia, 326-28. Skalikovski, Pervoe tridțatiletie, dă cifre diferite de 4 038 de infectaţi şi 2 632 de morţi, dar e de acord cu rata de mortalitate de aproximativ 10% (p. 206). 18 Morton, Travels in Russia, 326. 19 Stevens, Account of Odessa, 5. 20 Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 153. 21 Kohl, Russia, 419. 22 Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, 153. 23 Herlihy, Odessa, 141; Skalikovski, Pervoe tridțatiletie, 146. 24 „Le duc de Richelieu à M-r Sicard”, SIRIO 54 (1886): 630.

CAPITOLUL 4: GUVERNATORUL ŞI POETUL 1 Această relatare se bazează pe raportul de martor ocular din Morton, Travels in Russia, 333-35. 2 Tolstoi, Hadji Murat, 41-42. 3 Citat în Rhinelander, Prince Michael Vorontsov, 45-46. Sunt recunoscător lucrării lui Rhinelander pentru că m-a ajutat să reconstruiesc viaţa şi cariera lui Mihail Voronţov. 4 Puşkin către Wiegel, între 22 oct. şi 4 nov. 1823, în Letters of Alexander Pushkin, trad. Shaw, I: 139. 5 Puşkin către Lev Puşkin, 25 aug., 1823, în Letters of Alexander Pushkin, trad. Shaw, I: 136. 6 Morton, Travels in Russia, 202; Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 185. 7 Morton, Travels in Russia, 238. 8 Lyall, Travels in Russia, I: 171. 9 Binyon, Pushkin, 158-60, citat către Wiegel la p. 158. 10 Vsevolojski, Puteşestvie cerez iujnuiu Rossiiu, I: 94. 11 Morton, Travels in Russia, 355-58, descriind două serate în 1829. 12 Binyon, Pushkin, 162. 13 PPSS, 2: 420. Pentru o scurtă descriere a vilei, vezi Vsevolojski, Pute şestvie cerez iujnuiu Rossiiu, I: 99. 14 Binyon, Pushkin, 173. 15 Citat în Binyon, Pushkin, 175. 16 Bremner, Excursions in the Interior of Russia, 2: 500. 17 Spencer, Travels in Circassia, 2: 126. 18 Binyon, Pushkin, 176-77. 19 Puşkin către Vasili Lvovici Davîdov (?), prima jumătate a lui martie 1821, în Letters of Alexander Pushkin, trad. Shaw, I: 79. 20 Moore, Journey from London to Odessa, 196.

244



21 Citat în Binyon, Pushkin, 185. 22 Vorontsov, „Mémoires du prince M. Woronzow, 1819-1833”, 78. 23 Morton, Travels in Russia, 368-85. 24 „Michele de Ribas to Prince Cassaro”, 22 sept., 1837, în de Ribas, „Saggio sulla città di Odessa” e altri documenti, 102. 25 Herlihy, Odessa, 144. 26 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 2. 27 Herlihy, Odessa, 144. 28 Innokentii, Slovo pri pogrebenii, 22.

CAPITOLUL 5: „LA ODESSA NU EXISTĂ NIMIC NAŢIONAL”







1 Zipperstein, Jews of Odessa, 35. 2 Herlihy, Odessa, 124; Reuilly, Travels in the Crimea, în Collection of Modern and Contemporary Voyages, 5: 82. 3 Frederick William Skinner, „Odessa and the Problem of Urban Modernization”, în Hamm, ed., City in Late Imperial Russia, 214. 4 John Ralli către Stat, 12 iulie 1856, NARA, M459, Rola 1. 5 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 13. 6 Mendele Moykher-Sforim, Selected Works, 298. 7 Vsevolojski, Puteşestvie herez iujnuiu Rossiiu, I: 92. 8 La Fite de Pellepore, La Russie historique, 2: 299. 9 Polişciuk, Evrei Odessî i Novorossii, 22. 10 Tarnopol, Notices historiques, 65. 11 Zipperstein, Jews of Odessa, 56-64. Felul în care tratez eu iluminismul evreiesc şi rolul maskilim în istoria oraşului se bazează pe lucrarea deschizătoare de drumuri a lui Zipperstein. 12 Jesse, Notes of a Half-Pay, 1: 225. 13 Hagemeister, Report on the Commerce of the Ports of New Russia, 74. 14 Tarnopol, Notices historiques, 74. 15 Guthrie, Tour, Performed in the Years 1795-6, 6. 16 Herlihy, Odessa, 124. 17 Guthrie, Through Russia, I: 284. 18 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 7; Wikoff, Reminiscences of an Idler, 231; Koch, Crimea and Odessa, 256; Oliphant, Russian Shores of the Black Sea, 234; Olenin, Vek, 9; Stephens, Incidents of Travel, 56. 19 Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 211. 20 Spencer, Turkey, Russia, the Black Sea, and Circassia, 242. 21 „Le duc de Richelieu à M-r Sicard”, SIRIO 54 (1886): 537. 22 Puryear, „Odessa: Its Rise and International Importance, 1815-50”, 195-96. 23 Harvey, „Development of Russian Commerce”, 101. 24 John Ralli către Stat, 1 ian., 1849, NARA, M459, Rola 1. 245

25 Puryear, „Odessa: Its Rise and International Importance, 1815-50”, 206-7; John Ralli către Stat, 1 ian., 1849, NARA, M459, Rola 1. 26 Harvey, „Development of Russian Commerce”, 104. 27 Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 204. 28 Gadsby, Trip to Sebastopol, 37. 29 Brooks, Russians of the South, 21. 30 Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 204. 31 Vsevolojski, Puteșestvie cerez iujnuiu Rossiiu, I: 100. 32 Smolianinov, Istoria Odessî, 101. 33 Herlihy, „Odessa: Staple Trade”, 189-91. 34 Voronțov, „Mémoires du prince M. Woronzow, 1819-1833”, 101. 35 Castelnau, Essai sur l’histoire ancienne, 3: 36. 36 Lyall, Travels in Russia, I: 169. 37 Herlihy, Odessa, 237. 38 Anderson, Naval Wars, 577-80. 39 John Ralli către Stat, 1 mart. 1854 și 1 apr. 1854, NARA, M459, Rola 1. 40 John Ralli către Stat, 18 oct. 1855, NARA, M459, Rola 1. 41 Gadsby, Trip to Sebastopol, 61; Cunynghame, Travels in the Eastern Cau casus, 87. Unul dintre tunurile Tiger poate încă fi văzut lângă statuia lui Pușkin de pe bulevardul Primorski, iar soclul statuii lui Richelieu conține un proiectil tras, se spune, în timpul bombardamentului Aliaților. 42 John Ralli către Stat, 4 și 7 apr., 1856, NARA, M 459, Rola 1. 43 Gadsby, Trip to Sebastopol, 61. 44 Harvey, „Development of Russian Commerce”, 147. 45 Harvey, „Development of Russian Commerce”, 185. 46 Îi sunt recunoscător Patriciei Herlihy, al cărei studiu publicat în cartea ei Odesa și în alte părți a fundamentat declinul economic relativ al Odessei după Războiul Crimeei. 47 Stephen Ralli către Stat, 28 dec., 1859/9 ian., 1860, NARA, M459, Rola 2. 48 Falkner, Samoubiistva v Odesse, 8-10, 16, 22. 49 Șuvalov, „Predanî vecinomu zabveniu”, 7-10. 50 Kohl, Russia, 419.

CAPITOLUL 6: COMPLOTURI ȘI UMBRE

246

1 Trotsky, My Life, 48. 2 Trotsky, My Life, 58, 95. 3 Trotsky, My Life, 72. 4 Vezi Adler, Life on the Stage. 5 Castelnau, Essai sur l’histoire ancienne, 3: 28. 6 Langeron, „Soobrajeniia gr. Lanjerona o neobhodimosti obșirinaia prostranstva gheneral-gubernatorstv: Pismo Lanjerona imperatoru Nikolaiu I”, Russkaia starina (ian. – mart. 1904), 228, citat în Tanny, „City of Rogues and Schnorrers,” 122.

7 Skinner, „Odessa and the Problem of Urban Modernization”, în Hamm, ed., City in Late Imperial Russia, 209. 8 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 6. 9 Mendele Moykher-Sforim, „Fishke the Lame”, în Selected Works of Mendele Moykher-Sforim, 292. 10 Jesse, Notes of a Half-Pay, I: 208. 11 Cunynghame, Travels in the Eastern Caucasus, 86. 12 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 6; Scott, Baltic, 336; Stephens, Incidents of Travel, 56. 13 Heenan către Stat, 7 mai, 2 sept. și 16 nov. 1896, NARA, M459, Rola 6. În depeșa sa, consulul probabil că a vrut să spună prin „costumație” doar pur și simplu „costum”, dar sugestia era că Whirlwind/Hampa avea nevoie de niște haine deosebite spre a-și putea continua profesiunea. 14 Skinner, „Odessa and the Problem of Urban Modernization”, în Hamm, ed., City in Late Imperial Russia, 212. 15 Skinner, „Odessa and the Problem of Urban Modernization”, în Hamm, ed., City in Late Imperial Russia, 211. 16 Odesskii listok, 18 (31) aug., 1899. 17 Odesskii listok, 28 (9 sept.) aug., 1899. 18 Sylvester, Tales of Old Odessa, 55. 19 Odesskii listok, 25 iunie (7 iulie) 1895. 20 Vezi Sylvester, Tales of Old Odessa, cap. 4-5. Îi sunt recunoscător lucrării lui Sylvester despre relația dintre valorile clasei de mijloc și crimele senzaționale. 21 Odesskii listok, 26 sept. (8 oct.) 1894. 22 Odesski listok, 7 oct. (19) 1894. 23 Jabotinski, „Memoirs by My Typewriter,” în Dawidowicz, Golden Tradition, 398. 24 Kokhanskii, Odessa za 100 let, 41-46. 25 Babel, „The End of the Almshouse,” în Complete Works of Isaac Babel, 179. 26 Pallas, Travels through the Southern Provinces, I: 489. 27 Relatarea mea despre experiența carantinei la Odessa se bazează pe Stephens, Incidents of Travel, 53-55; Oliphant, Russian Shores of the Black Sea, 230; Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 3-5; și Slade, Records of Travels, I: 252. 28 Hommaire de Hell, Travels in the Steppes of the Caspian Sea, 5. 29 Gadsby, Trip to Sebastopol, 26. 30 Brooks, Russians of the South, 33; Oliphant, Russian Shores of the Black Sea, 230; Herlihy, Odessa, 141. 31 Relatarea mea despre viața și opera lui Mecinikov se bazează pe Metchnikoff, Life of Éli Metchnikoff, și pe Shumko și Anserova, eds., Ilia Ilici Mecinikov. 32 Citat în Metchnikoff, Life of Élie Metchnikoff, 67-68. 33 Vezi Mecinikov, Etudes sur la nature humaine, și idem, Essais optimistes. 34 Mecinikov către O. Kovalevski, 13 ian. 1883, în Mecinikov, Pisma (1863-1916 gg.), 114. 247

CAPITOLUL 7: SÂNGE ȘI RĂZBUNARE 1 Adler, Life on the Stage, 6. 2 Weinberg, Revolution of 1905 in Odessa, 16-17. 3 Polișciuk, Evrei Odessî i Novorossii, 319-21. 4 Smith către Stat, 22 apr. 1871, NARA, M459, Rola 3. 5 Zipperstein, Jews of Odessa, 122. 6 Smith către Stat, 22 apr. 1871, NARA, M459, Rola 3; Herlihy, Odessa, 301-3. 7 John D. Klier, „The Pogrom Paradigm in Russian History”, în Klier și Lambroza, eds., Pogroms, 13-38. 8 Herlihy, Odessa, 252. 9 Referințe la Cei cinci a lui Jabotinski se găsesc în strălucitoarea traducere a lui Michael R. Katz publicată de Cornell University Press, 2005. 10 Jabotinski, Five, 15. 11 Jabotinski, Five, 138. 12 Weinberg, Revolution of 1905 in Odessa, 20-23. Îi sunt recunoscător Patriciei Herlihy, a cărei cercetare a stabilit un portret clar al stării economiei Odessei în perioada premergătoare anului 1905. Vezi, în mod deosebit, cartea ei Odessa, cap. 8-9. 13 Heenan către Stat, 27 sept. 1904, NARA, M459. 14 Heenan către Stat, 2 ian. 1906, NARA, M459, Rola 7. 15 Heenan către ambasada SUA din Sankt Petersburg, 4 iulie 1905, NARA, M459, Rola 7. Vezi, de asemenea, Smith către Marquess din Landsdowne, 28 nov. 1905, NAUK, FO 65/1712. 16 Washburn, The Cable Game, 95. 17 L.A. Girs Diaries, 19 oct. 1905, Aleksei and Liubov Girs Papers, Bakhmeteff Archive, CUR. 18 Savcenko, Anarhistî-terroristî, 218-19. 19 Vezi studiul din ghidul făcut de Kohanski, Odessa za 100 let. 20 Jabotinski, Five, 170-71. 21 Katz, Lone Wolf, 13-21. 22 Jabotinski, „Memoirs by My Typewriter,” în Dawidowicz, ed., Golden Tradition, 399. 23 Jabotinski, „Memoirs by My Type writer,” în Dawidowicz, ed., Golden Tradition, 401. 24 Citat în Katz, Lone Wolf, 26. 25 Dubnow, Kniga jizni, I: 407. 26 Jabotinski, Povesti moih dnei, 44. 27 Shlaim, Iron Wall, 11-16. 28 Jabotinski către Mussolini, 16 iulie 1922, JIA. 29 Jabotinski, Political and Social Philosophy of Ze’ev Jabotinski, 2-3. 30 Vezi Stanislawski, Zionism and the Fin de Siècle, cap. 9.

248

CAPITOLUL 8: O LUME NOUĂ 1 Wightman, Diary of an American Physician, 156. 2 Kenez, Civil War in South Russia, 1919-1920. 3 Derby către Curzon, 14 iunie 1919, NAUK, FO 608/207, 297-304. 4 Theodore Gordon Ellyson către Helen Ellyson, 9, 10 și 11 febr. 1920, Cutia 3, Dosar 3, TGE. 5 Rowan-Hamilton, Under the Red Star, 194. Vezi și Sheridan, Across Europe with Satanella, 184. 6 „Statisticeskii otciot Odesskoi raionnoi komissii Evreiskogo obșcestve nnogo komiteta o rezultatah bejenskoi massî, postradavşei ot pogromov”, GAOO, f. R-5275, op. I, d. 144, II, 1-12 verso. 7 Vezi Gatrell, Whole Empire Walking. 8 Polișciuk, Evrei Odessî i Novorossii, 345-46. 9 Okteabr 3 (1924): 196-97, citat în Sicher, „Trials of Isaak”, 15. 10 Babel, „The Father”, în Complete Works of Isaac Babel, 163. 11 Babel, „Froim Grach”, în Complete Works of Isaac Babel, 173. 12 Raportul dlui Simmonds (f. d.), NAUK, FO 371/22301, 198-208. 13 Eisenstein, Beyond the Stars, 179; Taylor, ed., Eisenstein Reader, 65. 14 Citat în Barna, Eisenstein, 94. 15 Eisenstein, Beyond the Stars, 173. 16 Barna, Eisenstein, 98. 17 Seton, Sergei M. Eisenstein, 87. 18 Barna, Eisenstein, III. 19 Eisenstein, Beyond the Stars, 162-66. Consilierul pe probleme navale de pe platou a fost scandalizat atunci când Eisenstein a propus pentru prima dată adăugarea scenei cu prelata, pentru că devia atât de radical de la adevărul istoric. Barna, Eisenstein, 98. 20 Taylor, ed., Eisenstein Reader, 62. 21 Citat în Seton, Sergei M. Eisenstein, 78. 22 Taylor, ed., Eisenstein Reader, 65. 23 Pirozhkova, At His Side, 93. 24 Pirozhhova, At His Side, 113. 25 Borovoi, Vospominaniia, 71. 26 Kolalciuk şi Razumov, eds., Odesskii martirolog, I: 678.

CAPITOLUL 9: Câmpiile Transnistriei





1 USHMM, RG-25.004M, Rola 150; Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 138. 2 Vezi Macici către Iacobici, 27 oct. 1941 şi telegramele despre operaţiunea de deminare, USHMM, RG-25.003M, Rola 12. 3 Mazower, Hitler΄s Empire, 171. 4 USHMM, RG-25.003M, Rola 12; RG-25.004M, Rola 150. Vezi şi Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 139; Ioanid, Holocaust in Romania, 179. 249

5 Ioanid, Holocaust in Romania, 289; Deletant, Hitler΄s Forgotten Ally, 171. 6 Arad, „Holocaust of Soviet Jewry”, 7; Levin, „Fateful Decision”, 142. 7 Dennis Deletant, „Transnistria and the Romanian Solution to the Jewish Problem”, în Brandon and Lower, eds., Shoah in Ukraine, 158, 182n. 8 Vezi Litani, „Destruction of the Jews in Odessa”, 135-54. O altă estimare avansează numărul total de 350 000 de evacuaţi sau aproximativ jumătate din populaţia de dinainte de război. Manley, To the Tashkent Station, 57. 9 Pântea către Antonescu, f.d. [1941], USHMM, RG-25.000M, Rola 30. 10 Borovoi, Vospominaniia, 240. 11 Despre evacuaţii din timpul războiului, vezi excelenta tratare a subiectului de către Manley, To the Tashkent Station. 12 Mărturia lui Boris Kalika, YVA, O-3/5177. 13 Arad, Holocaust in the Soviet Union, 128; Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord, 294-307. 14 Rubenstein and Altman, eds., Unknown Black Book, 115-18, 132. 15 Davidescu către „Vrancea I” (Comandamentul militar Odessa), 23 oct. 1941, în Carp, Cartea Neagră, 3: 214-15. 16 Vezi corespondenţa în USHMM, RG-25.003M, Rola 12, şi Ioanid, Holocaust in Romania, 179-80. 17 Stănculescu către Tătăranu, 23 oct. 1941, USHMM, RG-25.003M, Rola 12. 18 Dallin, Odessa, 74. 19 Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord, 302. 20 Citat în Report of the International Commission on the Holcaust in Romania, 5: 54. 21 Vezi USHMM, RG-25.004M, Rola 150; Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 139; Ioanid, Holocaust in Romania, 182. 22 Vezi Desbois, Holocaust by Bullets. 23 Vezi raportul lui Alexianu către Antonescu despre situaţia din Odessa, 7 nov. 1941, USHMM, RG-31.004M, Rola 1. 24 „Raport”, 19 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. 1, d.1, l.2. 25 „Înţelegeri asupra siguranţei, administraţiei şi exploatărei economice a teritoriilor între Nistru şi Bug (Transnistria) şi Bug-Nipru (regiunea Bug Nipru)”, 30 aug. 1941, USHMM, RG-25.003M, Rola 12. 26 „Ordonanţa No. 35”, 2 ian. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 1. Vezi, de asemenea, „Instrucţiuni pentru evacuarea populaţiei evreieşti din municipiul Odessa şi împrejurimi”, USHMM, RG-31.004M, Rola 1, ibid., RG 25.003M, Rola 394; Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 144-47; Ioanid, Holocaust in Romania, 208-10. 27 Arad, Holocaust in the Soviet Union, 244. 28 Velcescu către guvernul Transnistriei, 13 febr. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 3. 29 Vezi declaraţiile şi listele de semnături în USHMM, RG-25.003M, Rola 394.

250







30 Am reconstruit povestea lui Tănase şi Sepel după „Ordinul C.2.A, Serv. Pretoral Nr. 4057/14.I.1942”, USHMM, RG-25.003M, Rola 394, şi „Ordin de zi, nr. 217,” 9 febr. 1942, USHMM, RG-25.003M, Rola 394. 31 Velcescu către guvernul Transnistriei, 11 apr. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 3. 32 „Deciz 2927”, 7 dec. 1943, USHMM, RG-31.004M, Rola 3. 33 Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 152. 34 Werth, Russia at War, 1941-1945, 825. 35 Alexianu către Antonescu, 7 nov. 1941, USHMM, RG-31.004M, Rola 1. 36 Vezi USHMM, RG-31.004M, Rota 14. 37 Velcescu către Alexianu, 13 feb. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 3. 38 Vezi corespondenţa dintre Alexianu şi Inspectoratul Jandarmeriei, mai 1942, şi dosarele de caz ale Dariei Ovselevici, 1943, USHMM, RG-31.004M, Rola 3. 39 Vezi Case, Between States, şi Solonari, Purifying the Nation. 40 „Ordonanţa No. 89”, 28 sept. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 1. 41 „Odesa de ieri şi de astăzi”, Gazeta Odesei, 17 ian. 1943, reprodusă în DCFRJ, 4: 429-30. 42 Îi sunt recunoscător lui Vladimir Solonari pentru mai multe conversaţii despre aceste probleme. 43 Vezi USHMM, RG-31.004M, Rola 2; şi „Memoriu cu privire la problemele practice, pe care le ridică în toamna 1942 românii de peste Bug”, 21 sept. 1942, GAOO, f. R-2249, op. 3, d. III, 11, 11-15. 44 Brătianu, „Notes sur un voyage en Crimée”, 176-82. 45 „Raport”, 19 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. 1, d. I, l.1.

CAPITOLUL 10: „Aş vrea să vă supun atenţiei următoarele”





1 Vezi Cerkasov, Okkupațiia Odessî. 2 GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, ll. 3-8, 9-12. 3 „Raport”, 28 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 13. 4 „Raport”, 28 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 13. 5 „Raport”, 28 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 32. 6 „Raport”, 28 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 36. 7 „Raport”, 19 nov. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. I, l. 64. Vezi, de asemenea, ibid., ll. 69, 153; ibid., d. 8, l. 38; ibid., d.2, ll. 4-6. 8 „Comunicare”, 22 febr. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 3. 9 Vezi Sheila Fitzpatrick, „Signals from Below: Soviet Letters of Denunciation of the 1930s”, în Fitzpatrick and Gellately, eds., Accusatory Practices, 85-120; Fitzpatrick, „Supplicants and Citizens”; şi Fitzpatrick, Tear Off the Masks! 10 „Raport”, 20 nov. 1941, GAOO, f. R-2662, op. I, d. 2. l. 19. Despre istoria mai timpurie a denunţării, vezi Grünewald, „Jewish Workers in Odessa”.

251

11 David Senyaver Collection, USHMM. Vezi, de asemenea, Semyon Tarantor Collection şi Efim Zurkovetski Collection, USHMM. 12 Liudmila Kalika, „Odessa. 820 dnei v podzemelie”, în Rashkovetski, Naidis, Dusman şi Belousova, eds., Istoria Holokosta v Odesskom reghione, 96-110. 13 „Raport”, n.d. [dec. 1941], GAOO, f. R-2262, op. I, d. 3, l. 17. Despre „răzbunare”, vezi, de asemenea, ibid., d. 22, l. 9. 14 „Raport”, 15 apr. 1942, GAOO, f. R-2262, op. I, d. 8, l. 30; Ioanid, Holocaust in Romania, 187-94. 15 Litani, „Destruction of the Jews of Odessa”, 150, menţionează educaţia sa universitară. Alte informaţii biografice despre Pântea şi despre rolul său în deportări sunt luate din declaraţia semnată de el şi dată autorităţilor comuniste române, 22 iunie 1950, în USHMM, RG-25.004M, Rola 30, şi Colesnic, Sfatul Ţării, 231. 16 Pântea către Antonescu, f. d. [1941], USHMM, RG-25.004M, Rola 30. 17 Vezi propria declaraţie a lui Pântea, citată mai sus, precum şi cele ale lui Matei Velcescu, 1 apr. şi 17 iunie 1950; şi cea a lui Constantin Vidraşcu, 17 iunie 1950, USHMM, RG-25.004M, Rola 30. 18 Chelovan către municipalitatea din Odessa, f.d., [1941], GAOO, f. R-2262, op. 1, d. 2, l. 35. 19 Dallin, Odessa, 91. 20 Vezi „Dare de seamă asupra activităţii subdirecţiei artelor pe lunile aprilie-mai-iunie [1943]”, GAOO, f. R-2249, op. 3, d. 89, ll 10-12; „Dare de seamă despre reconstruirea Teatrului de operă şi balet din Odessa [ianuarie 1943]”, ibid., ll. 41-46; „Tablou de spectacole date de Teatrul de operă şi balet Odessa în cursul trimestrului II-1943”, ibid., II, 115-16. 21 Declaraţia Taisiei Arnăutu, 23 iulie 1956, USHMM, RG-25.004M, Rola 30. Vezi, de asemenea, Fred Saraga, „În Transnistria: Primii paşi: Odessa”, Sliha, 5 apr. 1956, reprodus în DCFRJ, 8: 547. 22 Dallin, Odessa, 85. 23 Vezi GAOO, f. R-2249, op. I, d. 266. 24 Werth, Russia at War, 1941-1945, 817. 25 Pântea către Alexianu, 20 ian. 1942, USHMM, RG-25.004M, Rola 30. 26 Vezi USHMM, RG-25.003M, Rola 10. 27 Pântea către Alexianu, 3 dec. 1941, USHMM, RG-25.004M, Rola 33. 28 Vezi dosarul judecăţii postbelice a lui Alexianu în USHMM, RG-25.004M, Rola 33. 29 Vezi USHMM, RG-25.004M, Rola 33. 30 Vezi hotărârea înaltei curţi române din 1 ian. 1956, USHMM, RG-25.004M, Rola 30. 31 Vezi dosarul lui Pântea din arhivele Serviciului Român de Informaţii, USHMM, RG-25.004M, Rola 30. 32 În schimba, Pântea a făcut o cerere directă la Alexianu pentru clarificare. Alexianu a decretat apoi că oricine încearcă să legalizeze un atare document

252



este în mod evident evreu şi, prin urmare, va fi îndepărtat din oraş. Vezi corespondenţa Pântea-Alexianu, 4 şi 14 feb. 1942, USHMM, RG-31.004M, Rola 3. Un supravieţuitor a pretins că Pântea împiedicase, de asemenea, ca mai multe mii de evrei să fie executaţi în Dalnik, deportându-i în schimb. Cu toate acestea, mulţi au murit. Ioanid, Holocaust in Romania, 182. 33 Pântea către Alexianu, f. d. [1941], USHMM, RG-25.004M, Rola 30. 34 Alexander Kruglov, „Jewish Losses in Ukraine, 1941-1944”, în Brandon and Lower, eds., Shoah in Ukraine, 284. 35 Jean Ancel, „The New Jewish Invasion΄ - The Return of the Survivors from Transnistria”, în Bankier, ed., Jews Are Coming Back, 231. 36 Blinov către Polianski, 19 iulie 1945, YVA, M-46/II.

CAPITOLUL 11: ORAŞ-EROU 1 E.T. Samoilov, „Informația”, 5 dec. 1941, GAOO, f. R-2262, op. I, d. 3, l.46. 2 Dallin, Odessa, 245. 3 Mărturia lui Aleksandr Bakman, YVA, O-3/6054. 4 Vezi YVA, M-33/19967. 5 Mărturia lui Sura Sturmak, YVA, O-3/5178. Vezi, de asemenea, mărturia lui Boris Kalika, YVA, O-3/5177. 6 Yaacov Roi, „The Reconstruction of Jewish Communities in the USSR, 1944-1947”, în Bankier, ed., Jews are Coming Back, 194. Pentru viziuni de ansamblu asupra antisemitismului comunist şi sovietic, vezi Gross, Fear, şi Kostîrcenko, ed., Gosudarstvennîi antisemitizm. 7 Borovoi, Vospominaniia, 290. 8 Draitser, Shush!, 18. 9 Tanny, „City of Rogues and Schnorrers”, 303-4. Magnifica disertaţie a lui Tanny constituie un studiu exhaustiv al mitului „Vechii Odessa” începând cu secolul al XIX-lea. 10 Eisenstein, Beyond the Stars, 177. 11 Yekelchyk, Stalin΄s Empire of Memory, 115. 12 Evgheni Evtuşenko, „On liubil tebea, jizn’…”, în Bernes-Bodrova, ed., Mark Bernes, 156. 13 Mark Bernes, „Odin iz ΄dvuh boiţov΄”, în Bernes-Bodrova, ed., Mark Bernes, 59-61. 14 Rybak, Mark Bernes, 60. 15 Andzhei Binkovski şi Eyhi Olştinski, „Mark Bernes”, în Bernes-Bodrova, ed., Mark Bernes, 199-201. 16 N. Smirnova, „Obrazî i pesni Marka Bernesa”, în Bernes-Bodrova, ed., Mark Bernes, 11; Rybak, Mark Bernes, 10-16. 17 Utiosov, Spasibo serdțe!, 22-23. 18 Tanny, „City of Rogues and Schnorrers”, 305, 309. 19 Odesskaia turisticeskaia baza, 4. 20 Vezi Friedberg, How Things Were Done in Odessa, 10-15. 253

CAPITOLUL 12: AMURG 1 Brooklyn Eagle, 5 mai 1918. 2 New York Daily News, 14 dec. 1979. 3 Annelise Orleck, „The Soviet Jews: Life in Brighton Beach, Brooklyn,” în Foner, ed., New Immigrants in New York, 273. 4 Citat în Michael Specter, „In Musical Odessa, Playing On for the Love of It”, New York Times, 11 apr. 1994. 5 Brooklyn Eagle, 25 sept. 1916 şi 10 sept. 1918. 6 Itoghi vsesoiuznoi perepisi naseleniia 1959 goda: Ukrainskaia SSR, 184. 7 Oleg Gubar and Patricia Herlihy, „The Persuasive Power of the Odessa Myth”, în Czaplicka, Gelazis şi Ruble, eds., Cities after the Fall of Communism, 153. 8 Patricia Herlihy, „How Ukrainian is Odessa?”, în Ramer şi Ruble, eds., Place, Identity and Urban Culture, 24, fn3.

254

Bibliografie ARHIVE British National Archives, Kew Foreign Office Records Brooklyn Public Library, New York Brooklyn Collection Columbia University Rare Book and Manuscript Library, New York Aleksei and Liubov΄ Girs Papers, Bakhmeteff Archive Library of Congress, Washington, DC Theodore Gordon Ellyson Papers John Paul Jones Papers National Archives and Records Administration, College Park, MD Consular Despatches, Odessa Arhiva de Stat a Regiunii Odessa, Odessa Dosare din perioada ocupaţiei germano-române Directoratul de Cultură, Guvernarea Transnistriei Directoratul de Afaceri Economice, Guvernarea Transnistriei Directoratul de Cultură, Municipalitatea Odessa Închisoarea centrală din Odessa Primăria municipiului Odessa Prefectura de Poliţie din Odessa Biroul de propagandă militară, Comandamentul militar, Odessa Comisia districtuală Odessa, Comitetul public evreiesc pentru ajutorarea victimelor pogromurilor (Evobşcestkom) Comitetul executiv regional Odessa, sovietul muncitorilor, ţăranilor şi ofiţerilor Armatei Roşii (Okrispolkom/Oblispolkom) United States Holocaust Memorial Museum Archives, Washington, DC Colecţia Arhivelor Naţionale Române Colecţia Arhivelor Ministerului Apărării român David Senyaver Collection Colecţia Arhivei de Stat a regiunii Odessa Steven Spielberg Film and Video Archive 255

Semyon Tarantor Collection Efim Yurkovetski Collection Yad Vashem Archives, Ierusalim Colecţia Consiliului pentru Probleme Religioase în Uniunea Sovietică Colecţia Comisiei Extraordinare de Stat pentru Investigarea Crimelor Germano-fasciste Colecţia Arhivei Centrale pentru Organizaţiile Publice din Ucraina Colecţia Arhivei Centrale a Guvernului din Ucraina Colecţia de Fotografii Yad Vashem Mărturii Yad Vashem YIVO Institute Archives, Center for Jewish History, New York Dr. Joseph A. Rosen Papers Moisei Borisovitch Bernstein Papers

CĂRŢI, ARTICOLE ŞI ALTE SURSE Abou-el-Haj, Rifaat A. „The Formal Closure of the Ottoman Frontier in Europe: 1699-1703.” Journal of the American Society 89, no. 3 (July-September 1969): 467-75. Adler, Jacob. A Life on the Stage, New York, Knopf, 1999. Ainsworth, John „Sidney Reilly΄s Reports from South Russia, December 1918-March 1919.” Europe-Asia Studies 50, no. 8 (1998): 1447-70. Alcock, Thomas Travels in Russia, Persia, Turkey and Greece, in 1828-9. Londra, E. Clarke and Sons, 1831. Alexopoulos, Golfo Stalin΄s Outcasts: Aliens, Citizens and the Soviet State, 1926-1936, Ithaca, Cornell University, 2003. Ancel, Jean „Antonescu and the Jews.” Yad Vashem Studies 23 (1993): 213-80. — ed. Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust. 12 vol., New York, Beate Klarsfeld Foundation, 1986. — The Economic Destruction of Romanian Jewry, Ierusalim, Yad Vashem, 2007. — Transnistria, 1941-1942, 3 vol., Tel Aviv, Goldstein-Goren Diaspora Research Center, Tel Aviv University, 2003. Anderson, R.C. Naval Wars in the Levant, 1559-1853, Liverpool, Liverpool University Press, 1952. Angrick, Andrej Besatzungspolitik und Massenmord: Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion, 1941-1943, Hamburg, Hamburger Edition, 2003. Ansky, S. The Enemy at His Pleasure: A Journey through the Jewish Pale of Settlement during World War I. Joachim Neugroschel, trad. New York, Metropolitan Books, 2002. Antoine de Saint-Joseph, Antoine-Ignace Essai historique sur le commerce et la navigation de la Mer-Noire, ed. a II-a, Paris, L΄Imprimerie de Mme. Veuve Agasse, 1820. Arad, Yitzhak The Holocaust in the Soviet Union, Lincoln şi Ierusalim, University of Nebraska Press and Yad Vashem, 2009. 256

— „The Holocaust of Soviet Jewry in the Occupied Territories of the Soviet Union”, Yad Vashem Studies 21 (1991): 1-47. Aragon, Le Marquis de Le prince Charles de Nassau-Siegen, d΄après sa correspondence originale inédite, Paris, E. Plon, Nourrit, et Cie., 1893. Arrianus, Flavius Arrian΄s Voyage round the Euxine Sea, Translated and Accompanied with a Geographical Dissertation, and Maps, Oxford, J. Cooke, 1805. Astarita, Tommaso Between Salt Water and Holy Water: A History of Southern Italy, New York, W.W. Norton, 2005. Atlas, D.G. Staraia Odessa: Eio druzia i nedrughi, Odessa, Tekhnik, 1991; reeditare Odessa, Lasmi, 1992. Babel, Isaac The Complete Works of Isaac Babel, Peter Constantine, trad., New York, W.W. Norton, 2002. Isaac Babel: The Lonely Years, 1925-1939, Andrew R. MacAndrew şi Max Hayward, trad. New York, Farrar, Straus, 1964; reeditare Boston, Verba Mundi, 1995. Balard, Michel La Romanie génoise (XIIe-début du XVe siècle), 2 vol. Rome, École Française de Rome, 1978. Bankier, David, ed. Jews Are Coming Back: The Return of the Jews to Their Countries of Origin after WWII, Ierusalim, Yad Vashem, 2005. Barna, Yon Eisenstein, Bloomington, Indiana University Press, 1973. Baron, Nick şi Peter Gatrell „Population Displacement, State-Building and Social Identity in the Lands of the Former Russian Empire, 1917-1923.” Kritika 4, no. 1 (2003): 51-100. Baschmakoff, Alexandre La synthèse des périples pontiques: Méthode de precision en paléo-ethnologie, Paris, Librairie orientaliste Paul Geuthner, 1948. Bascomb, Neal Red Mutiny: Eleven Fateful Days on the Battleship Potemkin, New York, Houghton Mifflin, 2007. Beauplan, Guillaume Le Vasseur, Sieur de A Description of Ukraine, Andrew B. Pernal şi Dennis F. Essar, trans. Cambridge, MA, Harvard Ukrainian Research Institute, 1993. Beghiceva, N. Ot Odessî do Ierusalima: Putevîe pisma, St. Petersburg, Tipografia Glavnogo upravlenia udelov, 1898. Belousova, L.G. Şi T.E. Volkova, eds., Evrei Odessî i iuga Ukrainî: Istoria v documentah, Odessa, Studia Negoțiant, 2002. Bergan, Ronald Eisenstein: A Life in Conflict, New York, Overlook Press, 1997. Berkhoff, Karel C. Harvest of Despair: Life and Death in Ukraine under Nazi Rule, Cambridge, MA, Bellknap Press of Harvard University Press, 2004. Bernes-Bodrova, L.M., ed. Mark Bernes, Moscova, Iskusstvo, 1980. Binyon, T.J. Pushkin: A Biography, New York, Knopf, 2003. Bloom, Harold, ed. Isaac Babel: Modern Critical View, New York, Chelsea House Publishers, 1987. Boardman, John The Greeks Overseas: Their Early Colonies and Trade, Londra, Thames and Hudson, 1980.

257

Borovoi, Saul [S. Ia.] Ghibel evreiskogo naselenia Odessî vo vremea fașistskoi okkupații, Kiev, Institut istorii Ukrainî, 1991. — Vospominanija. Moscova şi Ierusalim, Universitatea evreiască din Moscova, 1993. Braham, Randolph L., ed. The Tragedy of Romanian Jewry, New York, Columbia University Press, 1994. Brandon, Ray şi Wendy Lower, eds. The Shoah in Ukraine: History, Testimony, Memorialization, Bloomington, Indiana University Press, 2008. Brătianu, Gheorghe Ioan La mer Noire: Des origines à la conquête ottomane, München, Romanian Academy Society, 1969. — „Notes sur un voyage en Crimée”, Revue historique du sud-est européen 19, no. 1 (1942): 176-82. Bremner, Robert Excursions in the Interior of Russia, 2 vol., Londra, Henry Colburn, 1839. Brooks, Shirley The Russians of the South, Londra, Longman, Brown, Green and Longmans, 1854. Brower, Daniel R. The Russian City between Tradition and Modernity, 18501900. Berkeley, University of California Press, 1990. Brown, James Baldwin Memoirs of Howard, Compiled from His Diary, His Confidential Letters, and Other Authentic Documents. Ed. prescurtată, Boston, Lincoln and Edmands, 1831. Brown, Kate A Biography of No Place: From Ethnic Borderland to Soviet Heartland, Cambridge, MA, Harvard University Press, 2004. Brumfield, William Craft, Boris V. Ananich and Yuri A. Petrov, eds. Commerce in Russian Urban Culture, 1861-1914, Washington, DC şi Baltimore, Woodrow Wilson Center Press and Johns Hopkins University Press, 2001. Bryer, Anthony, ed. The Byzantine Black Sea. Ediţie specială a Archeion Pontou 35 (1979). Cameron, Evan P. Goodbye Russia, Londra, Hodder and Stoughton, 1934. Carp, Matatias Cartea neagră: Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, ediţia a 2-a, 3 vol., Bucureşti, Editura Diogene, 1996. Case, Holly Between States: The Transylvanian Question and the European Idea during World War II, Stanford, Stanford University Press, 2009. Castelnau, Gabriel de Essai sur l΄histoire ancienne et moderne de la Nouvelle Russie. 3 vol., Paris, Rey et Gravier, 1820. Cesarani, David Port Jews: Jewish Communities in Cosmopolitan Maritime Trading Centres, 1550-1950, Londra, Frank Cass, 2002. Charyn, Jerome Savage Shorthand: The Life and Death of Isaac Babel, New York, Random House, 2005. Cerkasov, A.A. Okkupaţia Odessî: god 1941, Odessa, Optimum, 2007. Chistovich, N.Ia. I.I. Mechnikov, Berlin, Z.I. Grzhebina, 1923.

258

Clarke, Edward Daniel Travels to Russia, Tartary and Turkey, New York, Arno Press, 1970; reeditare a vol. 1 al cărţii sale Travels in Various Countries of Europe, Asia and Africa, Londra, 1811. Clogg, Richard, ed. Balkan Society in the Age of Greek Independence, Totowa, NJ, Barnes and Noble Books, 1981. Colesnic, Iurie Sfatul Ţării: Enciclopedie, Chişinău, Museum, 1998. Cox, Cynthia Talleyrand΄s Succesor, Londra, Arthur Baker, 1959. Coxe, William Travels in Russia, după lucrarea lui Travels in the Northern Countries of Europe, Londra, 1802. În John Pinkerton, ed., A General Collection of the Best and Most Interesting Voyages and Travels in All Parts of the World, 17 vol., Londra, Longman, Hurst, Rees and Orme, 1808-1814. Craven, Elizabeth Lady A Journey through the Crimea to Constantinople, Dublin, H. Chamberlaine, et al., 1789; reeditare New York, Arno Press, 1970. Cunynghame, Sir Arthur Thurlow Travels in the Eastern Caucasus, Londra, John Murray, 1872. Czaplicka, John, Nida Gelazis and Blair Ruble, eds. Cities after the Fall of Communism: Reshaping Cultural Landscapes and European Identity, Washington, DC şi Baltimore, Woodrow Wilson Center Press and Johns Hopkins University Press, 2009. Dallin, Alexander Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory under Foreign Rule, Iaşi, Center for Romanian Studies, 1998. Davies, Brian L. Warfare, State and Society on the Black Sea Steppe, 1500-1700, Londra, Routledge, 2007. Dawidoff, Nicholas The Fly Swatter: How My Grandfather Made His Way in the World, New York, Pantheon, 2002. de Madariaga, Isabel Russia in the Age of Catherine the Great, New Haven, Yale University, 1981. De-Ribas, L.M., ed. Iz proşlogo Odessî: sbornik statei, Odessa, L. Kirkhner, 1894. De Ribas, Michele „Saggio sulla città di Odessa” e altri documenti dell΄Archivio di Stato di Napoli, Giovanna Moracci, ed. Genoa, Cassa di Risparmio di Genova, 1988. de Voland, Franz Moia jijn v Rossii, Odessa, Optimum, 2002. Dearborn, Henry A.S. A Memoir of the Commerce and Navigation of the Black Sea and the Trade and Maritime Geography of Turkey and Egypt, 2 vol., Boston, Wells and Lilly, 1819. Deletant, Dennis Hitler΄s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944, Basingstoke, UK, Palgrave Macmillan, 2006. Deribas, Aleksandr Staraia Odessa: zabîtîe straniţî, Kiev, Mistetsvo, 2004. Desbois, Patrick The Holocaust by Bullets, New York, Palgrave Macmillan, 2008. Deutscher, Isaac The Prophet Armed: Trotsky, 1879-1921, New York, Oxford University Press, 1954. — The Prophet Outcast: Trotsky, 1929-1940, New York, Oxford University Press, 1963. Diller, Aubrey The Tradition of the Minor Greek Geographers, New York, American Philological Association, 1952. 259

Dobroliubski, Andrei, Oleg Gubar şi Andrei Krasnojon Borisfen-Hadjibey-Odessa: Istoriko-arheologhiceskie ocerki, Odessa şi Chişinău, Vîsșaia antropologicheskaia shkola, 2002. Donțova, Tatiana Moldavanka: Zapiski kraeveda, Odessa, Druk, 2001. Draitser, Emil Shush! Growing Up Jewish under Stalin, Berkeley, University of California Press, 2008. Dubnow, S.M. Kniga jizni, 3 vol. Riga şi New York, Jaunātnes Grāmata şi Soiuz russkih evreev, 1934-57. Duţu, Alexandru şi Petre Otu, eds. Pe Ţărmul nord-pontic (17 iulie 1941–4 iulie 1942), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999. Eisenstein, Sergei Beyond the Stars: The Memoirs of Sergei Eisenstein, Richard Taylor, ed. Calcutta, Seagull Books, 1995. — Notes of a Film Director, New York, Dover, 1970. Faitelberg-Blank, Viktor și Tatiana Kolesnicenko Zolotoi vek iujnoi Palmirî, Odessa, 2006. Falkner, I.S. Samoubiistva v Odesse, Odessa, Tipografia „Odesskago Listka”, 1890. Feinstein, Elaine Pushkin: A Biography, Hopewell, NJ, Ecco, 1998. Finlay, George History of the Greek Revolution, reeditare, 2 vol., Londra, Zeno, 1971. Fisher, Julius S. Transnistria: The Forgotten Cemetery, Londra, Thomas Yoseloff, 1969. Fitzpatrick, Sheila The Cultural Front: Power and Culture in Revolutionary Russia, Ithaca, Cornell University Press, 1992. — Everyday Stalinism, New York, Oxford University Press, 1999. — ed. Stalinism: New Directions, Londra, Routledge, 2000. — „Supplicants and Citizens: Public Letter-Writing in Soviet Russia in the 1930s”, Slavic Review 55, no. 1 (Spring 1996): 78-105. — Tear off the Masks! Identity and Imposture in Twentieth-Century Russia, Princeton, Princeton University Press, 2005. — „The World of Ostap Bender: Soviet Confidence Men in the Stalin Period.” Slavic Review 61, no. 3(2002): 535-57. Fitzpatrick, Sheila and Robert Gellately, eds. Accusatory Practices: Denunciation in Modern European History, 1789-1989, Chicago, University of Chicago Press, 1997. Fitzpatrick, Sheila, Alexander Rabinowitch and Richard Stites, eds. Russia in the era of NEP, Bloomington, Indiana University Press, 1991. Foner, Nancy, ed. New Immigrants in New York, New York, Columbia University Press, 2001. Formaleoni, Vincenzio Antonio Histoire philosophique et politique du commerce, de la navigation et des colonies des anciens dans la Mer Noire, avec l΄hydrographie du Pont-Euxin, publiée d΄après une carte ancienne conservé dans la Bibliothèque de S. Marc. Le Chev. d΄Henin trad., 2 vol., Veneţia, Charles Palese, 1789. Friedberg, Maurice How Things Were Done in Odessa: Cultural and Intellectual Pursuits in a Soviet City, Boulder, CO, Westview, 1991. Gadsby, John A Trip to Sebastopol, Out and Home, Londra, Gadsby, 1858. 260

Gaivoron, Arkadi Odessa, moi gorod rodnoi, Odessa, Odesskoe knijnoe izdatelstvo, 1963. Gallenga, Antonio A Summer Tour in Russia, Londra, Chapman and Hall, 1882. Gamaleia, N.F. Holera v Odesse, Odessa, Tipografia Akționernago iujnorusskogo obşcestva peceatnago dela, 1909. Gatrell, Peter A Whole Empire Walking: Refugees in Russia during World War I, Bloomington, Indiana University Press, 1999. Gherasimov, Ilia „Mî ubivaem tolko svoih: prestupnost kak marker mejetniceskih graniţ v Odesse naceala XX veka.” Ab Imperio I (2003): 208-60. Geyer, Michael and Sheila Fitzpatrick, eds. Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared, Cambridge, Cambridge University Press, 2009. Gitelman, Zvi, ed. Bitter Legacy: Confronting the Holocaust in the USSR, Bloomington, Indiana University Press, 1997. Goldman, Wendy Z. Terror and Democracy in the Age of Stalin, Cambridge, UK, Cambridge University Press, 2007. Gorod vecinoi iunosti, Odessa, Knijnoe izdatelstvo, 1960. Grill, Tobias „Odessa΄s German Rabbi: The Paradigmatic Meaning of Simon Leon Schwabacher (1861-1888), Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts, 2(2003): 199-222. Gross, Jan T. Fear: Anti-Semitism in Poland after Auschwitz, New York, Random House, 2006. — Neighbors: The Destruction of the Jewish Community in Jedwabne, Poland, Princeton, Princeton University Press, 2001. Grünewald, Jörn „Jewish Workers in Odessa: Cultural Practices and Beliefs in the 1920s”, Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts 2 (2003): 315-32. Gubar, Oleg Novoe voprosî o staroi Odesse, Odessa, Optimum, 2007. Guthrie, Katherine Blanche Through Russia, 2 vol., Londra, Hurst and Blackett, 1874; reeditare New York: Arno Press, 1970. Guthrie, Marie A Tour, Performed in the Years 1795-6, through the Taurida, or Crimea, Londra, T. Cadell, Jr., and W. Davies, 1802. Hagemeister, Julius de [Iulii Andreevici Gagemeister] Report on the Commerce of the Ports of New Russia, Moldavia and Wallachia, T.F. Triebner, trad., Londra, Effingham Wilson, 1836. Hamm, Michael F., ed. The City in Late Imperial Russia, Bloomington, Indiana University Press, 1986. — ed. The City in Russian History, Lexington, University Press of Kentucky, 1976. Harvey, Mose Lofley „The Development of Russian Commerce on the Black Sea and Its Significance”, teză de doctorat, University of California, Berkeley, 1938. Herlihy, Patricia Odessa: A History, 1794-1914, Cambridge, MA, Harvard University Press and Harvard Ukrainian Research Institute, 1986. — „Odessa: Staple Trade and Urbanization in New Russia” Jahrbücher für Geschichte Osteuropas 21, no. 2 (1973): 121-32. — „Port Jews of Odessa and Trieste: A Tale of Two Cities” Jahrbuch des SimonDubnow-Instituts 2 (2003): 183-98.

261

Herodotus The Histories, Aubrey de Sélincourt, trad., ediţie nouă, Londra, Penguin, 1996. Higham, Robin and Frederick W. Kagan, eds. The Military History of the Soviet Union, New York, Palgrave, 2002. Hilbrenner, Anke „Nationalization in Odessa: Simon Dubnow and the Society for the Dissemination of Enlightenment among the Jews in Russia”, Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts 2 (2003): 223-39. Hofmeister, Alexis „Palestinophilism and Zionism among Russian Jews: The Case of the Odessa Committee”, Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts 2 (2003): 241-65. Holderness, Mary New Russia: Journey from Riga to the Crimea, by Way of Kiev, Londra, Sherwood, Jones, 1823. Holquist, Peter „Violent Russia, Deadly Marxism? Russia in the Epoch of Violence, 1905-21”, Kritika 4, no. 3 (2003): 627-52. Hommaire de Hell, Xavier Travels in the Steppes of the Caspian Sea, the Crimea, the Caucasus etc., Londra, Chapman and Hall, 1847. Honcearuk, T.H. ed. Istoria Hadjibeia (Odesî), 1415-1796 rr. V dokumentah, Odessa, AstroPrynt, 2000. Horwitz, Gordon Ghettostadt: Łódź and the Making of a Nazi City, Cambridge, MA, Harvard University Press, 2008. Hough, Richard The Potemkin Mutiny, Annapolis, Naval Institute Press, 1960. Ilf, Ilya and Evgenii Petrov Golden Calf, New York, Random House, 1962. — The Twelve Chairs, New York, Vintage Books, 1961. Iljine, Nicolas V., ed. Odessa Memories, Seattle, University of Washington Press, 2003. Inalcik, Halil, ed., with Donald Quataert An Economic and Social History of the Ottoman Empire, 2 vol., Cambridge, UK, Cambridge University Press, 1997. Innokentii, Arhiepiscop de Herson şi Tavrida Slovo pri pogrebenii gheneralfeldmarşala svetleişago kneazea, Mihaila Semionovicea Voronţova, Odessa, P. Franțov, 1856. Ioanid, Radu The Holocaust in Romania, Chicago, Ivan Dee, 2000. Itoghi vsesoiuznoi perepisi nasaleniia 1970 goda, Ukrainskaia SSR, Moscova, Gosstatizdat, 1963. Itoghi vsesoiuznoi perepisi nasaleniia 1970 goda, Moscova, Statistika, 1973. Itoghi vsesoiuznoi perepisi nasaleniia 1970 goda, Moscova, Goskomitet statistiki, 1989. Iurenev, R.N. Eizenştein v vospominaniah sovremennikov, Moscova, Isskustvo, 1974. Jabotinsky, Vladimir The Five, Michael R. Katz, trad., Ithaca, Cornell University Press, 2005. — Kritiki Sionizma, Odessa, Kadima, 1906. — „Memoirs by My Typewriter” în Lucy S. Dawidowicz, ed. The Golden Tradition: Jewish Life and Thought in Eastern Europe, New York, Shocken Books, 1984. — Nedrugam Siona, ediţia a III-a, Odessa, S.D. Zaltsman, 1906. — A Pocket Edition of Several Stories Mostly Reactionary, Paris, f. e., 1925. 262

— The Political and Social Philosophy of Ze΄ev Jabotinsky: Selected Writings, Mordechai Saris, ed., Londra, Vallentine Mitchell, 1999. — Polnoe sobranie socinenii, vol. 1, Minsk, Met, 2008. — Povest moih dnei, Tel Aviv, Biblioteka-Aliia, 1985. Jesse, William Notes of a Half-Party in Search of Health: or Russia, Circassia and the Crimea, in 1839-40, 2 vol., Londra, James Madden, 1841. Jones, George Matthew Travels in Norway, Sweden, Finland, Russia and Turkey; Also on the Coasts of the Sea of Azov and of the Black Sea, 2 vol., Londra, John Murray, 1827. Jones, John Paul Life of Rear-Admiral John Paul Jones, Philadelphia, Grigg and Elliot, 1846. Kappeler, Andreas, Zenon E. Kohut, Frank E. Sysyn and Mark von Hagen, eds., Culture, Nation, Identity: The Ukrainian-Russian Encounter (1600-1945), Edmonton, Canadian Institute of Ukrainian Studies Press, 2003. Kataev, Valentin A Mosaic of Life, or the Magic Horn of Oberon, Moira Budberg şi Gordon Latta, trad., Chicago, J. Philip O΄Hara, 1976. Katz, Shmuel Lone Wolf: A Biography of Vladimir (Ze΄ev) Jabotinsky, 2 vol., New York, Barricade Books, 1996. Kenez, Peter Civil War in South Russia, 1918, Berkeley, University of California Press, 1971. — Civil War in South Russia, 1919-1920, Berkeley, University of California Press, 1977. Khodarkovsky, Michael Russia΄s Steppe Frontier: The Making of a Colonial Empire, 1500-1800, Bloomington, Indiana University Press, 2002. Hrușciov, G.K. Velikii russkii biolog I.I. Mecinikov, Moscova, Pravda, 1951. Kiaer, Christina and Eric Naiman, eds. Everyday Life in Early Soviet Russia, Bloomington, Indiana University Press, 2006. King, Charles The Black Sea: A History, Oxford, Oxford University Press, 2004. Klier, John D. Russia Gathers Her Jews, DeKalb, Northern Illinois University Press, 1986. Klier, John D., and Shlomo Lambroza, eds. Pogroms: Anti-Jewish Violence in Modern Russian History, Cambridge, UK, Cambridge University Press, 1992. Koch, Karl The Crimea and Odessa, Londra, John Murray, 1855. Kohl, J.G. Russia, Londra, Chapman and Hall, 1844. Kohanski, V. Odessa za 100 let, Odessa, Tipografia P. Frantsova, 1894. Komroff, Manuel, ed. Contemporaries of Marco Polo, New York, Dorset Press, 1989. Kostîrcenko, G.V., ed. Gosudarstvennîi antisemitizm v SSSR ot naceala do kulminaţii, 1938-1953, Mosciva, Medjdunarodnîi fond „Demokratiia”, 2005. Kovalciuk, L.V. şi G.A. Razumov, eds., Odesskii martirolog, 3 vol., Odessa, OKFA, 1997-2005. Kriwaczek, Paul Yiddish Civilization: The Rise and Fall of a Forgotten Nation, New York, Vintage, 2005. La Fite de Pelleport, Vladimir de [Piotre Artamof] La Russie historique, monumentale et pittoresque, 2 vol., Paris, Imprimerie de Ch. Lahure, 1862-65. 263

Lagarde, Auguste, comte de Voyage de Moscou à Vienne, Paris, Treuttel et Würtz, 1824. Lancaster, Jordan In the Shadow of Vesuvius: A Cultural History of Naples, Londra, I. B. Tauris, 2005. Lechevalier, Jean-Baptiste Voyage de la Propontide et du Pont-Euxin, 2 vol., Paris, Dentu, 1800. Levin, Dov „The Fateful Decision: The Flight of the Jews into the Soviet Interior in the Summer of 1941.” Yad Vashem Studies 20 (1990): 115-42. Libin, Aleksandr şi Natalia Makoveț, eds. Sto velikih odessitov, Odessa, Optimum, 2009. Ligne, Charles-Joseph de Letters and Reflections of the Austrian Field-Marshal Prince de Ligne, 2 vol., D. Boileau trad., Philadelphia, Bradford and Inskkep, 1809. — Mémoires, Paris, Edouard Champion, 1914. Litani, Dora „The Destruction of the Jews of Odessa in Light of Rumanian Documents”, Yad Vashem Studies 6 (1967): 135-54. Livezeanu, Irina Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918-1920, Ithaca, Cornell University Press, 1995. Lyall, Robert Travels in Russia, the Krimea, the Caucasus and Georgia, 2 vol., Londra, T. Cadell, 1825. Makolkin, Anna A History of Odessa, the Last Italian Black Sea Colony, Lewiston, NY, Edwin Mellen Press, 2004. — The Nineteenth Century in Odessa, Lewiston, NY, Edwin Mellen Press, 2007. Malahov, V.P. şi B.A. Stepanenko Odessa, 1900-1920: Liudi, sobîtiia, faktî, Odessa, Optimum, 2004. — Odessa, 1920-65: Liudi, sobîtiia, faktî, Odessa, Nauka i tehnika, 2008. Manley, Rebecca To the Tashkent Station: Evacuation and Survival in the Soviet Union at War, Ithaca, Cornell University Press, 2009. Marigny, E. Taitbout de Atlas de la Mer Noire et de la Mer d΄Azov, Odessa, Nietysche, 1850. — Plans de golfes, baies, ports et rades de la mer Noire et de la mer d΄Azov, Odessa, Lithographie de Alexandre Braun, 1850. — Three Voyages in the Black Sea to the Coast of Circassia: Including Descriptions of the Ports, and the Importance of Their Trade, Londra, John Murray, 1837. Materialî k serii „Narodî Sovetskogo Soiuza”: Perepis 1939 goda, 15 vol., Moscova, Akademia Nauk SSSR, 1990. Mayer, David Sergei Eisenstein΄s Potemkin. A Shot-by-Shot Presentation, New York, Grossman, 1972. Mazower, Mark Hitler΄s Empire: How the Nazis Ruled Europe, New York, Penguin, 2008. McNeill, William Europe΄s Steppe Frontier, 1500-1800, Chicago, University of Chicago Press, 1964. Mechnikov, Ilya [Elie Metchnikoff] Essais optimists, Paris, A. Maloine, 1907. — Etudes sur la nature humaine, Paris, Masson, 1903. 264

— Pisma (1863-1916 gg.), Moscova, Nauka, 1974. — Pisma k O.N. Mecinikovoi (1900-1914), Moscova, Nauka, 1980. Mendele Moykher-Sforim Selected Works of Mendele Moykher-Sforim, Marvin Zuckerman, Gerald Stillman and Marion Herbst, eds., f. l., Pangloss Press, 1991. Merry del Val, Diego El subdito de la Zarina, Barcelona, Roca Editorial, 2008. Metchnikoff, Olga The Life of Élie Metchnikoff, 1845-1916, Londra, Constable, 1921. Minns, Ellis H. Scythians and Greeks: A Survey of Ancient History and Archaeology on the North Coast of the Euxine from the Danube to the Caucasus, Cambridge, UK, Cambridge University Press, 1913. Montefiore, Simon Sebag Prince of Princes: The Life of Potemkin, Londra, Weidenfeld and Nicolson, 2000. Moore, John A. A Journey from London to Odessa, Paris, A. and W. Galignani, 1833. Morton, Edward Travels in Russia and a Residence at St. Petersburg and Odessa, in the Years 1827-1829, Londra, Longman, Rees, Orme, Brown and Green, 1830. Morton, Jamie The Role of the Physical Environment in Ancient Greek Seafaring, Leiden, Brill, 2001. Moskvici, Grigori Illiustrirovannîi prakticeskii putevoditel po Odesse, Odessa, Tipografiia L. Nitche, 1904. Moss, Kenneth B. Jewish Renaissance in the Russian Revolution, Cambridge, MA, Harvard University Press, 2009. Nadler, V.K. Odessa v pervîe epohi eio suşcestovovaniia, Odessa, V.V. Kirkhner, 1893; reeditare Odessa, Optimum, 2007. Nakhimovsky, Alice „Vladimir Jabotinsky, Russian Writer”, Modern Judaism 7, no. 2 (1987): 151-73. Nathans, Benjamin Beyond the Pale: The Jewish Encounter with Late Imperial Russia, Berkeley, University of California Press, 2002. Nawotka, Krzysztof The Western Pontic Cities: History and Political Organization, Amsterdam, Adolf M. Hakkert, 1997. Nekliudov, N. Ciornoe more: Spravocinik-putevoditel. Moscova, Narkomvod, 1936. Nistor, Ion Istoria Bucovinei, Bucureşti, Humanitas, 1991. Odessa 1794-1894, Odessa, A. Shultse, 1895. Odessa: Kto est kto, 1794-1994, Odessa, Okfa, 1999. Odesskaia turisticeskaia baza, Odessa, Maiak, 1972. Ofer, Dalia „Life in the Ghettos of Transnistria”, Yad Vashem Studies 25 (1996): 229-74. Olenin, K.L. Vek: Odesskii istoriceskii albom, 1794-1894, Odessa, Tipografiia G.N. Karakta, 1894. Oliphant, Laurence The Russian Shores of the Black Sea in the Autumn of 1852, ediţia a III-a, Londra, Redfield, 1854; reeditare New York, Arno Press, 1970. Orbach, Alexander New Voices of Russian Jewry, Leiden, E.J. Brill, 1980. Orlov, A. Istoriceskii ocerk Odessî s 1794 po 1803 god, Odessa, A. Schultze, 1885. Ostapchuk, Victor „The Human Landscape of the Ottoman Black Sea in the Face of the Cossack Naval Raids”, Oriente Moderno 20, no. 1 (2001): 23-95. Ovid Poems of Exile, Peter Green, trad., New York, Penguin, 1994. 265

Pachymeres, George Relations Historiques, Vitalien Laurent, trad., 2 vol., Paris, Belles Lettres, 1984. Pallas, Peter Simon Travels through the Southern Provinces of the Russian Empire, in the Years 1793 and 1794, 2 vol., Londra, T.N. Longman and O. Rees et al., 1802-3. Paustovsky, Konstantin The Story of a Life, New York, Pantheon, 1964. Paxson, Margaret Solovyovo: The Story of Memory in a Russian Village, Bloomington şi Washington, DC, Indiana University Press and Woodrow Wilson Center Press, 2005. Pegolotti, Francesco Balducci La pratica della mercatura, Allen Evans, ed., Cambridge, MA, Medieval Academy of America, 1936. Phillips, Edward J. The Founding of Russia΄s Navy: Peter the Great and the Azov Fleet, 1688-1714, Westport, CT, Greenwood Press, 1995. Pinkerton, Robert Russia, Londra, Seely and Sons, 1833. Pirozhkova, A.N. At His Side: The Last Years of Isaac Babel, Anne Frydman şi Robert L. Busch, trad., South Royalton, VT, Steerforth Press, 1996. — „Years at His Side (1932-1939) and Beyond”, Canadian Slavonic Papers 36, nos. 1-2 (1994): 169-240. Pliny the Elder Natural History, H. Rackham, trad., Cambridge, MA, Harvard University Press, 1949. Polișciuk, Mihail Evrei Odessî i Novorossii, Moscova, Mostî kulturî, 2002. Polo, Marco The Travels of Marco Polo, Ronald Latham, trad., Harmonsworth, UK, Penguin, 1958. Ponting, Clive The Crimean War: The Truth behind the Myth, Londra, Chatto and Windus, 2004. Proctor, Edna Dean A Russian Journey, Boston, James R. Osgood, 1872. Prousis, Theophilus C. „Demetrios S. Inglezes: Greek Merchant and City Leader of Odessa”, Slavic Review 50, no. 3 (1991): 672-79. Puryear, Vernon T. „Odessa: Its Rise and International Importance, 1815-50” Pacific Historical Review 3, no. 2 (1934): 192-215. Pushkin, Alexander The Letters of Alexander Pushkin, J. Thomas Shaw, trad. şi ed., 2 vol., Madison, University of Wisconsin Press, 1967. — Polnoe sobranie socinenii, ediţia a II-a, 19 vol., Moscova, Voskresenie, 1994-’97. Putevoditel po Odesse, Odessa, Tipografiia L. Nitche, 1867. Putevoditel po Pușkinu, St. Petersburg, Akademiceskii proekt, 1997. Ramer, Samuel C., and Blair A. Ruble, eds. Place, Identity and Urban Culture: Odesa and New Orleans, Kennan Institute Occasional Paper 301, Washington, DC, Woodrow Wilson International Center for Scholars, 2008. Rașkovețki, Mihail, Inna Naidis, Leonid Dusman și Lilia Belousova, ed. Istoria Holokosta v Odesskom reghione, Odessa, Migdal și Studiia Negoțiant, 2006. Reihelt, Nikolai N. [N. Lender] Po Ciornomu moriu, St. Petersburg, A.S. Suvorin, 1891.

266

Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, 2004. Disponibil la http://yad-vashem.org.il/about_yad/what_new/data_whats_new/ reportI.html. Reuilly, Jean, Baron de Travels in the Crimea and along the Shores of the Black Sea, Performed during the Year 1803. În A Collection of Modern and Contemporary Voyages and Travels, Vol. 5, Londra, Richard Phillips, 1807. Rhinelander, Anthony L.H. Prince Michael Vorontsov: Viceroy to the Tsar, McGill-Queen΄s Press, 1990. Richardson, Tanya Kaleidoscopic Odessa: History and Place in Contemporary Ukraine, Toronto, University of Toronto Press, 2008. Romm, James S. The Edges of the Earth in Ancient Thought: Geography, Exploration and Fiction, Princeton, Princeton University Press, 1992. Rothstein, Robert A. „How It Was Sung in Odessa: At the Intersection of Russian and Yiddish Culture”, Slavic Review 60, no. 4 (2001): 781-801. Rowan-Hamilton, Norah Under the Red Star, Londra, Herbert Jenkins, 1930. Rubenstein, Joshua and Ilya Altman, eds. The Unknown Black Book: The Holocaust in the German-Occupied Soviet Territories, Bloomington, Indiana University Press, 2008. Ruble, Blair A. Second Metropolis: Pragmatic Pluralism in Gilded Age Chicago, Silver Age Moscow and Meiji Osaka, Cambridge, Uk, Cambridge University Press, 2001. Rîbak, Lev Mark Bernes, Moscova, Isskustvo, 1976. Sade, Marquis de Voyage d΄Italie, 2 vol., Paris, Fayard, 1995. Sapojnikov, I.V. și G.V. Sapojnikova Zaporojskie i ciornomorskie kazaki v Hadjibee i Odesse, Odessa, OKFA, 1998. Sargent, A.J. Seaways of the Empire: Notes on the Geography of Transport, Londra, A. and C. Black, 1918. Savcenko, Viktor Anarhistî-terroristî v Odesse (1903-1913), Odessa, Optimum, 2006. Schechtman, Joseph B. Fighter and Prophet: The Vladimir Jabotinsky Story, New York, Thomas Yoseloff, 1961. — „The Jabotinsky-Slavinsky Agreement: A Chapter in Ukrainian-Jewish Relations”, Jewish Social Studies 17, no. 4(1955): 289-306. — Rebel and Statesman: The Vladimir Jabotinsky Story, New York, Thomas Yoseloff, 1956. Scott, Charles Henry The Baltic, the Black Sea and the Crimea, Londra, Richard Bentley, 1854. Sebastian, Mihail Journal, 1935-1944, Patrick Camiller, trad., Chicago, Ivan R. Dee, 2000. Ségur, Louis-Phillippe, comte de Memoirs and Recollections of Count Ségur, Ambassador from France to the Courts of Russia and Prussia, 3 vol., Londra, H. Colburn, 1825-1827. Seton, Marie Sergei M. Eisenstein, New York, A.W. Wyn, 1925. Sheridan, Clare Across Europe with Satanella, New York, Dodd, Mead, 1925. 267

Șilov, Konstantin V. Mark Bernes v vospominaniiah sovremennikov, Moscova, Molodaia gvardiia, 2005. Șkleaev, Igor Odessa v smutnoe vremea, Odessa, Studiia Negoțiant, 2004. Shlaim, Avi The Iron Wall: Israel and the Arab World, New York, W.W. Norton, 2001. Sholem Aleichem The Letters of Menakhem-Mendl and Sheyne-Mendl and Motl, the Cantor΄s Son, New Haven, Yale University Press, 2002. Shternshis, Anna Soviet and Kosher: Jewish Popular Culture in the Soviet Union, 1923-1939, Bloomington, Indiana University Press, 2006. Șumko, L.V. și N.M. Anserova, ed. Ilia Ilici Mecinikov, 1845-1916, Moscova, Nauka, 2005. Șuvalov, R.A. „Predanî vecinomu zabveniu”, Odessa, OKFA, 1998. Sicard, Charles [Karl Sikar] Pisma ob Odesse, St. Petersburg, Tipografiia Karla Kraia, 1818. Sicher, Efraim „The Trials of Isaak: A Brief Life”, Canadian Slavonic Papers 36, no. 1-2 (1994): 7-42. Sidorov, Vasili Okolnoi dorogoi: Putevîa zametki i vpeceatleniia, St. Petersburg, Tipografiia A. Katanskago, 1891. Siegelbaum, Lewis „The Odessa Grain Trade: A Case Study in Urban Growth and Development in Tsarist Russia” Journal of European Economic History 9, no. 1 (1980): 113-51. Siniaver, Moisei Arhitektura staroi Odessî, Leningrad: Izdatelstvo Leningradskogo oblastnogo soiuza soverstkih hudojnikov, 1935. Skalkovski, A. Pervoe tridțatiletie istorii Goroda Odessî, 1793-1823, Odessa, Gorodskaia tipografia, 1837; reeditare Odessa, OKFA, 1995. Skinner, Frederick William „City Planning in Russia: The Development of Odessa, 1789-1892”, PhD dissertation, Princeton, 1973. Slade, Adolphus Records of Travels in Turkey, Greece etc. and of a Cruise in the Black Sea, with the Capitan Pasha, in the Years 1829, 1830 and 1831, Philadephia, E.L. Carey and A. Hart, 1833. Smith, Douglas, ed. şi trad. Love and Conquest: Personal Correspondence of Catherine the Great and Prince Grigory Potemkin, DeKalb: Northern Illinois University Press, 2004. Smoleaninov, Konstantin Istoria Odessî, Odessa, Gorodskaia Tipografia, 1853; reeditare Odessa, Optimum, 2007. Sokolzansky, Mark „Reflecting Odessa΄s Jews: The Works of Saul Borovoi, 1903-1989”, Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts 2 (2003): 359-72. Solonari, Vladimir „΄Model Province΄: Explaining the Holocaust of Bessarabian and Bukovinian Jewry”, Nationalities Papers 34, no. 4(2006): 471-500. — Purifying the Nation: Population Exchange and Ethnic Cleansing in NaziAllied Romania, Baltimore and Washington, DC, Johns Hopkins University Press and Woodrow Wilson Center Press, 2010.

268

Spencer, Edmund Travels in Circasia, Krim-Tartary etc., Including a Steam Voyage down the Danube, from Vienna to Constantinople and round the Black Sea, ediţia a III-a, 2 vol., Londra, Henry Colburn, 1839. — Turkey, Russia, the Black Sea and Circassia, Londra, George Routledge, 1854. Stadelmann, Matthias „Von jüdischen Ganoven zu sowjetischen Helden: Odessas Wandlungen in den Liedern Leonid Utesovs”, Jahrbuch des Simon-DubnowInstituts 2 (2003): 333-58. Stanislawski, Michael Zionism and the Fin de Siècle: Cosmopolitanism and Nationalism from Nordau to Jabotinsky, Berkeley, University of California Press, 2001. Stanton, Rebecca Jane „Odessan Selves: Identity and Mythopoesis in Works of the ΄Odessa School΄” PhD dissertation, Columbia University, 2004. Starodinski, David Z. Odesskoe ghetto: Vospominaniia, Odessa, Haiteh, 1991. Starr, S. Frederick Red and Hot: The Fate of Jazz in the Soviet Union, 1917-1980, New York, Limelight Editions, 1985. Stevens, Robert An Account of Odessa, Newport, RI, William Simons, 1819. Stites, Richard Soviet Popular Culture, Cambridge, UK, Cambridge University Press, 1992. — ed. Culture and Entertainment in Wartime Russia, Bloomington, Indiana University Press, 1995. Strabo The Geography of Strabo, Horace Leonard Jones, trad., 8 vol., New York, G. P. Putnam΄s Sons, 1917-1932. Stremenovski, S.N. Mestnoe samoupravlenie g. Odessî v seredine XIX stoletiia, Odessa, Iurîdîcina literatura, 2002. Sunderland, Willard Taming the Wild Field. Colonization and Empire on the Russian Steppe, Ithaca, Cornell University Press, 2004. Sylvester, Roshanna P. Tales of Old Odessa: Crime and Civility in a City of Thieves, DeKalb, Northern Illinois University Press, 2004. Tanny, Jarrod Mitchell „City of Rogues and Schnorrers: The Myth of Old Odessa in Russian and Jewish Culture”, PhD dissertation, University of California, Berkeley, 2008. — „The Many Ends of Old Odessa: Memories of the Gilded Age in Russia΄s City of Sin”, Berkeley Program in Soviet and Post-Soviet Studies Working Paper, University of California, Berkeley, 2007. Tarnopol, Joachim Notices historiques et caractéristiques sur les Israelites d΄Odessa, Odessa, A. Braun, 1855. Taylor, Richard, ed. The Eisenstein Reader, Londra, British Film Institute, 1998. Thomas, Evan John Paul Jones, New York, Simon and Schuster, 2003. Tilley, Henry Arthur Eastern Europe and Western Asia, Londra, Longman, Green, Longman, Roberts and Green, 1864. Tolmacheva, Marina A. „The Cossacks at Sea: Pirate Tactics in the Frontier Environment”, East European Quarterly 24, no. 4 (1990): 483-512. Tolstoy, Leo Hadji Murat, Hugh Alpin, trad., Londra, Hesperus Classics, 2003. Treaties and Other Documents Relating to the Black Sea, the Dardanelles and the Bosphorus: 1535-1877, Londra, Harrison and Sons, 1878. 269

Troinițki, N.A., ed. Obșcii svod po imperii rezultatov razrabotki dannîh I-I vseobșcei perepisi naseleniia, 2 vol., St. Petersurg, N.L. Nîrkin, 1905. Trotsky, Leon My Life, Mineola, NY, Dover Publications, 2007. Tsetskhladze, Gocha R., ed. The Greek Colonisation of the Black Sea Area: Historical Interpretation of Archaeology, Stuttgart, Franz Steiner, 1998. — ed. North Pontic Archeaology: Recent Discoveries and Studies, Leiden, Brill, 2001. Twain, Mark The Complete Travel Books of Mark Twain, 2 vol., Garden City, NY, Doubleday, 1966-67. Tîrkova-Williams, Ariadna Jizn Pușkina, 2 vol., Paris, f. e., 1929. United States War Department, Military Intelligence Division Russia: Black Sea Entrances to Russia, Washington, DC, Government Printing Office, 1919. Utiosov, Leonid Spasibo serdțe! Moscova, Vagrius, 1999. Veidlinger, Jeffrey Jewish Public Culture in the Late Russian Empire, Bloomington, Indiana University Press, 2009. Von Geldern, James and Richard Stites, ed. Mass Culture in Soviet Russia, Bloomington, Indiana University Press, 1995. Voronțov, Mihail „Mémoires du prince M. Woronzow, 1819-1833”, Arhiv kneazea Voronțova 37 (1891): 65-102. Vsesoiuznaia perepis naselenia 1939 g: Osnovnîe itogi, 5 vol., Moscova, Gosplan SSSR, 1940. Vsevolozhskii, N.S. Dictionnaire géographique-historique de l΄empire de Russie, ediţia a II-a, 2 vol., Moscova, Imprimerie d΄Auguste Semen, 1823. — Puteşestvie cerez iujnuiu Rossiiu, Krîm i Odessu, 2 vol., Moscova, Tipografia Avgusta Semena, 1839. Washburn, Stanley The Cable Game: The Adventures of an American Press-Boat in Turkish Waters during the Russian Revolution, Boston, Sherman, French, 1912. Weinberg, Robert The Revolution of 1905 in Odessa: Blood on the Steps, Bloomington, Indiana University Press, 1993. Weiner, Amir Making Sense of the War: The Second World War and the Fate of the Bolshevik Revolution, Princeton, Princeton University Press, 2001. Werth, Alexander Russia at War, 1941-1945, New York, E.P. Dutton, 1964. Wightman, Orrin Sage The Diary of an American Physician in the Russian Revolution 1917, New York, Brooklyn Daily Eagle, 1928. Wikoff, Henry The Reminiscences of an Idler, New York, Fords, Howard and Hulbert, 1880. Yekelchyk, Serhy Stalin΄s Empire of Memory, Toronto, University of Toronto Press, 2004. Zapadnîi țentralnîi komitet samooboronî Paole-Zion Odesskii pogrom i samooborona, Paris, Ch. Noblet, 1906. Zipperstein, Steven J. Imagining Russian Jewry: Memory, History, Identity, Seattle, University of Washington Press, 1999. — The Jews of Odessa: A Cultural History, 1794-1881, Stanford, Stanford University Press, 1986. — „Reflecting on the Writing of Odessa Jewry΄s History”, Jahrbuch des SimonDubnow-Instituts 2 (2003): 373-84. 270

Indice de nume

A Abou-el-Haj, Rifaat A. 256 Adler, Jacob 106, 226, 246, 248, 256 Ahad Ha’am 139 Ahmed Pașa 39 Ainsworth, John 256 Albertovici, Ignats 128 Alcock, Thomas 256 Aleihem, Șalom 135, 139 Alexandrovski (parc) 112, 135, 138, 166, 189, 200 Alexandru țar 47, 50, 57, 75 Alexandru al II-lea 100, 120 Alexandru I 44 Alexianu, Gheorghe 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 192, 200, 202, 203, 204, 205, 214, 229, 250, 251, 252, 253 Alexopoulos, Golfo 256 Alpin, Hugh 269 Altman 250, 267 Ananich, Boris V. 258 Ancel, Jean 253, 256 Anderson, R.C. 246, 256 Andrault, Louis Alexandre 58

Angrick, Andrej 250, 256 Anserova, N.M. 247, 268 Ansky, S. 256 Antoine-Ignace 256 Antonescu, Ion 168, 169, 173, 174, 175, 177, 180, 183, 185, 186, 187, 194, 199, 200, 202, 204, 205, 206, 250, 251, 252, 256, 259 Antonescu, Mihai 204, 205 Arad, Yitzhac 250, 256 Aragon 242, 257 Arel, Dominique 238 Armand Emmanuel Sophie Septimanie du Plessis 46 Armand Jean du Plessis 46 Arnăutu, Taisia 252 Arrianus, Flavius 257 Ashkenazi 210 Astarita, Tommaso 238, 243, 257 Atlas, D.G. 257 Auguste, conte de Lagarde 53, 55 Augustus, împărat 21

B Ba’al Shem Tov 82 Babcock, Mary N. 239

Babel, Emmanuel 135 Babel, Isaak 7, 13, 114, 151, 152, 153, 154, 155, 159, 163, 164, 212, 220, 228, 236, 247, 249, 257, 266 Bahá’u’lláh 136, 239 Baker, Arthur 259 Bakman, Aleksandr 253 Balard, Michel 257 Balzer, Hareey 238 Bankier, David 253, 257 Barna 257 Baron, Nick 257, 266 Baschmakoff, Natalia 238, 242 Baschmakoff, Alexandre 257 Bascomb, Neal 257 Beauplan, Guillaume Le Vasseur 242, 257 Beghiceva, N. 257 Belousova, Lilia 237, 252, 257, 266 Ben-Ami, ziarist 139 Bender, Ostap 156, 220, 222, 223 Benea 156 Ben-Gurion, David 143 Bergan, Ronald 257 Berkhoff, Karel C. 257 Berlinerbau, Jacques 238 Bernes, Mark 216, 217, 218, 219, 220, 229, 236, 253, 267 271

Bernes-Bodrova, L.M. 253, 257 Bernstein, Moisei Borisovici 256 Beshoff, Ivan 158 Bialik, Haim 164 Bida, Afonka 153 Binev, Binio 238 Binkovski, Andzey 253 Binyon 244, 245, 257 Blaremberg, familia 68 Blinov 253 Bloom, Harold 257 Blumberg 113 Blumenthal, Nissan 86 Boardman, John 257 Bogart, Humphrey 216 Boileau, D. 264 Borovoi, Saul 164, 172, 212, 249, 250, 253, 258 Bourbon, dinastie 35 Bourboni, regii 72 Braham, Randolph 258 Brandon, Ray 253, 258 Branicka 62 Braun 264 Brătianu, Gheorghe 188, 251, 258 Brejnev 220 Bremner, Robert 243, 244, 258 Brijiţki 192, 193 Bronstein 104, 105 Brooks, Shirley 227, 246, 247, 258 Brower, Daniel 258 Brown, James Balduin 258 Brown, Kate 258 Brumfield, William Kraft 258 Bryer, Anthony 258 Budberg, Moira 263 Budionnîi, Semion 153 Bunin, Ivan 164 272

Burds, Jeffrey 238 Busch, Robert L. 266 Bushnell, Marion 227 Byman, Daniel 238 Byron, lord 40, 65, 73, 243

C Cameron, Evan P. 258 Carol al II-lea 168, 169 Carp, Matatias 250, 258 Case, Holly 238, 251, 258 Cassaro, Prince 245 Castelnau, Gabriel 49, 107, 243, 246, 258 Cehov 110 Celan, Paul 181 Cerkasov, A.A. 251, 258 Cesarani, David 258 Cezar 72 Chamberlaine, H. 259 Chaplin, Charlie 161 Charles de NassauSiegen 34 Charles-Joseph 32 Charyn, Jerome 258 Chelovan 252 Chistovich, N. 258 Cioflanca, Adrian 238 Clarke, Edward Daniel 243, 258 Cleopatra 31 Clogg, Richard 259 Colesnic, Iurie 252, 259 Constantine, Peter 257 Cooke, J. 257 Cornilescu, Dumitru 242 Covaci, Aurel 243 Cox, Cynthia 259 Coxe, William 242, 259 Craven, Elizabeth 259 Cunynghame, Sir Arthur Thurlow 247, 259 Curzon 249 Czaplicka, John 254, 259

D Dallin, Alexander 250, 252, 253, 259 Davidescu 250 Davies, Brian 259 Dawidoff, Nicholas 259 Dawidowicz, Lucy S. 262 Davîdov, Vasili L. 244 Dearborn, Henry 242, 259 de Langéron, conte 63 Deletant, Dennis 250, 259 de Madariaga, Isabel 259 Denikin, Anton 148 Derby 249 de Ribas 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 54, 57, 59, 65, 230, 235, 242, 243, 245, 259 de Ribas, Jose 35, 235 de-Ribas, L.M. 259 de Ribas, Michele 245, 259 Deribas, Osip 35 Deribas, Aleksandr 259 Deribasovskaia, strada 67 de Richelieu, ducele 244, 245 de Saint-Joseph, Antoine 243, 256 Desbois, Patrick 250, 259 de Sélincourt, Aubrey 261 Deutscher, Isaac 259 de Voland, Franz 230, 259 de Waal, Tom 238 Diamond, Neil 227 Diller, Aubrey 259 Dobrincu, Dorin 238 Dobroliubski, Andrei 259 Donțova, Tatiana 260 Draitser, Emil 212, 253, 260

Dubnow, Simon 135, 139, 140, 248, 260, 262 Dubovik, Volodîmîr 237 Dunkey, Peter 238 Dünya, Yeni 38, 39, 40 Dusman, Leonid 252, 266 Duţu, Alexandru 260

E Eagle, Brooklyn 254 Ecaterina cea Mare 27, 29, 30, 31, 32, 34, 36, 39, 41, 43, 44, 50, 57, 65, 88, 134, 187, 214, 230, 232, 235, 243 Ehrlich, Paul 118 Eisenstein, Serghei 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 212, 213, 236, 249, 253, 260 Ellyson, Theodore Gordon 148, 241, 249, 255 Engeman, William A. 225, 226, 227 Erghinov, Nikolai 113 Essar, Dennis F. 257 Euripide 42 Evtuhov, Catherine 238 Evtuşenko, Evgheni 215, 253

F Fairbanks, Douglas 161 Faitelberg-Blank, Victor 260 Falkner, I.S. 246, 260 Fear 253 Fedyashin, Anton 238 Feinstein, Elaine 260 Figelman 210

Filipenko, Mihail 113 Finlay, George 260 Fishel, Eugene 238 Fisher, Julius S. 260 Fitzpatrick, Sheila 251, 260, 261 Flynn, Errol 215 Foner, Nancy 254, 260 Formaleoni, Vincenzio Antonio 260 Franko, Ivan 232 Franz de Voland 48 Friedberg, Maurice 253, 260 Frydman, Anne 266

G Gadsby, John 246, 247, 260 Gagemeister (Hagemeister), Julius 245, 261 Gaivoron, Arkadi 260 Gallenga, Antonio 260 Gallucci, Robert 238 Gamaleia, N.F. 261 Gannibal, Avram 64 Gaon, Vilna 82 Gatrell, Peter 249, 257, 261 Gedali, E. 153 Gelazis, Nida 254, 259 Gellately, Robert 251, 260 Genghis-Han 23 George al III-lea al Marii Britanii 29 Geuthner, Paul 257 Geyer, Michael 261 Gherasimov, Ilia 261 Giovanni, călugăr 24 Giovanni da Pian del Carpine 23 Girs, Liubov 133, 248, 255 Gitelman, Zvi 261

Gledhill, John 238 Glogojanu, Ion 166, 167 Gogol, Nikolai 118 Goldberg, Blum 113 Goldman, Wendy Z. 261 Goldstein, Jennie 226 Gorbaciov, Mihail 163, 212 Gordienko, Iakov 213 Gorenko, Anna 135 Gorki, Maxim 152 Greenwood, Tony 238 Grill, Tobias 261 Gross, Jan T. 253, 261 Grünewald, Jörn 251, 261 Gubar, Oleg 254, 259, 261 Gudovici, Ivan 38 Guillaume de Beauplan 26 Gustafson, Thane 238 Guthrie, Katherine Blanche 261 Guthrie, Marie 245, 261

H Hadji I Giray 24 Hamm, Michael F. 261 Hampa 109 Harris, Steve 238 Harvey, Mose L. 245, 246, 261 Haskalah, scriitor 85 Hayward, Max 257 Heenan, Thomas P. 110, 131, 133, 247, 248 Heller, Joseph 227 Herbst, Marion 264 Herlihy, Patricia 238, 243, 244, 245, 246, 247, 248, 254, 261 Herodot 19, 23, 42, 235, 242 Herodotus 261 Herzl, Theodor 141

273

Hetairia, Philike 95 Higham, Robin 261 Hilbrenner, Anke 262 Hitler 143, 169, 182, 183, 194, 201, 204, 208, 249, 250, 259, 264 Hoffman, Bruce 238 Hofmeister, Alexis 262 Holden, William 216 Holderness, Mary 262 Holodnaia, Vera 164 Holovatîi, Anton 232 Holquist, Peter 262 Hommaire de Hell, Xavier 77, 242, 245, 247, 262 Honcearuk, T.H. 242, 243, 262 Horwitz, Gordon 262 Hough, Richard 262 Hruşciov, G.K. 220, 263

I Iacobici 249 Ilf, Ilia 156, 220, 222 Iljine, Nicolas V. 262 Inalcik, Halil 262 Inglezes, Demetrios S. 266 Innokentii, episcop de / Herson 245, 262 Inocențiu al IV-lea 23 Ioanid, Radu 238, 249, 250, 252, 253, 262 Iosif al II-lea al Austriei 29 Ipsilanti, Alexandros 72 Isaak 249 Iurenev, R.N. 262

J Jabotinski (Jabotinsky), Vladimir 13, 114, 127, 136, 137, 138, 139, 274

140, 141, 142, 143, 144, 145, 151, 228, 236, 239, 242, 247, 248, 262, 263, 265, 267, 269 Jabotinski, Vladimir (institut) 237, 241 Jean 266 Jesse, William 245, 246, 247, 263 Jiubin, Arkadi 215, 216, 217, 218 John, Friar 242 Jokov, P. 112 Jones, George Mathew 263 Jones, John Paul 34, 35, 36, 37, 38, 40, 47, 241, 242, 243, 255, 263, 269 José Pascual Domingo de Ribas y Boyons 35 Jukov, strada 83, 86

K Kagan, Frederick W. 261 Kalika, Boris 173, 250, 253 Kalika, familia 197 Kalika, Liudmila 196, 252 Kandinsky, Wassily 230 Kappeler, Andreas 263 Kataev, Valentin 164, 263 Katz, Michael R 210, 248 Katz, Shmuel 263 Kenez, Peter 249, 263 Kessler 226 Khodarkovsky, Michael 263 Kiaer, Christina 263 King, Charles 263 Kippur, Yom 211

Kleiman 193 Klier, John D. 248, 263 Koch, Karl 263 Koch, Robert 120 Kogan 210 Kohanski (Kokhanskii), V. 247, 248, 263 Kohl, J.G. 242, 244, 246, 263 Kohut, Zenon E. 263 Kolalciuk 249 Kolesnicenko, Tatiana 260 Komroff, Manuel 263 Kondoyanidi, Anita 238 Kostea, marinar 217 Kostîrcenko, G.V. 253, 263 Kotlear 210 Kovalciuk, L.V. 263 Kovalevski, O. 247 Krasnojon, Andrei 259 Kraveț, Liusea 210 Krik, Benea 154, 155 Kriţki 193 Kriwaczek, Paul 263 Kruglov, Alexander 253 Kulacinik, Yankele 106

L Labunski, Pavel 191, 192 La Fite de Pelleport, Vladimir 245, 263 Lagarde, Auguste 243, 244, 263 Lakota, Sioux 109 Lambroza, Shlomo 248, 263 Lancaster, Carol 239 Lancaster, Jordan 263 Landwehr, Susanne 238 Langeron (Langéron) 58, 246 Lăptarul, Tevi 135 Larina, Tatiana 74 Latham, Ronald 266

Latta, Gordon 263 Laurent, Vitalien 265 Lechevalier, Jean-Baptiste 264 Leiderman 210 Lender N. 266 Lenin 161, 232 Levin, Dov 250, 264 Libin, Aleksandr 264 Ligne, Charles-Joseph 242, 264 Likerman 210 Lincoln, Abraham (liceu) 227 Lippincott, William 239 Liszt, Franz 117 Litani, Dora 250, 251, 252, 264 Liudmila 119 Livezeanu, Irina 264 Lohr, Eric 238 Long, Jennifer 239 Losses, Jewish 253 Lower, Wendy 253, 258 Ludovic al XIII-lea 46 Ludovic al XVIII-lea 57 Ludovic al XVI-lea al Franței 29 Lyall, Robert 243, 244, 246, 264

M MacAndrew, Andrew R. 257 Macici 249 Makolkin, Anna 264 Makoveț, Natalia 264 Malahov, V.P. 264 Manley, Rebecca 250, 264 Marazli, Grigori 134 Maria Antoaneta 33, 47 Mariconi, madmoiselle 76 Marigny, E Taitbout 264 Marquess 248

Martens, familia 5 Marx, Karl 201, 232 Mason, Alane Salierno 239 Mayer, David 264 Mazower, Mark 249, 264 McBride, Jared 238 McNeill, John 238 McNeill, William 264 Mechnikov (Mecinikov), Ilya (I.I.) 118, 119, 120, 121, 122, 123, 199, 247, 258, 263 264, 268 Mechnikov, O.N. 264 Mendele, MoykherSforim 264 Mendelssohn, Mose 84 Merry del Val, Diego 265 Metchnikoff, Elie 118, 247, 264 Metchnikoff, Olga 265 Mihailovna, Anna 127 Milgrom, familia 127, 129 Miller, Arthur 227 Minns, Ellis 265 Montefiore (Montfiore), Simon 242, 265 Moore, John A. 244, 265 Moracci, Giovanna 259 Morton, Edward 243, 244, 245, 265 Morton, Jamie 265 Moskvici, Grigori 265 Moss, Keneth B. 265 Moyher-Sforim (MoykherrSforim/ MoykherSforim), Mendele 83, 108, 139, 245, 247 Mussolini, Benito 143, 168, 201, 248

N Nadler, V.K. 265 Nahimov, Pavel 96, 97 Naidis, Inna 252, 266 Naiman, Eric 263 Nakhimovsky, Alice 265 Napoleon 45, 51, 57, 61, 95 Narîșin, Lev 68 Narâșkina, Olga 68 Nassau-Siegen, ofițer 37, 38 Nathans, Benjamin 265 Nawotka, Krzysztof 265 Nekliudov, N. 265 Nesselrode, Karl 69, 74 Neugroschel, Joachim 256 Nicolae, fratele țarului Alexandru 75, 76 Nicolae al II-lea 131, 133, 152 Nicolae I 97, 246 Nietzsche 128 Nikolaevski (bulevard) 58, 65, 68, 77, 87, 101, 108, 147, 220 Nistor, Ion 265

O Odiseu 42 Ofer, Dalia 265 Oistrah, David 230 Oleinikova, Aksinia 113 Olenin, K.L. 265 Oliphant, Laurence 247, 265 Olştinski, Eyhi 253 Orbach, Alexander 265 Oren, Michael 238 Orleck, Annelise 254 Orlov, A. 265 Orlov, Grigori 31

275

Osman I 25 Ostapchuk, Victor 265 Otu, Petre 260 Ovid 265 Ovidiu 21, 242 Ovselevici, Daria 251

P Pachymeres, George 242, 265 Pallas, Peter Simon 247, 265 Pasteur, Louis 120 Pasteur, Louis (institut) 121 Paustovski (Paustovsky), Konstantin 219, 220, 266 Pavel, noul țar 44 Pavel I 65 Pavlicenko, Liudmila 213 Paxon, Margaret 266 Paxson, Maggie 239 Pântea, Gherman 198, 199, 200, 202, 203, 204, 206, 214, 250, 252, 253 Pegolotti, Francesco 242, 266 Pernal, Andrew B. 257 Petrov, Evgheni 156, 220, 222 Petrov, Yuri 258 Petru al III-lea 30 Petru cel Mare 27, 60, 64, 118 Phillips, Edward J. 266 Pickford, Mary 161 Pinkerton, John 259 Pinkerton, Robert 266 Pinsker, Lev 135, 140 Piroșkova (Pirozhkova), Antonina (A.N.) 163, 164, 249, 266 Pliniu cel Bătrân 20, 242 Pliny the Elder 266 276

Plon, E. 257 Polianski 253 Polişciuk, Mihail 245, 248, 249, 266 Polo, Marco 22, 23, 242, 263, 266 Ponting, Clive 266 Popik, Olga 113 Potemkin (Potiomkin), Grigori A. 30, 31, 32, 33, 34, 36, 37, 38, 39, 40, 42, 44, 47, 59, 60, 62, 65, 81, 235, 236, 242, 264, 268 Potocki 68 Poze, Adolf 193 Proctor, Edna Dean 266 Prousis, Theophilus 266 Puryear, Vernon T. 245, 246, 266 Puşkin (Pushkin), Alexander (Aleksandr) 13, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 76, 82, 94, 198, 220, 228, 230, 235, 241, 244, 245, 246, 257, 260, 266 Pușkin, Aleksander (strada) 83, 86, 92, 210

Q Quataert, Donald 262

R Rabinowitch, Alexander 260 Rackham, H. 266 Raevski 68 Rainaud, baron 68

Ralli, John 98, 245, 246 Ramer, Samuel C. 254, 266 Rashkovetski (Rașkovețki), Mihail 252, 266 Raținskaia, Ekaterina 112 Razumov, G.A. 249, 263 Regele Mihai 194, 208 Reihelt, Nikolai N. 266 Reilly, Sidney 230 Reuilly, Jean 266 Rhinelander, Anthony L.H. 244, 267 Richardson, Tanya 238, 267 Richelieu 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 62, 65, 67, 70, 77, 79, 89, 101, 114, 116, 208, 228, 235, 243, 246 Richelieu (gimnaziu) 138 Richelieu (hotel) 87 Richelieu (liceu) 89, 93 Richelieu (strada) 92, 134, 165, 191, 213 Rifaat, A. 256 Riznich, A. 66 Rîbak, Lev 267 Robarts, Andrew 237 Robinson, Chris 239 Roi, Yaacov 253 Romm, James S. 267 Rosen, Joseph A. 256 Rossini 76, 117 Rothstein, Robert A. 267 Rowan-Hamilton, Norah 249, 267 Rubenstein, Joshua 250, 267 Ruble, Blair A. 238, 254, 259, 266, 267 Rumshinsky, Joseph 226 Rybak 253

S Sade 243, 267 Salzman, S.D. 140 Samoilov, E.T. 253 Sapojnikov, I.V. 267 Sapojnikova, G.V. 267 Saraga, Fred 252 Sargent, A.J. 267 Savcenko, Viktor 248, 267 Scarfi, Denise 239 Schechtman, Joseph B. 267 Schwabacher, Simion Leon 261 Schwartzman 210 Scott, Charles Henry 267 Sebastian, Mihail 267 Ségur, Louis-Phillippe 242, 243, 267 Seneaver (Senyaver), David 195, 196, 252, 255 Sepel, Vera 10, 178, 179, 180, 251 Seton, Marie 249, 267 Shanbaugh, George 239 Shaw, J. Thomas 266 Shelest, Hannah 238 Sheridan, Clare 249, 267 Shlaim, Avi 248, 267 Sholem, Aleichem 267 Shternshis, Anna 268 Shumko 247 Sicard (Sikar), Charles 59, 243, 245, 268 Sicher, Efraim 249, 268 Sidorov, Vasili 268 Siegelbaum, Lewis 268 Simmonds 249 Simon, Quint 237 Siniaver, Moisei 268 Skalikovski (Skalkovski/ Skalkovskii), A. 243, 244, 268

Skinner, Frederick 245, 247, 268 Skopov, Grigori 191, 192 Slade, Adolphus 247, 268 Smirnova, N. 253 Smith, Douglas 238, 242, 243, 248, 268 Smith, Eric 238 Smoleaninov (Smolianinov), Konstantin 93, 246, 268 Sobańska, Karolina 66 Sokolzansky, Mark 268 Solonari, Vladimir 238, 251, 268 Sonea, pescărița 217 Specter, Michael 254 Spencer, Edmund 89, 244, 245, 268 Spender, Stephen 7 Spentzer, Moisei 104 Spielberg, Steven 255 Stadelmann, Matthias 268 Stalin, Iosif 163, 164, 165, 166, 169, 170, 171, 177, 182, 201, 211, 236, 253, 256, 260, 270 Stanislawski, Michael 248, 269 Stanton, Rebecca Jane 269 Starodinski, David 269 Starr, S. Frederick 269 Stasenko 193 Stănculescu 250 Steinhart, Eric 238 Stent, Angela 239 Stepanenko 264 Stephens 247 Stern 227 Stevens, Robert 45, 49, 55, 243, 244, 269 Stillman 264 Stites, James 270

Stites, Richard 238, 260, 269, 270 Strabo 269 Strabon 20, 21, 242 Stremenovski, S.N. 269 Strijak 192, 193 Sturmak, Sura (Șura) 210, 253 Sunderland, Willard 269 Svințov, Sașa 215 Sylvester, Roshanna 238, 247, 269 Sysyn, Frank E. 263

Ș Șchiopul, Fishke 83 Șerbinin, familia 68 Şevcenko (parc) 189, 220 Șilov, Konstantin V. 267 Șkleaev, Igor 267 Șumko, L.V. 268 Șuvalov, R.A. 246, 268 Şvidkoi, șofer 193

T Tal, Amy 238 Tal, Lawrence 238 Tanny, Jarrod 238, 253, 269 Tarantor, Semyon 252, 256 Tarnopol, Joachim 85, 87, 245, 269 Taylor, Richard 249, 260, 269 Tănase, Nicolae 10, 178, 179, 180, 251 Tătăranu 250 Thomas, Evan 269 Thomas de Thomon, Jean-François 56 Thumann, Michael 238 Tilley, Henry 269 Tîrkova-Williams, Ariadna 270 277

Utiosov, Leonid 219, 220, 222, 223, 229, 253, 270

Volkova, T.E. 257 Von Geldern 270 von Hagen, Mark 263 von Weizsäcker, Richard 237 Voronțov, familia 230 Voronțov (Vorontsov/ Woronzow), Mihail (Michael) 60, 61, 62, 63, 64, 66, 68, 69, 70, 71, 74, 75, 76, 77, 78, 81, 86, 90, 94, 100, 115, 157, 163, 183, 208, 221, 228, 235, 244, 245, 246, 270 Voronțov, Mihail (Palatul) 67 Voronțov, Sophie 76 Voronțova (Woronzoff), Lisa (Lise/ Elize) 62, 63, 67, 68, 69, 74, 204 Vorotniuk, Marina 237 Vrancea I 250 Vsevolojki (Vsevolojski/ Vsevolozhskii), N.S. 243, 244, 245, 246, 270

V

W

Vashem 241, 256, 257 Veidlinger, Jeffrey 270 Velcescu, Matei 200, 250, 251, 252 Vidraşcu, Constantin 252

Washburn, Stanley 248, 270 Waters, Muddy 212 Wayne, John 215 Weinberg, Robert 248, 270

Tkacenko, Valeri 194 Tolmacheva, Marina A. 269 Tolstoi, Lev 60, 110, 244 Tolstoi, Mihail 237 Tolstoy, Leo 269 Tracy, Spencer 216 Trestioreanu, Constantin 167 Triebner, T.F. 261 Troinițki, N.A. 269 Troțki, Lev 105, 127, 138, 164 Trotsky, Leon 246, 259, 269 Tsetskhladze, Gocha R. 269 Twain, Mark 11, 12, 48, 212, 242, 270

Ț Țereteli, Zurab 198 Țiperman, Haim 210 Țițianov, Pavel 61

U

Weiner, Amir 270 Weizmann, Haim 143 Werth, Alexander 251, 252, 270 Whirlwind/ Hampa 109, 110, 247 Wiegel, Filipp 66, 244 Wightman, Orrin 249, 270 Wikoff , Henry 270 Wolff, Larry 238 Workers, Jewish 251

Y Yekelchyk, Serhy 253, 270 Yurkovetski (Zurkovetski), Efim 252, 256

Z Zagalski, Alexei I. 193 Zagalski, familia 193 Zhemukhov, Sufiam 238 Zipperstein, Steven J. 238, 245, 248, 270 Zuckerman, Marvin 264